MEDII EDUCAŢIONALE

ŞCOALA ÎN SISTEMUL SOCIAL

Tendințe ale evoluției învățământului

Termenul şcoală are trei semnificaţii:

a. un sens abstract, desemnând un tip anume de instituţie având ca principală funcţie
instruirea şi educarea tinerei generaţii, ca activitate specializată, distinctă de alte activităţi sociale;
b. sistemul educativ al unei anumite structuri social-politice (de exemplu, şcoala
medievală);
c. termenul desemnează o anumită instituţie sau unitate şcolară concretă.
Caracterul distinct al şcolii constă în faptul că este singura dintre instituţiile sociale care are
finalităţi exclusiv educaţionale, explicit formulate, realizează o organizare adecvată şi foloseşte
mijloace specifice de instrucţie şi educaţie a tinerei generaţii. Semnificaţia şcolii este amplificată şi
de transformările social-economice şi cultural-ştiinţifice care au loc în societatea contemporană,
care impun şcolii noi responsabilităţi.
Şcoala îndeplineşte multiple funcţii în societate: educative, economice, sociale, culturale.
Una dintre cele mai importante funcţii este aceea de socializare şi integrare socială a tinerei
generaţii.
E. Durkheim definea şcoala ca fiind ,,un grup social care are o unitate şi o fizionomie
proprie”. Şcoala îndeplineşte caracteristicile specifice organizaţiilor:
- întreţine multiple relaţii cu mediul extern.
- are două funcţii : una primară, de formare a elevilor şi integrare a lor în societate; alta
secundară, furnizând populaţiei din zonă modele comportamentale.
- poziţia indivizilor în organizaţie are două tendinţe : satisfacerea cerinţelor organizaţionale şi
satisfacerea aspiraţiilor personale.
- şcoala este un sistem formal şi un mediu de relaţii informale. Este formală pentru că prescrie
norme şi reguli, sancţionează conduitele individuale şi informală pentru că rşspunde nevoilor reale
ale indivizilor.
- inconştientul şi imaginarul pot fi catalogaţi drept mediatori între personalitatea individului şi
organizaţie. Mecanismele senzoriale şi cognitive de adaptare a individului la cerinţele
organizaţionale sunt profund influienţate de sistemul motivaţional şi de reprezentări personale ale
realităţii.
- sistemul de comunicare este foarte eficient deoarece relaţiile dintre diferitele compartimente
ale organizaţiei nu se pot desfăşura eficient fără unsistem de comunicare bine pus la punct.
1
 Şcoala este organizaţia care învaţă şi produce învăţare. Astfel, ca organizaţie, şcoala
desfăşoară două activităţi: una managerial-administrativă, alta pedagogico-educaţională.
Activitatea managerial-administrativă vizează conducerea şi administrarea şcolii, dar şi
structurile care reglementează activitatea profesorilor, statutul şi rolul lor instituţional. În analiza
şcolii ca organizaţie, conceptele centrale sunt cele de autoritate şi birocraţie. Analiza relaţiilor şi
climatelor organizaţionale specifice şcolii implică abordarea problemelor conducerii sau stilului de
conducere.
Activitatea pedagogico-educaţională se structurează după logica pedagogică. Această
activitate este reglementată de norme implicate în natura proceselor de predare-învăţare-evaluare.
Grupul educaţional este acel grup care este organizat şi care funcţionează în vederea
realizării unui proces instructiv-educativ.
Mielu Zlate distinge în abordarea grupului trei nivele:
- general, care este comun tuturor grupurilor;
- particular, care este comun anumitor grupuri (este o particularizare a planului general);
- individual, specific unui anumit grup.
Dintre caracteristicile generale ale grupului, se pot enumera: numărul membrilor;
interacţiunea (relaţiile care se stabilesc între două sau mai multe persoane şi acţiunile uneia,
afectează mai mult sau mai puţin acţiunile celorlalte persoane); prezenţa scopului (impus sau
elaborat de membrii grupului); structura (modul concret în care actorii se leagă între ei, alături de
factorii care stau la baza legăturilor) şi compoziţia şi organizarea (membrii grupului pot fi de
aceeaşi vârstă sau nu, au un nivel de pregătire egal sau distinct, aparţin aceleiaşi clase sociale etc.).
Caracteristicile acestea sunt specifice grupurilor educaţionale.
Clasa de elevi are toate calităţile necesare unui grup primar: oferă posibilitatea interacţiunii
faţă în faţă; deține structuri stabile; tinde să atingă anumite scopuri; elevii dintr-o clasă se percep ca
făcând parte din acelaşi grup.
Scopurile grupului-clasă:
- procesul de realizare a sarcinii, sarcina constituind ceea ce trebuie să facă grupul pentru a-şi
atinge scopul. Sarcina comună este de învăţare, dar ea devine specifică, în funcţie de diferitele
segmente ale activităţii.
- procesul de comunicare se desfăşoară în strânsă legătură cu cel de realizare a sarcinii.
- procesele afective care sunt o sursă de satisfacţie personală pentru membrii grupului şi un
factor de coeziune.
- procesul de influenţă care asigură unitatea comportamentelor.
O caracteristică generală a grupului şcolar, care marchează fundamental comportamentul
elevilor, o constituie omogenitatea sa din punct de vedere al vârstei, statutului, nevoilor, intereselor
2
şi aspiraţiilor. Avantaje ale omogenităţii: pentru profesori, permite realizarea predării eficiente şi în
general comunicarea; pentru elevi, expunerea profesorului şi discuţiile din clasa au loc la un nivel
accesibil tuturor; în clasele eterogene, elevii mai slabi la învățătură, au de suferit de pe urma
comparaţiilor cu elevii mai buni la învățătură.
Învăţământul, ca instituţie socială menită să realizeze instrucţia, educaţia, formele de
organizare, tipurile şi formele de activitate, conţinuturile, metodologia, a evoluat. De-a lungul
timpului, sistemul de învăţământ s-a bazat pe ideile, părerile, opiniile diferiților pedagogi, psihologi
și filosofi:
 punerea în practică a teoriilor filosofice ale lui Socrate, Platon, Aristotel, în antichitatea
clasică;
 asocierea ideii de educaţie cu sentimentul de religiozitate în pedagogia creştină - Tertulian,
Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Augustin, Thomas d’ Aquino;
 implementarea ideilor renascentiste şi reformiste ale lui Erasmus de Rotterdam, Francois
Rabelais, Thomas Morus;
 structurarea în conformitate cu ideile pedagogice clasice reprezentate de J. A. Comenius, J.
F. Herbart, J. Locke, I. Kant, J. J. Rousseau, J. H. Pestalozzi;
 restructurarea ca reacţie la pedagogia clasică: A. Binet, W. A. Lay, E. Kay;
 educaţia nouă: M. Montessori, Ed. Claparede, R. Cousinet;
 educaţia de elită a fiinţei umane: E. Durkheim, J. Dewey, E. Spranger.
Sistemele de învăţământ pe plan mondial sunt într-o continuă evoluţie, în funcţie de
condiţiile economice şi culturale din fiecare ţară.
În România, sistemul de învăţământ a evoluat treptat, ca rezultat al valorificării creatoare a
tradiţiilor impregnate în timp prin evoluţia sa istorică. Atestarea obligativităţii învăţământului s-a
realizat în urma mişcărilor revoluţionare:
- prima Lege şcolară a fost promulgată de Al. I. Cuza la 25 noiembrie 1864 (Legea
instrucţiunii sau Legea Kreţulescu);
- Legea învăţământului primar şi normal primar a lui Tache Ionescu 1893;
- reformele şcolare din 1921 (G. G.Antonescu), 1939, 1948, 1959, 1963, 1968, 1998/1999.
Nevoia permanentă de instrucţie şi educaţie a tinerei generaţii şi-a pus amprenta în
procesul evoluţiei societăţii, astfel încât dintr-o activitate spontană, aleatorie, discontinuă, realizată
în procesul muncii, în contextul vieţii sociale specifice unei epoci, a devenit o activitate
instituţionalizată şcolară, adică un sistem complex de influenţe organizate şi exercitate sistematic
asupra copiilor, tinerilor şi adulţilor.