STATUTUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI.

CONCEPTE FUNDAMENTALE

„Buna creştere constă în a ascunde

ce părere excelentă avem despre noi
înşine
şi ce părere proastă avem despre ceilalţi”.
M.Twain
„Noi știm ce sîntem, dar nu știm ce devenim”
W. Shakespeare

Competenţe
Studiind acest capitol veţi fi competenţi:
- să apreciaţi importanţa istoriei educaţiei în evoluţia sistemului
ştiinţelor educației;
- să delimitaţi domeniile sistemului de ştiinţe ale educației;
- să explicaţi traiectoria constituirii pedagogiei ca ştiinţă şi
statutul epistemologic actual;
- să definiţi corect conceptele de bază;
- să argumentaţi relaţiile pedagogiei cu alte ştiinţe.

Subiecte:
1.1. Științe ale educației: delimitări conceptuale. Rolul
științelor educației în formarea profesională
1.2. Evoluţia ştiinţelor educaţiei. Constituirea pedagogiei ca știință
1.3. Normativitatea activității educaționale. Principiile educației
1.4. Taxonomia ştiinţelor educaţiei
1.5. Pedagogia în sistemul de științe socioumane

Concepte de bază: educaţie, pedagogie, ştiinţele educaţiei,

învăţămînt, instruire, sistem de educaţie, sistem de învăţămînt,
proces educaţional, politică educaţională.
 1.1. Științe ale educației: delimitări conceptuale.
Rolul științelor educației în formarea
profesională
Geneza ştiinţelor educaţiei aduce în prim plan explicaţia
ansamblului de împrejurări, fapte, fenomene ce au concurat la
formarea unui domeniu ştiinţific definit de criterii normative ale
teoriilor acţiunii educative. Nevoia de specializare a condus la
diversificarea perspectivelor de abordare, educaţia fiind un
„obiect prea complex ” pentru a fi studiat de o singura disciplină.
Sintagma ştiinţă a educaţiei este afirmată de curentul Educaţia Nouă
în primele decenii ale secolului XX, mai întîi în Europa, apoi în SUA,
în varianta progresivismului şi a reconstrucţionismului.
În antichitate era o singură ştiinţă – filozofia, care cuprindea
toate cunoştinţele umane. O dată cu dezvoltarea societăţii, a
culturii s-au constituit şi s-au dezvoltat mai multe ştiinţe, care s-au
desprins de filozofie - Logica, Fizica, Etica, apoi alte multe
ştiinţe. John Dewey vorbeşte în mod explicit despre „ştiinţa
educaţiei”, fundamentată filozofic la nivelul unităţii dintre
abordarea psihologică şi cea socială ale educaţiei. Acelasi obiect
este studiat de mai multe miniştiinte specializate, fie prin negarea
pedagogiei si inlocuirea ei cu „stiintele educatiei ”, fie prin
conceperea acestora ca stiinte auxiliare, anexate pedagogiei
„sistematice ” sau „generale
” (stiintele educatiei devin în acest caz „stiinte pedagogice ”).
Aşadar, pedagogia devine ştiinţa a educaţiei ce valorifică două
tendinţe afirmate, dar şi confruntate în secolul XX, menţionează S.
Cristea. De o parte se situează pedagogia filozofică, de cealaltă
- pedagogia ştiinţifică. Prima tendinţă accentuează nevoia de
conceptualizare şi de normativitate în domeniul educaţiei şi al
instruirii. A doua tendinţă evidenţiază nevoia de abordare obiectivă a
educaţiei şi a instruirii la nivelul practicii sociale şi didactice [3,
p.75].
 Istoria confirmă constituirea Pedagogiei ca ştiinţă abia în secolul
al XVII-lea, argumentată de condiţiile impuse pentru definirea
obiectului de studiu, legilor, principiilor, finalităţilor, sistemului
conceptual, metodelor specifice de cercetare etc.
Termenii
„paideutic”, „pedagogic”, „pedagogie” îşi au originea în cuvîntul
grecesc „paidagogia”, cuvînt compus din „pais”, „paidos” = copil
şi
„agoge” = acţiunea de a conduce, folosit cu semnificaţia
de
„conducerea copilului”, influenţarea devenirii copilului sub aspect
practic, concret, adică creşterea şi educarea acestuia. Alte cuvinte
derivate din aceeaşi rădăcină sînt “paidagogos” – servul care
conducea copilul cetăţeanului grec, care-l însoţea pe drumul către
şcoală – devenit
„grămăticul” de ieri sau pedagogul de astăzi, desigur în sensuri
mult mai sofisticate, sau „pedant” – atent, vigilent, meticulos –
principalul atribut ce se asocia rolului respectiv.
La un nivel ridicat de generalitate pedagogia este
ştiinţa educaţiei, prin care sînt studiate esenţa şi trăsăturile
fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi
limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare
a proceselor educaţionale (Cucoş C.). Încă de la începutul anilor
1900, Emil Durkheim, adept al unei orientări sociologizante a
educaţiei face distincţie între pedagogie şi ştiinţa educaţiei.
Începînd cu anii 1960 - 70 denumirile „ştiinţe ale educaţiei” şi
„pedagogie” se folosesc în paralel; „pedagogie” este folosit mai
mult ca un atribut (intenţie pedagogică, relaţie pedagogică) decît
ca un substantiv care ar desemna o disciplină bine definită. Astăzi,
recunoaşterea diversităţii posibilităţilor de abordare ştiinţifică a
educaţiei este poziţia cea mai răspîndită. Diversitatea factorilor
implicaţi în actul educaţiei este raţiunea profundă a diversităţii
ştiinţelor educaţiei.
Ştiinţele educaţiei sînt constituite de ansamblul disciplinelor care
studiază condiţiile de existenţă, de funcţionare şi de evoluţie
ale
situaţiilor şi faptelor educaţiei. Coerenţa disciplinelor ştiinţelor
educaţiei este dată de pluridisciplinaritate, criteriu care-i asigură
unitatea.
După 1980, crescînd, se revalorizează domeniul, pedagogia
generală căpătînd din nou statut de ştiinţă fundamentală în categoria
ştiinţelor educaţiei. Se ocupă în principal de (re)sistematizarea
continuă a cunoştinţelor şi integrarea experienţelor conceptualizate
privitoare la situaţiile educaţionale, inclusiv a celor cotidiene. Această
sinteză se adresează explicit educatorului, dar principalul beneficiar
trebuie să fie educatul. Pentru desemnarea acţiunii practice de
intervenţie socială în evoluţia unei persoane, se foloseşte termenul de
„educaţie”.
Astăzi pedagogia este înțeleasă ca ştiinţa educaţiei ce studiază
fenomenul educaţional, dimensiunea profundă a educaţiei ce
vizează funcţionalitatea şi structura specifică a activităţii de
formare- dezvoltare a personalităţii proiectată şi realizată la nivelul
corelaţiei dintre subiectul şi obiectul educaţiei, dintre cel care educă
şi cel care este educat. Avem în vedere funcţiile generale ale educaţiei
– în raport de care sînt propuse finalităţile educaţiei – şi structura
generală a educaţiei care se regăseşte, în mod obiectiv, la nivelul
oricărei acţiuni cu finalitate educaţională. Ea studiază formarea
educatorilor prin instrumentarea acestora cu mijloacele teoretice şi
metodologice, necesare impunerii perceptelor sociale celor
educaţi. Pedagogia asigură o educaţie pe măsura așteptărilor
societăţii, cultivă cetăţeanul activ și responsabil al comunităţii.
Remarcăm faptul că definirea pedagogiei este o preocupare încă
actuală a savanţilor din domeniu, în diverse etape ale dezvoltării fiind
subliniate anumite direcţii, preocupări sau funcţii specifice. În
continuare sînt enumerate cîteva formulări de definiţii ale
autorilor care abordează pedagogia ca în domeniu ştiinţific distinct cu
propriul obiect de cercetare, scop şi metodologie specifică
(Planchard E., Hubert R., Cellerier L., Jinga I. şi Istrate E., Bârzea
C., Stanciu I., Nicola I. etc. )
 „Pedagogia este teoria generală a artei educaţiei grupînd într-un sistem solid legat prin
principii universale experienţele izolate, metodele personale, plecînd de la realitate şi
separînd cu rigurozitate ceea ce aparţine realului de ceea ce aparţine idealului”.
Pedagogia este „ştiinţa care, bazîndu-se pe cunoaşterea naturii omeneşti şi ţinînd
seama de idealul către care trebuie să tindă omenirea, stabileşte un sistem de principii după
care se va îndruma influenţa intenţionată a educatorului asupra celui educat”.
Pedagogia poate fi interpretată ca o ştiinţă a paradigmelor în
rezolvarea problemelor cheie ale educaţiei.
Pedagogia mai poate fi înţeleasă şi ca ştiinţă a modelelor de interpretare şi realizare
a educaţiei deoarece: obiectul ei este un proiect; educaţia este o totalitate; educaţia este o
acţiune socială, un sistem deschis; intervenţia educativă este supusă condiţionării moralei şi
ideologiei pe care le putem evita prin modele.
Pedagogia este ştiinţa de a modela personalităţi, în conformitate cu anumite
finalităţi la care un individ sau o colectivitate umană aderă în mod deliberat. Propune
educatorilor metode, mijloace şi forme de educaţie, elemente ale sistemului şi instituţiilor de
educaţie.
Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale
asupra formării personalităţii umane în vederea integrării sale active în viaţa socială.
Pedagogia se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce trebuie să fie (idealul), de
ceea ce se face (realizarea), dovedindu-se astfel că este, în acelaşi timp, o „ştiinţă
teoretică şi descriptivă, ştiinţă normativă şi tehnică de acţiune.
Pedagogia „are ca obiect elaborarea unei doctrine a educaţiei, în acelaşi timp teoretică şi
practică, precum doctrina moralităţii a cărei prelungire este, şi care nu este exclusiv nici
ştiinţă, nici tehnică, nici filozofie, nici artă, dar toate acestea la un loc şi ordonate după
articulaţii logice”.