Tehnici de evaluare a randamentului şcolar la matematică

Material prezentat de institutor Ana-Maria Dumitru si institutor Paraschiva Ciausu

Evaluarea sau examinarea, reprezintă actul didactic complex, integrat

întregului proces de învăţământ, care urmăreşte măsurarea cantităţii
cunoştinţelor dobândite, ca şi valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa
acestora la un moment dat, oferind soluţii de perfecţionare a actului didactic. A
evalua rezultatele şcolare înseamnă a determina măsura în care obiectivele
programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa metodelor de
predare- învăţare. Acesta este punctul de final dintr-o succesiune de acţiuni cum
sunt: stabilirea scopurilor pedagogice, proiectarea şi executarea programului de
realizare a scopurilor sau măsurarea rezultatelor aplicării programului.
Esenţa evaluării este cunoaşterea efectelor acţiunii desfăşurate, pentru ca pe
baza informaţiilor obţinute, această activitate să poată fi ameliorată în timp.
Evaluarea înseamnă deci: măsurarea, interpretarea, aprecierea rezultatelor şi
adoptarea deciziei.
Problemele evaluării rezultatelor şcolare au devenit unul din domeniile de bază
ale cercetării pedagogice. Interesul este justificat prin faptul că învăţământul, unul
din domeniile importante ale societăţii trebuie să fie şi eficient.
În cele mai multe lucrări de specialitate, conceptul de evaluare este definit prin
referire la procesul de măsurare şi apreciere a rezultatelor unei activităţi. Evaluarea
apare ca o componentă „a actului pedagogic de instruire şi educare a elevilor, cât şi a
oricărei strategii de organizare şi conducere a învăţământului în ansamblu.” 1
Impusă de necesitatea perfecţionării continue, evaluarea constă în stabilirea
gradului în care obiectivele instructiv-educative au fost stinse de fiecare elev şi apoi
compararea acestor rezultate cu un nivel de performanţă prestabilit. Mai concret,
evaluarea este un act psihologic de determinare prin note, calificative, calificări,
puncte etc. a rezultatelor instructiv-educative obţinute de un elev la un obiect de
studiu în activitatea de învăţare.
Evaluarea continuă este o „apreciere pe tot parcursul activităţii elevilor de-a
lungul întregii perioade de şcolarizare...vizând nu numai aspectul învăţării, ci şi
ansamblul personalităţii fiecărui elev.” 2

1
Radu, I.T. - 1981, Teorie şi practică în evaluarea eficienţei învăţământului, E.D.P., Bucureşti, p.15
2
X X X – 1979, Dicţionarul de pedagogie, E.D.P., Bucureşti, p.167
 Tot ceea ce valorează, indiferent că evaluarea se face prin notă, încurajare sau
felicitare, reprezintă o întărire pozitivă care face ca rezultatele viitoare să fie în
general mai bune.
Evaluarea rezultatelor şcolare trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 să includă toate obiectivele importante;
 să permită stabilirea nivelului iniţial al fiecărui elev şi a
progresului ulterior realizat de acesta în dobândirea cunoştinţelor,
formarea noţiunilor, înţelegerea relaţiilor matematice;
 să evidenţieze lacunele apărute pe parcursul învăţării;
 să ofere învăţătorului suficiente informaţii care să-i permită să-şi
adapteze acţiunea pedagogică la situaţiile apărute în evoluţia
fiecărui elev.
Teoria evaluării este implicată în: „analiza secvenţelor pricipale ale acţiunii
pedagogice, ca şi a metodelor şi mijloacelor folosite în definirea obiectivelor
pedagogice, în abordarea conţinutului, ca şi în bilanţurile efectuate asupra
rezultatelor obţinute.” 3
Rolul important al evaluării în educaţie este justificat de:
- nevoia de a măsura eficienţa procesului de învăţare;
- obţinerea informaţiilor relevante privind rezultatele şcolare;
- menţinerea standardelor;
- realizarea feedback-ului necesar tuturor celor implicaţi în educaţie;
Ca în orice sistem dinamic, componentele sistemului de învăţământ sunt într-o
continuă interacţiune. Evoluţia optimă a unui element influenţează pozitiv şi
funcţionarea celorlalte elemente, regresul sau stagnarea unui element limitează şi
dezvoltarea celorlalte două.
Evaluarea reprezintă o parte integrantă a procesului de învăţământ şi nu ceva
suprapus acestuia. Din acest motiv, în cadrul fiecărei reforme educaţionale
curriculum-ul şi evaluarea trebuie proiectate împreună încă de la început.
Din analiza relaţiilor dintre evaluarea rezultatelor şcolare şi procesul de
instruire se desprind funcţiile evaluării. Aceste funcţii privesc sarcinile,
obiectivele, rolul şi destinaţia evaluării.
 Funcţia de constatare – stabileşte daca o activitate instructivă s-a derulat în
condiţii optime, o cunoştinţă a fost asimilată, o deprindere a fost achiziţionată.

3
Radu, I. T. – 1986, Sinteze pe teme de didactică modernă, E.D.P., Bucureşti, p.35
 Funcţia de informare – este înştiinţată societatea prin diferite mijloace cu
privire la stadiul pregătirii populaţiei şcolare.
 Funcţia diagnostică – vizează depistarea lacunelor şi greşelilor elevilor şi
înlăturarea acestora; arată valoarea, nivelul şi performanţele elevilor la un
moment dat.
 Funcţia prognostică – evidenţiază performanţele viitoare ale elevilor şi
sprijină decizia de orientare profesională; prevede, probabilistic, valoarea,
nivelul şi performanţele ce ar putea fi obţinute în etapa viitoare de pregătire a
elevului.
 Funcţia de selecţie – permite clasificarea şi/sau ierarhizarea elevilor; este
funcţia de comparaţie în raport cu care se asigură ierarhizarea elevilor după
valoarea şi performanţele obţinute.
 Funcţia de certificare – relevă competenţele şi cunoştinţele elevilor la finele
unui ciclu/forme de şcolarizare.
 Funcţia motivaţională – stimulează activitatea de învăţare a elevilor şi se
manifestă prin valorificarea pozitivă a feed- back- ului oferit de evaluare, în
sensul aprecierii propriei activităţi.
 Funcţia pedagogică – pentru elev are caracter stimulativ, de întărire a
rezultatelor, de formare a unor abilităţi, de orientare şcolară şi profesională, iar
pentru profesor evidenţiază ceea ce a realizat şi ce are de realizat pe viitor.
Există mai multe strategii de evaluare şi notare a rezultatelor elevilor.
Metodele şi tehnicile folosite se clasifică după mai multe criterii, şi anume:
I. După cantitatea de informaţii încorporabile de către elevi – se întâlnesc:
a) evaluarea parţială – când se verifică elementele cognitive sau comportamente
secvenţiale (se foloseşte ascultarea curentă, extemporale, probe practice).
b) evaluarea globală – atunci când cantitatea de cunoştinţe este mare, datorită
acumulării acestora ( examene şi concursuri).
II. După perspectiva temporală – sunt întâlnite:
a) evaluarea iniţială – se face la începutul unei etape de instruire şi stabileşte
nivelul de pregătire anterior al elevilor.
b) evaluarea continuă – se realizează în timpul instruirii şi cercetează măsura în
care elevii încorporează informaţiile transmise.
c) evaluarea finală – se realizează la sfârşitul perioadei de formare şi analizează
cunoştinţele pe care elevii şi le-au însuşit în acea perioadă.
 Prin îmbinarea celor două criterii, se ajunge la o clasificare mai
complexă, care a devenit deja clasică, şi anume:
1. Evaluarea cumulativă (sumativă) – este cea care se realizează prin verificări
parţiale de sondaj, pe parcursul programului, ce se încheie cu aprecieri de bilanţ
asupra rezultatelor. Aceasta are efecte reduse asupra îmbunătăţirii procesului
de învăţare, şi exercită funcţia de clasificare a elevilor. Sunt mai multe
dezavantaje: creează o situaţie de stres şi nelinişte la elevi şi ocupă o mare parte
din timpul instruirii.
2. Evaluarea continuă (formativă) – are loc pe tot parcursul procesului didactic
realizându-se pe secvenţe mai mici, prin verificarea performanţelor tuturor
elevilor şi al conţinutului esenţial al materiei parcurse. Această metodă are drept
scop ameliorarea procesului de învăţare, permiţând găsirea neajunsurilor,
lipsurilor şi greutăţilor ajungându-se astfel la perfecţionarea activităţii
didactice. Acest tip de evaluare creează relaţii de cooperare între profesori şi
elevi, dezvoltând atât capacitatea de evaluare cât şi cea de autoevaluare în
rândul elevilor.
Orice act de evaluare care se finalizează cu o judecată de valoare,
participă la furnizarea de informaţii privind anumite secvenţe ale procesului
educaţional. Pe baza analizei acestor informaţii pot fi definite două tipuri
curriculum- evaluare :
a) Efectul de feedback
1. formativ - observat în urma evaluării continue
- contribuie la urmărirea şi evidenţierea progresului
educaţional
- dialogul educaţional dintre profesor şi elev poate schimba
atitudinile
2. sumativ - realizat în urma unei evaluări sumative
- pentru elevi are semnificaţia recunoaşterii valorii sau efortului
personal
b) Efectul de backwash(sau washback)
- este definit prin impactul pe care îl au evaluarea şi examinarea
asupra curriculum- ului ca întreg
Nivelurile la care se poate observa acţiunea acestuia sunt:
- metodele curente de predare-învăţare activate în clasă
- nivelurile motivaţionale ale elevilor
 - calitatea interacţiunilor dintre profesor şi elevi
- nivelul strategiei unităţii de învăţământ care poate sugera
preluarea de către anumiţi profesori sau învăţători, a anumitor clase de elevi
„selectate”.
Randamentul şcolar reprezintă performanţele obţinute de un elev la
un obiect care pun în evidenţă un anumit nivel de pregătire teoretică şi practică.
El este strâns legat de noţiunea de progres şcolar, care desemnează măsura
evoluţiei ascendente a randamentului ce se înregistrează cu prilejul fiecărei noi
evaluări a lui.
Evaluarea şcolară, ca activitate integrată în procesul didactic, este unul din
factorii care înlătură rămânerile în urmă la învăţătură, lacunele elevilor şi e şecul
şcolar. Totodată evaluarea reprezintă un factor al reuşitei şcolare, al creşterii
randamentului şcolar. Creşterea randamentului şcolar este rezultatul mai multor
factori:
 intern (vârsta, starea sănătăţii, potenţialul de muncă, insuşiri
psihice, dezvoltarea intelectuală, aptitudini, interese, atitudini);
 extern (conţinutul învăţământului, metodologia aplicată, mijloacele
de învăţământ, pregătirea învăţătorului);
Dacă factorii interni sunt mai greu de modificat, factorii externi trebuie luaţi în
seamă cu precădere.
Un factor important care contribuie la creşterea randamentului şcolar este
stabilirea celei mai optime relaţii învăţător – elev. Mi-am dat seama că sistemul de
autoevaluare şi autoapreciere stimulează, cu condiţia respectării cerinţelor de
aplicare a acestui procedeu.
După unii autori, randamentul şcolar reprezintă rezultatele obţinute într-un
proces „văzute”, apreciate în lumina obiectivelor urmărite. Conceptul defineşte acele
rezultate care sunt pe măsura obiectivelor propuse. În acest sens randamentul este
definit şi prin termenul de „performanţă”, ca rezultat care este judecat prin raportare
la obiectivele urmărite.
Problematica complexă a creşterii randamentului şcolar pe toate treptele de
învăţământ se rezolvă prin dezvoltarea şi optimizarea potenţialului creativ al tuturor
copiilor.
Randamentul şcolar, concretizat în succesul la învăţătură e un fenomen
complex şi multiplu determinat.
 Înţeles ca expresie a corespondenţei dintre posibilităţile, capacităţile,
interesele copilului, pe de o parte şi exigenţele şcolare, pe de alta, între exigenţele şi
posibilităţile interne, randamentul şcolar este condiţionat şi de capacitatea adaptivă a
celui supus instrucţiei.
J.S. Bruner spunea că „Învăţarea n-are scopul doar de a conduce undeva, ea
trebuie să ne permită să continuăm mai uşor în etapa următoare”. Cunoştinţele
asimilate trebuie să contribuie la dobândirea capacităţii de transfer specific şi mai
ales nespecific „transferul principiilor şi atitudinilor”, cum îl numeşte Bruner, trebuie
să devină operaţionale.
A-l pregăti pe elevul mic să depăşească unele praguri, înseamnă a-l învăţa să
înveţe. Realizarea echilibrului dintre disponibilităţile copilului şi sistemul
solicitărilor asigură accesul la succes tuturor elevilor, la progrese de un anumit nivel,
potrivit cu posibilităţile sale.
Ocupându-se de această problemă, P. Bordieu şi J.C. Passeron propun evaluarea
randamentului comunicării pedagogice prin raportul:
Cantitatea de informaţii transmisă de A către B
Cantitatea de informaţii primită de A de la B

Cantitatea de informaţie de la numitor oferă o imagine globală asupra

randamentului şcolar, care la rândul lui include totalitatea performanţelor obţinute.
Deoarece acestea sunt în corelaţie cu obiective, se pot delimita performanţe
cognitive, afective, motrice.
Dezideratul evaluării după care m-am călăuzit a fost delimitarea cât mai clară a
indicatorilor fiecărui tip de performanţă, ca apoi să pot aplica instrumente
corespunzătoare de măsurare.
Pentru a evalua rezultatele la matematică, în ciclul primar am avut drept ghid
obiectivele amintite de cercetătorul american Bloom 4 , obiective care m-au ajutat în
aplicarea strategiei de evaluare:
 în domeniul cunoaşterii: elevul trebuie să reţină fapte mai importante, date,
legi, definiţii, axiome etc.
 în domeniul înţelegerii: că ştie să explice, să sesizeze legături, să
interpreteze, să extrapoleze;
 în domeniul aplicării: să ştie să folosească cunoştinţele în diferite situaţii;

4
Bloom, apud Stoica, Dumitru – 1982, Psihologia şcolară, Ed. Scrisul românesc, p.123
  în domeniul analizei: analiza elementelor, a faptelor, a relaţiilor, a
principiilor de organizare;
 în domeniul sintezei: să ştie să tragă concluzii, să ştie să facă un plan de
studiu, să generalizeze;
 în domeniul evaluării: să ştie să emită judecăţi de valoare, să compare, să
aprecieze;
 în domeniul creativităţii: să ştie să deducă noi cunoştinţe din cunoştinţe
vechi, să propună soluţii noi de rezolvare, să compună ce va original.

a)Observarea curentă a elevilor

Observarea curentă a elevilor face parte din procesul complex de cunoaştere a
copiilor din punct de vedere al dezvoltării fizice şi psihice.
În cadrul orelor de matematică am observat comportamentul fiecărui elev şi
am vizat câteva laturi:
 Interesul pentru orele de matematică : am constatat că sunt elevi care au
plăcere pentru acest subiect, elevi care îl consideră pe acelaşi plan cu toate
obiectele de studiu, elevi care o fac numai din frica părinţilor, elevi care nu
iubesc matematica. De aici decurge şi starea psihică prin care trec aceşti
elevi(vioiciune, bucurie, teamă, nepăsare). Un lucru îmbucurător este că prin
aplicarea diverselor tehnici de evaluare interesul copiilor pentru matematică
a crescut.
 Participarea la lecţii : am constatat că sunt elevi care participă la
activitatea frontală (exerciţii de calcul oral şi mintal, exerciţii şi probleme la
tablă, jocuri, verificarea temei) şi un număr mic de elevi care trebuie numiţi
pentru a răspunde. Aceasta se întâmplă fie că nu şi-au însuşit cunoştinţele,
fie că nu le-au aprofundat acasă.
 Muncă independentă : am ţinut o evidenţă strictă a notelor obţinute la
rezolvarea sarcinilor muncii independente fie că este vorba de lucrul pe
caiete, fie de fişa de lucru fie de testul docimologic, fie că este vorba de
temele pentru acasă.
 Trăsături de personalitate : am observat că există o cincime din elevi
ambiţioşi, dornici să se intreacă pe sine, elevi care se bucură de succese.
Observaţiile referitoare la acest criteriu au fost întregite de testele
psihologice.
 În urma observării curente a elevilor, am putut nota elevii la orele de
matematică, cât mai obiectiv, în urma evidenţei stricte a participării la lecţie.
De asemenea m-au ajutat să intervin în cazul elevilor timizi, a celor pasivi şi
obraznici.
În înregistrarea rezultatelor m-am folosit de diagrame, despre care voi vorbi în
capitolul următor.
b)Examinarea orală a elevilor
Metodă principală de evaluare, examinarea orală se reprezintă pe baza unei
succesiuni logice de întrebări. Există două posibilităţi de examinare orală:
examinarea orală a 3 – 4 elevi şi examinarea orală bazată pe intrebări adresate
întregii clase. Cea mai indicată este cea combinată: se adresează întregii clase, apoi,
pe neobservate ne oprim asupra elevilor propuşi pentru notare.
Pentru a evita subiectivismul, am ţinut un caiet-catalog cu note pentru fiecare
răspuns, iar după 7 – 10 zile am acordat o notă definitivă.
De asemenea am respectat metodologia chestionării orale a elevilor:
 enunţul întrebărilor(clare, precise, să necesite folosirea proceselor
intelectuale, să înceapă cu expresii ca: „arătaţi”, „explicaţi”,
„calculaţi”, „comparaţi”, „interpretaţi”, ..., să respecte pricipiul
accesibilităţii, să fie adresate întregii clase);
 ritmicitatea întrebărilor(în fiecare lecţie si cu răspunsuri combinate);
 felul în care este abordat răspunsul de către elevii clasei(clar, corect,
să vizeze esenţialul);
 antrenarea întregii clase în acordarea, corectarea şi completarea
răspunsului;
 crearea unui climat psihologic de destindere, încredere, disciplină,
relaxare;
Folosirea acestei metode la matematică prezintă unele avantaje şi dezavantaje.
Avantaje:
 se menţine concentrată atenţia elevilor;
 se clarifică unele neînţelegeri;
 în timpul verificării se poate învăţa consolidându-se unele
cunoştinţe;
 se pot depista golurile şi confuziile;
  se poate interveni pe loc în lămurirea şi clarificarea unor
cunoştinţe;
 oferă un stil democratic de cooperare şi conlucrare activă între
elevi şi învăţător şi elevi.
Dezavantaje:
 exagerarea chestionării orale în matematică are urmări grave în
însuşirea calculului scris şi a deprinderii de muncă
independentă;
 se poate cădea în latura evaluării teoretice;
 se poate greşi în notarea elevilor;
 nu se poate cunoaşte exact ceea ce ştiu elevii, verificarea
făcându-se aproape prin sondaj, iar nota fiind arbitrară;
 necesită mult timp;
Ţinând cont de aceste avantaje şi dezavantaje am căutat să folosesc întrebări
cât mai puţine şi eficiente şi eficienţa răspunsurilor să fie cât mai mare.
Am procedat în aşa fel încât examinarea orală să nu se rezume numai la
evaluare, ci să reprezinte o metodă de învăţare şi completare a cunoştinţelor. Mi-am
întocmit seturi de întrebări la fiecare clasă şi le-am structurat în două categorii:
1. Întrebări folosite în momentul afectat calculului mintal şi oral;
2. Întrebări folosite pe parcursul însuşirii algoritmilor de calcul;
1. Există o multitudine de întrebări ce pot fi adresate în cadrul
momentului de calcul oral şi mintal, care pot verifica cunoştinţele
privind:
 efectuarea celor patru operaţii matematice;
 limbajul matematic;
 unităţi de măsură şi transformările lor;
 elemente de geometrie;
 rezolvarea problemelor simple şi distractive.

2. Din a doua categorie de întrebări fac parte cele folosite în lămurirea unor
neînţelegeri şi recuperarea unor lacune. Dacă aceste întrebări sunt folosite la timpul
potrivit se poate face o notare obiectivă.
Examinarea orală în acest caz vizează:
- Consolidarea celor patru operaţii;
 - Unităţile de măsură;
- Fracţiile;
Eficienţa acestui tip de întrebări constă în folosirea unor verbe (care
asigură participarea activă a elevilor şi densitatea lecţiei) specifice în formularea
cerinţelor.
c)Probele curente scrise
Probele curente fac parte din categoria metodelor de examinare în scris a
elevilor. Aceste metode sunt de multe ori preferate la matematică datorită avantajelor
pe care le prezintă:
- au o mare obiectivitate în notare;
- învăţătorul face aprecierea independent de părerea pe care şi-a făcut-o
despre un elev;
- toţi elevii sunt verificaţi cu aceleaşi sarcini şi acelaşi sistem de notare;
- se poate face o ierarhizare prin compararea rezultatelor;
- elevii timizi îşi pot expune cunoştinţele nestânjeniţi;
- timpul de verificare este mai scurt.
Evaluarea scrisă are şi unele dezavantaje, fapt care face ca învăţătorul să
alterneze cele două modalităţi de evaluare:
- nu permite completarea şi lămurirea lacunelor;
- elevii nu pot fi ajutaţi prin întrebări către răspunsul bun;
- face ca rolul întâmplării să crească prin faptul că acoperă un conţinut
mic din volumul de cunoştinţe;
- există riscul notării scrise în funcţie de unul sau altul dintre elevi;
Cu toate acestea rolul probelor scrise este foarte însemnat. În cadrul acestora
un rol deosebit îl au: „lucrările scrise de tip obiectiv”, folosite în fiecare lecţie şi
probele scrise de tipul extemporalelor pe baza cărora se pot da note la o singură oră.
Am folosit in mod deosebit lucrările de tip formativ. Am realizat seturi de
probe de evaluare curente sau fişe de lucru sau muncă independentă, în urma cărora
am făcut o medie şi am dat un calificativ elevului.
Am ales tehnica folosirii fişelor datorită avantajelor pe care le prezintă:
- dau posibilitatea unei evaluări rapide, în oricare moment al lecţiei(de
verificare, pentru însuşirea algoritmilor de calcul, pentru fixarea
cunoştinţelor);
- verificarea se face imediat;
 - corectarea fişelor duce la depistarea unor greşeli tipice sau lacune ale
întregului colectiv;
- dau posibilitatea autoreglării permanente a procesului de predare-
învăţare;
- solicită procesele intelectuale, îndemnând la o muncă de creaţie, de
evaluare, de verificare, de analiză şi comparare a rezultatelor;
- munca independentă oferă încredere în forţele proprii ale elevilor,
deoarece:„copilul se dezvoltă prin exerciţiile pe care le face, nu prin
acelea care se fac în faţa lui” 5
Sarcinile au fost alese de mine, dar am folosit şi exemple din manualele
elevilor, cu trimiteri la cunoştinţele teoretice. De obicei aceste sarcini au fost scrise
pe caietele elevilor, dar am folosit şi fişe multiplicate, pe care le-am trecut într-un
tabel de evaluare formativă. Din interpretarea acestora mi-am dat seama de evoluţia
elevilor de la oră la oră, dându-mi posibilitatea aplicării unor programe ameliorative
după caz.
d) Instruirea programată

Instruirea programată este una din cele mai importante inovaţii pedagogice care
a făcut posibilă aplicarea ciberneticii moderne în procesul de învăţământ,
transformând astfel căile tehnicii de conducere în tehnici de predare – învăţare –
evaluare.
Am experimentat această metodă la matematică, clasa a IV-a, în cadrul muncii
independente. Am urmărit prin aceasta realizarea următoarelor obiective
fundamentale:
- învăţarea în clasă prin efortul propriu al elevilor;
- consolidarea deprinderilor de muncă independentă;
- cunoaşterea ritmului individual de studiu;
- respectarea particularităţilor individuale;
Obiectivele operaţionale le-am stabilit în funcţie de noţiunile care au trebuit
predate.
Am folosit mai mult programarea liniară, a răspunsurilor construite, potrivit
cărora parcurgerea secvenţelor urmează o singură înlănţuire.
În folosirea acestei metode am respectat următoarele principii:
- principiul participării active şi independente a elevului

5
Bunescu, Vasile – 1979, Motivaţie şi activare în procesul de învăţare, Revista de pedagogie nr. 3
 Acest principiu presupune ca elevul să dea un răspuns efectiv oricărei situaţii
care cere o rezolvare concretă. După Skiner, această participare activă se manifestă
în faptul că elevul construieşte el însuşi răspunsul, nu este pus în situaţia de a alege
un răspuns.
- principiul paşilor mici
Acest principiu pretinde ca temele incluse să fie fragmentate într-o serie de
mici probleme, care să fie uşor de rezolvat. Noutatea pe care o aduce instruirea
programată constă în faptul că aceste unităţi sunt mult mai numeroase, într-o logică
strictă şi fiecare „cucerire” pe drumul cunoaşterii are o confirmare, este întărită.
- principiul progresului gradat
Conform acestui principiu, materia trebuie în aşa fel segmentată, încât
înlănţuirea strictă a segmentelor să conducă elevul la însuşirea cunoştinţelor din ce în
ce mai complexe şi fără lacune.
- principiul ritmului individual de muncă
Se realizează în cadrul instruirii prin faptul că fiecare elev îşi conduce în mod
liber procesul de învăţare, determinând el însuşi ritmul de abordare a segmentelor.
- principiul răspunsurilor corecte
Acest principiu se realizează în diferite moduri, orientând elevii spre
răspunsurile corecte, în ideea că trebuie create condiţii de succes pentru elevi.
- principiul repetiţiei
Repetiţia este considerată un factor necesar în consolidarea cunoştinţelor.
- principiul întăririi imediate a răspunsului
Se pune un mare accent pe întărirea imediată a răspunsului dat de elevi,
deoarece se poate interveni ameliorativ, înlesnindu-se activitatea de învăţare.
Fiecare secvenţă cuprinde:
- informaţia de predare;
- tema de realizat;
- răspunsul corect;
- locul pentru răspuns;
Momentele învăţării ar fi:
- citirea informaţiei cuprinse într-o secvenţă;
- efectuarea sarcinii propuse;
- controlul;
- trecerea la următoarea secvenţă;
În cazul rezultatului greşit, se reia secvenţa, adică se repetă procedeul.
e) Jocurile didactice
Copilăria se caracterizează prin joc. Copilul se joacă pentru că e copil. Ceea ce
pentru adult este muncă, pentru copil este joacă. Jucându-se, copilul descoperă şi
cunoaşte lumea înconjurătoare, participă în mod plăcut, relaxant, dar competitiv la
soluţionarea unor situaţii -problemă create, prin care să se consolideze un conţinut
matematic studiat.
Datorită unui larg registru de valenţe formative pe care le au, jocurile didactice
fac parte integrantă din procesul de învăţare.
Învăţarea matematicii dispune de o gamă largă de jocuri didactice cunoscute şi
practicate de învăţători.
f) Probele practice
Obiectul matematică oferă posibilităţi de a aplica în practică cunoştinţele
asimilate. Avem posibilitatea de a-i cunoaşte mai bine pe elevi, de a-i stimula şi de a
le da voie să se comporte cât mai natural.
Încă din clasa I putem verifica o parte din capacităţile elevilor de a folosi tabla
magnetică, numărătoarea, trusa pentru predarea numerelor naturale. Mai târziu, avem
posibilitatea de a verifica mânuirea trusei de geometrie.
Făcând legătura cu obiectivul cunoaşterea mediului înconjurător putem verifica
unele cunoştinţe la matematică cerând elevilor să realizeze planul clasei, planul
şcolii, sau chiar al satului. De asemenea, le putem cere să facă diverse numărători sau
să împartă diverse obiective conform unor fracţii date: doime, treime, pătrime,
optime.
Un loc important îl constituie activităţile extraşcolare cu conţinut matematic.
De mare importanţă este cercul de matematică, unde se fac aplicaţii ale
cunoştinţelor în cadrul unor exerciţii pentru nivelul clasei respective, exerciţii şi
probleme care depăşesc nivelul clasei.
Întrecerile şi concursurile ajută de asemenea la aplicarea în practică a
cunoştinţelor matematice.
În clasa a IV-a am realizat un bogat material didactic necesar pentru seria
următoare de elevi: figuri geometrice, unităţi de măsură, jetoane cu numere şi
figurine.
g) Temele pentru acasă
Spre deosebire de celelalte obiecte de învăţământ, matematica creează condiţii
de lucru independent acasă.
 Putem da teme pentru acasă în fiecare zi. Verificarea şi notarea corectă a
acestor teme capătă forma şi valoarea unor modalităţi de evaluare a rezultatelor
şcolare. În acest sens, temele pentru acasă trebuie să respecte nişte cerinţe:
- să aprofundeze şi să consolideze cunoştinţele asimilate;
- să favorizeze formarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor
corespunzătoare studiului matematicii;
- să stimuleze creativitatea, prin legarea teoriei cu practica;
- să cultive interesul pentru matematică;
- să formeze deprinderi de muncă independentă şi autocontrol;
- să fie accesibile, clare, precise corespunzătoare particularităţilor de
vârstă şi individuale;
- să fie pregătite în clasă ca o continuare a ceea ce s-a lucrat în clasă;
- trebuie să ajute la prevenirea rămânerilor în urmă la învăţătură şi să
asigure succesul şcolar;
- să fie verificate şi corectate în fiecare zi cu ajutorul elevilor.
Tema pentru acasă constituie o oportunitate pentru învăţător şi elevi de a
prelungi timpul dedicat învăţării, de a stimula interesul pentru diverse domenii, de a
diferenţia instruirea în sensul nevoilor şi intereselor elevilor. Astfel, elevii vor învăţa
să facă alegeri bazate pe propriile interese, iar procesul de predare-învăţare se va
perfecţiona prin posibilitatea descoperirii mai multor perspective asupra
conţinuturilor, ideilor,evenimentelor.
Temele pentru acasă trebuie să îndeplinească nişte condiţii pentru a fi
eficiente:
 să conţină lucruri folositoare care să consolideze cunoştinţele predate,
dar şi atractive, interesante.
 subiectele propuse acasă, să fi avut deja un echivalent lucrat în clasă
 nu cantitatea temelor contează, ci calitatea lor
 trebuie obligatoriu corectată
 dacă tema e greşit rezolvată, se reia în clasă.
Temele pot fi:
 de perfecţionare – pentru elevii foarte buni
 de consolidare – pentru elevii buni
 de recuperare – pentru elevii cu dificultăţi în asimilarea cunoştinţelor
  facultative – pentru elevii care pot rezolva teme cu sarcini peste nivelul
clasei.
Dacă elevii sunt orientaţi şi ajutaţi să depăşească dificultăţile care se
ivesc, ei capătă încredere în puterile lor, trăiesc bucuria succesului şi-i motivează să
participe la activitate.
În practica şcolară sunt folosite mai multe metode de evaluare ce se
împart în doua mari clase:
I. Metode tradiţionale de evaluare:
1. Probe orale – sunt cele mai utilizate metode la clasa şi prezintă avantajul
că favorizează dialogul, elevii având posibilitatea de a-şi argumenta răspunsul.
Profesorul poate interveni şi el corectând sau completând răspunsul celor
chestionaţi. În folosirea acestei metode trebuie sa se ţină seama de o serie de
limite precum: gradul diferit de dificultate al întrebărilor, emotivitatea elevilor,
starea afectivă a cadrului didactic, indulgenţa sau exigenţa exagerate, şi altele.
2. Probe scrise – se concretizează prin lucrări de control sau teze şi sunt
preferate celor orale pentru ca prezintă unele avantaje: posibilitatea verificării
unui număr mare de elevi în acelaşi timp, raportarea rezultatelor la un criteriu
unic de validare (înlăturând subiectivismul profesorului) şi avantajarea unor
elevi timizi. Prezintă şi dezavantaje: eventualele erori efectuate de elevi în
formularea răspunsurilor nu pot fi lămurite şi corectate pe loc de către cadrul
didactic iar elevii nu mai pot fi direcţionaţi utilizând întrebări ajutătoare.
3. Probele practice – se folosesc la unele discipline specifice şi evaluează
capacitatea elevilor de a aplica în practică unele cunoştinţe şi gradul de
stăpânire a priceperilor formate. Ca forme de realizare amintim: experienţele de
laborator, lucrările experimentale, desene, schiţe, grafice.

II. Metode alternative de evaluare:

1. Investigaţia – este o posibilitate pentru elev de a aplica în mod creator
cunoştinţele ; este limitată la o oră de curs; solicită elevul la îndeplinirea unei
sarcini de lucru precise în care îşi poate demonstra un întreg complex de
cunoştinţe şi capacităţi; urmăreşte formarea unor tehnici de lucru în grup şi
individual.
2. Proiectul – activitate mai amplă ce permite o apreciere complexă a
învăţării, ajutând la identificarea unor calităţi individuale ale elevului. Deşi
implică şi o parte de studiu individual în afara clasei, această activitate este
foarte motivantă pentru elevi.
3. Portofoliul – instrument de evaluare complex ce include experienţa şi
rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, urmărind progresul
global efectuat de elev. Reprezintă un mijloc de a valoriza munca individuală a
elevului şi acţionează ca un factor de dezvoltare a personalităţii.
4. Autoevaluarea – ajută elevii să-şi dezvolte capacităţile de autocunoaştere,
să-şi valorizeze atât cunoştinţe cât şi atitudini şi comportamente.
5. Examenele – sunt modalităţi de evaluare externă, care certifică la sfârşitul
ciclului şcolar cunoştinţele şi competenţele elevilor sau le permit acestora să
avanseze într-o nouă formă de învăţământ (examenele de admitere).
În întreaga lume se folosesc variate forme de notare cum sunt: notarea
numerică, literală, cu calificative sau prin culori. Cea mai utilizată este notarea
numerică, cu cifre, pentru că prezintă avantajul de a putea însuma atunci când se fac
aprecieri la una sau mai multe materii. Ea se prezintă sub două forme:
a) notarea analitică – are mai mare randament la disciplinele umaniste şi presupune
o compartimentare a cuantumului de cunoştinţe, deprinderi, atitudini verificate, prin
detalierea unor câmpuri de probleme ce vor fi apreciate (de exemplu, în cazul unei
compuneri se poate puncta forma, fondul, factorul personal)
b) notarea după bareme – se foloseşte mai ales la disciplinele exacte şi are avantajul
că standardizează criteriile măsurării şi aprecierii. Ea se bazează pe atribuirea unui
punctaj fix pentru fiecare secvenţă îndeplinită. Soluţia este propusă des la examene si
concursuri.

Calităţile instrumentelor de evaluare

Principalele calităţi ale instrumentelor de evaluare sunt:

 Validitatea se referă la faptul dacă “măsoară ceea ce este de măsurat ( Ausubel
şi Robinson, 1981, p. 678)
Factorii care influenţează validitatea sunt:
-Indicaţiile neclare;
-Nivelul de dificultate necorespunzător al itemilor;
-Itemi de calitate slabă;
-Lungimea testului ( testul prea scurt)
-Administrarea şi corectarea necorespunzătoare a testului;
-Caracteristicile grupului căruia i s-a administrat testul .
 Fidelitatea reprezintă calitatea unui test de a produce rezultate constante în cursul
aplicării sale repetate.
Factorii care influenţează fidelitatea:
_ lungimea testului
_ obiectivitatea testului
_ schema de notare
_ tipul testului
 Obiectivitatea reprezintă gradul de concordanţă între aprecierile făcute de
către evaluatorii independenţi în ceea ce priveşte un răspuns bun pentru fiecare
din itemii testului.
Testele cele mai obiective sunt cele standardizate.
Aplicabilitatea este calitatea probei de a fi administrată şi interpretată cu
uşurinţă.

Diferenţiere şi individualizare în învăţarea matematicii în ciclul primar

Individualizarea şi tratarea diferenţiată a elevilor constituie două din
strategiile principale de înlăturare a insucceselor şcolare şi activizare a întregului
colectiv în cadrului orelor de matematică.
În concepţia individualizării, activităţile matematice necesită o profundă
analiză a conţinutului noţional, o raţionalizare şi o programare secvenţială a acestuia
din care să reiasă sarcinile de lucru pe care le dăm elevilor.
Una din premisele aplicării eficiente a tratării diferenţiate este cunoaşterea
posibilităţilor fiecărui elev urmărindu-se:
 nivelul dezvoltării proceselor intelectuale
 puterea de concentrare şi receptivitate
 ritmul de lucru
 capacitatea de a susţine efort intelectual
 interesul pentru activitatea matematică
Din start îmi pregătesc lecţia răspunzându-mi la întrebările: „Cum?”, „Cât?”,
„Ce?”(trebuie să fac pentru ca toţi elevii să simtă lecţia ca pe ceva util).
 O lecţie activă se poate realiza atât din punctul de vedere al sarcinilor pe care
le dăm elevilor, prin metodele pe care le folosim şi prin formele de
activitate(frontală, de grup şi individuală).
P. Perrenoud defineşte diferenţierea în educaţie ca o organizare a activităţii „în
aşa fel încât fiecare elev să fie constant sau cât mai frecvent confruntat cu situaţiile
didactice cele mai productive pentru el.” Tratarea diferenţiată se poate face prin:
 curriculum diferenţiat(trunchi comun, extindere, aprofundare)
 organizarea clasei eterogene în grupe de elevi pe niveluri(minim,
mediu, maxim), în funţie de progres, pe discipline de studiu
 organizarea activităţii pe centre de învăţare(aplicaţie la teoria
inteligenţelor multiple a lui H. Gardner)
 organizarea şi desfăşurarea activităţii pe grupe, în funcţie de tempoul
de învăţare
 diferenţierea temelor pentru acasă.
Individualizarea presupune personalizarea educaţiei(de exemplu, copiii cu
cerinţe educative speciale, fie capabili de performanţe superioare, fie cu dizabilităţi
de învăţare).
Individualizarea poate fi realizată prin:
 personalizarea obiectivelor(adaptarea obiectivelor educaţionale la
posibilităţile reale ale elevului)
 personalizarea activităţilor de învăţare, cu posibilitatea ca elevul să
poată alege modalitatea preferată de lucru
 adaptarea timpului necesar pentru învăţare
 adaptarea materialelor de instruire(fişe de lucru, fişe de ameliorare,
fişe de dezvoltare, suporturi audio-video etc.)
 învăţare asistată pe calculator
 individualizarea temei pentru acasă.
Tratarea diferenţiată a elevilor folosind fişele de muncă independentă asigură
caracterul individual şi independent al învăţării şi ritmul propriu de lucru al elevului,
conform capacităţilor şi nivelului său de cunoştinţe, priceperi, deprinderi.
Folosirea fişelor demonstrează că:
-referitor la fiecare elev
 dispare pasivitatea elevului, care lucrează în ritm propriu şi profită de
maximum de timp
  elevul învaţă să acţioneze autonom, cu responsabilitate faţă de propria
învăţătură
 stimulează creativitatea elevilor, dând posibilitatea de manifestare
spontană a caracteristicilor individuale
 fixează tot atât de bine concepte cât şi tehnici
 permite învăţătorului să evalueze zilnic progresele realizate de şcolarii
săi
Individualizarea învăţării(tratarea diferenţiată) exprimă necesitatea de a
valorifica cât mai bine posibilităţile şi eforturile individuale atât în ce priveşte
persoanele înzestrate, cât şi pe cele mai puţin înzestrate.
În acest context, sunt folosite strategii de individualizare a învăţării precum:
a) fişe de lucru individualizate de genul:
 de recuperare – pentru elevii rămaşi în urmă la învăţătură
 de dezvoltare – pentru elevii buni şi foarte buni
 de exerciţii – pentru formarea priceperilor şi deprinderilor
 de autinstruire – pentru însişirea tehnicilor de învăţare individuală şi
independentă
 de evaluare – pentru constatarea nivelului de pregătire şi asigurarea
feedbackului
b) sarcini instructive(teme, lucrări) individualizate în funţie de aptitudinile,
înclinaţiile, opţiunile, nivelul de dezvoltare intelectuală.
c) pregătirea individuală prin consultaţii, meditaţii, discuţii şi autoinstruire.
d) Individualizarea şi tratarea diferenţiată a elevilor constituie două dintre
strategiile principale de ameliorare a randamentului şcolar şi de înlăturare a
insuccesului. Se pot identifica următoarele tipuri de acţiuni:
 terapeutice – destinate elevilor aflaţi în limitele situaţiei normale, dar
cu unele lacune, datorate ritmului lent, sau unor momente critice în
dezvoltare
 recuperatorii – destinate elevilor aflaţi în situaţii de deficienţă
uşoară(dizarmonii ale proceselor psihice: gândire, atenţie, memorie,
limbaj sau noncognitive, cum ar fi cele de natură motivaţională,
relaţională)
 de suplimentare a programului de instruire – destinat copiilor care
dispun de capacităţi şi abilităţi orientate spre matematică
  de verificare şi control – destinate celor care solicită sau li se impun
asemenea programe.

Factorii perturbatori şi erori în evaluarea şcolară. Modalităţi de

corectare
Printre cele mai frecvente situaţii ce generează variabilitatea aprecierilor
sunt cele referitoare la acţiunea profesorului examinator, cu privire la:
 „efectul hallo” constând în supraaprecierea rezultatelor unor elevi sub
influenţa impresiei generale bune despre aceştia. În jurul elevului cu reputaţie
bună apare acest fenomen psihologic de „hallo” datorită căruia îi sunt trecute cu
vederea unele greşeli.
 „efectul de anticipaţie” sau „Pygmalion” exprimă faptul că aprecierea
rezultatelor unor elevi este puternic influenţată de părerea nefavorabilă pe care
educatorul şi-a format-o despre inteligenţa, capacităţile acestora. Se mai
numeşte efectul oedipian- ca în mitologia greacă- deoarece ideile, opiniile
evaluatorului determină apariţia fenomenului.
 „efectul de contrast/ de ordine”- constă în accentuarea diferenţelor dintre
performanţele unor elevi. Adesea, un răspuns oral sau o lucrare sunt
supraapreciate dacă cele dinainte au fost mai slabe şi invers; produsul elevului
poate primi o notă mediocră dacă urmează imediat după un candidat cu
răspunsuri foarte bune.
 eroarea logică exprimă acţiunea de substituire a obiectivelor relevante şi a
parametrilor importanţi ai evaluării prin obiective secundare ca: forma şi
acurateţea paginii, sistematica expunerii, gradul de conştiinciozitate şi
perseverenţa elevului ş.a.

 ecuaţia personală a examinatorului exprimă faptul că unii profesori sunt mai

generoşi, utilizând notele mari, alţii sunt mai exigenţi. Unii folosesc nota pentru
încurajarea elevilor, motivarea lor pentru învăţare, alţii pentru a-i constrânge
de a depune eforturi suplimentare.
Pentru corectarea şi eliminarea acestor erori din apreciere-notare se impune o
metodologie de evaluare adaptată complexităţii procesului de învăţământ prin:
 creşterea ponderii evaluării formative
 corelarea evaluării formative cu cea sumativă
 asigurarea anonimatului probelor scrise
 introducerea unor bareme de notare
 utilizarea probelor standardizate şi a testelor docimologice
 prelucrarea statistico-matematică a rezultatelor, reprezentarea grafică şi
interpretarea lor adecvată, decelarea cauzelor
 dezvoltarea la elevi a capacităţii de autoevaluare, prezentarea criteriilor şi a
grilelor de corectare
 verificarea ritmică a elevilor şi informarea operativă asupra lacunelor sau
progreselor înregistrate
Evaluarea este un moment în cadrul învăţării, la fel de important ca şi
predarea, de aceea ea trebuie aplicată atât asupra elevilor cât şi asupra
profesorilor. Cu alte cuvinte, în viitor avem nevoie de mai multe cadre didactice
care să fie capabile întâi să se autoevalueze, iar apoi acestea să aplice elevilor
metodele de evaluare adecvate fiecărui moment al învăţării şi fiecărei discipline
in parte.

BIBLIOGRAFIE :

Constantin Cucos – “ Pedagogie” – EDP, Bucureşti, 1996

Ioan Nicola – “Tratat de pedagogie şcolară” – EDP, Bucureşti, 1996
Cristea Sorin – “Pedagogie generală ” , EDP , Bucureşti, 1996
Gheorghe Dumitriu, Constanţa Dumitriu, „Psihopedagogie”, EDP, Bucureşti,
2003
 Anexe
PROBĂ DE EVALUARE INIŢIALĂ LA MATEMATICĂ

Obiective:
1. – să efectueze operaţii cu numere în concentrul 0 – 10 000;
2. – să ordoneze crescător un şir de numere date;
3. – să utilizeze limbajul matematic specific în rezolvarea problemelor şi a exerciţiilor;
4. – să respecte ordinea operaţiilor;
5. – să scrie semnul de relaţie corespunzător între perechile de numere date;
6. – să rezolve probleme cu cel mult două operaţii;
7. – să calculeze valoarea unui număr necunoscut dintr-un exerciţiu dat.

DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ

Suficient Bine Foarte bine

1. – ordonează crescător cel - ordonează crescător cel puţin 4 - ordonează crescător numerele;
puţin 3 numere; numere;
2. – scrie semnul de relaţie – scrie semnul de relaţie – scrie semnul de relaţie
corespunzător pentru cel puţin corespunzător pentru cel puţin corespunzător pentru perechile
două perechi de numere; patru perechi de numere; de numere date;
3. – rezolvă cel puţin 4 exerciţii; – rezolvă cel puţin 8 exerciţii; – rezolvă exerciţiile date;
4. – rezolvă cel puţin două - rezolvă cel puţin patru exerciţii; - rezolvă exerciţiile date;
exerciţii;
5. – calculează valoarea – calculează valoarea numerelor – calculează valoarea numerelor
numerelor necunoscute din cel necunoscute din cel puţin patru necunoscute din exerciţiile date;
puţin două exerciţii; exerciţii;
6. – calculează suma sau - calculează suma şi produsul - rezolvă enunţul matematic:
produsul numerelor date; numerelor date;
7. – rezolvă cel puţin una din – rezolvă cel puţin două din – rezolvă problema cu plan şi
operaţii; operaţii; rezolvare
…………………………………….. ……………………….
PROBĂ DE EVALUARE INIŢIALĂ LA MATEMATICĂ
1. Ordonează crescător următoarele numere:
67 879; 9 864; 76 000; 67 585; 967; 9 832.

2. Scrie semnul de relaţie corespunzător între următoarele perechi de numere:

34 749 _ 34 789 489 073 _ 489 900 895 998 _ 895 168
9 003 _ 9 300 17 670 _ 176 700 297 _ 3 456
3. Calculează:
487 + 224 = 4 366 + 1 893 = 25 x 3 = 40 x 8 =
9 200 - 486 = 8 257 – 5 167 = 51 x 3 = 100 x 5 =
36: 3 = 44 : 2 = 900 : 100 = 81 : 4 =

4. Efectuează, respectând ordinea operaţiilor:

900 – 532 + 630 = ( 32 : 8 + 16 ) x 9 =

3x 2:6x8:2= 47 - ( 9 : 3 – 1 x 2 ) x 3 =

72 : 8 + 9 x 7 – 46 =

5. Află valoarea numerelor necunoscute din următoarele exerciţii:

a – 28 = 74 86 – n = 17 52 + c = 80 24 : m = 3 b:8=9 3 x d = 21

6. Din suma numerelor 64 şi 36 luaţi produsul numerelor 19 şi 4.

7. O cantină a cumpărat într-o zi 90 kg de cartofi, morcovi de 9 ori mai puţine kilograme,

iar varză de 5 ori mai multe kilograme decât cantitatea de morcovi.
 Câte kilograme de legume au fost cumpărate în total?
Rezolvare:

………………………………. ………………………………..
Test de evaluare sumativă

1. Află numerele necunoscute:

8 246 + a = 10 206 b + 28 560 = 113 412
a = ............................................ b = ......................................
a = ............................................ b = ......................................
................................................... ............................................
n – 12 486 = 58 473 586 247 – x = 77 528
n =...................................... x = ..........................................
n =...................................... x = ..........................................
................................................. .................................................
2. Completează tabelele:

x 73 456 48 474 248 609 38 203

y 24 863 172 468 142 823 17 689
x+y 246 512 104 526 333 333 190 090 50 050 71 107

3.a) Un termen al adunării este 74 512, iar suma 90 000.

Află celălalt termen.
............................................................................................
b) Descăzutul este 606 341, iar diferenţa 43 526.
Află scăzătorul.
............................................................................................
c) Scăzătorul este 87 512, iar diferenţa 8 751.
Află descăzutul.
............................................................................................
4. Află numărul necunoscut:
14 563 + 28 407 + a = 50 000 25 576 + 39 523 – b = 55 075
............................................................................ ....................................................................
..........
............................................................................ ....................................................................
..........
............................................................................ ....................................................................
..........
............................................................................ ....................................................................
..........

5. La o bibliotecă s-au adus 13 596 volume cu poezii, cu 5 634 mai multe volume cu
poveşti, iar numărul enciclopediilor este cu 7 839 mai mic decât numărul volumelor cu
poezii.
 Câte cărţi s-au adus în total la bibliotecă?
Rezolvare:
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
...............................................................
6. Află, prin încercări, valorile lui „a” care fac adevărate relaţiile date:
73 + a < 80 a = ................................... 326 – a > 317 a
= .............................
124 + a ≤ 130 a = ................................... a – 428 < 3 a
= .............................

7. Un termen al adunării este 407, iar suma este mai mică decât 415.
Ce valori poate avea celălalt termen ?
..........................................................................................................................

10 PUNCTE DIN OFICIU

SUBIECTUL I- 20 PUNCTE- câte 5 puncte /exerciţiu rezolvat corect
SUBIECTUL II- 35 PUNCTE- câte 5 puncte /exerciţiu rezolvat corect
SUBIECTUL III- 15 PUNCTE- câte 5 puncte /exerciţiu rezolvat corect
SUBIECTUL IV- 10 PUNCTE- câte 5 puncte /exerciţiu rezolvat corect
SUBIECTUL V- 10 PUNCTE- câte 3 puncte / întrebare + rezolvare şi 1 punct pentru
exerciţiul problemei

SUBIECTELE VI ŞI VII- EXCELENT- DACĂ SUNT REZOLVATE

CORECT TOATE CELELALTE SUBIECTE