Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

(Cursurile 1-3)

Titular disciplină: Lector dr. Popescu-Mitroi Maria-Monica

Curs 1 - INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA PEDAGOGIEI

Pedagogia are ca obiect de studiu educaţia, dar este preocupată de esenţa şi trăsăturile fenomenului
educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele
de desfăşurarea a procesului paideutic (Cucoş C., 1996). Temenul îşi are originea în limba greacă paidagogia
(pais-paidos – copil, agoge – a creşte, a conduce, educaţie) semnificând a conduce copilul spre cunoaştere.

1. SPECIFICUL PERSPECTIVEI PEDAGOGICE ASUPRA EDUCATIEI

„Pedagogia se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce trebuie să fie (idealul), de ceea ce se face
(realizarea)”, dovedindu-se astfel că este, în acelaşi timp, o „ştiinţă teoretică şi descriptivă, ştiinţă normativă
şi tehnică de acţiune.” (Planchard E., 1992). Pedagogia se ocupă de ceea ce este, ceea ce trebuie să fie, ceea
ce se face. Este ştiinţă descriptivă (ceea ce este), teorie normativă (ceea ce trebuie să fie), realizare practică
(ceea ce se face).
Pedagogia este interesată, în primul rând, de problema calităţii intervenţiilor educative. Pedagogia s-a
ocupat de studierea tuturor aspectelor şi implicaţiilor unei acţiuni educative, obiectul ei specific de studiu
fiind legat tocmai de surprinderea naturii ,,rezultantei” finale dezirabile, în planul calităţilor umane, a
multiplelor determinări, într-un anumit context bio-psiho-socio-cultural.
Pedagogia se particularizează de celelalte discipline care studiază fenomenul educaţional prin faptul
că se opreşte asupra producerii intenţionate a unor modificări în structura internă a personalităţii.

2. STATUTUL PEDAGOGIEI – CA ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI

Este foarte răspândită ideea că orice ştiinţă se defineşte şi se justifică în măsura în care posedă:
Criterii ale ştiinţei Pedagogia ca ştiinţă a educaţiei
1. Domeniu propriu de cercetare fenomenul educaţiei
2. Metode specifice de cercetare metode împrumutate din alte ştiinţe, metode de cercetare şi
explicare a proceselor de educaţie: observaţia, experimentul
psihopedagogic, ancheta, etc
3. Identificarea legităţilor care reglementează stabilirea de regularităţi: modele, legi şi principii proprii
domeniul pe care îl cercetează
4. Teorii, ca rezultat al integrării în ansambluri reflecţie filosofico-teoretică,
teoretice a rezultatelor cercetării reflecţie pedagogică
5. Limbaj propriu utilizat în teorie şi practică concepte pedagogice de bază: educaţie, dimensiunile
educaţiei, formele educaţiei, sistemul de educaţie, finalităţile
educaţiei, reforma educaţiei, proiectarea educaţiei, procesul
de învăţământ, curriculum, etc
De-a lungul timpului au suferit modificări: concepţia despre fenomenul educaţiei; metodele de
dobândire a cunoştinţelor despre fenomenul studiat (educaţia) etc. Există însă o unanimitate cu privire la rolul
ei în perfecţionarea capacităţii adaptative a omului, iar ceea ce diferă este preocuparea pentru influenţarea
prin educaţie a anumitor însuşiri relevante.
Istoricii ştiinţei consideră că orice ştiinţă se constituie lent parcurgând 3-4 faze:
 faza preştiinţifică: fenomenelor li se dau explicaţii mitico-religioase însoţite de practici
magice;
 faza metafizică: explicarea raţională şi abstractă a fenomenelor respective;
 faza empirică: adoptarea unor metode de culegere şi colecţionare a faptelor concrete;
 faza teoretică: faptele culese empiric sunt supuse interpretărilor logico-matematice care
permit formularea de legităţi şi exprimarea de predicţii.

1
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

Actualmente pedagogia este considerată după unii o ştiinţă în faza empirică, după alţii în faza
teoretică, deşi în cazul ştiinţelor umaniste cu greu pot fi cuantificate unele aspecte.
Achiziţiile sale ştiinţifice s-au realizat pe două căi: experienţa educativă a decantat o serie de practici
cu valoare incontestabilă, iar din secolul XIX (începutul secolului XX) s-au decantat rezultatele cercetărilor
pedagogice bazate iniţial pe metodele ştiinţelor naturii.

Ca metodă, pedagogia a evoluat parcurgând mai multe faze (Bârzea C., 1995):
a) Observarea fenomenului educaţiei, aşa cum se manifestă el într-un cadru restrâns, al unor cazuri
individuale (anumite tipuri de copii, familii, şcoli) - a fost metoda dominantă în ,,pedagogia clasică”.
b) Verificarea experimentală a efectului diferitelor variabile izolate ale educaţiei a constituit o altă
etapă în evoluţia metodelor de obţinere a cunoştinţelor despre educaţie. EDWARD LEE
THORNDIKE, în lucrarea sa ,,Educational Psychology” (1903), a pledat pentru fundamentarea
educaţiei pe cercetări ştiinţifice cu caracter experimental. In evoluţia acestui curent de idei s-au putut
distinge două etape: (a) una în care cercetările au fost orientate spre studierea copilului şi a legilor
dezvoltării sale psihice; (b) alta, în care atentia s-a îndreptat spre comportamentul copilului în
procesul de învăţământ, cu speranţa de a se putea descoperi legile care guvernează acest proces
(STANCIU, I. G., 1995).
c) Faza ,,pluridisciplinară” (“știinţele educaţiei”), sintagmă introdusă de EDOUARD CLAPARÈDE
(1873-1940) educaţia este un fenomen mult prea complex ca să poată să fie studiat de o singură
disciplină. Fenomenul educaţional este studiat şi de: filosofie, psihologie, antropologie, biologie,
etica, sociologie, istorie, estetica, etc
d) Faza ,,interdisciplinară” (“ştiinţa educaţiei”- a se observa forma de singular) este etapa actuală de
căutare a unei viziuni unitare, asupra fenomenului viu al educaţiei, care încearcă să valorifice atât
pluralismul ştiinţelor, cât şi viziunea unitară a ştiinţei.
Din perspectiva criteriilor teoriei ştiinţifice pedagogia trebuie să ofere o teorie asupra educaţiei care
să îndeplinească următoarele criterii: lipsa afirmaţiilor care se conţin pe ele însele ca premise, lipsa de
contradicţii în cadrul teoriei (consistenţă internă), lipsa de contradicţii cu alte teorii recunoscute (consistenţă
externă), explicarea unor probleme care până în acel moment nu au putut fi explicate (valoare), testabilitate
empirică, explicaţie eficientă.
Condiţia fundamentală a gândirii pedagogice a constituit-o existenţa educaţiei ca practică socio-
umană. Omul a reuşit să se desprindă de biologic prin tezaurizarea (transmiterea din generaţie în generaţie)
culturii, iar acest lucru a fost posibil prin educaţie. Odată cu apariţia conştiinţei de sine putem considera că au
apărut primele idealuri educaţionale: perfecţiunea şi imortalitatea, chiar de la omul preistoric. Idealurile
educaţionale au fost şi rămân elemente esenţiale ale gândirii pedagogice.
Putem identifica mai multe etape (Jinga I. & Istrate E., 1998):
1.) Intuiţii şi reflecţii pedagogice cuprinse în texte cu conţinut mitico-mistic sau sacre
Toate textele sacre fac referire, chiar dacă nu explicit, la principiile fundamentale religioase şi morale ale
umanităţii.
2.) Intuiţii şi reflecţii pedagogice în marile doctrine filosofice sau teologice
THALES DIN MILET a considerat educaţia ,,a doua natură a omului”. Apoi contribuţii remarcabile a avut:
SOCRATE (470-399), PLATON (427-347), ARISTOTEL (384-322). In EVUL MEDIU dezvoltarea fără
precedent a educaţiei s-a realizat sub egida Bisericii. In perioada RENASTERII gândirea pedagogică se
desprinde de cea metafizică. RENE DESCARTES (1596-1650), FRANCIS BACON (1561-1626) au adus în
prim plan puterea raţiunii. J. LOCKE (1632-1704) a dat naştere empirismului englez (filosofia experienţei şi
acţiunii): nimic nu există în intelect care să nu fi fost mai întîi în simţuri; D. HUME (1711-1776) anunţa un
alt mod de a trata problemele filosofice şi anume criticismul. IMMANUEL KANT (1724-1804) deşi a ţinut
cursuri de pedagogie nu a realizat un sistem pedagogic. Curentele filosofice contemporane continuă să
influenţeze gândirea pedagogică.
3.) Doctrinele pedagogice propriu-zise
Prima teorie pedagogică se pare că a fost realizată de ARISTOTEL, dar primul marre doctrinar al
educaţiei este considerat MARCUS FABIUS QUINTILIANUS (35-95 d.Hr.). Următorii mari teoreticieni au

2
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

apărut în Renaştere: J. A. COMENIUS (1592- 1670) susţine ideea umanizării omului prin educaţie şi este
considerat cel mai mare pedagog prin lucrarea sa Didactica Magna. J. J. ROUSSEAU (1712-1778) susţine un
anumit tratament aplicat copilului care nu este un ,,adult în miniatură”; J.H. PESTALOZZI (1746-1827)
susţine ideea unui învăţământ care să pună accent pe iniţierea elevilor în metodele de cunoaştere, şi nu numai
pe memorarea rezultatelor cunoaşterii; J. F. HERBART (1776-1841) a intuit necesitatea îmbinării
activităţilor de analiză şi de sinteză mintală în activitatea de învăţare, etc.
La începutul secolului al XX cercetarea ştiinţifică a fenomenelor educaţionale a dus la conturarea unor
doctrine pedagogice contemporane:
1. Curentul ,,educaţia nouă” sau orientarea psihologizantă: JOHN DEWEY (1859-1952), MARIA
MONTESSORI (1870-1952), EDOUARD CLAPARÈDE (1873-1940), OVIDE DECROLY(1871-
1932), ELLEN KEY (1849-1926). Tezele fundamentale ale “educaţiei noi” se refereau la
considerarea activităţii practice ca fiind cea mai importantă sursă a cunoaşterii pentru copil, la
orientarea cu prioritate a procesului educativ spre satisfacerea intereselor şi a trebuinţelor de
cunoaştere ale copilului, la necesitatea organizării de către educatori a unui mediu care să stimuleze
activitatea şi interesele spontane de cunoaştere ale copilului (Stanciu G., 1994, p. 110). Rolul
educaţiei ar trebui să fie acela de a-l ajuta pe copil să-şi dezvolte capacităţile de readaptare continuă
la situaţii noi problematice.
2. Orientarea fundamentată pe sociologie: E. DURKHEIM susţine că prin interiorizarea
comportamentelor “normale” individul devine o fiinţă socială. Ideea conducerii prin educaţie a
individului uman din starea de “natură’ la “cultură”, prin asimilarea valorilor culturale ale umanităţii
a fost dezvoltată şi de filozoful şi pedagogul german E. SPRANGER (1882-1963).
Contribuţii româneşti la constituirea pedagogiei ca ştiinţă: Dimitrie Cantemir, Spiru Haret (1851-1912),
Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti (perioada interbelică). După anii 1970 eforturile de a menţine la limite
rezonabile pedagogia românească s-au multiplicat (Mărgineanu Nicolae, Salade Dumitru, Ionescu
Miron, Chiș Vasile, Bocoș Mușata, Cerghit Ioan, Potolea Dan, Manolescu Marin, Negreț-Dobridor Ion,
Jinga Ion, Bîrzea Cezar, Neacșu Ioan, Iucu Romiță, Nicola Ioan, Cucoș Constantin, Cozma Teodor, Crețu
Carmen, Șoitu Laurențiu, Joița Elena, Macavei Elena, Ungureanu Dorel, Dumitru Ion etc.).

3. PEDAGOGIA – ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ

Sistemul de cunoştinţe nu poate fi tratat întotdeauna prin mijloacele ştiinţei. Acea ,,ars docendi”, arta de a
învăţa pe alţii arată că e nevoie de iniţiativă şi creativitate metodologică necesară în contextul unor situaţii
şcolare şi extraşcolare noi. Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe
cunoştinţe, exerciţiu, percepţie, imaginaţie şi intuiţie.
Profesia de cadru didactic, educator permite abordarea cu maxima inspiraţie a activităţii instructiv-
educative concrete cu toate provocările ei. Educatorul, astfel, poate la nivelul proiectării şi realizării
activităţii educaţionale să dea dovadă de maximă ,,inspiraţie” în manevrarea sistemului de cunoştinţe din
domeniul educaţiei. Pedagogul, cel care propune un sistem de gândire asupra educaţiei poate da dovadă de
creativitate maximă prin aceea că cercetarea pedagogică implică creativitate și conduce la inovare. Există şi
opinia că pedagogia nu poate fi o artă, aşa cum estetica nu este o artă, ci are menirea de a interpreta
fenomenul artistic.
In privinţa pedagogiei ca tehnologie, semnificaţia termenului tehnologie face aici trimitere mai mult la
teoria unei tehnici sau la un sistem de metode teoretice sau experimentale cu caracter prospectiv menite să
fixeze obiectivele unei acţiuni de ,,construire a viitorului” în vederea estimării parametrilor care contribuie la
eficienţa acţiunii respective. Se referă deci, la caracterul aplicativ, la aplicarea metodică a principiilor
ştiinţifice la rezolvarea problemelor specifice domeniului pedagogiei.

4. SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

Educaţia stă în atenţia mai multor discipline: biologia, antropologia, sociologia, politologia, filosofia
care interacţionează cu pedagogia formând ,,aliaje disciplinare” (conexiuni) sub cupola ştiinţelor educaţiei:
sociologia educaţiei, psihologia educației, managementul educației, axiologia pedagogică, igiena şcolară, etc.

3
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

In acelaşi timp pedagogia a cunoscut un proces de specializare pe domenii, conţinuturi sau etape de vârstă
delimitate, formând sistemul disciplinelor pedagogice (Cristea S., 2002):
Domeniul fundamental de cercetare: Domeniul de aplicaţie: Perioadele de vârstă:
Pedagogia generală/Fundamentele pedagogiei/ Pedagogia specială/Defectologia Pedagogia antepreşcolară
Teoria educaţiei Pedagogia ocrotirii Pedagogia preşcolară
Teoria şi metodologia instruirii/Didactica generală Pedagogia aptitudinilor speciale Pedagogia şcolară
Didactica specialităţii Pedagogia socială Pedagogia universitară
Teoria si metodologia evaluării Pedagogia familiei, Pedagogia adulţilor
Teoria si metodologia curriculum-ului Pedagogia muncii,
Cercetarea pedagogică Pedagogia mass-mediei
Pedagogia artei etc.
Discipline pedagogice de bază studiate în cadrul programului de pregatire psihopedagogică:
1. Fundamentele pedagogiei este o disciplină asimilată în programele şcolare cu Teoria educaţiei, Teoria
generală a educaţiei, Introducere în pedagogie iar Teoria şi metodologia curriculumului (TMC) reprezintă o
ştiinţă a educaţiei fundamentală situată în aceeaşi categorie cu Teoria generală a educaţiei (Fundamentele
pedagogiei), Teoria generală a instruirii (Didactica generală) şi Teoria şi metodologia cercetării
pedagogice. Obiectul de studiu al TMC este proiectarea educaţiei şi instruirii.
2. Teoria şi metodologia instruirii; Teoria şi metodologia evaluării. Teoria instruirii este o subteorie a teoriei
despre educaţie care defineşte conceptele de bază ale didacticii generale. Didactica generală studiază procesul
de învăţământ la nivel funcţional-structural-operaţional, deci este o teorie a instruirii şi a procesului de
învăţământ.
3. Didactica disciplinelor de specialitate. Este o disciplină care particularizează teoria instruirii şi a
procesului de învăţământ pentru o anumită disciplină predată (Ex: Didactica biologiei, Didactica Chimiei,
Didactica disciplinelor tehnice, etc)

TEME DE REFLECŢIE:
1. Pedagogia – ştiinţă, artă, tehnologie. Argumentaţi.
2. De ce domeniul de studiu al pedagogiei este studiat și de alte științe? Care este specificul acestor
abordari?
3. Redați grafic evoluția constituirii pedagogiei ca știință.
4. Cum comentaţi afirmaţia: Pedagogia este tot atât de puţin necesară elevilor buni, pe cât de puţin
necesară este medicina persoanelor sănătoase.

Curs 2-3 - EDUCAŢIA - OBIECT DE STUDIU AL PEDAGOGIEI

1. CONCEPTUL DE EDUCAŢIE
Etimologia termenului, latinescul educo-educere (a scoate din, a ridica, a înălţa) sau educo-educare
(a creşte, a cultiva, a forma) sugerează mai multe înţelesuri printre care şi ideea de creştere, cultivare a
personalităţii umane, înălţarea omului de la starea lui de natură biologică la cea de cultură.
În sens larg, educaţia include orice intervenţie, influenţă, acţiune exercitate asupra individului care
determină modificări în sfera personalităţii acestuia în sens pozitiv.
În sens restrâns, A EDUCA înseamnă a produce, printr-un sistem de acţiuni educaţionale aplicate
conştient, organizat, sistematic, dirijat, transformarea fiinţei umane în concordanţă cu modelul de
personalitate propus de societate.
Caracteristici:
1) educaţia este un demers aplicabil doar la specia umană;
2) caracterul conştient exclude intervenţia unor acţiuni întâmplătoare;
3) caracterul organizat implică prezenţa unui plan, proiect de acţiune, cadru instituţionalizat;
4) caracterul sistematic implică acţiuni structurate, planificate sub aspectul sarcinilor şi al timpului acordat
acestora;

4
 Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

5) acţiune dirijată - urmărită îndeaproape, ghidată spre direcţia dorită - de personalitate formată, autonomă,
responsabilă, creativă;
6) transformarea fiinţei umane - în sens pozitiv şi pe termen lung sub toate laturile sale: fizic, psihic, cognitiv,
afectiv, volitiv, moral, estetic, etc.;
7) modelul de personalitate reprezintă „omul de mâine” pregătit să facă faţă cerinţelor sociale. Este un model
abstract, proiectat, care ghidează întregul demers educativ;
8) educaţia nu este o etapă limitată, se realizează şi se prelungeşte pe parcursul întregii vieţi.

Educaţia poate fi concepută ca:


proces – semnifică transformarea (în sens pozitiv) a fiinţei umane, modelarea structurii şi
componentelor native şi dobândite ale individului, conform unui ideal educaţional.

acţiune de conducere - reprezintă dirijarea evoluţiei individului de la stadiul de fiinţă care are
nevoie de asistenţă şi care dispune de posibilităţi latente, spre stadiul de persoană formată, autonomă şi
responsabilă.

interrelaţie umană şi socială – pentru că reprezintă o acţiune a omului asupra omului educaţia
reuneşte într-un efort comun doi participanţi (subiecţi) educator şi educat, dar poate fi privită şi ca o relaţie
între generaţiile adulte şi generaţiile tinere, între un grup social şi un alt grup social.

ansamblu de influenţe - educaţia se realizează nu numai prin influenţele organizate ale şcolii şi
ale altor factori educativi, ea cuprinde şi influenţe neorganizate, spontane ale mediului în care trăieşte
individul.
În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unui ansamblu de influenţe care se succed sau se îmbină
armonios. Unele au un caracter intenţionat, sistematic, organizat, altele acţionează spontan, accidental.

2. EDUCAŢIILE PARALELE: educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie informală

Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele funcţionând ca un
complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat.
Caracteristici ale celor trei forme de educaţie (adaptare după Jinga & Istrate, 2001):
Criteriu de Educaţia formală
comparaţie Formalis – organizat, oficial
Locul de des- Instituţii de educaţie (şcoli, grădiniţe,
făşurare licee, universităţi)- instituţii a căror
principală misiune este educaţia.
Sunt autorizate/acreditate de către
ministerul de resort (Ministerul
Educației Naționale).
Educaţia nonformală Educaţia informală
Nonformalis – în afara unor forme Informalis – spontan,
special/oficial organizate neașteptat
Cadru instituţional extraşcolar sau Influenţe spontane de la
extradidactic: nivelul mediului
A. In afara sistemului de învăţământ: social,comunităţii, al
instituţii culturale (teatre, muzee, biblioteci, mass-media:
case de cultură, organizaţii familia, media, grupul
nonguvernamentale), alte instituţii care au de prieteni, oricine
ca misiune conexă educaţia şi cultura, exercită o influenţă
cluburile elevilor sau casele studenţilor, educaţională
asociații profesionale și culturale etc. neintenţionată sau
B. In interiorul sistemului de învăţământ: neorganizată.
a) în afara şcolii: excursii, vizite de studiu, Inclusiv în contextele
mese rotunde, ateliere teoretice şi practice de învătare formale şi
tabere de studiu, radio-televiziune şcolară, non-formale.
etc, soluţii alternative de
perfecţionare/reciclare şcolară prin presa
pedagogică, TV şcolară, simpozioane şi
conferinţe tematice, etc
b) în afara clasei: cercuri pe discipline sau
transdisciplinare, competiţii, concursuri,
olimpiade, ansambluri sportive, muzicale,
de dans etc.

5
 Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

Gradul de Personal didactic calificat- Personal calificat în diferite domenii de Pregătire didactică
pregătire al specializat, iar pregătirea activitate, uneori având şi pregătire absentă sau sporadică
"educatorului" psihopedagogică este obligatorie. didactică. Pregătirea nu este o
Personalul didactic este selectat, condiţie a influenţei
evaluat periodic şi cu posibilitate de educaţionale.
evoluţie în carieră
Finalităţi ale Clar stabilite şi gradate pe etape de Stabilite pentru fiecare activitate (program Nestabilite
educaţiei studiu, pe discipline etc. stabilite de studiu), fără o organizare pe termen lung,
prin Curriculumul Naţional uneori cu participarea elevilor la stabilirea
a ceea ce se va învăţa;
Conţinutul Organizat pe ani de şcolaritate (etape Relativ organizat pe arii de interes, Neorganizat/
educaţiei de vârstă), pe profiluri / filiere remarcând caracterul opţional al Contextual
profesionale (bine stabilite prin activităţilor organizate şi varietăţile de
Curriculumul Naţional). In funcție de cerinţe de învăţare cum ar fi cele de
planurile de învățământ, programele educaţie: “complementară” “suplimentară” ,
școlare, manuale etc. “substituţie”( de ex. pentru cei analfabeţi).
Evaluare și Evaluare riguroasă. Condiționează Certificate de participare, certificate de Fără certificare
Modalităţi de trecerea la etapa următoare de studiu. absolvire a unor cursuri, adeverinţe,
certificare Certificate recunoscute la nivel certificate profesionale sau vocaţionale, care
naţional şi, după caz, internaţional pot fi recunoscute sau nu.
(diplome de bacalaureat, diplome de Obs: uneori, aceste activităţi nu sunt deloc
licenţă / master etc., certificat de certificate.
absolvire a învăţământului
obligatoriu, certificat de competenţă
profesională.
Autonomia Redusă Relativ mare Crescută
celui care învaţă
în alegerea
temelor/
activităţilor
Viziunea modernă asupra educaţiei acreditează raporturile de complementaritate şi interdependenţă între
educaţia formală, nonformală şi cea informală:
 prin o formalizare a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar.
 prin lărgirea sferei de activitate a școlii şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă,
comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale.
 prin valorificarea în cadrul școlii a efectelor educaţiei nonformale şi informale.
 prin faptul că educaţia formală are menirea de a completa, corecta, sistematiza achiziţiile dobândite
prin educaţia nonformală şi informală, exercitând o funcţie de integrare şi sinteză a diferitelor
experienţe ale elevilor.
Iată câteva posibilităţi concrete de integrare a celor trei forme ale educaţiei, din perspectiva educaţiei
formale:
 Cunoşterea principalelor evenimente culturale, ştiinţifice, sociopolitice care captează atenţia elevilor;
 Promovarea interdisciplinarităţii - lecţii organizate interdisciplinar cu echipe de profesori, pregătite
în legătură cu informaţii dobândite de elevi în cadrul informal;
 Activităţi educative care valorifică informaţiile de tip nonformal şi informal (ore de dirigenţie, ore de
consiliere şi orientare);
 Utilizarea la clasă a metodelor de învăţare independentă;
 Activităţi extradidactice şi/sau extraşcolare (cercuri ştiinţifice, excursii didactice).

Ca răspuns la solicitările societăţii actuale, educaţia trebuie concepută ca un continuum existenţial, a

cărui durată se confundă cu însăşi durata vieţii, scopul fiid dobândirea autonomiei formative.De aceea se
vehiculează conceptul de educaţie permanentă, ceea ce atrage după sine preocuparea pentru caracteristicile
educaţiei adulţilor.

6
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

3. EDUCAŢIA PERMANENTĂ nu este o formă de educaţie - ca cea formală, nonformală sau informală, şi
nici un nou tip de educaţie, ci un principiu de proiectare şi organizare a educaţiei în perspectiva desfăşurării
sale în diferite forme pe toată durata vieţii. Educația permanentă este principiul pe care se bazează
organizarea globală a sistemului educaţional. Educaţia nu se mai limitează la ceea ce se realizează în şcoală,
ci continuă şi după absolvire (educaţia postşcolară, postuniversitară, diverse forme de perfecţionare, inclusiv
autoeducaţia). Realizarea unei educaţii permanente presupune trecerea de la heteroeducaţie (educaţia prin
alţii) la autoeducaţie.
Scopul fundamental al educaţiei permanente este de a menţine şi îmbunătăţi calitatea vieţii. Fiind un
principiu organizatoric pentru toate tipurile de educaţie, îndeplinind multiple funcţii: de adaptare, de corectare
şi inovare.
Obiectivele educaţiei permanente contemporane (Dave R. H., 1990, apud Diaconu M.):
1. obiective convenționale ( tradiționale):
 priceperi si deprinderi sociale fundamentale: citit, calcul, scriere, priceperi si deprinderi practice
elementare, capacităti de mentinere a sănătăţii si a igienei personale.
 idealuri care întrețin nevoia educației permenente
2. obiective de importanţă centrală - legate de aşa numita ,,calitate a vieţii”:
 obtinerea stabilităţii intrapsihice (rezistenţa la şocul schimbării, sanatate mentală)
 vigoare emoţională
 avânt tineresc lăuntric (noul este văzut ca o provocare)
 capacitatea de optiune responsabilă
 tendinţa de autodepășire permanentă
 angajare socială
3. obiective instrumentale:
 învăţarea de a învăța,
 interînvăţarea,
 învățarea autodirijată,
 sporirea educabilităţii.
Care ar fi sarcinile şcolii în vederea educaţiei permanente?
Direcţii de schimbare ale educatiei cerute de mișcarea educației permanente (Văideanu G., 1988):
- expansiunea educaţiei: includerea în sistemul de educaţie formală a unor categorii precum preşcolarii
şi adulţii;
- inovaţia educaţiei: regândirea finalităţilor, conţinuturilor, formelor de organizare pe direcţia formării
capacităţilor de autoeducaţie;
- integrarea formelor educaţiei prin urmărirea unui ideal educativ comun.

4. AUTOEDUCAŢIA – COROLAR AL EDUCAŢIEI PERMANENTE

Conceptul de autoeducaţie. Etimologic termenul de autoeducaţie provine de la grecescul „autos”
sine însuşi şi latinescul „educaţio”, însemnând educaţia prin sine însuşi. Autoeducaţia poate fi definită ca
fiind activitatea fiinţei umane desfăşurată în scopul perfecţionării propriei personalităţi. In cazul
autoeducatiei, subiectul educatiei este în același timp şi obiectul ei.
Din punct de vedere al modului de desfăşurare şi al conţinutului autoeducaţiei, aceasta se poate
manifesta diferit:
 poate fi organizată sistematic, planificat vs nesistematic, neplanificat, sporadic;
 orientată spre socializare (formarea personalităţii potrivit exigenţelor sociale) vs spre individualizare
(păstrarea unicităţii fiinţei umane),
 poate urmări formarea trăsăturilor pozitive sau corectarea celor negative,
 poate viza dezvoltarea calităţilor sau înlăturarea neajunsurilor,
 poate viza formarea sub aspect moral, fizic, estetic sau îmbogăţirea cunoştinţelor într-un anumit
domeniu.
Caracterul, orientarea şi eficienţa autoeducaţiei depind de o serie de condiţii cum sunt:
 nivelul de dezvoltare a conştiinţei de sine,

7
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

 calităţile volitive necesare pentru finalizarea acţiunilor propuse,

 natura şi complexitatea scopurilor (obiectivelor) propuse,
 metodele şi procedeele folosite ş.a.
Toate acestea sunt nu numai condiţii care potenţează procesul autoeducaţiei dar şi efecte, fiind
rezultatul preocupărilor de autoperfecţionare. Pregătirea pentru autoeducaţie se realizează prin întreg procesul
de educaţie. Încă din primii ani se pun bazele autoeducaţiei prin formarea în familie a unor deprinderi de
autoservire, igienico-sanitare, de comportare civilizată şi apoi a celor legate de activitatea şcolară. Prin
educaţie se formează calităţile volitive şi cele moral-caracteriale absolut necesare în autoeducaţie.
Pot fi adolescenții așa cum își doresc să fie?
Potrivit cercetărilor făcute în domeniu, pregătirea pentru autoeducaţie şi îndrumarea acestui proces
vizează două aspecte: pregătirea psihologică şi metodică (Barna, 1995).
Pregătirea psihologică are în vedere: interesul pentru cunoaştere, formarea motivaţiei intrinseci,
modelarea propriei personalităţi, nevoia de succes, voința puternică, dezvoltarea conştiinţei răspunderii
fiecărui elev pentru propria lui devenire etc.
Pregătirea metodică se referă la: formarea priceperilor de muncă intelectuală independentă, deținerea
de metode şi tehnici de autocunoaştere şi autoeducaţie, formarea stilului de muncă intelectuală, deținerea de
strategii de organizare şi planificare a activităţii, de folosire cât mai raţională a bugetului de timp.
SISTEMUL METODELOR AUTOEDUCAŢIEI (Barna A., 1995, pp. 89-164)
Metodele şi procedeele de precizare a conţinutului Metodele de autostimulare a preocupărilor de
autoeducaţiei: autoeducaţie:
 programul autoeducaţiei  autoconvingerea
 reguli personale  autocomanda
 deviza  autoaprecierea
 jurnalul intim  autosugestia
Metodele de autocontrol:  comunicativitatea
 autoobservaţia  analiza/urmarea unui exemplu
 autoanaliza  jocul
 reflecţia personală  autoexersarea
 autocontrolul Metodele de autoconstrângere:
 autoraportul  autodezaprobarea
 raportarea la modelul profesorului  autocomutarea
 autorenunţarea
Numai în condiţiile în care sarcinile (obiectivele) propuse devin autosarcini, regulile de disciplină devin
cerinţe de autodisciplină, pedeapsa (sancţiunea) primită este înţeleasă ca autopedeapsă etc. putem obţine
eficienţa scontată în autoeducaţie.

5. DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI (componentele educaţiei, laturile educaţiei):

Dimensiunile educaţiei reprezintă ansamblul valorilor pedagogice fundamentale: bine, adevăr, frumos, util,
sacru, care conferă activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane un cadru dimensional stabil,
realizat la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.
Dimensiuni Obiective urmărite:
Educaţia intelectuală Informarea intelectuală şi formarea intelectuală
Educaţia morală Formarea conduitei morale şi conştiinţei morale
Educaţia tehnologică Aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice în activitatea socială şi dezvoltarea creativităţii tehnice
Educaţia profesională Formarea orizontului cultural-profesional. Formarea unor priceperi, deprinderi,
competenţe în plan acţional. Formarea şi dezvoltarea intereselor profesionale.
Educaţia estetică Formarea atitudinii estetice: formarea receptorului şi creatorului de artă
Educaţia fizică Intărirea sănătăţii şi călirea organismului. Dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii.
Educaţia religioasă Informare religioasă, formarea conştiinţei şi conduitei religioase
Contribuţii importante la dezvoltarea personalităţii au şi alte laturi ale educaţiei: educaţia civică, educaţia
axiologică, educaţia pentru sănătate, etc

8
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

6. EDUCAŢIA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

,,Noile educaţii” sunt definite în programele UNESCO, adoptate în ultimele decenii, ca răspunsuri ale
sistemelor educaţionale la imperativele lumii contemporane de natura politică, economică, ecologică,
demografică, sanitară etc. Metodologia valorificării ,,noilor educaţii” vizeaza toate dimensiunile
(intelectuală, morală, tehnologică, estetică, fizică) şi formele educaţiei (formală, nonformală, informală). Ele
sunt prezentate în termenii unor obiective pedagogice prioritare care vizează (Vaideanu, G.; Neculau, A.)
Noile educaţii Formarea şi cultivarea capacitatilor de rezolvare a problemelor declanşate de:
1. Educatia ecologică sau Aplicarea tehnologiilor industriale şi postindustriale la scară sociala cu influenţă
educaţia relativă la mediu negativă asupra naturii.
2. Educaţia pentru Explozia inovaţiilor şi reformelor sociale înregistrate în ultimele decenii ale secolului
schimbare şi dezvoltare XX.
3. Educaţia pentru Necesitatea aplicării sociale a cuceririlor ştiintifice în condiţii economice, politice şi
tehnologie şi progres culturale specifice modelului societăţii postindustriale de tip informaţional.
4. Educaţia faţă de mass- Nevoia de valorificare culturală a informaţiei furnizate de presă, radio, televiziune, etc,
media
5. Educaţia demografică Nevoia responsabilizării civice în raport cu problemele specifice populaţiei, exprimate
la nivelul unor fenomene: crestere/ scădere; densitate,/migraţie; structura profesională
pe vârste, sex; condiţii de dezvoltare naturale/ sociale (economice, politice, culturale,
religioase etc.) - situate în context global, regional, naţional, teritorial, zonal, local.
6. Educaţia pentru pace şi Nevoia de abordare a problemelor sociale prin dialog şi participare efectivă la
cooperare rezolvarea contradicţiilor obiective şi subiective care apar în condiţii de (micro)grup sau
în contextul comunităţii sociale.
7. Educaţia pentru Nevoia de formare şi cultivare a capacităţilor de înțelegere şi de aplicare a democraţiei.
democraţie
8. Educaţia sanitară Nevoia rezolvării unor probleme specifice educaţiei pentru petrecerea timpului liber,
modernă educaţiei casnice moderne, educaţiei nutriţionale, educaţiei sexuale...

Implementarea ,,noilor educaţii” presupune elaborarea şi aplicarea unor strategii pedagogice şi sociale
speciale.
Raporturile metodologice deschise între dimensiunile educaţiei şi "noile educaţii" angajează
urmatoarele patru demersuri pedagogice instituţionalizate deja la nivelul sistemelor moderne de învăţământ:
A) Demersul ,,infuzional” angajează ,,noile educaţii” în aria unor discipline şcolare diferite, dar şi a unor
dimensiuni ale educaţiei diferite. De exemplu, problemele educaţiei ecologice sunt abordate simultan la
biologie, chimie, fizică, geografie, dar şi la nivelul educaţiei intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice
(sanitare). Acest tip de demers ridică două probleme metodologice: eliminarea juxtapunerii acesteia doar ca o
anexa, la sfarsitul unui capitol sau manual; necesitatea de a realiza efectiv o sinteza curriculara între acestea.
B) Demersul modular angajează ,,noile educaţii” în cadrul unor discipline de studiu integrate la nivelul unor
trepte şcolare dar şi la nivelul unor dimensiuni ale educaţiei. De exemplu, ,,educaţia ecologică” este abordata
ca modul în cadrul biologiei, în învăţământul liceal, cu obiective specifice dimensiunii educaţiei intelectuale.
Acest tip de demers ridica problema corelaţiei existente între diferitele module introduse în cadrul unor
discipline, problema riscului unilateralizarii obiectivelor specifice in cadrul aceleiaşi dimensiuni.
C) Demersul disciplinar anagajează ,,noile educaţii” în cadrul unei discipline şcolare distincte. De exemplu,
Educaţia ecologică apare ca disciplină de învăţământ. Acest tip de demers a consacrat deja în planurile de
învăţământ noi discipline şcolare: educaţia ecologică, educaţia civică, educaţia pentru drepturile omului,
educaţia sanitara, educaţia tehnologică. Problema metodologică pe care o ridică demersul disciplinar ţine de
statutul special al disciplinelor şcolare promovate pe această cale. Proiectarea lor presupune, astfel, în mod
obiectiv, depăşirea tendinţelor monodisciplinare în favoarea strategiilor pluridisciplinare.
D) Demersul transdisciplinar angajează ,,noile educaţii” la nivelul unor sinteze ştiinţifice propuse trimestrial
sau anual de echipe de profesori. De exemplu, problemele globale şi speciale ale educaţiei ecologice sunt
abordate de o echipa formată din profesori de filosofie, sociologie, economie, biologie, chimie, fizică etc., în
cadrul unor lecţii de sinteza, seminarii etice, conferinţe tematice, dezbateri ideologice, concursuri şcolare etc.
Acest tip de demers este probabil cel mai interesant, mai promițător, dar şi mai greu de pus în aplicare.

9
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

TEME DE REFLECŢIE:
1. Identificați citate, maxime, proverbe cu privire la educație. Pe baza reflecțiilor personale asupra a 10
citate, formulați câteva concluzii și o definiție personală.
2. A educa înseamnă ... (10 definiții și autorii acestora). Comparați aceste definiții evidențiind
elementele comune și elementele diferite.
3. Realizați un eseu cu titlul: Educația în 2050.
4. Realizați un eseu cu titlul: Educația mediator între știință și tehnologie.
5. Identificați 10 probleme esențiale cu care se confruntă educația în prezent și formulați soluții
posibile.
6. Educaţia formală şi necesitatea ei. Este şcoala necesară?
7. Găsiţi argumente în favoarea creşterii rolului şcolii în viitor. Poate exista în prezent o societate fără
şcoală?
8. Argumentaţi care ar putea fi principalele consecinţe ale neşcolarizării unei persoane.
9. Cum ar trebui realizată apropierea dintre educaţia formală, nonformală şi cea informală?
10. Realizați o analiză comparativă între educația formală, nonformală şi cea informală (minim 3
aspecte):
Criterii educația formală educația nonformală educația informală
Puncte tari minim 3 aspecte
Puncte slabe
Importanță
Soluții

11. Prezentați într-un limbaj accesibil unui copil de 8 ani semnificația celor trei forme ale educației.
12. Explicaţi necesitatea unei educaţii permanente.
13. Identificaţi modalităţi concrete de pregătire a elevilor pentru educaţia permanentă.
14. Autoeducația – dificultăți de realizare.
15. Analizați una din dimensiunile educației – din perspectiva necesității și importanței acesteia în
dezvoltarea elevilor.
16. Prezentați 5 modalități concrete de realizare a educației morale în școală.
17. Ce legături există între dimensiunile educației? Prezentați importanța și rolul fiecărei dimensiuni.
18. Surprindeți minim 3 riscuri asociate celor 4 demersuri de implementare a noilor educații în școală.

Bibliografie:
1. Cristea, S. (2002). Dicţionar de pedagogie. Chişinău: Litera Educaţional.
2. Cucoş, C. (1996). Pedagogie. Iaşi: Editura Polirom.
3. Cucoş, C. (coord, ed a II-a, 2008). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice.
Iaşi: Editura Polirom.
4. Diaconu, M.; Jinga, I. (coord.) Ciobanu, O.; Pescaru, A.; Păduraru, M., Pedagogie, curs în format
electronic, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=387&idb
5. Jinga, I.; Istrate, E. (coord, 1998). Manual de pedagogie. Bucureşti: Editura All.
6. Planchard, E. (1992). Pedagogie şcolară contemporană. Bucureşti: EDP.
7. Salade, D., (1995). Educaţie şi personalitate, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
8. Velea, S., Istrate, O. (2006-2007). Introducere în pedagogie. Note de curs - online.
9. Văideanu, G. (1988). Educaţia la frontiera dintre milenii. Bucureşti: Editura Politică.

10
Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului ……………………………….P.M.M.

11
1