CAPITOLUL 1

GIMNASTICA RITMICĂ ÎNTRE TEORIE ŞI METODICĂ

Gimnastica ritmică este un sport specific feminin cu un pronunţat caracter

artistic, care s-a dezvoltat de-a lungul timpului la graniţa dintre artă, educaţie
fizică şi sport, urmărind perfecţionarea dezvoltării fizice armonioase şi a
capacităţii motrice a organismului feminin, alături de perfecţionarea tehnicii
corporale şi a acţionării obiectelor portative în prezenţa acompaniamentului
muzical.
Este cunoscut faptul că frumuseţea feminină a constituit întotdeauna o
atracţie, dar la fel de bine este cunoscut şi faptul că existenţa imperfecţiunilor
fizice, şi nu numai, nu au constituit o problemă pentru femei, deoarece ele au
putut să le atenueze, să le corecteze cu ajutorul nenumăratelor metode,
posibilităţi şi idei.
Femeile pun mare preţ pe multe lucruri, însă puţine sunt cele care se
gândesc şi la frumuseţea mişcărilor. Între mişcare şi „eul” interior al oricărei
fete sau femei există o influenţă reciprocă, influenţă care oglindeşte vârsta,
temperamentul, personalitatea, inteligenţa, caracteristicile sentimentale etc.
Astfel, se consideră că o fiinţă este cu atât mai evoluată, cu cât mişcările ei sunt
mai precise.
Gama capacităţilor de mişcare este deosebit de largă, plecând de la
speciile de animale vertebrate, zburătoare, înotătoare până la specii ale căror
mişcări se asemănă foarte mult cu cele ale omului. Deoarece în lumea
vieţuitoarelor omul a ajuns la cel mai înalt grad de dezvoltare, este clar că şi în
privinţa mişcărilor este capabil de perfecţionare.
La Rochefoucauld afirma că graţia desăvârşită pentru corp este ceea ce
este bunul simţ pentru minte.

7
 Filozoful Platon a înţeles importanţa emoţională dintre ritm - muzică -
mişcare - fizic - psihic, deoarece afirma că zeii au dat oamenilor două arte:
muzica şi gimnastica, pentru a-şi educa energia şi înţelepciunea sub semnul
armoniei. Această remarcă îl poate situa pe Platon ca prim precursor al
gimnasticii armonioase, gimnastica ritmică de astăzi.
Gimnastica ritmică este una dintre ramurile gimnasticii ale cărei mişcări
au particularitatea de a fi fluente, unduioase, curgătoare sau bruşte, accentuate,
sacadate, lente sau dinamice, încordate sau relaxate, într-o relaţie de
compatibilitate cu caracterul acompaniamentului muzical utilizat.
Prin conţinutul său, gimnastica ritmică rezolvă o multitudine de sarcini
dintre care amintim:
 contribuie la fortificarea organismului şi la menţinerea stării de
sănătate;
 are rol major în formarea şi perfecţionarea unei ţinute corecte şi
armonioase, specific feminine;
 asigură dezvoltarea morfologică şi funcţională a organismului
executantelor;
 contribuie la formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de
coordonare şi de îndemânare, prin mijloace specifice;
 contribuie la dezvoltarea fizică multilaterală prin dezvoltarea
calităţilor motrice (forţă, viteză, rezistenţă, supleţe, îndemânare), a calităţilor de
voinţă (curaj, fermitate, ambiţie, stăpânire de sine, perseverenţă etc.) şi prin
dezvoltarea calităţilor morale (seriozitate, corectitudine, colegialitate,
conştiinciozitate etc.);
 are rol în formarea unei culturi minime muzicale;
 contribuie la perfecţionarea expresivităţii corporale şi motrice;

8
  contribuie la educarea esteticii mişcărilor prin formarea sensibilităţii
artistice, prin educarea ritmicităţii şi muzicalităţii, prin conturarea personalităţii
artistice a executantelor.
Gimnastica ritmică poate fi considerată în acelaşi timp tehnică şi
expresivitate, performanţă şi artă, activitate individuală şi colectivă, având,
datorită manierei de execuţie, un pronunţat caracter estetico - expresiv în
prezenţa acompaniamentului muzical.
În privinţa conţinutului gimnasticii ritmice se poate afirma că există
multiple tangenţe între ea, ca disciplină sportivă, şi dans. Atât dansul, cât şi
gimnastica ritmică folosesc în tehnica fundamentală variaţii de paşi de mers şi
alergare specifici, paşi de dans, momente de echilibru, piruete, întoarceri,
sărituri mici şi mari, mişcări de trunchi şi mai ales valuri, elemente acrobatice
şi, nu în ultimul rând, mişcări cu obiecte portative. Asemănările dintre
mijloacele folosite de gimnastica ritmică şi dans sunt atât de mari la prima
vedere, încât confuziile par a fi îndreptăţite, totuşi, datorită obiectivelor finale şi
a metodicii aplicate în vederea însuşirii mişcărilor, ele se separă de la sine.
Particularităţile gimnasticii ritmice sunt determinate de faptul că:
 foloseşte acompaniamentul muzical atât în pregătire, cât şi în
competiţii;
 foloseşte obiecte portative specifice, a căror mărime, formă şi
greutate corespund particularităţilor de mânuire ale executantelor de vârste şi
niveluri de pregătire diferite;
 mijloacele sunt selecţionate sau concepute în funcţie de
particularităţile executantelor;
 foloseşte un bogat bagaj de mijloace de dificultăţi diferite care
permit utilizarea lor la nivele distincte de pregătire şi vârstă;
 are o largă incidenţă cu arta (dansul, muzica, coregrafia etc.);

9
  contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a executantelor, dar şi la
formarea capacităţii de execuţie estetică a mişcărilor;
 presupune o estetică specifică a mişcării.

1.1. Etapele constituirii gimnasticii ritmice

Gimnastica ritmică s-a constituit de-a lungul timpului prin preocuparea de

a selecta şi a crea mijloace adecvate posibilităţilor de mişcare şi caracteristicilor
organismului feminin, fiind singura ramură sportivă destinată numai sexului
frumos.

Originile sale se pot considera ca existând din antichitate, mărturie fiind

obiectele şi documentele din China, Japonia, Grecia şi din alte ţări, precum şi
dansurile rituale păstrate până în zilele noastre de unele triburi africane. Aceste
vestigii atestă preocuparea pentru mişcarea naturală, plastică, cu
acompaniament muzical - care demonstrează tangenţele străvechi între
gimnastică şi dans, cum sugerează şi denumirea de „dans gimnic” - dar şi
preocuparea pentru o dezvoltare fizică armonioasă, cu un mod de viaţă
corespunzător, alimentaţie raţională, băi, masaje şi îngrijirea pielii.

Până în jurul anului 1800 activitatea fizică includea jocuri populare,

turnire cavalereşti şi dansuri populare. După acea perioadă, marii pedagogi ai
umanismului au preluat denumirea de gimnastică, schimbându-i înţelesul antic,
educaţia şi sănătatea omului devenind probleme centrale. Începând din această
perioadă, gimnastica a făcut paşi mari spre înainte şi se desparte de alte ramuri
de sport, găsindu-şi locul în instruirea generală, odată cu dezvoltarea
învăţământului.

Guts Muths (1759-1839), cel mai mare pedagog al timpului său, a arătat
că gimnastica este parte componentă a educaţiei, considerând că eforturile

10
fizice sunt legate de cele intelectuale şi influenţează formarea personalităţii, idei
care se regăsesc în cartea sa Gimnastica pentru tineret.

Elveţianul Pestalozzi (1764-1827) pune bazele pedagogiei moderne

considerând că omul este un tot unitar şi se dezvoltă armonios numai dacă este
influenţat multilateral în trei direcţii: spiritual, intelectual şi fizic. Gimnastica
practică concepută de el, adresată mai ales exerciţiilor pentru articulaţii, s-a
dezvoltat insuficient pentru realizarea scopului propus.

Friedrich Ludwig Yahn (1778-1852) a extins gimnastica în Germania,

conferindu-i un larg caracter popular, fiind recunoscut ca părinte a gimnasticii
germane.

Frantz Nachtegal (1777-1847) deschide în Danemarca prima instituţie

particulară de gimnastică din Europa şi traduce cartea lui Guts Muths în
franceză şi engleză, contribuind la pătrunderea concepţiilor sale şi în alte ţări.

Per Henrik Ling întemeiază la Stockholm INSTITUTUL CENTRAL DE

GIMNASTICĂ (1813). Acesta dă un sens mai îngust gimnasticii, înţelegând
prin aceasta numai formarea corpului, sintetizând exerciţiile conform acestui
scop pe baze anatomice şi creează aparate noi, speciale pentru gimnastică: scara
fixă, bârna suedeză, banca şi lada de gimnastică.

O nouă direcţie a educaţiei prin mişcare este dată de François Delsarte

(1811-1871) care a contribuit la progresul gimnasticii prin preocupările sale de
a exprima trăirile interioare prin mişcare. François Delsarte este cel dintâi care a
arătat că stările psihice pot fi exprimate cu ajutorul mişcărilor prin angrenarea
diferitelor grupe musculare şi evidenţiază faptul că poziţia corectă a coloanei
vertebrale este foarte importantă pentru menţinerea sănătăţii. Tot el împarte
mişcările în trei grupe: încordare, relaxare şi respiraţie.

11
 Principiile lui Delsarte s-au răspândit şi peste ocean, unde au apărut
numeroşi adepţi: Steele Mackaye, Emily Bishop. Tot în America, Martha
Graham, iniţiatoarea dansului scenic american, sistematizează mişcările în:
acrobatică, artă a mişcării, pantomimă, motive orientale şi balet de jazz.

În Europa, principiile lui Delsarte sunt dezvoltate de M. Mensendieck,

care sistematizează exerciţiile fizice pentru femei pe baze anatomice. Acesta a
acordat o mare atenţie exerciţiilor de respiraţie, a schimbat concepţia despre
poziţia corectă pe baza unor motivări anatomice (axa umerilor şi a şoldurilor să
cadă pe acelaşi plan, labele picioarelor să fie paralele - deşi a recunoscut că
poziţia picioarelor cu călcâiele apropiate este mai estetică). Totuşi, aceasta
foloseşte prea mult poziţii de aşezat şi culcat şi un tempo lent în mişcări,
exerciţiile sale fiind prea statice şi lipsite de dinamism.

Emile Jacques Dalcroze (1865-19509) dă un nou înţeles gimnasticii.

Întemeiază un Conservator la Geneva şi aplică o nouă metodă de predare a
muzicii, considerând indispensabilă folosirea mişcărilor pentru dezvoltarea
simţului ritmicităţii şi a expresivităţii, accentuând influenţa reciprocă a
gimnasticii şi muzicii. Deşi considera gimnastica un mijloc ajutător în predarea
muzicii, noua orientare a dus la dezvoltarea simţului ritmului în efectuarea
mişcărilor. Legarea mişcărilor de muzică, după sistemul lui Dalcroze,
corespunde cel mai mult particularităţilor psiho-fizice feminine, contribuind la
separarea gimnasticii feminine de cea masculină.

Ideile lui Dalcroze sunt duse mai departe de Rudolph Bode (1881-1958),
doctor în filozofie, fizician specialist în artistică şi muzică, care în cartea sa
Gimnastica expresivă dă o mare importanţă mişcării, considerând că gimnastica
ritmică feminină trebuie considerată un mod de exprimare estetic şi de trăire a
ritmului. De asemenea, a fost primul care a considerat ca cerinţă de bază

12
participarea întregului corp la mişcare. Puternic influenţat de Pestalozzi, a
susţinut necesitatea dezvoltării fizice şi psihice astfel:

„O mişcare:

- este organică dacă decurge armonios;

- este armonioasă dacă este naturală;
- este naturală dacă între acompaniamentul muzical şi activitatea
fizică se creează o legătură, dacă trăirile emoţionale se proiectează prin
impulsurile ritmului asupra activităţii musculare”.
Bode descoperă că la baza oricărei mişcări stă schimbarea centrului de
greutate. Gimnastica statică devine dinamică prin antrenarea întregului corp în
mişcare, acompaniamentul muzical fiind un auxiliar ideal pentru imprimarea
ritmicităţii corporale. Sistemul de gimnastică al lui Bode găseşte numeroşi
adepţi în toată Europa, contribuind totodată la dezvoltarea gimnasticii feminine.

În anul 1925, în Germania s-a înfiinţat o Federaţie numită Deutscher

Gymnastik Bund în care au fost incluse toate şcolile de gimnastică ritmică,
estetică şi de expresie. Această federaţie avea ca obiectiv comun dezvoltarea
gimnasticii feminine, contribuind la întărirea şi menţinerea sănătăţii, precum şi
la dezvoltarea calităţilor fizice şi psihice cu specific feminin: graţie, supleţe,
armonie.

În America se deschide o nouă eră în concepţia despre gimnastică prin

activitatea Isadorei Duncan (1876-1927). Gimnastica depăşeşte graniţele
pedagogiei generale şi, cu o tehnică mai pretenţioasă, capătă o orientare spre
arta dansului care poate fi atinsă numai de cei cu calităţi peste nivelul mediu.

Influenţat de Isadora Duncan, Rudolf Von Laben (1879-1959) creează un

sistem al cărui esenţă constă în formarea mişcărilor din centrul corpului cu o
corectă dirijare în spaţiu. El stabileşte direcţiile principale şi secundare şi

13
împarte modul de mişcare în trei tehnici: tehnică joasă, tehnică de elan, tehnică
înaltă. Obţine un progres uriaş în domeniul dinamizării exerciţiilor prin luarea
în considerare, în executarea mişcărilor, a dimensiunilor spaţiului. Foloseşte ca
acompaniament muzical muzica improvizată sau special compusă, fiind adeptul
mişcărilor libere dominate de ritmul de mişcare al individului, dar lucrează şi
fără muzică, folosind instrumente de percuţie.

Paralel cu aceste sisteme de gimnastică, în aceeaşi manieră apar şi în

Rusia şcoli, sisteme cu caracter de dans, balet clasic, dans de expresie.
Istoria plasează debutul gimnasticii ritmice competiţionale în fosta URSS
unde, la iniţiativa unui grup de specialiste, a fost organizată în anul 1936, prima
competiţie de gimnastică ritmică unde au fost prezentate exerciţii liber alese
fără obiect portativ, cu obiect portativ şi combinaţii de dans cu caracter de
pantomimă. La acea vreme, programele concursurilor de gimnastică ritmică
aveau un conţinut artistic, teatral, cu multe efecte luminoase, mult diferit de
conţinutul gimnasticii ritmice actuale.
Aplicarea unui sistem competiţional unitar în diferite ţări se face abia în
anul 1963 când, la Budapesta, a avut loc primul Campionat Mondial - până la
acea dată diferitele şcoli de gimnastică acţionând după orientări şi principii
proprii.

În perioada anilor 1963-1973, Federaţia Internaţională de Gimnastică

stabileşte, prin regulamentul competiţional, conţinutul gimnasticii ritmice,
delimitându-se de dans şi acrobaţie. Astfel, au fost stabilite următoarele criterii:

 elaborarea grupelor de elemente de tehnică corporală: variaţii de

paşi, întoarceri, elemente de supleţe, elemente de echilibru, piruete şi sărituri;

 reducerea numărului de elemente acrobatice (maxim 3) şi stabilirea

elementelor acceptate prin regulament;

14
  stabilirea mijloacelor acceptate proprii dansului şi preluarea din
conţinutul acestuia a formelor de expresivitate corporală şi motrică;

 stabilirea cerinţelor privind concordanţa între acţiunile motrice şi

particularităţile de formă şi conţinut ale acompaniamentului muzical.

Din anul 1975, FIG stabileşte programul tehnic al gimnasticii ritmice,

permiţând participarea în competiţii, în probele individuale, execuţia
exerciţiilor liber alese cu obiecte portative - cerc, minge, coardă şi panglică.

În octombrie 1981, Comitetul Olimpic Internaţional admite gimnastica

ritmică în programul olimpic, astfel că, începând din anul 1984, gimnastica
ritmică este sport olimpic.

În prezent, competiţiile naţionale şi internaţionale au devenit scena unor

performanţe deosebite care etalează măiestria ajunsă la perfecţiune a îmbinării
armonioase a mişcărilor corporale cu cele de mânuire a obiectelor portative.

1.2. Elemente de terminologie specifică gimnasticii ritmice

Ca orice domeniu de activitate, disciplină ştiinţifică sau ramură sportivă,

şi gimnastica ritmică are o terminologie proprie.
Obligatoriu, terminologia trebuie să fie în strânsă legătură cu conţinutul,
teoria, metodica şi practica pe care o reprezintă. Terminologia este cea care
contribuie la îmbunătăţirea procesului de învăţare, uşurând comunicarea dintre
elevi şi profesori, dintre sportivi şi antrenori, dintre concurenţi şi arbitri.
De asemenea, terminologia este cea care ajută la descrierea corectă a
exerciţiilor, asigurând înţelegerea esenţei mişcărilor şi crearea imaginii corecte
a acestora. Ea ajută la înţelegerea unitară a conţinutului gimnasticii ritmice şi,

15
deoarece are un caracter dinamic, este mereu completată cu ceea ce apare nou
în activitatea practică şi în cercetarea ştiinţifică a domeniului.
Trebuie specificat faptul că terminologia de specialitate a oricărui
domeniu nu este ceva permanent, deoarece prin practică ea se modifică, se
corectează sau devine incorectă.
Principalele cerinţe care stau la baza terminologiei gimnasticii ritmice, ca
şi în cazul celorlalte ramuri ale gimnasticii, sunt:
 terminologia trebuie să fie precisă – termenul folosit în denumirea
unei mişcări să nu dea naştere la mai multe interpretări;
 terminologia trebuie să fie unitară – termenul folosit în denumirea
unei mişcări să fie identic cu conţinutul;
 terminologia trebuie să fie clară – termenul folosit trebuie să redea
imaginea reală a mişcării;
 terminologia trebuie să fie concisă – termenul folosit trebuie să
poată fi definit cu un număr redus de cuvinte în redarea unei mişcări;
 termenii folosiţi trebuie să aibă o anumită sonoritate;
 terminologia trebuie să fie accesibilă;
 terminologia trebuie să fie ştiinţifică;
 terminologia trebuie să respecte particularităţile de limbă;
 terminologia trebuie să aibă calitatea de a servi şi ca mijloc de
comunicare internaţională.
Poziţiile, elementele, mişcările şi exerciţiile care formează conţinutul
specific al gimnasticii ritmice au primit nume specifice domeniului, contribuind
la formarea terminologiei proprii acestei ramuri sportive.
Pentru a alcătui conţinutul de bază al gimnasticii ritmice, ca ramură
sportivă specific feminină, aceasta a împrumutat o serie de mijloace din

16
gimnastica de bază, din gimnastica artistică, din dans, balet şi chiar din muzică,
pe care le-a adaptat specificului său.
Dintre termenii de bază folosiţi în terminologia teoretică şi practică a
gimnasticii ritmice enumerăm următoarele noţiuni:
 termen - este elementul de bază al oricărei terminologii;
 poziţie - reprezintă atitudinea corpului sau a segmentelor acestuia în
desfăşurarea unei mişcări. După axa corpului faţă de sol, poziţia acestuia poate
fi: verticală, orizontală sau înclinată;
 poziţie iniţială ( poziţie de plecare) - reprezintă atitudinea corpului
sau / şi a segmentelor acestuia din care începe o anumită mişcare;
 poziţie finală - reprezintă atitudinea corpului sau / şi a segmentelor
acestuia la terminarea unei mişcări;
 poziţie fundamentală - atitudinea corpului stabilită în mod
convenţional, după natura reazemului acestuia faţă de sol, faţă de un obiect
portativ sau faţă de un aparat. În funcţie de frecvenţa solicitării anumitor poziţii
ale corpului în diferitele exerciţii, au fost stabilite următoarele poziţii
fundamentale: stând, pe genunchi, aşezat, culcat, sprijin şi atârnat;
 poziţie derivată - rezultă dintr-o poziţie fundamentală ca urmare a
modificării poziţiei segmentelor corpului unele faţă de altele;
 poziţie specifică - este rezultatul unei structuri de mişcări mai
complexe care implică un anumit grad de dificultate în execuţie, referindu-ne în
special la poziţiile specifice de echilibru:
- passé - stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit, cu vârful piciorului
sprijinit la nivelul genunchiului piciorului opus (cu genunchiul piciorului liber
orientat înainte - passé înainte, cu genunchiul piciorului liber orientat în plan
lateral - passé lateral);

17
 - attitudé - stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit în unghi drept
înainte sau înapoi (poziţia de attitudé înainte mai poate fi denumită şi poziţia
tire-bouchon);
- arabesque - stând pe un picior, cu piciorul liber ridicat şi susţinut
întins înapoi;
- a la secondé - stând pe un picior, cu piciorul liber ridicat şi susţinut
întins înainte sau lateral;
- sur lé cou de pied - stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit susţinut
la nivelul gleznei piciorului opus.
 exerciţiu fizic - este mijlocul principal de realizare a diferitelor
sarcini.
Ca şi în celelalte ramuri ale gimnasticii, termenul de exerciţiu fizic poate
avea două accepţiuni, acestea fiind:
- act motric repetat sistematic;
- înlănţuire de mai multe elemente;
 exerciţiu liber - gen de exerciţiu constituit din mişcări analitice
executate fără obiecte portative sau aparate;
 exerciţiu liber ales - înlănţuire de mişcări concepute de antrenoare,
coregrafă şi sportivă, pe baza unor cerinţe precizate de regulament, în vederea
participării la diferite competiţii sportive specifice;
 exerciţiu impus - înlănţuire de mişcări concepute de forul
organizator, ce trebuie executate obligatoriu în mod fidel (în cadrul anumitor
competiţii sunt stabilite a fi executate doar o serie de elemente impuse);
 element - mişcare cu structură distinctă care porneşte dintr-o poziţie
iniţială şi se termină într-o poziţie finală;
 procedeu - modalitate concretă de efectuare a unui element;
 legare - execuţie succesivă a două sau mai multe elemente;

18
  combinaţie - înlănţuirea mai multor elemente într-o anumită ordine;
 compoziţie - combinarea diferitelor elemente într-un mod cât mai
armonios şi estetic;
 mişcare - acţiune de deplasare a corpului sau segmentelor acestuia
în spaţiu;
 traiectoria mişcării - drumul parcurs de corp sau de segmentele
corpului între poziţia iniţială şi cea finală;
 amplitudinea mişcării - mărimea deplasării corpului sau
segmentelor corpului între anumite repere;
 direcţia - sensul deplasării corpului sau segmentelor acestuia:
- pe direcţie principală - înainte, înapoi, lateral, sus, jos;
- pe direcţie intermediară - înainte jos, înainte sus, lateral jos,
lateral sus, înapoi jos;
- pe direcţie oblică - oblic înainte jos, oblic înainte sus, oblic
înapoi jos;
- diagonal - cu braţul drept sus şi braţul stâng jos şi invers;
 planurile - sensurile în care se desfăşoară mişcările segmentelor sau
părţilor corpului corespunzător planurilor anatomice:
- frontal - dispus paralel cu fruntea;
- sagital - dispus vertical;
- orizontal - dispus transversal;
 axele - liniile drepte, reale sau imaginare, care trec prin mijlocul
corpului, împrejurul căruia corpul se poate roti:
- longitudinal;
- transversal;
 structura mişcării - gruparea caracteristică a componentelor actului
motric pentru a-i conferi unitate;

19
  cadenţa - succesiunea ritmică sau uniformă a formelor de deplasare,
accentuarea realizându-se prin diferite modalităţi de semnalizare sonoră (bătăi
din palme, fluier, prin numărare etc.);
 tehnica mişcării - structura raţională a actului motric;
 mişcare simplă - act motric alcătuit din unul sau mai multe elemente
efectuate într-o singură direcţie;
 mişcare compusă - act motric care însumează mişcări simple
realizate de segmentele corpului simultan sau într-o succesiune care îi asigură o
anumită unitate;
 mişcare complexă - act motric care prezintă un anumit grad de
dificultate în realizarea lui;
 mişcare analitică - act motric care prin structura sa determină efecte
localizate în anumite articulaţii şi grupe musculare;
 momentul mişcării - componentă structurală care marchează
aspectele statice ale execuţiei actului motric;
 faza mişcării - componenta structurală distinctă a actului motric,
alcătuită din mai multe momente;
 perioada mişcării - componenta structurală a mişcării alcătuită din
mai multe faze succesive;
 durata mişcării - timpul necesar execuţiei actului motric;
 tempoul mişcării - cantitatea de elemente raportată la unitate de
timp sau numărul de mişcări executate în unitate de timp;
 ritmul mişcării - accentuarea periodică, după anumite reguli, a unor
structuri;
 expresivitate - particularitate a execuţiei actelor motrice prin care
sunt nuanţate momentele esenţiale ale mişcărilor, comunicând totodată prin
mişcare şi un anumit conţinut de idei şi sentimente;

20
  armonia execuţiei mişcărilor - este rezultatul nivelului tehnicii
însuşite şi particularităţile personalităţii sportivelor.
Terminologia exerciţiilor la bara de perete
Exerciţiile la bara de perete sunt mijloace specifice gimnasticii ritmice,
împrumutate dintre mişcările clasice de pregătire a dansatorilor şi balerinilor,
adaptate specificului gimnasticii ritmice şi particularităţilor feminine. Termenii
care denumesc exerciţiile la bara de perete sunt de origine franceză şi sunt
acceptaţi şi folosiţi de specialiştii domeniului din întreaga lume.
În gimnastica ritmică, exerciţiile la bara de perete sunt folosite ca
mijloace de pregătire specifică, variind ordinea şi forma lor, în vederea formării
unei ţinute corecte şi armonioase, pentru însuşirea unor elemente de tehnică
corporală, pentru dezvoltarea mobilităţii, echilibrului şi forţei, dar şi pentru
formarea capacităţii execuţiei armonioase a mişcărilor. În vederea executării
exerciţiilor la bara de perete, trebuie însuşite, în principal, poziţiile specifice
ale braţelor şi picioarelor.
Poziţiile braţelor:
Poziţia I: braţele înainte jos, rotunjite, palmele orientate faţă în faţă, cu o
distanţă de 2-3 cm între degetele mijlocii.
Poziţia a II-a: braţele înainte la nivelul apendicelui xifoid, palmele întoarse spre
corp, cu aceeaşi distanţă între degetele mijlocii.
Poziţia a III-a: braţele înainte sus, palmele orientate spre frunte.
Poziţia a IV-a: un braţ în poziţia a II-a şi celălalt în poziţia a III-a.
Poziţia a V-a: din poziţia a IV-a, braţul susţinut înainte este dus şi susţinut
lateral.
Poziţia a VI-a: din poziţia a V-a, braţul susţinut sus este dus şi susţinut înainte.
Poziţia a VII-a: braţele sunt susţinute lateral, sub nivelul umerilor, uşor îndoite
cu palmele orientate jumătate înainte.

21
 Poziţiile picioarelor:
Poziţiile picioarelor (aceleaşi ca în baletul clasic, la care se mai poate
adaugă poziţia cu tălpile paralele lipite) se învaţă la început separat, urmând ca
pe măsura însuşirii lor să se asocieze poziţiilor şi mişcărilor de trunchi şi braţe.
Cele cinci poziţii ale picioarelor preluate din baletul clasic, facilitează
obişnuirea gimnastelor cu răsucirea genunchilor şi vârfurilor în exterior, cu
repartizarea corectă a greutăţii corpului pe ambele picioare şi cu repartizarea
corectă a greutăţii pe labele picioarelor.
Însuşirea corectă a poziţiei picioarelor se va face la bară, la început cu faţa
spre bară, apoi cu un umăr spre aceasta.
Poziţia I: tălpile picioarelor sunt pe aceeaşi linie, cu călcâiele apropiate,
vârfurile răsucite în afară – fig. 1a.
Poziţia a II-a: tălpile se află pe aceeaşi linie ca la poziţia I, dar depărtate la o
lungime de talpă în plan lateral – fig.1b.
Poziţia a III-a: tălpile se acoperă jumătate una pe alta cu vârfurile răsucite spre
în afară, călcâiul piciorului din faţă aflându-se în scobitura piciorului din spate.
Este poziţia cea mai frecvent folosită în gimnastica ritmică şcolară – fig. 1c.
Poziţia a IV-a: tălpile sunt depărtate în plan sagital la o lungime de talpă şi
răsucite cu vârfurile în afară, astfel încât vârful piciorului din faţă, orientat în
afară, să fie în dreptul călcâiului piciorului din spate. Dată fiind dificultatea ei,
această poziţie se învaţă ultima şi se foloseşte destul de puţin – fig. 1d.
Poziţia a V-a: tălpile sunt paralele, apropiate şi răsucite în afară, având vârful
piciorului din faţă în dreptul călcâiului piciorului din spate – fig. 1e.
Poziţia a VI-a: tălpile paralele-lipite, este specifică gimnasticii ritmice şi
reprezintă poziţia iniţială a unor mişcări (valul de corp înainte şi înapoi etc.).

22
 a b c d e
Fig. 1

Alte noţiuni şi exerciţii de bază folosite de terminologia gimnasticii

ritmice în special în lucru la bara de perete, sunt:
 tour - rotaţie de cel puţin 3600 pe axa verticală a corpului;
 par terre - pe sol, pe podea;
 ouvert - deschis;
 fermé - închis;
 frappé - bătut, lovit;
 changement des pieds - schimbări ale picioarelor;
 en l’air - în aer;
 en dedans - înăuntru;
 plié - îndoirea genunchilor în poziţiile I, a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a.
Aceste exerciţii dezvoltă forţa musculară şi ligamentară, mobilitatea
articulară şi formează o ţinută specifică a membrelor inferioare. Pentru ca
efectul să fie cel dorit, trebuie respectate următoarele reguli:
- greutatea corpului să fie repartizată pe ambele picioare, pe toată talpa,
insistând pe latura externă a labei piciorului;
- genunchii să fie răsuciţi în exterior pe linia vârfurilor picioarelor;
- trunchiul să fie susţinut armonios pe verticală;
- acţiunile să se realizeze lent, continuu, în măsurile muzicale 3/4 şi 4/4;

23
 - călcâiele să păstreze contactul cu solul cât mai mult timp posibil;
- învăţarea să se realizeze cu faţa la bară şi apoi să se lucreze cu un umăr
la bară (la început cu mâna liberă pe şold, apoi cu braţul susţinut lateral).
 demi-plié - îndoire uşoară a genunchilor, genunchii trebuind să fie
orientaţi în exterior, păstrându-se contactul călcâielor cu solul. Poate fi executat
din toate poziţiile, în afară de poziţia a VI-a – fig. 2.

Fig. 2

 grand-plié - îndoire maximă a genunchilor, genunchii orientaţi în

exterior, cu ridicarea cât mai târzie a călcâielor de pe sol, iar la revenire, cu
aşezarea lor cât mai timpurie. Poate fi executat din toate poziţiile, în afară de
poziţia a VI-a, iar în poziţia a II-a nu se ridică călcâiele de pe sol. Când se
execută cu un umăr la bară, braţul liber care în poziţia iniţială este susţinut
lateral, coboară odată cu îndoirea genunchilor înainte - jos, iar la revenire se
ridică, conducând mişcarea cu cotul prin înainte lateral. Ca şi mişcarea
picioarelor şi cea a braţelor trebuie executată lin, fără opriri şi completată de
mişcarea capului care urmăreşte braţul.
 battement tendu - întinderea labei piciorului, cu vârful pe sol pe
direcţiile înainte, lateral, înapoi şi revenire în poziţia iniţială.
Se execută din poziţiile I, a III-a şi a V-a, piciorul cu care se lucrează
trebuind să fie răsucit cu vârful în exterior, mişcarea fiind condusă cu călcâiul.

24
 Indiferent de direcţia pe care alunecă piciorul, călcâiul rămâne răsucit
spre piciorul de sprijin. Mişcarea se învaţă în poziţia I, în tempo lent (o măsură
pentru alunecarea piciorului, altă măsură pentru apropierea lui). Este un
exerciţiu de bază care contribuie la formarea ţinutei corecte a picioarelor,
precum şi pentru încălzirea gleznelor şi grupelor musculare ale membrelor
inferioare.
Se execută pe măsuri muzicale 2/4, fiecare mişcare realizându-se pe câte
o măsură muzicală. „Battement tendu-ul” se execută pe cele trei direcţii
(înainte, lateral şi înapoi) de opt ori, de patru ori sau în cruce (o mişcare pe
fiecare direcţie). Când „battement tendu-ul” şi „demi-plié-ul” sunt bine însuşite,
ele pot fi combinate – fig. 3.

Fig. 3.

 battement jété - întinderea şi ridicarea piciorului de pe sol la 200 - 250

pe toate direcţiile (înainte, lateral şi înapoi) şi revenire în poziţia iniţială.
Poate fi executat din poziţiile: I, a III-a şi a V-a – fig. 4.

Fig. 4.

25
  battement soutenu - întinderea labei piciorului cu vârful sprijinit pe sol
(„par terre”) – fig. 5a sau ridicat de pe sol („en l’air”) – fig. 5b, la 450 - 900,
simultan cu îndoirea celuilalt picior, cu genunchiul orientat spre exterior, după
care urmează revenirea la poziţia iniţială.
Poate fi executat din poziţiile I, a III-a şi a V-a în măsura muzicală 3/4.

a b
Fig. 5

 battement développé (măsura ¾) - este o componentă a legăturii

„adagio”, care se execută foarte lent şi constă în întinderea piciorului activ din
poziţia „passé”, pe toate cele trei direcţii, la o înălţime de 900. Ambele picioare
trebuie să fie răsucite în exterior şi întinse la maxim.
Revenirea la poziţia iniţială se poate face prin coborârea piciorului întins,
finalizând astfel mişcarea ca la „battement jetté” sau cu îndoirea genunchiului
în poziţia „passé”.
 battement fondu - îndoirea genunchiului piciorului de bază (orientat în
exterior) simultan cu aşezarea piciorului liber în poziţia „sur le cou de pied” cu
genunchiul îndoit orientat în exterior.
Urmează întinderea simultană a picioarelor cu ducerea celui care a fost în
poziţia „sur le cou de pied” întins înainte, lateral sau înapoi, cu vârful piciorului
sprijinit pe sol sau ridicat la 450 - 900 de pe sol – fig. 6.

26
 Fig. 6

 battement frappé - se execută din poziţia stând pe un picior cu piciorul

liber sprijinit pe sol lateral pe vârf sau ridicat la 200 - 250 de sol, se realizează o
lovire rapidă cu piciorul liber în poziţia „sur le cou de pied” urmată de
întinderea rapidă a aceluiaşi picior înainte, lateral sau înapoi cu vârful piciorului
sprijinit pe sol sau ridicat de pe sol la 200 - 250.
 grand battement - balansul energic al unui picior înainte, lateral sau
înapoi cu revenire în poziţia iniţială. Poate fi executat din poziţiile I, a III-a şi a
V-a în măsurile muzicale 2/4 şi 4/4 de opt ori sau de patru ori pe aceeaşi
direcţie sau în cruce, ambele picioare fiind întinse şi răsucite spre exterior, fig.
7.

Fig. 7

 grand battement balancé (cloche) - este o variantă de balansări legate

ale piciorului liber înainte-înapoi-înainte - revenire în poziţia iniţială şi în sens
invers, cu treceri prin poziţia I.

27
  ronde de jambé (par terre sau en l'air) - duceri ale unui picior din
înainte spre înapoi şi în sens invers, cu descrierea unui semicerc, cu vârful
piciorului sprijinit pe sol sau ridicat de pe sol , trecând prin poziţia I.
 temps-lié - trecerea greutăţii corpului de pe ambele picioare pe un
singur picior şi de pe un picior pe celălalt pe direcţiile înainte, lateral şi înapoi.
Poate fi executat şi ca mişcare de legătură în diferite combinaţii.
 relevé - ridicare pe vârfuri cu revenire în poziţia iniţială. Este un
exerciţiu excelent, utilizat ca mijloc pregătitor în învăţarea variaţiilor de paşi de
mers, de alergare şi a paşilor de dans, în menţinerea poziţiilor de echilibru şi în
realizarea întoarcerilor, piruetelor şi săriturilor.
Se foloseşte în combinaţiile cu „demi-plié”, „temps-lié”, cu şi fără
sprijin la bara de perete şi pe sol.
 adagio - este o combinaţie de elemente executate în tempo foarte lent şi
cuprinde: îndoiri şi întinderi ale picioarelor, îndoiri şi ridicări ale trunchiului,
elemente de echilibru, întoarceri, valuri de corp etc.
 elongaţii - nu au o denumire clasică, dar se execută ca o combinaţie de
mişcări după cele de „adagio” în scopul dezvoltării supleţei şi mobilităţii.
 cambré - reprezintă mişcările ample de îndoire a trunchiului spre
înainte, lateral şi spre înapoi.
Se execută din poziţiile I, a II-a sau din stând pe un picior cu celălalt
picior ridicat şi sprijinit pe bară înainte, lateral sau înapoi, în măsurile muzicale
3/4 şi 4/4, la început cu faţa la bara de perete, apoi cu un umăr.
„Cambre-urile” dezvoltă elasticitatea coloanei vertebrale şi forţa
musculaturii trunchiului.
 fouetté - întoarcerea corpului de 1800 pe un picior, precedată de
balansul piciorului liber înainte sau înapoi.

28
  sauté (săltări mici) - se execută în măsurile muzicale de 3/4 din
poziţiile a I, a II-a, a III-a şi a V-a.
Mişcarea începe din „demi-plié” urmat de desprinderea pe verticală cu
întinderea completă a genunchilor şi vârfurilor. Corpul se menţine pe verticală,
aterizarea se face de pe vârfuri pe toată talpa, în „demi-plié”.
Săltările mici cu schimbarea picioarelor în poziţia a V-a, alternative, când
cu un picior când cu celălalt picior înainte, poartă denumirea de changement
des pieds.

1.3. Componentele expresivităţii corporale şi motrice

A. Participarea totală a corpului în mişcare

În gimnastica ritmică predomină mişcările de elan, fiind determinate de

deplasarea centrului de greutate, implicând în mişcare corpul în totalitate.

Dacă mişcarea se efectuează, în principal, cu un segment corporal, este

necesar ca şi alte segmente să întregească mişcarea respectivă, amplificând-o,
prelungind-o şi în felul acesta crescându-i frumuseţea şi expresivitatea. Concret,
această participare se realizează prin îndoiri ale membrelor inferioare, balansuri
sau valuri uşoare de trunchi, de braţe, urmărirea mişcării braţelor cu capul etc.
De altfel, regulamentul competiţional consideră greşită activitatea izolată a
segmentelor corporale sau poziţiile statice.

B. Execuţia naturală a mişcărilor (armonia în mişcare) dând impresia de

uşurinţă, este o componentă care urmăreşte creşterea expresivităţii mişcărilor.
Aceasta se obţine printr-o exersare specifică, în scopul eliminări contracţiilor
musculare excesive, exprimând plăcerea execuţiei mişcărilor, desăvârşind
totodată tehnica de execuţie a acestora în prezenţa acompaniamentului muzical

29
(orice efort este mult mai uşor de susţinut în compania muzicii, indiferent de
natura lui).

C. Execuţia amplă şi legată a mişcărilor (amplitudinea mişcărilor), atât în

cazul elementelor de mobilitate şi elasticitate, cât şi în cazul zborurilor
săriturilor, a deplasărilor în spaţiul de lucru, a mânuirii obiectelor portative.

D. Concordanţa dintre mişcare şi muzică (ritmul şi muzicalitatea)

exprimă legătura dintre mişcare şi muzică şi pune în valoare personalitatea
gimnastelor. Aceasta se concretizează prin capacitatea gimnastelor de a reda
fidel prin mişcare, nuanţele muzicale (ritmul, tempoul, intensitatea şi acuitatea
sunetelor, frazarea muzicală şi melodia). Educarea muzicală se realizează
permanent de-a lungul întregii perioade de pregătire.

E. Comunicarea cu partenerul sau cu întregul colectiv

Exerciţiile în gimnastica ritmică competiţională pot fi executate individual

sau în ansamblu. În activităţile de masă gen serbări şcolare şi demonstraţii
sportive, exerciţiile pot fi executate, de asemenea, individual, pe perechi şi în
grup (ansamblu). În cazul exerciţiilor care se execută pe perechi sau în
ansamblu, mişcarea fiecăruia capătă o nouă valoare, întregindu-se prin relaţiile
care se stabilesc cu celelalte executante.

Deosebit de importantă este sincronizarea mişcărilor în ansamblu,

omogenitatea lor prin uşurinţa de a conduce sau a se lăsa condus, prin precizia
formaţiilor şi schimbărilor de formaţii, prin comunicarea (urmărirea cu privirea)
cu celelalte partenere.

F. Orientarea în spaţiu

Exerciţiile în gimnastica ritmică, fie că se execută individual sau în

ansamblu, îşi limitează desfăşurarea în spaţii bine precizate, în competiţii

30
spaţiul regulamentar fiind de 12/12m. Şi în cadrul serbărilor şcolare sau a
demonstraţiilor sportive spaţiul este limitat, putând fi scenă sau stadion.

Spaţiul de lucru trebuie să fie acoperit în totalitate în deplasare, desenul

realizat trebuie să fie variat, cu deplasări în figuri care să corespundă
particularităţilor tehnice de execuţie a mişcărilor.

Desfăşurarea exerciţiilor se va face în planuri şi direcţii diferite care se

stabilesc în funcţie de direcţia principală, astfel încât executanta să se poată
orienta precis, iar arbitrii sau spectatorii să poată recepţiona corect mişcarea
efectuată. La orice mişcare trebuie să se vadă clar în ce parte se află orientată
executanta cu faţa, direcţia sau planul de efectuare a mişcărilor, segmentele
corporale, poziţiile în care eventual sunt fixate celelalte segmente ale corpului,
în ce direcţie se execută deplasările sau elementele ce compun exerciţiul.

1.4. Principiile şi metodele didactice folosite în

gimnastica ritmică

Gimnastica ritmică sportivă poartă amprenta practicării sale numai de

către sexul frumos. Modul de acţionare este specific feminin şi se caracterizează
prin graţie, supleţe, naturaleţe, uşurinţă în execuţie, capacitate de coordonare
între segmentele corporale şi obiectele portative, dinamism, amplitudine şi
alternarea echilibrată între încordare şi relaxare musculară, toate într-o strânsă
corelare cu muzica. În funcţie de sarcinile pe care le rezolvă, gimnastica ritmică
se divide în două părţi:

 gimnastica ritmică de masă care are o contribuţie importantă în

realizarea obiectivelor educaţiei fizice;

31
  gimnastica ritmică de performanţă care presupune atingerea
măiestriei sportive prin participarea la competiţii conform regulamentelor
naţionale şi internaţionale.
În cadrul procesului instructiv-educativ, atât în lecţiile de educaţie fizică,
cât şi în antrenamentul sportiv, se respectă următoarele principii şi metode
didactice:

Principii didactice:

 modelării conţinutului instruirii (eşalonarea conţinutului gimnasticii

ritmice sportive în programă sub forma modelelor diferenţiate pe cicluri de
învăţământ);
 orientării educative (valori morale, civice, estetice);
 participării conştiente şi active;
 intuiţiei (formarea deprinderilor strâns legate de baza senzorială);
 accesibilităţii (simplu-complex, cunoscut-necunoscut, uşor-greu);
 sistematizării şi continuităţii.
Metode didactice: verbale (povestirea, explicaţia); intuitive (demonstraţia,
observaţia); practice (exersarea, jocul); de verificare; modelarea;
programarea; problematizarea; algoritmizarea.
Gimnastica ritmică sportivă, componentă a ştiinţei educaţiei fizice, cu un
domeniu propriu de activitate, cu mijloace şi metode proprii, cu o terminologie
proprie, presupune şi o preocupare deosebită pentru cercetarea ştiinţifică, atât
cu caracter fundamental (studierea conceptului, esenţei şi orientării), cât şi
aplicativ (studierea fenomenelor specifice practico-metodice în vederea
optimizării lor).

32
 Printre metodele de cercetare folosite de gimnastica ritmică amintim:
documentarea; observaţia; experimentul pedagogic; ancheta; metode statistico-
matematice; metode sociometrice etc.

În privinţa conţinutului gimnasticii ritmice se poate afirma că există

multiple tangenţe între ea ca disciplină sportivă şi dans. Atât dansul, cât şi
gimnastica ritmică folosesc în tehnica fundamentală paşi de dans, momente de
echilibru, piruete, întoarceri, sărituri mici şi mari, mişcări de trunchi, valuri,
elemente acrobatice şi diferite procedee de mânuire a obiectelor portative.

Pe lângă metodele didactice menţionate, muzica este folosită în instruire

ca un procedeu metodic specific, creând posibilitatea însuşirii corecte şi mai
rapide a mişcărilor prin impunerea ritmului, a gradului de încordare şi relaxare
musculară, a amplitudinii şi vitezei de execuţie. De asemenea, acest procedeu
metodic facilitează dezvoltarea memoriei motrice, a expresivităţii, a creativităţii
şi duce la întârzierea apariţiei oboselii. În concluzie, se poate aprecia că atât
dansul, cât şi gimnastica ritmică contribuie la educarea expresivităţii corporale,
motrice şi a simţului artistic al fetelor.

I.5. Conţinutul şi structura lecţiei de gimnastică ritmică

Complexitatea conţinutului gimnasticii ritmice din şcoală, bazată pe un

grad sporit de coordonare, se manifestă prin realizarea simultană a mai multor
forme de mişcare la nivelul a două, trei segmente ale corpului, în legătură
organică cu muzica.

Gimnastica ritmică dispune de un conţinut accesibil, deosebit de bogat şi

variat, care trebuie să fie utilizat într-o eşalonare judicioasă, pe parcursul anilor
de studiu, începând chiar din clasa a doua a ciclului primar.

33
 Însuşirea acestui conţinut se poate realiza diferit în funcţie de baza
materială existentă în fiecare unitate şcolară. În acest sens există următoarele
modalităţi de abordare:

- pe parcursul întregului an şcolar, în diferite verigi ale lecţiei de

educaţie fizică şi sport, corespunzător obiectivelor specifice acestor secvenţe;
- în cadrul unor sisteme de lecţii având conţinut integral de
gimnastică ritmică, eşalonate în cuprinsul planului anual.
Lecţia de gimnastică ritmică are un conţinut structurat în raport cu
criteriile biologice, pedagogice şi metodice ale fiecărui ciclu de învăţământ.
Este alcătuită din totalitatea mijloacelor, măsurilor didactice şi organizatorice
selecţionate pentru realizarea temelor şi obiectivelor instructiv-educative ale
lecţiei.

Structurarea lecţiilor pe verigi facilitează folosirea componentelor de

bază ale procesului instructiv-educativ, formarea componentelor de bază ale
mişcării estetice, influenţarea selectivă şi specifică a aparatului locomotor,
formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specific feminine
şi încheierea pedagogică a lecţiei.

Veriga I Organizarea şi disciplinarea colectivului - trebuie să asigure un

început organizat, să capteze atenţia elevilor, să le trezească interesul pentru
lecţie. Pentru îndeplinirea acestor obiective se folosesc ca mijloace de
acţionare, exerciţii de front, ordine şi formaţii cu acompaniament muzical vioi,
bine ritmat, cu caracter vesel, teme ritmice de percuţie. Durata acestei verigi
este de 3-5 minute.

Veriga a II-a Pregătirea organismului pentru efort - are o durată de 3-5

minute şi urmăreşte stimularea treptată a marilor funcţiuni ale organismului
executantelor, asigurând o stare de excitabilitate optimă, educând percepţiile

34
temporale şi auditive legate de durata măsurilor muzicale, a timpilor cu valori
diferite, a ritmurilor şi tempoului muzical. Ca mijloace specifice de acţionare se
folosesc diferite combinaţii de paşi de mers, alergare şi paşi de dans.

Veriga a III-a Influenţarea selectivă a aparatului locomotor - are

alocată o durată de 5-7 minute şi urmăreşte educarea ţinutei şi execuţiei
artistice, asigurând obţinerea elasticităţii musculare şi ligamentare, a mobilităţii
articulare, precum şi educarea ritmicităţii mişcărilor. Ca mijloace de acţionare
se folosesc exerciţii pentru formarea ţinutei corecte şi a execuţiei artistice
(exerciţii la bara de perete), exerciţii pentru prelucrarea diferitelor părţi ale
corpului cu caracter de forţă, întindere musculară şi relaxare, libere şi cu obiecte
portative în scopul creşterii gradului de contracţie musculară a corpului, a
amplitudinii mişcărilor, toate executate cu acompaniament muzical, cu scopul
de a perfecţiona trăsăturile fundamentale ale mişcării artistice.

Verigile a IV-a, a V-a şi a VI-a - pot fi de învăţare a actelor motrice noi,

de consolidare a cunoştinţelor şi priceperilor, de formare a capacităţii de
generalizare, de dezvoltare a calităţilor motrice şi de verificare a nivelului de
însuşire a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice, în funcţie de
tipul lecţiei. Obiectivele vor varia şi ele în raport cu tipul lecţiei, după cum
urmează: în lecţiile de însuşire a actelor motrice noi se urmăreşte formarea
unor reprezentări corecte, structurate, în strânsă legătură cu muzica.

Iniţierea în mecanismul de bază al structurii respective se va face cu

exerciţii libere şi cu mânuirea diferitelor obiecte portative specifice gimnasticii
ritmice. În cadrul lecţiilor de consolidare şi perfecţionare a cunoştinţelor,
priceperilor şi deprinderilor se urmăreşte formarea stereotipului dinamic şi
aplicarea lui în condiţii variate (legări libere), apoi cu adaptarea mânuirii unor
obiecte portative şi cu acompaniament muzical. În gimnastica ritmică,

35
formarea capacităţilor de generalizare este prezentă ca şi gradare a dificultăţii
exerciţiilor în raport cu vârsta şi nivelul de pregătire al executantelor, atât sub
forma capacităţii de a executa priceperile şi deprinderile motrice libere şi cu
obiecte portative însuşite în condiţii variate, cât şi sub forma capacităţii
creatoare, a capacităţii de decizie, de selecţie optimă a structurilor însuşite în
vederea realizării improvizaţiilor motrice cu muzică în primă audiţie.

Dezvoltarea calităţilor motrice în gimnastica ritmică urmăreşte mai ales

creşterea indicilor de mobilitate la nivelul tuturor articulaţiilor, cu accent pe
mobilitatea coloanei vertebrale pe toată lungimea ei, dezvoltarea indicilor de
viteză, îndemânare, forţa de susţinere a segmentelor corporale în diferite
poziţii de echilibru şi a rezistenţei specifice.

Verificarea nivelului esteticii mişcărilor, a nivelului de însuşire a

cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice specifice, cât şi a nivelului
de dezvoltare a calităţilor motrice, urmăreşte aprecierea rezultatelor pe care
executantele le-au obţinut în lecţii, precum şi educarea capacităţii de
autoapreciere obiectivă a rezultatelor. Aprecierea se poate face prin note şi
calificative.

Veriga a VII-a Revenirea organismului după efort urmăreşte revenirea

treptată a organismului din punct de vedere al valorii marilor funcţiuni şi al
excitabilităţii neuro-musculare. Ca sisteme de acţionare se folosesc exerciţii
libere, cu obiecte portative (eşarfă, panglică) şi exerciţii cu caracter liniştitor.

Veriga a VIII-a Concluzii, aprecieri cu privire la rezultatele obţinute de

executante şi recomandări pentru activitatea independentă. Urmăreşte, pe o
durată de 2-3 minute, să formeze la executante capacitatea de autoapreciere,
precum şi să realizeze bilanţul asupra desfăşurării lecţiei. Sistemele de acţionare

36
se conturează prin formularea de teme şi indicaţii pentru activitatea
independentă.

Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară cu grupe de executante care au

aptitudini pentru practicarea gimnasticii ritmice.

Din cadrul acestor grupe se stabilesc echipele reprezentative pentru

competiţii interşcolare şi pentru activităţile cultural-sportive (spectacole,
serbări) organizate la nivelul unităţilor şcolare.

CAPITOLUL 2

ACOMPANIAMENTUL MUZICAL ÎN GIMNASTICA RITMICĂ

Gimnastica ritmică s-a constituit ca urmare a preocupărilor de a găsi

mijloacele şi metodele cele mai eficiente care să influenţeze educarea şi
dezvoltarea armonioasă din punct de vedere fizic, fiziologic, psihic, intelectual
şi moral al fetelor, pentru a putea reda prin mişcare trăirile interioare în strânsă
legătură cu acordurile muzicale.
Muzica determină reacţii reflexe, involuntare la cei care o ascultă,
concretizate în mişcări estetice, coordonate şi organizate, realizând astfel
armonia dintre mişcare şi muzică.
Dacă băieţii marchează prin bătăi din palme sau mişcări pe loc ritmul
muzicii, fetele au o formă de manifestare mai amplă, în sensul că ele se
deplasează cu paşi graţioşi, angrenând în mişcare întregul corp. De altfel,
influenţele muzicii asupra omului sunt deja cunoscute şi apreciate, folosindu-se
chiar terapia prin muzică (meloterapia), mai ales în afecţiunile psihice.
În gimnastica ritmică acompaniamentul muzical reprezintă o caracteristică
proprie disciplinei. Dacă ne referim la latura competiţională, prin regulament,

37
încă din anul 1968, au fost formulate o serie de cerinţe speciale referitoare la
acompaniamentul muzical, astfel:
- acompaniamentul muzical este o cerinţă importantă în acompanierea
mişcărilor ce alcătuiesc exerciţiile;
- acompaniamentul muzical poate fi compus special sau poate fi ales
din piese muzicale cunoscute;
- exerciţiile trebuie concepute astfel încât să corespundă stilului
muzicii, dar şi muzica trebuie să corespundă genului exerciţiilor;
- toţi factorii muzicali: ritmul, tempoul, dinamica şi melodia trebuie să
fie exprimaţi în exerciţii, compoziţia trebuind să oglindească perfect unitatea
dintre mişcare şi muzică;
- compoziţia exerciţiului trebuie să corespundă particularităţilor
muzicii;
- etapele mişcării, înlănţuirea elementelor trebuie să fie în concordanţă
cu durata părţilor muzicale;
- piesele muzicale trebuie să fie plăcute, să trezească sentimente atât
pentru executantă, cât şi pentru spectatori, evitându-se alegerea pieselor
muzicale pesimiste sau monotone;
- pentru acompaniament pot fi folosite: casete audio, CD-uri sau chiar
un pianist acompaniator.
În prezent, regulamentul competiţional a fost modificat permiţând şi
folosirea pieselor muzicale înregistrate în interpretare orchestrală.
Aceasta a dus la îmbogăţirea conţinutului exerciţiilor, lucru evident mai
ales la exerciţiile de ansamblu, oferind posibilitatea de a folosi mişcări,
combinaţii de elemente, deplasări în spaţii de lucru diferite, la una sau mai
multe executante, corelate instrumentelor din orchestră.

38
 Chiar şi în cazul gimnasticii ritmice şcolare, acompaniamentul muzical
este o cerinţă indispensabilă, avându-se în vedere că el reprezintă şi un
procedeu metodic în învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor
motrice specific feminine, precum şi în realizarea celorlalte finalităţi proprii
gimnasticii ritmice. Influenţele acompaniamentului muzical sunt complexe şi
valoroase deoarece:
a) contribuie la obţinerea unei excitabilităţi nervoase optime, astfel:
- muzica selecţionată poate să calmeze, să liniştească, să stimuleze
sau să ridice starea de excitabilitate nervoasă;
- muzica asigură captarea atenţiei prin teme muzicale, ritmuri variate,
pauze neaşteptate, tempo-uri alternante, jocuri muzicale;
- muzica poate determina trăiri afective diferite, în funcţie de
caracterul pieselor muzicale folosite (lin, cursiv, rapid, sacadat, vioi, vesel etc.);
b) contribuie la susţinerea mai uşoară a eforturilor, la întârzierea apariţiei
oboselii sau la depăşirea ei prin stimularea marilor funcţiuni (circulaţia şi
respiraţia), reglând ritmul reflex al acestora;
c) creşte receptivitatea şi perceptibilitatea analizatorului auditiv;
d) uşurează formarea corectă şi rapidă a deprinderilor motrice,
contribuind la formarea unei reprezentări vii asupra mişcării, fiind un element
suplimentar care completează demonstraţia şi explicaţia, întregind-o,
subliniind-o;
e) determină în mod reflex ritmul, viteza, gradul de încordare,
amplitudinea, contribuind la formarea, consolidarea şi perfecţionarea
mişcărilor;
f) creează stări emoţionale deosebite, favorabile susţinerii efortului dar şi
relaxării, emoţii estetice plăcute, contribuind la dezvoltarea expresivităţii în
execuţie;

39
 g) favorizează dezvoltarea imaginaţiei creatoare prin efectul mobilizator
pentru mişcare;
h) contribuie la îmbogăţirea culturii generale, atât prin noţiuni de teorie
muzicală, cât şi prin cunoaşterea unor piese muzicale şi a compozitorilor lor.

2.1. Noţiuni elementare de teorie muzicală

Având în vedere necesitatea realizării armoniei între mişcare şi muzică,

pentru a obţine efectele dorite, sunt indispensabile anumite cunoştinţe muzicale.
Limbajul gimnasticii ritmice trebuie adus la un numitor comun cu
limbajul clasic al muzicii pentru a putea oglindi unitatea armonică a mişcării cu
muzica.
Transmiterea ideilor, a coloraturii emoţionale în muzică, se realizează prin
sunete muzicale.
Sunetul muzical reprezintă o vibraţie, o mişcare transmisă prin unde,
timpanelor noastre. Din punct de vedere al regularităţii ei, această vibraţie poate
să fie sunet muzical sau zgomot. Aşadar, sunetul muzical ia naştere din mişcare,
se propagă prin mişcare şi ajută la perfecţionarea mişcării umane.
Sunetul muzical are patru proprietăţi:
- acuitate (înălţime) - componenta de tonalitate;
- intensitate - componenta de forţă;
- timbru (culoare) - componenta de stil;
- durată - componenta de timp.
Aceste patru proprietăţi ale sunetului muzical sunt cele care, prin trăirile,
prin sentimentele care le generează, reprezintă călăuza mişcărilor omului în
concordanţă cu muzica.

40
 Privind acuitatea sau înălţimea, pentru sunetele joase sunt specifice
mişcările cu caracter grav, mişcările greoaie în poziţii joase, iar sunetelor înalte
le sunt caracteristice mişcările înălţătoare, moi, uşoare.
Diferenţa dintre înălţimea sunetelor trebuie exprimată prin mişcare.
Intensitatea sunetelor, gradarea de forţă a sunetelor muzicale, este
implicată în mişcare prin două aspecte:
- prin dirijarea dinamicii de manifestare a contracţiilor musculare,
gradarea lor;
- prin orientarea selecţiei diferitelor acţiuni componente ale unei
structuri de mişcare.
Intensitatea sunetelor şi schimbarea ei (dinamica) are o mare influenţă
asupra mişcării, nuanţelor diferite de intensitate corespunzându-le mişcări cu
nuanţe diferite de încordare, de forţă.
Nuanţele de intensitate forte presupun mişcări dinamice, cu o gradaţie de
forţă (tonus) crescută, în timp ce nuanţele de piano conduc spre mişcări lente:
întinderi şi relaxări.
Intensitatea medie (mezzo-forte) cere o mişcare cu un tonus controlat de
genul mişcărilor conduse.
Deci, dinamica mişcărilor trebuie să corespundă dinamicii muzicii.
Sunetele scurte determină acţiuni scurte şi rapide (mers vioi, rapid,
alergare), iar sunetele prelungi determină acţiuni ample, încete, curgătoare.
Timbrul (culoarea) sunetelor face posibilă diferenţierea dintre sunetele
instrumentelor şi între acestea şi vocea omenească. Aceasta nu poate fi
transmisă direct în coloritul mişcării, dar între acestea este posibilă o influenţă
reciprocă - exemplu: o mişcare executată pe o piesă muzicală lipsită de culoare
devine şi ea monotonă.

41
 Durata sunetelor este şi ea în strânsă legătură cu mişcarea, valoarea
temporală a fiecărui sunet muzical, redată în muzică prin note muzicale, se
implică direct în dirijarea duratei de efectuare a mişcărilor propuse.

2.2. Mijloacele de expresivitate muzicală

Mijloacele de expresivitate muzicală sunt concretizate în: agogică,

dinamică, formă şi frazare muzicală, melodie şi caracter.
Noţiuni de agogică
Agogica se referă la reprezentarea sunetelor, notarea lor, la măsură, ritm şi
tempo.
Notele muzicale reprezintă exprimarea sunetelor în muzică şi se notează
prin semne speciale pe portativul format din cinci linii orizontale şi paralele
(do, re, mi, fa, sol, la, si). Notele marchează înălţimea şi durata sunetelor, cu
ajutorul lor putându-se fixa în scris, ritmul şi melodia.
Durata valorii notelor se exprimă astfel:
- notă întreagă – 4 timpi – întreg;
- doime – 2 timpi – jumătate;
- pătrime – 1 timp – sfert;
- optime – ½ timp – ½ sfert.
Exemple: jocuri ritmice care redau valoarea diferită a notelor muzicale
Notă întreagă – 4 timpi: formaţie de cerc:
- executanţii cu faţa la centrul cercului - redare prin percuţie, o bătaie
din palme a timpului 1 al unei note muzicale, ceilalţi 3 timpi fiind doar
număraţi cu voce tare;
- executanţii cu faţa la centrul cercului – pas înainte cu piciorul drept
pe timpul 1 şi numărare cu voce tare pe loc a timpilor 2,3,4;
- acelaşi joc se va repeta cu păşire pe piciorul stâng;

42
 - acelaşi joc poate fi executat şi cu păşire spre înapoi pe piciorul drept
şi stâng;
- executanţii cu faţa la centrul cercului - săltare cu uşoară deplasare
spre înainte cu impulsie şi aterizare pe ambele picioare pe timpul 1 al notei
muzicale şi oprire în „demi-plié” pe timpii 2,3,4;
- acelaşi joc poate fi repetat şi cu deplasare spre înapoi sau în plan
lateral spre dreapta sau spre stânga;
- executanţii cu faţa la centrul cercului:
 T1 - ridicarea simultană a braţelor înainte;
T2-4 - menţinerea braţelor înainte şi numărarea acestora cu voce tare;
T5 - ridicarea simultană a braţelor sus;
T6-8 - menţinerea braţelor sus şi numărarea timpilor cu voce tare;

 T1 - coborârea braţelor lateral;

T2-4 - menţinerea braţelor în poziţie şi numărarea timpilor cu voce tare;
T5 - coborârea braţelor jos;
T6-8 - numărare cu voce tare a timpilor;
- acelaşi joc poate fi executat şi cu ridicarea sau coborârea alternativă
sau succesivă a braţelor prin înainte, prin înapoi sau prin lateral.
Doime – 2 timpi: formaţie de cerc:
- executanţii cu faţa spre centrul cercului - redau prin percuţie - bătaie
din palme, bătaia unui picior pe sol, lovirea unei tamburine, a unei mingii pe sol
etc.
- timpul 1 al unei doimi, timpul 2 fiind doar numărat;
- executantele cu faţa spre centrul cercului - pas suplu („temp-lié”)
spre înainte cu piciorul stâng pe timpul 1, apropierea piciorului drept pe timpul
2 şi numărare cu voce tare după care se păşeşte cu piciorul opus;

43
 - aceeaşi structură poate fi executată şi cu deplasare spre înapoi;
- aceleaşi structuri pot fi executate cu amplitudine crescută prin
ridicarea şi coborârea braţelor prin înainte sau prin înapoi, sus sau jos.
Pătrime – 1 timp: formaţie de cerc:
- executantele cu faţa spre centrul cercului - redau prin percuţie -
bătaie din palme, bătaia unui picior pe sol, lovirea unei tamburine etc. pe fiecare
timp;
- executantele cu umărul drept spre centrul cercului - percuţii
individuale din palme corespunzătoare fiecărei pătrimi, simultan cu deplasare
pe circumferinţa cercului;
- aceeaşi structură se poate executa şi cu deplasare în sens opus;
- executantele cu faţa spre centru cercului:
- T1-2 - percuţii individuale cu palmele ;
- T3-4 - percuţii cu talpa piciorului drept pe sol;
- T5-6 - percuţii cu talpa piciorului stâng pe sol;
- T7-8 - percuţii succesive cu palmele pe coapse.
Optime – 1/2 timp: formaţie de cerc:
- executantele cu faţa spre cerc - redau prin percuţie - bătaie din
palme, cu piciorul drept sau stâng bătaie accentuată în sol, loviri ale unei
tamburine etc. de două ori pentru fiecare timp (cele două percuţii egale trebuie
numărate o singură dată, silabisind fiecare număr astfel: 1 u-nu, 2 do-i, 3 tre-i, 4
pa-tru, 5 cinci-i, 6 şa-se, 7 şap-te, 8 op-t;
- executantele cu umărul drept spre centrul cercului - alergare uşoară
simplă, cu întoarcere 1800, 3600 în funcţie de comanda primită, executând câte
doi paşi pe fiecare timp;
Măsura muzicală reprezintă unitatea de măsură în muzică şi grupează
sunete inegale în grupe de valori egale. În scris, este reprezentată de intervalul

44
dintre două bare verticale, iar auditiv, prin repetarea la intervale egale a
timpului forte. Valoarea măsurii muzicale se notează la începutul portativului,
imediat după cheie, sub formă de fracţie.
Numitorul stabileşte unitatea metrică de bază şi valoarea notelor folosite
în măsura respectivă.
Numărătorul arată de câte ori apare unitatea metrică de bază în măsură.
În gimnastica ritmică sportivă cele mai întrebuinţate măsuri muzicale
sunt:
- măsura muzicală 2/4 (polkă, galop, dansuri populare româneşti) -
primul timp este tare deci accentuat, iar al doilea timp este slab, neaccentuat;
- măsura muzicală 3/4 (vals, mazurcă, poloneză) primul timp este tare,
următorii timpi sunt slabi;
- măsura muzicală 4/4 (marş, unele gavote) primul timp este tare, al
doilea este slab, al treilea este semi-tare, iar al patrulea este slab.
Ritmul în muzică reprezintă:
- succesiunea timpilor tari, semi-tari şi slabi (neaccentuaţi);
- durata diferită a valorilor notelor muzicale.
Din punct de vedere estetic, ritmul este cel care dă vigoare şi energie
pieselor muzicale, ordonând pulsaţia, atât melodiei, cât şi a armoniei.
Concordanţa acţiunilor motrice cu ritmul muzical este reprezentată prin
capacitatea de a efectua înlănţuirile de mişcări într-o evoluţie spaţio-temporală,
simetrică, periodică şi accentuată, conform particularităţilor ritmice (durata
valorilor notelor şi timpilor accentuaţi) proprii fiecărui fragment muzical. În
gimnastică, din necesităţi metodice, se numără întotdeauna timpii tari şi cei
semi-tari, aceştia corespunzând timpilor de mişcare. Măsurile muzicale încep de
obicei cu timpii tari. Există însă situaţii în care fraza muzicală începe cu o
măsură incompletă, lipsindu-i primul sau al doilea timp şi se completează în

45
ultima măsură a frazei muzicale. Măsura incompletă de la începutul frazei
muzicale se numeşte „autfact”, adică în afară de timp.
Tempo-ul reprezintă viteza cu care se succed timpii într-o piesă muzicală.
În relaţie cu mişcarea, el este cel care dirijează viteza de execuţie a diferitelor
mişcări în raport cu ritmul lor de lucru. Noţiunea de tempo este foarte
importantă în execuţia actelor motrice, datorită implicaţiilor ei asupra unor
forme de manifestare a vitezei: de execuţie, de reacţie, de accelerare etc. Ca şi
în cazul duratei optime de execuţie a oricărei mişcări şi pentru tempo există
indicaţii privind limitele de viteză, în cadrul cărora se poate asigura o execuţie
tehnică corectă, cu ritmul şi amplitudinea corespunzătoare. Indicarea tempo-
ului se face prin semne, termeni speciali care trebuie cunoscuţi şi respectaţi:
 tempo-uri lente:
- largi = larg;
- adagio = foarte lent;
- grave = grav;
- lento = lent.
 tempo-uri mijlocii:
- larghetto = puţin larg;
- andante = fără grabă, rar;
- moderato = moderat;
- allegretto = puţin mai repede.
 tempo-uri rapide:
- allegro = rapid;
- vivo = vioi;
- vivace = animată;
- presto = foarte repede.

46
 Viteza de succesiune a timpilor poate creşte - accelerando sau poate
descreşte - ritartando sau relentando.
Noţiuni de dinamică
Una dintre proprietăţile sunetelor este intensitatea, tăria, forţa acestora,
care poate avea nuanţe diferite cărora trebuie să le corespundă mişcări cu grade
diferite de contracţie musculară. Semnele dinamice prin care se notează
intensitatea sunetelor sunt:
- pianissimo = foarte încet;
- piano = încet;
- mezzo-forte = potrivit;
- forte = tare;
- fortissimo = foarte tare;
- sforzando = accent asupra unui sunet sau grup de sunete într-un
anumit moment;
- stacatto = întrerupt, sacadat;
- crescendo = creşterea treptată a intensităţii;
- decrescendo = scăderea treptată a intensităţii.
Formarea şi frazarea muzicală
Compoziţiile muzicale sunt alcătuite dintr-un ansamblu de idei, fapt ce
împarte bucata muzicală în mai multe părţi sau perioade. Perioadele, la rândul
lor, sunt formate din fraze sau părţi de fraze - propoziţii. Frazele muzicale sunt
alcătuite din măsuri muzicale. Măsurile muzicale sunt alcătuite din note
muzicale.
Frazele muzicale sunt expresia unitară de dezvoltare şi încheiere a unei
idei muzicale. Fiecare frază muzicală cuprinde două desene melodice, prima
„de întrebare” şi a doua „de răspuns”, de încheiere a ideii muzicale.

47
 Numărul măsurilor, în cadrul frazelor muzicale, poate fi diferit astfel,
pentru acompaniamentul muzical al mişcărilor sunt recomandate frazele
muzicale alcătuite din opt măsuri sau multiplul a opt măsuri muzicale (16, 32 de
măsuri).
Încadrarea mişcărilor în fraza muzicală presupune fixarea timpilor de
mişcare în raport cu timpii frazei muzicale. Este de asemenea foarte importantă
începerea şi desfăşurarea mişcării pe partea „de întrebare” a frazei şi încheierea
mişcării, precum şi realizarea schimbărilor de formaţie pe partea „de răspuns”,
marcând astfel terminarea ideii muzicale.
Melodia este combinaţia organizată în ritm a sunetelor de diferite înălţimi.
Ea reprezintă baza expresiei muzicale, redarea directă a sentimentelor şi ideilor.
Concordanţa dintre melodie şi mişcare se referă la modificarea mişcărilor ca
înălţime. După cum s-a prezentat anterior, sunetelor înalte le corespund mişcări
şi poziţii înalte, iar sunetelor grave mişcări şi poziţii joase. Modificările
înălţimii sunetelor, ascendent sau descendent, vor face ca şi mişcarea să se
realizeze în acelaşi fel. Limitarea muzicii numai la ritm, neglijând firul melodic,
diminuează conţinutul muzicii, limitând mişcarea şi expresivitatea ei.
Caracterul muzicii, în funcţie de variaţiile de tempo, poate fi vesel, vioi,
liric, eroic, solemn, sacadat, cursiv şi reprezintă coloratura emoţională ce se
desprinde dintr-o piesă muzicală.
Mişcările trebuie să fie executate astfel încât să sublinieze caracterul
specific al muzicii alese. În alegerea sau compunerea muzicii se va avea în
vedere ca şi caracterul să fie corespunzător particularităţilor de vârstă, pregătire
individuală şi specificul de mânuire a obiectelor portative.
Neconcordanţa dintre caracterul muzicii şi caracterul execuţiei poate duce
la scăderea totală a valorii exerciţiului şi implicit al notei de apreciere a
executantei.

48
 2.3. Legătura dintre muzică şi mişcare

În vederea asigurării unui acompaniament muzical de valoare, trebuie

folosite piese muzicale cum ar fi: piese clasice sau moderne, părţi din suite,
uverturi, fragmente din dansuri populare, care să fie accesibile, cu o linie
melodică plăcută şi să poată fi uşor împărţite în fraze, măsuri şi timpi.
Există şi posibilitatea compunerii unor piese muzicale corespunzătoare
unui exerciţiu deja conceput. Această a doua variantă presupune un corepetitor,
care pe lângă noţiunile de teorie muzicală, să aibă şi cunoştinţe privitoare la
modul de execuţie şi despre cerinţele exerciţiilor din gimnastica ritmică. El
trebuie să fie înzestrat cu o măiestrie specială în compoziţie pentru a sublinia
expresivitatea mişcărilor cât mai natural.
În şcoală, lipsa corepetitorului dă posibilitatea folosirii casetelor audio şi
CD-urilor. În selectarea muzicii adecvate lecţiilor, de un real folos va fi
colaborarea cu profesorul de muzică. Pentru aceasta este nevoie de o muncă
perseverentă, de durată, pentru imprimare pe casete audio a secvenţelor
muzicale adaptate sarcinilor lecţiilor şi conţinutului verigilor lecţiilor.
Casetele concepute pentru lecţii vor conţine următoarele părţi:
A. melodii pentru primele trei verigi ale lecţiei:
 64 de măsuri de marş;
 64 de măsuri muzicale 2/4 în tempo de alergare pentru diferite
alergări în cadrul exerciţiilor de front şi formaţie;
 2-3 grupuri de câte 8 timpi în măsurile muzicale 2/4, 4/4, ¾ legate în
tempo moderat;
 2-3 grupuri de fragmente melodice în măsura 2/4, 4/4, ¾ alternate
după perioade egale de câte opt, patru şi două măsuri;

49
  2-3 grupuri de fragmente melodice în măsura 2/4, 4/4, ¾ alternate
după perioade inegale;
 2-3 grupuri de câte 16 timpi în măsurile muzicale 2/4, 4/4, ¾ cu pauze
în care să difere dinamica muzicală (intensitate sunetelor), cât şi valoarea
notelor (notă întreagă, doime, pătrime, şaisprezecime) şi caracterul muzical
(vesel, jucăuş, cursiv, sacadat);
 5-6 grupuri, separate cu pauză de 30 de secunde, a câte 16 timpi în
măsurile muzicale 2/4, 4/4, ¾, având grijă ca ultimul grup de 16 timpi să fie vioi,
în tempo rapid, potrivit efectuării săriturilor mici;
 repetarea de două-trei ori a acestor 5-6 grupe separate de câte 16
timpi în măsurile respective, în care să existe diferenţe între melodie, dinamică
şi caracterul muzical;
 două grupe diferite de câte 32 timpi în măsurile 2/4, 4/4, ¾ separate,
în tempo moderat, cu menţiunea ca ultimele măsuri să fie potrivite efectuării
săriturilor vioaie, dinamice.
B. Melodii pentru verigile de realizare a temelor de lecţie, verigile a IV-
a, a V-a şi a VI-a:

 cinci grupe de câte 16 timpi în măsurile 2/4, 4/4, ¾ cu pauză de 30 de

secunde.
Fiecare grupă va cuprinde melodii care să corespundă caracterului de
execuţie a celor cinci grupe de mişcări din gimnastica ritmică sportivă (variaţii
de paşi, balansări şi valuri, piruete şi întoarceri, sărituri şi elemente de
echilibru). Această parte a casetelor audio va fi folosită la însuşirea separată a
elementelor tehnice, cât şi la însuşirea lor în legări diferite.

C. Pentru veriga a VII-a, de revenire a organismului după efort, care

are ca obiectiv liniştirea organismului, muzica va avea un caracter curgător,

50
liniştitor, încheiată cu ritm vioi de mers, la sfârşitul lecţiei. Alegerea muzicii,
pentru lecţia de gimnastică ritmică, trebuie să corespundă nu numai sarcinilor
menţionate, ci şi vârstei şi gradului de pregătire al executantelor.

Pentru executantele începătoare se recomandă piesele muzicale simple,

scurte, cu mijloace de exprimare muzicală clar conturate, fără o alternare
frecventă a acestora, fără nuanţe ale dinamicii sau ale caracterului greu
sesizabile. Pentru copii, piesele muzicale vor fi vioaie, vesele, din repertoriul
copiilor.

Pentru executantele avansate, muzica trebuie să fie deosebit de variată,

nu numai ca formă, cât şi în conţinut. Piesele muzicale vor fi dintre cele mai
valoroase, din repertoriul clasic, modern sau folcloric.

51
 CAPITOLUL 3

CONŢINUTUL MOTRIC AL GIMNASTICII RITMICE

Gimnastica ritmică are un conţinut bogat de mijloace, de dificultăţi

diferite, accesibile tuturor categoriilor de vârstă şi de pregătire.
Dezvoltată la hotarul dintre educaţie fizică, arta dansului şi muzicii,
gimnastica ritmică poartă amprenta particularităţilor specifice colectivelor
feminine cărora se şi adresează.
Mijloacele gimnasticii ritmice, parte dintre ele asemănătoare cu
deprinderile naturale de mers, alergare, sărituri, aruncări, poartă amprenta
execuţiei artistice, elegante, ample. Comparativ cu deprinderile naturale de
mers ale oamenilor, alergare, săritură etc., în gimnastica ritmică contactul
picioarelor cu solul se ia numai pe vârf sau prin rularea dublă a labei piciorului
(vârf - călcâi - vârf) şi nu de pe călcâi pe vârf aşa cum se face în mod natural. În
acest fel au fost o serie de variante de paşi de mers şi alergare, specifice
gimnasticii ritmice, care constituie elemente estetice de legătură ale elementelor
tehnice de diferite dificultăţi sau de pregătire a săriturilor în vederea executării
acestora cu amplitudinea şi corectitudinea dorită.
Săriturile şi aruncările nu urmăresc, la fel ca în atletism, atingerea
posibilităţilor maxime, ci amplitudinea, aceasta trebuind să fie în concordanţă
cu măsurile muzicale în care se încadrează şi cu poziţiile segmentelor corporale
ce trebuie păstrate în faza de zbor a săriturilor.
Sunt de remarcat asemănările dintre mijloacele gimnasticii ritmice şi cele
din baletul clasic, tehnica de execuţie fiind diferită. Baletul clasic presupune o
tehnică riguroasă a mişcărilor fiecărui segment corporal, în general dirijate, pe
când gimnastica ritmică penalizează ca fiind greşeală mişcarea izolată a
segmentelor corpului ca şi poziţiile statice. Una dintre cerinţele gimnasticii

52
ritmice se referă la participarea în mişcare a mai multor segmente corporale
pentru amplificarea acesteia. Amintim că în gimnastica ritmică predomină
mişcările de balans.
Urmărirea unui exerciţiu de gimnastică artistică (sportivă) la sol poate
pune în evidenţă unele asemănări cu exerciţiile de gimnastică ritmică. Nu
trebuie uitat că, în evoluţia ei gimnastica ritmică a avut o perioadă de dezvoltare
în cadrul gimnasticii artistice (sportive), dar stabilirea propriilor cerinţe,
îmbogăţirea propriului conţinut le diferenţiază. În timp ce exerciţiile la sol
conţin şi elemente de gimnastică ritmică, ca elemente de legătură cu cele
acrobatice, în gimnastica ritmică se interzice folosirea elementelor acrobatice de
mare dificultate.
Dificultatea exerciţiilor din gimnastica ritmică este dată şi de diferitele
sărituri cu întoarcere, de diferite întoarceri cu sărituri, piruete cu trunchiul şi
picioarele menţinute în diferite poziţii, de elementele de echilibru executate
liber sau în combinaţii cu mânuirea obiectelor portative precis localizate în
spaţiu şi timp, în strânsă armonie cu muzica.
Bogatul bagaj de mijloace (exerciţii) de dificultate diferită pe care le
foloseşte gimnastica ritmică poate fi sistematizat în două mari grupe:
Exerciţii libere
a. mijloace de bază:
- exerciţii pentru dezvoltarea orientării în spaţiu şi timp;
- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă specific feminină;
- exerciţii pentru formarea ţinutei şi execuţiei artistice;
- exerciţii pentru dezvoltarea ritmicităţii şi muzicalităţii.
b. exerciţii pentru însuşirea şi perfecţionarea elementelor tehnice:
- elemente corporale fundamentale: elemente de echilibru, piruete,
sărituri;

53
 - elemente corporale non-fundamentale: variaţii de paşi de mers,
alergare şi de dans, întoarceri, săltări, balansări, valuri, elemente acrobatice
(rotări ale corpului în axe şi planuri diferite).
Exerciţii cu obiecte portative: balansări; învârtiri; rotări; spirale;
şerpuiri; înfăşurări; bătăi / loviri / ricoşări; aruncări / lansări şi prinderi /
preluări; rulări şi retro-rulări; morişti; treceri în, prin şi peste obiect.

3.1. Mijloace de bază

3.1.1. Exerciţii pentru dezvoltare orientării în spaţiu şi timp

Simţul orientării spaţio-temporale este solicitat în efectuarea tuturor

acţiunilor din gimnastica ritmică. Ele cuprind deplasări mari şi variate ca formă
pe întreaga suprafaţă de lucru (12/12m), simultan cu realizarea acţiunilor
complexe de învârtiri ale corpului (în jurul axului longitudinal sau transversal),
propulsări ale corpului în aer (săltări, sărituri), mânuiri ale diferitelor obiecte
portative (minge, coardă, cerc, măciuci, panglică, eşarfă etc.) într-un timp
limitat (1min - 1min 30”).
Mijloacele care pun bazele orientării în spaţiu şi timp sunt, mai exact,
exerciţiile de front, ordine şi formaţii care fac parte din conţinutul gimnasticii
de bază. Aceste exerciţii pot fi folosite şi ca elemente de îmbogăţire şi
înfrumuseţare a desenului compoziţional în cadrul programelor de demonstraţii
scenice şi în compoziţiile exerciţiilor de ansamblu.
În procesul de instruire, deplasările în diferite formaţii de „marş" şi în
„figuri", precum şi diferitele forme de paşi în combinaţii variate, contribuie la
dezvoltarea orientării în spaţiu şi timp.
Prin folosirea lor se realizează organizarea şi disciplinarea colectivului,
sincronizarea şi omogenizarea execuţiilor, introducerea treptată a organismului
în efort, creând o stare emoţională şi funcţională ridicată. Realizarea exerciţiilor

54
de front, ordine şi formaţii care asigură orientarea spaţio-temporală, însoţite de
acompaniament muzical, presupun cunoaşterea şi respectarea anumitor
particularităţi:
- pornirile în deplasare presupun păşirea, totdeauna, cu piciorul
stâng pe timpii forte ai pieselor muzicale;
- comanda de oprire „stai” trebuie dată pe timpul 6 al frazelor
muzicale pentru ca oprirea să corespundă terminării frazelor, deci mişcarea şi
muzica să înceteze simultan.
- toate deplasările să se execute cu paşii specifici de mers şi alergare
ai gimnasticii ritmice şi cu paşi de dans;
- întoarcerile din deplasare se realizează numai pe vârfuri.
În compoziţia ansamblurilor, alcătuirea şi schimbarea formaţiilor
reprezintă un bogat mijloc pe baza căruia se creează elemente noi, originale,
surpriză care să corespundă cerinţelor de compoziţie.
În funcţie de natura exerciţiilor (pentru demonstraţia scenică, pentru
serbări, stadion sau în cadru competiţional) precum şi în funcţie de nivelul de
pregătire al executantelor, pot fi folosite formaţii şi schimbări de formaţii de la
cele mai simple la cele mai complexe: şiruri, linii, linii paralele, în „V", în „T",
în pătrat, romb, cocor, cercuri, semicercuri etc.
Este cunoscut faptul că, schimbările de formaţii sunt mijloace care
îmbogăţesc compoziţia exerciţiilor şi duc la creşterea dificultăţii acestora.
În competiţii sunt obligatorii şase schimbări de formaţii.
Fantezia profesorului se poate manifesta şi prin valorificarea şi
descoperirea unor formaţii originale şi punerea acestora în valoare prin folosirea
paşilor sau a anumitor elemente corporale sau chiar prin mânuirea obiectelor
portative, impresionând plăcut spectatorii. Astfel, pe baza schimbărilor de
formaţii cunoscute - desfaceri, contopiri, apropieri, depărtări, încrucişări - pot fi

55
realizate treceri în formaţii noi, originale, răspunzând unei cerinţe
regulamentare şi anume creativitatea, cea care asigură îmbogăţirea conţinutului
exerciţiilor.
Respectându-se cerinţele compoziţionale muzicale, schimbarea
formaţiilor se realizează, ca şi în dansul clasic, pe ultimele măsuri ale frazei
muzicale; în felul acesta noua fază de mişcare începe odată cu noua frază
muzicală.

3.1.2. Exerciţii pentru optimizarea dezvoltării fizice armonioase

specific feminine

Unul dintre obiectivele prioritare ale gimnasticii ritmice este dezvoltarea

armonioasă specific feminină. În acest sens sunt selectate mijloacele gimnasticii
ritmice, exerciţiile destinate prelucrării selective a aparatului locomotor şi
dezvoltării fizice armonioase, cuprinzând o gamă largă de mişcări, executate
liber, cu obiecte portative, cu partener sau la diferite aparate. Cu acestea se
urmăreşte şi creşterea mobilităţii articulare, a elasticităţii musculare şi
ligamentare, forţei, sub diverse forme, cu accent pe forţa de susţinere şi control
asupra relaxării, contribuind la o fină coordonare neuromusculară şi o
dezvoltare a simţului kinestetic.
Folosirea acestor exerciţii stimulează circulaţia sanguină, mărind afluxul
de sânge în regiunile cărora se adresează, deci au influenţă şi asupra aparatului
cardio-vascular, iar prin reglarea corectă a efortului au influenţe şi asupra
aparatului respirator.
Dezvoltarea armonioasă specific feminină este o componentă
indispensabilă a mişcării expresive. Impresionează în mod plăcut dezvoltarea
fizică a practicantelor gimnasticii ritmice care au segmente lungi, armonios
proporţionate, sunt suple, fără depuneri adipoase excesive, iar în mişcare degajă

56
multă uşurinţă, amplitudine şi precizie. Exerciţiile destinate prelucrării selective
ale unor zone corporale se organizează în complexe de structuri care se prezintă
sub o formă unitară de lucru.
Teoretic, exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă pot fi sistematizate
după mai multe criterii:
a) după criteriul anatomic:
- exerciţii pentru cap - gât;
- exerciţii pentru centura scapulo-humerală;
- exerciţii pentru membrele superioare;
- exerciţii pentru trunchi (abdomen, spate);
- exerciţii pentru centura coxo-femurală (pelviană);
- exerciţii pentru membrele inferioare.
b) după criteriul dezvoltării calităţilor motrice:
- exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii;
- exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării;
- exerciţii pentru dezvoltarea forţei;
- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei;
- exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei.
c) după criteriul modului de execuţie:
- exerciţii individuale;
- exerciţii în perechi;
- exerciţii în grup.
d) după modul de execuţie al acţiunilor:
- exerciţii pe loc;
- exerciţii din deplasare.
e) după modul de folosire a bazei materiale:
- exerciţii libere;

57
 - exerciţii cu obiecte portative (cercuri, corzi, mingi de diferite
mărimi, eşarfe, panglici, măciuci, steguleţe etc.);
- exerciţii cu / la aparate ( bănci de gimnastică, scări fixe etc.).
Pentru a putea alcătui complexe de exerciţii de dezvoltare fizică
armonioasă specific feminine este necesară cunoaşterea poziţiilor fundamentale
precum şi cunoaşterea poziţiilor părţilor sau segmentelor corporale, dar şi
genurile de mişcări care se pot executa la nivel segmentar.
În determinarea poziţiilor fundamentale s-a luat ca reper natura
reazemului corpului faţă de sol precum şi a segmentelor corpului unele faţă de
celelalte. Prin schimbarea poziţiei segmentelor corpului unele faţă de celelalte
rezultă derivatele poziţiilor fundamentale.
Poziţiile fundamentale folosite în gimnastica ritmică sunt identice cu cele
din gimnastica de bază: stând, pe genunchi, aşezat, culcat şi sprijin.
Poziţiile capului ca şi poziţiile celorlalte părţi şi segmente corporale sunt
cele cunoscute şi în gimnastica de bază: cap aplecat (înainte, înapoi şi lateral
dreapta sau stânga) şi cap răsucit spre dreapta sau spre stânga.
Mişcările care se pot realiza la nivelul capului şi gâtului sunt: aplecare
(înainte - flexie, înapoi - extensie şi lateral dreapta sau stânga), răsucire (spre
dreapta sau stânga), rotare - rotire - circumducţie şi balansare a capului în arc
de cerc.
Poziţiile braţelor pot fi sistematizate după atitudinea lor astfel:
- braţe întinse pe direcţii principale (înainte, lateral, sus, jos şi înapoi);
- braţe întinse pe direcţii intermediare (înainte jos, înainte sus, lateral
jos, lateral sus, înapoi jos);
- braţe întinse pe direcţii oblice (oblic înainte jos, oblic înainte sus, oblic
înapoi jos, oblic înapoi sus, diagonal cu braţul stâng sus şi braţul drept jos şi
invers);

58
 - braţe îndoite (mâinile pe creştet, mâinile la ceafă, mâinile pe umeri,
mâinile la piept, mâinile pe şolduri, mâinile pe genunchi);
- braţe îndoite în unghi drept (în sus, înainte, în jos, asimetric);
- braţe încrucişate (întinse - sus, înainte, jos, înapoi; îndoite - sus,
înainte, jos, înapoi);
- braţe rotunjite (jos, înainte, sus, lateral).
Mişcările braţelor: ridicări, coborâri, îndoiri, întinderi, balansări, răsuciri,
rotări, duceri, extensii, valuri.
Poziţiile trunchiului sunt sistematizate în: trunchi înclinat - 450 (înainte,
înapoi), trunchi aplecat - 900 (înainte), trunchi îndoit - sub 900 (înainte, înapoi,
lateral), trunchi răsucit (spre stânga sau dreapta).
Mişcările trunchiului: înclinări, aplecări, îndoiri, răsuciri, îndoiri
răsucite, extensii, rotări, balansări, valuri.
Poziţiile picioarelor sunt date exact de poziţiile fundamentale amintite
anterior şi de derivatele acestora.
Mişcările specifice care se pot realiza cu picioarele: ridicări, coborâri,
îndoiri, întinderi, răsuciri, balansări, rotări, duceri.
Pentru descrierea (pe verticală) exerciţiilor de dezvoltare fizică
armonioasă specific feminină trebuie precizate următoarele elemente:
- poziţia iniţială (poziţia de plecare) trebuie să fie scrisă cu majuscule -
P.I. şi trebuie să fie una dintre poziţiile fundamentale amintite anterior sau o
derivată a acestora;
- denumirea mişcării - termenul principal al descrierii unui exerciţiu care
dă numele acţiunii, mişcării care se realizează;
- partea, părţile corpului, segmentul sau segmentele care execută
mişcarea (braţ, antebraţ, trunchi, gambă etc.);

59
 - direcţia mişcării - planul în care se execută mişcarea (înainte, lateral,
înapoi etc.);
- poziţia finală - poziţia în care se termină mişcarea, poziţie care trebuie
să fie identică cu poziţia iniţială sau apropiată ca structură pentru a permite
repetarea mişcării.
Pentru dezvoltarea fizică armonioasă specific feminină se acţionează, în
principal, prin intermediul complexelor de exerciţii de influenţare selectivă care
se adresează tuturor segmentelor corporale. Numărul exerciţiilor în complex, ca
şi complexitatea exerciţiilor, diferă în funcţie de particularităţile de vârstă şi de
gradul de pregătire al elevelor.
Mişcările pot fi simple sau complexe şi pot fi compuse pe grupe de 1, 2, 4
sau 8 timpi, putând fi repetate după dorinţă.
Exemplu - structură simplă cu acţiuni pe 1 timp:
P.I.: stând depărtat, braţele sus:
T1-T8 - rotarea braţelor spre înainte/înapoi;
Exemplu - structură simplă în 4 timpi:
P.I.: stând, braţele lateral;
T1 - ducerea braţelor înainte;
T2 - ridicarea braţelor sus;
T3 - coborârea braţelor înainte;
T4 - revenire cu braţele lateral;
Exemplu - structură simplă în 8 timpi:
P.I.: stând
T1 - ridicarea braţului stâng înainte;
T2 - ridicarea braţului drept înainte;
T3 - ducerea braţului stâng lateral;
T4 - ducerea braţului drept lateral;

60
 T5 - ridicarea braţului stâng sus;
T6 - ridicarea braţului drept sus;
T7 - coborârea ambelor braţe înainte;
T8 - revenire în P.I.
O succesiune metodică raţională de execuţie a exerciţiilor de dezvoltare
fizică armonioasă ar putea fi următoarea:
- exerciţii introductive - cu caracter de întindere şi respiraţie;
- exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii membrelor superioare şi
gât, executate din poziţii diferite, cu sau fără angajarea simultană a trenului
inferior;
- exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii trunchiului, bazinului şi a
membrelor inferioare, executate din poziţii înalte;
- exerciţii speciale pentru prelucrarea musculaturii anterioare şi
posterioare a corpului, abductorii şi abductorii trenului inferior, mobilitate în
articulaţia coxo-femurală şi de-a lungul coloanei vertebrale.
De regulă, aceste exerciţii se execută din poziţii joase, regimul de lucru
fiind foarte variat: izotonic, izometric (întinderi pasive sau active realizate în
poziţii şi / sau cu mişcări variate);
- exerciţii cu un dinamism crescut care solicită un număr mare de
grupe musculare şi creşte activitatea marilor funcţiuni;
- exerciţii finale cu caracter de întindere şi respiraţie.
Pentru fiecare din cele şase grupe de exerciţii se compun un număr variat
de structuri, iar în funcţie de sarcinile de lucru se stabileşte şi numărul de
repetări, luându-se în calcul şi nivelul de complexitate al exerciţiilor în
angajarea grupelor musculare şi intensitatea efortului. Structura complexului de
exerciţii se alcătuieşte şi se predă pe muzică aleasă din repertoriul unor piese de
mare accesibilitate, caracterizate printr-un ritm şi tempo uşor de perceput.

61
 Îngreuierea complexelor de exerciţii se poate realiza atât prin
modificarea acompaniamentului muzical din punct de vedere al măsurilor
muzicale şi al tempo-ului, dar şi prin utilizarea unor obiecte portative sau prin
lucru cu partener.
Prin aceste complexe de influenţare selectivă se asigură optimizarea
dezvoltării fizice, acţionând pentru:
- creşterea elasticităţii şi mobilităţii articulare;
- dezvoltarea forţei de susţinere şi a forţei musculare dinamice la
nivelul tuturor segmentelor;
- creşterea capacităţii de alternare a contracţiilor cu relaxarea;
- dezvoltarea coordonării şi simţului kinestetic;
- perfecţionarea ţinutei şi execuţiei artistice;
- optimizarea ritmicităţii şi muzicalităţii motrice;
- dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu şi timp.
Deoarece acţiunea exerciţiilor de dezvoltare fizică armonioasă este
selectivă, acestea pot fi sistematizate şi în grupe de exerciţii cu caracter de forţă,
întindere şi relaxare.
Exerciţii cu caracter de forţă - dezvoltă capacitatea de contracţie
musculară cu diferite grade de intensitate. În majoritatea mişcărilor este
evidentă forţa dinamică, întinderea şi relaxarea musculară.
Nu trebuie neglijat nici aspectul contracţiei musculare statice, determinată
în special de menţinerea segmentelor în diferite poziţii.
Pentru gradarea exerciţiilor de forţă se utilizează:
- schimbarea poziţiilor iniţiale;
- îngreuierea execuţiilor folosind obiecte portative mai grele (cercuri
de metal, mingi umplute, panglici mai late sau mai lungi) şi prin greutatea
partenerei sau prin opunerea rezistenţei din partea acesteia;

62
 - creşterea amplitudinii mişcărilor, a numărului de repetări sau a
duratei execuţiei;
- alternarea contracţiei cu relaxarea musculară.
În folosirea exerciţiilor de forţă se recomandă alternarea grupelor
musculare active şi executarea mişcărilor de relaxare, în urma creşterii
intensităţii efortului, prin mărirea numărului de repetări şi a duratei de execuţie.
Exerciţiile de forţă trebuie să fie executate în paralel şi în egală măsură cu
cele pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi mobilităţii articulare, pentru
preîntâmpinarea scurtării fibrei musculare şi împotriva apariţiei rigidităţii
fibrelor musculare.
Exemple: - exerciţii cu caracter de forţă
Pentru cap - gât:
- aplecări, îndoiri, răsuciri ale capului şi gâtului din diferite poziţii
înalte sau joase;
Pentru braţe:
- îndoirea succesivă a degetelor, închiderea şi deschiderea pumnului
sau pumnilor, închiderea pumnului sau pumnilor strângând o minge sau un inel
de cauciuc;
- îndoiri şi întinderi ale braţelor (libere sau cu obiecte portative);
- ridicări şi coborâri ale braţelor cu rezistenţa partenerului;
- rotări şi răsuciri ale braţelor din articulaţia pumnului, cotului şi
umărului;
Pentru trunchi:
- cambré-uri;
- stând / culcat - contracţie statică a musculaturii trunchiului în scopul
păstrării ţinutei corecte, indiferent care segment intră în mişcare;

63
 - pe genunchi, pe palme înainte sprijinit - alternarea aplecării capului
înainte, rotunjind spatele cu extensie maximă a trunchiului;
- acelaşi exerciţiu, cu balansarea unui picior întins înapoi şi lateral, cu
şi fără menţinerea lui;
- din diferite poziţii înalte sau joase - aplecarea trunchiului înainte şi
menţinerea lui, eventual cu mişcări de braţe;
- din diferite poziţii - îndoiri laterale de trunchi sau răsuciri;
- culcat, braţele sus - ridicarea trunchiului la verticală sau ridicarea
răsucită a trunchiului la verticală;
- culcat, braţele sus - ridicare în aşezat ghemuit sau aşezat echer şi
revenire în culcat;
- culcat, braţele lateral sau aşezat sprijin înapoi pe palme - ridicarea
bazinului cu extensia trunchiului;
- culcat înainte - ridicarea lentă a trunchiului cu extensia picioarelor
întinse sau îndoite.
Pentru picioare:
- „plié-uri” executate la bara de perete sau la centrul spaţiului de lucru;
- „battement tendu”, „battement jété”, „grand battement” executate cu
sprijin sau la centrul spaţiului de lucru;
- „battement développé” în diverse direcţii;
- stând - menţineri ale picioarelor întinse sau îndoite la diverse înălţimi
pe diferite direcţii.
Pentru bolta plantară:
- aşezat - îndoiri şi întinderi ale vârfurilor picioarelor;
- aşezat - rotări ale labei piciorului păstrând vârful întins;
- stând - relevé (ridicări pe vârfuri);
- stând – „piqué” (păşire directă pe vârf şi menţinerea poziţiei).

64
 Exerciţii cu caracter de întindere - sunt cele care acţionează în sensul
alungirii fibrei musculare, a creşterii elasticităţii musculare şi ligamentare şi a
mobilităţii articulare.
Aceste exerciţii se folosesc în gimnastica ritmică pentru realizarea uneia
dintre caracteristicile mişcării expresive şi anume a amplitudinii.
Eficienţa în acest sens este mai mare dacă se începe acţionarea de
timpuriu cu micuţele executante, deoarece prin contracţii musculare repetate,
fără exerciţii de întindere compensatorii, muşchiul capătă forţă, dar pierde din
elasticitate.
Exerciţiile de întindere vor trebui să alterneze cu exerciţiile de contracţie
musculară pentru a preîntâmpina laxitatea articulară.
În vederea creşterii mobilităţii articulare se folosesc exerciţii de întindere
pasivă sub influenţa propriei greutăţi, prin intermediul partenerului sau a
diverselor aparate special construite, iar exerciţiile de întindere activă, prin
balans, folosesc inerţia de mişcare a diferitelor segmente sau a întregului corp.
În vederea realizării acestui scop este necesară încălzirea optimă a
musculaturii asupra căreia se realizează o acţiune gradată a intensităţii
întinderii, pentru a nu contraveni potenţialului anatomic.
Exemple: - exerciţii cu caracter de întindere
Pentru cap - gât:
- aplecarea capului pe diferite direcţii;
- răsucirea capului spre stânga sau dreapta;
- rotarea capului.
Pentru braţe:
- închiderea şi deschiderea pumnilor pentru mobilitatea degetelor;
- mişcări de îndoire, de extensie, de îndoire laterală stânga / dreapta,
circumducţie pentru creşterea mobilităţii articulaţiei pumnului;

65
 - mişcări repetate de extensie ale braţelor cu amplitudine crescută, pe
diferite direcţii;
- mişcări de balans în arc, în cerc şi în opt, din articulaţia pumnului,
cotului şi umărului.
Pentru coloana vertebrală:
- extensii şi îndoiri înainte şi laterale din diferite poziţii înalte sau
joase;
- răsuciri de trunchi din diferite poziţii înalte sau joase.
Pentru picioare:
- balansări simple sau legate ale picioarelor crescând gradat
amplitudinea (grand battement şi grand battement cloche);
- balansări ample din culcat;
- îndoiri ale trunchiului din poziţiile: aşezat, aşezat depărtat;
- balansări de trunchi în arc de cerc;
- fandări înalte şi joase, cu extensia trunchiului şi proiectarea
bazinului cât mai mult spre înainte.
Exerciţii cu caracter de relaxare - sunt exerciţiile asupra cărora în
gimnastica ritmică se pune un foarte mare accent, pe alternarea corectă dintre
încordare musculară şi relaxare musculară, astfel încât mişcarea să aibă aspect
uşor, degajat, lejer şi suplu. Acest aspect nu poate fi obţinut fără relaxarea
corectă a grupelor musculare care nu participă la mişcare.
Eliminarea contracţiilor inutile duce la evitarea rigidităţii, la creşterea
amplitudinii mişcărilor şi la scăderea efortului fizic necesar pentru realizarea
lor, favorizând o mai corectă stăpânire a corpului în poziţii de echilibru.
Exemple: - exerciţii cu caracter de relaxare:
- din poziţia culcat dorsal - alternarea contracţiilor cu relaxarea
întregului corp;

66
 - din poziţia stând - legănarea pasivă a braţelor;
- din poziţia stând cu trunchiul aplecat înainte sau îndoit lateral -
pendularea trunchiului relaxat, în plan frontal până la oprire;
- contractarea puternică a unui segment (braţ, picior, trunchi) urmată
de relaxarea acestuia, cu legănare şi reluarea încordării dintr-o poziţie dată;
- din poziţia culcat dorsal, cu braţele şi picioarele ridicate la verticală
– scuturarea segmentelor şi coborârea lor relaxată pe sol, după care se revine în
poziţia iniţială şi mişcarea se reia;
 din poziţia stând:
T1-T2 ridicare lentă pe vârfuri simultan cu ridicarea braţelor lateral, cu
inspiraţie;
T3-T4 coborâre lentă pe toată talpa simultan cu coborârea braţelor prin lateral
jos, cu expiraţie;
T5-T8 ridicare pe vârfuri, cu întoarcere 3600 spre stânga / dreapta braţele la
spate de mâini apucat;
 din poziţia stând cu braţele sus:
T1 îndoirea mâinilor din articulaţia pumnului;
T2 îndoirea braţelor din articulaţia cotului;
T3 relaxarea braţelor din articulaţia umerilor;
T4 cădere relaxată controlată în sprijin ghemuit;
T5-T8 revenire lentă la verticală odată cu ridicarea braţelor prin sus;
Dacă în toate celelalte ramuri sportive relaxarea este folosită mai ales
pentru înlăturarea oboselii, în gimnastica ritmică formarea capacităţii de
relaxare reflexă ajută la învăţarea tehnicii unor elementelor specifice.

67
 3.1.3. Exerciţii pentru formarea ţinutei corecte şi a execuţiei artistice

Ţinuta corectă şi execuţia artistică sunt componente ale esteticii

mişcărilor.
Se poate aprecia că obţinerea acestor componente reprezintă preocuparea
de bază cu care se începe instruirea şi continuă indiferent de nivelul de
pregătire, cu atât mai mult cu cât efectul exerciţiilor pentru formarea şi consoli-
darea ţinutei corecte şi a execuţiei artistice nu este singular.
În timpul exerciţiilor, executantele trebuie să se obişnuiască cu o ţinută
artistică şi corectă a corpului, ceea ce presupune:
 încordarea musculaturii trunchiului, deoarece reprezintă principalul
suport în susţinerea celorlalte segmente fără a da senzaţia de crispare, de
încordare musculară excesivă;
 reducerea curburilor coloanei vertebrale cât mai mult, pentru a da
senzaţia de prelungire a trunchiului;
 degajarea liniei gâtului prin retragerea umerilor în jos şi spre înapoi;
 proiectarea pieptului uşor spre înainte;
 abdomenul tras şi bazinul uşor proiectat spre înainte;
 situarea poziţiei braţelor rotunjite înainte şi lateral sub nivelul
umerilor, cu mâinile la nivelul pieptului;
 picioarele răsucite în exterior din articulaţia coxo-femurală.
Execuţia artistică sau estetica motrică implică următoarele cerinţe în
efectuarea tuturor acţiunilor motrice:
 braţele trebuie să fie rotunjite în realizarea tuturor acţiunilor libere,
cu întârzierea mâinilor în mişcare, pentru a oferi impresia de prelungire a
mişcărilor în spaţiu;

68
  poziţiile braţelor nu trebuie să prezinte încordări excesive, păstrând
o atitudine rotunjită cu mâna relaxată, dar controlată;
 acţiunile braţelor trebuie urmărite cu privirea, prin mişcări estetice
ale capului, pentru întregirea expresiei artistice;
 braţele susţinute lateral sunt rotunjite, cu cotul sub linia umerilor, cu
mâinile sub linia cotului, în dreptul apendicelui xifoid, palmele sunt orientate
prin supinaţie uşor înainte;
 braţele înainte respectă aceleaşi caracteristici, palmele aflându-se
faţă în faţă;
 braţele sus au aceeaşi poziţie rotunjită, palmele fiind orientate spre
interior cu degetele în sus;
 acţiunile picioarelor trebuie să se realizeze cu vârfurile orientate în
exterior, atât în poziţiile sprijinite, cât şi în cele susţinute;
 plasarea corectă a segmentelor corpului în planuri şi direcţii precise;
 plasarea corectă a centrului de greutate a corpului pe suprafeţele de
sprijin;
 execuţia naturală a tuturor acţiunilor motrice şi în perfectă
concordanţă cu particularităţile acompaniamentului muzical.
Aceste componente se formează prin exersarea izolată şi în combinaţii a
unor structuri motrice la nivelul tuturor segmentelor corporale - structuri
preluate din baletul clasic şi cel modern, adaptate specificului gimnasticii
ritmice.
Pentru a obţine o armonie a mişcărilor în totalitatea lor este necesară
deprinderea poziţiilor şi mişcărilor braţelor în mod conştient şi estetic, acestea
îndeplinind mai ales funcţie plastică.
Cu toate că poziţiile de braţe pot fi multiple, în instruire se începe cu
însuşirea poziţiile de bază în care braţele sunt simetrice, celelalte poziţii fiind în

69
general derivate ale acestora. La început, acestea se vor însuşi izolat, fără a
asocia mişcări sau poziţii ale altor segmente corporale.
Atât menţinerea cât şi mişcarea braţelor se face la început pe mai mulţi
timpi, pentru a se putea asigura controlul conştient al acestora. Se va acţiona
permanent pentru înlăturarea încordărilor excesive a musculaturii braţelor,
mâinilor şi a gâtului, pentru obţinerea rotunjirii cotului şi a controlului mâinii,
care aparent par a fi relaxate, dar nu rup linia braţului, atârnând sau răsucindu-
se cu palma în jos.
Mâna trebuie să fie o prelungire a braţului, într-o poziţie controlată, în
care degetul mare este uşor apropiat de palmă, iar degetul arătător şi cel mic
sunt uşor proiectate în exterior.
Deosebit de importante pentru plasticitatea poziţiilor şi mişcărilor
corporale alături de poziţiile braţelor şi picioarelor, sunt poziţiile şi mişcările
capului şi gâtului.
Poziţia de bază a capului este cea obişnuită, cu privirea orientată spre
înainte, deosebirea existând doar în linia alungită a gâtului, determinată de
coborârea umerilor în jos şi tragerea lor spre înapoi, dar şi de uşoara ridicare a
bărbiei.
O altă poziţie ar fi cea cu „capul aplecat”, care se realizează prin aplecarea
capului înainte, lateral şi înapoi păstrându-se totuşi linia alungită a gâtului.
Capul mai poate fi răsucit spre dreapta şi spre stânga, linia gâtului fiind
cea care asigură o ţinută maiestuoasă, deosebită, specifică celor care practică
gimnastica ritmică.
Mişcările capului se realizează prin îndoirea vertebrelor coloanei
cervicale, a articulaţiei atlanto-occipitale şi a pivotării atlasului în jurul axisului:
aplecarea capului (înainte, înapoi, spre stânga şi spre dreapta), răsucirea capului

70
(spre stânga şi spre dreapta), rotarea capului şi balansarea capului în arc de cerc
(de la dreapta la stânga şi invers).
Poziţiile de trunchi cunoscute sunt: trunchi înclinat, aplecat, îndoit
înainte, înapoi, lateral dreapta sau stânga şi trunchi răsucit.
Mişcările trunchiului sunt aceleaşi ca cele întâlnite în gimnastica
artistică: înclinare, aplecare, îndoire, extensie, răsucire, rotare, balansare şi
mişcare de val. Deosebit de eficiente în formarea ţinutei corecte şi a mişcării
expresive sunt exerciţiile la bara de perete.
Prin utilizarea lor se obţine o bună orientare în spaţiu a poziţiilor şi
mişcărilor corporale, se dezvoltă forţa şi elasticitatea marilor grupe musculare,
mobilitatea articulară, simţul echilibrului. Cu ajutorul lor se urmăreşte şi
însuşirea corectă a unor elemente de tehnică corporală - valuri, piruete, poziţii
de echilibru, cambré-uri etc.
Toate ramurile sportive cu caracter artistic (gimnastică ritmică, patinaj
artistic, dansuri sportive) utilizează în instruire exerciţiile la bara de perete -
sistem structurat pe baza experienţei îndelungate în pregătirea dansatorilor şi a
balerinilor. Denumirea exerciţiilor este cea originală din limba franceză -
terminologia internaţională folosită în gimnastica ritmică.
Deşi, deocamdată, aceste exerciţii nu prea sunt folosite în gimnastica
ritmică şcolară, date fiind condiţiile precare din învăţământ (dotare materială,
clase mixte etc.), profesorii trebuie să cunoască modul de execuţie, influenţele,
metodica de predare pentru a le putea folosi şi adapta execuţiei la centrul
spaţiului de lucru, în funcţie de obiectivele urmărite.
Exerciţiile la bara de perete se realizează, la început, în condiţii
simplificate: tempo-uri lente, mişcări realizate pe mai mulţi timpi pentru a se
putea efectua controlul conştient al corectitudinii execuţiei, cu menţinerea
poziţiei braţelor îndoite cu mâinile pe şolduri sau susţinute lateral, trecând de

71
la mişcări simple la mişcări complexe. Pe măsura însuşirii lor, se va creşte şi
viteza de execuţie, numărul de repetări, amplitudinea şi complexitatea
mişcărilor prin cuprinderea în structura lor a mai multor segmente, dar şi prin
combinarea mai multor mişcări deja însuşite.
De asemeni, dacă unele mişcări se execută la început cu sprijin dublu (faţa
la bară), sprijinul se reduce prin întoarcerea cu un umăr la bară sau prin execuţii
la centrul spaţiului de lucru, deci fără sprijin.
Exerciţiile la bara de perete reprezintă o treaptă, o etapă în formarea
ţinutei corecte şi a mişcărilor expresive, de o deosebită eficienţă, care nu trebuie
neglijată sau abandonată. Dacă nu există bară de perete instalată în acest scop,
se pot folosi pentru sprijin scările fixe, bârna de gimnastică, precum şi alte
instalaţii şi aparate cu înălţimi corespunzătoare. Nu trebuie neglijată, în măsura
posibilităţilor, instalarea oglinzilor, care permit un mai bun autocontrol al
ţinutei şi execuţiei artistice şi implicit o mai rapidă şi mai corectă însuşire a
mişcărilor, a deprinderii de postură şi mişcare estetică.
Alături de exerciţiile executate la bara de perete („battemen”, „plié”,
„développé”, „rond de jambé”, etc.) pentru formarea unei ţinute şi execuţii
artistice este recomandat a fi executate şi alte elemente, dintre care amintim:
 duceri ale braţelor pe diferite direcţii şi planuri, cu menţineri ale
acestora în diferite poziţii, separat şi simultan, simetric şi asimetric, pe loc şi
din deplasare, simultan cu ridicări pe vârfuri, îndoiri şi întinderi ale genunchilor
etc.;
 executarea tuturor exerciţiilor din cadrul lecţiilor, cu respectarea
strictă a cerinţelor privind ţinuta şi execuţia artistică atât la nivelul trenului
superior, cât şi la nivelul trenului inferior;

72
  executarea combinaţiilor de dans şi a legărilor diferitelor variaţii
de paşi de mers şi alergare, cu exigenţă crescută din punct de vedere al
expresivităţii.

3.1.4. Exerciţii pentru dezvoltarea ritmicităţii şi muzicalităţii

Este cunoscută înclinaţia nativă a fetelor pentru muzică şi redarea ei prin

mişcare. În viata cotidiană, şi cu atât mai mult în practicarea exerciţiilor fizice,
senzaţiile auditive sunt cele care contribuie în mare măsură la orientarea în
spaţiu şi timp, contribuind la reglarea automată a acţiunilor motrice.
S-a constatat, de exemplu, că surdomuţii prezintă anumite particularităţi
în mers, determinate de lipsa percepţiilor auditive (păşire pe toată talpa,
genunchii îndoiţi, capul aplecat înainte).
În practicarea diferitelor ramuri sportive cu acompaniament muzical ( în
gimnastica artistică sportivă, în gimnastica ritmică, în patinajul artistic şi, mai
recent, în schiul artistic), perceperea intuitivă a muzicii nu este suficientă, astfel
că senzaţiile auditive se specializează în sensul educării lor pentru diferenţierea
tuturor elementelor de formă şi de conţinut ale muzicii.
Mijloacele prin care se dezvoltă ritmicitatea şi muzicalitatea sunt: temele
ritmice, jocurile muzicale şi combinaţiile de dans.
Temele ritmice sunt grupări de note muzicale, de sunete cu valori diferite,
redate prin percuţie, realizându-se astfel perceperea particularităţilor măsurilor
muzicale: durata măsurilor, ritmul, durata notelor (sunetelor).
Percuţiile pot fi realizate prin: bătăi din palme; bătăi pe sol: cu palmele,
cu vârful piciorului, cu călcâiul; percuţii cu beţişoarele: individual, pe perechi,
pe grupe; percuţii pe sol: cu beţişoare, bastoane, măciuci, ricoşări (bătăi ale
mingii pe sol); percuţii realizate cu diferite obiecte: tamburine, tobe mici etc.
Exemple de teme ritmice:

73
 - pe grupe de executante - fiecare grupă cu alte elemente de percuţie
- în timp ce o grupă marchează numai timpii forte, alta marchează pătrimile,
alta optimile, intrând în acţiune, în ordinea arătată, după un număr stabilit de
măsuri sau simultan;
- pe grupe de executante - o grupă redă ritmul măsurii muzicale de
2/4, alta de 3/4, alta de 4/4, în funcţie de fragmentele pieselor muzicale alternate
de corepetitor.
Jocurile muzicale sunt structuri de mişcări concepute de către profesor,
structuri pe care executanţii le pot efectua în funcţie de elementele de formă şi
de conţinut (intensitate, acuitate, caracter) ale acompaniamentului muzical, pe
care corepetitorul îl va prelucra, modificându-l din punct de vedere al
mijloacelor de expresivitate amintite.
În acest sens există mai multe variante:
 aceeaşi structură poate fi executată diferit în funcţie de tempo sau
intensitate;
 pot fi concepute două structuri diferite care vor alterna în
conformitate cu tempo-ul, intensitatea sau acuitatea acompaniamentului
muzical;
 pentru educarea capacităţii de redare a caracterului pieselor muzicale
vor fi create structuri diferite care vor alterna în funcţie de acompaniamentul
muzical;
 varianta mai dificilă va fi determinată de realizarea de către
executanţi a improvizaţiilor (structuri de concepţie proprie), în funcţie de
acompaniamentul muzical folosit. Această variantă dezvoltă şi creativitatea;
 finalizarea unei structuri dată de către profesoară, realizarea de
legări de paşi sau de elemente cunoscute pe un acompaniament muzical dat,

74
asocierea de elemente de mânuire a obiectelor portative pe o structură de
elemente corporale dată etc.
Combinaţiile de dans sunt structurile cele mai eficiente, prin care se poate
realiza educarea ritmicităţii şi muzicalităţii, în care mişcarea subliniază
particularităţile caracterului muzicii, pe baza paşilor dansului corespunzător.
Se folosesc ritmuri de dans polkă, galop, mazurcă, vals, dans spaniol, po-
loneză etc. Prin structurile folosite este redat caracterul muzicii, în scopul
formării şi creşterii expresivităţii. Pentru realizarea concordanţei dintre mişcare
şi muzică, educarea perceperii componentelor expresivităţii muzicale şi
asocierea lor cu mişcarea, pot fi propuse următoarele exemple:
a) exerciţii pentru formarea capacităţii de a executa mişcări în tempo-uri
variate (lent, mediu, rapid):
- deplasări cu diferiţi paşi cunoscuţi, modificând frecvenţa lor în
funcţie de tempo-ul muzicii, sub forma jocurilor muzicale de tempo;
- executarea unor exerciţii din complexele de influenţare selectivă a
aparatului locomotor, liber sau cu obiecte portative, în tempo-uri diferite sau
sub formă de jocuri muzicale.
b) exerciţii pentru formarea capacităţii de executare a mişcărilor în
ritmuri diferite (teme ritmice şi jocuri muzicale):
- legări de exerciţii în ritmuri diferite ale aceleiaşi măsuri muzicale
(ritm de galop, polkă, ritm de vals, mazurcă, ritm de marş, gavotă, dans
românesc, menuet etc.).
c) exerciţii pentru educarea capacităţii de realizare a acţiunilor motrice
cu diferite grade de încordare musculară, în funcţie de intensitatea sunetelor
(forte, mezzo-forte şi piano):

75
 - corespunzător intensităţii forte pot fi folosite mişcări cu încordare
mare musculară: pasul fandat, balansări ample ale segmentelor, sărituri mari,
aruncări ample ale obiectelor portative;
- pentru intensităţi mici (piano) pot fi folosite exerciţii cu contracţie
musculară redusă: pasul uşor, balansări de braţe şi de trunchi cât mai ample şi
cursive;
- pentru intensităţi medii (mezzo-forte) pot fi folosite mişcări în care
contracţia musculară este alternată cu relaxarea: valuri, balansări de braţe, de
trunchi, în arc de cerc, în cerc şi în opt.
Aceste mişcări pot fi realizate în cadrul jocurilor muzicale cu alternarea
intensităţii la intervale egale, (mari, medii şi mici) sau inegale. Pot fi executate
structuri în care contracţia musculară creşte sau descreşte treptat, în funcţie de
creşterea sau descreşterea intensităţii sunetelor (crescendo, decrescendo).
d) exerciţii pentru formarea capacităţii de a executa mişcările potrivit
acuităţii (înălţimii) sunetelor - sunetelor înalte corespunzându-le mişcări în
poziţii înalte, iar sunetelor joase mişcări în poziţii joase, apropiate de sol:
- jocuri muzicale cu alternarea mişcărilor pe perioade mari, medii,
mici şi inegale;
- legări de elemente, cu treceri din poziţii joase în poziţii înalte şi
invers.
e) exerciţii pentru formarea capacităţii de a începe şi de a sfârşi o legare
de elemente diferite, corespunzătoare frazei muzicale pe cele două părţi (de
întrebare, de răspuns):
- jocuri muzicale cu începerea şi desfăşurarea legărilor potrivit primei
părţi de întrebare şi încheierea pe partea de răspuns.
f) improvizaţii cu mişcări cunoscute, pe muzică în primă audiţie, în care
se modifică mai multe mijloace de expresivitate muzicală.

76
 Aceasta este forma globală în care executanta trebuie să-şi armonizeze
mişcările pe un fond muzical în primă audiţie. În conformitate cu intensitatea
sunetelor, ritmul, tempoul, caracterul pieselor muzicale folosite şi al schimbării
lor, executanta va trebui să-şi schimbe gradul de încordare şi înălţimea
mişcărilor, paşii precum şi caracterul mişcărilor.

3.2. Exerciţii pentru însuşirea şi perfecţionarea elementelor tehnice

Naturaleţea, simplitatea, frumuseţea, ritmul şi amplitudinea exerciţiilor

din gimnastica ritmică precum şi legătura lor organică cu muzica şi dansul,
contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a întregului corp al fetelor, la
întărirea şi păstrarea sănătăţii, la formarea şi perfecţionarea deprinderilor
motrice specifice, la realizarea educaţiei estetice prin mişcare.
Prin mijloacele de care dispune (exerciţii libere şi exerciţii cu obiecte
portative), această ramură sportivă asigură o dezvoltare armonioasă a corpului,
conferindu-i un plus de graţie şi de feminitate.
Multitudinea mijloacelor folosite în gimnastica ritmică cuprinde pe lângă
mijloacele de bază, deja amintite, şi elemente de tehnică corporală structurate
astfel:
 elemente non-fundamentale (variaţii de paşi - de mers, de alergare
şi de dans, balansări, valuri, întoarceri, săltări, elemente acrobatice);
 elementele fundamentale (elemente de echilibru, piruete, sărituri).

3.2.1. Variaţii de paşi

Orice exerciţiu alcătuit cu mijloace specifice gimnasticii ritmice nu poate

duce lipsa liniilor de paşi ritmici în vederea îmbogăţirii, înfrumuseţării şi
diversificării compoziţiilor exerciţiilor.

77
 Variaţiile de paşi pot fi folosite ca elemente de legătură şi ca elan în
vederea realizării săriturilor sau pentru realizarea schimbărilor de formaţii.
În lecţii, variaţiile de paşi sunt folosite pentru stimularea marilor funcţiuni
ale organismului, pentru prelucrarea membrelor inferioare, în sensul creşterii
mobilităţii gleznelor, articulaţiilor metatarsiene şi falangiene, pentru fortificarea
musculaturii întregului picior, precum şi pentru consolidarea ţinutei corecte şi a
păşirii specifice în gimnastica ritmică.
Paşii folosiţi în gimnastica ritmică au tehnici de execuţie specială şi se
execută pe ritmuri muzicale diferite, având şi caracteristici diferite.
Chiar şi în forma sa cea mai simplă, deplasarea, în gimnastica ritmică, se
deosebeşte de mersul normal, deplasarea centrului de greutate trebuind să se
realizeze lin, genunchii neputând fi îndoiţi exagerat, contactul cu solul luându-
se cu piciorul întins din genunchi, cu vârful piciorului răsucit în exterior, de-
getele fiind primele care ating solul, talpa rulându-se spre călcâi. Aşadar,
rularea labei piciorului nu trebuie făcută de la călcâi spre vârf, ca în mersul
obişnuit, ci prin rularea labei piciorului de la vârf spre călcâi.
Aceasta este cea mai simplă şi expresivă variantă de mers în gimnastica
ritmică şi formează privitorilor primele impresii despre executantă.
Variantele sau variaţiile de paşi sunt elemente de tehnică corporală non-
fundamentale, specifice gimnasticii ritmice şi se împart în două grupe: paşi
specifici gimnasticii ritmice; paşi de dans.
Paşii specifici gimnasticii ritmice sunt: mers şi alergare cu pas uşor, mers
şi alergare cu pas arcuit, mers şi alergare cu pas ascuţit, mers şi alergare cu pas
fandat, mers şi alergare cu pas înalt.

Pasul uşor are caracteristică de plutire, fără oscilaţii pe verticală.

Se execută din poziţia stând pe vârfuri.

78
 În timpul deplasării, contactul picioarelor cu solul se realizează doar pe
vârfuri, fără rularea tălpii pe sol, cu genunchii uşor îndoiţi. În deplasare, pieptul
este cel care conduce mişcarea, trunchiul fiind uşor înclinat înainte, cu spatele şi
capul în uşoară extensie.
Braţele pot fi susţinute lateral, lateral jos, înapoi jos sau pot efectua diferite
mişcări sau balansări în arc de cerc, în cerc sau în opt, în diferite planuri. Se
execută pe valoare de optime, doi paşi de mers pe un timp muzical.
Alergarea uşoară păstrează caracteristicile mersului cu pas uşor,
deosebindu-se de acesta doar prin existenţa fazei de zbor, ce se realizează în urma
impulsiei alternative a picioarelor pe sol, din articulaţia gleznei, cu genunchii uşor
îndoiţi. Se execută cu acompaniament muzical în măsurile muzicale 2/4, 3/4 şi
4/4, cu caracter cursiv.
Greşeli tipice:
 rigiditate în acţiunea picioarelor;
 oscilaţii pe verticală.

Pasul arcuit este determinat de oscilaţii mari pe verticală, ca urmare a

dublei rulări a tălpii pe sol şi a îndoirii şi întinderii succesive a genunchilor.
Se execută din poziţia stând pe vârfuri cu braţele îndoite, mâinile pe şolduri
sau cu braţele susţinute lateral.
Deplasarea se realizează prin păşire spre înainte pe un picior, de pe vârf pe
toată talpa, cu îndoirea genunchiului răsucit în exterior, trecându-se greutatea
corpului pe acest picior. Piciorul liber este îndoit, cu genunchiul răsucit în exterior,
cu vârful întins orientat în jos, se sprijină înapoia gambei piciorului de bază.
Mişcarea este continuată prin ridicarea pe vârful piciorului de bază,
concomitent cu întinderea ambelor picioare şi ducerea piciorului dinapoi spre
înainte, cu vârful întins în jos, pregătit pentru a relua mişcarea.

79
 Braţele şi capul pot completa acţiunea picioarelor, coborând odată cu
îndoirea genunchiului, după care braţul opus se ridică înainte, celălalt lateral,
capul ridicându-se sus, odată cu întinderea genunchilor. Se execută pe valoare de
pătrime (îndoirea genunchilor o optime, întinderea pe altă optime).
Alergarea arcuită se realizează în acelaşi fel ca şi mersul cu pas arcuit, dar
are o fază de zbor după momentul trecerii greutăţii corpului pe unul dintre
picioare. Se caracterizează prin osculaţii mari pe verticală, ca urmare a impulsiei şi
desprinderii pe verticală în finalul mişcării de întindere a genunchiului piciorului
de bază. Acompaniamentul muzical folosit este în măsurile 2/4, 3/4 şi 4/4, în
tempo moderat sau rapid, bine ritmat şi marcat.
Greşeli tipice:
 lipsa sincronizării în acţiunea picioarelor;
 execuţia incorectă a extensiei picioarelor pe momentul de
desprindere de pe sol.

Pasul ascuţit are caracteristica unui pas sacadat, determinat de trecerea

rapidă a greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt printr-o mişcare de forfecare.
Poate fi executat în două variante: întins, îndoit.
Pas ascuţit întins (cu piciorul liber sprijinit întins înainte)
Se execută din poziţia: stând pe un picior cu celălalt picior sprijinit înainte,
braţele îndoite, mâinile pe şold sau cu braţele susţinute lateral. Din această
poziţie, păşire pe vârf spre înainte, cu trecerea rapidă a greutăţii corpului pe
piciorul dinainte, urmată de aşezarea călcâiului pe sol, simultan cu ducerea rapidă
a celuilalt picior înainte sprijinit cu vârful pe sol.
În timpul execuţiei pasului ascuţit, ambii genunchi trebuie să rămână perfect
întinşi chiar în timpul schimbului picioarelor şi a trecerii greutăţii de pe un picior
pe celălalt, mişcarea realizându-se doar din articulaţia gleznelor. Bazinul este

80
blocat, fără mişcări de balans lateral. Braţele pot fi balansate lejer pe lângă corp
sau, braţul opus piciorul dinainte putând fi ridicat şi susţinut înainte jos, celălalt
susţinut lateral jos. Capul se răsuceşte de partea piciorul dinainte.
Pasul ascuţit îndoit (cu piciorul liber îndoit înainte) păstrează aceleaşi
caracteristici ca şi pasul ascuţit întins, chiar dacă piciorul de bază este îndoit.
Se execută din poziţia: stând pe un picior celălalt picior întins, sprijinit
înainte, răsucit în exterior. Trecerea rapidă a greutăţii pe piciorul dinainte, se
realizează de pe vârf pe toată talpa, cu întinderea energică a genunchiului
piciorului de bază concomitent cu sprijinirea celuilalt picior îndoit înainte. Se
execută pe valoare de pătrime (un pas pe un timp muzical).
Alergarea ascuţită păstrează caracteristicile pasului de mers ascuţit, dar are
o uşoară fază de zbor, care dă aspectul unei forfecări, a unei săltări de pe un picior
pe celălalt, cu picioarele întinse sau îndoite.
Aterizarea se realizează prin luarea contactului succesiv a picioarelor pe sol,
de pe vârf pe toată talpa.
Se execută într-un ritm mai rapid: doi paşi de alergare pe un timp motric.
Acompaniamentul muzical trebuie să fie sacadat, jucăuş, în măsura 2/4 sau 4/4.
Greşeli tipice:
 incorecta proiectare a centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin;
 rigiditatea articulaţiilor membrelor inferioare în realizarea trecerii
greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt.

Pasul fandat are caracter grav, viguros, de forţă.

Se execută din poziţia: stând pe vârfuri, braţele îndoite mâinile pe şolduri
sau cu braţele susţinute lateral.
Deplasarea se realizează în urma dezechilibrării corpului spre înainte, păşire
de pe un vârf pe toată talpa, pe un picior.

81
 La luarea contactului cu solul se realizează şi îndoirea genunchiului acestui
picior. Piciorul dinapoi trebuie să rămână întins, răsucit în exterior, trunchiul pe
verticală, capul în uşoară extensie. Braţul opus piciorului dinainte se duce pe
lângă coapsă spre înainte, celălalt este susţinut lateral.
Urmează întinderea piciorului dinainte cu ridicare pe vârf - „relevé” -
concomitent cu coborârea braţelor pe lângă coapse, aplecarea capului spre înainte
şi păşire pe piciorul celălalt prin poziţia I.
Simultan cu schimbarea poziţiei braţelor, se realizează şi ridicarea uşoară a
capului – fig. 8.

Fig. 8

Alergarea fandată, comparativ cu mersul cu pas fandat, are şi fază de zbor

asigurată de impulsia puternică din articulaţia gleznelor. Are aspectul săriturilor
de pe un picior pe celălalt cu aterizare în fandat, semănând cu pasul sărit din
atletism. În faza de zbor se păstrează poziţia de fandat, cu piciorul dinapoi întins
ridicat la 450, piciorul dinainte fiind îndoit din articulaţia genunchiului şi cu vârful
întins îndreptat în jos. Trunchiul este uşor înclinat spre înainte, braţele se
balansează ca la pasul fandat. Se execută un pas pe o pătrime (un pas pe un timp
muzical). Acompaniamentul muzical poate fi în măsurile: 2/4, 3/4, 4/4, trebuind să
corespundă caracterului mişcării.
Greşeli tipice:
 incorecta proiectare a centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin;

82
  rigiditatea articulaţiilor membrelor inferioare în realizarea trecerii
greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt.

Pasul înalt se caracterizează prin oscilaţii mari pe verticală, având şi un

moment de menţinere a poziţiei înalte. Are caracter eroic, maiestuos. Se execută
din stând pe vârfuri, braţele îndoite, mâinile pe şolduri sau cu braţele susţinute
lateral.
Deplasarea se realizează prin păşire cu un pas alunecat înainte, de pe vârf pe
toată talpa, cu îndoirea genunchilor, urmat de întinderea genunchiului piciorului
de bază odată cu ridicarea pe vârf pe piciorul de bază, simultan cu balansarea
celuilalt picior îndoit înainte, în unghi obtuz (attitudé înainte), cu călcâiul susţinut
la nivelul bazinului, răsucit spre interior. Braţul opus piciorului balansat înainte
este susţinut înainte jos, celălalt înapoi sus, trunchiul fiind răsucit în uşoară
extensie spre piciorul balansat, capul sus – fig. 9.

Fig. 9

Alergarea înaltă are caracter viguros, dinamic şi este constituită dintr-o

alergare cu picioarele balansate înainte, îndoite în unghi obtuz, trunchiul uşor în-
clinat înapoi, braţele susţinute lateral. Se poate executa pe loc sau cu deplasare. Se
foloseşte acompaniament muzical în măsura 2/4, 4/4, 3/4, având caracter avântat,
maiestuos, riguros.
Greşeli tipice:
 incorecta proiectare a bazinului spre înainte;
 incorecta poziţie a piciorului liber sau oscilant;

83
  lipsa finalizării pe vârf a mişcării.

Paşii de dans folosiţi în gimnastica ritmică, spre deosebire de cei descrişi

anterior, nu sunt specifici gimnasticii ritmice. Sunt mijloace nespecifice
gimnasticii ritmice, fiind preluaţi din jocurile populare româneşti, din dansul
spaniol, grecesc, ţigănesc, rusesc din alte dansuri naţionale, dar şi din dansul
modern, respectând tehnica de execuţie şi caracterul pasului împrumutat, dar nu şi
regulile proprii dansului din care sunt preluaţi.
Paşii de dans mai des folosiţi în gimnastica ritmică sunt: pasul săltat; pasul
de galop; pasul de polcă; pasul de mazurcă (cu săltare, cu „développé”, cu
pinteni); pasul de vals; paşi folclorici stilizaţi; pasul rusesc fundamental; paşi de
dans modern.
Pasul săltat are caracter jucăuş, vesel.
Se execută din poziţia stând pe un picior cu celălalt picior sprijinit înainte.
Deplasarea se realizează prin pas înainte pe vârf, cu coborârea călcâiului şi
îndoirea uşoară a genunchiului piciorului de bază, urmat de o săltare pe verticală
cu ridicarea piciorului liber uşor îndoit înainte, sprijinit la nivelul gleznei
piciorului opus. Aterizarea se face pe piciorul de impulsie, urmată de pas înainte
pe piciorul liber, cu reluarea mişcării. Se execută pe o pătrime. Acompaniamentul
muzical folosit poate fi în măsurile muzicale 2/4 şi 3/4, având caracter dinamic,
jucăuş, vesel, bine marcat.

Pasul de galop este caracterizat prin mari oscilaţii pe verticală, determinate

de desprinderea corpului pe verticală la fiecare pas. Are caracter energic, avântat.
Poate fi executat pe trei direcţii: înainte, lateral şi înapoi. Se execută din poziţia
stând pe un picior, cu celălalt picior sprijinit înainte, braţele îndoite mâinile pe
şold sau în alte poziţii.

84
 Deplasarea se realizează prin păşire cu un pas alunecat pe vârf, cu îndoirea
uşoară a genunchiului şi coborârea călcâiului fără a atinge solul, desprindere de pe
piciorul dinainte pe verticală, urmată de apropierea piciorului dinapoi întins în
poziţia a III-a. Aterizarea se face pe piciorul dinapoi, uşor îndoit, cel dinainte fiind
întins înainte, uşor ridicat de pe sol, pasul reluându-se – fig. 10.

Fig. 10

Pasul de galop are valoare de pătrime, acompaniamentul muzical folosit

trebuind să fie în măsura 2/4 şi să aibă caracter avântat, bine ritmat şi marcat.
Pasul adăugat este caracterizat prin oscilaţii mari pe verticală, determinate
de desprinderea corpului pe verticală la fiecare pas. Are caracter energic, avântat
şi se poate executa cu deplasare spre înainte, spre înapoi şi în plan lateral. Tehnica
de execuţie a pasului adăugat este identică cu tehnica de execuţie a pasului de
galop, numai că, în cazul pasului adăugat, păşirea se realizează doar prin aşezarea
alternativă a picioarelor pe sol prin luarea contactului de pe vârf pe toată talpa. Se
execută de fiecare dată începând cu acelaşi picior.

Pasul de mazurcă are caracter dinamic, avântat. Se execută din poziţia stând
pe un picior, cu celălalt picior sprijinit înainte pe vârf.
Deplasarea se realizează prin doi paşi de alergare uşoară înainte, urmaţi de o
desprindere de pe un picior pe celălalt, aterizarea realizându-se de pe vârf pe toată
talpa, cu uşoară îndoire a piciorului de bază, piciorul liber fiind uşor susţinut
înainte. Fiecare pas component se execută pe o pătrime. Acompaniamentul
muzical trebuie să fie în măsura 3/4 - melodie avântată.

85
 Pasul de mazurcă cu săltare are caracter vioi, vesel, jucăuş şi este compus
din trei acţiuni, fiecare executându-se pe câte o pătrime.
Se execută din poziţia stând, după care urmează un pas mare înainte cu
fandare, urmat de două săltări pe piciorul dinainte, cu menţinerea genunchiului
îndoit, celălalt picior fiind ridicat înapoi în poziţia „arabesque”, braţul opus îna-
inte, celălalt lateral. Acompaniamentul muzical trebuie să fie în măsura 3/4,
conform caracteristicilor pasului.
Pasul de mazurcă cu „ développé” are caracter maiestuos, măreţ.
Este compus tot din trei acţiuni, ca şi pasul precedent. Se execută din poziţia
stând pe un picior cu celălalt picior înainte susţinut - pas mare înainte cu fandare,
urmat de două săltări. La prima săltare piciorul dinapoi se îndoaie în poziţia
„passé” înainte şi la a doua se întinde („développé”) înainte la 30°. Mişcarea
următoare începe cu piciorul ridicat. Acompaniamentul muzical folosit trebuie să
fie în măsura 3/4.
Pasul de mazurcă cu „pinteni" are un caracter vesel şi este format din trei
acţiuni de câte o pătrime - doi paşi alergare uşoară, urmaţi de o săltare cu lovirea
gambelor în aer, înainte sau lateral, şi aterizare pe acelaşi picior. Se execută cu
acompaniament muzical în măsura 3/4 cu caracter vesel, jucăuş.

Polca este unul dintre cele mai înfocate şi mai vesele dansuri, fiind
reprezentativ în special locuitorilor din Cehia, Polonia şi Germania.
Pasul de polcă are caracter vioi şi jucăuş. Se execută din poziţia stând pe
ambele picioare. Deplasarea se realizează printr-o săltare de pe ambele picioare,
cu aterizare pe un singur picior, urmat de pas schimbat cu acesta spre înainte.
Mişcarea se reia cu săltare de pe piciorul de sprijin şi continuă cu pasul de
polcă. De cele mai multe ori, prima săltare se realizează pe „autfact".
Acompaniamentul muzical folosit trebuie să fie în măsura 2/4.

86
 Valsul s-a născut acum patru secole în Austria şi Germania, trecând până
în prezent prin schimbări majore, devenind unul dintre cele mai frumoase
dansuri. În mare parte, valsul este un dans lejer, plăcut şi romantic, paşii
executându-se pe piese muzicale în măsura ¾.
Pasul de vals se caracterizează prin oscilaţii cursive pe verticală, putând
îmbrăca, în funcţie de caracterul muzicii, caracteristici lirice, avântate sau jucăuşe.
Se poate executa cu deplasare spre înainte, înapoi sau în plan lateral, dar şi cu
întoarcere.
Este format din trei paşi, fiecare corespunzând unei pătrimi. Se execută din
poziţia stând pe vârfuri sau din poziţia stând pe un picior, cu celălalt picior
sprijinit înainte. Din aceste poziţii se realizează un pas mare alunecat înainte (late-
ral, înapoi) urmat de doi paşi mici pe vârf, cu genunchii întinşi pe direcţia primului
pas. Capul şi trunchiul se răsucesc uşor spre direcţia pasului mare.
Mişcările braţelor pot fi diferite: ducerea braţelor dinainte lateral şi invers,
arcuiri simultane de braţe înainte, lateral, balansări de braţe în arc de cerc, în cerc,
în opt etc. Acompaniamentul muzical folosit trebuie să fie în măsura 3/4, având
caracter liric, avântat.

Dansul folcloric românesc

Dansul popular, indiferent de natura mişcărilor sale, de specificul şi de
stilul propriu fiecărui popor, a reflectat întotdeauna caracterul, temperamentul,
forţa, umorul, însăşi viaţa poporului care l-a creat.
Prin caracterul şi structura lor, dansurile populare româneşti, se înscriu
în palmaresul culturii balcano-carpatice, fiind caracterizate de prezenţa jocurilor
de grup, cu o execuţie unitară a mişcărilor, având o mare bogăţie de ritmuri, o
largă gamă de tempo-uri precum şi multiple forme de prezentare, de ţinută şi de
expresie. Deşi există diferenţieri de la o zonă etnografică la alta (Muntenia,
Moldova, Dobrogea, Oltenia, Crişana, Banat, Ardeal, Maramureş etc.),

87
dansurile populare româneşti au în structura lor o serie de elemente de bază care
au determinat exprimarea prin dans într-o manieră sau un stil propriu poporului
român. Printre elementele care personalizează dansurile populare româneşti
amintim: paşii succesivi, paşii încrucişaţi, paşii schimbaţi, alergaţi, săltaţi,
tropotiţi sau bătăile succesive cu picioarele în sol.

Pasul rusesc fundamental se execută din poziţia stând – pas înainte pe un

picior după care, celălalt picior este dus spre înainte prin atingerea solului cu
călcâiul. Deplasarea este continuată prin păşire spre înainte pe piciorul opus şi
ducerea celuilalt picior spre înainte, cu atingerea solului cu călcâiul.
În timpul execuţiei acestui pas, trunchiul trebuie să fie controlat pe verticală,
capul uşor ridicat, braţele îndoite, mâinile pe şolduri sau pot executa diferite
mişcări libere.

Modern jazz dance

Jazz dance-ul este o formă mixtă de dans, conţinând elemente ale dansului
afro-american, elemente preluate din baletul clasic, cât şi elemente de dans
modern. Marele avantaj al jazz dance-ului este determinat de faptul că
elementele ce îl reprezintă pot fi executate atât de începători, cât şi de
profesionişti, punându-se accent, nu pe perfecţiunea tehnică, ci pe bucuria, pe
satisfacţia ce o oferă execuţia acestor mişcări.
Gimnastica în ritm de jazz reprezintă un stil modern de acţionare artistico
- - motrică care se materializează printr-un conţinut ce se execută în strânsă
concordanţă cu particularităţile muzicii de jazz.
Mişcările din conţinutul acestui stil de dans se pot executa izolat la nivelul
fiecărui segment corporal sau în diferite combinaţii în care sunt evidente
contracţiile musculare la nivelul diferitelor segmente corporale, cu relaxările

88
grupelor musculare. Această alternanţă a contracţiilor musculare cu relaxările
este impusă de particularităţile muzicii în stilul jazz.
Exerciţiile în ritm de jazz pot fi continue sau sacadate, cu execuţii
simetrice sau asimetrice, realizate în poziţii joase (la nivelul solului) sau înalte,
cu sprijin pe ambele picioare sau doar pe unul, cu genunchii întinşi, flectaţi sau
îndoiţi, pe loc sau în deplasare, în diferite planuri sau direcţii, durata şi
amplitudinea mişcărilor fiind dictată de particularităţile pieselor muzicale
folosite.
Modern jazz dance-ul cuprinde următoarele grupe de mijloace:
 mişcări izolate – mişcări ale diferitelor părţi sau segmente corporale
(exerciţii pentru cap-gât, centură scapulo-humerală, articulaţia cotului,
articulaţia pumnului, pentru coloana vertebrală, articulaţia coxo-femurală,
pentru articulaţia genunchiului şi pentru articulaţia gleznei);
 mişcări policentrice şi opuse - acţiuni mai complexe ce se execută
simultan la nivelul cel puţin a două articulaţii sau segmente corporale, în acelaşi
sens sau în sensuri opuse.
 contracţii, relaxări şi întinderi ale unor grupe musculare, articulare şi
ligamentare.
 variante de paşi: pasul schimbat, pasul rulat, pasul încrucişat, pasul
pisicii, pasul perie etc.
 „plié-uri”.
 combinaţii de mişcări executate pe loc şi în deplasare.
Metodica învăţării paşilor utilizaţi în gimnastica ritmică
Orice pas se învaţă începând cu formarea perceperii ritmului şi a măsurii
muzicale prin teme ritmice (percuţii) şi jocuri muzicale. Aceleaşi componente mu-
zicale se redau prin păşiri succesive sau prin execuţii pe loc.

89
 Trebuiesc însuşite separat poziţiile picioarelor specifice diferitelor variante
de paşi de mers, de alergare şi de dans, precum şi poziţiile braţelor şi trunchiului.
Cu braţele îndoite, mâinile fixate pe şolduri sau cu braţele susţinute lateral,
se învaţă acţiunea picioarelor în tempo lent, cu numărătoare sau la indicaţia
verbală a profesorului, concomitent cu execuţia model a ceea ce urmează a fi
însuşit.
Asocierea mişcării picioarelor se face şi cu asocierea mişcării corespunză-
toare a braţelor, în tempo moderat.
Pe măsură ce mişcarea este însuşită, se tece la mişcarea în tempo normal.
Combinaţiile de paşi pot fi executate individual, pe perechi, în grup şi în
diferite alte formaţii. Se asociază şi cu alte grupe de mişcări.

3.2.2. Elemente de echilibru - poziţii şi mişcări

Echilibrul este o componentă a îndemânării, deosebit de solicitată în

practicarea gimnasticii ritmice, privind echilibrarea întregului corp, cât şi a
obiectelor portative folosite. Multe deprinderi specifice gimnasticii ritmice
presupun o bună echilibrare a corpului - alternarea formelor de deplasare cu
susţinerea diferitelor poziţii de echilibru, deplasarea centrului de greutate,
execuţia învârtirilor şi a săriturilor.
De asemenea, mânuirea obiectelor portative extinde manifestarea simţului
echilibrului şi asupra obiectelor folosite - minge, cerc, coardă, panglică etc.
Deşi echilibrul contribuie la realizarea majorităţii acţiunilor motrice în
gimnastica ritmică, grupa de mijloace în care dominanta acţiunii este
echilibrarea corpului sau a segmentelor sale poartă denumirea de elemente de
echilibru. Elementele de echilibru sunt determinate de echilibrarea corpului în

90
poziţii variate, estetice, coordonate, ale segmentelor corporale, în condiţii
statice (de menţinere), sau dinamice (treceri dintr-o poziţie în alta).
Realizarea corectă a acestor elemente speciale din gimnastica ritmică este
rezultanta acţionării complexe, pe baza unor percepţii interne şi externe
(percepţiile de echilibru - otoliţii din urechea internă, propioreceptorii din
muşchi şi articulaţii, percepţiile tactile şi vizuale) şi este condiţionată de
reprezentările elementelor respective şi de o serie de calităţi motrice
(mobilitate, forţa de susţinere a segmentelor şi forţa de menţinere a poziţiilor
dorite). Pentru realizarea lor este necesară şi o foarte bună coordonare
neuromusculară care se perfecţionează prin repetări, şi are la bază capacitatea
de percepere a elementelor spaţio-temporale, a gradului de încordare şi relaxare
musculară, a vitezei de contracţie musculară, în funcţie de mişcarea de realizat.
Elementele de echilibru sunt frecvente în combinaţiile ritmice, având
grade de dificultate diferite.
Cele mai des folosite poziţii de echilibru specifice gimnasticii ritmice
sunt:
 poziţia „attitudé” – stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit în
unghi drept înainte (fig. 11a) sau înapoi (fig. 11b);
 poziţia „arabesque” – stând pe un picior, cu piciorul liber ridicat şi
susţinut întins înapoi (fig. 11c);
 poziţia „passé” – stând pe un picior, cu piciorul liber îndoit, cu
vârful piciorului sprijinit la nivelul genunchiului piciorului opus
 cu genunchiul piciorului liber orientat înainte –„ passé înainte” (fig.
11d);
 cu genunchiul piciorului liber orientat în plan lateral – „passé
lateral” (fig. 11e);

91
  poziţia „sur le cou de pied” – stând pe un picior, cu piciorul liber
îndoit, susţinut la nivelul gleznei piciorului opus (fig. 11f).

a b c d e f
Fig. 11

Dificultatea poziţiilor şi mişcărilor de echilibru depinde de mărimea

suprafeţei de sprijin, de schimbarea poziţiei segmentelor corporale, a variaţiilor
centrului de greutate pe verticală, de mânuirea concomitentă a obiectelor
portative, dar şi de timpul de menţinere.
Elementele de echilibru se împart în: poziţii menţinute; treceri dintr-o
poziţie în alta.
Poziţiile menţinute - sunt cu atât mai dificile, cu cât suprafaţa de
susţinere este mai mică şi centrul de greutate este mai sus. Complexitatea
poziţiilor segmentelor corporale este mai mare, cu cât forţa de susţinere este mai
mare. Poziţiile menţinute se împart în poziţii joase şi poziţii înalte.
Poziţii joase:
- poziţii cu sprijin triplu (sprijinit culcat lateral depărtat; sprijin pe
un genunchi cu gamba ridicată; sprijin înainte pe o mână, trunchiul în extensie
etc.);
- poziţii cu sprijin dublu, (sprijin pe o mână pe un genunchi, cu
celălalt picior îndoit sau întins pe diferite direcţii etc.);
- poziţii cu sprijin simplu (aşezat cu corpul în diferite poziţii etc.)
Poziţii înalte:

92
 - poziţii cu sprijin dublu - stând pe ambele picioare, pe toată talpa
sau pe vârfuri, cu genunchii întinşi sau îndoiţi, având diferite poziţii de braţe sau
de trunchi;
- poziţii cu sprijin simplu – stând pe un singur picior sau pe vârful
unui picior, cu celălalt picior îndoit sau întins, susţinut la diferite înălţimi: („sur
le cou de pied”, „passé”, „attitudé” înainte şi înapoi, „arabesque”, „a la
secondé”), cu trunchiul pe verticală sau îndoit pe diferite direcţii.
Treceri dintr-o poziţie în alta:
Dificultatea menţinerii echilibrului creşte prin schimbarea poziţiilor.
Există o mare diversitate de schimbări ale poziţiilor de echilibru, în
funcţie de fantezie, de originalitate, de inspiraţie, dar schematic pot fi împărţite în:
- treceri dintr-o poziţie în alta cu păstrarea suprafeţei de sprijin - se
păstrează aceeaşi bază de susţinere, schimbându-se poziţiile segmentelor
corporale, braţe, trunchi, picior liber.
Exemple:
- din poziţia fandat înainte în „cambre” cu braţele sus - trecere în
fandat înapoi, corpul îndoit înainte, braţele înapoi;
- din poziţia „arabesque” - trecere în poziţia „attitudé” înainte;
- din poziţia „passé” trecere în „arabesque”;
- din poziţia „passé” trecere în „cambré” înapoi cu piciorul liber ridicat
înainte .
- treceri dintr-o poziţie în alta cu modificarea suprafeţei de sprijin -
modificarea suprafeţei de sprijin se poate face prin mărirea sau micşorarea ei.
 mărire suprafeţei de sprijin:
Exemple:
- treceri din poziţii simple sau duble în poziţii cu sprijin triplu;

93
 - dezechilibrări ale corpului din poziţii de stând pe un picior sau de pe
ambele picioare, pe diferite direcţii;
- din poziţia „passé” înainte - „développé” cu dezechilibrare înainte în
fandat cu „grand cambré”.
 micşorarea suprafeţei de sprijin:
Exemple:
- dintr-o poziţie de sprijin triplu sau dublu, prin reducerea punctelor de
sprijin trecere în sprijin simplu;
- din sprijin simplu, reducerea suprafeţei de sprijin prin ridicare pe
vârfuri;
- din poziţia stând pe un picior, cu celălalt picior sprijinit înainte,
trecerea greutăţii corpului pe piciorul dinainte, pe vârf;
- din poziţia fandat înainte, trecere în cumpănă - piciorul de bază
îndoit, braţele sus;
- din poziţia „arabesque”, trecere în poziţia „attitudé” sau „passé”,
micşorarea suprafeţei de sprijin realizându-se prin ridicare pe vârfuri („relevé”).
- treceri în diferite poziţii, cu coborârea sau ridicarea centrului de
greutate.
Exemple:
- din poziţia stând pe un picior, cu celălalt picior sprijinit înapoi,
trecere pe un genunchi, cu celălalt picior sprijinit înainte, corpul îndoit înainte;
- din poziţia pe un genunchi, trecere în stând pe un picior, pe toată
talpa sau pe vârf. Aceste acţiuni pot fi executate concomitent cu valuri, învârtiri
sau chiar pot fi urmate de sărituri, piruete.
Metodica însuşirii elementelor de echilibru:
Se folosesc jocuri pentru dezvoltarea percepţiilor spaţiale, temporale,
tactile:

94
 - din mers sau alergare, la semnal sonor, opriri în diferite poziţii de
echilibru indicate de profesoară sau realizate în forme cât mai originale,
estetice, de eleve, aceleaşi, stabilite în funcţie de perceperea măsurilor şi
frazărilor muzicale;
- deplasări în condiţii de echilibru diferit (spaţii marcate de mărimi şi
forme diferite, pe plan înclinat, pe suprafeţe mobile);
- poziţii de echilibru joase, medii, înalte;
- poziţii de echilibru pe suprafeţe din ce în ce mai mici;
- poziţii de echilibru cu creşterea timpului de menţinere;
- poziţii de echilibru cu coborârea şi ridicarea centrului de greutate;
- poziţii de echilibru cu schimbarea poziţiilor braţelor, trunchiului,
piciorului liber;
- asocierea poziţiilor de echilibru cu mişcări de val, întoarceri;
- dezechilibrări ale corpului în plan lateral, înainte sau înapoi;
- mânuirea obiectelor portative în diferite poziţii de echilibru.

3.2.3. Balansări

Balansările sunt mişcări de pendulare, care au o tehnică specială de execuţie

bazată pe capacitatea folosirii inerţiei de mişcare, în condiţii de alternanţă între
contracţie musculară şi relaxare. Execuţia lor presupune o bună mobilitate
articulară, elasticitate musculară, capacitate de relaxare reflexă a musculaturii
antagoniste, precum şi o fină coordonare neuromusculară.
Balansările, mişcări aparent simple, sunt de fapt mişcări de mare
complexitate. Dificultatea balansărilor constă în capacitatea de folosire sau de
valorificare a forţele interne şi externe în strânsă corelaţie, pe baza alternării
reflexe a unor anumite grupe de muşchi.

95
 Mişcări obligatorii în programul tehnic al exerciţiilor de concurs, balansările
asigură dinamism şi amplitudine exerciţiilor libere şi celor cu obiecte portative.
După modul de execuţie, balansările se împart în: balansări active; balan-
sări pasive.
Balansările active sunt cele care se realizează prin contracţia permanentă a
segmentului care determină mişcarea şi sunt caracteristice mai ales gimnasticii
artistice (sportive).
În gimnastica ritmică, preponderente sunt balansările pasive, care încep cu o
contracţie musculară iniţială puternică şi sunt continuate, în mişcarea propriu-zisă,
de balans, realizată prin relaxarea segmentului balansat şi căderea liberă a
acestuia, ca urmare a transformării energiei potenţiale în energie cinetică.
Finalizarea balansului se realizează prin creşterea treptată a contracţiei musculare
a segmentului balansat şi ridicarea acestuia într-o poziţie înaltă.
Balansările pot fi executate în arc de cerc, în cerc şi în opt, în planurile:
frontal, sagital şi orizontal.
Balansările pot fi sistematizate astfel: balansări ale segmentelor corporale,
balansări cu întregul corp.
Balansări ale segmentelor corporale (balansări de braţe, de picioare şi de
trunchi)
Balansări de braţe în arc de cerc - au caracteristica unei pendulări pasive,
cu un braţ sau cu ambele braţe, cu şi fără impuls iniţial, simultan sau succesiv,
simetric sau asimetric, în plan frontal, sagital sau orizontal, în care aspectul
braţelor este controlat, deşi par relaxate – fig. 12 a.
La mişcarea braţelor pot participa şi celelalte segmente corporale, pentru
creşterea amplitudinii mişcării.

96
 a b c
Fig. 12

Balansări circulare de braţe - se execută amplu, asemănător unor rotări

de braţe în diferite planuri (frontal, sagital, orizontal), în care braţele sunt
relaxate, dar controlate, atitudine specifică braţelor, cerinţă a gimnasticii
ritmice, fig.12 b. Trunchiul poate participa la mişcare în sensul amplificării ei.
Balansări de braţe în opt - sunt mişcări combinate a două balansări în
cerc. Ele pot fi executate în acelaşi plan sau în planuri diferite. Axa cifrei opt,
descrisă de execuţia celor două cercuri legate, poate fi situată vertical sau
orizontal, opt în spirală, în care cele două cercuri sunt paralele în acelaşi plan –
fig. 12 c şi opt frânt în care cele două cercuri care alcătuiesc cifra opt sunt
situate în planuri diferite.
Balansări de picioare înainte, înapoi şi lateral - sunt mişcări de
pendulare executate în arc de cerc, cu amplitudini diferite, din poziţii diverse,
cu picioarele întinse sau îndoite – fig. 13 a.
Balansări de picioare în cerc - pot fi executate cu un picior - dintr-o
poziţie înaltă - stând – fig. 13 b sau cu ambele picioare (dintr-o poziţie joasă -
aşezat).

a b
Fig. 13
Balansări de picioare în opt - pot fi executate ca şi în cazul balansărilor
de picioare în cerc, cu un picior sau cu ambele picioare din diferite poziţii.

97
 Balansări de trunchi - sunt menţionate în regulamentele competiţionale
ca elemente tehnice obligatorii ce trebuie incluse în exerciţii. Sunt pendulări ale
trunchiului ce pot fi executate în arc de cerc, în cerc sau în opt, în plan sagital
– fig.14 a, frontal – fig.14 b sau orizontal, executate din diferite poziţii înalte
sau joase.

a b
Fig. 14
Balansările cu întregul corp - sunt determinate de mişcări ale corpului
care încep în urma unei contracţii iniţiale ce deplasează bazinul în afara
suprafeţei de sprijin, înainte, înapoi sau lateral şi provoacă căderea trunchiului
în direcţie opusă, urmată de transmiterea mişcării de balans, capului şi braţelor,
în direcţia proiectării bazinului, simultan cu trecerea greutăţii corpului din stând
în poziţia fandat, în direcţia mişcării. Balansările cu întregul corp pot fi
executate spre înainte – fig. 15 a, spre înapoi şi în plan lateral – fig.15 b - cu
trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt, pe loc sau din deplasare.

a b
Fig. 15
Metodica învăţării balansărilor:

98
 - învăţarea balansărilor active în tempo lent, contracţia musculară fiind
prezentă pe parcursul întregii mişcări;
- accentuarea treptată a relaxării în faza de pendulare a segmentului şi
creşterea vitezei de execuţie;
- iniţierea în cerinţele execuţiei artistice a mişcării diverselor segmente -
conducerea mişcării braţelor cu cotul, a corpului cu pieptul, capul rămânând în urma
mişcării pentru a-i asigura o amplitudine crescută;
- însuşirea balansărilor cu un braţ, apoi cu ambele braţe, simetric şi asime-
tric, în arc de cerc, în cerc, în plan frontal, fiind necesar şi controlul vizual al
mişcării, apoi se vor face şi balansările în plan orizontal;
- în succesiunea învăţării, la început se vor face balansările de pe loc, apoi
din deplasare şi cu marcarea unor finalizări;
- la balansările de braţe în arc de cerc, în cerc şi în opt se vor adăuga şi
balansările corespunzătoare de trunchi care cresc amplitudinea mişcării;
- în învăţarea balansărilor cu întregul corp, proiectarea bazinului pe
diferite direcţii trebuie făcută cu sprijin (la bara de perete, la scara fixă sau cu sprijin
viu);
- perfecţionarea balansărilor se realizează prin repetarea acestora în legări
de elemente din aceeaşi grupă de mişcări, apoi din grupe diferite (variaţii de paşi,
piruete etc.) şi în final cu mânuirea obiectelor portative.

3.2.4. Valuri

Valurile sunt mijloace specifice gimnasticii ritmice care au la baza execuţiei,

rămânerea în urma mişcării a segmentelor terminale (braţe, trunchi, cap) alternând
relaxarea cu contracţia musculară.
Valurile sunt acţiuni motrice cu aspect ondulatoriu, în care articulaţiile
segmentului care le realizează intră succesiv într-o mişcare de îndoire, relaxare, întin-

99
dere, transmisă sub formă de undă întregului segment. În concluzie, în timp ce în
unele articulaţii se produce îndoirea, în celelalte articulaţii se realizează
compensatoriu, întinderea.
Mişcarea de val nu trebuie confundată cu „arcuirea braţelor” - prin care se
înţelege mişcarea de îndoire, întindere a braţelor în care toate articulaţiile braţelor
sunt în acelaşi timp îndoite apoi, simultan întinse.
Realizarea valurilor presupune şi dezvoltă, în acelaşi timp, un înalt grad de
coordonare neuromusculară, o foarte bună mobilitate articulară şi elasticitate
ligamentară şi musculară şi o bună capacitate de relaxare reflexă.
Ca şi balansările, valurile sunt elemente obligatorii în programele tehnice de
concurs. Ele trebuie incluse mai ales în părţile lente ale exerciţiilor, dată fiind
caracteristica cursivă, lină, ondulatorie a mişcării. Conform caracteristicilor sale, în
redarea execuţiei valurilor pot fi folosite piese muzicale în măsurile 3/4 şi 6/8,
cantabile, cursive, cu intensitate scăzută.
Valurile pot fi sistematizate după partea sau părţile corpului care realizează
mişcarea, astfel: valuri pe segmente corporale, valuri cu întregul corp.
Valul pe segmente corporale ( braţe şi trunchi)
Valul de braţe reprezintă mişcarea ondulatorie transmisă de la umăr către
extremitatea segmentului. De fapt, această mişcare sub formă de undă, cuprinde, în
mişcarea de îndoire – întindere, numai articulaţia pumnului, în rest unduirea se
obţine prin ridicarea sau coborârea succesivă a umărului şi cotului. În timpul
realizării valului lungimea braţului se modifică foarte puţin, spre deosebire de
„arcuirea braţelor" în care îndoirea simultană a tuturor articulaţiilor şi apoi
întinderea lor determină variaţii foarte mari ale lungimii acestuia.
Valul poate fi executat cu un braţ sau cu ambele braţe, pe loc sau din
deplasare, cu sensul mişcării spre înainte sau în plan lateral, jos sau sus.

100
 Valul cu ambele braţe poate avea acţiune simultană (ambele braţe execută
mişcarea în acelaşi timp, simetric) sau succesivă (deşi mişcarea se execută în
acelaşi timp, pare să fie transmisă de la un braţ la celălalt, ca urmare a pornirii
mişcării în sensuri opuse - în timp ce umărul unui braţ coboară, celălalt se ridică).
Valul de trunchi este o mişcare complexă, ondulatorie, realizată la nivelul
coloanei vertebrale. Pentru realizarea valului în formă specifică, amplă şi cursivă,
trebuie acţionat pentru creşterea mobilităţii coloanei vertebrale, a alternării corecte
a relaxării cu încordarea musculară, a respectării cerinţei de rămânere în urmă a
capului în timpul mişcării trunchiului.
Valul de trunchi poate fi executat atât dintr-o poziţie înaltă (stând, stând
depărtat), cât şi dintr-o poziţie joasă (pe genunchi, pe genunchi - pe călcâie
aşezat). Poziţia cea mai potrivită pentru învăţarea valului de trunchi, dar şi cea mai
folosită în execuţia valului de trunchi chiar în cadrul exerciţiilor, este: pe genunchi
- pe călcâie aşezat, braţele la spate, de mâini apucat. Acesta este şi motivul pentru
care vom expune în rândurile următoare descrierea valului de trunchi din poziţia
amintită.
Valul de trunchi din poziţia pe genunchi, pe călcâie aşezat, braţele la spate,
de mâini apucat:
T1 -T2 - coborârea trunchiului, cu pieptul înainte, capul în urma mişcării
(flexie în zona lombară, extensie în zona dorsală şi cervicală);
T3 -T4 - coborârea capului înainte, cu aşezarea frunţii pe sol/pe
genunchi şi rotunjirea spatelui (flexie la nivelul întregii coloane vertebrale);
T5 -T6 - ridicarea trunchiului cu spatele rotunjit, capul cu bărbia în
piept;
T7 -T8 - îndreptarea treptată a trunchiului, cu ridicarea în final, a
capului în poziţie iniţială şi tragerea umerilor în jos şi spre înapoi.

101
 După însuşirea succesiunii mişcării şi alternarea relaxării cu încordarea,
se va creşte viteza de execuţie pentru fiecare fază, repartizându-se în loc de doi
timpi, unul, apoi, pentru primele două faze (coborârea trunchiului şi capului),
un timp şi pentru revenirea în poziţia iniţială, un alt timp. Creşterea
complexităţii valului de trunchi se poate face prin asocierea mişcărilor de braţe
(rotari de braţe simultane, succesive, balansări, valuri etc.).
Valul cu întregul corp este o mişcare de o complexitate şi mai mare de
valul de trunchi, atât prin creşterea numărului articulaţiilor care participă la
mişcare, cât şi prin creşterea dificultăţii de echilibrare prin reducerea suprafeţei
de sprijin şi înălţarea centrului de greutate. La valurile de corp, mişcarea poate
fi transmisă sub formă de undă, de jos în sus (valul de corp înainte) sau de sus
în jos (valul de corp înapoi). Valul de corp se mai poate executa şi în plan
lateral.
Valul de corp înainte se execută dintr-o poziţie specifică, „pregătitoare"
pentru val - stând cu genunchii uşor îndoiţi, trunchiul înclinat înainte cu spatele
rotunjit, braţele relaxate, dar controlate, cu coatele rotunjite, încadrează capul
aplecat înainte - mişcarea începe odată cu ducerea genunchilor înainte, simultan
cu ridicarea călcâielor de pe sol, braţele coboară conduse cu coatele, palmele
răsucite în sus, pe lângă coapse. Mişcarea genunchilor se transmite coapselor şi
bazinului, apoi coloanei vertebrale care se extinde simultan cu întinderea
genunchilor, ridicarea pe vârfuri şi ridicarea braţelor prin înapoi, sus – fig. 16.

Fig. 16
Valul de corp înapoi presupune transmiterea mişcării ondulatorii de sus în
jos. Din poziţia stând pe vârfuri, braţele sus - braţele coboară înapoi simultan

102
cu extensia capului şi a trunchiului urmată de îndoirea genunchilor, rotunjirea
spatelui şi aplecarea capului înainte, încadrat de braţe.
Valul de corp lateral păstrează caracteristicile valului înainte de
transmitere a mişcării ondulatorii de jos în sus, lateral (dreapta sau stânga).
Se execută din poziţia stând pe piciorul stâng / drept, cu celălalt picior
sprijinit lateral, ambele braţe susţinute spre stânga / dreapta - mişcarea începe
prin îndoirea laterală a trunchiului spre piciorul sprijinit (bazinul trebuie
proiectat în direcţie opusă). Urmează „temps-lié" spre dreapta / stânga (îndoirea
piciorului stâng / drept şi trecerea treptată a greutăţii pe piciorul drept / stâng,
de pe vârf pe toată talpa), conducând mişcarea cu genunchiul răsucit în exterior.
Pe măsură ce greutatea corpului trece pe piciorul drept/stâng, treptat genunchiul
se întinde, mişcarea de proiectare laterală transmiţându-se bazinului şi apoi
trunchiului, prin îndoirea laterală spre stânga / dreapta. Braţele rămân în urma
mişcării trunchiului, ca o remorcă, realizând un balans în arc de cerc frontal, de
jos în sus spre dreapta / stânga, capul urmăreşte mişcarea braţelor şi se
răsuceşte în extensie spre dreapta / stânga.
În metodica învăţării valului de braţe se acţionează, pentru creşterea
mobilităţii articulare, mai ales a articulaţiei pumnului şi degetelor:
- îndoirea braţelor, imitând tracţiunea cu mâinile a unei rezistenţe imagi-
nare sau reale (benzi elastice, parteneră) până la îndoirea completă a tuturor
articulaţiilor;
- întinderea completă a braţelor, din poziţia anterioară, împingând cu
palmele o rezistenţă imaginară sau reală;
- aceeaşi acţiune, efectuată legat cu coborârea cotului la îndoirea
braţului şi ridicarea sa la întindere;
- apăsare reciprocă a palmelor apropiate faţă în faţă, cu coatele lateral şi
antebraţele susţinute la orizontală;

103
 - aceeaşi acţiune, cu degetele palmelor orientate în jos;
- deschiderea şi închiderea pumnului, cu extensia forţată a degetelor;
- ridicări şi coborâri ale braţe, spre înainte sau în plan lateral, cu
mişcarea întârziată a mâinilor.
- în paralel se va însuşi „şcoala relaxării", braţele respectând cerinţa
conducerii mişcării cu cotul şi rămânerea în urmă a mâinii;
- ridicarea şi coborârea unui braţ sau a braţelor;
- balansări active şi pasive de braţe;
- valul cu întregul corp se învaţă după însuşirea valului de trunchi;
- valul de corp înainte, la început, se execută cu sprijin la bara de
perete cu faţa (sprijinit cu ambele mâini), apoi cu un umăr (sprijinit cu o mână),
în patru timpi (genunchi - bazin - piept - cap), apoi în doi timpi, braţul liber
putând fi fixat pe şold sau putând să participe la mişcare (cerc prin jos înapoi).
Sprijinul facilitează însuşirea angrenării succesive în mişcare a articulaţiilor şi
echilibrarea corpului.
- după însuşire, valul de corp va fi executat la centrul spaţiului de
lucru, cu deplasări mici în finalul mişcării, pentru echilibrare, paşi ce vor fi
eliminaţi treptat ca urmare a perfecţionării percepţiilor spaţio-temporale şi de
echilibru;
- complexitatea valului de corp poate creşte prin legarea cu diverse
forme de deplasare (piruete, sărituri etc.), cu întoarceri de diferite grade (900,
1800, 2700, 3600) sau cu mânuirea diferitelor obiecte portative.

104
 3.2.5. Învârtiri

Învârtirile sunt mişcări de rotaţie ale corpului în jurul axei sale verticale. Ele se
caracterizează prin îmbinarea perfectă a menţinerii corpului în echilibru, pe o
suprafaţă redusă de sprijin, cu forţa de rotaţie. Mărimea lor se calculează în grade, o
învârtire completă având 3600. Necesitatea echilibrării corpului pe o bază de susţinere
redusă, cu menţinerea segmentelor în poziţii variate în timpul învârtirii, cât şi
necesitatea de a frâna forţa inerţiei de rotaţie a corpului în momentul dorit, duc la
formarea unor calităţi fizice şi psihice deosebite. Astfel, echilibrarea corpului în
aceste condiţii neobişnuite, contribuie la o activare neuromusculară superioară a
executantelor, formează capacitatea de reglare fină a gradului de contracţie a
diferitelor grupe musculare şi o bună orientare în spaţiu. Dezvoltând în mod
deosebit, pe o treaptă superioară, funcţia de echilibru, formează o coordonare fină
neuromusculară şi contribuie în acelaşi timp la dezvoltarea voinţei şi stăpânirii de
sine.
În structura învârtirilor se deosebesc trei faze componente care se succed:
preparaţia; faza de impulsie; oprirea din învârtire.
Preparaţia este faza pregătitoare pentru executarea întoarcerilor şi piruetelor şi
constă în situarea corpului într-o poziţie cât mai echilibrată, favorabilă impulsiei.
Faza de impulsie constă dintr-o împingere cu piciorul de impuls în sol, pentru
ridicarea pe axa de rotaţie, care trebuie păstrată tot timpul învârtirii, fără deviaţii ale
centrului de greutate în afara bazei de susţinere. Reducerea bazei de susţinere, în
momentul ridicării pe axa de rotaţie, micşorează forţa de frecare, producând un
efect pozitiv asupra învârtirii corpului.
Oprirea din învârtire constă în frânarea inerţiei de rotaţie în momentul dorit.
Aceasta se realizează prin creşterea suprafeţei de sprijin, prin coborârea călcâiului
pe sol, acţiune ce duce la oprire.

105
 Executarea învârtirilor sub unghiuri de diferite mărimi, prin procedee tehnice
variate, determină împărţirea acestei grupe de mişcări în: întoarceri şi piruete.
ÎNTOARCERILE sunt mişcări sau schimbări de direcţie în timpul cărora are
loc o învârtire continuă a corpului de până la 3600.
Deoarece nu au o tehnică dificilă de execuţie, întoarcerile sunt elemente
accesibile, putând fi uşor de învăţat, chiar şi de gimnastele începătoare.
După modul de execuţie, întoarcerile pot fi sistematizate astfel:
a) întoarceri de pe un picior pe celălalt: cu paşi succesivi; cu pas arcuit;
înlănţuite („chaînes”);
b) întoarceri pe ambele picioare: prin învăluire;
c) întoarceri pe un picior:cu balans înainte sau înapoi, lente;
d ) întoarceri pe un genunchi: de pe un genunchi pe celălalt; pe ambii
genunchi; pe un genunchi;
e) întoarceri din aşezat:echer; pe o coapsă;
g) întoarceri din culcat.

Întoarceri de pe un picior pe celălalt

Caracteristica întoarcerilor din aceasta grupă constă în faptul că fiecare
întoarcere este alcătuită din mai multe învârtiri succesive ce se pot executa pe
loc sau cu deplasare, de câte 450, 900 sau 1800.
Întoarcere cu paşi succesivi - se execută prin păşiri succesive pe vârfuri,
pe loc, efectuând pe fiecare pas, câte o întoarcere de 450 - 1800, spre dreapta sau
stânga, braţele fiind orientate în direcţia opusă învârtirii. Păşirea se realizează
prin încrucişarea piciorului liber peste piciorul de partea întoarcerii – fig. 17.

106
 Fig. 17

Metodica învăţării:
- se execută la început mers, cu pasul uşor;
- aceleaşi acţiuni, cu descrierea unui semicerc sau cerc prin ocolire;
- mers cu paşi succesivi, efectuând, pe fiecare pas, câte o întoarcere
de 450 spre dreapta şi apoi spre stânga;
- aceleaşi acţiuni cu menţinerea braţelor în direcţie opusă învârtirii,
trunchiul răsucit pe direcţia întoarcerii;
- paşi succesivi, cu întoarcere de 900 pe fiecare pas;
- întoarcere cu paşi succesivi - 1800 pe fiecare pas.
Greşeli tipice:
 executarea paşilor pe toată talpa;
 îndoirea exagerată a genunchilor în timpul învârtirii.
Întoarcere cu pas arcuit - poziţia de plecare: stând pe vârfuri, braţele
îndoite mâinile pe şolduri. Mişcarea începe odată cu ridicarea unui picior de pe
sol, păşire pe acest picior, de pe vârf pe toată talpa, simultan cu rotaţia corpului
de 450– 900 spre piciorul de bază. Urmează îndoirea piciorului pe care s-a păşit,
simultan cu trecerea greutăţii corpului pe acesta, odată cu sprijinirea piciorului
liber la nivelul gleznei piciorului opus. În continuare, greutatea corpului este
trecută pe piciorul posterior pe vârf, odată cu ridicarea piciorului liber la 250 de
pe sol, mişcarea fiind continuată printr-o nouă păşire.
Mişcarea de rotaţie este transmisă întregului corp şi este favorizată de
tripla extensie a piciorului de bază, piciorul anterior fiind ridicat înainte la 250
de la sol, pregătit pentru executarea următoarei întoarceri – fig. 18.

107
 Fig. 18
Metodica învăţării:
- pentru însuşirea acestei întoarceri este necesară cunoaşterea
deplasării cu pas arcuit, punându-se accent pe rularea tălpii de la vârf spre
călcâi;
- execuţii succesive de trecere a greutăţii de pe un picior pe altul,
astfel: pas arcuit înainte cu vârful piciorului orientat în exterior şi genunchiul
uşor îndoit, urmat de trecerea greutăţii pe vârful piciorului dinapoi, cu
întinderea şi ridicarea celuilalt picior înainte, braţele îndoite, mâinile pe şolduri;
- aceeaşi mişcare cu execuţia simultană a trecerii greutăţii pe vârful
piciorului dinapoi, întoarceri gradate de 450, 900 şi apoi de 1800.
Greşeli tipice:
 lipsa coordonării la trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt în
timpul întoarcerii;
 lipsa ridicării pe vârful piciorului dinapoi în timpul întoarcerii;
 efectuarea învârtirii corpului în tipul pasului arcuit.
Întoarcere înlănţuită - „chaîne” - este o formă superioară a întoarcerii
prin paşi succesivi şi se realizează din poziţia stând pe un picior, cu celălalt
picior sprijinit înainte pe vârf, braţul de partea piciorului dinainte, susţinut
rotunjit înainte, celălalt braţ susţinut lateral.
Pas înainte pe vârful piciorului dinainte, cu întoarcere de 1800, urmat de
încă o întoarcere de 1800 lateral, pe vârful celuilalt picior.

108
 În timpul întoarcerii, braţul din direcţia deplasării este dus înainte, iar
celălalt braţ, printr-o mişcare de urmărire, se apropie de el în poziţia I, capul
porneşte ultimul în rotaţie şi ajunge primul, cu privirea orientată spre un punct
imaginar.
Acest element se realizează, de obicei, sub forma unei înlănţuiri de
întoarceri succesive de câte 1800 în acelaşi sens, cu deplasare laterală, în linie
dreaptă sau pe semicerc.
Metodica învăţării:
- înainte de a trece la învăţarea acestei întoarceri, trebuie cunoscută
întoarcerea cu paşi succesivi;
- învăţarea mişcării capului;
- executarea separată a întoarcerii „chaîne” în 4 timpi, insistându-se
asupra menţinerii umerilor şi bazinului în plan frontal;
- aceeaşi acţiune în 2 timpi şi în 4 timpi;
- pentru păstrarea direcţiei de deplasare, toate aceste mişcări se vor
executa cu deplasare spre oglindă în care se fixează şi punctul orientativ;
- în faza de perfecţionare a întoarcerii se măreşte viteza de execuţie şi
se recomandă plecarea din „plie”, continuând cu acţiunea rapidă a capului şi a
braţelor care trebuie să se apropie mult de corp.
Greşeli tipice:
 braţul dinainte nu se duce pe direcţia deplasării, ci lateral, provocând
dezechilibrarea corpului în întoarcere;
 executarea întoarcerilor succesive cu paşi mari sau inegali, ceea ce
provoacă oscilaţii mari pe orizontală şi dezechilibrarea corpului;
 întoarcerea incompletă pe fiecare picior, ceea ce nu permite
deplasarea laterală.

109
 Întoarceri pe ambele picioare
Caracteristica acestor întoarceri este determinată de învârtirea corpului pe
ambele picioare.

Întoarcere prin învăluire

Se execută din poziţia stând pe un picior, cu celălalt picior sprijinit lateral
pe vârf, braţele lateral.
Pas încrucişat înaintea sau înapoia piciorului de bază, odată cu coborârea
braţelor încrucişate înainte jos şi îndoirea uşoară a genunchilor.
Urmează întinderea picioarelor, cu ridicare pe vârfuri şi întoarcerea de
1800 sau 3600 pe ambele picioare, braţele se ridică prin înainte sus, rotunjite.
Oprirea din întoarcere se realizează prin coborârea călcâielor pe sol şi a
braţelor lateral – fig. 19.

Fig. 19

Metodica învăţării:
- la început se vor executa întoarceri de 1800, cu şi fără sprijin, în
ambele sensuri, din poziţia stând pe vârfuri cu un picior sprijinit înainte, celălalt
sprijinit înapoi;
- stând cu picioarele încrucişate (dreptul sau stângul înainte),
genunchii uşor îndoiţi - întoarceri de 1800 simultan cu întinderea genunchilor şi

110
ridicare pe vârfuri, acordându-se o atenţie sporită mişcării capului şi braţului
liber;
- întoarcere gradată prin învăluire de 1800, 2700 şi 3600;
- executarea întoarcerii prin învăluire în diferite combinaţii cu alte
grupe de mişcări.
Greşeli tipice:
 repartizarea greutăţii corpului în timpul întoarcerii pe piciorul care
efectuează pasul încrucişat, fapt ce determină dezechilibrarea corpului;
 executarea învârtirii pe toată talpa;
 îndoirea genunchilor în mod exagerat, necorespunzător cu mărimea
întoarcerii;
 lipsa coordonării mişcării braţelor cu învârtirea corpului.

Întoarceri pe un picior
Caracteristica acestor întoarceri constă în faptul că învârtirea corpului se
face pe vârful unui picior, celălalt picior fiind balansat sau menţinut în diferite
poziţii de echilibru.

Întoarcere cu balansarea unui picior – „fouetté”

Se execută din poziţia stând cu braţele lateral. Pas înainte pe un picior, pe
vârf, urmat de balansarea celuilalt picior înainte întins, cu ridicarea braţelor prin
înainte sus, după care urmează întoarcerea corpului de 1800 prin acţiunea rapidă
(aproape simultană) a bazinului, umerilor şi a capului. Piciorul liber trebuie
menţinut în timpul întoarcerii la înălţimea la care a fost balansat, braţele
rotunjite sus. Oprirea se realizează prin coborârea călcâiului pe sol, însoţită de o
uşoară îndoire a piciorului de bază şi menţinerea înapoi a piciorului liber,
braţele coboară lateral – fig. 20.

111
 Fig. 20
Metodica învăţării:
- balansarea unui picior înainte, cu şi fără ridicare pe vârf, executată
cu sprijin la bara de perete;
- aceleaşi acţiuni, fără sprijin;
- stând pe un picior, cu faţa la bară, celălalt picior ridicat înainte
sprijinit pe bară, întoarceri succesive de 1800;
- balansarea piciorului dinafară înainte şi înapoi, simultan cu
întoarceri de 1800, schimbând braţul de sprijin;
- repetarea întoarcerii cu balansul unui picior, fără sprijin, la centrul
spaţiului de lucru;
- introducerea întoarcerilor cu balans în diferite legări cu alte grupe de
mişcări.
Greşeli tipice:
 executarea întoarcerii pe toată talpa;
 executarea întoarcerii simultan cu balansarea piciorului liber;
 lipsa acţiunii bazinului, umerilor şi capului în momentul întoarcerii;
 căderea piciorului de balans sau a trunchiului în timpul întoarcerii
sau în finalul mişcării.

Întoarcere lentă pe un picior

112
 Stând pe un picior - întins sau îndoit - cu piciorul liber susţinut în diferite
poziţii („sur lé cou de pied”, „passé”, „arabesque”, „attitudé”, „a la secondé”) -
ridicări succesive ale călcâiului de pe sol şi rotaţii din articulaţia gleznei,
realizează mişcări de întoarcere de 450 sau 900, pe vârful piciorului de sprijin.
Linia umerilor şi a bazinului trebuie menţinute în plan frontal. Braţele, în
poziţia de plecare, sunt menţinute rotunjite înainte, iar în momentul ridicării pe
vârf a piciorului de sprijin braţul de partea întoarcerii se deschide şi imprimă
mişcare de rotaţie corpului, în direcţia dorită.
Metodica învăţării:
- însuşirea corectă a poziţiilor de echilibru care urmează să fie
menţinute în timpul întoarcerilor;
- executarea întoarcerilor lente, în mod gradat, cu sprijin la bara de
perete;
- aceleaşi întoarceri efectuate fără sprijin la bara de perete, insistându-
se asupra acţiunii braţului de partea întoarcerilor.
Greşeli tipice:
 realizarea întoarcerii cu ridicări succesive, mari ale călcâiului, fapt
care provoacă oscilaţii mari pe verticală;
 relaxarea musculaturii spatelui şi a piciorului liber în timpul
întoarcerii.

Întoarceri pe genunchi
Sunt folosite de obicei în vederea schimbărilor de direcţie sau trecerilor
dintr-o poziţie joasă într-o poziţie înaltă şi invers.
Pot fi executate de pe un genunchi pe celălalt, pe ambii genunchi şi pe un
singur genunchi.

113
 Întoarcere de pe un genunchi pe celălalt
Din poziţia pe un genunchi, cu celălalt îndoit înainte pe talpă sprijinit -
întoarcere de 1800 spre piciorul dinapoi, simultan cu ridicarea gambelor de pe
sol şi trecerea sprijinului pe genunchiul celuilalt picior.
Braţele pot fi susţinute în diferite poziţii: cu mâinile pe şolduri, lateral sau
sus. Oprirea din întoarcere se realizează prin aşezarea pe sol a gambei piciorului
de sprijin sau cu sprijinirea pe sol a piciorului liber – fig. 21.

Fig. 21

Metodica învăţării:
- întoarceri de 900 pe un genunchi, cu celălalt picior întins şi sprijinit
pe sol, lateral sau înapoi;
- întoarceri de 900, 1800 sau 2700 din poziţia sprijin înainte pe un
genunchi, cu celălalt picior susţinut înapoi - impulsia palmelor în sol, urmată de
ridicarea trunchiului pe verticală, simultan cu balansarea piciorului liber lateral,
înainte şi menţinerea acestuia în diferite poziţii;
- însuşirea poziţiilor de echilibru din poziţia pe genunchi, pe călcâie
aşezat - trecerea greutăţii corpului pe un genunchi, celălalt picior împinge cu
gamba în sol, după care urmează ridicarea bazinului, întoarcere gradată pe
piciorul de sprijin, insistându-se asupra împingerii cu gamba în sol, a ridicării

114
bazinului şi menţinerii liniei umerilor în plan frontal (evitând răsucirea
trunchiului);
- după învăţare aceste întoarceri sunt introduse în legări variate, libere
şi cu obiecte portative, alternând cu mişcări efectuate din poziţii înalte.
Greşeli tipice:
 lipsa de continuitate în aşezarea unui genunchi pe sol şi ridicarea
celuilalt;
 lipsa contactului vârfurilor cu solul;
 lipsa încordării musculare a coloanei vertebrale pe timpul realizării
întoarcerilor.
Întoarcere pe ambii genunchi
Poziţia de plecare din poziţia pe genunchi, pe călcâie aşezat, trunchiul
îndoit înainte, braţele sus, capul încadrat de braţe cu bărbia în piept – ridicarea
bazinului de pe călcâie şi îndreptarea trunchiului pe verticală, simultan cu
balansarea energică a braţelor lateral, urmată de o întoarcere de 900, 1800 sau
2700 pe ambii genunchi, cu gambele ridicate de pe sol. Oprirea se realizează în
momentul aşezării gambelor pe sol în poziţia pe genunchi. În timpul întoarcerii,
greutatea corpului este repartizată mai mult pe genunchiul de partea întoarcerii,
celălalt fiind lipit de piciorul de bază, păstrând un contact superficial cu solul.
Metodica învăţării:
- însuşirea poziţiei pe genunchi şi pe genunchi - pe călcâie aşezat cu
treceri din poziţii înalte în poziţii joase şi invers, simultan cu mişcări sau poziţii
variate de trunchi şi de braţe;
- întoarceri pe ambii genunchi în alternanţă cu alte mişcări din
poziţii înalte sau joase.
Greşeli tipice:
 răsucirea trunchiului în timpul balansării braţelor lateral;

115
  lipsa ridicării complete a bazinului de pe călcâie şi a trunchiului pe
verticală, în timpul întoarcerii;
 ridicarea gambelor de pe sol fără a realiza o impulsie iniţială
necesară întoarcerii;
 lipsa ridicării gambelor de pe sol şi repartizarea greutăţii corpului pe
genunchiul de partea întoarcerii.
Întoarcere pe un genunchi
Se execută din poziţia pe genunchi - pe călcâie aşezat, spatele rotunjit,
braţele sus – ridicarea bazinului de pe călcâie şi îndreptarea trunchiului pe
verticală, cu braţele lateral, simultan cu întoarcere de 900, 1800 sau 2700 pe un
singur genunchi, celălalt picior fiind ridicat şi susţinut în diferite poziţii de
echilibru. Ridicarea piciorului liber în diferite poziţii este precedată de o
impulsie în sol cu gamba şi trecerea greutăţii corpului pe genunchiul piciorului
de sprijin, mişcare prin care se realizează şi învârtirea corpului. Oprirea din
întoarcere se realizează prin aşezarea pe sol a gambei piciorului de sprijin sau
prin sprijinirea pe sol a piciorului liber – fig. 22.

Fig. 22

Învârtire poate fi de aceeaşi parte cu piciorul de sprijin sau opusă acestuia.

Metodica învăţării:
- întoarceri pe un genunchi de 900, 1800, sau 2700 cu piciorul liber
sprijinit întins lateral sau înapoi;

116
 - întoarceri pe un genunchi, din cumpănă pe un genunchi, prin impulsii
succesive cu palmele pe sol;
- execuţii repetate a poziţiilor de echilibru pe un genunchi.
Greşeli tipice:
 lipsa împingerii în sol cu gamba piciorului liber, înainte de a fi
ridicat şi susţinut în diferite poziţii de echilibru;
 lipsa coordonării între ridicarea bazinului de pe călcâie şi a
trunchiului pe verticală, cu ducerea braţelor lateral;
 răsucirea trunchiului în momentul întoarcerii;
 căderea piciorului liber în momentul întoarcerii.

Întoarceri din poziţia aşezat

Se caracterizează prin faptul că învârtirea corpului se realizează din
poziţia aşezat, cu menţinerea segmentelor în diferite poziţii. Pentru ca învârtirea
să se poată efectua cu uşurinţă, este necesar să se creeze o bază de susţinere cât
mai mică, cu efect asupra micşorării forţei de frecare. Dificultatea întoarcerilor
din aşezat este determinată de menţinerea corpului în echer sub un unghi cât
mai mic şi intrarea corpului în rotaţie. În poziţia aşezat este redusă considerabil
posibilitatea de acţiune a segmentelor în scopul învârtirii corpului fără atingerea
solului. Echilibrarea corpului este mult uşurată de faptul că centrul de greutate
se găseşte chiar pe suprafaţa de sprijin – fig. 23.

Fig. 23

117
 Întoarcere din poziţia aşezat cu corpul în echer
Poziţia de plecare este aşezat pe o coapsă - balans orizontal al braţelor şi
al picioarelor întinse în echer, în direcţia învârtirii, trecerea greutăţii înapoi pe o
mână şi pe coapsa de aceeaşi parte cu învârtirea, celălalt braţ înapoi jos,
trunchiul înclinat spre înapoi.
Rotaţia corpului continuă cu ajutorul impulsiei energice realizate prin
împingerea alternativă în sol, cu braţul de partea învârtirii şi apoi în celălalt.
Metodica învăţării:
- în metodica generală a învăţării întoarcerilor din aşezat se insistă
asupra dezvoltării musculaturii abdominale şi a forţei de susţinere a
segmentelor corpului ridicate în diferite poziţii;
- din poziţia aşezat cu sprijin înapoi pe palme, imprimarea mişcării de
rotaţie corpului prin împingeri succesive cu mâinile pe sol, picioarele susţinute
în echer întinse sau îndoite.
Greşeli tipice:
 lipsa trecerii greutăţii pe mâna corespunzătoare coapsei pe care se
realizează mişcarea de întoarcere;
 lipsa înclinării trunchiului spre înapoi pentru menţinerea poziţiei
echer;
 insuficienta încordare a musculaturii abdominale.

Întoarcere din poziţia aşezat pe o coapsă

Această întoarcere are o tehnică de execuţie asemănătoare cu cea a
întoarcerii în echer, însă, după trecerea greutăţii înapoi, pe mâna
corespunzătoare coapsei de sprijin, se continuă învârtirea corpului, menţinând
picioarele ca şi în poziţia iniţială, braţul liber susţinut sus.

118
 Întoarceri din poziţia culcat
Rar întâlnite în combinaţii, se execută din poziţia culcat înainte cu corpul
în extensie - împingeri succesive cu mâinile în sol imprimă mişcarea de
întoarcere la nivelul solului.
PIRUETELE sunt mişcări de rotaţie sau învârtiri continui ale corpului de cel puţin
0
360 .
În metodica învăţării învârtirilor şi piruetelor trebuie pus accent pe:
- dezvoltarea echilibrului;
- repartizarea judicioasă a greutăţii corpului pe un picior sau pe ambele
picioare;
- dezvoltarea elasticităţii musculare în paralel cu îmbunătăţirea forţei de
susţinere a segmentelor corpului în diferite poziţii;
- dezvoltarea mobilităţii articulare care să permită maximum de am-
plitudine în mişcare;
- exerciţii la bara de perete, cu accent deosebit pe ridicările pe vârfuri –
„relevé” (pe ambele picioare şi pe un singur picior, cu menţinerea corpului în
echilibru), „plié-uri”, săltări şi „cambré-uri”;
- treceri din poziţii joase în poziţii înalte şi invers, treceri treptate a
greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt picior, cu şi fără sprijin (temps-lie în
toate direcţiile), treceri dintr-o poziţie de echilibru în alta prin schimbarea poziţiilor
segmentelor, păstrând aceeaşi bază de susţinere, continuând cu dezechilibrări de pe
ambele picioare şi de pe un picior, cu şi fără sprijin;
- la centrul spaţiului de lucru se vor executa combinaţii de echilibru cu
schimbarea repetată a direcţiei principale de lucru;
- ocoliri şi întoarceri pentru dezvoltarea orientării în spaţiu;
- vor fi însuşite întoarcerile în ordinea dificultăţii lor (prin păşire, cu pas
arcuit, prin învăluire, la balans înainte sau înapoi – „fouetté”, piruete);

119
 - în metodica de predare a piruetelor se recomandă în primul rând însuşirea
poziţiilor de echilibru, poziţii care trebuie menţinute în timpul învârtirii corpului;
- însuşirii fazelor componente ale piruetelor în ordinea succesiunii lor. Se
urmăreşte în mod special impulsia, obţinerea şi păstrarea poziţiei corpului pe
verticală în timpul învârtirii, mişcarea capului, cu rol deosebit în frânarea inerţiei
de învârtire şi păstrarea direcţiei de deplasare la piruetele înlănţuite;
- se va pune un accent deosebit pe execuţia corectă a preparaţiei şi trecerea
în poziţia de echilibru necesar (exemplu - la pirueta cu piciorul liber îndoit -
„attitudé” - trecere din fandare în „attitudé” şi revenire);
- se execută la început cu sprijinul ambelor mâini la bara de perete, apoi
cu o mână şi în final fără sprijin;
- perfecţionarea învârtirilor se obţine prin repetarea acestora în legări
variate cu elemente din diferite grupe de mişcări;
- măsurile muzicale cele mai potrivite pentru exerciţiile în care sunt
incluse diferite piruete sunt 3/4 sau 6/8, în tempo lent cu valori de lungă durată
a sunetelor în melodie, care trebuie să fie legată şi curgătoare.
Piruetele se realizează de cele mai multe ori din poziţia cunoscută în
limbajul gimnasticii ritmice sub numele de preparaţie, sau prin păşire, atât pe
piciorul drept cât şi pe cel stâng.
Preparaţia - fandat înainte cu braţul de partea piciorului sprijinit înainte –
susţinut rotunjit înainte, braţul opus piciorului dinainte – susţinut lateral. Aşa
cum s-a mai amintit, după modul de execuţie, piruetele se pot executa pe un
picior, cu celălalt picior susţinut în diferite poziţii, de pe un picior pe celălalt, pe
ambele picioare, pe genunchi şi din poziţia aşezat.
Cu excepţia piruetelor din poziţia aşezat, toate celelalte piruete se
efectuează cu sensul de învârtire în afară (exterior) şi înăuntru (spre interior).
Cele executate în afară au sensul de învârtire opus piciorului şi genunchiului de

120
sprijin, iar cele executate înăuntru au acelaşi sens cu piciorul şi genunchiul de
sprijin. În timpul piruetelor trunchiul poate fi susţinut controlat pe verticală, dar
şi în extensie, îndoit înainte şi lateral.
În execuţia piruetelor cu trunchiul pe verticală, mişcarea capului este
identică cu cea descrisă la întoarceri şi are rol în echilibrare şi păstrarea direcţiei
de învârtire sau de deplasare. La cele cu trunchiul îndoit, echilibrarea corpului
se realizează prin proiectarea bazinului în sensul opus îndoirii.
După modul de execuţie, întoarcerile pot fi sistematizate astfel:
a) piruete pe un picior cu celălalt picior susţinut în diferite poziţii: pirueta „sur
lé cou de pied”, pirueta „passé” (pirueta „passé” înainte, pirueta „passé” lateral),
pirueta „tire-bouchon”, pirueta „arabesque”, pirueta „a la secondé”, pirueta „attitudé”.
b) piruete de pe un picior pe celălalt: pirueta „pique” ;
c) piruete pe ambele picioare;
d) piruete pe genunchi: piruete pe un genunchi, piruete pe ambii genunchi;
e) piruete din poziţia aşezat: piruete cu corpul îndoit în echer, piruete pe o
coapsă.

Piruete pe un picior, cu celălalt picior menţinut în diferite poziţii

Caracteristica piruetelor pe un picior este determinată de faptul că
învârtirea corpului se realizează pe vârful unui picior, celălalt picior fiind
susţinut întins sau îndoit în diferite poziţii de echilibru. Aceste piruete primesc
denumirea poziţiilor de echilibru în care este susţinut piciorul liber: „sur lé cou
de pied”, „passé”, „arabesque”, „attitudé”, „a la secondé” etc.
Pirueta „sur lé cou de pied” - cu piciorul liber îndoit şi sprijinit cu
vârful pe glezna piciorului opus
Se execută după luarea poziţiei de preparaţie - impulsie pe piciorul
dinapoi cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul dinainte, pe vârf, urmată de
ridicarea piciorului liber în poziţia „sur lé cou de pied”. Braţele se ridică prin

121
lateral sus. Această poziţie trebuie menţinută tot timpul învârtirii, oprirea
realizându-se prin coborârea călcâiului pe sol şi a braţelor lateral.

Metodica învăţării:
- întoarceri lente de 900 sau 1800, cu piciorul liber susţinut în poziţia
„sur le cou de pied”;
- piruetă completă efectuată cu sprijin la bara de perete;
- piruetă pe centrul spaţiului de lucru, urmărindu-se în mod special
mişcarea corectă a capului şi a braţelor.
Greşeli tipice:
 incorecta poziţie de preparaţie cu trunchiul mult răsucit de partea
piciorului dinapoi;
 lipsa impulsiei în piciorul dinapoi;
 dezechilibrarea trunchiului în momentul piruetei.
Pirueta „ passé” lateral / înainte - cu piciorul liber îndoit, cu vârful
sprijinit la nivelul genunchiului piciorului opus
Din preparaţie - impulsie cu piciorul dinapoi şi trecerea greutăţii pe vârful
piciorul dinainte, simultan cu ridicarea piciorului liber în poziţia „passe” înainte
sau lateral. Braţele se ridică prin lateral sus. Această poziţie trebuie menţinută
pe tot parcursul învârtirii, mişcarea de rotaţie fiind imprimată corpului, atât de
rotirea în afară a piciorului de sprijin în momentul impulsiei, cât şi de mişcarea
braţelor şi a piciorului liber. Oprirea din piruetă se realizează prin coborârea
călcâiului pe sol şi a braţelor lateral, dar şi prin aşezarea piciorului liber pe sol.
Metodica învăţării:
- însuşirea poziţiei „passé” înainte şi lateral cu faţa la bara de perete,
sprijin cu ambele mâini;
- aceeaşi mişcare fără sprijin, apoi cu întoarceri de 900, 1800 şi 3600;

122
 - introducerea piruetelor „passé” în diferite legări.
Greşeli tipice:
 executarea incorectă a poziţiei „passé”;
 dezechilibrarea corpului spre înainte, determinată de împingerea
prea puternică în momentul impulsiei cu piciorul dinapoi.
Variante:
Pirueta „passé” înainte / lateral cu piciorul de bază îndoit
Se deosebeşte de pirueta descrisă anterior doar prin faptul că piciorul de
bază se menţine îndoit în timpul învârtirii.
Pirueta „arabesque” - cu piciorul liber ridicat întins înapoi
Se execută din preparaţie - impulsie cu trecerea greutăţii corpului pe
vârful piciorului dinainte şi imprimarea mişcării de rotaţie, simultan cu
ridicarea piciorului liber în poziţia „arabesque” şi a braţelor prin lateral sus.
Această poziţie trebuie menţinută tot timpul învârtirii. Oprirea din piruetă se
obţine prin coborârea călcâiul pe sol, cu genunchiul piciorului de bază uşor
îndoit – fig. 24.

Fig. 24
Metodica învăţării:
- stând cu un umăr la bara de perete, sprijin cu o mână, întoarceri de
900, 1800 şi oprire după fiecare întoarcere, în fandare, cu sprijinirea piciorului
liber înapoi pe sol;

123
 - învăţarea piruetei „arabesque” se realizează după însuşirea poziţiei
de echilibru „arabesque” pe un picior şi pe celălalt;
- repetarea piruetei „arabesque” cu oprire în fandare înainte, pe
piciorul liber, din care se continuă cu piruetă pe celălalt picior;
- executarea piruetei „arabesque” în diferite legări libere şi cu obiecte
portative.
Greşeli tipice:
 dezechilibrarea corpului determinată de impulsia prea puternică în
piciorul dinapoi;
 insuficienta încordare a musculaturii coloanei vertebrale;
 insuficienta încordare a musculaturii piciorului de bază şi a celui de
susţinere;
 greşeli de ţinută ale piciorului liber;
 aşezarea călcâiului piciorului de bază, pe sol, prea devreme;
 realizarea mişcării de învârtire se face pe toată talpa;
 învârtirea incompletă a corpului.
Variantă:
Pirueta „ arabesque” cu trunchiul în extensie
Tehnica de execuţie a acestei piruete este identică cu cea a piruetei
arabesque numai că trunchiul trebuie menţinut în extensie, braţele lateral,
privirea peste umărul opus sensului învârtirii. Pentru executarea acestei piruete
trebuie să se insiste asupra dezvoltării mobilităţii coloanei vertebrale şi întăririi
musculaturii spatelui.
Piruetă „ a la secondé”cu piciorul liber întins înainte
În timpul executării acestei piruete, piciorul se menţine în poziţie opusă
celei de la „arabesque”, adică înainte - răsucit în exterior.

124
 Preparaţie - impulsie pe piciorul dinapoi simultan cu trecerea greutăţii pe
vârful piciorul dinainte, după care piciorul liber se ridică prin lateral înainte,
unde este menţinut tot timpul învârtirii. Mişcarea braţelor şi a piciorului liber
imprimă corpului mişcare de rotaţie, iar prin coborârea călcâiului pe sol şi
îndoirea piciorului de sprijin se realizează oprirea din piruetă.
Metodica învăţării:
- din poziţia fandat înainte pe piciorul dinspre bară, trecerea greutăţii
pe acesta şi ridicare pe vârf, simultan cu ducerea piciorului liber, prin lateral
înainte, la orizontală;
- aceeaşi mişcare efectuată simultan cu întoarceri de 900 spre piciorul
de sprijin şi aşezarea piciorului liber pe bara de perete;
- aceeaşi mişcare, fără sprijin, continuată cu întoarceri de până la 3600
sau mai mult de 3600.
Greşeli tipice:
 dezechilibrarea corpului determinată de impulsia prea puternică în
piciorul dinapoi;
 insuficienta încordare a musculaturii coloanei vertebrale;
 insuficienta încordare a musculaturii piciorului de bază şi a celui de
susţinere;
 greşeli de ţinută ale piciorului liber;
 aşezarea călcâiului piciorului de bază, pe sol, prea devreme;
 realizarea mişcării de învârtire pe toată talpa;
 învârtirea incompletă a corpului.
Pirueta „ a la secondé” cu piciorul liber ridicat întins lateral
Se deosebeşte de pirueta cu piciorul întins înainte prin faptul că piciorul
liber, după impulsie, se ridică întins lateral, trunchiul pe verticală, bazinul
proiectat înainte, braţele rotunjite sus.

125
 Oprirea din piruetă se realizează prin coborârea piciorului de bază pe toată
talpa, dar şi a piciorului liber.
Metodica învăţării:
Învăţarea acestei piruete este precedată de însuşirea piruetei cu piciorul
întins înainte şi a poziţiei de echilibru cu piciorul ridicat lateral („a la secondé”).
- se execută poziţia „a la secondé” din preparaţie;
- executarea învârtirilor de 900, 1800 şi 3600 cu piciorul liber ridicat,
la început, sub orizontală, punându-se accent pe proiectarea bazinului înainte şi
a răsucirii piciorului în exterior;
- după însuşirea piruetei „a la secondé” cu trunchiul pe verticală, se
trece la efectuarea ei cu trunchiul îndoit lateral de partea piciorului ridicat,
braţele sus.
Greşeli tipice:
 lipsa de precizie în menţinerea piciorului liber lateral;
 lipsa susţinerii piciorului liber răsucit în exterior;
 căderea piciorului liber în timpul învârtirii;
 coborârea piciorului liber pe sol prea devreme.
Pirueta „ attitudé” - cu piciorul liber ridicat îndoit înapoi
Preparaţie - impulsie cu trecerea greutăţii pe vârful piciorul dinainte,
celălalt picior se ridică îndoit înapoi într-o poziţie cât mai înaltă, în poziţia
„attitudé”. Această poziţie trebuie menţinută pe tot parcursul învârtirii.
Accelerarea învârtirii se obţine prin mişcarea braţului opus direcţiei de
învârtire, care se duce prin înainte sus, celălalt braţ lateral, capul răsucit spre
braţul de sus, privirea peste umăr.
Oprirea din învârtire se realizează prin coborârea călcâiului pe sol,
simultan cu demi-plie pe piciorul de sprijin şi întinderea celuilalt înapoi în

126
„arabesque”, trunchiul înclinat înainte, braţul de sus coboară înainte, celălalt se
menţine lateral – fig. 25.

Fig. 25

Metodica învăţării:
- deoarece menţinerea poziţiei „attitudé” este destul de dificilă, ea
trebuie perfecţionată înainte de a trece la executarea piruetei;
- pirueta „attitude” este precedată de însuşirea piruetei „arabesque”;
- perfecţionarea piruetei se obţine prin introducerea acesteia în diferite
legări, executate liber şi cu obiecte portative.
Greşeli tipice:
 lipsa menţinerii piciorului liber răsucit în exterior;
 dificultate în menţinerea poziţiei „attitudé”;
 orientarea coapsei lateral la ridicarea piciorului liber înapoi;
 răsucire trunchiului în momentul învârtirii;
 relaxare musculaturii spatelui în momentul opririi din învârtire.
Pirueta „attitude înainte sau tire-bouchon” - cu piciorul liber ridicat
îndoit înainte
Preparaţie - impulsie cu trecerea greutăţii corpului pe vârful piciorului
dinainte, simultan cu ridicarea piciorului liber prin lateral întins, în poziţia
attitude înainte. Braţele se ridică prin lateral sus, rotunjite, învârtirea corpului
fiind accelerată de mişcarea piciorului liber şi de acţiunea braţelor. Oprirea din

127
piruetă se realizează prin coborârea călcâiului pe sol, simultan cu deschiderea
braţelor lateral şi întinderea piciorului liber înainte – fig. 26.

Fig. 26

Metodica învăţării:
- învăţarea piruetei „tire-bouchon” este precedată de însuşirea corectă
a poziţiei „attitudé” înainte, urmată de executarea acestei poziţii din preparaţie,
cu şi fără sprijin la bara de perete şi de menţinerea ei în timpul învârtirii
corpului;
- oprirea din piruetă se face, prin coborârea călcâiului pe sol, cu
îndoirea uşoară a genunchiului, urmată imediat de păşire şi trecerea greutăţii
corpului înainte pe piciorul liber;
- în faza de perfecţionare, pirueta poate fi legată de elemente din
diferite grupe de mişcări libere, cu obiecte portative;
Greşeli tipice:
 răsucirea incompletă a piciorului liber în exterior;
 susţinerea defectuoasă a piciorului liber sub un unghi obtuz;
 aşezarea tardivă sau prea devreme a piciorului liber pe sol.

Piruete de pe un picior pe celălalt

Caracteristica acestor piruete constă în faptul că în timpul învârtirii se
realizează trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt, mai întâi pe
vârful unui picior, simultan cu învârtirea corpului şi apoi pe toată talpa
piciorului liber, odată cu oprirea din învârtire.

128
 Pirueta „piqué” - păşire pe vârful unui picior, cu celălalt picior îndoit
lateral sprijinit la nivelul genunchiului piciorului opus, se execută de obicei
înlănţuită în linie dreaptă sau pe semicerc. Poziţia de plecare este stând pe un
picior, celalalt picior sprijinit înainte pe vârf, braţul de aceeaşi parte susţinut
rotunjit înainte, celălalt braţ susţinut lateral.
Întoarcere de 900 spre piciorul dinainte, urmată de pas înainte pe vârful
acestui picior, celălalt picior sprijinit îndoit în poziţia „passé” lateral. Braţul de
partea întoarcerii, înainte rotunjit, celalalt lateral. Mişcarea continuă cu
învârtirea corpului, care este accelerată de balansul orizontal al braţului din
lateral în poziţia a II-a, apropiindu-1 pe celălalt.
Oprirea din piruetă se face prin aşezarea piciorului liber înapoi în „demi-
plié”, simultan cu trecerea greutăţii pe el, celălalt picior ridicat întins înainte,
poziţia braţelor identică fazei de preparaţie.
Metodica învăţării:
- se execută păşiri pe vârful unui picior, cu celălalt picior fixat în
poziţia „passé” lateral, urmat de trecerea greutăţii corpului înapoi pe piciorul
liber în „demi-plié”, celălalt picior ridicat întins înainte;
- această mişcare se face de mai multe ori consecutiv pe piciorul drept
şi apoi pe cel stâng, până la obţinerea corectă a axei verticale în jurul căreia
urmează să se efectueze învârtirea;
- aceleaşi mişcări, simultan cu întoarceri de 900 şi apoi de 1800 în
momentul efectuării păşirii spre înainte pe vârf;
- aceleaşi mişcări cu întoarcere de 3600;
- înlănţuiri a două - trei piruete „piqué” de 3600;
- legarea piruetei „piqué” cu alte grupe de mişcări libere şi cu obiecte
portative.

129
 Greşeli tipice:
 păşiri succesive cu articulaţia genunchiului şi gleznei îndoite sau
relaxate;
 fixarea tardivă a piciorului liber în poziţia „passé”;
 aplecarea trunchiul înainte pe momentul învârtirii;
 dezechilibrarea corpului şi schimbarea direcţiei de deplasare.

Piruete pe ambele picioare

Caracteristica acestor piruete este determinată de faptul că axa verticală de
învârtire a corpului este pe un picior, celălalt picior menţinut apropiat de
piciorul de bază păstrează un contact permanent cu solul printr-o atingere
uşoară cu vârful.
Piruetele pe ambele picioare se execută cu menţinerea genunchilor întinşi
şi îndoiţi sau cu întinderea şi îndoirea lor treptată. De asemenea, în timpul
acestor piruete trunchiul poate fi menţinut controlat pe verticală, în extensie sau
îndoit în diferite direcţii.
În cazul piruetelor cu trunchiului îndoit, este necesară proiectarea
centrului de greutate în direcţia opusă, iar la piruetele cu trunchiul în extensie,
centrul de greutate este proiectat spre înainte.

Pirueta pe ambele picioare întinse

Particularitatea acestei piruete constă în faptul că picioarele se menţin
apropiate, întinse tot timpul învârtirii, iar trunchiul este susţinut pe verticală.
Preparaţie - impulsie în sol cu piciorul dinapoi, trecerea greutăţii corpului pe
vârful piciorul dinainte, simultan cu balansarea braţului dinainte lateral şi
învârtirea corpului prin acţiunea piciorului de sprijin şi a braţelor care se ridică
prin lateral sus rotunjite şi prin apropierea energică a piciorului dinapoi întins.
Oprirea din învârtire se obţine prin coborârea călcâielor pe sol şi trecerea

130
greutăţii pe ambele picioare, cu o uşoară îndoire a genunchilor şi deschiderea
braţelor lateral.
Metodica învăţării:
- se urmăreşte însuşirea trecerii greutăţii corpului pe un singur picior,
celălalt picior fiind apropiat atinge uşor solul, trunchiul pe verticală, genunchii
întinşi;
- aceleaşi acţiuni cu menţinerea genunchilor îndoiţi;
- aceleaşi acţiuni simultan cu întoarceri gradate de 900, 1800, 3600.
Greşeli tipice:
 lipsa coordonării între piciorul de impulsie şi mişcarea braţelor;
 poziţia incorectă a corpului în momentul învârtirii;
 lipsa trecerii greutăţii corpului în timpul învârtirii pe piciorul
dinainte.
Variantă:
Pirueta pe ambele picioare îndoite
Această piruetă are tehnica de execuţie şi metodica de învăţare identică
piruetei pe ambele picioare întinse, cu deosebirea că în timpul învârtirii
genunchii se menţin semi-îndoiţi, braţele rotunjite înainte, trunchiul pe
verticală.

Piruete pe genunchi
Caracteristica piruetelor pe genunchi constă în aceea că punctul de sprijin
al corpului în timpul învârtirii se află pe genunchi, cu gambele ridicate de pe
sol, în scopul reducerii forţei de frecare, cu efect pozitiv asupra învârtirii
corpului.
Ele pot fi executate pe un singur genunchi, cu celalalt picior întins sau
îndoit în diferite poziţii de echilibru, trunchiul pe verticală sau îndoit lateral.

131
 Piruetele pe ambii genunchi, cu trunchiul pe verticală, în extensie sau
îndoit lateral, se caracterizează prin repartizarea greutăţii corpului pe
genunchiul de pe partea învârtirii, genunchiul celuilalt picior menţinându-se
apropiat, cu atingerea uşoară a solului. Întrucât tehnica de execuţie a acestor
piruete diferă de cea a întoarcerilor pe genunchi doar prin faptul că ele depăşesc
3600, descrierea tehnică şi metodica de învăţare a acestora poate fi studiată la
capitolul: Întoarceri.
Menţionăm faptul că predarea piruetelor pe genunchi trebuie precedată de
însuşirea întoarcerilor pe genunchi.

Piruete din poziţia aşezat

Tehnica acestor piruete se deosebeşte de cea a întoarcerilor din aşezat
doar prin faptul că învârtirile depăşesc 3600.
Pentru realizarea optimă a piruetelor din aşezat este necesară o creştere a
forţei de susţinere a corpului îndoit, în echer şi a impulsului care imprimă
rotaţia corpului. Aceste piruete pot fi executate cu corpul în echer, trunchiul şi
picioarele putând fi întinse sau îndoite.
În metodica de învăţare trebuie însuşite mai întâi întoarcerile din aşezat
care, prin mărirea treptată a întoarcerilor, uşurează efectuarea piruetelor de
peste 3600.

3.2.6. Săltări şi sărituri artistice

SĂLTĂRILE ŞI SĂRITURILE ARTISTICE, mijloace importante ale

gimnasticii moderne, sunt caracterizate de proiectarea corpului în întregime în
aer, în urma unei contracţii energice a membrelor inferioare, precedată de o
îndoire a lor.

132
 Dinamismul şi efortul mare, solicitat de execuţia săltărilor şi săriturilor
artistice, influenţează în mod deosebit aparatele cardiovascular, respirator,
sistemul osteo-ligamentar şi nervos.
Tipurile multiple de proiectări ale corpului în spaţiu, determinate de o
tehnică variată, cu învingerea forţei gravitaţiei şi menţinerea diferitelor poziţii
ale corpului în aer, contribuie la dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare
şi a trunchiului, a coordonării, echilibrului, orientării în spaţiu şi a unor calităţi
moral-volitive (stăpânire de sine, curaj, voinţă etc.).
În funcţie de amplitudinea zborului, elementele acestei grupe sunt
împărţite în săltări şi sărituri.
În structura proiectării corpului în spaţiu, deosebim patru faze
componente:
Faza de pregătire sau pregătitoare este faza de avântare sau de deplasare
cu diferiţi paşi, pentru a crea condiţii favorabile de efectuare a fazei de
impulsie.
Mărirea încordării musculaturii triplei extensii a membrelor inferioare, din
această fază, favorizează extinderea explozivă a acestei musculaturi şi provoacă
proiectarea în aer a corpului în întregime.
Faza de impulsie se realizează prin împingere în sol şi întinderea energică
(explozivă) a membrelor inferioare, care determină desprinderea de pe sol şi
proiectarea corpului în întregime în aer pe o traiectorie corespunzătoare săltării
sau săriturii executate.
Faza de zbor este alcătuită de drumul de parcurs de corp în aer, din
momentul desprinderii de pe sol, până la aterizare. In timpul acestei faze, aerul
acţionează ca o forţă de frecare asupra corpului care se deplasează cu o anumită
viteză în aer. Forţele interne, reprezentate de mişcările segmentelor corpului,
încordarea musculaturii şi a ligamentelor menţin corpul în poziţia impusă de

133
structura săltării sau săriturii executate şi pregătesc aterizarea în faza
descendentă a traiectoriei. Specific acestei grupe de elemente este aspectul de
plutire pe care îl are corpul în mişcarea sa pe o traiectorie dată, determinată de
o înălţare mare şi de o mişcare amplă, degajată, lipsită de rigiditate în
menţinerea diferitelor poziţii ale corpului şi segmentelor lui. Mişcarea degajată,
rezultat al corelării dintre relaxarea reflexă a musculaturii antagoniste în timpul
zborului şi un anumit grad de contracţie a grupelor musculare ce menţin
segmentele corpului în diferite poziţii, este determinată de o fină coordonare
neuro-musculară. şi de un echilibru desăvârşit.
Faza de aterizare este aceea în care corpul ia contact cu solul pe unul sau
pe ambele picioare. În această fază, forţa musculară, rezistenţa şi elasticitatea
articulaţilor transformă corpul într-un resort elastic şi rezistent, care dă
posibilitatea frânării vitezei zborului.

SĂLTĂRILE ARTISTICE sunt elemente corporale non-fundamentale şi

se caracterizează printr-un elan redus sau, de cele mai multe ori, absent şi
printr-o fază de zbor cu o durată scurtă, cu o deplasare a corpului în spaţiu
relativ redusă.
În această grupă intră diversele forme de paşi săriţi, paşi săltaţi şi unele
sărituri mici din dansul clasic, dar şi desprinderile cunoscute sub denumirea de
sărituri ca mingea. Importanţa acestei grupe este deosebită deoarece săltările
sunt folosite ca elemente de legătură şi ca elemente de elan pentru săriturile
artistice mari.
Sistematizarea săltărilor poate fi realizată în funcţie de existenţa sau lipsa
deplasărilor, astfel:
1. săltări pe loc: simple, cu întoarcere.
2. săltări în deplasare: în aceeaşi direcţie, cu schimbarea direcţiei.

134
 Săltările pot fi sistematizate şi după natura impulsului şi a aterizării,
astfel:
- săltări cu impulsie pe ambele picioare şi aterizare pe ambele
picioare;
- săltări cu impulsie pe ambele picioare şi aterizare pe un picior;
- săltări cu impulsie pe un picior şi aterizare pe ambele picioare;
- săltări cu impulsie pe un picior şi aterizare pe acelaşi picior;
- săltări cu impulsie pe un picior şi aterizare pe piciorul opus.

SĂRITURILE, în funcţie de direcţia de lansare, pot fi sistematizate în:

- sărituri pe verticală – pe parcursul zborului deplasarea corpului este
verticală sau are o traiectorie mai mică de 900, iar aterizarea se realizează pe
locul de impulsie sau foarte aproape de acesta;
- sărituri longitudinale – pe parcursul zborului, corpul se deplasează
pe o traiectorie mai mare de 900, iar aterizarea se face cât mai departe de locul
de impulsie.
În funcţie de posibilităţile de execuţie a unor acţiuni în timpul fazei de
zbor, săriturile artistice pot fi împărţite în:
- sărituri simple – constau dintr-o singură acţiune efectuată în timpul
fazei de zbor;
- sărituri compuse – presupun efectuarea mai multor acţiuni în faza de
zbor.
După modul de realizare a fazei pregătitoare şi impulsiei, săriturile
artistice se împart în:
- sărituri fără balans pregătitor;
- sărituri cu balans pregătitor.

135
 Sărituri artistice fără balans pregătitor
Săriturile fără balans pregătitor prezintă unele particularităţi la efectuarea
impulsiei şi desprinderii faţă de fazele generale care au fost analizate anterior.
În acest caz, impulsia se realizează de pe ambele picioare, cu genunchii uşor
îndoiţi („demi-plié”), prin împingere în sol şi întinderea picioarelor se
realizează desprinderea corpului pe verticală. După faza de zbor urmează
aterizarea, care se realizează pe locul în care s-a produs impulsia, cu excepţia
săriturii „sissonne”.
Săriturile artistice fără balans pregătitor sunt sistematizate astfel:
- sărituri cu impulsie şi aterizare pe ambele picioare;
- sărituri cu impulsie pe ambele picioare şi aterizare pe un picior.

Sărituri cu impulsie şi aterizare pe ambele picioare

Caracteristica acestor sărituri constă în faptul că, atât impulsia, cât şi
aterizarea se realizează pe ambele picioare, păstrând particularităţile tehnice ale
fazelor componente analizate anterior, în această grupă sunt incluse săriturile:
dreaptă, dreaptă cu întoarcere, în echer, în extensie, în semi-sfoară, în sfoară, cu
genunchii îndoiţi, cuib etc.
Săritură dreaptă
Caracteristica acestei sărituri constă în faptul că, în faza de zbor, corpul
este perfect controlat, cu toate articulaţiile întinse, aterizarea făcându-se pe
locul desprinderii.
Se execută din poziţia stând cu braţele lateral - ridicare pe vârfuri,
urmată de „demi-plié”, cu coborârea braţelor, trunchiul pe verticală, impulsie pe
ambele picioare, simultan cu balansarea braţelor prin înainte sus, desprindere cu
înălţarea corpului pe verticală, cu toate articulaţiile întinse.

136
 Aterizarea se realizează pe locul de impulsie cu „demi-plié” pe ambele
picioare, luându-se contactul de pe vârfuri pe toată talpa odată cu coborârea
braţelor prin înainte jos.
Metodica învăţării:
Pentru săritura dreaptă este important să se formeze, de la început,
deprinderea împingerii în sol cu extensia labei piciorului. În acest scop vor fi
executate:
- „relevé-uri” pe ambele picioare;
- săltări din poziţia a III-a cu / fără sprijinul ambelor mâini pe bară;
- sărituri ca mingea, din ce în ce mai înalte, cu accent pe întinderea
tuturor articulaţiilor în momentul desprinderii, cu / fără sprijinul mâinilor pe
bară pentru a controla permanent desprinderea corpului pe verticală.
Toate aceste exerciţii, în afară de faptul că ajută la însuşirea corectă a
săriturii drepte, contribuie în acelaşi timp şi la dezvoltarea detentei şi rezistenţei
organismului. După însuşirea corectă a săriturii, aceasta va fi introdusă în
diferite legări ca: variaţii de paşi, întoarceri, cu / fără mânuirea diferitelor
obiecte portative, în vederea perfecţionării ei.
Variante:
Săritură dreaptă cu întoarcere
Tehnica acestei sărituri se deosebeşte de cea a săriturii drepte prin aceea
că în momentul impulsiei se imprimă corpului şi o mişcare de întoarcere de 90 0,
1800, 3600 sau chiar mai mult.
Mişcarea de întoarcere este asigurată de acţiunea capului în direcţia
dorită, care se transmite umerilor, bazinului şi picioarelor. În timpul întoarcerii
întregul corp trebuie să fie controlat, urmărindu-se menţinerea liniei umerilor şi
a bazinului în plan frontal.

137
 Metodica învăţării:
- se însuşeşte după ce în prealabil a fost învăţată săritura dreaptă;
- exerciţiile amintite în metodica învăţării săriturii drepte pot fi
folosite şi în cazul acestei variante, cu singura deosebire că, după desprinderea
corpului de pe sol, se vor face întoarceri gradate de 900, 1800, 3600 şi peste
3600;
- săritura dreaptă cu întoarcere efectuată la centrul spaţiului de lucru
poate fi simplificată de mişcarea de avântare a braţelor prin lateral sus, cu
obligaţia de a menţine braţele în această poziţie tot timpul întoarcerii.
Greşeli tipice:
 efectuarea întoarcerii simultan cu impulsia pe ambele picioare;
 întoarcerea incompletă a trunchiului în faza de zbor;
 lipsa încordării musculare în momentul săriturii.
Săritură semisfoară
Se execută astfel: după impulsie pe ambele picioare, desprinderea
corpului de pe sol, urmată de extensia trunchiului prin proiectarea pieptului
înainte şi balansarea unui picior întins înapoi, celălalt îndoit înainte, atinge cu
vârful coapsa piciorului dinapoi. Braţul opus piciorului îndoit este ridicat
înainte, celălalt lateral, privirea este orientată peste umărul braţului dinainte.
Această poziţie trebuie menţinută tot timpul fazei de zbor. Înainte de aterizare
corpul revine pe verticală. Aterizarea trebuie să se efectueze pe ambele picioare,
luându-se contactul de pe vârfuri pe toată talpa.
Metodica învăţării:
- se însuşeşte după ce în prealabil a fost învăţată săritura dreaptă;
- dezvoltarea mobilităţii articulaţiei coxo-femurale şi a forţei de
susţinere a picioarelor, precum şi întăririi musculaturii spatelui;
- balansări şi rotări ample ale picioarelor;

138
 - exerciţii specifice pentru dezvoltarea detentei;
- „porté-uri”, „passé-développé-uri” în toate direcţiile, „cambré-uri”;
- însuşirea semi-sforii în plan sagital (pe piciorul stâng şi drept) şi în
plan lateral;
- cu sprijin lateral la bara de perete, sărituri succesive pe ambele
picioare, din ce în ce mai înalte, finalizate în semi-sfoară;
- săritură dreaptă, cu deschiderea picioarelor în semi-sfoară, în faza de
zbor şi apropierea acestora înainte de aterizare.
Greşeli tipice:
 insuficienta desprindere de pe sol;
 incorecta poziţie semi-sfoară în momentul fazei de zbor;
 aterizare defectuoasă, cu picioarele depărtate.
Săritura sfoară
Se deosebeşte de săritura dreaptă prin faptul că după desprindere, în timpul
înălţării, picioarele sunt deschise în plan sagital (un picior înainte, celălalt
înapoi), sau lateral (în plan frontal), printr-un balans amplu şi energic. Braţele
pot fi susţinute lateral, înainte, sau în alte poziţii, iar la aterizare braţele
coboară pe lângă corp.
Metodica învăţării:
- se însuşeşte după ce în prealabil a fost învăţată săritura dreaptă;
- dezvoltarea mobilităţii articulaţiei coxo-femurale şi a forţei de
susţinere a picioarelor, precum şi întăririi musculaturii spatelui;
- balansări şi rotări ample ale picioarelor;
- exerciţii specifice pentru dezvoltarea detentei;
- „porté-uri”, „passé-développé-uri” în toate direcţiile, „cambré-uri”;
- însuşirea sforii în plan sagital (pe piciorul stâng şi drept) şi în plan
lateral;

139
 - cu sprijin lateral la bara de perete, sărituri succesive pe ambele
picioare, din ce în ce mai înalte, finalizate în sfoară;
- săritură dreaptă cu deschiderea picioarelor în sfoară, în faza de zbor
şi apropierea acestora înainte de aterizare.
Greşeli tipice:
 insuficienta desprindere de pe sol;
 incorecta poziţie de sfoară în momentul fazei de zbor;
 aterizare defectuoasă, cu picioarele depărtate.
Săritura dreaptă cu ghemuire (săritura ghemuită)
Se deosebeşte de săritura dreaptă prin aceea că, după desprindere,
genunchii se îndoaie şi se ridică spre piept printr-o mişcarea scurtă şi energică.
În momentul maxim al înălţării, corpul se găseşte cu trunchiul controlat pe
verticală, cu genunchii apropiaţi şi îndoiţi spre piept, vârfurile întinse şi
orientate în jos, braţele putând fi menţinute în diferite poziţii (lateral, sus etc.).
În partea descendentă a fazei de zbor, genunchii se întind, astfel încât corpul se
găseşte cu toate articulaţiile întinse la aterizare. Aterizarea, ca şi în cazul
aterizării la celelalte sărituri, se realizează prin luarea contactului vârfurilor cu
solul după care se trece pe toată talpa.
Metodica învăţării:
- se însuşeşte după ce în prealabil a fost învăţată săritura dreaptă;
- exerciţii specifice pentru dezvoltarea detentei;
- însuşirea poziţiei ghemuite pe sol;
- cu sprijin lateral la bara de perete, sărituri succesive pe ambele
picioare, din ce în ce mai înalte.
Greşeli tipice:
 îndoire prea rapidă sau tardivă a genunchilor;
 lipsa impulsiei cu picioarele în sol;

140
  aterizare defectuoasă, departe de locul de impulsie.
Săritură în extensie
Spre deosebire de săriturile descrise anterior, aceasta se caracterizează
prin poziţia diferită a corpului în aer, în faza de zbor găsindu-se în extensie.
Impulsia se realizează din poziţia stând pe ambele picioare – „demi-plié”
cu desprindere, corpul se înalţă în extensie prin acţiunea de proiectare a
bazinului şi a pieptului înainte, braţele se ridică prin înainte sus sau lateral.
Urmează revenirea corpului pe verticală, din extensie înainte de aterizare, care
trebuie să se realizeze pe suprafaţa de desprindere.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea detentei şi întărirea musculaturii organismului;
- formarea deprinderii de a executa impulsia în sol pe vârfurile
picioarelor;
- exerciţii pentru formarea orientării senzoriale spaţio-temporale şi de
extensie a corpului din poziţii joase sau înalte;
- rulare spre înainte pe sol cu corpul întins;
- extensia corectă a corpului se obţine prin proiectarea bazinului şi a
pieptului înainte, simultan cu presarea picioarelor înapoi şi a braţelor înapoi
sus;
- la bara de perete, cu sprijinul ambelor mâini, săritură dreaptă urmată
de o săritură în extensie, fără înaintare de pe locul de desprindere la aterizare.
Greşeli tipice:
 îndoirea insuficientă sau prea mare a genunchilor înainte de
impulsie;
 înclinarea accentuată a trunchiului spre înainte;
 impulsia defectuoasă cu picioarele în sol;
 aterizarea efectuată departe de locul impulsiei.

141
 Săritura cuib cu ambele picioare / cu un picior
Se realizează printr-o extensie pronunţată a corpului, cu arcuirea
accentuată a coloanei vertebrale şi ridicarea coapselor / coapsei mult spre
înapoi.
După impulsia efectuată pe ambele picioare, urmează înălţarea corpului
simultan cu balansarea braţelor prin înainte sus, extensia mare a corpului la
nivelul coloanei vertebrale, cu ducerea coapselor / coapsei mult înapoi, cu
genunchii / genunchiul îndoiţi / îndoit astfel încât să atingă capul cu vârfurile /
vârful sau chiar să-1 depăşească. Această poziţie trebuie menţinută tot timpul
fazei de zbor, depărtarea genunchilor uşurând realizarea arcuirii accentuate a
corpului în cazul săriturii cuib cu ambele picioare. În continuare, corpul se
redresează în vederea realizării unei aterizări corecte. Pentru echilibrarea
corpului la aterizare, se recomandă ducerea braţelor prin înainte lateral - fig. 27
şi fig. 28.

Fig. 27 Fig. 28

Metodica învăţării:
- se va insista atât asupra dezvoltării mobilităţii în articulaţiile coxo-
femurale şi coloanei vertebrale, cât şi a forţei musculaturii posterioare a
întregului corp;
- la bara de perete, balansări ample ale picioarelor simultan cu
extensia spatelui şi atingerea capului cu vârful piciorului balansat;

142
 - din poziţia culcat înainte, cu picioarele fixate la scara fixă (depărtate
sau apropiate), ridicări lente ale trunchiului în extensie, cu braţele sus, spre
scara fixă;
- culcat înainte, cu genunchii îndoiţi, apucare cu mâinile la nivelul
gleznelor, spatele în extensie („coşuleţul”) - rulări înainte de pe piept pe
abdomen pentru creşterea mobilităţii coloanei vertebrale şi întărirea
musculaturii posterioare;
- „cambré-uri”;
- executarea podului din poziţia culcat şi din poziţia stând, cu şi fără
sprijin la scara fixă;
- săritură cuib la plasa elastică sau cu impulsie şi desprindere de pe
lada de gimnastică, cu aterizare pe sol.
Greşeli tipice:
 arcuirea corpului cu ducerea coapselor spre înapoi în lipsa unei
impulsii iniţiale;
 extensia corpului efectuată numai în regiunea lombară, determinată
de proiectarea bruscă şi accentuată a bazinului spre înainte;
 aterizarea defectuoasă, departe de locul de impulsie.

Sărituri cu impulsie pe ambele picioare şi aterizare pe un picior

Săriturile cuprinse în această grupă se caracterizează prin impulsia care se
efectuează pe ambele picioare, urmată de zbor şi de aterizare departe de locul
desprinderii, spre înainte, înapoi sau lateral. Aceste sărituri sunt cunoscute sub
numele de „sissonne”.
Săritura” sissonne ouvert ” (deschis) înainte
Se execută din poziţia a V-a, braţele susţinute în poziţia I - „demi-plié”
cu împingere în sol şi desprindere în sus şi spre înainte.

143
 Piciorul dinapoi se balansează întins înapoi, celălalt rămâne perpendicular
cu solul în faza de zbor, trunchiul este uşor înclinat înainte, braţul opus
piciorului dinainte este susţinut înainte, celălalt lateral. Urmează aterizarea în
„demi-plié” pe piciorul dinainte, departe de locul desprinderii, menţinând
piciorul dinapoi ridicat întins (fig. 29).

Fig. 29

Săritura sissonne deschis înainte se poate efectua şi cu schimbarea

picioarelor în faza de zbor. Astfel, după impulsie, piciorul dinapoi se
balansează înainte pentru aterizare, iar celalalt înapoi întins.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea forţei de susţinere a segmentelor corporale ;
- balansări succesive ale picioarelor pe diferite direcţii, cu opriri şi
menţineri la înălţimi variate, urmărindu-se totodată şi menţinerea frontală a
liniei umerilor şi bazinului;
- săltări succesive pe un picior, cu celălalt picior ridicat întins înapoi,
trunchiul pe verticală;
- săritura „sissonne” înainte, cu sprijin lateral la bara de perete.
Greşeli tipice:
 insuficienta desprindere de pe sol;
 balansarea piciorului liber spre înapoi, înainte de impulsie.
Variante:
Săritura „sissonne ouvert ” lateral

144
 Se deosebeşte ca tehnică de execuţie a săriturii descrise anterior prin aceea
că, după impulsie şi înălţare, corpul se deplasează lateral, simultan cu
balansarea piciorului dinapoi lateral, opus sensului de deplasare, corpul fiind
uşor înclinat în direcţia deplasării. Braţul de partea în care se realizează săritura
se balansează în plan frontal, prin înainte sus, celălalt braţ rămâne susţinut
lateral - fig. 30.

Fig. 30

Metodica învăţării:
- dezvoltarea forţei de susţinere a segmentelor corporale ;
- balansări succesive ale picioarelor pe diferite direcţii, cu opriri şi
menţineri la înălţimi variate, urmărindu-se totodată şi menţinerea frontală a
liniei umerilor şi bazinului;
- săltări succesive pe un picior, cu celălalt picior ridicat întins lateral,
trunchiul pe verticală;
- săritura „sissonne” lateral cu sprijinul palmelor la bara de perete;
- săritura executată pe sol fără / cu acţiunea braţelor.
Greşeli tipice:
 insuficienta desprindere de pe sol;
 balansarea piciorului liber în afara planului lateral (spre înainte sau
spre înapoi), înainte de impulsie;
 greşeli de ţinută: ridicarea umerilor, răsucirea trunchiului, îndoirea
piciorului liber sau a piciorului de balans.

145
 Săritura” sissonne ouvert” înapoi
Se execută cu deplasare spre înapoi pe piciorul din aceeaşi direcţie, iar
piciorul celălalt se balansează întins înainte, simultan cu înclinarea uşoară a
trunchiului înapoi, braţele se ridică prin înainte - sus.
Metodica de învăţare a săriturii „sissonne” spre înapoi se deosebeşte de
cea descrisă la săritura „sissonne” deschis înainte prin faptul că mişcările
pregătitoare şi ajutătoare se realizează cu deplasare spre înapoi, iar piciorul
balansat este menţinut înainte.
Greşeli tipice:
 insuficienta desprindere de pe sol;
 balansarea piciorului liber prea jos;
 greşeli de ţinută: ridicarea umerilor, răsucirea trunchiului, îndoirea
piciorului liber sau a piciorului de balans.
Săritura „sissonne fermé” ( închis)
Ca tehnică de execuţie, este asemănătoare săriturii „sissonne” deschis,
dar, indiferent de direcţia în care se execută săritura (înainte, lateral, înapoi)
imediat după aterizare, piciorul liber se apropie şi se închide în poziţia a V-a.
Metodica învăţării:
În metodica învăţării vor fi respectate exerciţiile pregătitoare şi ajutătoare
folosite la însuşirea săriturii „sissonne” deschis, insistând, în mod special,
asupra închiderii poziţiei a V-a în momentul aterizării pe piciorul din direcţia
deplasării.

Sărituri cu balans pregătitor

Săriturile cu balans pregătitor se realizează cu impulsie pe un singur
picior, desprindere de pe sol şi proiectarea corpului în aer, pe o traiectorie cât

146
mai înaltă, aterizarea efectuându-se pe aceeaşi bază de sprijin sau departe de
locul de impulsie, în funcţie de tipul săriturii.
Săriturile artistice cu balans pregătitor sunt sistematizate astfel:
- sărituri cu impulsie pe un picior şi aterizare pe ambele picioare;
- sărituri cu impulsie pe un picior şi aterizare pe acelaşi picior;
- sărituri cu impulsie pe un picior şi aterizare pe celălalt picior.

Sărituri cu impulsie pe un picior şi aterizare pe ambele picioare

Această grupă cuprinde un număr redus de sărituri, caracterizate prin
desprindere de pe sol sub un unghi de 900, pe o traiectorie mică pe verticală.
Cele mai reprezentative pentru această grupă sunt săriturile assemble.

Săritura „assemblé” înainte

Se execută din poziţia a V-a, braţele susţinute lateral - „demi-plié” cu
alunecarea pe sol a piciorului dinapoi şi ridicarea lui întins lateral sub un unghi
de cel puţin 450.
Spre sfârşitul acestei ridicări, piciorul de impulsie se întinde printr-o
impulsie energică în sol, care provoacă proiectarea corpului în aer pe verticală,
braţele putând fi susţinute în diferite poziţii simetrice sau asimetrice.
Aterizarea se realizează pe ambele picioare în „demi-plié” în poziţia a V-
a, înaintea locului de impulsie, piciorul liber care s-a deschis dinapoi se aşează
înainte.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea detentei prin repetări multiple ale mişcării de „relevé” şi
a săltărilor pe un picior şi pe celălalt, cu şi fără sprijin la bara de perete;

147
 - din poziţia a V-a cu faţa la bara de perete, cu ambele mâini apucat,
piciorul dinapoi / dinainte se întinde printr-o mişcare de alunecare a tălpii pe sol
şi se ridică lateral, menţinând piciorul de sprijin în „demi-plié”;
- săritură „assemblé” cu sprijinul ambelor mâini la bara de perete, cu
accent pe efectuarea desprinderii de pe sol spre sfârşitul ridicării piciorului
liber;
- repetarea săriturii „assemblé” fără sprijin, cu un picior şi cu celălalt,
în legări şi combinaţii diferite.
Greşeli tipice:
 balansarea piciorului liber în plan lateral; simultan cu desprinderea
corpului de pe sol;
 lipsa întinderii piciorului de impulsie;
 desprindere de pe ambele picioare;
 aterizarea pe piciorul de impulsie.

Variante:
Săritura” assemblé” înainte cu întoarcere
Cunoscută sub numele de „assemblé en tournent”, se deosebeşte de
săritura descrisă anterior printr-o acţiune de întoarcere de 1800 sau 3600 în
timpul fazei de zbor, transmisă corpului chiar din momentul impulsiei.
În cazul acestei sărituri, piciorul liber se ridică oblic înainte, în faza
ascendentă a traiectoriei şi se apropie de celălalt picior printr-o mişcare rapidă
în faza descendentă pentru a pregăti aterizarea pe ambele picioare. Pentru
însuşirea acestei mişcări este necesară cunoaşterea săriturii „assemblé” înainte
şi a săriturii drepte cu întoarcere.
Săritura „assemblé” înapoi

148
 Diferă de săritura „assemblé” înainte prin faptul că piciorul de impulsie
este cel dinapoi, piciorul liber se ridică lateral şi se închide poziţia a V-a înapoi,
departe de locul de impulsie.

Sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior

În această grupă sunt cuprinse un număr mare de sărituri, caracterizate în
general prin desprinderea corpului de pe sol sub un unghi de 900, cu traiectorie
înaltă şi aterizare pe locul desprinderii, pe acelaşi picior.
Săritura deschisă
Se execută din poziţia stând, braţele lateral - pas înainte pe un picior în
„demi-plié”, urmat de balansarea piciorului liber întins înapoi.
Spre sfârşitul acestui balans se face impulsia prin întinderea piciorului de
sprijin, după care urmează desprinderea pe verticală, ajungând în faza de zbor
în poziţia „arabesque”, poziţie menţinută şi în momentul aterizării, braţele în
diferite poziţii.
Aterizarea se realizează pe piciorul de impulsie, fără deplasare de pe locul
impulsiei.
Metodica învăţării:
- săltări pe un picior, cu şi fără sprijinul mâinilor pe bara de perete;
- balansări alternative ale picioarelor spre înapoi, cu oprire în poziţia
„arabesque;
- menţinerea poziţiei „arabesque”;
- pas adăugat înainte, urmat de pas pe un picior cu ridicare pe vârf şi
balansarea celuilalt picior înapoi, braţele lateral;
- efectuarea săriturii deschise cu desprindere pe o traiectorie cât mai
înaltă;
- legarea mai multor sărituri deschise, cu pas schimbat, braţele lateral,
apoi balansând înainte braţul de aceeaşi parte cu piciorul liber.

149
 Greşeli tipice:
 desprindere de pe ambele picioare;
 ridicarea insuficientă a piciorului de balans;
 întinderea defectuoasă a piciorului de impulsie;
 aterizare nesigură sau dură;
 căderea piciorului liber sau îndoirea lui la aterizare.
Săritura cu balansarea unui picior înainte
Se efectuează din poziţia stând, braţele lateral - pas înainte cu un picior în
„demi-plié” şi balansarea celuilalt picior întins înainte.
Spre sfârşitul acestui balans se realizează impulsia, continuată cu
desprinderea de pe sol, timp în care trunchiul se menţine pe verticală, iar braţele
se balansează de jos prin înainte sus, în poziţii asimetrice. Urmează aterizarea
pe piciorul de impulsie cu celălalt picior susţinut întins înainte.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea mobilităţii articulaţiei coxo-femurale;
- dezvoltarea forţei musculaturii de susţinere a picioarelor, cu oprire şi
menţinere înainte;
- „porté-uri” şi „passé développé-uri” spre înainte;
- dezvoltarea coordonării mişcării braţelor;
- sărituri cu balansarea piciorului înainte, cu şi fără sprijin la bara de
perete, separat sau în legări cu alte sărituri şi cu diferite elemente, cu şi fără
mânuirea obiectelor portative.
Greşeli tipice:
 impulsie insuficient de puternică pentru a permite proiectarea
corpului în aer;
 îndoirea trunchiului în timpul fazei de zbor;
 căderea piciorului liber la aterizare;

150
  aterizare defectuoasă, departe de locul de impulsie;
 aterizare nesigură şi dură.
Săritura închisă
Se execută din poziţia stând cu braţele lateral - pas înainte pe un picior în
„demi-plié” şi balansarea celuilalt picior îndoit înainte sub un unghi obtuz. Spre
sfârşitul acestui balans se execută impulsia prin întinderea piciorului aflat în
„demi-plié”, urmată de desprinderea de pe sol, simultan cu balansarea braţelor
de jos prin înainte sus şi rotunjirea spatelui. Urmează aterizarea pe piciorul de
impulsie, fără deplasare de pe locul desprinderii, cu menţinerea piciorului liber
înainte îndoit, spatele rotunjit, braţele sus.
Metodica învăţării:
- însuşirea poziţiei piciorului liber şi a trunchiului, care trebuie
menţinute, în timpul săriturii;
- execuţii repetate ale acestor poziţii, cu şi fără sprijin la bara de perete;
- balansări succesive ale picioarelor înainte îndoite, cu şi fără sprijin la
bara de perete;
- se vor studia separat, mişcarea braţelor, simultan cu rotunjirea
spatelui de pe loc şi din deplasare;
- aceeaşi mişcare cu un singur braţ, simultan cu balansarea piciorului
liber înainte îndoit, celălalt braţ sprijinit pe bară;
- la centrul spaţiului de lucru, fără sprijin, se execută săritura închisă
fără desprindere, cu ridicare pe vârful piciorului de impulsie şi accent pe
corectitudinea executării mişcărilor de braţe, trunchi şi ale piciorului liber;
- sărituri închise, cu desprindere mică, insistând asupra coordonării
săriturilor cu pasul schimbat;
- repetarea săriturilor cu desprindere din ce în ce mai înaltă, folosind şi
diferite obiecte portative.

151
 Greşeli tipice:
 lipsa de coordonare între balansul piciorului liber şi a braţelor, în
momentul desprinderii de pe sol;
 îndoirea piciorului liber sub un unghi ascuţit;
 rotunjirea spatelui efectuată cu aplecarea accentuată a trunchiului
spre înainte.
Săritura „ passé” - cu un picior îndoit şi sprijinit la nivelul genunchiului
piciorului opus
Se execută din poziţia stând - pas înainte cu un picior în „demi-plié”,
simultan cu balansarea braţelor de jos prin înainte sus şi de balansarea
piciorului liber îndoit cu genunchiul orientat înainte, vârful sprijinit la nivelul
genunchiului piciorului opus. Spre sfârşitul balansării piciorului îndoit înainte
se realizează impulsia şi desprinderea de pe sol prin întinderea piciorului de
bază, trunchiul în extensie. Această poziţie trebuie menţinută pe tot timpul fazei
de zbor, după care urmează aterizarea pe piciorul de impulsie, fără deplasarea
de pe locul desprinderii.
Metodica învăţării:
- poziţia „passé” înainte pe toată talpa şi pe vârful unui picior;
- mişcările şi poziţiile braţelor şi trunchiului din timpul săriturii trebuie
studiate separat, de pe loc şi din deplasare;
- săritură „passé” cu pas schimbat, cu accent pe coordonarea balansării
piciorului îndoit şi pe mişcarea braţelor şi trunchiului din timpul săriturii;
- săritură „passé” cu accent pe desprindere din ce în ce mai înaltă;
- executarea săriturii „passé” în diferite legări libere şi cu obiecte
portative.
Greşeli tipice:

152
  lipsa coordonării între balansarea piciorului liber şi ridicarea braţelor
pe momentul desprinderii corpului de pe sol;
 impulsia defectuoasă în sol;
 poziţia piciorului liber incorect executată;
 aterizare defectuoasă sau prea dură.
Variante:
Săritura „passé” înainte cu întoarcere
Se deosebeşte de săritura descrisă anterior prin mişcarea de învârtire a
corpului în jurul axei sale verticale de 900, 1800 sau 3600, care i se imprimă
corpului după impulsie.
În metodica învăţării acestei sărituri se pune accent pe dezvoltarea
detentei şi pe orientarea senzorială şi spaţio-temporală în aer, în momentul
întoarcerii.
Pentru însuşirea corectă a întoarcerii în timpul fazei de zbor, se
recomandă executarea repetată a săriturii „passé” înainte la plasa elastică.

Săritura „fouetté” – săritură la balans înainte cu întoarcere 1800

Se execută din poziţia stând, braţele lateral - pas înainte pe un picior în
„demi-plié” şi balansarea celuilalt picior întins înainte şi răsucit în exterior.
Spre sfârşitul balansării se face impulsia şi desprinderea de pe sol, cu
trunchiul pe verticală, simultan cu balansarea braţelor de jos prin înainte sus
rotunjite, după care urmează întoarcerea rapidă a corpului, de 1800 în jurul
axului longitudinal al corpului, spre piciorul de impulsie, cu menţinerea
celuilalt picior întins înapoi.
Întoarcerea corpului se obţine prin proiectarea bazinului spre înainte,
simultan cu întoarcerea rapidă a corpului şi umerilor. Aterizarea se face pe

153
piciorul de impulsie, fără deplasare de pe locul desprinderii, cu menţinerea
piciorului liber ridicat înapoi, braţele coboară lateral.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea mobilităţii coxo-femurale, forţa musculaturii de susţinere
a piciorului balansat, a trunchiului pe verticală şi forţa de desprindere;
- balansări alternative ale picioarelor, cu amplitudine din ce în ce mai
mare, executate din poziţia stând cu faţa şi cu umărul la bara de perete;
- „cambré-uri din stând pe un picior, cu spatele la bara de perete;
- „porté-uri” pentru dezvoltarea forţei musculaturii de susţinere a
trunchiului şi piciorului liber;
- execuţii repetate ale „relevé-urilor” şi săltărilor pe un picior, cu şi fără
sprijin la bara de perete;
- săltări succesive, cu balansarea şi oprirea piciorului liber înainte;
- din poziţia stând cu un umăr la bara de perete, pas înainte cu
balansarea piciorului din exterior înainte, cu oprire, urmată de ridicare pe vârful
piciorului de bază, simultan cu realizarea întoarcerii de 90°, cu faţa la bară;
- acelaşi exerciţiu, cu întoarcere 180°, cu accent pe mişcarea de
întoarcere a umerilor şi capului, apucând bara cu cealaltă mână;
- ambele acţiuni vor fi executate cu desprindere de pe sol, evitând
deplasarea de pe locul desprinderii;
- se execută aceleaşi acţiuni fără sprijin, odată cu balansarea braţelor
prin înainte sus.
Greşeli tipice:
 desprindere insuficientă;
 balansarea piciorului liber îndoit;
 întoarcere incorectă, fără răsucirea corpului;

154
  lipsă de coordonare a mişcării braţelor cu momentul desprinderii şi
al întoarcerii corpului;
 aterizare defectuoasă, cu deplasare de pe locul de impulsie.
Săritura „cabriole” înainte - săritură cu lovirea gambelor înainte
Se execută din poziţia stând, braţele lateral - păşire spre înainte pe un
picior în „demi-plié”, urmat de balansarea celuilalt picior înainte, impulsie cu
desprindere de pe sol pe verticală. Imediat după impulsie, piciorul de bătaie se
balansează energic şi rapid spre celălalt picior, astfel încât, în punctul maxim al
înălţării picioarelor se apropie şi se lovesc la nivelul vârfurilor.
Simultan cu lovirea picioarelor, pentru echilibrarea corpului, trunchiul se
înclină uşor spre înapoi, imediat, picioarele se deschid prin ridicarea celui de
deasupra, care se menţine înainte sus până la aterizare şi coborârea celuilalt pe
care se efectuează aterizarea, fără deplasare de pe locul desprinderii.
Braţele se ridică prin înainte sus, unde se menţin până la aterizare, iar în
momentul aterizării se deschid lateral - fig. 31.

Fig. 31

Metodica învăţării:
- dezvoltarea forţei de desprindere;

155
 - dezvoltarea în mod special a musculaturii triplei extensii folosind
acţiunile: „plié”, „relevé”, săltări pe unul şi pe ambele picioare, cu şi fără sprijin
la bara de perete;
- „porté-uri”, „passé-développé-uri”, combinaţii de adagio,
„cambré-uri” pe un picior cu piciorul liber sprijinit pe bara de perete;
- dezvoltarea vitezei de execuţie, folosind următoarele mişcări:
„battement tendu” şi „jété în viteză”, „pointé”, „frappé”, „battement cloche” cu
oprirea piciorului ridicat şi întins înainte, fără căderea acestuia după balansare;
- cu sprijin la bara de perete: pas cu un picior, balansarea celuilalt
picior, desprindere şi lovirea gambelor înainte cu aterizare;
- în executarea săriturii cu sprijin se pune accent pe lovirea
gambelor prin acţiunea rapidă de impulsie a piciorului de bătaie, iar mai târziu,
pe mişcarea de depărtare a picioarelor după lovire.
Greşeli tipice:
 lipsă de coordonare a balansării piciorului liber;
 apropierea picioarelor efectuată prin coborârea piciorului de balans;
 lipsă de coordonare între mişcarea braţelor şi momentul impulsiei.

Variante:
Săritura „ cabriole” înapoi – săritură cu lovirea gambelor înapoi
Tehnica de execuţie seamănă cu cea a săriturii „cabriole” înainte, cu
deosebirea că piciorul liber se balansează spre înapoi, trunchiul fiind în
extensie. Apropierea picioarelor se face în direcţia balansului piciorului liber.
Săritura”cabriole” lateral - săritură cu lovirea gambelor lateral
Structura tehnică a săriturii „cabriole” lateral este asemănătoare cu cea a
săriturii „cabriole” înainte, cu deosebirea că se pleacă în săritură cu un pas

156
încrucişat, iar picioarele se balansează întinse sau îndoite şi se lovesc lateral
spre dreapta sau spre stânga - fig. 32.

Fig. 32

Săritura „cloche” - săritură cu balans dublu al unui picior finalizată în

sfoară
Se execută din poziţia stând, braţele lateral - păşire pe un picior în demi-
plie şi desprindere, cu balansarea celuilalt picior întins înainte, urmat de
balansarea energică a piciorului de impulsie înainte şi a celuilalt înapoi. Astfel,
membrele inferioare trebuie să ajungă în sfoară, în plan sagital. Aterizarea se
face pe piciorul de impulsie, departe de locul de desprindere. Dificultatea
executării acestei sărituri este determinată de viteza de acţiune a membrelor
inferioare şi în solicitarea maximă a forţei musculaturii de susţinere a lor.
Aceste acţiuni sunt posibile numai în cazul unui zbor înalt, obţinut printr-o
detentă deosebită.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea vitezei de execuţie, a detentei, mobilităţii şi forţei de
susţinere a membrelor inferioare;
- „battement tendu”, „jété”, „frappé” şi „cloche” în viteză, „ronde de
jambe en l'air”, „porté”, „cambré” pe un picior cu celălalt picior sprijinit pe bara
de perete, „relevé”;

157
 - învăţarea sforii executate în plan sagital atât cu piciorul stâng înainte
cât şi cu piciorul drept.
Greşeli tipice:
 insuficienta desprindere a corpului de pe sol;
 balansarea exagerată a piciorului liber;
 balansarea inegală a picioarelor în sfoară;
 aterizarea efectuată cu deplasarea corpului de pe locul de impulsie.
Variante:
Săritura „ cloche” cu piciorul la cap
Tehnica de execuţie a acestei sărituri este asemănătoare cu cea a săriturii
descrise anterior, cu deosebirea că piciorul liber, după ce a fost balansat înapoi
se îndoaie din genunchi, simultan cu extensia mare a trunchiului, astfel încât
vârful piciorului să atingă sau să depăşească capul. Această săritură este
compusă din săritura „cloche” şi „cuib” cu un picior executate într-o singură
fază de zbor.
În metodica de învăţare a săriturii „cloche” este necesară cunoaşterea
perfectă şi separată a celor două sărituri. Prin exerciţiile pregătitoare se
urmăreşte, în special, creşterea vitezei de execuţie a membrelor inferioare şi
dezvoltarea detentei.
Sărituri cu desprindere de pe un picior şi aterizare pe celălalt picior
Această grupă de elemente include un număr apreciabil de sărituri,
majoritatea fiind caracterizate de efectuarea desprinderii de pe sol sub un unghi
de 90°, pe o traiectorie înaltă, în timp ce altele sunt caracterizate printr-o
desprindere sub un unghi mai mic de 90°, pe o traiectorie lungă.
Săritura „ jété”
Se execută din poziţia stând, braţele lateral - păşire spre înainte pe un
picior în „demi-plié” continuată de balansarea celuilalt picior întins lateral,

158
desprindere de pe sol cu trecerea greutăţii corpului spre piciorul de balans,
celălalt picior fiind ridicat întins lateral. Aterizarea se realizează pe piciorul de
balans, cu ducerea celuilalt picior în poziţia „sur le cou de pied”.
Metodica învăţării:
- „relevé-uri”, săltări din poziţiile I şi a II-a şi pe un singur picior
finalizate în poziţia „sur le cou de pied”;
- săritura „jété” cu sprijinul ambelor mâini pe bara de perete;
- la centrul spaţiului de lucru, sărituri „jété” în combinaţii cu alte
elemente.
Greşeli tipice:
 balansarea exagerată a piciorului liber;
 aterizarea defectuoasă, efectuată departe de locul de impulsie.
Săritură cu forfecarea picioarelor întinse înainte
Se execută din poziţia stând, braţele lateral - păşire spre înainte pe un
picior urmată de balansarea amplă a celuilalt picior întins înainte. Spre sfârşitul
acestui balans se efectuează o impulsie cu desprindere pe verticală, iar în faza
de înălţare se balansează piciorul de impulsie înainte întins, simultan cu
coborârea celuilalt pe care se efectuează aterizarea. Trunchiul trebuie să fie uşor
înclinat spre înapoi, braţele menţinute lateral sau pot fi ridicate prin înainte sus.
Aterizarea se face pe piciorul de balans, fără deplasare de pe locul de
desprindere, cu menţinerea celuilalt picior ridicat înainte, trunchiul pe verticală.
Metodica învăţării:
- dezvoltarea detentei şi mobilităţii articulaţiei coxo-femurale;
- „grand-battement-cloche”, „ronde de jambe en l'air”, „cambre-uri” pe
un picior, cu celălalt picior sprijinit pe bara de perete, „battement-cloche” cu
menţinerea piciorului ridicat înainte, „porté”, „soutenu en l'air” şi „passé
développé” înainte, „relevé-uri” pe un picior, cu celălalt picior ridicat întins

159
înainte sau în alte poziţii, săltări pe un picior, cu celălalt picior menţinut întins
sau îndoit pe diferite direcţii;
- sărituri cu forfecarea picioarelor întinse înainte, cu sprijinul unei
mâini pe bară, insistându-se asupra balansării la înălţime egală a picioarelor şi a
menţinerii trunchiului pe verticală.
Greşeli tipice:
 insuficienta impulsie a picioarelor pe sol;
 insuficienta desprindere a corpului de pe sol;
 îndoirea trunchiului în momentul desprinderii;
 lipsa coordonării între balansarea piciorului de impulsie şi a
celuilalt;
 balansarea picioarelor cu amplitudine redusă sau inegală în zbor;
 aterizare defectuoasă, efectuată cu deplasare de pe locul de impulsie.
Variante:
Săritura „pisicii” - săritură cu forfecarea picioarelor îndoite înainte
Pentru realizarea acestei sărituri, forfecarea picioarelor înainte se
realizează cu picioarele îndoite. Piciorul liber se balansează întins înainte, apoi
se îndoaie, urmat de ridicarea celuilalt picior îndoit, în momentul maxim al
înălţării având loc forfecarea picioarelor îndoite datorită coborârii piciorului de
impulsie.
O formă simplă a săriturii descrise se efectuează cu îndoirea directă a
piciorului liber, fără ca în prealabil să se balanseze întins înainte. În acest caz
forfecarea picioarelor se realizează după balansarea scurtă a picioarelor îndoite
înainte.
Săritura „ pisicii” cu întoarcere

160
 Se deosebeşte de săritura descrisă anterior prin faptul că în timpul
forfecării picioarelor în faza de zbor se mai efectuează şi o întoarcere de 1800
spre piciorul liber.
Mişcarea de întoarcere este imprimată corpului încă din momentul
desprinderii. Întoarcerea este facilitată, atât de balansarea piciorului liber
înainte şi lateral, cât şi de ridicarea braţelor prin înainte coroană-sus,
asemănător mişcării braţelor din timpul piruetelor.
Această săritură poate fi executată şi cu întoarceri de 2700 sau 3600.
Săriturile cu forfecarea picioarelor îndoite pot fi executate cu diferite balansări
sau rotări de braţe, din diferite poziţii de plecare, în direcţii şi planuri variate.
Săritură cu forfecarea picioarelor spre înapoi
La această săritură picioarele se balansează întinse sau îndoite spre înapoi,
trunchiul în extensie fiind înclinat uşor spre înainte.
Tehnica de execuţie a acestei sărituri este asemănătoare cu cea a săriturii
cu forfecarea picioarelor înainte, cu deosebirea că forfecarea se realizează
înapoi - fig. 33.

Fig. 33
Metodica învăţării:
- se folosesc exerciţiile pregătitoare menţionate la săritura cu
forfecarea picioarelor întinse înainte, dar cu sensul mişcării spre înapoi;

161
 - cu sprijinul ambelor mâini pe bara de perete, se vor executa
desprinderi forfecări ale picioarelor întinse înapoi, urmărindu-se ca aterizarea
să se efectueze pe locul desprinderii;
- execuţia globală a săriturii cu un umăr la bara de perete, cu sprijinul
unei mâini, acordându-se atenţie şi menţinerii trunchiului în extensie şi uşor
înclinat spre înainte.
Săritura „entrelace” / săritura „kadet” – săritură cu întoarcere 1800 şi
forfecarea picioarelor înapoi
Se execută din poziţia stând, braţele lateral – păşire spre înainte pe un
picior şi balansarea celuilalt picior întins înainte.
Spre sfârşitul balansării piciorului liber, odată cu impulsia, se imprimă
corpului o întoarcere de 1800 spre piciorul de impulsie.
După desprindere, corpul continuă întoarcerea de tip „fouette” prin
acţiunea umerilor şi a bazinului, cu menţinerea piciorului de balans ridicat.
Urmează forfecarea picioarelor, realizată prin balansarea înapoi a piciorului de
impulsie şi balansarea celuilalt picior înainte, după care urmează luarea
contactului piciorului de balans cu solul pentru aterizare.
Aterizarea se execută pe locul desprinderii, cu menţinerea piciorului de
impulsie ridicat la 900, trunchiul în extensie.
Braţele în momentul desprinderii se balansează de jos prin înainte sus,
unde se menţin în timpul întoarcerii şi de unde coboară lateral în momentul
aterizării – fig. 34.

162
 Fig. 34

Corectitudinea executării acestei sărituri este condiţionată de o detentă

bună, de o mobilitate crescută în articulaţia coxo-femurală, de posibilitatea
contractării energice a întregii musculaturi posterioare a corpului şi de o bună
capacitate de echilibrare şi orientare în spaţiu în momentul fazei de zbor.
De asemenea, se impune cunoaşterea prealabilă a săriturii cu balans
înainte şi întoarcere 1800 („fouetté”), şi a săriturii cu forfecarea picioarelor
întinse înapoi.
Metodica învăţării:
- cu sprijin lateral la bara de perete - pas înainte urmat de întoarcere
„fouetté”;
- săritură „fouetté” cu sprijin la bară, schimbând mâna de sprijin în
momentul aterizării, cu accent pe întoarcerea completă şi forfecarea picioarelor
paralel cu bara de perete.
Greşeli tipice:
 întoarcerea incompletă a corpului în faza de zbor;
 lipsa coordonării între mişcarea braţelor şi cea a picioarelor;
 aterizarea defectuoasă, departe de locul de impulsie.
Săritura „enjambé”/ săritura „pas” - săritură cu deschidere în sfoară
Se execută din poziţia stând, braţele lateral - păşire spre înainte pe un
picior şi balansarea energică a celuilalt picior înainte. Spre sfârşitul acestui
balans are loc o impulsie, urmată de desprindere şi înălţarea corpului în sus şi
spre înainte, simultan cu ridicarea piciorului de impulsie înapoi, astfel încât
picioarele întinse să ajungă în sfoară. Urmează aterizarea pe piciorul dinainte,
departe de locul desprinderii, cu menţinerea celuilalt picior înapoi întins.

163
Braţele, în timpul săriturii, se menţin în diferite poziţii sau realizează balansuri
în arc de cerc sau în cerc - fig. 35.

Fig. 35

Metodica învăţării:
- dezvoltarea detentei, mobilităţii coxo-femurale şi a forţei de susţinere
a segmentelor în diferite poziţii;
- dezvoltarea musculaturii spatelui şi a centurii abdominale;
- „relevé-uri” şi săltări pe unul şi pe ambele picioare;
- balansări ample ale picioare în toate planurile;
- „grand-battement-cloche”, cu şi fără menţinerea piciorului ridicat
înainte şi înapoi;
- „sfoara” în toate direcţiile pe un picior, cu alunecarea celuilalt pe
bară;
- la centrul spaţiului de lucru, exerciţii cu caracter de forţă pentru
musculatura abdominală şi a spatelui;
- săritura „pas” executată peste o bancă de gimnastică;
- sărituri „sfoară” la plasa elastică;
- sărituri „pas” cu şi fără sprijinul unei mâini pe bara de perete;
- sărituri „pas” în combinaţii cu alte elemente corporale fundamentale
şi non-fundamentale.
Greşeli tipice:
 balansarea limitată a piciorului dinainte;

164
  lipsa de înălţarea a corpului în sus şi spre înainte;
 lipsa coordonării între mişcările braţelor şi ale picioarelor.
Variante:
Săritura „pas” cu piciorul liber balansat înapoi spre cap
În executarea acestei sărituri, piciorul de impulsie, în momentul
balansării înapoi, se ridică energic, îndoit din genunchi, cu tendinţa de a ajunge
sau a depăşi cu vârful nivelul capului, în timp ce trunchiul realizează o extensie
accentuată. Pentru executarea acestei sărituri este necesar să fie învăţată săritura
„cuib” cu un picior cu desprindere de pe ambele picioare.
Săritura „pas cu développé”
Se deosebeşte de săritura „pas” prin aceea că balansarea piciorului liber se
realizează prin îndoirea şi întinderea energică a acestuia, în faza de zbor. O
formă simplificată a săriturii „pas cu développé” este cea cu menţinerea
prelungită a poziţiei „passe” înainte pe parcursul fazei de zbor – fig. 36.

Fig. 36

3.2.7. Elemente acrobatice – rotări ale corpului în axe şi planuri diferite

Sunt elemente corporale non-fundamentale, nespecifice gimnasticii

ritmice, fiind împrumutate şi adaptate specificului feminin din gimnastica
artistică. Elementele acrobatice sunt admise în compoziţia exerciţiilor
competiţionale, şi nu, numai începând din anul 1973, pentru creşterea
spectaculozităţii compoziţionale.

165
 Regulamentul competiţional prevede introducerea a patru grupe de
elemente acrobatice, şi anume:
 rulări, rostogoliri şi răsturnări cu corpul ghemuit, îndoit şi întins spre
înainte, înapoi şi în plan lateral, nemenţinute;
 sprijin pe piept, pe umeri sau pe omoplaţi, cu trunchiul răsturnat
îndoit şi alte poziţii nemenţinute;
 sprijin pe o mână sau pe ambele mâini, fără ca picioarele să treacă
întinse pe la verticală;
 „sfori” nemenţinute sau diferite elemente cu treceri prin „sfori”.

3.3. Exerciţii cu obiecte portative

Încă de la începutul cursului s-a afirmat că folosirea obiectelor portative

reprezintă una dintre caracteristicile gimnasticii ritmice.
Dacă în dans şi în balet se folosesc obiecte portative decorative (coroniţe,
crenguţe, săgeţi, săbii, eşarfe de voal, voaluri simple, prinse de bastoane care,
manevrate amplu şi puse în valoare de lumină, pot imita jocul flăcărilor, a
valurilor, a vântului, etc.), în scopul de a completa estetic costumul, de a întregi
desenul plastic al pozelor, de a mări puterea de sugestie a mişcărilor în
exprimarea ideilor, a temei dansului, în gimnastica ritmică putem constata că
forma, mărimea, greutatea obiectelor, cât şi formele de mânuire a acestora, au
fost concepute, create, selecţionate astfel încât să corespundă particularităţilor
organismului feminin din punct de vedere fizic, funcţional, psihic, etc.
Prin intermediul obiectelor portative se acţionează, în special, asupra
dezvoltării fizice corecte şi armonioase specific feminine, a îndemânării şi
coordonării complexe, a vitezei sub diversele ei forme de manifestare, a forţei
dinamice şi forţei de susţinere, a rezistenţei specifice, prin cerinţa de mânuire

166
continuă a obiectului, dar şi asupra capacităţii de concentrare, a voinţei,
perseverenţei, creativităţii, etc.
Prin formă şi colorit, plastica desenului realizat prin mânuirea obiectelor
portative, prin îmbinarea firească, cursivă şi unitară cu mişcarea corporală a
cărei plastică o întregeşte, îmbogăţind-o, în strânsă corelare cu muzica,
mânuirea obiectelor portative produce, atât executantelor, cât şi privitorilor,
puternice impresii artistice.
În prezent, în gimnastica ritmică sportivă de performanţă, exerciţiile cu
obiecte portative reprezintă conţinutul propriu-zis al probelor speciale de
concurs, renunţându-se la exerciţiile libere - fără obiecte portative.
Ca urmare a evoluţiei acestei ramuri sportive, obiectele portative trebuie
să respecte prevederile regulamentului tehnic privind forma, mărimea, greutatea
şi culoarea.

MINGEA

Mingea trebuie să fie confecţionată din cauciuc sau din material plastic
cu diametrul de 18 - 20 cm şi greutate de 400 gr.
Datorită dificultăţilor de mânuire a mingii, care trebuie echilibrată în
palmă aproape în permanenţă, este recomandată confecţionarea ei dintr-un
cauciuc mai poros, care uşurează priza.
Poate fi colorată diferit, cu excepţia culorilor auriu, argintiu sau arămiu.
Învăţarea exerciţiilor cu mingea începe prin obişnuirea executantelor cu
ea, folosind o multitudine de prize de apucare cu ambele mâini sau cu o mână,

167
pe diferitele segmente ale corpului sau pe sol, înaintea corpului, înapoia
corpului, lateral, sus sau jos.
Mingea, în exerciţii, trebuie să fie susţinută pe palmă / palme, acestea
trebuind să se rotunjească după forma mingii, cu degetele apropiate sau uşor
depărtate, fără a o apuca sau a o sprijini cu antebraţul. În cazul aruncărilor sau
lansărilor, mingea părăseşte palma, având ca ultime puncte de contact, vârfurile
degetelor, iar la preluare, primele puncte de contact sunt tot vârfurile degetelor.
Preluările trebuie făcute fără zgomot şi fără întreruperea bruscă a traiectoriei
mişcărilor.
Principalele procedee de mânuire a mingii sunt: balansări, purtări, rulări,
aruncări - lansări, prinderi - preluări, bătăi - loviri.

COARDA

Este confecţionată din sfoară de cânepă sau din material sintetic care să
posede calitatea de lejeritate şi supleţe ca şi cânepa.
Coarda trebuie să fie îngroşată la mijloc pentru a asigura o mai bună descriere a
desenelor.
Lungimea ei diferă în funcţie de înălţimea sportivei (stând depărtat pe
mijlocul corzii - pe partea îngroşată - capetele să ajungă sub axilă).
Coarda poate fi de culoare naturală a materialului din care este
confecţionată, sau poate fi vopsită parţial sau total, excluzând culorile auriu,
argintiu şi arămiu.
Coarda, în execuţii, trebuie ţinută lejer, folosindu-i mobilitatea pentru a
efectua mişcările cu siguranţă, precizie, cu graţie şi amplitudine.

168
 Poate fi ţinută cu o mână sau cu ambele mâini pe diferite direcţii şi
planuri, fiind un obiect portativ care se caracterizează prin varietate şi
complexitate de acţionare.
Dintre procedeele de apucare ale obiectului, amintim:
 cu o mână de ambele capete, de un singur capăt sau de mijloc,
deschisă sau cu coarda pliată în două, în trei sau în patru;
 cu amândouă mâinile apropiate sau depărtate;
 cu o mână de ambele capete, iar cu cealaltă de mijloc etc.
Procedeele de mânuire a corzii sunt: balansările, rotările, săltările,
săriturile, înfăşurările, ricoşările, spiralele şi şerpuirile, desprinderile cu
reapucare şi lansările.

MĂCIUCI

Sunt confecţionate din lemn, din cauciuc sau din material plastic.
Lungimea obiectului este de 40 - 50 cm de la o extremitate la alta. Forma este
de pară alungită şi are o greutate de 150 gr fiecare.
Părţile componente ale unui obiect sunt: capul - forma sferică cu
diametrul de maxim 3 cm, gâtul sau tija - segmentul lung şi subţire cu o
lungime variabilă şi corpul - partea îngroşată a obiectului în formă de pară. În
mod obişnuit se lucrează cu două măciuci. Culoarea obiectelor poate fi naturală
sau la alegere, cu excepţia culorilor: auriu, argintiu şi arămiu. Măciucile pot fi
colorate parţial sau total, pot fi ambele de aceeaşi culoare sau de culori diferite.

169
 Obiectele pot fi susţinute la nivelul capului, gâtului sau corpului, cu o
măciucă în fiecare mână sau cu ambele măciuci într-o singură mână. Priza
trebuie să fie lejeră pentru a permite acţionarea obiectului curgător şi continuu,
din articulaţia pumnului, încadrând corect mişcarea în planurile dorite.
Procedeele de bază pentru mânuirea măciucilor sunt: balansări, morişti,
desprinderi şi re-apucări, lansări, bătăi – loviri, ricoşări.

PANGLICA

Panglica este alcătuită din: baghetă (bastonaşul de susţinere), ataş pentru

fixare şi panglica propriu-zisă.
Bastonaşul poate fi confecţionat din lemn de bambus, fibră de sticlă sau
dintr-un alt material sintetic care să corespundă caracteristicilor lemnului de
bambus şi trebuie să aibă o lungime de 50 - 60 cm, în care se include şi partea
de fixare. Bastonaşul poate fi colorat la alegere, cu excepţia culorilor: auriu,
argintiu şi arămiu.
Pentru a fi evitată răsucirea panglicii în timpul mânuirii, se recomandă ca
fixarea ei de bastonaş să se facă prin intermediul unui şnur de 4 - 6 cm, legat de
un vârtej (accesoriu de pescuit) fixat la capătul bastonaşului.
Materialul din care este confecţionată panglica este din satin sau din altă
ţesătură asemănătoare, fără a fi apretată. Lungimea panglicii poate varia între
2,5 - 6 m în funcţie de gradul de pregătire şi de categoria de clasificare a
executantelor.
Lăţimea panglicii trebuie să fie, pentru toate categoriile de clasificare, de
4 - 6 cm.

170
 La capătul de fixare, panglica este dublată cu acelaşi material pe lungimea
de 1 m pentru a asigura un desen cât mai clar şi mai corect executat.
Dificultatea mânuirii obiectului este determinată de lungimea panglicii. În
mod normal, panglica este susţinută de capătul bastonaşului care se sprijină în
palmă, fiind în prelungirea braţului pe una dintre direcţiile principale sau în
diferite planuri.
Trecător, obiectul poate fi susţinut de panglică sau poate fi ţinut în acelaşi
timp de baghetă şi de capătul panglicii. În descriere trebuie menţionată şi
poziţia bastonaşului - vertical sus sau jos, orizontal înainte sau înapoi - dacă
acesta nu se găseşte situat în prelungirea braţului.
Principalele procedee de mânuire a panglicii sunt: balansările, şerpuirile,
spiralele, aruncările – lansările, desprinderile, înfăşurările, trecerile prin/peste
panglică.

EŞARFA

Este un obiect neconvenţional, deci nu este admis în concursurile de

gimnastică ritmică ca obiect portativ.
Ea este folosită ca obiect decorativ, mai ales în cadrul demonstraţiilor sau
a serbărilor şcolare.
Eşarfa poate fi confecţionată dintr-o ţesătură uşoară şi poate avea lungimi
cuprinse între 0,50 - 1,50 m, iar lăţimea poate fi de 0,75 - 1,00 m.
Ţesăturile din mătase naturală sau artificială şi voalul de diferite culori
sunt cele mai indicate a fi folosite în confecţionarea eşarfelor, deoarece permit o
plutire mai bună în aer.

171
 Exerciţiile cu eşarfă se caracterizează printr-o mare amplitudine,
caracterul de plutire şi unduire al ţesăturii imprimă şi mişcărilor corpului un
aspect lin şi curgător.
Ca mod de mânuire, eşarfa prezintă o mare asemănare cu panglica, însă
desenul realizat diferă foarte mult la aceasta datorită dimensiunilor, ţesăturii
materialului din care este confecţionată şi a modului diferit de apucare.
Eşarfa poate fi susţinută cu o mână sau cu ambele mâini, de latura mare,
de cea mică, de un colţ sau poate fi strânsă în întregime.
De asemenea, eşarfa poate să atârne pe un braţ, pe ambele braţe sau chiar
pe umăr.
Procedeele cele mai des folosite în mânuirea eşarfei sunt: balansările,
aruncările şi prinderile şi, într-o mai mică măsură, şerpuirile şi spiralele.

STEAGURI

Steagurile ca şi eşarfele nu sunt obiecte portative convenţionale de

concurs, dar pot fi folosite în cadrul demonstraţiilor şi serbărilor şcolare. Pot
avea mărimi diferite, de la steguleţe mici la care lungimea pânzei să nu
depăşească 50 cm, până la cele mari, cu pânza de 1,50 - 2,00 m. Cele mai
folosite steaguri însă sunt cele de mărime mijlocie la care lungimea pânzei este
de 70 - 80 cm şi lăţimea de 40 - 45 cm. Pânza poate avea formă
dreptunghiulară sau triunghiulară şi este prinsă de un baston.

172
 Ţesăturile din care este recomandat a fi confecţionate steagurile sunt:
relonul şi voalul. Steagul sau steagurile sunt susţinute de obicei cu o singură
mână, de capătul bastonului, acesta trebuind să fie în prelungirea braţului pe
unul din planurile principale sau intermediare.
Faţă de braţ şi de sol, bastonul poate fi susţinut într-o poziţie verticală - în
sus, în jos - sau într-o poziţie orizontală - înainte sau înapoi.
Procedeele de mânuire a steagului prezintă asemănări cu cele ale
panglicii. Dintre acestea, menţionăm: balansările, aruncările / lansările şi
prinderile / preluările şi fluturările.

3.3.1. Cerinţe privind realizarea exerciţiilor cu obiecte portative

 obiectul trebuie să fie în continuă mişcare - nu sunt permise

menţineri ale obiectului portativ ca decor, opririle ilogice, întreruperile
traiectoriei la prindere / preluare;
 obiectul trebuie mânuit variat - trebuie folosite toate procedeele de
mânuire proprii obiectului, în toate planurile posibile de mişcare;
 obiectul trebuie mânuit cu virtuozitate, în tempo rapid, în ritmuri
variate;
 obiectul portativ trebuie mânuit în perfectă armonie cu mişcările
corporale;
 obiectul portativ trebuie mânuit, în egală măsură, cu ambele mâini,
atât ca durată, cât şi ca dificultate.
Conţinutul unui exerciţiu este dat de legările şi combinaţiile de elemente
din toate grupele de mişcări specifice gimnastici ritmice, într-o gamă cât mai
variată şi originală. Unitatea compoziţională se realizează prin înlănţuirea
plastică, curgătoare dintr-o mişcare în alta.

173
 Exerciţiile trebuie să aibă o dezvoltare gradată a dificultăţii, varietăţii şi
dinamismului.
Începutul trebuie să impresioneze prin spectaculozitate şi originalitate.
Partea de mijloc a exerciţiului este presărată cu elemente de dificultate,
iar pentru final trebuie păstrate elementele de originalitate care să surprindă prin
noutate, dinamism şi virtuozitate.
Dacă în gimnastica ritmică de performanţă, prin exerciţiile cu obiecte
portative, se urmăreşte atingerea unui nivel de virtuozitate care să permită
detaşarea celor mai bune sportive, în gimnastica ritmică şcolară scopul folosirii
obiectelor portative este următorul:
 dezvoltarea fizică armonioasă prin folosirea complexelor de
influenţare selectivă a aparatului locomotor.
Diversitatea formelor, mărimii şi greutăţii obiectelor permit folosirea lor
ca limitatori metodici, contribuind şi la localizarea mai bună a mişcărilor,
putând fi mijloace de îngreuiere, de creştere a complexităţii mişcărilor, pentru
prelucrarea unor grupe musculare şi articulare care nu sunt cuprinse în mişcare
prin exerciţiile libere.
 pentru creşterea amplitudinii mişcărilor, dezvoltarea ritmicităţii, a
capacităţii de autoapreciere, a corectitudinii mişcărilor. Pot fi folosite obiecte
portative a căror dimensiuni, formă şi greutate, pot varia în funcţie de
particularităţile de vârstă ale elevelor şi de scopul în care se folosesc.
La grupele de vârstă mai mici, dimensiunile obiectelor portative pot fi
reduse pentru a se putea asigura iniţierea în mânuirea corectă şi eficientă a
obiectelor portative.
În acest sens se vor folosi mingi cu diametrul sub 18 cm, panglici mai
înguste şi mai scurte, cercuri de dimensiuni mai mici care să poată fi ţinute şi
mânuite uşor.

174
  pentru captarea şi concentrarea atenţiei pot fi folosite sub forma
jocurilor şi exerciţiilor de atenţie;
 pentru dezvoltarea calităţilor motrice - cea mai mare influenţă o au
asupra dezvoltării îndemânării, atât prin diversitatea formei, greutăţii, mărimii,
dar şi prin diversitatea posibilităţilor de ţinere şi mânuire a fiecărui obiect, în
viteze, planuri, grade de încordare diferite, cu amplitudini diferite, asociate unor
multiple forme de mişcare corporală, în condiţii deosebite de echilibru.
Prin învăţarea şi consolidarea mânuirii obiectelor portative se dezvoltă şi
diferite forme de manifestare ale vitezei (de reacţie, de execuţie, de repetiţie),
forţei (dinamice în regim de viteză, de susţinere), rezistenţei specifice.
Unele obiecte portative permit mânuirea lor într-o mişcare cu desen
liniştitor (eşarfe, minge), putând fi utilizate şi pentru scăderea indicilor
funcţionali, contribuind la scăderea intensităţii eforturilor.
În cazul demonstraţiilor, serbărilor şi programelor şcolare cu temă se pot
realiza obiecte portative derivate din obiectele portative clasice sau alte obiecte
cu putere de simbol care să susţină exprimarea ideii programului. În acest sens
pot fi folosite: bastoane sau cercuri divers colorate sau luminoase, bastoane -
panglică, bastoane - eşarfă, măciucă - floare, măciucă - flacără, corzi colorate
diferit, corzi ghirlandă (ornate cu flori), cercuri cu flori, cercuri timonă, cercuri
volan, semicercuri cu flori, mingi mari şi foarte mari, divers colorate,
umbreluţe, pălării, rachete de tenis, flori stilizate, eşarfe de dimensiuni diferite,
panglici multiple, machete de unelte, coşuri, etc.
Mânuirea lor, deşi nu presupune respectarea rigorilor regulamentare din
gimnastica ritmică competiţională, se va face în concordanţă cu mânuirea
proprie obiectelor de la care derivă, subordonând-o scopului în care se folosesc
şi particularităţilor colectivului.

175
 3.3.2. Descrierea procedeelor de mânuire a obiectelor portative

Dintre procedeele de mânuire a obiectelor portative, balansările,

aruncările, prinderile şi trecerile peste obiecte sunt comune tuturor obiectelor
portative, celelalte fiind specifice anumitor obiecte portative.

Balansări
Balansările sunt mişcări de pendulare a braţelor, cu transmiterea energiei
de mişcare obiectelor portative specifice.
La baza realizării balansărilor stau: o fină coordonare neuro-musculară;
elasticitatea musculară; mobilitatea articulară; capacitatea de modificare a
încordării musculare iniţiale; capacitatea de relaxare reflexă a musculaturii
antagoniste.
Calităţile motrice dominante sunt: supleţea şi îndemânarea.
Balansările pot fi: mici (din articulaţia pumnului), mijlocii (din cot), mari
(din articulaţia umărului) şi se pot realiza în toate planurile (frontal, sagital,
orizontal).
După forma lor, balansările sunt executate în: arc de cerc, în cerc, în opt.
În realizarea balansărilor, trebuie avută în vedere claritatea desenului realizat de
obiectul portativ. Aceasta este determinată de imprimarea unei direcţii precise a
mişcării segmentului şi obiectului, de respectarea strictă a planurilor mişcărilor,
de poziţia corectă a obiectului pe traiectoria mişcărilor, precum şi de realizarea
mişcărilor de alungire finală determinată şi de participarea trunchiului.

Aruncări / lansări şi prinderi / preluări

Sunt procedee specifice de mânuire a tuturor obiectelor portative.
Mai rar sunt folosite aruncările panglicii, deoarece este foarte greu de
realizat descrierea unui desen corect, cu panglica în faza de zbor şi de

176
asemenea, prinderea poate atrage penalizări, fie prin pierderea obiectului, fie
prin stricarea desenului panglicii.
Reuşita aruncărilor este asigurată de o bună tehnică de execuţie care are la
bază o fină coordonare neuro-musculară, viteză de reacţie şi viteză în regim de
forţă, precum şi o bună orientare în spaţiu şi timp.
Aruncările sunt procedee deosebit de spectaculoase, a căror dificultate
creşte cu cât sunt mai ample. Ele pot fi mici, mijlocii şi mari şi cuprind
structural, trei momente: impulsia, zborul şi prinderea. Aceste momente sunt
strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc.
În funcţie de modul de execuţie al impulsiei, aruncările pot fi directe şi
din balans.
Aruncările directe sunt cele mai simple şi se realizează prin îndoirea şi
apoi întinderea energică a segmentului cu care se realizează aruncarea,
finalizată cu desprinderea obiectului pe direcţia imprimată.
Aruncările din balans se execută dintr-un balans în arc de cerc, dar şi din
balans în cerc sau în opt. Dificultatea lor este crescută faţa de cea a aruncărilor
directe, deoarece trebuie respectat unghiul de lansare corespunzător direcţiei
dorite, unghi greu sesizabil în momentul balansului. Mişcarea finală a
impulsului este dată de extensia pumnului şi degetelor, acestea fiind ultimele în
contact cu obiectul.
Din punct de vedere al direcţiei impulsului, aruncările pot fi verticale şi
aruncări sub diverse unghiuri, corespunzător mişcărilor ce se vor executa în
timpul zborului.
Aruncările verticale pot fi asociate cu mişcări corporale efectuate pe loc -
valuri, cambre-uri, piruete, întoarceri pe loc, sărituri cu desprindere pe verticală
şi combinaţiile de mişcări corporale cu deplasare - variaţii de paşi de mers şi
alergare, sărituri, elemente semi-acrobatice cu deplasare.

177
 Lansarea obiectelor portative sub diverse unghiuri necesită o impulsie din
articulaţia mâinii, corespunzătoare spaţiului ce trebuie parcurs în deplasare de
gimnastă pentru a asigura o prindere elastică fără schimbarea traiectoriei
obiectului.
Atât la impulsie, cât şi la prindere, mânuirea obiectelor portative trebuie
să fie parte integrantă a mişcării corporale şi invers.
În faza de zbor, obiectul îşi poate păstra poziţia, respectând planul în care
se află în momentul impulsiei, sau se poate învârti în jurul axelor sale.
Învârtirea obiectului portativ în aer creşte dificultatea aruncărilor şi mai ales a
prinderilor.
Dificultatea aruncărilor poate creşte şi prin lansarea obiectelor pe sub
segmentele corporale, prin înapoia trunchiului sau asociindu-le mişcărilor
corporale de dificultate crescută - aruncări - lansări şi prinderi în timpul
realizării unor sărituri, mişcări de învârtire, elemente de echilibru, cambre-uri
etc. Prinderea corectă a obiectelor portative se realizează fără întreruperea
traiectoriei acestora. Pentru aceasta, obiectul trebuie întâmpinat cu braţul întins,
contactul luându-se treptat, de la vârful degetelor.

Treceri în / prin / peste obiecte

Trecerile peste obiecte sunt procedee comune majorităţii obiectelor
portative, excepţie făcând steagurile datorită încărcăturii lor simbolice. Se pot
realiza prin balansări ale membrelor inferioare peste obiecte, prin combinaţii de
paşi, dar mai ales, prin sărituri mici sau mari, efectuate pe loc sau din deplasare.
Obiectul care se pretează cel mai bine trecerilor este coarda,
caracteristicile sale permiţând diverse forme de mânuire cu treceri peste
aceasta. Astfel, se pot face treceri peste coarda balansată în arc de cerc, în plan
sagital sau orizontal, coarda fiind ţinută de ambele capete, de mijloc, cu un
capăt liber etc. De asemenea, se pot face treceri peste panglica balansată în cerc

178
frontal, sagital, în spirale, în şerpuiri, peste băţul panglicii, peste cerc sau minge
rulate, învârtite pe sol şi peste măciuci. Cercul permite, pe lângă trecerile peste
el în totalitate, şi treceri peste porţiuni ale acestuia.

Rulări şi retro-rulări
Rulările sunt procedee de mânuire specifice mingii, cercului, măciucilor,
în care obiectul în rotare ia contact succesiv cu solul sau cu părţi ale corpului
executantei, pe toate punctele circumferinţei sale.
Dificultatea rulărilor este determinată de posibilitatea de reglare cu
precizie, în spaţiu şi timp, a mişcărilor obiectului, în concordanţă cu mişcările
corporale ce se efectuează concomitent. Pentru a se putea realiza această
concordanţă, trebuie avută în vedere intensitatea impulsiei care determină
rularea şi de care va depinde, atât spaţiul parcurs de obiect, cât şi viteza
acestuia, precum şi poziţia obiectului în timpul impulsiei şi locul unde se
realizează aceasta.
Drumul parcurs de obiect depinde, în principal, de forma acestuia -
mingea putând fi rulată numai rectiliniu, măciucile numai în arc de cerc şi cerc,
iar cercul permite, atât rularea rectilinie, cât şi rularea în arc de cerc şi în cerc.
Rulările se pot executa pe sol sau pe segmentele corporale - braţe, umeri, piept,
spate, picioare şi pot fi libere sau conduse.
Rulările pe sol sunt rezultatul unui impuls iniţial efectuat asupra unui
obiect portativ în sensul deplasării acestuia, rulările pe segmentele corporale se
realizează prin valorificarea forţei gravitaţionale, deci prin înclinarea
segmentelor astfel încât obiectul aflat într-o poziţie înaltă, în coborârea sa, să se
ruleze liber sau condus.
Retro-rulările se efectuează numai cu cercul, fiind o formă de rulare
proprie acestuia. Impulsia pentru retro-rulări nu este asemănătoare celor de la
rulări, ci ca urmare a unei mişcări de balans a braţului, cu cercul ţinut

179
transversal cu degetele, se realizează aruncarea cercului tangent cu solul, cu
efect de rotaţie inversă - spre executantă - prin mişcarea scurtă şi energică din
articulaţia mâinii. Rulările şi retro-rulările sunt procedee de mânuire care
evidenţiază coordonarea neuro - musculară şi îndemânarea la nivel superior.

Învârtiri
Învârtirile sunt reprezentate de mişcările de rotaţie ale obiectelor
portative - cerc, minge, coardă, măciuci - în jurul unuia dintre diametrele sale
(vertical, orizontal, oblic).
Învârtirile pot fi efectuate pe sol, pe părţi ale corpului sau în aer, cu
eliberarea obiectului sau cu priză permanentă a acestuia.
Învârtirea obiectelor pe sol se realizează ca urmare a mişcării de supinaţie
sau pronaţie a antebraţului, urmată de impulsia succesivă a degetelor, după care
urmează rotirea cu menţinerea obiectului sau cu eliberarea acestuia şi rotirea sa
liberă. Aceste forme de învârtire sunt corecte când se realizează în acelaşi loc,
în punct fix.
Tehnica de execuţie a învârtirilor în aer este asemănătoare tehnicii
învârtirii obiectelor portative pe sol, deci impulsul este dat tot de mişcarea de
supinaţie sau pronaţie a antebraţului care determină învârtirea obiectului în
jurul axului ce continuă linia braţului. Punctul fix al învârtirii este constituit de
mână, care, după eliberarea prizei, rămâne în contact cu obiectul pe care îl
reapucă la terminarea învârtirii. Învârtirea obiectelor portative în aer, cu
eliberarea lor, are un grad ridicat de dificultate, fiind de fapt o formă de
îngreuiere a aruncărilor.

Rotări
Rotările sunt mişcări proprii cercului, dar se pot executa şi cu coarda.
Reprezintă mişcările circulare (de rotaţie) în jurul unei axe perpendiculare pe

180
planul cercului, situată în interiorul circumferinţei acestuia. În timpul rotării,
cercul trebuie să-şi păstreze planul, eventualele oscilaţii fiind penalizate.
Rotările se pot executa cu apucare sau liber.
Rotările cu apucare, tip "volan", sunt mişcări lente în care cercul ţinut cu
ambele mâini este rotit în jurul centrului său imaginar, prin încrucişarea
braţelor.
Rotările cu apucare se pot efectua în plan frontal, sagital sau orizontal,
fiind asociate de obicei mişcărilor de trunchi, întoarcerilor sau piruetelor în
sensul rotării cercului.
Rotările libere se pot face în jurul mâinii, piciorului, taliei, gâtului,
segmente ce reprezintă axa de rotaţie. Rotările libere se realizează ca urmare a
unui impuls iniţial asupra cercului, în direcţia rotării, astfel încât cercul să
rămână în contact permanent cu axa de rotaţie. Mişcarea este susţinută în
continuare prin impulsuri circulare repetate ritmic, efectuate de segmentul de
sprijin asupra cercului. Cu cât aceste impulsuri vor fi mai mici şi mai rapide,
cercul va fi rotit mai rapid, iar cu cât impulsurile vor fi mai rare, amplitudinea
rotaţiei va creşte.
Rotarea liberă pe o mână se execută pe palma întinsă, cercul fiind situat
între police (degetul mare) şi degetul arătător perpendicular pe palmă. Sub
acţiunea forţei gravitaţionale şi datorită faptului că punctul de contact se află
lateral, departe de centrul de greutate al cercului, se obţine prima parte a
mişcării de rotaţie în jurul mâinii. Pentru ca cercul să revină în poziţia de
plecare şi mişcarea să poată fi continuată, se completează mişcarea de inerţie a
cercului cu impulsia circulară dată de mână în sensul rotaţiei, prin uşoară
supinaţie sau, după caz, pronaţie.
Rotările pe mână pot fi mici - când se efectuează numai din articulaţia
pumnului, mijlocii - când mişcarea se face din articulaţia cotului şi mari - din

181
articulaţia umărului. Rotările în jurul altor segmente corporale se realizează
printr-o impulsie iniţială dată cu ajutorul mâinii sau mâinilor, în apropierea
punctului de sprijin şi se continuă prin impulsii repetate ale segmentului de
sprijin, în mişcări circulare în sensul învârtirii.
Mişcarea de rotare este corectă atunci când se păstrează permanent
contactul cercului cu segmentul în jurul căruia se realizează rotaţia, se păstrează
planul de mişcare (cercul neintrând în oscilaţie), impulsurile fiind ritmice şi
egale ca intensitate. Rotările în jurul piciorului se pot face la nivelul gambei sau
coapsei, în jurul corpului la nivelul taliei, pieptului, gâtului, cu viteze variabile
în funcţie de amplitudinea şi frecvenţa impulsurilor în timpul rotării. Rotările
pot fi făcute în plan frontal - înaintea sau înapoia corpului, în plan sagital - în
partea dreaptă sau stângă a corpului, când cercul este vertical, şi în plan
orizontal – când cercul este paralel cu solul. Rotările cu coarda sunt determinate
de învârtiri ale corzii deschise ţinute cu câte o mână de fiecare extremitate sau
cu ambele extremităţi într-o singură mână. Când priza este dublă, rulările pot fi
însoţite de săltări sau sărituri prin sau peste coardă.

Şerpuiri
Şerpuirile sunt mişcări de mânuire specifice panglicii, dar se pot executa
şi cu coarda, eşarfa şi cu steaguri lungi. Caracteristicile acestor obiecte permit
ca prin mişcări sinusoidale din articulaţia pumnului (flexie - extensie) să se
obţină un aspect ondulat al desenului realizat în spaţiu, pe toată lungimea lor.
Obţinerea unui desen corect se bazează pe corelaţia dintre frecvenţa,
intensitatea şi amplitudinea mişcărilor. În cazul frecvenţei necorespunzătoare de
şerpuire, capătul panglicii nu va avea amplitudinea şerpuirii iniţiale, iar
mişcarea făcută cu alternarea necorespunzătoare a intensităţii va duce la
pocnetul panglicii (biciuire) - ambele penalizându-se în concurs. Ca
amplitudine, şerpuirile pot fi mici, mijlocii şi mari în funcţie de articulaţia din

182
care se realizează şi pot fi efectuate în plan frontal, sagital, orizontal în aer şi
pe sol.
Şerpuirile pot fi: verticale (ondulaţii perpendiculare pe sol) şi se execută
prin mişcări succesive de sus în jos şi orizontale (ondulaţiile sunt paralele cu
solul - de la dreapta la stânga şi invers). În timpul şerpuirilor, bastonaşul este
cel care transmite mişcarea ondulată panglicii propriu-zise şi conduce mişcarea,
fiind urmat de panglică.
În cazul şerpuirilor verticale, bastonaşul nu poate fi decât în poziţie
orizontală, iar în cazul şerpuirilor orizontale, bastonaşul poate fi mânuit atât
orizontal, pentru mişcările dinainte-înapoi şi dinapoi-înainte, de la stânga la
dreapta şi de la dreapta la stânga, cât şi vertical, pentru şerpuirile pe loc, de jos
în sus şi de sus în jos.

Spirale
Spiralele ca şi şerpuirile, sunt mişcări specifice panglicii, dar pot fi
efectuate în număr limitat şi cu coarda, cu eşarfa sau cu steagurile lungi.
Spiralele sunt obţinute în urma mişcării circulare succesive efectuate din
articulaţia pumnului şi dau panglicii aspectul unui tub spiralat în jurul unei axe
imaginare. În funcţie de poziţia spiralelor faţă de sol, acestea pot fi verticale,
când cad perpendicular pe sol şi orizontale, când spiralele sunt paralele cu
solul.
Spiralele verticale, în care tubul spiralat este paralel cu solul, se execută
din deplasare, în timp ce spiralele orizontale, în care tubul este perpendicular pe
sol, se execută mai ales pe loc, bastonaşul fiind vertical. Din punct de vedere al
amplitudinii planurilor, direcţiilor de execuţie, precum şi a metodicii de
învăţare, spiralele sunt similare şerpuirilor.

Morişti

183
 Moriştile sunt procedee specifice măciucilor şi sunt succesiuni de rotări
din articulaţia pumnului, care se execută cu braţele întinse şi mâinile apropiate.
Moriştile pot fi duble sau triple şi se pot executa în toate planurile. Cele duble
sunt alcătuite din patru cercuri mici succesive, iar moriştile triple sunt alcătuite
din şase cercuri succesive.

Înfăşurări
Înfăşurările sunt procedee specifice de mânuire ale corzii, dar se mai pot
executa şi cu eşarfa lungă şi chiar cu panglica, cu condiţia să se perceapă
permanent controlul asupra obiectului. Înfăşurările se realizează prin mişcări
circulare executate succesiv, când obiectul se înfăşoară în jurul unei părţi a
corpului - braţ, trunchi, picioare.

Bătăi / loviri / ricoşări

Sunt procedee de mânuire specifice mingii şi sunt determinate de forma şi
elasticitatea proprie obiectului care permite ricoşarea sa. Bătăile sau lovirile sau
ricoşările pot fi întâlnite şi în cazul mânuirii corzii şi măciucilor.
Bătaia mingii se poate face pe sol, (cu mâna, cu piciorul, cu capul, cu
pieptul, cu umărul) şi pe diverse segmente sau părţi ale corpului (mână,
antebraţ, braţ, vârf, gambă, coapsă, piept pe partea sternală etc.).
Bătăile se pot realiza pe loc sau în deplasare şi pot fi singulare sau în
serii. Spre sol, mingea, se conduce cât mai mult cu mâna prin întinderea treptată
a articulaţiilor braţului, ultimele în contact cu mingea fiind degetele. După
ricoşarea de pe sol, pentru repetarea bătăii, mingea revine în palmă care se
modelează după forma ei, tot prin contactul elastic al degetelor. Se penalizează
contactul rigid, încordat, în care mingea este pleznită şi nu amortizată.
Amplitudinea ricoşării mingii este determinată de impulsia asupra ei. De
altfel, amplitudinea, intensitatea impulsiei şi frecvenţa bătăilor în serie se inter-

184
condiţionează reciproc. La o frecvenţă mai mare, impulsia şi amplitudinea vor
fi mai mici, iar la o impulsie mai puternică amplitudinea va fi mai mare şi
frecvenţa mai mică. Ricoşările cu coarda se produc în urma lovirii puternice a
corzii pe sol din priză dublă sau simplă, cu coarda deschisă, întinsă pe toată
lungimea ei sau pliată. În exerciţii sunt folosite ca elemente de legătură.
Bătăile / lovirile / ricoşările cu măciucile se pot realiza cu cele două
măciuci pe sol şi combinat prin acţiuni simultane sau succesive sau pe diferite
părţi sau segmente corporale. Bătăile se mai pot realiza şi între corpurile celor
două măciuci, la nivelul capului sau tijei acestora sau combinat.

185
 BIBLIOGRAFIE

ABADNE, H.H., Gimnastica ritmică sportivă, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1983.
BIBIRE M., DUMITRU R., Gimnastica artistică, Editura Universităţii,
Bacău, 2001.
BĂNĂŢANU, O., Banca de gimnastică, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1983.
DOBRESCU, T., Contribuţii privind educarea îndemânării în procesul de
antrenament din sportul aerobic // Conferinţa internaţională de comunicări
ştiinţifice, Galaţi, 2004.
EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1980.
FLORESCU, C., Sportul de performanţă, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1985.
GRIGORE, V., Gimnastica de performanţă, Editura Inedit, Bucureşti, 1998.
GRIGORE, V., Gimnastica artistică - Bazele teoretice ale antrenamentului
sportiv, Editura SemnE, Bucureşti, 2001.
GRIGORE, V., Pregătirea artistică în gimnastica de performanţă, ANEFS,
Bucureşti, 2002.
GRIMALSCHI, T., Curs universitar de gimnastică, Editura Universitas,
Chişinău, 1999.
IONESCU-ALBU, A., LEUŞTEAN, E., Exerciţii pentru dezvoltarea
mobilităţii, Editura Stadion, Bucureşti, 1974.
LUCA, A., Educarea ritmului în lecţiile de educaţie fizică, Editura
Universitatea „Al. I. Cuza” - FEFS, Iaşi, 1992.
LUPEANU, I., Săriturile artistice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979.

186
MACOVEI, S., Gimnastică ritmică sportivă, ANEFS, Bucureşti, 1996.
MOCEANI, V., Gimnastica , Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
NANU, L., Gimnastică ritmică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de
Jos”, Galaţi, 1999.
NANU, L., GOGONCEA D., Gimnastică ritmică, Editura Fundaţiei
Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2001.
NANU, L., Curs de gimnastică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de
Jos”, Galaţi, 2003.
NANU, L., Tehnica şi metodica mişcărilor în gimnastica ritmică, Editura
Şoimu, Galaţi, 2006.
NANU, L., Metodica predării gimnasticii, Editura Şoimu, Galaţi, 2007.
RADOVICI, I., RADOVICI, P., Gimnastica abdominală, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1977.
SIMA, I., CINTOIU, I., Gimnastica modernă, Editura Stadion,
Bucureşti,1970.
SIMA,I.,CINTOIU,I., ABC-ul piruetelor şi săriturilor, Editura Stadion,
Bucureşti, 1971.
SIMA, I., Gimnastica ritmică, IEFS Bucureşti, 1980.
STOENESCU, G., Gimnastica ritmică modernă, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1978.
STOENESCU, G., Expresie corporală şi dans, Universitatea Ecologică,
Bucureşti, 1995.
STROESCU, A., PODLAHA, R., Terminologia gimnasticii, Editura Stadion,
Bucureşti, 1974.
ŞLEMIN, A.M., Pregătirea tinerilor gimnaşti, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1976.
TÂRNOVEANU, M., Gimnastica ritmică sportivă, ANEFS, Bucureşti, 1996.

187
VIERU, N., Manual de gimnastică sportivă, Editura Driada, Bucureşti, 1997.
VIŞAN, A., Îndrumar dans, ANEFS , Bucureşti, 1997.

188