SĂPTĂMÂNA 1-2

1. SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

EDUCAŢIA – OBIECT DE STUDIU AL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

Conceptul de educaţie se originează în substantivul latin ,,educatio” derivat din două verbe
latineşti:
- educo-educare: a creşte, a îngriji o plantă, o fiinţă;
- educo-educere: a scoate din, a ridica, a înălţa, atât cu sens propriu cât şi figurat.
J.A. Comenius considera educaţia ca pe ,,o ştiinţă, o artă, dar şi o simţire”.
I. Nicola defineşte educaţia ca fiind ,,o activitate socială complexă care se realizează printr-
un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment
un subiect-individual sau colectiv- acţionând asupra unui obiect-individual sau colectiv- în
vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzător
condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă”.
Unul dintre principalele scopuri ale educaţiei este să ajute umanitatea să îşi ţină sub control
propria dezvoltare. Educaţia trebuie să le permită tuturor, fără excepţie, să-şi ia destinul în
propriile mâini şi să contribuie la progresul societăţii în care trăiesc, fundamentând astfel
dezvoltarea pe participarea responsabilă a indivizilor şi a comunităţilor.
Educaţia, ca proces continuu, trebuie organizată în jurul a patru tipuri fundamentale de
învăţare, care, pe parcursul vieţii, constituie pilonii cunoaşterii: a învăţa să ştii, ceea ce
înseamnă dobândirea instrumentelor cunoaşterii, adică a învăţa cum să acumulezi cunoştinţe; a
învăţa să faci, astfel încât individul să intre în relaţie cu mediul înconjurător, să acţioneze cu
îndemânare; a învăţa să trăieşti împreună cu alţii, pentru a coopera cu alte persoane, participând
la activităţile umane; a învăţa să fii / să devii, pentru a-ţi dezvolta personalitatea şi a fi capabil să
acţionezi cu o autonomie crescândă, judecând prin prisma propriei scări de valori şi concepţii şi
asumându-ţi răspunderea.
Deplasarea accentului spre aspectele formative presupune abilitarea individului cu
capacitatea de a comunica, cu spiritul de echipă, de iniţiativă şi capacitate de asumare a
responsabilităţilor, pe lângă formarea vocaţională propriu-zisă, care implică, indiferent de
domeniu, ca deprinderi de bază, pe cele computeriale, limbile străine, cultura tehnologică,
spiritul antreprenorial, competenţele sociale. Fiecare trebuie să deţină aceste competenţe de bază

1
cel puţin la nivel minimal, pentru a putea participa eficient la viaţa profesională, familială şi
comunitară, dar şi pentru a putea învăţa de-a lungul întregii vieţi.
Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific ştiinţelor educaţiei şi vizează activitatea de
formare-dezvoltare a personalităţii umane, realizabilă prin corelaţia educator-educat, într-un
context deschis.
Ştiinţele educaţiei sunt expresii ale unor conexiuni disciplinare, dintre care: psihologia
pedagogică, sociologia educaţiei; axiologia pedagogică; epistemologia pedagogică; igiena
şcolară etc.
Mialaret avansează următoarea schemă de organizare a ştiinţelor educaţiei:
1.Ştiinţe care vizează condiţiile generale şi locale ale instituţiei şcolare:
a) istoria educaţiei;
b) sociologia educaţiei;
c) demografia şcolară;
d) economia educaţiei;
e) pedagogia comparată.
2.Ştiinţe care studiază relaţia pedagogică şi actul educativ ca atare:
a) ştiinţele ce au în vedere condiţiile imediate ale actului educativ(fiziologia educaţiei,
psihologia educaţiei, psihosociologia grupurilor şcolare, ştiinţele comunicării);
b) didacticile diferitelor discipline;
c) metodologia şi tehnologia predării;
d) ştiinţa evaluării.
3.Ştiinţe dedicate reflecţiei şi evoluţiei:
a) filosofia educaţiei;
b) planificarea educaţiei;
c) teoria modelelor.
În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului
educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele
şi formele de desfăşurare a proceselor educative.

2
 DISCIPLINELE EDUCAŢIONALE ŞI RELAŢIILE DINTRE ELE

Ştiinţa educaţiei include mai multe ramuri sau discipline. Delimitarea lor se face în funcţie
de componentele sau laturile acţiunii educaţionale care intră în aria lor de studiu, de relaţiile
dintre ele, de metodele şi tehnicile folosite pentru cunoaşterea acelui domeniu.
Disciplina Pedagogie se constituie din următoarele discipline particulare care se studiază
pe parcursul celor patru ani de studiu în cadrul filierei vocaţionale, profilul pedagogic,
specializarea învăţători-educatoare:
 Introducere în pedagogie şi teoria şi metodologia curriculum-ului – ,,Introducere în
pedagogie” studiază acţiunea educaţională dintr-un unghi general de vedere, urmărind să-i
surprindă anumite legităţi, valabile indiferent de locul şi timpul în care se desfăşoară. Vorbind
despre educaţie, arătăm că ea a apărut o dată cu societatea şi va exista atâta timp cât există
societatea. Aceasta înseamnă că, indiferent de modificările ce au apărut pe parcursul evoluţiei
societăţii, educaţia şi-a păstrat şi-şi va păstra anumite trăsături esenţiale şi stabile ; ,,Teoria şi
metodologia curriculum-ului” studiază multidimensionalitatea curriculum-ului în educaţie:
curriculum-ul reprezentare (curriculum-ul concept, curriculum-ul structură, curriculum-ul
domeniu); curriculum-ul reprezentarea acţiunii (curriculum-ul proiect, curriculum-ul document,
curriculum-ul materiale); curriculum-ul acţiune (curriculum-ul activitate reflexivă, curriculum-ul
activitate tranzitivă).
 Teoria şi practica instruirii şi evaluării – studiază natura, obiectivele, principiile,
conţinutul, metodele, mijloacele, formele de organizare şi evaluare a procesului de învăţământ,
deci tot ceea ce este esenţial, general şi comun în organizarea şi desfăşurarea procesului de
învăţământ în vederea descoperirii legităţilor acestui proces şi, astfel, a organizării lui eficiente.
 Teoria educaţiei şi managementul clasei de elevi - ,,Teoria educaţiei” presupune
împletirea dintre problemele practice şi cele teoretice ale educaţiei, pe care nu le putem cunoaşte
fără a depune efort şi fără a manifesta un interes epistemic. Aceasta studiază domeniile
educaţionale clasice (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia religioasă,
educaţia tehnologică, educaţia fizică), noile educaţii (educaţia interculturală, educaţia pentru
sănătate, educaţia ecologică, educaţia antreprenorială etc.), teoria şi metodologia educaţiei civice
; ,,Managementul clasei de elevi” studiază atât perspectivele de abordare ale clasei de elevi cât şi
structurile dimensionale ale acesteia, în scopul facilitării intervenţiilor cadrelor didactice în

3
situaţii de criză microeducaţională şi a evitării consecinţelor negative ale acestora prin exerciţiul
microdeciziilor educaţionale.
 Pedagogie preşcolară – aria ei se delimitează în funcţie de vârsta obiectului
educaţiei, ocupându-se, deci, de problematica şi tehnologia desfăşurării acţiunii educaţionale cu
copii de vârstă preşcolară.
Între aceste discipline educaţionale există o interrelaţionare, o complementaritate, astfel
încât, prin studierea disciplinei Introducere în pedagogie şi teoria şi metodologia curriculum-
ului se realizează o viziune de ansamblu asupra educaţiei, ceea ce face trecerea spre Teoria şi
practica instruirii şi evaluării care abordează procesele educaţionale în manieră teoretică şi
practică, apoi spre Teoria educaţiei şi managementul clasei de elevi prin care se aprofundează
problemele practice şi cele teoretice ale educaţiei – domeniile educaţionale şi managementul
clasei de elevi, iar studiul Pedagogiei preşcolare întregeşte ceea ce s-a studiat, prin problematica
şi tehnologia desfăşurării acţiunii educaţionale cu copii de vârstă preşcolară. Deci, aceste
discipline particulare se întrepătrund, se intercondiţionează reciproc, constituind disciplina
Pedagogie care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile
educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a
proceselor educative.

EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR DESPRE EDUCAŢIE

Către sfârşitul Comunei Primitive şi începuturile sclavagismului, ca epocă primară în

istoria propriu-zisă, educaţia a evoluat paralel pe două direcţii simultane:
- educaţia în familie, ca o ucenicie de tip filial, a copiilor pe lângă părinţi ;
- educaţia tribală, de tip iniţiatic, menită să-i apropie pe copii şi tineri de tradiţiile,
obiceiurile, ritualurile etc.
În cadrul Orânduirii Sclavagiste apare fenomenul duplicităţii în educaţie, care se va
menţine până în pragul Orânduirii Capitaliste. Sensul acestui dualism educaţional a fost încă din
Antichitate acela al:
- educaţiei implicite de tip ucenicie – filială ;
- educaţiei explicite, propriu-zise, care cultiva valori elitiste pentru o mică masă de
privilegiaţi.

4
 În Antichitate, educaţia a devenit o realitate evidentă care s-a dezvoltat continuu, ajungând
până la a fi oficializată şi instituţionalizată sub forma unor veritabile sisteme naţionale de
educaţie în statele sclavagiste ale epocii. De la grecii antici a rămas până astăzi valabil preceptul
fundamentului KALOKAGATHON (KALO=bun, AGATHON=om frumos) sintetizând esenţa
idealului educaţional sub forma omului ,, frumos şi bun” , omul cunoscător şi înţelept, dar şi de
înaltă moralitate, ceea ce conferă virtute, înţelegerea superioară a lumii şi a realităţii, o anume
libertate şi chiar o… apropiere de zei a puţinilor aleşi, tocmai prin educaţie.
În Evul Mediu, educaţia evoluează greoi, pe un conţinut educaţional modest, date fiind
dogmatismul şi religiozitatea excesivă a acestei epoci.
Spre sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariţia Capitalismului, educaţia suportă mari mutaţii
emancipatoare. Spiritul democratic în societate, orientarea spre republicanism, pe care le-a
provocat din plin Capitalismul, au generat în Europa de Vest, primele sisteme naţionale de
educaţie integrate, unitare, care pledează pentru menţinerea copiilor cu nevoi speciale în şcoala
de masă. Acest lucru a fost posibil şi pentru că gândirea pedagogică a secolului al XX-lea a
flexibilizat educaţia tradiţională normativă şi prescriptivă, militând pentru adaptări situaţional –
conjucturale şi chiar individuale ale oricărui demers educativ, spre beneficiul total al fiecărui
educabil.
Termenul de educaţie a fost pentru prima dată utilizat, în locul termenului institutio, în
perioada Renaşterii de Michel de Montaigne în ,,Essais”.
Kant considera că : ,,educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi
moralizare a omului, scopul ei fiind dezvoltarea în individ a întregii perfecţiuni de care acesta
este susceptibil”.
J.F. Herbart vedea educaţia ca pe ,,o activitate de formare a individului pentru el însuşi,
dezvoltându-i-se o multitudine de interese”.
E. Durkheim afirma că : ,,educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte îndreptată asupra
generaţiilor tinere, în intenţia inducerii în acestea din urmă, de stări fizice, intelectuale şi mentale
reclamate de viaţa socială, în general, dar şi de mediul social pentru care sunt destinaţi indivizii”.
J. Dewey echivala educaţia cu ,,o veritabilă reconstrucţie, reorganizare a experienţei
educabilului, care se adaugă la înţelesul experienţei precedent acumulate şi traversate, mărind
astfel capacitatea de valorificare a experienţelor următoare”.

5
 E. Spranger definea educaţia ca pe ,,o voinţă de iubire generoasă pentru sufletul altuia, în
raport cu care se urmăreşte astfel, dezvoltarea întregii sale receptivităţi pentru valori, dar şi
capacitatea de a realiza valori”.
Pentru J. Piaget educaţia înseamnă : ,,transformarea conştiinţei, a psihismului individului în
raport cu valorile conştiinţei comune, prin facilitarea şi accelerarea adaptării cu subprocesele ei,
acomodarea şi asimilarea”.
B.J. Skinner considera că : ,,educaţia este procesul de învăţământ şi dezvoltare prin
învăţare. Este cultura inteligenţei, a spiritului”.
În concepţia lui Şt. Bârsănescu ,,educaţia este un fenomen social fundamental şi originar,
apărând odată cu societatea umană, împlinind funcţia socială de informare şi formare a omului.
Este ansamblul de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transformării
şi formării la noile generaţii, a experienţelor de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor,
comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire până în acel moment”.

SĂPTĂMÂNA 3-7 5X2H= 10H

2. EDUCAŢIA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

STRUCTURA ACŢIUNII EDUCAŢIONALE

Structura generală a activităţii de educaţie corespunde funcţiilor generale ale educaţiei

angajând, la nivel de acţiune, corelaţia formativă existentă între subiectul educaţiei (un educator
individual sau / şi colectiv) şi obiectul educaţiei (cel educat, care poate fi individual sau / şi
colectiv).
Subiectul educaţiei (părinţii, profesorii, agenţii sociali, instituţiile mass-media specializate
în educaţie etc. ) este cel care proiectează, realizează şi dezvoltă acţiunea educaţiei, cu finalitate
pedagogică, numită şi acţiune educaţională, în calitate de iniţiator şi emiţător al mesajului

6
 educaţional, calitate conferită de statutul său social şi de diferitele roluri rezultate în consecinţă
(instructor, consilier, prieten, colaborator etc.).
Obiectul educaţiei este cel care preia mesajul educaţional în calitate de receptor, calitate
conferită de statutul său social iniţial – copil, elev, student, (tele)spectator etc. – deschis în
direcţia transformării sale, în timp, din obiect în subiect al educaţiei / al propriei sale formări.
Poziţia de obiect vizează statutul ontologic al personalităţii elevului etc., care solicită parcurgerea
anumitor programe de educaţie / instruire, prin valorificarea rolului său de subiect epistemic
activ, angajat în realizarea obiectivelor educaţiei /instruirii, proiectate la nivelul sistemului şi al
procesului de învăţământ.
Structura acţiunii educaţionale presupune analiza corelaţiei funcţionale, cu valoare
formativă explicită şi implicită, existentă între subiectul şi obiectul educaţiei.

Structura acţiunii educaţionale

A.e
M.e
..
A.e A.e
RC

I.P. P.P.C. AP.P c.

S c. m. r.ad
c.
ob. r.
S
S A.E
d.
c.i.
O
S.P. e. D .i
O

A.e
A.
e

C.i.e.
C.ps.
S. Subiectul educaţiei M.e. Mesaj educaţional O. Obiectul educaţiei
I.P. Ideal pedagogic R.C. Repertoriul comun S’. subiectivitatea obiectului
Subiectul educaţiei
S.P Scopuri pedagogice A.e. ambianţa C.rd comportament de răspuns elaborează proiectul
educaţională dirijat
P.P Proiect Pedagogic C.ps. Câmp psihosocial C.r.ad comportament de răspuns pedagogic de tip curricular
C. Curricular autodirijat
o. obiective care include obiective-
c. conţinut C.i.i. conexiunea inversă
internă conţinuturi-metode-tehnici
m. metodologie AUTO-PROIECT C.i.e conexiunea inversă
AP.P PEDAGOGIC externă de evaluare; cu accent

e. evaluare A.ED AUTOEDUCAŢIE

central pe obiective, în

7
vederea realizării unor raporturi optime între: obiective-conţinuturi-metode-evaluare) în funcţie
de finalităţile macrostructurale (idealul educaţiei – scopurile educaţiei) stabilite, în termeni de
politică a educaţiei, la nivelul sistemului de educaţie / învăţământ.
Mesajul educaţional presupune selecţionarea informaţiilor cu valoare formativă optimă.
Comunicarea pedagogică a mesajului educaţional implică realizarea unui repertoriu comun între
subiect şi obiect. Subiectivizarea (S) consemnează momentul în care obiectul educaţiei (elevul)
asigură conştientizarea mesajului educaţional. Acest moment permite obiectului educaţiei
realizarea unui comportament de răspuns dirijat de subiectul educaţiei (urmare a strategiilor de
dirijare a educaţiei / instruirii propuse de subiect / profesor).
Evaluarea comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei permite subiectului
educaţiei (profesorului) elaborarea unui mecanism de conexiune inversă externă. Acest
mecanism vizează perfecţionarea acţiunii realizabilă la nivelul : proiectului pedagogic curricular
– mesajului educaţional – repertoriului comun – strategiilor de declanşare / stimulare a
comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei.
Perfecţionarea continuă a acţiunilor educaţionale, proiectate în condiţii optime de-a
lungul ciclului de formare de bază, situat între vârsta de 6-16 ani, creează premisa realizării
saltului de la educaţie la autoeducaţie, pe parcursul următoarelor etape :
- formarea capacităţii obiectului educaţiei de autoevaluare a propriului său comportament de
răspuns pe baza elaborării unor circuite de conexiune inversă internă şi a unor strategii de
autodirijare a educaţiei / instruirii (comportamentul de răspuns autodirijat) ;
- valorificarea comportamentului de răspuns autodirijat ;
- structurarea capacităţii obiectului educaţiei de autoproiectare pedagogică a acţiunii de
(auto)formare-(auto)dezvoltare a propriei sale personalităţi ;
- transformarea obiectului educaţiei în subiect al propriei sale formări.
Realizarea efectivă a acţiunii educaţionale depinde în acelaşi timp de influenţele şi
presiunile, pozitive şi / sau negative, exercitate continuu din interiorul activităţii (ambianţa
educaţională reliefată prin calitatea spaţiului educaţiei, a timpului educaţiei şi a stilului educaţiei
– stilul : democratic, autoritar sau permisiv) şi din exteriorul activităţii de formare-dezvoltare
permanentă a personalităţii umane (sistemul social, sistemul de educaţie / învăţământ ; câmpul
psihosocial care înconjură acţiunea educaţională).

8
 Determinantele si caracteristicile educatiei
Caracterul socio-istoric al educatiei rezulta din interdependenta existenta intre educatie si
social. Educatia se supune legilor de dezvoltare a socialului, dar nu este o prelungire a sistemului
social, ci o componenta cu un continut si o structura interna care se diferentiaza de alte fenomene
sociale. Educatia este o actiune sociala care mijloceste relatia dintre individ si societate,
favorizand dezvoltarea omului prin intermediul socialului si invers. In ce priveste istoricitatea ei,
sistemele de educatie se schimba in functie de tipurile de societate educatia a capatat forme de
realizare diferite si finalitati diferite in raport cu momentele istorice.
Caracterul national al educatiei Din punct de vedere formal, educatia se realizeaza in
structuri nationale. Limba produce structuri mentale care determina dimensiunea etnica si
nationala a oricarei influente bazate pe comunicare. Caracterul national al educatiei se situeaza la
interferenta conceptului de cultura cu cel de educatie.
Caracterul universal al educatiei. Din punct de vedere universal, educatia prezinta
caracteristici de continuitate pe tot parcursul evolutiei societatii umane. Ea este cosubstantiala cu
societatea, determinandu-i progresul. Din punct de vedere international, acest caracter al
educatiei se realizeaza prin studiul limbilor straine, a literaturii universale, a istoriei universale, a
geografiei, prin structura, obiective si continut. Prin continut, obiective si prin structura sa,
educatia trebuie sa raspunda realitatilor internationale.
Caracterul prospectiv al educatiei presupune faptul ca educatia ocupa un loc central in
posibilitatea de anticipare a viitorului. Orice evolutie sociala si economica viitoare depinde de
progresele si de resursele intelectuale si umane ale societatii. Educatia isi propune sa creeze
oameni pentru societati care nu exista inca. Prin urmare, ea se raporteaza la cerintele viitoare ale
societatii. Acest fapt presupune o schimbare de paradigma in educatie prin intelegerea acestui
fenomen social ca fiind capabil sa creeze indivizi adaptabili, responsabili, capabili de
rationamente anticipative si de invatare inovatoare.

9
 Educatia este un proces care are multe functii:

FUNCŢIILE GENERALE ALE EDUCAŢIEI

Funcţiile generale ale educaţiei reprezintă consecinţele sociale cele mai importante ale
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii angajate în mod intenţionat sau neintenţionat
prin intermediul unor acţiuni organizate şi / sau a unor influenţe spontane. Aceste funcţii
intervin, în mod obiectiv, la nivelul oricărei activităţi de educaţie sau instruire desfăşurată în
cadrul sistemului şi al procesului de învăţământ, inclusiv prin preluarea unor influenţe
pedagogice provenite din direcţia mediului natural şi social înconjurător, a câmpului psihosocial
înconjurător.
Analiza funcţiilor educaţiei presupune elaborarea unui model ierarhic aplicabil în contextul
sistemului social global. Taxonomia rezultată asigură astfel evidenţierea a două categorii de
funcţii:
1) funcţiile generale, care include: funcţia centrală sau funcţia fundamentală a educaţiei şi
funcţiile principale ale educaţiei;
2) funcţiile derivate care sunt subordonate funcţiilor generale ale educaţiei.
Funcţiile generale ale educaţiei au un caracter obiectiv, reprezentând consecinţele şi
proprietăţile celei mai importante ale activităţii de educaţie, care se regăsesc la nivelul oricărei
acţiuni educaţionale. Ele au un caracter stabil, anumite modificări intervenind doar la nivelul
ordonării priorităţilor în cazul funcţiilor principale ale educaţiei, subordonate în ansamblul lor
funcţiei centrale sau fundamentale a educaţiei – formarea-dezvoltarea personalităţii umane.
Funcţiile derivate, subordonate, în mod direct sau indirect celor generale, au un caracter
instabil, cunoscând anumite variaţii şi particularizări în raport de contextul în care are loc
activitatea de educaţie în cadrul unui sistem şi proces de învăţământ determinat din punct de
vedere social-istoric.
Ţinând seama de aspectele metodologice evidenţiate anterior, putem avansa următoarea
taxonomie a funcţiilor educaţiei:
1) Funcţia centrală / fundamentală a educaţiei – funcţie de maximă generalitate – vizează
formarea-dezvoltarea personalităţii în vederea integrării sociale a acesteia (care la modul ideal
poate fi permanentă şi optimă);

10
 2) Funcţiile principale ale educaţiei – funcţii cu caracter general – implicate direct în
asigurarea realizării efective a funcţiei centrale / fundamentale a educaţiei:
a) Funcţia culturală a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin intermediul
valorilor spirituale preluate pedagogic din toate domeniile cunoaşterii umane (ştiinţă, tehnologie,
artă, economie, filosofie, morală, politică, religie etc.) în raport cu particularităţile fiecărei vârste
şcolare şi psihologice – această funcţie angajează integrarea socială a personalităţii prin
transmiterea, însuşirea, interiorizarea şi aplicarea valorilor culturale generale, de profil şi de
specialitate;
b) Funcţia politică / civică a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin intermediul
valorilor civice care reglementează raporturile acesteia cu lumea şi cu sine în condiţii proprii
fiecărei vârste şcolare şi psihologice – vizează integrarea omului în societate în calitate de
cetăţean, integrat în viaţa comunităţii (familiei, comunităţii socio-profesionale, comunităţii
politice, comunităţii religioase, comunităţii rurale-urbane; comunităţii locale, teritoriale,
naţionale etc.);
c) Funcţia economică a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin intermediul
valorilor tehnologice, aplicative, care vizează capacitatea acesteia de realizare a unor activităţi
socialmente utile în diferite contexte sociale, într-o perspectivă imediată şi pe termen mediu şi
lung – urmăreşte integrarea omului în societate în cadrul unei activităţi cu valoare
socioeconomică pentru el şi pentru comunitate.
Raportarea funcţiilor principale la funcţia centrală a educaţiei evidenţiază ponderea specifică
a funcţiei culturale, relevantă pedagogic din perspectiva:
 contribuţiei prioritare a valorilor culturale la realizarea activităţii de formare-dezvoltare a
personalităţii în vederea integrării sale sociale optime;
 contribuţiei determinante a valorilor culturale la realizarea calitativă a celorlalte două
funcţii principale ale educaţiei: funcţia politică (realizabilă prin cultură politică / altfel
înregistrăm tendinţa negativă, de politizare a educaţiei) funcţia economică (realizabilă prin
cultură economică / altfel înregistrăm tendinţa negativă, de politehnizare a educaţiei);
 contribuţiei esenţiale a valorilor culturale la proiectarea funcţiilor principale ale educaţiei
(culturală – politică – economică) şi în implicarea acestora în realizarea adecvată a funcţiilor
derivate.

11
 3) Funcţiile derivate sunt subordonate funcţiilor principale – ca exemple semnificative
avansăm următoarele variante, aflate în schimbare în raport de contextul social-istoric şi de
particularităţile fiecărui sistem de educaţie :
a)funcţia de informare, funcţia de culturalizare, funcţia de asistenţă psihologică
(subordonate funcţiei culturale);
b)funcţia de protecţie socială, funcţia de propagandă/ideologizare (subordonate funcţiei
politice);
c)funcţia de specializare, funcţia de profesionalizare, funcţia de asistenţă socială
(subordonate funcţiei economice).

12
Ioan Nicola mentioneaza urmatoarele functii ale educatiei

- functia de selectare, prelucrare si transmitere a informatiilor si valorilor de la societate la

individ;
- functia de dezvoltare a potentialului biopsihic al omului;
- functia de asigurare a unei insertii sociale active a subiectului uman.

Functia de selectare, prelucrare si transmitere a cunostintelor si valorilor de la societate la

individ este functia care in fapt asigura in timp existenta unei continuitati informa-tionale
intre generatii, oferind astfel posibilitatea evolutiei culturale si tehnologice.

Analiza acestei prime functii a educatiei permite decelarea a trei subfunctii specifice
fenomenului educational:

selectarea (informatia aleasa pentru a fi vehiculata este analizata din punctul de vedere al
importantei si consistentei sale stiintifice),

prelucrarea (are loc o adecvare a informatiei la nivelul de intelegere al subiectului caruia

i se adreseaza) si

transmiterea (in vederea asigurarii intelegerii sunt utilizate tehnici si procedee specifice
de vehiculare a continutului informational).

Functia de dezvoltare a potentialului biopsihic al omului se refera la dimensiunea teleologica

a fenomenului educational, respectiv la faptul ca derularea actiunii educationale urmareste
atingerea anumitor finalitati, explicit sau implicit formulate. Aceste finalitati se traduc, in
linii generale, in producerea de modificari pozitive si de durata in plan cognitiv, afectiv-
motivational si comportamental la nivelul subiectului care se educa.

Functia de asigurare a unei insertii sociale active a subiectului uman releva dimensiunea
socio-economica a educatiei, sau mai exact spus, necesitatea de a pregati indivizii pentru o
integrare sociala si profesionala optima.

Alti autori, in raport cu domeniul principal vizat de actiunea educationala, vehiculeaza, la randul
lor, alte trei categorii de functii ale educatiei:

functia cognitiva (de vehiculare a tezaurului de cunostinte)

functia axiologica (de valorizare si dezvoltare a potentialului de creatie culturala)

functia socio-economica (de pregatire si formare a indivizilor pentru productia materiala).

13
 ROLUL EDUCAŢIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII. EDUCABILITATEA

Valorificarea educabilităţii reprezintă o direcţie fundamentală de evoluţie a educaţiei care

angajează clarificarea raporturilor existente între trei factori implicaţi în dezvoltarea
personalităţii: ereditatea – mediul (natural şi social) – educaţia. Clarificarea în condiţii
pedagogice optime a acestui raport este realizabilă prin intermediul conceptului de educabilitate.
Educabilitatea reprezintă o caracteristică esenţială a personalităţii umane care desemnează
capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică progresivă, permanentă, continuă. Valorificarea
deplină a acestei capacităţi general-umane constituie o direcţie fundamentală în evoluţia
activităţii de educaţie, realizabilă în condiţii specifice la toate nivelurile sistemului de
învăţământ.
Educabilitatea defineşte raporturile de interdependenţă existente între factorii dezvoltării
pedagogice a personalităţii umane: ereditatea, care reprezintă premisa naturală a dezvoltării
personalităţii umane; mediul, care reprezintă condiţia socială a dezvoltării personalităţii umane;
educaţia, care reprezintă „conexiunea determinantă” pentru dezvoltarea personalităţii umane,
prin valorificarea deplină a premiselor ereditare şi a condiţiilor sociale.
1) Ereditatea defineşte o trăsătură biologică proprie organismelor vii. Ea intervine ca
„ereditate generală”, tipică speciei umane – care asigură premisa reuşitei fiecărei personalităţi,
cel puţin la nivelul unei educaţii de bază – şi ca „ereditate specială”, care asigură premisa
evoluţiei particulare a unor trăsături fizice, fiziologice şi psihologice, variabile în funcţie de
calitatea fiecărei personalităţi.
Analiza eredităţii, din perspectiva educabilităţii, presupune interpretarea pedagogică a unor
cupluri de concepte complementare: genotip (care reflectă „patrimoniul moştenit”) – fenotip
(care reflectă efectul genotipului, rezultat din interacţiunea cu mediul); creştere (care vizează
aspectele fizice ale „schemei corporale”, ramificaţiile nervoase, volumul de masă cerebrală) –
maturizare (care vizează aspectele fiziologice ale dezvoltării interne, biochimice, endocrine,
senzoriale, cerebrale). Educabilitatea valorifică în mod special plasticitatea sistemului nervos
central, relaţia dintre procesele nervoase fundamentale (excitaţia-inhibiţia), particularităţile
anatomo-fiziologice ale analizatorilor, calităţi operabile în termenii interdependenţei formative
existente între învăţare şi dezvoltare.

14
 2) Mediul defineşte ansamblul factorilor naturali şi sociali, materiali şi spirituali, care
condiţionează, în mod organizat sau spontan, dezvoltarea pedagogică a personalităţii umane.
Dezvoltarea pedagogică a personalităţii presupune regruparea culturală a acestor factori care
intervin la nivel de „macromediu social” (economic, politic, cultural) – prin familie, şcoală,
profesie, instituţii sociale, timp liber, mass-media etc. – şi la nivel de „micromediu social”:
mediul natural, mediul ambiant, format din totalitatea condiţiilor bioclimatice şi geografice în
care trăieşte omul.
Mediul este un factor modelator care permite relevarea, stimularea şi chiar amplificarea
dispoziţiilor genetice prin acţiuni instituţionalizate formal (şcoala) şi nonformal (activităţi
extradidactice, activităţi extraşcolare). Cercetările întreprinse la nivel de UNESCO dezvoltă, în
acest sens, teza transformării progresive a mediului social într-o „cetate educativă”.
Valorificarea deplină a educabilităţii solicită mediului raporturi deschise pedagogic spre
ereditate şi spre educaţie.
Deschiderea pedagogică a mediului spre ereditate angajează capacitatea acestuia de
prelucrare socioculturală a dispoziţiilor native, generale şi speciale, ale personalităţii umane.
Deschiderea pedagogică a mediului spre educaţie angajează capacitatea acestuia de
structurare instituţională a activităţilor sale orientate în direcţia formării-dezvoltării personalităţii
umane. În această ultimă accepţie, „pe poziţiile sale superioare, la nivelul componentelor sale
socioculturale şi a derivatelor ei sociocomunicative, mediul se prelungeşte în educaţie, se unifică
cu educaţia” .
3) Educaţia defineşte esenţa educabilităţii prin calitatea sa de factor care determină
dezvoltarea pedagogică a personalităţii umane prin valorificarea deplină a premiselor ereditare
şi a condiţiilor de mediu.
Educaţia, ca factor conducător, organizează, dirijează şi modifică acţiunea factorilor externi,
a influenţelor de mediu şi în acelaşi timp orientează acţiunea factorilor interni, a influenţelor
ereditare, în direcţia realizării scopului propus, anume îl ajută pe copil să-şi formeze
personalitatea care reprezintă ansamblul dispoziţiilor fizice, afective, intelectuale şi social-
caracteriale prin care o fiinţă se defineşte şi se exprimă printre semenii săi.
Prin angajarea finalităţilor pedagogice macro şi micro-structurale, educaţia „propune
deliberat alegerea perspectivei ce urmează a fi insuflată dezvoltării, conturând modalitatea
concretă de utilizare a resurselor eredităţii şi a mediului”.

15
 SĂPTĂMÂNA 8-13 6X2H=12H

3.FORME ȘI TIPURI DE EDUCAȚIE

16