Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar ID Anul 1

Portofoliu

Fundamentele pedagogiei

Student :Popescu (Bisoceanu) Camelia

Prof. univ. dr. Emil Păun

1
 1. Amlificarea și diversificarea câmpului educational

,,Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi

moralizare a omului, iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ
toată perfecţiunea de care este susceptibil.”
KANT

Societatea contemporană este tot mai mult definită în literatura de specialitate ca fiind o societate
educativă. Analizele comparative ale sistemelor educaţionale actuale evidenţiază convergenţa
existentă între gradul de dezvoltare socială, economică şi culturală al unei societăţi şi viabilitatea
sistemului de învăţământ pe care aceasta îl promovează. Acest fapt impune necesitatea unei cât
mai bune reflectări la nivelul fenomenului educaţional a schimbărilor survenite sau anticipate în
sfera socioeconomică şi întreprinderea unor cercetări riguroase cu privire la posibilităţile de
optimizare a sistemelor educaţionale contemporane.

Educaţia, etimologic provine de la „educatio” – creştere, formare; dar îşi are sorgintea şi în
„educo-educare” – a creşte a forma, a instrui; respectiv „educo-educere” –a ridica, a înălţa.
Educaţia însumează acţiunile – deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice
sau nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la
reperele socio-economico-istorico-culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma
că educaţia este activitatea complex realizată în cooperare de educator şi educabil în vederea
formării şi autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi
pozitiv-contructiviste. Pe de altă parte educaţia, în esenţă, are drept scop esenţial scoaterea fiinţei
umane din starea primară, biologică şi ridicarea ei spre starea spirituală, culturalizata.În limbajul
cotidian vorbim despre cineva ca fiind bine educat (sau bine crescut) sau prost educat (prost
crescut,lipsit de educaţie).

Din punct de vedere pedagogic, educaţia privită ca rezultat implică o judecată de valoare
referitoare atât la calitatea educaţiei, cât şi a individului.Câmpul educaţional este unul specializat
cu reguli proprii de funcţionare care segmentează spaţiul social. Multă vreme, câmpul
educaţional a fost relativ static şi a fost dominat de patru mari domenii educaţionale şi anume:
educaţia intelectuală, morală, estetica şi fizică. În multe privinţe, acestea constituie şi astăzi
structura de bază a câmpului educaţional, îndeosebi a celui şcolar. Fiecare dintre ele a suferit de-
a lungul timpului schimbări important în planul finalităţilor, conţinuturilor şi modalităţilor de
realizare.

Funcțiile educației sunt: funcția cognitivă, de transmitere de cunoștințe, funcția economică,

de formare a indivizilor pentru activitatea productivă, funcția axiologică, respectiv de valorizare
și dezvoltare a potențialului de creație culturală. Tradițional, educația oferită de școală a fost
2
considerată educație formală, activitățile educative organizate de alte instituții, cum ar fi
muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor, etc, drept educație nonformală, iar influențele spontane
sau neorganizate din mediu,familie, grup de prieteni, mass media, educație informală.
Delimitarea dintre aceste trei forme ale educației este una teoretică, în practică ele funcționând ca
un complex ale cărui granițe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o
dezvoltare și la o “formalizare ‘’ a educației nonformale, care se apropie tot mai mult de spațiul
școlar. Și școala, ca instituție, a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate și
inițierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituții
culturale.

Educaţia formală se referă la ansamblul acţiunilor sistematice şi organizate, elaborate şi

desfăşurate în cadrul unor instituţii de învăţământ specializate (şcoală, universitate, etc.) în
scopul formării personalităţii umane. În acest context educaţia şi instruirea sunt explicite,
desfăşurate în virtutea atingerii unor obiective clar formulate iar procesul educativ se
caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate). Pregătirea elevilor este
elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti anume pregătiţi în
acest sens. Informaţiile transmise sunt atent selectate şi structurate, caracterizânduse prin
exactitate şi rigurozitate ştiinţifică, permiţând o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi
facilitând dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi necesare integrării individului în societate.
Educaţia formală este puternic expusă exigenţelor şi comandamentelor sociale iar rezultatele
acţiunii educative sunt supuse unei activităţi evaluative realizată în modalităţi şi după criterii
riguros stabilite (Cucoş, C., 1999). Educatia formală este educația intenționată, sistematică si
evaluată, încredințată specialiștilor din domeniul acceptat instituțional,juridic, statal si social, al
educației (profesori, învățători, educatori, lectori, etc).

O definiție a educației formale a fost dată de către Philip Coombs,conform căreia educația
formală este “sistemul educațional structurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la școala
primară si până la universitate, care include, în plus față de studiile academice, o varietate de
programe de specializare și instituții de pregătire profesională. Educația formală, ca formă
oficială, este întotdeauna evaluată social. Evaluarea realizată în cadrul educației formale trebuie
să urmarească dezvoltarea capacităților de autoevaluare ale elevilor și studenților. Educația
formală este importantă prin faptul că facilitează accesul la valorile culturii, științei, artei,
literaturii și tehnicii, la experiența social-umană, având un rol decisiv în formarea personalității,
conform nevoilor individuale și sociale. Avantajele principale ale educaţiei formale sunt
reprezentate de îmbogățirea sistemului cognitiv al educaților, posibilitatea realizării unei evaluări
individualizate de tip formative şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală
ale celui care se educă. Educaţia formală prezintă şi anumite dezavantaje sau inconveniente
dintre care amintim: centrarea excesivă pe realizarea competenţelor prevăzute de programa
şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a elevului, fapt ce poate conduce la apariţia
dezinteresului, plictiselii sau monotoniei.

3
Trăsăturile caracteristice ale educației formale sunt: este instituționalizată și se desfășoară în
cadrul unui sistem oficial de învățământ; este proiectată riguros, derulată și evaluată sub forma
documentelor școlare cu caracter oficial; este prioritară din perspectiva politicilor naționale
privind dezvoltarea resurselor umane, fiind principala țintă a politicilor educaționale; este
evaluată social, potrivit unor criterii socio-pedagogice riguroase și vizează cunoașterea atât a
rezultatelor activității instructiv-educative, cât și a procesului educațional; este organizată sub
formă de activități instructiveducative concrete în cadrul sistemului de învățământ; este
coordonată de un corp profesional specializat, specialiști pe domenii de studiu și personae
investite special cu facilitarea învățării; se desfășoară într-un cadru pedagogic determinat, cu
metode si mijloace de predare, învățare și evaluare cu funcții pedagogice precise; este
generalizată, permițând accesul tuturor indivizilor.

Educația formală are și unele limitări precum : centrarea pe performanțele inscrise în programe
lasă mai puțin timp imprevizibilului și studierii aspectelor cotidiene, cu care se confruntă elevii;
există tendința de transmitere-asimilare a cunostințelor în defavoarea dezvoltării-exersării
capacităților intelectuale și a abilităților practice; orientarea predominantă spre informare si
evaluare.

În ultimii ani educația nonformală a ajuns să dea o binevenită mână de ajutor sistemului
tradițional de educație pentru a ține pasul cu realitățile și nevoile vremurilor. Acest tip de
educație pune elevul în centrul procesului pentru a identifica și a dezvolta talentele și abilitățile
sale personale și a le completa cu unele noi într-un proces continuu de învățare. Se deosebește de
educația clasică prin natura facultativă, conținutul organizat pe arii de interes, metodele
interactive, motivante și diverse de cunoaștere și asimilare a informațiilor.

Educația nonformală a fost definită de către J. Kleis drept "orice activitate educațională
intenționată si sistematică desfașurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărei conținut este
adaptat nevoilor individului si situațiilor speciale, în scopul maximalizării învățării si cunoașterii
si al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în
catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor)". Educaţia nonformală prezintă avantajul unui
spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar, oferind astfel individului o mai
mare libertate de acţiune, permiţând o mai bună selectare a informaţiilor resimţite ca necesare de
către cei care se instruiesc. (Bocoș, M., Jucan, D., 2008)

Dezavantajul major al educaţiei nonformale este legat de absenţa unor demersuri evaluative
sistematice, fapt care în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate conduce la
serioase rămâneri în urmă ale beneficiarilor acestei forme de educaţie. Din acest motiv se
recomandă o alternanţă judicioasă a educaţiei nonformale cu cea formală. Educația nonformală
este cea mai nouă abordare a invățării pe tot parcursul vieții. Prin activitați placute si motivante,
inglobează bifarea tuturor deprinderilor specifice sistemului tradițional de invătămînt, cu un
aport suplimentar de abilitați castigate in condițiile unei libertăți de exprimare maxime.
Schimbarile socio-economice au depasit intotdeauna puterea de adaptare a sistemelor de

4
învățământ la noile valori de pe piața muncii și, prin urmare, la noile nevoi de pregătire ale
tinerilor. Cum un sistem de învățământ nu se poate schimba de pe o zi pe alta, dată fiind natura
statică și cumulativă a acestuia, moduri alternative de învățare au început să fie cunoscute sub
numele de educație nonformală în jurul anilor 1950. Acestea reprezintă activități educaționale
organizate în afara sistemului formal și au obiective de învățare specifice.

Fiecare dintre noi este o persoană-resursă, însă trebuie să ne cunoaștem foarte bine la nivel
personal pentru a putea fructifica fiecare aptitudine. Prin programele nonformale de educație ne
putem cunoaște pe noi înșine, putem explora și împărtăși cu alte persoane din propriile
experiențe, pe baza propriilor nevoi de învățare. Noi suntem centrul procesului de învățare,
proces prin care îți modelezi atitudini, îți dezvolți noi abilități, îți cultivi propriul sistem de
valori.

Printr-un mod de lucru interactiv, educația nonformală propune o serie de beneficii atât
copiilor obișnuiți cu sistemul de școlarizare formal cât și adulților. Abilitățile însușite sunt
transformate în aptitudini ce devin foarte utile în diverse domenii profesionale, îmbogățind
nivelul personal de competențe și de abilități de viață. Educația nonformală acoperă o orientare
firească a tinerilor de a se implica în activități practice, de a se simți activi în mediul în care
trăiesc, de a produce schimbări. Educația nonformală este centrată pe persoană (beneficiar), pe
nevoile sale, activitățile fiind diverse și atractive. Ele facilitează toleranța, îmbogățesc fondul
cultural și explorează capacități, stimulează dezvoltarea de abilități și talente. Are un cadru
flexibil de spațiu și timp, dar cu obiective clar definite. Toate programele de educație nonformală
invită la reflecție, la auto-analiză, procese prin care se dezvaluie calitățile personale, toate acestea
prin socializare, interacțiune și împărtășirea cunoștințelor. Un tânăr care experimentează educația
nonformală capătă o perspectivă pozitivă, activă și participativă, beneficiind de o deschidere și
de o înțelegere mai amplă asupra mediului său. Sistemul de învățare cu care suntem obișnuiți
(cel formal) este înlocuit cu învățarea prin implicarea în activități, acceptarea de responsabilități
și împărtășirea propriilor idei. Exemplul personal și învățarea din experiențele celorlalți sunt
valorificate implicit. Prin astfel de interacțiuni, proiecte, evenimente, programe, oricine deprinde
aptitudini de lucru în echipă, disciplină, responsabilitate, comunicare, organizare, management,
leadership și lista poate continua. Un joc de echipă iți poate dezvălui dacă ai abilități de lider, de
comunicare, de a pune în practică și de a realiza ceea ce alții doar gândesc.

„Educaţia nu este răspunsul la întrebare. Educaţia este calea spre răspunsul la toate întrebările.”
William Allin

Evaluarea activităților desfășurate în cadrul educației nonformale este “facultativă,

neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără note sau calificative oficiale”
(Ionescu, M. Chiș, V, 2010). În condițiile extinderii cererilor de pregătire profesională prin
diferite forme de instruire nonformală, există și situații în care acestea sunt finalizate prin
certificate sau diplome de absolvire.Ca exemple de programe sau de activități de educație
nonformală,pot fi amintite: Programe europene pentru tineret (Socrates, Leonardo), care cuprind

5
vizite de studiu în țară sau în alte țări, mese rotunde, ateliere teoretice și practice de pictură,
muzică, fotografie, graffiti, teatru, IT, activități culturale cum ar fi vizite la muzee, centre
culturale, jocuri interculturale (“Derdeenii”, ”Trenul European”), jocuri de cooperare, discuții în
grupuri mici sau în plen despre probleme care îi preocupă pe tineri la ora actuală. Alte programe
sunt taberele pentru elevi și stiudenți, cluburile elevilor sau casele studenților, proiectele inițiate
de organizații nonguvernamentale sau de alte instituții. (Ionescu, M, Chiș, V, 2010)
Dezvoltarea educaţiei nonformale angajează "noile mass-media" care intervin din ce în ce
mai eficient, urmare a unor progrese tehnologice permanente: presa scrisă, radio-televiziunea,
sistemele de reţele video şi de calculatoare – cu profil şcolar, universitar etc.

Şcoala este,din ce în ce mai mult, concurată de educaţia nonformală şi informală, de «

educaţia » promovată de mediile de informare (mai ales de televiziune şi internet). Reacţia şcolii
n-ar trebui să fie una de concurenţă, refuz sau închidere în sine, ci mai degrabă de deschidere
spre zona nonformalului, dar cu grija de a dezvolta capacităţile elevilor de a se raporta la
ambientul lor educaţional şi cultural într-o manieră critică şi selectivă, pe baza unor criterii
valorice asimilate în şcoală.

Educația digitală a devenit în ultimul timp una dintre preocupările prioritare ale
învățământului românesc, prin impunerea alfabetizării și a comunicării digitale pentru orice
participant la procesul instructiv-educativ. Integrarea și utilizarea diverselor tipuri de tehnologii
în procesul educațional nu mai este văzută ca o mișcare avangardistă, ci ca o necesitate. La
nivelul întregii lumi, se observă transformarea conținutului cultural într-o formă digitală,
favorizând accesibilitatea la produse educaționale oricui, oriunde și oricând. Învățământul virtual
a devenit un fenomen în industria românească în ultimii ani, iar efectele sale pe termen scurt,
mediu și lung ar trebui evaluate mai atent.

Remarcile referitoare la instruirea asistată de calculator în învătământul preuniversitar pot

fi grupate pe mai multe paliere, rapoartele de evaluare evidentiind o serie întreagă de avantaje, de
la beneficiile în planul coordonării lectiei şi al orientării către strategii constructiviste până la
facilitarea atingerii obiectivelor de învătare şi a diferentierii instruirii la clasă:

Cadrele didactice afirmă că TIC contribuie în cea mai mare măsură la facilitarea atingerii
obiectivelor lectiei (1,856 pe scală 0-3), urmată de uşurarea activitătii didactice. În planul
beneficiilor pentru elevi, profesorii consideră că TIC favorizează învătarea activă,interactivă,
participativă (1,787 pe 0-3). Jumătate dintre cadrele didactice remarcă faptul că utilizarea noilor
tehnologii contribuie substantial la realizarea adecvată a unei educatii diferentiate cu elevii. –
Potolea, 2008

.Influenta TIC asupra modelării strategiilor de predare utilizate de către cadrul didactic:
a.)calculatoarele sunt în mod deosebit utile pentru adaptarea activitătilor de învătare pentru elevii
cu cerinte speciale sau dificultăti de învătare (media răspunsurilor 3,18);

b.)calculatoarele la clasă facilitează activitatea de predare (media 3,12);

6
c.) tehnologia la clasă nu a avut niciun impact asupra activitătii mele de predare (media 3,09). –
Făt, 2009

Utilizare specifică a TIC pentru: lectii care aveau ca scop exprimarea ideilor şi opiniilor
prin crearea de produse multimedia (22,2%); lectii care aveau ca scop îmbunătătirea abilitătilor
de utilizare a TIC (12,2%); lectii în care elevii au învătat să lucreze în grup(13,7%). 65% dintre
profesori au afirmat că lectiile în care au folosit TIC s-au adresat diferitelor stiluri de învătare ale
elevilor. 70% remarcă rolul TIC pentru facilitarea abordării unor strategii didactice activ-
participative. – Toma, 2009

TIC le permite elevilor să lucreze după propriile stiluri de învătare. Colaborarea dintre
elevi este mai bună atunci când folosesc TIC. – Balanskat, 2006

80% dintre cadrele didactice sunt de acord că tehnologia are un impact asupra implicării
elevilor în învătare. Profesorii au descoperit că folosirea tehnologiei pentru a facilita învătarea
creativă şi bazată pe proiecte îi poate motiva pe elevii nemultumiti de şcoală. – BECTA, 2008

Noile tehnologii facilitează tranzitia rapidă de la modelul de predare prin expunere la

modelul centrat pe elev care cuprinde strategii constructiviste de predare/ învătare. – Escorza
2007

Profesorii care au primit laptopuri au demonstrat o orientare categorică spre practici

pedagogice constructiviste şi au afirmat că un rol important în această schimbare l-au avut
calculatoarele. –Hadeed, 2000

Profesorii au declarat că sunt nevoiti să-şi schimbe modul de gândire referitor la activitatea
lor şi că utilizarea laptopurilor necesită într-o mai mare măsură planificarea anterioară alectiilor.
– Hill, 2003

. Instrumentele online pentru instruire şi evaluare le-au oferit profesorilor feedback imediat
cu privire la activitatea elevilor şi noi resurse pentru planificarea instruirii personalizate pe baza
internetului, atunci când a fost nevoie de actiuni de remediere sau de diversificare.Totuşi,
majoritatea profesorilor afirmă că volumul lor de muncă a crescut din cauza sarcinilor
administrative suplimentare şi a necesitătii de a planifica unele activităti extra-didactice
referitoare la utilizarea calculatoarelor de către elevi. – Kerr, 2003

Mai toate studiile indică însă necesitatea formării adecvate a profesorilor înainte de a fi
puşi în situatia de a folosi TIC în activitătile cu elevii, indiferent de nivelul de utilizare a
computerului pe care l-ar putea avea.

“ Detaşarea de maniera clasică de predare prin aportul plurivalent al folosirii resurselor

electronice ridică probleme pedagogice cadrelor didactice, uneori mai putin pregătite pentru o
astfel de schimbare în propriul stil de predare.” (Toma, 2009.) Oricum, o certitudine este faptul

7
că „în contextul influentelor din societatea bazată pe cunoaştere, activitatea didactică se
îndreaptă către o abordare constructivistă a învătării” (Potolea, 2005)

BIBLIOGRAFIE:

C.Cucos, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2000

Emil Paun,Suport de curs și cursul din data de 29.10.2022

Făt, Silvia & Adrian Labăr. Eficienta utilizării noilor tehnologii în educatie. EduTIC 2009.
Raport de cercetare evaluativă. Bucureşti: Centrul pentru Inovare în Educatie, 2009.
Online:www.elearning.ro/resurse/EduTIC2009_Raport.pdf

Potolea, D & E.Noveanu(coord.) Simona Velea ,Petre Botnariuc ,Corneliu Novac ,Olimpius
Istrate.Informatizarea sistemului de invatamant:Programul S.E.I. Raport de cercetare
evaluativa.Bucuresti: Universitatea din Bucuresti,facultatea de psihologie si stiintele
Educatiei,2008

Olimpius Istrate,Efecte si rezultate ale utilizarii TIC in educatie

https://www.academia.edu/9573158/Efecte_si_rezultate_ale_utilizării_TIC _în_educatie

8
2. Analizați semnificația următoarei afirmații: “Orice știință
înseamnă cunoaștere dar nu orice cunoaștere însemna știință”.

Cunoașterea are un rol important în viața fiecărei persoane; fie copil, fie tanar, fie adult, fără
cunoaștere am fi doar persoane mediocre, incapabile de a supravietui armonios.

Incepem sa adunam informații încă din primele zile de viață. Vedem, auzim, începem sa
distingem persoanele, le cunoastem. Cred ca acesta este si motivul pentru care cei mici plang de
fiecare data cand o “faţa” străină ii ia in brate. Deși nu au simțurile dezvoltate, ei au început deja
să cunoască feţele ce îi sunt mereu aproape și e normal sa reacționeze ciudat cand o faţă
necunoscută îi “acaparează” cu brațele.

Mai târziu începem sa invaţăm să vorbim, să distingem obiectele, locurile și persoanele,

cunoaștere necesară pentru comunicare, care are de asemenea un rol foarte important in viata
noastra. Și așa pe parcursul vieții noastre adunăm diverse informații, ce fac posibilă cunoașterea
noastră: învățăm sa mergem, învățăm să scriem, învățăm să citim, invaţăm alte limbi, învățăm sa
cântam la diverse instrumente, învățăm sa mergem pe bicicletă, etc. Cunoașterea este cel mai
mare tezaur al creierului uman. Aceasta este infinită, alimentată de setea de a ști, de ambiție și de
rațiune, prezentă în fiecare individ din naștere.

Întrebări de felul acesta: ce este obiectul sau fenomenul cutare, care-i sunt proprietățile și
cauzele, cum se explică ele etc. demonstrează, în fond, preocuparea omului de a pătrunde în
tainele universului, de a le cunoaște. Dar ce se înțelege prin cunoaștere? Cunoașterea este un
proces de reflectare, sub formă de reprezentări și idei, a realității obiective. În cadrul oricărui
proces de cunoaștere avem de-a face cu relația dintre subiectul cunoscător și obiectul cunoașterii.

Ca preocupare specific umană, cunoașterea este legată de activitatea practică. Fiecare om

trebuie să cunoască diferite aspecte privitoare la domeniul în care își desfășoară activitatea
practică. Din perspectiva mecanismelor prin care se realizează cunoașterea se face distincție între
cunoașterea empirică și cunoașterea științifică. Prima constă în însușirea de către subiectul
cunoscător a unor informații legate nemijlocit de activitatea practică în care este angrenat, cea
de-a doua presupune, în plus, folosirea unor metode speciale de cunoaștere, precum și
organizarea într-un sistem a rezultatelor acesteia. Cunoașterea științifică conduce la închegarea
diferitelor științe.

În general, presupunem că cunoașterea este mai valoroasă decât simpla credință adevărată.
Socrate subliniază în dialogul Meno al lui Platon că atât cunoașterea, cât și opinia adevărată pot
ghida acțiunile, dar cunoașterea este mai valoroasă decât simpla credință adevărată deoarece este
justificată. Problema valorii cunoașterii a reapărut în literatura filosofică despre epistemologie în

9
secolul al XXI-lea, ca urmare a apariției epistemologiei virtuale în anii 1980, în parte datorită
legăturii evidente cu conceptul de valoare în etică. Ea a fost prezentată ca un argument împotriva
fiabilismul epistemic de către filosofi. Problema valorii este importantă pentru evaluarea gradului
de adecvare a teoriilor cunoașterii.

De-a lungul vieții, stocăm (atât în conștient cât și în subconștient) informații pe care le
obținem în viața noastră de zi cu zi. Inclusiv ceea ce învățăm în mod intenționat, acasă, la școală
și din anturajul nostru. Chiar și atunci când urmărim munca unei furnici, cânt stăm pe spate în
iarbă și ne uităm la norii de pe cer, sau când medităm, creierul nostru acumulează informații.
Stocăm neîncetat cunoaștere. Dar avem nevoie de aceste cunoștințe? De ce? Unele le vom
considera importante, altele pot părea că sunt gunoaie, o pierdere de timp.

Toate aceste cunoștințe, informații, principii, abilități, și înțelegeri, dobândite în timp prin
educație sau experiență, formează cunoașterea unei persoane. Cunoașterea a permis toate
progresele științei și tehnologiei, ne face ființe mai capabile, superioare și sofisticate.
Cunoașterea este factorul principal care distinge în mod clar rasă umană de animale. Cu ajutorul
ei putem judeca diverse situații și lua decizii în consecință. Platon considera comportamentul
uman ca decurgând din trei surse principale: dorință, emoție și cunoaștere; John Locke spunea că
îmbunătățirea înțelegerii are două scopuri: în primul rând, creșterea propriei cunoașteri și, în al
doilea rând, pentru a ne permite să furnizăm acele cunoștințe și altora; Benjamin Franklin
consideră că o investiție în cunoaștere aduce cel mai mare venit, iar William Shakespeare declara
că ignoranța este blestemul lui Dumnezeu, iar cunoașterea este aripa cu care zburăm către cer.

Cunoașterea îți permite să obții un avantaj față de ceilalți oameni, să te gestionezi pe tine și
pe ceilalți, și să îți faci viața mai ușoară. Cunoașterea oferă oamenilor puteri nelimitate cu care
pot domina toate celelalte ființe, unele care sunt fizic chiar mult mai puternice decât oamenii, și
să controleze natura, determinând progresul și civilizația umană. Cunoașterea este motorul care
conduce viața umană, de aceea dobândirea cunoașterii este considerată cea mai importantă
activitate umană.

Acumularea cunoașterii implică procese cognitive complexe, precum percepția, învățarea,

comunicarea, asocierea, și raționamentul. Diverși filosofi au contestat natura distincției între
cunoașterea a priori (independent de experiență, non-empirică, bazată pe intuiție sau perspective
raționale) și cunoașterea a posteriori (prin experiență, empirică).

O altă distincție, făcută de Immanuel Kant, în critică sa pentru rațiunea pură, este între
propozițiile „analitice” (care sunt adevărate doar înțelegând sensul lor) și „sintetice” (care au
subiecte și predicate distincte). Kant a declarat că toate afirmațiile matematice și științifice sunt
propoziții analitice a priori, deoarece sunt neapărat adevărate.

Dezvoltarea metodei științifice a contribuit în mod semnificativ la modul în care se

dobândește cunoașterea lumii fizice și a fenomenelor sale. Pentru a fi numită științifică, o metodă
de generare a cunoașterii trebuie să se bazeze pe colectarea probelor observabile și măsurabile

10
supuse unor principii specifice de raționament și de experimentare. Metodele științifice se
bazează pe dovezi observabile și măsurabile, supuse unor principii specifice de raționament și
experimentare, de obicei prin formularea și testarea ipotezelor.

În societatea contemporană numită și societatea cunoașterii știința reprezintă cea mai

importantă formă de dezvoltare a cunoașterii. Cunoașterea este o zonă specializată a producției
spirituale, cu instrumente proprii de cunoaștere, experiență și tradiții ale activităților de cercetare,
un sistem de informare și comunicare, echipamente experimentale și de laborator etc. În acest
sens cunoașterea științifică necesită aplicarea conștientă a metodelor special dezvoltate, care se
bazează pe realizările anterioare ale cunoștințelor.

Știința este un ansamblu de cunoștințe abstracte și generale, fixate într-un sistem teoretic
coerent, obținut cu ajutorul unor metode adecvate și având menirea de a explica, prevedea și
controla un domeniu determinat al realității obiective.

Ştiinţa este un fenomen obişnuit pentru omul contemporan si de aceea cel mai greu de
definit ca toate noţiunile comune. Ştiinta este un domeniu al cunoaşterii sistematice numarăndu-
se printre activitatile majore ale omului.

In latină ştiinta inseamnă cunoaştere dar in accepţiunea actuală ea insemnă numai un

anumit tip de cunoaştere si anume cunoaşterea ştiinţifică.

Tadeusz Kotarski, praxiolog polonez in „Tratat despre lucru bine facut” ofera urmatoarea

definitie: „Orice cunoaştere care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca
disciplină specială la nivelul invăţămantului superior constituie o stiinţă”.

Ştiinta este cunoaştere adevarată a lumii reale ascunse, un sistem de cunoaştere despre lume.

Ştiinta este relaţia raţionala a omului cu lumea, cu universul .

BIBLIOGRAFIE

Conferință științifică internațională „Condiții pedagogice de optimizare a învățării în post criză

pandemică prin prisma dezvoltării gândirii științifice” din 22.06.2021 Universitatea Pedagogică
de Stat „Ion Creangă” din Chișinău

Sfetcu, Nicolae (2022), Cunoașterea, Cunoașterea Științifică

Sfetcu, Nicolae. 2020. Filosofie – Noțiuni de bază, Volumul 1

Ioan Nicola, Dominica Fărcaș – „Pedagogie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,
București, 1998.

11