Ipostaze ale Pedagogiei

Educația, ca fenomen social, a apărut odată cu societatea umană și a reflectat, de-a

lungul timpului, principalele trăsături ale acesteia.
Înainte de a deveni o știință de sine stătătoare, pedagogia, obiect ce studiază
fenomenul educațional, a parcurs diferite etape.
În literatura de specialitate se vorbește de existența a trei etape:
a) etapa reflectării educației în conștiința comună a oamenilor (pedagogia
populară);
b) etapa filozofică;
c) etapa reflectării științifice a educației.
Prima etapă (preștiințifică) se caracterizează prin faptul că fenomenul educațional
se reflectă în mentalul colectiv sub formă de idei formate în mod empiric,
transmise oral de la o generație la alta sub formă de sfaturi, maxime, îndemnuri.
Mai târziu, se observă o preocupare de a unifica toate aceste idei referitoare la
educație în vederea oferirii unei explicații mai profunde, a unei imagini mai
cuprinzătoare a diferitelor sisteme filozofice, acest fapt explicând și asocierea
pedagogiei cu filozofia. Socrate, Platon, Aristotel sunt câțiva filozofi ai antichității
care au fost și teoreticieni ai educației. De la Socrate a rămas metoda ce-i poartă
numele, cea socratică, care se referă la un mod specific de a conduce discuțiile,
bazat pe diferite raționamente, astfel încât elevul să ajungă singur la răspuns.
Desprinderea pedagogiei de filozofie și constituirea ei ca știință au loc la sfârșitul
secolului XIX-lea și începutul sec al XX-lea, ca urmare a rezultatelor obținute de
către sociologie și psihologie.
În această etapă, pedagogia devine știință, întrucât îndeplinește concomitent câteva
criterii: e un ansamblu de cunoștințe fixate într-un sistem teoretic coerent, deține o
terminologie specifică, relaționează cu alte științe (biologice, psihologice, sociale
etc.) folosește pentru obținerea informațiilor un set specific de reguli, metode,
principii.
De asemenea, pedagogia, fiind o știință, e și o tehnică, întrucât apelează la metode,
tehnici specifice pentru investigarea fenomenului educațional, presupunând o
acțiune sistematică.
Există în rândul specialiștilor și opinia că pedagogia e o artă, termen cu conotații
subiective, ce aparține esteticii. Educația ca artă se referă la faptul că ea trebuie să
țină seama de subiectivitatea anumitor factori, chiar și de cea a educabililor.
E. Planchard folosea sintagma "pedagogia ca artă practică", subliniind ideea că
practica educațională e o artă a educației, pentru că valorifică în mod creativ știința
pedagogică, adaptând-o la situații educaționale inedite.
În lumina celor afirmate, putem spune că pedagogia, în calitate de știință a
educației, deține trăsături care o apropie și de filozofie și de artă.