3.

Forme şi tipuri de educaţie

MANUAL VECHI (NICOLA)

3.1. Educaţia formală, nonformală, informală

 Formele educaţiei

Fiecare individ este supus, în cursul existenţei sale, unor influenţe educative multiple,
care se succed sau se îmbină în forme variate. Unele acţionează în mod spontan, incidental,
altele au un caracter organizat, sistematic, provenite din partea şcolii sau a altor instituţii
extraşcolare. De aceea, trebuie făcută distincţia între acţiunile educative şi influenţele
educative: ele se deosebesc în funcţie de modul în care sunt organizate şi de gradul de eficienţă
pe care îl au. Ceea ce le uneşte este contribuţia lor la formarea omului, ambele declanşând şi
producând modificări în structura personalităţii umane.
Având în vedere varietatea situaţiilor de învăţare, gradul lor de organizare şi gradul de
intenţionalitate, putem vorbi de trei forme în care se prezintă educaţia.
 a) Educaţia formală (şcolară): include ansamblul acţiunilor exercitate în mod
intenţionat, organizat, planificat şi sistematic în cadrul instituţiilor şcolare, prin intermediul
sistemului de învăţământ structurat şi ierarhizat în trepte (niveluri ) şcolare şi pe ani de studiu.
Astfel de acţiuni vizează atingerea unor obiective clar prevăzute în programele şcolare sub
îndrumarea cadrelor didactice, care se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte:
elevi sau studenţi. Conţinuturile sunt, la rândul lor, prevăzute în documentele curriculare.

Procesul educativ se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi

continuitate. Informaţiile transmise sunt atent selectate şi structurate (transpunere sau
transpoziție didactică), permiţând o asimilare sistematică şi facilitând dezvoltarea unor abilităţi
şi deprinderi, atitudini necesare integrării sociale a individului. Este supusă unor
comandamente sociale şi dimensionată prin politici explicite.
Prin intermediul acestui tip de educaţie, în timpul anilor de studii individul este
introdus progresiv în domeniile experienţei umane, ştiinţifice, culturale şi tehnologice. Este
posibilă, în acest fel, dirijarea conştientă a formării personalităţii umane conform
idealului educaţional, într-un context metodic organizat.
 b) Educaţie nonformală: reuneşte ansamblul acţiunilor educaţiei neşcolare,
structurate şi organizate totuşi într-un cadru instituţionalizat, dar situate în afara sistemului de
învăţământ, este vorba de multiplele acţiuni instructiv-educative extraşcolare, ce oferă o mai
bună posibilitate de pliere pe interesele, abilităţile şi opţiunile particulare ale elevilor.
Educaţia nonformală include în structura sa două tipuri de activităţi :
1. Paraşcolare - se dezvoltă în mediul socio-profesional de genul activităţilor de
perfecţionare, reciclare, formare civică sau profesională.
2. Perişcolare - se dezvoltă în mediul socio-cultural, ca activităţi de autoeducaţie
şi de loisir realizate fie prin instituţii special create în acest sens (organizaţii de
copii, tineret, confesionale, civice, case de cultură, muzee, teatre, biblioteci, fie
prin excursii, acţiuni social-culturale, frecventare de cercuri ştiinţifice.
Permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor, dezvoltarea unor
aptitudini şi interese speciale etc. Acest tip de educaţie prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-
educativ mult mai flexibil decât cel şcolar, oferind astfel individului o mai mare libertate de
acţiune. Pe de altă parte, poate prezenta şi unele dezavantaje: riscul că activităţile derulate sub
însemnele nonformalului să cultive derizoriul, să vehiculeze o cultură minoră, desuetă, o
vulgarizare a ştiinţei, artei, culturii.
 Între educaţia formală şi ce informală există un raport de complementaritate, atât
sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare. Cele
două forme trebuie îmbinate, în aşa fel încât să contribuie la dezvoltarea integrală,
complexă şi armonioasă a personalităţii.
Educaţia nonformală poate fi influenţată de teoria, legităţile şi strategiile
pedagogia, acestea asigurându-i o orientare ştiinţifică eficientă.
Interacţiunea dintre cele două forme trebuie să evite însă repetările inutile şi
supraîncărcarea cu informaţii, luându-se totodată în considerare interesele şi opţiunile
indivizilor.

c) Educaţia informală (incidentală) - spontană sau difuză. Ea priveşte ansamblul

influenţelor cu efecte educative ce rezultă din contextul situaţiilor şi activităţilor cotidiene, dar
care nu îşi propun în mod deliberat atingerea unor scopuri de ordin educativ. Sunt influenţe de
cele mai multe ori spontane, involuntare, ce se situează în afara unui cadru organizat,
instituţionalizat, provenite din partea intregului mediu de viaţă, a ambianţei familiare şi sociale
imediate, ori se datorează participării la activităţi lucrative sau socio-culturale. În ultimă
instanţă şi cartierul, strada educă.
 Educaţia informală este expresia nemijlocită a mediului de viaţă, a mediului micro-
social în care se află individul. În contextul acestei educaţii incindentale, nesistematice,
mijlocite de miile de contracte spontane ale existenţei cotidiene, fiecare individ achiziţionează
informaţii, interiorizează modele de conduită morală, adoptă atitudini, reacţionează la diferite
solicitări etc.
3.2. Autoeducaţia
3.3. Educaţia permanentă
Pedagogul român George Vãideanu apreciazã cã educatia permanentã reprezintã actual “
un mod de viatã al omului contemporan”. Este modul în care omul contemporan “îsi
depãseste perioadele de crizã, surprizele profesionale neplãcute, tensiunile. Prin educatie el
învatã sã se autoevalueze, sã-si aprecieze obiectiv situatia într-o anumitã conjuncturã si, pe

baza acestor evaluãri, sã ia mãsurile corespunzãtoare de autotransformare.” Acelasi autor este

de pãrere cã poate fi considerat format în spiritul educatiei permanente acel om “care
este pregãtit sã-si asume rãspunderi ( inclusiv rãspunderea propriei perfectionãri) cel care
ajunge la un mare grad de autonomie în procesul învãtãrii (...) acea persoanã care stie sã

învete, dar sã si participe la educatia celorlalti membri ai societãtii “ (VÃIDEANU, G.,

1988)
 In concluzie, educatia permanentã se prezintă actual ca o
conceptie privind educatia, un principiu si un sistem de obiective educative care se
referã la pregãtirea oamenilor astfel încât acestia sã-si întretinã necontenit
capacitatea de autoinstruire si de autoeducatie în vederea adaptarii optime la viaţa
socială contemporană caracterizată prin schimbări rapide.
 OBIECTIVELE EDUCATIEI PERMANENTE CONTEMPORANE
Obiectivele educatiei permanente contemporane au fost clasificate în trei mari categorii
(DAVE, R. H. 1990)
a) obiective conventionale ( traditionale);
b) obiective de importantã centralã;
c) obiective instrumentale:

oamenilor a unor idealuri care întretin nevoia educatiei permenente, cum ar fi idealul
• formarea unei atitudini pozitive fatã de educatie si de progresul
personal permanent;
• initierea individului în tehnica de a învãta toatã viata;
• initierea în logica si limbajele specifice ale diferitelor domenii ale
cunoasterii;
• dezvoltarea capacitãtilor personale de comunicare;
• îmbogãtirea si împrospãtarea sistematicã a cunostintelor de culturã
generalã si profesionalã;
• însusirea unor metode moderne de organizare si de conducere a
proceselor de muncã;schimbarea calificãrii, în cazul în care se impune, si
perfectionarea aptitudinilor, conform cerintelor la
 stiinte, precum si cu structura cunoasterii diferitelor domenii ale reflexiei
umane.
• interînvãtarea se referã la usurinta cu care un individ este capabil sã învete
de la altii si împreunã cu altii, în familie, la scoalã în grupuri etc.;
• învãtarea autodirijatã presupune capacitatea de a-si planifica si conduce
propriile procese de învãtare, în functie de obiectivele instructiv-educative
de atins;
• sporirea educabilitãtii vizeazã capacitatea de a profita de pe
urma
diferitelor experiente trãite, capacitatea de a–si modifica propriile
structuri
deja existente, atunci când viata lu
impune acest cru.
FORME ALE EDUCATIEI PERMANENTE
 Educatia permanentã contemporanã, prin faptul cã reuneste toate formele
educatiei- educatia formalã (realizatã prin institutii de învãtãmânt), educatia non-
formalã (realizatã în afara scolii, prin instituţ ii de culturã, mass-media etc.),
educaţia informalã ( realizatã în mod spontan, în diverse grupuri sociale)-
include o mare varietate de forme:
• educatia în scoli ( inclusiv învãtãmântul post-universitar si diverse
forme de reciclãri profesionale);
• educatia în familie;
• actiunile educative din cluburi, case de culturã, organizatii de copii
si tineret etc.
• educatia în cadrul unor institutii ( biserica, armata, institutii politice
s.a.)
• educatia prin mass-media;
• autoeducatia.
In esentã însã se poate aprecia cã educatia permanentã reprezintã o
sintezã a
educatiei scolare cu educatia adultilor.
14.5 Sarcinile scolii în vederea educatiei permanenete
Principala sarcinã a scolii în vedrea educatiei permanente- în afara realizãrii
obiectivelor anterior precizate- este pregãtirea elevilor pentru autoeducatie. .
Scoala trebuie sã le formeze copiilor anumite deprinderi si instrumente
intelectuale, indispensabile pentru orice autoeducatie:
• deprindrea de autocontrol de autoevaluare obiectivã a propriilor progrese în
învãtare;
• posibilitatea de a comunica cele învãtate ( sub diverse forme: oral, scris-
readactarea unor rezumate, a unor referate, comunicãri etc.);
• deprinderea de a-si organiza si folosi în mod rational timpul; discernãmântul în
utilizarea, de exemplu, a mass-media, a perioadelor de relaxare, dar si a celor de
studiu intens;
• însusirea unor tehnici si metode de studiu eficient ( tehnici de memorare, de
prelucrare a informatiei ( conspecte, fise, sinteze, scheme etc);
• însusirea unor tehnici de documentare ( utilizarea manualului, a caietelor de
notite, utilizarea cataloagelor bibliografice, a mijloacelor informatice de
docummentare s.a.).

14.6 Educatia adultilor- sarcini si forme de realizare

In general, educaţiei adulţilor îi revin trei categorii de sarcini majore:
• cultivarea personalitătii adultului;
• îmbogăţirea cunostinţelor;
• completarea culturii scolare.
Misiunea educatiei este aceea de a-l ajuta pe om sã se cultive, adicã
“sã se
ridice la nivelul propriilor sale posibilitãti si la nivelul propriului sãu destin”
(KRIEKEMANS, A.) Omul cultivat nu este acela care a achizitionat, ca niste
ornamente, cunostinte si capacitãtii de toate felurile, din toate domeniile. O persoanã
poate fi considera tă cutivatã în mãsura în care:
• a reusit sã se realizeze maximal pe el însusi, astfel încât este capabil sã se
exprime si sã se afirme ca o persoanã unicã;
• a devenit capabil sã judece personal si sã aprecieze cu realism lucrurile;
• a dobândit puterea de a dispune de el însusi;
 • a devenit capabil sã-si conducã în mod responsabil viata.
Toate acestea înseamnã, în esentă, capacitatea de a-ţi cuceri si de a-ţi pãstra
libertatea. Atât muncitorul simplu, cât si intelectualul pot fi considerati oameni
cultivati, în mãsura în care au dobândit aceste posibilitãti. Din toate aceste motive,
cultivarea omului nu se poate opri la perioada anilor de scoalã.
Educatia adultilor poate urmãri uneori- în afarã de pregãtirea pentru a trãi
viata cotidianã în libertate- , ca o a doua sarcinã, îmbogãtirea cunostintelor pe care,
la un moment dat, individul le poate resimti ca necesare si chiar-a treia- completarea
culturii scolare. Cea mai importantã este, desigur, prima, cãci presupune dobândirea
libertãtii, realizarea plenarã de sine, capacitatea de a alege constient, receptivitatea si
capacitatea de a întelege tot ceea ce îl învatã viata, astfel încât nici o bucurie si nici o
suferintã sã nu fi fost trãitã inutil.
SCHWARTZ, B. (1976) distinge trei forme ale educatiei adultilor,
corespunzãtoare acestor trei sarcini:
• educatia în mediul socio-cultural (educatia popularã, pregãtirea pentru timpul
liber, formarea cetãteanului s.a.);
• educatia în mediul socio-profesional (prin munca cotidianã);
• educatia post-secundarã (reciclãri, perfectionãri – de obicei asumate de cãtre
diverse institutii de învãtãmant).
Educatia adultilor în mediul socio-cultural, de-a lungul timpului, a
cunoscut patru modele mai importante:

modelul anglo-saxon- se bazeazã pe învãtãmântul universitar; universitãtile

realizeazã, fie în interiorul lor, fie în afarã, diverse activitãti de rãspândire a
cuostintelor stiintifice, de formare a cetãteanului etc.;
• modelul francez- presupune utilizarea unui sistem institutional de cluburi,
universitãti populare, biblioteci la care adultii participã liber si care îsi adaugã un
sistem de activitãti post-scolare diverse;
• modelul scandinav- se bazeazã pe universitãti populare, scoli comunale, scoli
tãrãnesti, licee serale, unde se pune accentul pe educatia civicã, istoria nationalã,
folclorul national etc.;
• modelul mass-media – constã în utilizarea unor programe de radio, televiziune,
cinematograf documentar, destinate educatiei adultilor ( ŢOPA, L., 1973)
In general, formele de educatie a adultilor în cadrul socio-profesional, în
ceea ce
 priveste continutul lor, pornesc de la problemele pe care i le ridicã adultului
viata însãsi: profesia, politica, educatia copiilor, dragostea, cãsãtoria, problema socialã
si economicã. Se porneste întotdeauna de la problemele reale, asa cum se pun ele
în viata practicã a persoanelor adulte în chestiune. Spre deosebire de situatia în care se
lucreazã cu copii si adolescenti, când educatorul este acela care hotãrãste ceea ce ei
vor trebui sã învete, atunci când este vorba de educatia adultilor, cei care constituie
obiectul educatiei decid dacã se vor ocupa sau nu de problemele care li se propun.
Este vorba despre o formare care nu mai poate fi impusã, cãci în general , ea nu mai
este perceputã ca un “mijloc pentru mai târziu”, ci chiar ca un scop în sine. In ceea ce
priveste metodele folosite, în conditiile în care continutul acestor forme de educatie a
adultilor îl reprezintã viata personalã a participantilor, comentatã cu intentia de a se
gãsi sensurile ei, desigur cã sunt prea putin potrivite exposeurile savante si dogmatice.
De obicei activitãtile se desfãsoarã sub forma unor conversatii “în care fiecare expune
cazul sãu, comunicã punctul sãu de vedere, în asa fel încât, treptat, sã se nascã
impresia cã se descoperã în comun drumul care conduce la adevãr si la solutionarea
problemelor.
7 CARACTERISTICILE EDUCATIEI PERMANENTE CONTEMPORANE
Pentru a putea fi realizate obiectivele anterior mentionate se apreciazã cã educatia
permanentã ar trebui sa intrunească următoarele caracteristici:
• o educatie continuã, generatã de modul a trãi, de a munci si de a se adapta
al omului contemporan, care pentru a rãspunde la marile probleme pe care i le
ridicã modul de viatã contemporan, recurge la educatie, la propria sa
transformare;
• o educatie globalã, “care integreazã într-un continuum toate nivelurile si
tipurile de educatie.Ea include modele de educatie formale, informale si
nonformale, o pluralitate de modele alternative de educatie, complementare,
deschise pe durata
întregii vieti, fãrã a se limita la educatia adultilor; • o educatie
integralã, întrucât îsi propune sã asigure omului o formatie multilateralã
si echilibratã, nu doar o reciclare profesionalã, ori o recalificare într-un
domeniu profesional sau altul;
• o educatie pentru participare si dezvoltare, cãci omul format în
spiritul educatiei permanente este pregãtit sã-si asume rãspunderi, stie
sã învete pentru sine, dar si sã participe la educatia celorlalti ( G.
VAIDEANU, 1988).
MOGONEA, F., 2013:
 3.4. Interdependenţa formelor şi tipurilor de educaţie
În ultimă instanţă, educaţia formală este aceea care organizează şi structurează
sistemul cognitiv, aptitudinal şi atitudinal al individului de o manieră care să permită
ulterior receptivitatea faţă de informaţiile şi valorile vehiculate prin intermediul educaţiei
nonformale sau informale. Educaţia formală asigură condiţii favorabile pentru educaţia
nonformală şi informală, acestea din urmă oferind la rândul lor, achiziţii necesare unei
bune desfăşurări a activităţii din şcoală.
Fiecare dintre formele amintite are raţiunea ei de a fi şi câmpul propriu de
acţiune în ansamblul procesului de educaţie. Între ele există raporturi de interdependenţă
şi complementaritate. Educaţia formală, care ocupă, totuşi, un loc privilegiat, are de
câştigat din interacţiunea cu celelalte forme. Şcoala nu poate ignora bogatele informaţii şi
experienţe acumulate de elevi în afara spaţiului său. În acelaşi timp, educaţia formală
ghidează şi corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei nonformale sau
ocazionale.
De amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde calitatea coordonării şi
integrării influenţelor informale sau nonformale. Desigur, există riscul ca influenţele
venite dinspre spaţiul social (informale) să dea o altă direcţie modelării personalităţii
copilului, opusă voinţei şcolii; atunci activităţile acestei instituţii ar avea de suferit, ar
întâmpina numeroase dificultăţi şi ar înregistra eşecuri.
Numai o integrare şi o punere în valoare reciprocă a acestor trei forme de
influenţare pentru conducere la atingerea eficienţei în activitatea de educaţie privită în
ansamblul său.

DIRECTII DE SCHIMBARE ALE EDUCATIEI CERUTE DE

MISCAREA EDUCATIEI PERMANENTE
Pentru a rãspunde schimbãrilor petrecute în viata socialã
contemporanã si
pentru a se putea transforma într-o autenticã “educatie pentru schimbare”,
educatia permanentã contemporanã a impus urmãtoarele categorii de modificãri ale
educatiei traditionale( G. VAIDEANU, 1988):
• expansiunea educatiei- perioada de învãtare se extinde asupra întregii vieti
a unui individ, prin includerea în sistemele de educatie formalã (prin
institutii de învãtãmânt) a unor categorii ale populatiei care odinioarã
rãmâneau în afara
acestora: copiii prescolari si adultii.
• inovatia educatiei- educatia permanentã obligã învãtãmântul sã-si
regândeascã finalitãtile si continutul, astfel încât prin tot ceea ce face sã
dezvolte si sã întretinã necontenit capacitatea de autoinstruire si
autoeducatie a elevilor.

la alta, de a se trece de la un tip de scoalã la altul în maniere mai putin formale

si mai putin standardizate); (c) diversificarea formelor si a modalitãtilor de
învãtare astfel încât, în afarã de învãtarea dirijatã, specificã
educatiei
traditio dobâdeascã o mai mare pondere modalitãti noi de
nale, sã învãtare,
 cum sunt autoînvãtarea (învãtarea independentã), interînvãtare (învãtarea în
grupuri de lucru, spontan constituite), autoevaluarea si evaluarea cooperantã ; (d)
dezvoltarea unor sisteme eficiente de consiliere pedagogicã si de orientare scolarã
si profesionalã a populatiei care beneficiazã de educatie.
• integrarea formelor educatiei – cooperarea între toate formele educatiei :
educatia formalã, innformalã si non formalã. In societatea contemporanã se
manifestã tendinta de utilizare tot mai frecventã a unor structuri non-scolare, de
genul universitãtilor deschise, al centrelor de învãtare comunitarã, alãturi de
institutiile clasice ale învãtãmântului (educatia formalã) , precum si a unor sisteme
informale de educatie, ca de exemplu, cursurile prin radio si televiziune, ori prin
calculatoarele personale. Intre toate aceste forme ale educatiei trebuie sã existe o
unitatea de actiune educativã, asiguratã de urmãrirea unui ideal educativ comun si a
unor finalitãti educative generale comune.

51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
72
73
74
75
76
77
78
79
80
Hic et nunc = aici și acum (lat.)

81
82
83
84
85
86
87
88
89
90