Educația formală și nonformală

Prof. Mircea Mihăilă Mirela, Liceul Teoretic Alexandru Ghica, Alexandria

   Educaţia a însoţit istoria omenirii de la începuturile ei, şi va continua să existe

de-a lungul întregii evoluţii a acesteia. Educaţia este considerată un fenomen
social, întrucat conservă şi transmite experienţa de cunoaştere teoretică şi
practică, valorile culturii şi civilizaţiei de la o generaţie la alta.
     În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe
educative multiple, care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în
forme variate.    Unele acţionează spontan, incidental, altele au un caracter
organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor instituţii
extraşcolare.
     În stransă legatură cu ideea potrivit căreia învaţământul (educaţia şcolară )
trebuie privit în perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de
educaţie formală ( instituţionalizată ), educaţie nonformală (extraşcolară ) şi
educaţie informală ( difuză ), pentru denumirea curentă a tipurilor de educaţie
ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi Ahmed – echivalând educaţia
cu invăţarea – au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel: 
-          educaţie informală: „proces ce durează o viaţă, prin care fiecare
persoană dobândeşte cunoştiinţe, îndemânări, aptitudini şi inţelegere din
experienţele zilnice”
-          educaţie nonformală: „orice activitate organizată în mod sistematic,
creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare
subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţii, cât si copii)”
-          educaţia formală: „educaţia instituţionalizată, structurată in mod
ierarhic, gradată cronologic si condusă de la centru (Ministerul
Învăţământului), prin tradiţie, ea a constituit centrul de interes al politicii
şcolare”
Educaţia formală
     Termenul îşi are originea în cuvântul latinesc formalis cu semnificaţia de
„organizat”, „oficial”.
     O primă caracteristică a educaţiei formale este aceea de educaţie
instituţionalizată, care se realizează într-o structură organizatorică clară,
reprezentată de sistemul de învăţământ.
    O altă notă definitorie a educaţiei formale o constituie faptul că ea se
realizează prin intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale
explicite, formulate prin idealul educaţional. Procesul educaţional se
caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. El
produce o schimbare a experienţelor de cunoaştere, afectiv-emoţionale şi
acţionale ale elevilor, predarea şi învaţarea constituindu-se ca activităţi de bază
ale procesului de învaţământ.
     Fiecare disciplina care se preda in invatamantul de toate gradele urmareste
nu numai insusirea de cunostiinte, ci mai ales formarea si educarea elevilor,
dezvoltarea in mod specific a anumitor capacitate sau procese psihice,
stimularea formarii unor calitati general umane. Predarea influenţată, totodată,
dezvoltarea atitudinilor, facilitează transformarea cunoştiinţelor în convingeri,
formarea progresivă a conduitei.
     Ca atare, educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştiinţelor
şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, a unor priceperi şi deprinderi, a unor
aptitudini si atitudini necesare pentru inserţia individului în societatea dată.
     Educaţia formală se realizează în funcţie de planuri, programe şi manuale
şcolare, pe baza de orare şi de evaluări, “acestea exprimându-se în moduri
diferite: note, calificative, aprecieri, caracterizări”.
     Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale
comandamentelor sociale şi uneori politice. Ea este dimensionată prin politici
explicite ale celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde
unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale,
fie în vederea formării profesionale.
     Educaţia formală este încredinţată unor educatori formaţi ca specialişti şi
ca pedagogi şi metodişti ai predării disciplinelor de învăţământ.
     O caracteristică nu mai puţin însemnată a educaţiei formale o constituie
acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume
stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor.
     Evaluarea în cadrul educaţiei formale trebuie însoţită de dezvoltarea
capacităţii de autoevaluare la elevi, de autoaprecierea adecvată a rezultatelor
obţinute. Participarea elevilor la aprecierea propriilor rezultate şcolare cultivă
motivaţia lăuntrică faţă de învaţătura şi atitudinea pozitivă, responsabilă faţă de
propria activitate.
     Educaţia formală se realizează în cadrul sistemului de învăţământ. Sistemul
de învăţământ cuprinde totalitatea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de
diferite tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de instruire şi educare.
Sistemul de învăţământ din ţara noastră cuprinde unităţi si instituţii  de
învăţământ, de stat şi particulare. Învăţământul  este organizat pe niveluri,
asigurând coerenţa şi continuitatea instruirii şi educaţiei în concordanţă  cu
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor.
Învăţământul obligatoriu, care cuprinde învăţământul  primar si gimnazial,
reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte componente ale
sistemului.
Educaţia nonformală
    Termenul îşi are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul “ îm
afara unor forme special/ official organizate pentru un anume gen de activitate”.
Educaţia nonformală se realizează prin intermediul unor activitţi opţionale sau
facultative.
    Acest tip de educaţie, care serveşte unei varietăţi mari de cerinţe de învăţare
la tineri şi adulţi are în vedere:
-          educaţia “complementară” (paralelă cu şcoala şi adresându-se
elevilor)
-          educaţia “suplimentară” (pentru cei care şi-au înterupt prematur
studiile)
-          educaţia de “substituţie” (pentru cei analfabeţi).