• dff

ETAPE ÎN CONSTITUIREA
PEDAGOGIEI SOCIALE. CONTEXT
ROMÂNESC ȘI INTERNA ȚIONAL

Proiect realizat de: Bidică Raluca- Nicoleta

Nistor Laura – Ioana
Oloeru Oana- Mihaela
CUPRINS:

I. Etape în constituirea pedagogiei sociale (Nistor Laura Ioana)

a. Manifestări de debut în pedagogia socială
b. Pedagogia socială în contextul laicizării învățământului. De la școala teologiei la școala
pedagogiei
II. Pedagogia socială în context internațional (Bidică Raluca Nicoleta)
III. Pedagogia socială în spațiul românesc (Oloeru Oana Mihaela)
a. Etape de debut.
b. Contribuțiile lui Dimitrie Gusti la generalizarea caracterului social al educa ției în perioada
interbelică.
c. Pedagogia socială și educa ția permanentă. Contribu ții pentru stabilirea identită ții
domeniului.
IV. Aplicații.
V. Bibliografie.
 MANIFESTĂRI DE DEBUT ÎN PEDEAGOGIA SOCIALĂ

Pedagogia socială își are originile în perioada secolelor

XVII-XIX, etapă ce precede constituirea statelor naționale
moderne, fiind asociată cu sintagme precum ,,educația populară”,
,,educația pentru toți”, ,,educația maselor”, demersuri cu
finalitate în reducerea decalajelor sociale și educaționale
existente între clasele defavorizate și cele privilegiate.

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 502 )

• Pedagogia socială a fost, la rândul sau, o încercare de constituire
a pedagogiei că știință, dar spre deosebire de pedagogia experimentală,
care consideră că pedagogia va deveni știință prin cercetarea
experimentală a copilului(se întemeia cu deosebire pe psihologie), cea
socială tindea spre același tel, dar prin întemeierea pedagogiei pe
știință despre societate(sociologie). 
• Pedagogia socială este, de fapt, o denumire nouă pentru o realitate
mai veche, primul tratat de pedagogie socială este, în opinia unora,
Republica lui Platon, la care putem adaugă și Legile.

https://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/PEDAGOGIA-SOCIALA-SI-
PEDAGOGIA52992.php
• În funcţie de modul de raportare la obiectul de studiu specific
pedagogiei, pedagogia socială este plasată în categoria ştiinţelor educaţiei
aplicate, iar în interiorul său se dezvoltă: pedagogia familiei, pedagogia
muncii, pedagogia mass-media, pedagogia grupului şcolar etc.
• Scopul educaţiei sociale îl constituie formarea voinţei necesare în
procesul complex de integrare şi afirmarea omului în cadrul societăţii.
• În consecinţă, pedagogia socială este concepută ca teorie a educaţiei
voinţei, pe baza valorilor societăţii promovate prin trei tipuri fundamentale
de activităţi: economică, juridic-politică şi formatoare.

https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-sociala593.php
• Pedagogia socială se afirmă pe tot parcursul sec.XX ca paradigmă
care acordă prioritate factorilor sociali, obiectivi, ai educaţiei, în raport
cu cei individuali, psihologici și subiectivi.
• Importanţa pedagogiei sociale ca direcţie de evoluţie a pedagogiei,
ca paradigmă a pedagogiei (sociocentris-mul) şi ca sursă a
interdisciplinarităţii este confirmată în postmodernitate prin poziţia
menţinută în sistemul ştiinţelor educaţiei.

https://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/PEDAGOGIA-SOCIALA-SI-
PEDAGOGIA52992.php
 PEDAGOGIA SOCIALĂ ÎN CONTEXTUL LAICIZĂRII
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI. DE LA ȘCOALA TEOLOGIEI LA ȘCOALA
PEDAGOGIEI

 Dacă în etapele de debut, ideea educaţiei realizată din perspectivă

socială era limitată la o anumită categorie, cea a persoanelor cu acces
limitat la resurse educaţionale, abordarea programelor având o
componentă pronunţat religioasă, treptat se impune tendinţa de laicizare.
 Se conturează, astfel, o nouă direcţie, cea a educaţiei de factură laică,
accesibilă tuturor, indiferent de identitatea confesională. Etimologic, laic
provine din grecescul laikos (al/ aparţine oamenilor), laos (om, persoană).

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, Pedagogie socială)

o Pedagogul german Adolph Wilhelm Diesterweg (1790-1866), cunoscut
pentru campaniile de laicizare a învăţământului în spațiul german şi autorul
Îndrumătorului pentru formarea învăţătorilor germani (Wegweiser zur
Bildung für deutsche Lehrer), a atras atenţia asupra faptului că pedagogia a
rămas în urma dezvoltării altor ştiinţe, deoarece, nefiind o ştiinţă
independentă, „care să-şi scoată din sine adevărurile”, depinde de filosofie şi
teologie.
o Contribuţiile lui Adolph Diesterweg au fost analizate de pedagogul român
I. Gh. Stanciu (1977) la evoluţia pedagogiei sociale, iar acesta critică
sistemul de învăţare specific şcolilor confesionale pentru caracterul dogmatic,
mecanic al instrucţiei şi pentru „lipsa de grijă atribuită dezvoltării armonioase
a elevilor” (Stanciu, 1977, p. 254).
o Combătând sistemul de învăţare specific şcolilor confesionale,
Diesterweg (1834) stabileşte diferenţe între şcoala veche (a teologiei) şi
şcoala nouă (a pedagogiei), în studiul Teologie şi pedagogie:

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, Pedagogie socială)

 Școala Școala
veche, a nouă, a
teologiei pedagogiei
oferă -cuvinte și noțiuni oferă -cunoaștere intuitivă
-exploatează -are în vedere
memoria verbală dezvoltarea omului ca
-lucrează din exterior tot
în interior -lucrează din interior
-,,strivește” rațiunea în exterior
-este o școală a -dezvoltă rațiunea
învățăriii -este o școală a
realității
 II. Pedagogia socială în context internațional

În spaţiul european, manifestările de debut ale domeniului se asociază cu iniţiativele preotului catolic francez
Jean Baptiste de la Salle. Acestea au avut rolul educării copiilor din clasele sociale defavorizate. August Hermann
Franck înfiinţează în Germania aşa numitele „ragged school”, instituţii caritabile responsabile de educarea
copiilor orfani.

Acestor etape ar trebui adăugată activitatea preotului catolic José de Calasanz, fondatorul instituţiei Escuelas
Pías, prima școală creştină din Spania care oferea programe educaţionale tinerilor proveniți din medii sociale
defavorizate .

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 504)

 Emile Durkheim, este considerat fondator al sociologiei. Se evidenţiază obiectul de
cercetare al sociologiei, faptul social extern, cu caracter obiectiv. Acesta poate fi cunoscut
printr-o metodologie de cercetare specifică, bazată pe ‚regulile metodei sociologice“.

• Viziunea sa proprie susţine corelaţia necesară între obiectul şi metodologia de cercetare.

• Opera sociologică a lui Durkheim oferă numeroase deschideri interdisciplinare

valorificate în mod special în raporturile cu pedagogia. Acestea au ca rezultat:

a) delimitarea obiectului de cercetare propriu pedagogiei: educaţia care este un tip de fapt
social;

b) afirmarea unui nou domeniu de pedagogie socială care consideră educaţia un fapt social;

c) anticiparea saltului de la pedagogia socială la sociologia educaţiei, cu deschideri spre

etica educaţiei, politica educaţiei, economia educaţiei, filozofia educaţiei, istoria
educaţiei şi a învăţământului.
https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-sociala593.php
• Obiectul de cercetare specific pedagogiei sociale îl constituie educaţia care,
constă într-o socializare metodică a tinerei generaţii.

• Ca fapt social, educaţia evidenţiază condiţia omului care‚ nu este om decât

pentru că trăieşte în societate, necesară pentru a-l scoate din egoismul individual.

• Durkheim evidenţiază rolul statului în educaţie care, pe de o parte,

determină crearea comunităţii de idei, răspunderea faţă de interesele publice,
respectarea conţinuturilor preluate din ştiinţă şi morală; iar, pe de altă parte, nu
trebuie să monopolizeze învăţămîntul, şcoala nefiind o chestiune de partid.

• Educaţia ca socializare urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor pe care le

presupune viaţa socială.

https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-sociala593.php
 Durkheim este de părere că, realizată prin educație este în primul
rând, educație morală. Moralitatea are în structura sa, trei elemente constitutive:

• spiritul de disciplină a cărui educare se întemeiază pe două dispoziții specifice

copilului: tendința de a imita și repeta ceea ce a văzut și învățat; sugestibilitatea
ridicată față de stimulii externi.

• atașamentul față de grupul social care presupune trei căi: cunoașterea de către

copil a societății din care face parte, obișnuința cu traiul în comun și
desfășurarea unor activități practice de interes obștesc;

• autonomia voinței, prin care se exprimă acceptarea normelor sociale, se

formează în același timp cu structurarea autonomiei grupului.
https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-
sociala593.php
 Prima utilizare a sintagmei pedagogie socială îi aparține educatorului şi
politicianului german Karl Mager, care, în manifestul Social pedagogy, publicat
în 1844, a definit pedagogia socială ca fiind un ansamblul al proceselor educaţiei,
abordate din perspectivă holistică, cu finalitate în achiziţia cunoaşterii la nivel
societal.
 Acesta s-a raportat la abordările inițiale avansate de Karl Mager și M.
Winkler (și astfel a oferit una dintre cele mai uzitate definiții ale pedagogiei
sociale, considerată drept „totalitatea influenţelor sociale și educațioanale
exercitate de societate la un moment dat, dar şi a contextelor practic-acţionale
care conferă stabilitate acestor influențe”.
 Pentru Mager, conceptul a însemnat un domeniu distinct de cercetare și teorie
a educației, conexiunile pedagogiei cu subsistemele socialului având la bază
diferenţierile stabilite între paradigma pedagogiei individuală, centrată pe
dezvoltarea și valorificarea deplină a potențialului individual, și pedagogia
publică, oferită de stat, prin politici normative care reprezentau expresia
intereselor administrativ-politice.
(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 504)
 Către finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în
spațiul german apar simultan două lucrări esențiale care, după cum apreciază
pedagogul român Constantin Narly, (au contribuit decisiv la constituirea unei
„culturi proprii domeniului pedagogiei sociale”:

 Paul Natorp semnează Pedagogia socială (Sozialpädagogik), cu subtitlul

Teoria educaţiei bazată pe voinţa comunităţii (Theorie der Willenserziehung
auf Grundlage der Gemeinschaft);

 Paul Bergmann (semnează Experienţa socială pe baze ştiinţifice (Sozial

Pädagogik auf Erfahrungswissenschaftlicher Grundlage).
(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pagina 504)
• Nikolaj Frederik Severin Grundtvig este o personalitate culturală cu cea mai
importantă contribuţie în afirmarea caracterului social, popular al educaţiei
adulţilor, în plan european.

• Grundtvig dezvoltă la începutul secolului al XIXlea, în Danemarca, sistemul

şcolilor populare, având ca finalitate înţelegerea şi respectarea identităţii naţionale
a popoarelor, principala contribuţie teoretică fiind sintetizată în opera Skolen for
livet .

• Avansând o conceptualizare similară celei dezvoltate de Adolph Diesterweg,

Grundtvig a criticat educaţia timpului oferită printr-o şcoală moartă, pe care o
considera incapabilă să trezească poporul la viaţă socială şi spirituală, astfel acesta
a propus o şcoală pentru viaţă.

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pagina 504)

• Noua școală, propune conținuturi practice, derivate din viața claselor populare.
Pentru Grundtvig, școala superioară populară constituie principalul instrument de
educaţie, ace are ca finalitate răspândirea culturii în rândul maselor, pornind de la
cunoaşterea culturii tradiţionale.

• Transmiterea noii cunoașteri în universitățile populare daneze se realizează prin

intermediul comunităţilor de muncă, a discuţiilor libere, purtate pe teme de interes, iar
finalitatea o reprezintă învăţarea limbii materne şi a literaturii naţionale, istoriei,
dreptului, geografiei şi agronomiei.

• Grundtvit a fost considerat de UNESCO educatorul universal, și astfel contribuie

la configurarea în spațiul danez a unui nou sistem educațional care valorizează
identitatea naţională.

https://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/PEDAGOGIA-SOCIALA-SI-
PEDAGOGIA52992.php
• Johann Heinrich Pestalozzi a avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea
caracterului social al educației în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea .

• Acesta a organizat și a condus un orfelinat la Stanz, transferat, la Yverdon, unde

va funcționa timp de 20 de ani. Alături de școala elementară și cea medie, Pestalozzi
va înființa și o școală pentru fete și un seminar de pregătire a învățătorilor.

• Pentru Pestalozzi, educația veritabilă “subordonează înclinațiile originare menirii

sociale a omului”

• Pentru o dezvoltare echilibrată și armonioasă este nevoie de o educație conformă

naturii, integrală, care să se adreseze atât intelectului, cât și spiritului.

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pagina 502)

 Pestalozzi a militat pentru o educație generalizată, accesibilă tuturor copiilor,
indiferent de identitatea socială, și realizată din perspectiva unei evoluții concentrice,
prin raportare la mediul proxim care treptat se extinde la familie, popor, stat:

,, Văzundu-mă silit de a instrui eu singur copiii, fără nici un ajutor, am învățat arta
de a instrui un număr mare de copii, unii prin alții, și pentru că singurul mijloc pe care
îl aveam la îndemână era pronunțarea cu voce tare, mi-a venit în minte ideea de a pune
pe acești copii să deseneze, să scrie și să lucreze în timpul lecției. Copiii învățau pe
copii. Ei puneau în practică ceea ce eu doar le spuneam. Făceam acest lucru de nevoie.
Neavând colaboratori, am așezat un copil mai avansat între doi mai puțin avansați; le
spunea ceea ce știa el, iar ei învățau să repete ceea ce nu știau”.
(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 502)
 Cel mai important mijloc de educare a lui
Pestalozzi este considerată dragostea
profesorului pentru copii. Impactul educațional
al personalității profesorului este de o
importanță capitală pentru copil.

Pe baza acestor principii, Pestalozzi a

construit o metodologie pentru predarea
elementară. „Educația elementară” și-a asumat
construcția procesului de învățare în așa fel
încât, în procesul de învățare a obiectului, copiii
evidențiază cele mai simple elemente, trecând
în învățare de la simplu la complex, crescând de
la un nivel la altul, îmbunătățind din ce în ce
mai multe cunoștințe și abilități.
(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pagina 502)
• Georg Kerschensteiner (1854-1932) și-a
concentrat interesul asupra organizării
învățământului pentru tineretul antrenat,
deja, în procesul muncii. Pentru el, poporul
semăna cu un copil mare, dar insuficient
educat pentru că instituțiile culturale ale
statului german din vremea să nu reușeau o
educație cetățenească consistentă. De aceea,
în lucrarea „Noțiunea de educație
cetățenească” el propunea continuarea
ciclului primar de școlaritate cu încă trei ani
de studiu, care formau școală supraprimara
că și continuarea educației cetățenești până
la adolescență și prima tinerețe, dincolo de
încheierea stagiului militar.
https://www.creeaza.com/didactica/didactica-
pedagogie/Pedagogia-sociala593.php
 Au fost două demersuri formative care urmau să asigure succesul acestor școli, numite școli ale
muncii: educația tehnică (profesională) care avea virtuți în direcția cultivării conștiinciozității, hărniciei,
perseverenței, devotamentului, plăcerii muncii și educația cetățenească prin care trebuia să se asigure
devotamentul față de statul german, pentru că rolul acestuia era de a împacă interesele diferite ale
indivizilor și categoriilor sociale care îl compun.

Activitatea practică nu era izvor de cunoștințe, cât, mai ales, un mijloc de formare a deprinderilor
motrice și un izvor de virtuți cetățenești. Concepția să, cu vizibile accente antisocialiste, se întemeia pe
„teoria bazelor interne ale educației”. Conform acesteia, în orice om există două tendințe contrarii:
egoismul și altruismul. Acesta din urmă se dezvoltă o dată cu gradul de cultură. Că atare, există două
tipuri de formare, ambele urmărind cultivarea altruismului:

 educația autonomă, proprie celor cultivați care au capacitatea de a ajunge singuri să se

subordoneze normelor sociale;

 educație eteronomă, proprie celor insuficient cultivați și care au nevoie de o formare a lor
printr-o intervenție exterioară.

https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-sociala593.
• J. Hämäläinen a raportat momentele de debut ale pedagogiei sociale la factori
istorici şi culturali cu impact semnificativ asupra dezvoltării naţiunilor, considerând că
tradițiile pedagogiei sociale trebuie înţelese şi studiate în contextul istoriilor naționale .

• Tradițiile în pedagogia socială din spațiul rus se fundamentează pe două școli

principale de gândire care s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea:

 pe de o parte, pedagogia socială a apărut ca domeniu de teorie și practică

educațională pentru realizarea socializării și a educației pentru cetățenie (

 pe de altă parte, s-a remarcat ca domeniu de educație specială, destinată

persoanelor sau grupurilor cu disabilităţi şi probleme psihosociale

( (N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 505 )

• Aceleași tendințe au apărut și în alte spaţii culturale, deși există accente specifice.
Originile pedagogiei sociale poloneze sunt reperate la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, în mișcările de factură naţional-patriotică ale momentului în care Polonia a fost
scindată între Rusia, Prusia și Austria

• Dezvoltarea pedagogiei sociale în Spania are drept reper mișcările sociale din
perioada dictaturii militare a lui Miguel Primo de Rivera, după războiul civil
spaniol, în primii ani ai secolului al XX-lea. În ambele tradiții, sistemul de gândire
al pedagogiei sociale, construcția şi teoria pedagogică și practică sunt puternic
influențate, mai târziu, de ideile de acțiune comunitară și educație populară
(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 505)
• Dincolo de varietatea opțiunilor cu privire la domeniul de sudiu și de acțiune al
pedagogiei sociale, valorizarea reflecţiilor cu privire la experienţele de învăţare
oferite de şcoală, autorităţi locale și alte instituții ale societății, în acord cu
provocările actuale ale lumii contemporane, oferă premise pentru analiza pedagogiei
sociale din dublă perspectivă: conceptuală și acțională.

• În acord cu pedagogul finlandez Juha Hämäläinen, se apreciază că evoluţia

pedagogiei sociale trebuie pusă în relație cu factori istorici şi contextuali.
(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 505)
 Paul Natorp. Își începe lucrarea Pedagogie cu afirmația: Cuvântul
“educație” este întrebuințat în sensul cel mai propriu atunci când e vorba de
formarea voinței.

Prin “voință”, Natorp înțelege însă “stabilirea unui scop, propunerea

unei idei, adică a unui imperative”. Conștiința lui “Cum trebuie să fie”, ce
exprimă imperativul, nu o putem primi din experiență, care ne spune numai
cum este ceva. Numai conștiința umană poate oferi un răspuns, căci numai
omul își poate propune scopuri.

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 505)

 Paul Barth, unul dintre cei mai importan ți cercetători în domeniul educa ției sociale, consideră
că pedagogia a fost întotdeauna socială, întrucât pe lângă alte scopuri avute în inten ție a educat și
pentru societate, însă există o pedagogie care vrea să educe prin societate și anume atât prin
societatea copiilor în și și, cât și prin cea a oamenilor maturi. O pedagogie care î și determina programul
numai prin intermediul societă ții și nu în func ție de interesul individual. Această ar fi pedagogia socială
în sens specific. P. Barth relevă, de fapt, două aspecte care formează esen ță pedagogiei sociale:

 Educația prin societate(deci prin mijloace sociale);

 Determinarea programului educativ de către societate;

https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-sociala
• În afară de teoriile lui Durkheim și Natorp, literatură pedagogică a
cunoscut multe altele, prezentând aspecte diverse ale problemei. Toate însă, dacă
nu recunosc preponderență exclusivă a elementului social, dau totuși o mare
importantă societății, fie că e vorba de societate în general, fie că e vorba de o
societate anumită.

• Caracteristică educației sociale, constă în primul rând în predominarea

preocupărilor sociale și, în al doilea rând, în considerarea individului numai că o
parte componentă a unui tot social, căci, cu voie sau fără voie, el este dependent
de societate și de idealurile impersonale.

(N., Popa, M., Momanu, M., Samoilă, 2016, pag. 511)

PEDAGOGIA SOCIALĂ IN SPATIUL
ROMANESC

1. Etape de debut Tradi țiile pedagogiei sociale se conturează în spa țiul

românesc în contextul dinamic al interac țiunilor dintre factori culturali,
social-ideologici și pedagogic.
Personalitati reprezentative ale pedagogiei sociale in spatiul romanesc :
Spiru Haret (1851-1912) este promotorul modelului şcolilor superioare
ţărăneşti daneze, în România. Activitatea lui a fost desfăşurată în
direcţia reformării învăţământului românesc şi a organizării primelor
şcoli pentru adulţi.
Haret reorganizezază învăţământul românesc al timpului său.
În concepția lui Spiru Haret (1905, p. 10), finalitatea haretismului constă în
„introducerea factorului cultural şi economic în masa poporului român,
la sate”.
Simion Mehedinţi (1868-1962) Constantin Narly (1896-1956)
• pledează pentru importan ța adoptării
• sustine ca pedagogia socială
principiilor unei pedagogii la baza
reprezintă „acea concepţie despre
căreia se află experienţa acumulată a
educaţie care îl consideră pe individ
omenirii.
parte dintr-un tot social şi care
• Mehedinţi adoptă normativitatea preconizează educaţia individuală în
pedagogiei sociale aflată în acord cu funcţie de elementul social, considerat
cerinţele educaţionale ale timpului a fi superior”
său: „în loc de a mai mobila individul
cu cunoştinţe, vom tinde să mobilizăm
masa poporului spre o muncă
organizată, ştiinţifică, adică vom face
pedagogie social
2. CONTRIBUȚIILE LUI DIMITRIE GUSTI LA
GENERALIZAREA CARACTERULUI SOCIAL AL EDUCAȚIEI
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

• Dimitrie Gusti (1880-1955)

Fiind adeptul unei „pedagogii a naţiunii, pentru naţiune”, Gusti a acţionat în sensul
fundamentării acţiunilor de „culturalizare a maselor” pe cercetarea sociologică,
ştiinţifică a realităţii sociale.
El este iniţiatorul unui amplu proiect de educaţie a populaţiei din mediul rural, desfăşurat
în perioada 1925–1948, structurat pe ideea cercetare-acţiune. O contribu ție
importantă au avut-o echipele studenţeşti care aveau rolul să întreprindă „o operă de
educaţie pentru prevenirea relelor”
Noua şcoala de echipieri îşi propunea să pregătească şi să formeze „personalităţi
sociale”, în măsură să iniţieze proiecte sociale pentru „transformarea unei realităţi
actuale în alta, superioară” (Ibidem, p. 16).
ETAPELE CONSTRUIRII PEDAGOGIEI SOCIALE
 Prin natura ei, educația nu este doar o problemă individuală, ci și una
socială.Caracterul societății se imprimă în fiecare membru al ei,
determinându-i acțiunile și întregul comportament.Nicăieri influența decisivă
a societății asupra indivizilor nu se afirmă mai clar decât în strădania de a-i
forma, așa cum ea însăși înțelege să o facă, prin intermediul educației.
 Educația este expresia directă a conștiinței vii a normelor și legilor scrise și
nescrise ale societății umane.
 Educația a căutat întotdeauna să răspundă unei comenzi sociale. Idealul
educativ a fost întotdeauna subordonat idealului social.
 Scopul și sarcinile educației sunt studiate de pedagogie; aceasta evaluează
valoarea și limitele educației, se referă la ceea ce urmează să fie învățat și de
ce.
 Sistemul științelor pedagogice cuprinde pe lângă alte discipline (ramuri)
pedagogia adulților cu subramurile:

Pedagogia socială

Pedagogia ecuației permanente

 În fiecare epocă istorică, au existat diferite curente de gândire pedagogică, care
reprezentau de fapt, modalități de pregătire a tinerei generații, pentru păstrarea
tradițiilor și a modului de organizare a societății respective. Transformarea
gândirii pedagogice are la baza experiența de până atunci și urmărește să
răspundă noilor nevoi, ideologii și tendințe identificate în societate.
 Valorile și normele unei societăți, se regăsesc în primul rând în educație,
deoarece educația este o problemă socială. Societatea prin modul de organizare
a procesului educativ, transmite norme și valori, care se vor imprima în fiecare
cetățean. Ulterior aceste valori și norme, vor fi întărite în societate prin
valorizare în detrimentul altor comportamente, care vor fi descurajate prin
sancțiuni.

Multitudinea de influențe care au modelat societatea de-a lungul timpului,

au determinat implicit și evoluția pedagogiei, aceasta parcurgând următoarele
etape în procesul ei de devenire în știință de sine stătătoare:
1)     ETAPA PREPARADIGMATICĂ
• -  nu există o teorie pedagogică specifică, procesul educativ fiind
influențat de alte discipline cum ar fi filosofia, literatura, religia, norme
morale, tradiții.

2)     Etapa paradigmatică
-începe odată cu  ,,Didactica Magna” a lui Jan Amos
Comenius, care în 1657 a elaborat prima teorie
dedicată explicit educației și instruirii.
-la Comenius întâlnim pentru prima dată în pedagogia
modernă, ,,un sistem de pedagogie socială, în sensul că
educația este pusă în serviciul societății și considerată
ca fiind cel mai sigur mijloc pentru regenerarea și
progresul ei”.
3)     Etapa postparadigmatică
a)  pedagogie filosofică
- pedagogia esenței, reprezentant fiind Friedrich Herbart
- pedagogia existenței, reprezentant fiind Heinrich Pestalozzi
b)pedagogie științifică
- pedagogia fundamentată pe psihologie, reprezentanți fiind
Ellen Key, Alfred Binet.
- pedagogia fundamentată pe sociologie, reprezentanți  fiind
Emile Durkheim, Paul Natorp.
c)pedagogia care încearcă găsirea punctelor comune
dintre pedagogia fundamentată pe psihologie și pedagogia
fundamentată pe sociologie.
 Pedagogia socială este o denumire nouă pentru o realitate veche, primul
tratat de pedagogie socială fiind ,,Republica” lui Platon, la care putem
adăuga și ,,Legile”. În opinia lui Platon, fiecare individ și fiecare clasă
socială necesită un tratament separat, conform disponibilităților și diviziunii
activităților.

 Se spune că pedagogia a fost întotdeauna socială, întrucât, pe lângă alte

scopuri avute, a educat și pentru societate, însă, treptat, s-a dezvoltat o
pedagogie, care își dorea o educație prin societate, atât prin societatea
copiilor, cât și prin cea a oamenilor maturi.
 Ideea de baza a pedagogiei sociale este următoarea:
-comunitatea educă;
-ea este scopul și mijlocul educației;

 Pedagogia socială consideră că factorul principal și scopul în dezvoltarea

individului este societatea, contrar teoriei individualistă care consideră că
educația trebuie să pornească de la individ și să aibă ca punct final tot
individul.

 Teoriile în pedagogia socială sunt diverse, întinzându-se de la  ,, educația se

realizează pentru societate”, până la „ educăm prin societate”; toate
consideră însă că predominanta este preocuparea socială și consideră
individul ca parte componentă a societății și dependent de societate.
REPREZENTANȚII DE SEAMĂ AI PEDAGOGIEI
SOCIALE SUNT:

Paul Natorp 

Emile Durkheim
PAUL NATORP GERHARD

 s-a născut în Dusseldorf, la data de 24 ianuarie, 1854 şi a decedat în 17

august, 1924.
 a studiat limbile clasice și istoria la Bonn și Berlin.
După obținerea doctoratului la Strassburg a fost
abilitat, în 1881, ca docent la Masburg, iar din 1885, a
ocupat acolo catedra de filosofie și pedagogie.
 motivat de idealurile liberal-socialiste pentru teoria
globală de cultură, Natorp a scris pe larg etică, politică
şi pedagogie socială.
 În viziunea lui Paul Natorp,  obligațiile practice se realizează
prin:
-  Instinct (existența unei tendințe, orientarea spre un scop
fără conștientizarea acestui lucru, virtutea fiind măsura);
- Voința (este prezentă conștiință, virtutea fiind morala);
- Voința rațională (este prezentă măsura voinței, virtutea
fiind adevărul). 
• În organizarea procesului educativ se impune dezvoltarea în
primul rând a vieții instinctuale (care se realizează în
familie), urmează voința (dezvoltarea voinței se realizează în
școală), după care se va dezvolta rațiunea morală (care se poate
realiza doar prin ordonarea vieții comunității).
 EMILE DURKHEIM

 s-a născut într-o familie de evrei tradiţionalişti la

Epinal, în 1858;

 primeşte o educaţie profund religioasă. În ciuda acestui fapt, el nu se arată

interesat de teologie, alegând să-şi dea două bacalaureate: în litere şi ştiinţe.
Cu toate acestea, educaţia religioasă îşi va pune amprenta deoarece
Durkheim, dovedind un mare respect pentru lege, pune accent pe unitatea
socială, susţine egalitatea tuturor în faţa legii etc.
 Durkheim considera că există o realitate socială anterioară oricărui individ și
că societatea este un fenomen autonom, care are posibilitatea de a se
autodetermina și este diferit de suma indivizilor care o compun.Fenomenul
social are putere de constrângere, pe care o exercită asupra indivizilor,
determinând asimilarea de către aceștia a valorilor și
normelor societății.
 Definiţia pe care Durkheim o dă educaţiei este tipică pentru pedagogia
sociologică:
„Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra
celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială. Ea are de obiect să provoace şi
să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale,
pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât şi
mediul special căruia îi este cu deosebire destinat”.
Bibliografie:
1. Albulescu I., Doctrine Pedagogice, Editura Didactică și Pedagogică
2. Boncu, Ș., Psihologie socială, Suport de curs, Iași, Editura Polirom
3. Momanu, M., Popa, N., L., Samoilă, M., E., 2016, ”Pedagogia socială””, în
Manual pentru Învățământul la Distanță, Editura Universității ,,Alexandru
Ioan Cuza” din Iași
4. https://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/PEDAGOGIA-SOCIALA-
SI-PEDAGOGIA52992.php, accesat la data de 19 februarie 2021.
5. https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Pedagogia-
sociala593.php – accesat la data de 20 februarie 2021.
IV. Aplicații
1. Numiți 5 reprezentan ți ai pedagogiei sociale, atât din spa țiul românesc cât și
din context internațional.
• 2. Precizați 4 caracteristici ale pedagogiei sociale.

PEDAGOGIA SOCIALĂ
• Definiție:

PEDAGOGIA
SOCIALA
Vă mulțumim pentru atenție!