Valenţele formative ale educaţiei nonformale

Prof. Învăţământul preşcolar: Boruz Sorina Raluca Boruz

Ṣcoala Gimnazială ”Sf. Gheorghe” Craiova

Pedagogul francez G. Mialaret (1993) extinde „noţiunea de educaţie” şi arată că ea reprezintă

simultan: o activitate organizată instituţional conform unor finalităţi educative; un produs al activităţii,
determinabil şi adaptabil la cerinţele societăţii; un proces angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în
diferite relaţii de comunicare şi de modelare reciprocă.
În Termenologia învăţământului tehnic şi profesional (1978) alături de termenul de educaţie formală
sinonim celui de „învăţământ instituţional” întâlnim termenul de „educaţie nonformală”, educaţie urmărită
în afara sistemului şcolar, într-o manieră regulată sau intermitentă; considerat ca un ansamblu de mijloace
extraşcolare de a dobândi cunoştiinţe generale sau calificări profesionale; termen sinonim celui de
educaţie extraşcolară.
În Dicţionarul Internaţional al Educaţiei întâlnim trei noţiuni corelate: educaţie formală, educaţie
informală şi educaţie nonformală. Educaţia nonformală este definită: „educaţia primită în afara şcolii sau
în afara anilor afectaţi prin statutul şcolarităţii”, de exemplu educaţia adulţilor. A doua definiţie ar fi:
„educaţia care are loc în afara şcolii, prin influenţa mediului familial, a grupelor de prieteni şi a mediului
de viaţă”.
În Vocabularul Educaţiei (1979), alături de aducaţia extraşcolară, considerată ca „orice activitate
situîndu-se în afara cadrului şcolar şi putând include atât educaţia nonformală, cât şi orice formă a
educaţiei ocazionale sau permanente”, şi de educaţie nonformală, considerată „orice activitate educativă
structurată într-un cadru nonşcolar (învăţământ tradiţional, mişcări ale tineretului, cluburi şi asociaţii)”
apare şi termenul de educaţie difuză, definit drept „proces continuu de achiziţionare a cunoştiinţelor şi
conceptelor, care nu se situează în nici unul din cadrele instituţionale”.
Dicţionarul de Pedagogie (1979), editat în România, nu aminteşte nici unul din termenii luaţi în
dezbatere mai sus, ci doar defineşte termenul de educaţie permanentă: „educaţia permanentă, principiu
pedagogic, concepţie cuprinzătoare, mod de funcţionare a acţiunii educative, sistem de obiective şi de
tehnici educative, menite să asigure pregătirea oamenilor, astfel ca aceştia să-şi întreţină necontenit
capacitatea de instruire şi educaţie (…)”. Cu toate acestea, în vocabularul pedagogic sunt consacrate
conceptele de educaţie formală (instituţionalizată), educaţie nonformală (extraşcolară) şi educaţie
informală (difuză) pentru denumirea corectă a tipurilor de educaţie ce se realizează azi în societate.
După C. Moise, T. Cozma educa nonformală „desemnează o realitate educaţională mai puţin
formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formative”.

1
 În ceea ce priveşte desfăşurarea educaţiei nonformale L. Srinivasan (1985) distingea patru mari
opţiuni metodologice generale: centrată pe conţinuturi (sănătate, planing familial, formare agricolă);
centrată pe probleme ale vieţii cotidiene; centrată pe conştientizare (în vederea cunoaşterii şi respectării
drepturilor şi libertăţilor individuale); educaţie umanistă (cultivarea unei imagini corecte despre sine, a
increderii în capacităţile de iniţiativă, de creaţie, de decizie.
Dacă ne referim la componenţa etapei şcolare a educaţiei nonformale, de regulă activităţile se
desfăşoară în şcoală şi sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar,
competiţii culturale sau sportive, sesiuni de comunicări ştiinţifice, comemorări sau festivităţi, olimpiade,
etc.
În România educaţia nonformală cuprinde gama variată de activităţi enumerate mai sus.
Conţinuturile educaţiei nonformale urmăresc desfăşurarea unei activităţi cu caracter formativ, prin
excelenţă, dirijate de personalul specializat în strânsă legătură cu părinţii, elevii, organizaţiile social-
culturale şi social-politice.
Spre deosebire de educaţia formală, educaţia nonformală se caracterizează prin următoarele trăsături:
are caracter facultativ sau opţional; elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor
activităţi; nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă; permite punerea în valoare a aptitudinilor şi
intereselor copiilor şi tinerilor; permite o mare varietate de forme, flexibilitate sporită a formelor, cunoaşte
modalităţi diferite de finanţare; facilitează promovarea muncii în echipă şi a unui demers pluri sau
interdisciplinar; accentuează obiective de tip formativ-educativ.
Azi i se acordă o importanţă mai mare în cadrul procesului de dezvoltare economică a ţărilor în curs
de dezvoltare. Modalităţile de educaţie nonformală rămân indispensabile pentru toate ţările. Coombs o
defineşte ca „întreaga activitate educativă organizată şi sistematică, realizată în afara cadrului formal al
educaţiei, ce include: pregătirea agricolă, procesul de alfabetizare, formarea tinerilor neşcolarizaţi, diferite
programe de dezvoltare comunitară (educaţia pentru sănătate, nutriţie, etc).
Pentru a deveni o dimensiune permanentă a existenţei umane, educaţia trebuie să aibă un caracter
global, conjugând armonios şi eficient educaţia formală cu cea nonformală şi informală.
Două principii sau teze sprijină eforturile celor care urmăresc sporirea coerenţei procesului
instructiv-educativ: acela al educaţiei permanente şi cel al orientării prospective a educaţiei.
Bibliografie:
 Programa activităţilor instructiv-educative în învăţământul preşcolar, Ediţie revizuită, Editura
DPH, Bucureşti, 2005
 Scrisoare metodică pentru anul şcolar 2013/2014