UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

REFERAT

D I S C I P L I N A:

Student Știrbu Elena

BUCUREŞTI

STIINTA EDUCATIEI SI ROLUL EI

Ştiinţa educaţiei a apărut, în accepţiunea lui L. Not, din ,,nevoia de a cunoaşte mai bine copilul şi de
a ţine seama de el, iar nevoia de a-i face educaţia în mod dezinteresat este imperioasă”.

11
 Discursul contemporan asupra educaţiei cu tendinţa lui tehnologizantă, pierde dimensiunea lui
filosofică originală ca şi dimensiunea psihologică, constitutive unui autentic demers educativ. Aceasta
situaţie intreţine o alta prejudecată şi anume cea conform careia un curs de psihopedagogie nu te va face să
devii un professor mai bun deoarece importantă este vocaţia, în sensul că te naşti educator aşa cum te naşti
poet.
.
Definitie: educatia este un fenomen politic care se raportează nu doar la ceea ce este (este
satisfacuta astfel functia descriptivă-explicativă a oricarei ştiinţe şi teorii ştiintifice) ci şi la ceea ce trebie
să fie; astfel teoria pedagogică nu este neutră şi nici nu trebuie sa fie. Funcţia teoriei pedagogige nu este
doar ştiinţifică ci şi ideologică, pentru că educaţia ne determină modul de a gândi, a simţi şi acţiona.
In procesul educaţional, îi vom transmite copilului modelele comportamentale pe care le considerăm
adecvate pentru o anume societate şi pe care un grup sau societate le consideră dezirabile, sanctionând
derapajul de la normele stabilite. Astfel, mediul educaţional contribuie în mod explicit sau implicit la
răspandirea ideilor politice. Ideologia nu este doar politică, iar recunoaşterea imposibilităţii unei totale
neutralităţi a discursului pedagogic în raport cu ideologiile politice nu înseamnă justificarea transformării
acestora în instrumente puse in slujba unei ideologii politice.
Accentuând dependenţa socială a fenomenului educational, exprimată în pedagogia generală a
început
Sistemica ştiinţelor educaţiei

Mialarede (1985) realizează o clasificarea în care se evidentiază faptul că ştiinţele pedagogice

constituie un ansamblu al ştiintelor educatiei. Autorul subliniază că ştiinţele educaţiei au toate acelasi
obiect, anume, educatia, iar educaţia este în măsură să asigure unitatea şi coerenţa diversitătii ştiintelor
educaţiei. În sfera ştiinţelor educaţiei sunt incluse mai multe categorii:

1. Ştiintele care studiază condiţiile generale şi locale ale instituţiei şcolare:

- Istoria educaţiei şi a pedagogiei
- Sociologia educatiei
- Etnologia educatiei
- Demografia şcolară (populaţia şcolară)
- Economia educaţiei
- Educaţia comparată
2. Stiintele care studiază situaţiile şi faptele educaţionale (relaţia pedagogică şi actul educativ propriu-zis):
- Ştiinte care studiaza condiţiile imediate ale actului educativ:
- Fiziologia educatiei
- Psihologia educatiei
- Psihopedagogia grupurilor mici
- Ştiintele comunicarii
- Didacticile speciale ale diferitelor discipline de invăţământ
- Stiinta metodelor şi tehnicilor de predare (metodologia)
- Ştiinţa evaluarii (notarea)
3. Ştiinţele consacrate reflecţiei şi evoluţiei
- Filosofia educaţiei
- Planificarea educaţională şi teoria modelelor

Pedagogia – o ştiinţă
Etimologia conceptului ,,pedagogie” vine din limba greacă unde ,,paidagogia” înseamnă ,,a
conduce copilul spre cunoaştere” ( pais, paidos = copil; agoge= a conduce) iar ,,paidagogos” era sclavul
care avea sarcina de a conduce copilul la şcoală
În calitate sa de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului
educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi

22
formele de desfăşurare a proceselor paideutice. Pedagogia cunoaşte un proces de specializare a teoriei pe
domenii, conţinuturi sau etape de vârstă, relativ delimitate, formând sistemul disciplinelor pedagogice:
- pedagogia generală (are ca obiect studierea legităţilor, a principiilor generale ale educaţiei,
specificitatea conţinuturilor care se transmit, a strategiilor şi metodologiilor implicate, a formelor concrete
de organizarea, conducerea şi dirijarea proceselor instructiv-educative),
- pedagogia şcolară (cu subdiviziunile: antepre-; pre- se centrează pe specificitatea copilului
preşcolar; şi şcolară – domeniu al pedagogiei interesat de identificarea problematicii şi tehnicii educative
valabile pentru copilul integrat în instituţia şcolară);
- pedagogia specială (are ca obiect educaţia copiilor cu nevoi speciale, a acelor subiecţi care ies
din sfera normalităţii fizice, psihice şi comportamentale);
- pedagogiile profesionale, pedagogia comparată, istoria pedagogiei, filosofia educaţiei,
metodicele, pedagogia familiei, sociologia educaţiei, antropologia educaţiei etc.
*

Procesul educaţional: definiţii, trăsături şi funcţii

Educaţia este un termen dedus din latinescul educo-educare, care înseamnă a alimenta, a îngriji, a
creşte .
Definiţii
- educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar scopul
educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil (I.Kant);
- este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o multitudine de interese
(Herbart);
- constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma, acestora din
urmă, anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului special pentru
care sunt destinate.
Trăsături:
- educaţia este un demers aplicabil doar la specia umană (această acţiune nu se poate extinde asupra
lumii animalelor sau plantelor);
- educaţia nu este o etapă limitată numai a unei anumite vârste, ci se prelungeşte pe întreg parcursul
vieţii unui individ.
Funcţiile educaţiei:
- de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la individ;
- cognitivă – vehiculare a tezaurului de cunoştinţe necesare vieţii;
- economică – pregătire şi formare a indivizilor pentru producţia materială;
- axiologică – valorizare şi creaţie culturală.
Există termeni corelativi educaţiei: dresaj, domesticire, îndoctrinare, formare, instruire, învăţare.

1. Factorii educaţiei :

1. Familia – primul factor care formează persoana; are menirea de a-l introduce pe copil în valorile
grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite.
2. Şcoala – factor important al educaţiei sistematice şi continue. La nivelul acestei instituţii, educaţia
şi instrucţia ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi
metodic al acţiunilor instructiv-educative. Factorii responsabili din perimetrul acestei instituţii:
grădiniţă, şcoală, universitate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate ce
deţin, pe lângă competenţe disciplinare, şi pe cele de ordin psihologic, pedagogic şi metodic;
3. Biserica – prin intermediul preotului – transmiterea stimulilor religioşi (prin ceremonii religioase);
4. Instituţii culturale: teatre, muzee, case de cultură, case memoriale etc .;
5. Mass-media: ziare, reviste, radio, televiziune, Internet;
6. Structuri asociative: asociaţii ale copiilor şi tineretului, societăţi caritabile, organizaţii non-
guvernamentale sau alte forme de asociere cu caracter social, cultural, economic.

33
 Obsservaţie. Toţi aceşti factori acţionează simultan. Important este ca între aceste instanţe ale
educaţiei să se instaureze relaţii de mutualitate şi coerenţă, şi nu raporturi de concurenţă sau inconsecvenţă
valorică (de exemplu, ce se spune în biserică să se nege în şcoală sau familie).

2. Forme ale educaţiei

Pentru că adesea modurile de educaţie se confruntă, sunt necesare precizări referitoare la specificul
şi conţinutul formelor.
Educaţia formală (învăţământul) trebuie îmbinată cu alte moduri sau tipuri de educaţie.
Educaţia formală (formalizată sau instituţionalizată): este educaţia în care rolurile de profesor şi
elev sunt bine definite şi în care o latură acceptă responsabilitatea celeilalte; educaţia primită în şcoală,
opusă celei acumulate independent sau în timpul serviciului).
Educaţia informală: educaţie în care nu se pot distinge cele două laturi (profesor şi elev); educaţia
dobândită de unul singur prin citit, experienţă de viaţă etc. – proces ce durează o viaţă, prin care fiecare
persoană dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere prin experienţele zilnice.
Educaţia nonformală: educaţia primită în afara şcolii sau în afara anilor afectaţi prin statutul
şcolarităţii, de exemplu educaţia adulţilor; educaţia care are loc în afara şcolii, de exemplu, prin influenţa
mediului familial .
*Educaţia formală urmăreşte să realizeze dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi angajarea sau
participarea afectiv-emoţională a celui educat.
Trăsături specifice: structurare, sistematizare, dirijare (conducere), competenţă didactică.
Educaţia şcolară reprezintă o perioadă de activitate intensivă, urmărind cu precădere formarea
persoanei. Educaţia formală durează 15 – 20(24) de ani şi ea nu reprezintă mai mult decât o introducere în
sfera culturii şi a pregătirii iniţiale pentru educaţia permanentă, care se va extinde de-a lungul vieţii. Ea se
adresează în primul rând copilului, persoana aflată în dezvoltare, la care învăţarea trebuie să alterneze cu
perioade de repaus sau vacanţe.

*Educaţia nonformală (extraşcolară) desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată

sau neformalizată, dar totdeauna are efecte formative. Raportul acestei educaţii se defineşte în mod
tradiţional ca un raport de complementaritate.
*Educaţia informală – termenul exprimă caracterul spontan al acestei educaţii, adică complet liber
de orice formalizare. Educaţia informală reprezintă întreaga achiziţie autonomă a persoanei, achiziţie
dobândită într-o manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate
Educaţia informală apare prin excelenţă ca o rezultantă a multitudinii de influenţe venind din aria
mediului social. În realitate, viaţa socială a omului se desfăşoară sub un dublu impact: acela al opiniei
colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în sine
Spre o abordare holistă a educaţiei
Educaţia trebuie să aibă caracter global, conjugând armonios şi eficient educaţia formală cu cea
nonformală şi informală.
Potrivit concepţiei holistice, frontierele dintre tipurile de educaţii identificate nu sunt rigide, între
ele existând întrepătrundere şi interdependenţă .

3. Domenii educaţionale

1) Educaţia intelectuală

44
 Educaţia intelectuală este un concept care, în sens larg, se referă la ansamblul influenţelor
educative care îşi propun să ajute o persoană să-şi dezvolte una dintre cele mai importante dimensiuni ale
personalităţii sale : dimensiunea intelectuală.
Educaţia intelectuală are ca specificitate formarea şi maximizarea capacităţilor cognitive,
dobândirea instrumentelor intelectuale, achiziţionarea tehnicilor culturale, a celor mai importante (citit,
scris, socotit), asimilarea cunoştinţe disciplinare, descriptive şi procedurale.
Scopul fundamental îl constituie dobândirea autonomiei intelectuale, încorporarea conduitei de
autodidaxie, ştiut fiind faptul că analfabetul de astăzi şi de mâine nu este cel care nu ştie, ci este cel care nu
ştie să înveţe.

Obiectivele educaţiei intelectuale se configurează pe mai multe componente:

- dezvoltarea şi antrenarea capacităţilor senzoriale specifice (a şti să observi, să sesizezi
aspecte ale realităţii);
- consolidarea capacităţilor şi proceselor psihice antrenate în cunoaştere (atenţia, memoria,
gândirea, limbajul, voinţa, imaginaţia etc.);
- obişnuirea şi respectarea normelor igienice şi pedagogice privind activitatea intelectuală
(condiţii de timp, de spaţiu, condiţii fizice de învăţare etc.);
- cultivarea şi fortificarea sentimentelor intelectuale (bucuria de a căuta, de a investiga, de a
descoperi etc.);
- stăpânirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă (de citire rapidă, de realizare a
schemelor, rezumatelor, de memorare, întipărire şi reactualizare);
- creşterea capacităţii de integrare, organizare şi reorganizare a cumulului de cunoştinţe;
- intelectualizarea persoanei prin stăpânirea instinctelor, evitarea fanatismelor de tot felul.

2) Educaţia morală
O caracteristică definitorie a omului şi umanităţii o constituie moralitatea. Obiectivele educaţiei
morale se situează pe următoarele linii: formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale. Prin
procesul educaţiei morale se urmăreşte încorporarea şi punerea în act a valorilor morale a societăţii.
Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni.
Educaţia morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor, valorilor morale în vederea
formării de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a trăsăturilor
morale de personalitate.
Educaţia morală se va realiza pe următoarele direcţii:
- cunoaşterea valorilor;
- justificarea teoretică a valorilor;
- sădirea sentimentului responsabilităţii, obligaţiei;
- cultivarea voinţei de conformare a conduitei la valorile prevăzute;
- crearea obişnuinţei de acţiune în conformitate cu valorile alese.

3) Educaţia estetică şi artistică

Sensibilitatea estetică este capacitatea individului de a percepe, de a sesiza şi de a gusta aspectele
estetice ale naturii şi vieţii înconjurătoare. Aceasta reprezintă o condiţie a dezvoltării formelor ulterioare,
mai profunde şi mai complexe, ale culturii estetice.
Educaţia estetică nu trebuie confundată cu educaţia artistică. Din punctul de vedere al finalităţilor,
educaţia estetică îşi propune formarea receptivităţii şi creativităţii estetice, pe când educaţia artistică are în
vedere dezvoltarea şi cultivarea capacităţilor creative în registrele metodice, specifice fiecărei arte.
Obiectivele educaţiei estetice:
a) formarea capacităţii de a percepe, a însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;
b) dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;
Principiile educaţiei estetice
a) principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice;
b) principiul receptării creatoare a valorilor estetice;
c) principiul perceperii globale, unitare a conţinutului şi formei obiectului estetic;
d) principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic.

55
 4) Educaţia fizică şi sportivă
În România, educaţia fizică este disciplină de învăţământ obligatorie în toate ciclurile de
învăţământ.
Educaţia fizică este una dintre cele mai vechi forme de exercitare a acţiunii formative. Această
componentă a educaţiei cuprinde un cumul de activităţi ce contribuie la dezvoltarea fiinţei umane prin
cultivarea şi potenţarea dimensiunii psihofizice a fiinţei, prin păstrarea unei armonii între fizic şi psihic,
între psihomotricitate şi intelectivitate, voinţă, emoţionalitate.
Participarea la jocurile în echipă, respectarea regulilor jocului, necesitatea finalizării activităţilor
începute, dezvoltă voinţa dar şi perseverenţa, tenacitatea, curajul, hotărârea, trăsăturile pozitive de caracter
(autocontrol, modestie, solidaritate, competitivitate, cinste) şi spiritul fair-play (spirit de echipă, spirit de
luptă, dorinţa de a învinge, respectarea adversarului, acceptarea înfângerii şi respectarea învingătorului).

5) Educaţia ştiinţifică
Educaţia ştiinţifică se realizează, în principal, prin intermediul disciplinelor predate în sistemul de
învăţământ, al specializărilor realizate în instituţiile superioare, în domeniul cercetării şi prin încurajarea şi
susţinerea eforturilor individuale în direcţia invenţiei, inovaţiei, descoperiri.
În fiecare epocă au existat standarde ale educaţiei ştiinţifice avansate generaţiilor umane, datorită
ritmurilor şi schimbărilor impuse periodic de revoluţiile ştiinţifice din domeniile vieţii sociale
6) Educaţia tehnologică /profesională
Termenul provine din limba greacă, fiind alcătuit prin asocierea a două cuvinte: „techne”, care
înseamnă meşteşug şi „logos”, care înseamnă studiu. Altfel spus, tehnologia reprezintă studierea
meşteşugurilor.
În esenţă, tehnologia reprezintă un ansamblu de procese şi operaţii la capătul cărora se obţine un
anumit produs, un anumit rezultat. Ca ştiinţă, ea studiază formele, metodele şi mijloacele de prelucrare a
materiilor prime şi a materialelor, în vederea obţinerii unor produse în diferite domenii de activitate.
Factorii care concură la existenţa acestei preocupări educative sunt:
- Mutaţiile tehnice şi tehnologice contemporane, care predispun la noi ritmicităţi şi dependenţe umane;
- Nevoia evidentă de a înţelege, cunoaşte şi stăpâni tehnica şi produsele tehnologice;
- Obţinerea unei relative autonomii pragmatice, inclusiv prin dobândirea unor îndemânări, priceperi în
domeniul tehnic;
- Necesitatea orientării la un moment dat în câmpul profesiunilor;
- Imprimarea unei dimensiuni practice tuturor încorporărilor de ordin pur ştiinţific, teoretic;
- Propensarea activităţilor practice ca stimulatoare şi dinamizatoare a inovaţiilor de ordin tehnic şi
tehnologic.
Chiar dacă trăim într-o permanentă revoluţie ştiinţifică, toţi oamenii trebuie să aibă suficiente
cunoştinţe de ordin tehnic, să ştie să-şi explice cum funcţionează numeroase suporturi tehnice pe care le
utilizăm zi de zi, să ne apropiem adecvat produsele tehnologice, să ni le integrăm eficient şi uman în viaţa
de zi cu zi.

Obiectivele educaţiei tehnologice

- asimilarea cunoştinţelor esenţiale despre tehnologiile moderne (concepte de bază, principii de
construire şi funcţionare a unor maşini, instalaţii, aparate etc., modalităţi de utilizare în condiţii
optime ş.a.m.d.);
- formarea deprinderilor de utilizare a tehnologiilor din diverse domenii (profesional, casnic,
public etc.), sub aspectul manevrării, întreţinerii şi reglării diverselor aparate, maşini şi instalaţii;
- formarea unei atitudini corecte faţă de tehnică, tehnologii, ca şi faţă de lumea muncii şi a
profesiilor, prin dezvoltarea spiritului practic aplicativ, a spiritului de organizare şi a celui de
ordine, disciplină şi responsabilitate, educaţia tehnologică îşi asumă o seamă de obiective noi;
- dezvoltarea capacităţii de proiectare, realizare şi evaluare a produselor;
- înţelegerea dezvoltării tehnicii şi a implicaţiilor ei asupra mediului şi a societăţii;
- dezvoltarea capacităţii de cooperare în scopul realizării unui produs;
- orientarea profesională în raport cu evoluţia tehnologiilor şi cu dinamica pieţei muncii;
- stimularea receptivităţii faţă de progresul tehnologic şi tendinţele acestuia;
- formarea şi dezvoltarea responsabilităţii faţă de asigurarea calităţii serviciilor şi produselor;

66
 - manifestarea interesului pentru utilizarea calculatorului şi a echipamentelor audio-vizuale în viaţa
privată şi publică;
.

8. Noile educaţii – noi tipuri de conţinuturi

* Educaţia umanistă în spiritul păcii – îşi propune promovarea dialogului şi a cooperării, îmbunătăţirii
relaţiilor dintre comunităţi, formarea persoanelor pentru apărarea şi salvgardarea păcii şi liniştii.
* Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului - conştientizarea oamenilor în
legătură cu drepturile lor, drepturile la viaţă, liberă exprimare, la circulaţie, dreptul la opinie şi credinţă etc.
* Educaţia ecologică – această preocupare încearcă să sensibilizeze omul faţă de ecosistemul în care îşi
desfăşoară activitatea, să optimizeze relaţia dintre om şi natura înconjurătoare. Factorii care generează
necesitatea educaţiei ecologice sunt:
- consecinţele dezastruoase ale dezechilibrului dintre mediu şi dezvoltare;
- industrializarea neraţională care are ca efect poluarea şi chiar distrugerea naturii;
- apariţia unor boli generate de degradarea cadrului natural de existenţă (poluarea aerului, a apei, a solului).
* Educaţia economică şi casnică modernă – vizează pregătirea tinerilor pentru o adecvare la lumea
bunurilor, la practicile economice, la lumea muncii.
* Educaţia nutriţională – îşi propune să-l informeze şi să-l formeze pe tânăr în legătură cu valoarea
nutriţiei, a selectării şi dozării raţionale a hranei, a pregătirii adecvate a acesteia, a îngrijirii propriului
organism printr-un regim alimentar echilibrat şi adecvat (formarea unei culturi culinare).
* Alte educaţii: educaţia pentru participare şi democraţie (nevoia de om activ, dispus să se implice în
organizare, conducere, validarea responsabilă a propriilor acţiuni şi a altora.); educaţia în materie de
populaţie (demografică – informarea în chestiuni legate de dinamica populaţiei, politica demografică,
ocrotire prenatală, planificare familială, întreruperea sarcinilor, oportunitatea eutanasiei); educaţia pentru
comunicare şi mass-media (îşi propune să formeze personalitatea pentru a gestiona corect şi adecvat
mesajele mediatice); educaţia pentru schimbare (are ca sarcină formarea personalităţii ca agent al
schimbării: sesizarea schimbării, evaluarea naturii schimbării, crearea şi fasonarea unor situaţii generatoare
de schimbare); educaţia pentru timp liber (obişnuirea indivizilor de a-şi gestiona cât mai bine
temporalitatea pentru a dispune şi de timp liber, încărcarea timpului liber cu activităţi recreative,
productive) etc.
Sistemul ştiinţelor care se ocupă de educaţia omului include: disciplinele teoretice şi practice care
studiază activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane, prin strategii şi mijloace
specifice.
 În domeniul fundamental de cercetare avem:
- Pedagogia generală/Fundamentele pedagogiei
- Teoria şi metodologia instruirii
- Didactica generală
- Didactica specialităţii
- Teoria educaţiei
- Cercetarea pedagogică
 În domeniul de aplicaţie menţionăm:
- Pedagogia specială/ Defectologia
- Pedagogia ocrotirii
- Pedagogia aptitudinilor speciale
- Pedagogia socială
- Pedagogia familiei, Pedagogia muncii, Pedagogia mass-mediei
- Pedagogia artei etc.
 Pentru perioadele de vârstă există:
- Pedagogia antepreşcolară
- Pedagogia preşcolară
- Pedagogia şcolară
- Pedagogia Universitară
- Pedagogia adulţilor

77
 <<Didactica >>

Etimologic – termenul didactică îşi are originea în limba greacă, în familia de cuvinte:
didaskein = a învăţa
didaktikos = instrucţie
didasko = învăţare, învăţământ
didaktike = arta învăţării

Ce este astăzi didactica?

- Ştiinţa sau teoria procesului de învăţământ.
- Ştiinţa sau teoria predării şi învăţării în toate formele şi pe toate treptele învăţământului.
- Teoria conducerii procesului de predare-învăţare sau teoria instruirii.
* Didactica este teorie deoarece:
- elaborează bazele teoretice ale organizării şi conducerii procesului de învăţământ;
- participă la construirea de cunoştinţe, formarea de deprinderi, de conduite şi competenţe;
- asigură fundamentele metodicii.
* Didactica este ştiinţă deoarece:
- emite reguli privind modul de atingere a unui anumit nivel de cunoştinţe şi deprinderi – ştiinţă
prescriptivă;
- stabileşte criterii generale şi condiţii necesare pentru funcţionarea procesului de învăţământ –
ştiinţă normativă.

Raportul dintre didactică şi metodică

Didactica studiază procesul de învăţământ în ansamblul său, pe toate treptele de şcolaritate şi
pentru toate tipurile de şcoli.
Metodica se ocupă cu problemele circumscrise de logica internă a unui obiect de învăţământ.
Didactica nu este o sumă de metodici, după cum nici metodicele nu sunt doar părţi constitutive ale
didacticii – relaţia este de coplementaritate.
Exerciţiu de reflecţie: Reformulaţi definiţia didacticii, pe baza informaţiilor dobândite, ţinând cont
de cuvintele-cheie.

Din perspectiva didactică învăţarea este studiată într-o triplă ipostază:

- Proces - succesiune de operaţii, acţiuni, stări şi evenimente interne, transformări ce intervin în
structurile de cunoştinţe, în operaţiile mintale, în modul de reflectare a realităţii şi de comportare a
elevului.
- Produs – efecte materializate ale schimbărilor cantitative şi calitative, relativ permanente şi stabile,
exprimate în termeni de cunoştinţe, noţiuni, deprinderi, priceperi, comportamente.
- Condiţionare – internă, prin factori biologici şi psihici, şi externă, prin factori de mediu, proximali
şi distali.

Didactica specialităţii

Didactica specialitatii orientează, precizează şi concretizează, la fiecare disciplină de studiu, un

ansamblu de tipuri de activităti şi de acţiuni, între care:
- se raportează la principiile didacticii generale în soluţionarea unor probleme specifice;
- îşi făureşte legităti proprii, pe baza valorificarii experienţei didactice acumulate de predarea
fiecarei discipline incluse în noul curriculum national;
- abordează procesul de învăţământ în funcţie de obiectivele/competenţele, conţinuturile şi
activităţile de învăţare /sugestiile metodologice precizate prin Programa scolară la disciplina de specialitate;

88
 - realizează adaptarea noţiunilor de: principii, finalităţi, conţinut, metode, forme de organizare,
strategii de proiectare şi de evaluare pentru fiecare disciplină şcolară;
- face recomandări metodice de realizare a procesului de învaţamânt, având în vedere specificul
psihopedagogic al formarii noţiunilor de specialitate, precum şi legătura permanentă cu realitatea ştiintifică
proprie domeniului de activitate;
- are în vedere acţiuni permanente de perfecţionare a propriilor activităţi de predare-învatare-
evaluare, activităţi care au în vedere dobândirea acelor cunoştinţe, atitudini şi competenţe solicitate atât de
programele scolare, pe de o parte, cât şi de ştiintele pe care le reprezintă şi de practica economico-socială,
pe de alta parte.
Didactica specialitatii este o disciplina ştiintifică, al carei obiectiv este optimizarea procesului de
predare-învatare-evaluare, orientată spre: natura (specificul, esenţa) cunoştintelor şi modul de organizare
a predarii conţinutului, spre modalităţile de transmitere a acestora, prin intermediul diferitelor discipline
de studiu, de specialitate.

Procesul de învăţământ

Definiţie: Procesul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în cadrul

căruia se realizează instruirea şi educarea elevilor/studenţilor, prin intermediul activităţilor de proiectare
organizate şi dirijate de către cadrele didactice.
Dimensiuni ale procesului de învăţămân:
- dimensiunea funcţională – vizează finalităţile procesului de învăţământ
- dimensiunea structurală – se referă la organizarea sistemului de instruire, prin utilizarea resurselor
- dimensiunea operaţională – face trimitere la desfăşurarea activităţii, la strategii didactice,
modalităţi de evaluare etc.
Caracteristici generale ale procesului de învăţământ:
- Interacţiunea profesor-elev / profesor-student
- Interdependenţa informativ-formativ
- Reglarea – autoreglarea

Relaţia predare – învăţare – evaluare

Predarea şi învăţarea sunt procese corelative şi coevolutive ce se află în raport de interdependenţă.

Ambele procese sunt precedate de evaluarea iniţială, se desfăşoară concomitent cu evaluarea formativă
(continuă) şi sunt urmate de evaluarea finală – de bilanţ.

1) Predarea. Este o activitate specifică profesorului, logică, de transmitere a cunoştinţelor, de

organizare şi conducere a învăţării.
Predarea angajează un tip de comunicare pedagogică specială care implică:
- definirea conceptelor fundamentale şi operaţionale incluse în programele (pre)
şcolare/liceale/universitare;
- expunerea conţinutului (cunoştinţe, deprinderi, strategii) în mod structurat şi coerent, în cadrul unei
teorii ştiinţifice
- explicarea conţinutului prin diferite corelaţii şi aplicaţii

Predarea eficientă presupune următoarele operaţii complementare:

- operaţia de definire – ea asigură introducerea conceptelor în actul predării, concretizarea acestora
prin descrierea unor obiecte, persoane, situaţii şi simbolizarea lor prin cuvinte, semne, mişcări;
- operaţia de expunere – susţine actul predării prin enunţarea noţiunilor, compararea şi clasificarea
acestora, prin demonstraţii, compuneri, substituiri care angajează şi opiniile celor care trebuie
educaţi, instuiţi (elevi/studenţi);
- operaţia de explicare – orientează actul predării prin ordonarea cauzală consecutivă, procedurală,
normativă, tehnologică a cunoştinţelor transmise la nivel de comunicare pedagogică.

99
 Roluri noi ale profesorului
- Model – oferă elevului/studentului reperele necesare pentru atingerea obiectivelor propuse;
- Călăuză în cunoaştere – prezintă elevului/studentului alternative şi soluţii optime pentru atingerea
unui obiectiv;
- Consilier de specialitate – ascultă, parafrazează, empatizează, îndrumă elevul/studentul;
- Expert într-un domeniu – oferă imaginea standardelor de cunoaştere şi acţiune;
- Susţinător – oferă sprijin pentru depăşirea dificultăţilor întâmpinate în învăţare;
- Facilitator – mediază accesul la cunoaştere a elevului/studentului,
- Prieten - elevul/studentul poate apela atunci când are nevoie de sprijin, ascultare, ajutor.

Stiluri de predare
Categorializarea stilurilor de predare se face după mai multe criterii din care precizăm câteva.
După atitudinea faţă de nou:
- Stiluri creative – caracterizate prin flexibilitate, disponibilitate pentru a încerca noi practici şi idei;
- Stiluri rutiniere – inclinaţie spre convenţional, atitudini refractare în raport cu schimbarea.
După modalitatea de conducere:
- Stilul democratic – încurajează libertăţi de gândire, relaţiile de colaborare cu elevii/studenţii;
- Stilul autoritar – autoritate impusă, atitudine distantă faţă de elevi/studenţi;
- Stilul laissez- faire - permisivitate totală, relaţii neutre cu elevii/studenţii, fără implicare afectivă

Exerciţii de reflecţie:
- Pe ce anume ar trebui să pună accentul un profesor care predă materia dvs. Pentru a realiza o predare
eficientă? Raportaţi-vă la operaţiile prezentate anterior.
- Dacă aţi fi profesor ce stil de predare a-ţi aborda?

2) Învăţarea. Reprezintă un proces de modificare în comportamentul unui individ, care are loc
prin experienţe repetate, în interacţiunea cu un mediu (Bower, Hilgard, 1974). Acest proces
determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi,
simţi şi acţiona. Procesele subsumate învăţării nu se observă nemijlocit, ci rezultă din
compararea manifestărilor succesive ale celui care învaţă.

Dintre teoriile învăţării menţionăm:

- Teorii de tip asociaţionist-behaviorist (stimul-răspuns) - învăţare comportamentală (externă);
- Teorii cognitiviste – interiorizarea acţiunilor externe şi formarea operaţiilor intelectuale; procesarea
informaţiilor;
- Teorii constructiviste – construcţia operaţiilor mintale în interacţiune cu mediul, profesorul are rol
de mediator şi facilitator în învăţare.

Din perspectivă didactică învăţarea este studiată într-o triplă ipostază:

- Ca proces - succesiune de operaţii, acţiuni , stări şi evenimente interne, transformări ce intervin în
structurile de cunoştinţe, în operaţiile mintale, în modul de reflectare a realităţii şi de comportare a
elevului/studentului.
- Ca produs – efecte materializate ale schimbărilor cantitative şi calitative, relativ permanente şi
stabile, exprimate în termeni de cunoştinţe, noţiuni , deprinderi, priceperi, comportamente,
competenţe;
- Condiţionare – internă, prin factori biologici şi psihologici şi externă, prin factori de mediu,
proximali şi distali.
Exerciţiu reflexiv:
- Încercaţi să identificaţi factorii interni şi externi care influenţează învăţarea.

Stilul de învăţare: reprezintă, în esenţă, modalitatea preferată de receptare, prelucrare, stocare şi

reactualizare a informaţiei şi cunoştinţelor, el se formează prin educaţie. În funcţie de anumite criterii, sunt
diferenţiate mai multe stiluri de învăţare.
- După componenta genetică implicată există patru stiluri de învăţare principale: auditiv, vizual,
tactil şi kinestezic.

1010
 - După emisfera cerebrală activată predominant în învăţare şi adaptare sunt diferenţiate două stiluri:
stilul global (dominanţă dreaptă) şi stilul analitic sau secvenţial (dominanţă stângă).

Caracteristici ale comportamentului de învăţare în funcţie de stil

În stilul auditiv: se învaţă din explicaţiile profesorului. Subiectul verbalizează acţiunea întreprinsă
pentru a învăţa şi fixa mai bine informaţiile. Este un stil eficient în discuţiile de grup.
În stilul vizual: este importantă vizalizarea textului scris sau contextului situaţional. Sunt neesare, ca
bază, ilustraţii, diagrame, hărţi, schiţări şi structurări. Recititrea şi rescrierea materialului sunt metode de
fixare.
În stilul tactil: apare necesitatea implicării fizice în activitatea de învăţare şi sunt folosite mişcarea
mîinilor şi comunicarea nonverbală.
În stilul kinestezic: se învaţă din situaţiile în care subiectul poate să experimenteze. Lipsa de
activitate determină o agitaţie subiectului, acesta fiind etichetat adesea drept copil cu tulburări de
comportament.

3) Evaluarea. Sintetizând aspectele, se poate spune că evaluarea este o componentă esenţială a

procesului de învăţământ, poziţionată de obicei final într-o succesiune de activităţi didactice. Ea vizează
predominant produse ale învăţării dar tinde tot mai mult să se extindă şi asupra proceselor şi condiţiilor de
desfăşurare a activităţii didactice. Reprezintă o înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi decizie
privind progresele elevilor/studenţilor în învăţare.

STILURI DE INVATARE

Stilul de învăţare îl înţelegem ca pe un demers coerent prin care subiectul îşi exprimă preferinţa
pentru un anumit mod de a se angaja în procesul cunoaşterii.
a) În definirea stilui de învaţare se porneşte de la modalitatea dominantă de organizare şi prelucrare a
informaţiei ce reflectă:
- Stilul analitic
- Stilul sintetic.
b) Un alt criteriu se referă la calităţile în ceea ce priveşte forţa de angajare în selectarea şi prelucrarea
situaţiei problematice şi conflictuale, ce indică:
- Stilul rezolutiv impulsiv:
- Stilul rezolutiv cu risc:
- Stilul rezolutiv echilibrat:
- Stilul rezolutiv prudent:
- Stilul rezolutiv pasiv:
c) În ceea ce priveşte definirea stilurilor de învţare ca structuri perceptive, informaţionale şi referenţiale,
raportate la un câmp de referinţă, există:
Stilul independent de câmp:
Stilul dependent:
d) Definirea stilurilor de învaţare pornind de la structurile logice dominante:
Stilul convergent:
Stilul divergent:
e) definirea stilurilor de învăţare pornind de la modalitatea senzorială dominantă: văz, auz,
kinestezie
Stilul vizual
Stilul auditiv
Stilul practic

Stiluri de predare implicate

Activitatea de predare este expresia stilurilor de predare şi a comportamentelor de predare specifice.
Stilul cognitiv reprezintă modalitatea de abordare a situaţiilor problematice care definesc experienţa
profesională şi extraprofesională.
Stilul de muncă reprezintă modalitatea specifică unui individ sau grup de a efectua o activitate.

1111
 a) Din perspectiva opţiunii pentru o anumită strategie de control a interacţiunilor din clasă şi în
realizarea obiectivelor învăţării au fost diferenţiate:
Stilul autoritar
Stilul democratic
Stilul laissai faire
b) Din perspectiva comportamentului social observabil al profesorului, ca persoană care atribuie şi
evaluează ,,rolurile” elevilor, au fost identificate:
Stilul dominator
Stilul negociator
Stilul fratern
Stilul ritualic
Stilul terapeutic
Încercând o sinteza a principalelor coordonate surprinse în tipologiile de mai sus, stilul educa ional
al profesorului este descris adesea în literatura de specialitate ca având una dintre următoarele trăsături:
-directiv
-non-directiv
-interpretează,
-nu interpretează,
-îi contrazice
-nu-i contrazice
-are o influenă emoţională pozitivă,
-are o influenă negativă asupra elevilor,
-structurează şi-i ajută pe elevi să-şi organizeze munca
sau
-nu lucrează structurat
-comunică cu elevii,
sau
-nu comunică

. Eficientizarea interacţiunii elev-profesor.

Pentru a sprijini instruirea centrată pe elev şi utilizarea metodologiilor moderne de lucru la clasă, s-a
pus accentul pe strategii de predare care să corespundă stilurilor individuale de învăţare.
În cadrul acestor strategii:
•Diferenţele dintre elevi sunt studiate şi luate ca bază pentru proiectarea activităţilor.
•Elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul în care se informează pe o anumită temă şi prezintă rezul-
tatele studiului lor.
•Elevii pot beneficia de consultaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor individuale cu
privire la învăţare şi pot cere îndrumări.
•Aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată – nu li se oferă informaţii
standardizate.
•Pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a dobândi aptitudini
fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de a lucra în echipă.
Principiile fundamentale care stau la baza acestor modalităţi de interacţiune sunt stimularea
învăţării active şi diferenţierea instruirii ca modalitate de răspuns a profesorului la nevoile elevului
(Cf.FEDA, 1999).

Profesorii pot diferenţia:

 PROCESUL,
 CONŢINUTUL şi
 PRODUSUL
în funcţie de disponibilitate, interese şi profil de învă ţare, folosind o gamă cât mai variată de metode de
instruire şi de management al clasei.
Caracteristicile diferenierii instruirii sunt:
•Profesorul clarifică ceea ce este important în materia lui.

1212
•Profesorul înţelege, respectă şi construieşte pornind de la diferenţele între elevi.
•Predarea, învăţarea şi evaluarea sunt inseparabile.
•Toţi elevii participă.
•Profesorul solicită şi încurajează cooperarea cu elevii.

Metodologia didactică - desemnează teoria şi ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în

procesul de învăţământ. Ea este, în acelaşi timp, o ştiinţă, o tehnică şi artă ce transpune în practică o
concepţie despre educaţie. Există o tendinţă de modernizare continuă a metodologiei didactice şi totodată o
împletire a metodologiei clasice cu cea modernă.

♦ În învăţământul academic coexistă o gamă de metode folosite în procesul de formare iniţială şi

continuă a cursanţilor/studenţilor. Redăm câteva metode uzuale.
* Expunerea didactică – metodă de transmitere a cunoştinţelor prin intermediul limbajului oral, ce
constă în prezentarea verbală a unui volum de informaţii de la profesor la cursant, în conformitate cu
prevederile programei. Ea reprezintă o legitimare sau ,,carte de vizită” a profesorului.În funcţie de
experienţa cadrului didactic, expunerea este folosită preponderent sub formă de explicaţie şi de prelegere.
Explicaţia – este forma de expunere în care predomină argumentaţia raţională şi care se aplică în
toate strategiile de predare.
Prelegerea - este o expunere de strictă rigurozitate ştiinţifică realizată sub diferite forme: prelegere
magistrală – tradiţională, axată pe monolog (de la pupitru), păstrază o anumită distanţă între profesor şi
cursant.; prelegere dezbatere – combină expunerea problemelor cu dezbaterea lor prin participarea
cursanţilor; prelegere cu ilustraţii şi aplicaţii – formă de expunere care îmbină mesajul transmis oral cu
demonstraţia intuitivă; prelegerea cu oponent – expunere dramatizată ce ia forma unui ,,spectacol didactic”,
oponentul poate fi un cursant din anii terminali sau alt cadru didactic invitat ca expert.
- Conversaţia sau convorbirea – este bazată pe dialog didactic sau metoda interogativă. Este o
metodă fundamentală, folosită încă din antichitate, în care profesorul formulează succesiv întrebări,
stimulează gândirea cursanţilor în vederea însuşirii şi aprofundării de cunoştinţe. În funcţie de scop
conversaţia poate fi : c.euristică – utilizată în scopul descoperirii şi însuşirii de cunoştinţe noi; c.de
verificare (examinatoare sau catehetică) orală a cunoştinţelor cursantului; c. de fixare – folosită pentru
fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor studentului.
- Dezbaterea – metodă didactică în care predomină comunicarea orală sub forma unui schimb
reciproc, organizat şi constructiv de informaţii şi idei, impresii şi păreri, critici şi propuneri centrate pe o
temă anume.
- Brainstorming-ul sau metoda asaltului de idei – este o metodă ce poate fi folosită atât la curs cât
şi la seminar, ea este menită să stimuleze creativitatea de grup (gândirea creativă a cursanţilor) – ajută la
găsirea unor soluţii adecvate rezolvării unor probleme din problematica cursului.
- Demonstraţia – metodă didactică în care mesajul transmis de profesor se bazează pe prezentarea
detaliată a unui fenomen concret, acţiune concretă, obiect concret, folosite în sprijinul susţinerii naraţiei şi
explicaţiei.
- Exerciţiul - constă în executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni, în vederea însuşirii practice
a unui model dat de acţiune, cu scopul îmbunătăţirii unei performanţe. Metoda are caracter algoritmic şi
duce la aprofundarea cunoştinţelor într-un domeniu.
- Studiul de caz - metodă ce constă în confruntarea cursanţilor cu o situaţie reală (imaginară) de
viaţă prin a cărei observare, înţelegere, interpretare, urmează să se realizeze un progres în cunoaştere.
Studiul de caz poate fi utilizat atât în scopul dobândirii de informaţii cu caracter teoretic (scop informativ)
cât şi în formarea şi exersarea de abilităţi, capacităţi, cultivarea gândirii, modelarea de atitudini şi opiniii.
- Jocul de rol - este o metodă care se bazează exclusiv pe simularea didactică a unor situaţii
problematice reale sau imaginare (este o metodă simulativă, de analiză, identificare, interpretare, învăţare a
unor roluri necesare).

Metodologia construirii testelor docimologice

La sfârsitul unitatii de învatare, este necesar:

- să clasificati itemii de evaluare, în functie de gradul de obiectivitate

1313
- să formulati cel putin un exemplu pentru fiecare item
- să explicati diagnoza dificultatilor si analiza erorilor din perspectiva evaluarii formative
- să prelucrati rezultatele unei probe de evaluare, pe baza tabelului rezultatelor
- să propuneti masuri de ameliorare a procesului didactic în functie de rezultatele constatate si cauzele
diagnosticate, respectiv tipurile de erori localizate
Cuvinte cheie: itemi obiectivi, itemi, semiobiectivi, itemi subiectivi, prelucrarea statistica, valorificarea
rezultatelor evaluarii

Elaborarea unui test de evaluare formativa, a unei probe de evaluare în general, este o activitate
complexa, ce presupune interactiuni cu celelalte elemente structurale ale procesului de învatamânt, dar în
primul rând cu obiectivele pedagogice si cu tipurile de continuturi supuse verificarii.
Proba de evaluare reflecta concordanta dinte obiective – continuturi – evaluare, pe de o parte,
instruire –învatare, pe de alta parte. Etapele elaborarii unei probe de evaluare sunt: precizarea obiectivelor
de referinta, corespunzatoare unitatii de învatare; analiza continutului: marcarea notiunilor esentiale si
analiza formelor de comportament prin care acestea se pot exprima (formularea obiectivelor operationale);
alegerea tipurilor de întrebari (itemi) într-o proba de evaluare.
Proba de evaluare desemneaza orice instrument de evaluare proiectat, administrat si corectat de
catre profesor.
Itemii de evaluare sunt elemente componente ale unei probe. Fiecare item are o nota specifica în
cadrul problemei, fiind o tema, o unitate, un element ce se refera la un fragment strict determinat si unic al
continutuluisupus evaluarii.
Din punct de vedere al obiectivitatii în notare, itemii se pot clasifica în: itemi obiectivi, semiobiectivi,
subiectivi.
- Itemii obiectivi pot fi :
bb. itemi cu alegere duala
cc. itemi de tip pereche
dd. itemi cu alegere multipla
- Itemi semiobiectivi :
- itemi cu raspuns scurt
- itemi de completare
- întrebari structurate
- Itemi subiectivi :
- rezolvari de probleme
- eseu - structurat / semistructurat
- eseu liber (nestructurat)

Itemii obiectivi presupun formularea de întrebari cu raspunsuri închise, prin care se realizeaza o
puternica structurare a sarcinilor propuse elevilor prin raportare directa la obiectivele operationale. Elevul
nu elaboreaza raspunsul, ci are sarcina de a-l identifica pe cel corect din doua sau mai multe variante
posibile, în cele trei situatii de formulare a itemilor obiectivi.
Itemii semiobiectivi reprezinta itemii prin care elevului i se cere sa ofere un raspuns în totalitatea lui
sau o parte componenta a unei afirmatii sau a unei reprezentari grafice astfel încât aceasta sa capete sens si
valoare de adevar. Raspunsul cerut are corespondenta directa cu datele factuale prefigurate în curriculum
(cuvinte, formule, algoritmi, simboluri, reprezentari grafice etc.).
Itemii subiectivi sunt itemii cu raspuns deschis care vizeaza capacitati intelectuale înalte: gândire
divergenta - creativitate, caracter personal al raspunsului, capacitati de generalizare si de abstractizare.
La o proba de evaluare sumativa, se recomanda ca structura acesteia sa cuprinda itemi din toate
categoriile.
Un pas în individualizarea instructiunilor poate fi evaluarea formativa combinata cu o varietate de
materiale si proceduri instructionale pe care elevul sa le foloseasca imediat în recuperarea/completarea unor
lacune. Astfel, fara ca profesorul sa initieze o lectie tipica de evaluare, acesta reuseste sa cunoasca nivelul
atins de fiecare elev si sa ia decizii imediate pentru ameliorarea procesului didactic.
Diagnoza dificultatilor
Rezultatul la un test de evaluare formativa urmareste sa produca constientizarea nivelului atins de
fiecare elev. Elevul însusi are nevoie de feed-back, întrucât numai asa constientizeaza înca o data ceea ce a
învatat si ceea ce înca trebuie sa învete.

1414
 Test pentru autoevaluare
1. În categoria itemilor subiectivi, care solicita un raspuns elaborat de elev, se includ itemii de tip:
a. alegere duala si raspuns scurt
b. raspuns scurt si întrebari structurate
c. rezolvare de probleme si alegere multipla
d. eseu si rezolvare de probleme
2. Analizati continutul celor doua parti ale frazei:
Evaluarea formativa asigura ameliorarea imediata a procesului didactic; diagnoza dificultatilor
presupune si analiza erorilor. si stabiliti legatura dintre ele, marcând varianta considerata corecta, dupa
criteriile:
a. daca ambele sunt adevarate si exista relatie cauzala între ele
b. daca ambele sunt adevarate, dar nu exista relatie cauzala între ele
c. daca prima este adevarata si a doua este falsa
d. daca prima este falsa si a doua este adevarata
e. daca ambele sunt false
Raspunsuri: 1d, 2a

1515