ARGUMENT

Într-o viziune unitară a educaţiei, menirea educaţiei fizice se justifică prin însuşi statutul acestei
forme specifice de influenţare in limitele căreia dezvoltarea simultană şi armonioasă a dimensiunilor
corporale şi psihice contribuie decisiv la desfăşurarea personalităţii umane.
Restrângând sfera de influenţă a educaţiei fizice la vârsta şcolară mică se impune să subliniem
direcţiile in care aceasta acţionează:
- întărirea sănătăţii şi independenţa cu realizarea unei dezvoltări opţionale şi
asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic;
- dezvoltarea progresivă a capacităţii motrice, perfecţionarea calităţilor, priceperilor
şi deprinderilor motrice determinate in dobândirea expresivităţii motrice prin jocuri
de mişcare;
- influenţarea emotivităţii, a încrederii in forţele proprii.
Educaţia fizică îşi propune ameliorarea tuturor acelor parametri care asigură ceea ce R.Yurdon
numeşte uşurinţă şi armonie, ce ,, fac parte din elementele care in orice împrejurare constituie bucuria
de a trăi,,.
Prin îmbinarea jocurilor colective cu cele individuale, a celor care presupun inteligenţă, practică
cu cele care presupun forţă şi îndemânare, a competiţiei cu cooperarea se contribuie la educarea
trăsăturilor moral-volitive, a fair- play- ului, a sentimentului apartenenţei la un grup.
Prin folosirea jocurilor de mişcare, prin atmosfera relaxantă creată de utilizarea lor, se
optimizează relaţia învăţător - elev şi se nuanţează relaţiile interpersonale.
Lecţiile de educaţie fizică îşi vor atinge scopul, îşi vor realiza obiectivele, numai dacă vor fi
bine organizate, intr-un mod atractiv, metodic. In urma practicării educaţiei fizice şi sportului copiii vor
avea un organism sănătos, o minte sănătoasă ce le va permite integrarea eficientă in societate
practicarea unei profesii in vederea realizării finalităţilor actului educaţional. Pentru aceasta învăţătorul
trebuie să studieze permanent literatura de specialitate, să ţină pasul cu noul pentru a evita rutina,
pentru abordarea originală a fiecărei lecţii.
Jean Chateu spunea: ,,O educaţie prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât şi de
bucurie morală,,.
 Capitolul I

PARTICULARITĂŢILE SOMATO – FUNCŢIONALE ŞI

MOTRICE ALE ELEVILOR DIN CLASELE I – IV

PARTICULARITĂŢI SOMATICE

Ciclul primar este o perioadă de dezvoltare a întregului organism. Copiii traversează o perioadă
de creştere şi dezvoltare relativ uniformă, aşa numita perioadă de antepubertară.
Procesul creşterii se temperează uşor între 6 - 7 ani, pentru a se intensifica ulterior. Tabelul
următor pune in evidenţă aspectele mai importante pe planul creşterii (ponderale şi staturale).

Vârsta (ani) BĂIEŢI FETE

Greutate (kg) Talie (cm) Greutate (kg) Talie (cm)
7 20,2 113 19,1 111
8 22,0 118 20,9 116
9 26,7 128 25,6 126
10 29,0 132 28,9 131

La şapte ani au loc câteva procese implicate în creştere şi dezvoltare. Dentiţia provizorie începe
să fie înlocuită cu una permanentă, ca urmare a intensificării metabolismului calciului. Procesul de
osificaţie este intens la nivelul toracelui, al claviculelor şi al coloanei vertebrale; ostificarea este mai
intensă după şapte ani la nivelul bazinului la fetiţe; idem, procesele de calcifiere la nivelul osaturii
mâinii. Se impun atenţionări ale copiilor privind poziţiile persistente alături de servietele sau
ghiozdanele prea grele (duc la deformări ale coloanei deoarece la şapte ani curbura este instabilă). Se
impune o călire normală a organismului, practicarea sporturilor, deprinderilor igienice.
 PARTICULARITĂŢI FUNCŢIONALE

Importante aspecte se conturează in ceea ce priveşte legăturile funcţionale nervoase. La şapte

ani creierul are cca. 1200 globii frontali ajung la 27 procente din totalul substanţei nervoase a
creierului. In jurul vârstei de şase ani copilul este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor, are
indispoziţii la alergii, schimbarea dentiţiei îi afectează pofta de mâncare – el preferă mâncăruri moi, are
fantezii alimentare. Mirosul copiilor se dezvoltă relativ diferenţiat, astfel încât la 8 – 10 ani ele sunt
bine conturate, copilul distingând mirosurile săpunurilor fine, de exemplu, dar şi mirosurile de benzină,
uleiuri, şi de răşini. Frecvenţa respiratorie este aproximativ de 22, 24 respiraţii pe minut, la 7 ani, şi la
20, 22 de respiraţii pe minut la 10 – 11 ani. Apar primele manifestări in sistemele endocrin şi nervos,
modificări care preced procesele pubertare. Creşte forţa de musculară şi se accentuează extremele de
stângaci şi dreptaci, iar procesele de excitaţie predomină faţă de cele de inhibiţie, fapt ce determină o
mare receptivitate şi uşurinţă la formarea deprinderilor motrice.

PARTICULARITĂŢI PSIHICE

Dezvoltarea psihică începe să se afirme prin aprofundarea gândirii, evoluţia proceselor psihice
(memoria, percepţia, atenţia). Gândirea are un pronunţat caracter logic, intuitiv. Acelaşi lucru se
remarcă şi la memorie. Se trece de la o memorie intuitivă ce predomină la 6 – 7 ani, la una logică,
datorită influenţei procesului de învăţământ. Capacitatea de prelucrare, reproducere, fixare şi stocare
activă a memoriei se perfecţionează prin repetări sistematice, pe la 9 ani. Acum memoria motrică este
in strânsă legătură cu cea vizuală. Imaginaţia este simplă, orientată spre obiecte simple, concrete. Se
dezvoltă imaginaţia reproductivă şi cea creatoare. Dezvoltarea capacităţii senzoriale se concretizează in
creşterea sensibilităţii, a capacităţii de orientare în spaţiu şi a percepţiei timpului. În jurul vârstei de 8
ani se manifestă dezvoltarea capacităţii de a observa. Viaţa afectivă la această vârstă începe să se
concretizeze prin sensibilitate şi echilibru. Apare motivaţia. Către 9 ani creşte ponderea elementului
conştient, voluntar ceea ce determină mărirea randamentului activităţii depuse de elevi. De la 8 ani
devine evidentă corelaţia dintre interesele copilului şi capacităţile şi aptitudinile lui. Diformismul
sexual se accentuează spre sfârşitul acestei perioade şi favorizează o separaţie spontană a fetelor de
băieţi.
 PARTICULARITĂŢI MOTRICE

Nivelul particularităţilor motrice ale elevilor de vârstă mică, poate fi studiat prin prisma
calităţilor motrice de bază. La 7 – 11 ani, se constată disponibilităţi motrice mari, ceea ce permite
formarea corectă a deprinderilor motrice de bază, cu caracter aplicativ şi specific diferitelor ramuri de
sport, iar pentru sportul de performanţă – posibilitatea pregătirii sistematice de timpuriu.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului, materializate prin posibilitatea acestuia de a
executa acţiuni care pretind intr-o oarecare măsură forţă, rezistenţă, viteză ori îndemânare. Ele prezintă
particularităţi distincte pe trepte de vârstă şi de pregătire sportivă.
În ordine prioritară a vârstei, distingem următoarele calităţi motrice:
Forţa, viteza (întâlnite cu precădere la şcolarul mic), îndemânarea şi rezistenţa.
Viteza – reprezintă capacitatea organismului sau a segmentelor sale de a efectua acte sau acţiuni
motrice, cu indici crescuţi de rapiditate. Valoarea ei depinde de zestrea ereditară şi se perfecţionează
prin pregătire sistematică, mai ales la vârsta şcolarului mic.
La 9 – 10 ani perioada latentă a reacţiei motrice se îmbunătăţeşte, cea mai scurtă perioadă
latentă constituindu-se la mişcarea mâinilor, iar cea mai lungă la mişcările de trunchi. Viteza mişcării
singulare creşte uşor, diferenţele dintre flexări şi extensii fiind nesemnificativă. Pe distanţe mici (30
m), viteza de alergare se îmbunătăţeşte spre 10 ani. La această vârstă se poate dezvolta cu precădere
viteza de reacţie motrică şi viteza de execuţie.

Îndemânarea – exprimă capacitatea omului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu grad superior
de coordonare, in condiţii de eficienţă şi cu minim de consum energetic şi nervos. Ea exprimă
capacitatea sistemului nervos de a coordona aparatul locomotor in realizarea actelor şi acţiunilor
motrice, cu indicii optimi de precizie, direcţie, amplitudine, încordare, concretizaţi in eficienţă.
La vârsta şcolară mică, datorită predominării proceselor de excitaţie, îndemânarea se dezvoltă
intens. In jurul vârstei de 7 ani, copii apreciază mai greu corelaţiile spaţiale decât la 8 – 9 ani.
Capacitatea de apreciere a mărimilor spaţiale este slab dezvoltată la această vârstă dar se poate
ameliora.
Sub aspectul coordonării anumitor acte motrice (mai ales la aruncări) fetele prezintă valori mai
scăzute decât băieţii. Gradul de precizie al execuţiei creşte in jurul vârstei de 7 ani, dar stagnează între
9 şi 10 ani.
Se remarcă un nivel mai mare de coordonare in mişcările efectuate de muşchii mici (mână).
Îndemânarea depinde de următorii factori:
- Capacitate de reacţie;
- Gândirea rapidă a situaţiei date;
- Echilibru;
- Coordonarea membrelor in situaţii ciclice, aciclice şi ritmuri diferite;
- Diferenţiere şi reproducerea mişcării, etc.
Forţa explozivă a membrelor inferioare înregistrează in clasele I – IV, atât la băieţi cât şi la
fete, un traseu ascendent, cu un ritm anual inegal (2,3 cm, 0,2 şi 3,1 cm), iar ca valori absolute, băieţii
manifestă o superioritate de 0,9 – 1,8 cm. Forţa explozivă a braţului se manifestă diferit de la băieţi faţă
de fete, atât prin prisma valorilor absolute cât şi a ritmurilor anuale de creştere (băieţii înregistrează un
plus iniţial de 4,6 m şi un ritm anual superior de aproximativ 1,3 m). Forţa flexorilor membrelor
superioare evoluează lent, concordând cu raportul dintre pârghia osoasă şi valoarea masei musculare.
Se poate constata totuşi, atât la băieţi cât şi la fete, un ritm mai bun între clasele I – II. Forţa
extensorilor braţelor indică o evoluţie asemănătoare flexorilor, valorilor iniţiale şi ritmurile fiind
aproximativ egale între băieţi ţi fete la clasele I – II. Musculatura flexorilor abdominali prezintă o
valoare iniţială corespunzătoare, atât la băieţi cât şi la fete (26,4 – 27,6). Ritmul de creştere cel mai
mare se manifestă la clasele I – II la băieţi şi III – IV la fete, după care, deşi păstrează caracterul
ascendent, se resimte o diminuare anuală cuprinsă între 3 – 3,5 repetări, la băieţi.
La sfârşitul clasei I, fetele au capacitatea biologică de a realiza 4’', iar băieţii 5’ 30” de alergare
continuă. La terminarea clasei a IV- a, datele medii pe ţară atestă capacitatea fetelor de a alerga 6 30”,
iar băieţii 10.
Deprinderile motrice de bază – reprezintă structuri motrice cu grade diferite de complexitate, ce
derivă din actele neuro-motrice ale omului, ce se produc pe diferite trepte ale ontogenezei, iar pe baza
acţiunii educative in cadrul educaţiei fizice se perfecţionează, devin raţionale şi satisfac anumite
trebuinţe ale omului.
Ele vizează următoarele obiective:
Formarea şi consolidarea mecanismului de bază al mersului, alergării, aruncării, prinderii;
Îmbogăţirea experienţei motrice a elevilor prin formarea priceperilor utilitar-aplicative: mers in
echilibru, târâre, căţărare, escaladare, tracţiune, împingere, transport de greutăţi;
Însuşirea unor elemente simple de gimnastică acrobatică, ritmică, dans folcloric, joc sportiv;
 Dezvoltarea capacităţii de generalizare şi folosire conştientă a cunoştinţelor priceperilor şi
deprinderilor motrice însuşite in cadrul unor acţiuni globale.
Întâlnim următoarele tipuri de deprinderi motrice: mersul, alergarea, săritura, aruncarea –
prinderea, echilibrul, târârea, căţărarea, escaladarea, ridicarea şi transportul de greutăţi, tracţiunile şi
împingerile.
Unele dintre acestea sunt folosite chiar din vârsta preşcolară, atât in relaţia cu mediul
înconjurător, cât şi in procesul de învăţământ preprimar. La clasele mici se urmăreşte însuşirea
execuţiei corecte, economice şi conştiente a acestor deprinderi, iar prin exersarea lor se vizează
dezvoltarea acestor calităţi, a coordonării generale.
Întâlnim la clasele I – IV următoarele deprinderi:
Mersul – obişnuit;
- In cadenţă;
- Pe vârfuri;
- Pe călcâie;
- Fandat;
- Ghemuit;
- Cu pas adăugat sau încrucişat;
- Cu ocolirea (trecerea) obstacolelor;
Mersul este un act motric care deserveşte funcţia de locomoţie a omului; se perfecţionează in
procesul creşterii; se efectuează cu cel mai mare randament, cu cea mai economică cheltuială de
energie.
La şcolarul mic se constată greşeli de execuţie sau ţinută, precum:
- Deplasarea cu vârful picioarelor orientale in afară axului de înaintare;
- Târşirea picioarelor;
- Privirea in pământ;
- Mers tropotit, zgomotos;
- Mişcare rigidă a braţelor;
- Neconcordanţă cu acţiunea picioarelor;
În lecţiile de educaţie fizică variantele de mers se folosesc pentru un mers estetic, economicos,
cu mişcări naturale ale braţelor şi cu o respiraţie controlată.
Alergarea – obişnuită;
- Cu joc de gleznă;
 - Cu genunchii sus;
- Cu pendularea gambei înapoi;
- Cu pas adăugat, încrucişat;
- Cu ocolirea unor obstacole;
- Cu picioarele întinse înainte;
- Cu întoarceri de 180° , 360°;
- Cu opriri in diferite poziţii la semnal;
- Şerpuită;
- In zigzag;
- Pe loc;
- Accelerată;
- De viteză;
- De durată.
Alergarea este un act motric natural ce execută cele mai mari influenţe asupra capacităţii de
rezistenţă a organismului. Ea se compune dintr-o serie de structuri motrice executate de membrele
inferioare, la care participă şi celelalte segmente şi reprezintă o modalitate de locomoţie cu o viteză de
deplasare mai mare decât prin mers.
Este necesar ca până la 9 – 10 ani să se formeze deprinderea de alergare corectă, deoarece in
această perioadă se încheie ultima etapă de coordonare a actelor motrice. Deprinderea corectă in
alergare constă in: mişcări largi, libere, uşurinţă de contractare, împingere energetică, ridicare suficient
de înaltă a coapsei piciorului înainte de aşezare a piciorului pe sol.
Pot apărea şi unele greşeli de alergare, precum:
- Alergarea tropotită;
- Aşezarea piciorului pe călcâie;
- Alergare încrucişată;
- Încrucişarea picioarelor;
- Răsucirea in afară a labei piciorului şi orientarea spre exterior a genunchiului in
momentul sprijinului pe sol;
- Oscilaţii ale trunchiului în plan lateral.
Conform programei de educaţie fizică pentru ciclul primar, se disting următoarele tipuri de
alergare:
- pe plan plat (iniţiază elevii in tehnica alergării, a pasului lansat de fond şi semifond,
 a pasului de accelerare, a pasului lansat de viteză, a startului şi a lansării din start;
- alergarea cu obstacole – este combinată cu exerciţii de sărituri sau escaladare de
obstacole;
- alergare pe teren variat (numai clasele mari).
Şcolarul mic aleargă mult, se joacă alergând, îi place să schimbe direcţia de alergare in mod
spontan, să urmărească şi să fie urmărit. Reprizele de alergare din jocul copiilor sunt relativ numeroase,
dar de scurtă durată, oboseala apare repede, dar după un timp de odihnă copilul este capabil să reia
jocul.
Tehnica învăţării se face prin alergări cu viteză scăzută, printr-o variată gamă de exerciţii
- alergare cu joc de glezne in tempo, uniform sau cu accelerare;
- alergare cu genunchii la piept;
- alergare cu pendularea gambei înapoi.
Săritura: Mult îndrăgite de copiii din clasele I + IV, săriturile constituie mijloace eficiente ce
pot fi folosite cu multiple valenţe in lecţia de educaţie fizică.
Variante de sărituri:
- de pe loc;
- cu desprindere de pe un picior sau de pe ambele picioare;
- cu întoarcere;
- cu pas săltat sau cu pas sărit;
- în lungime de pe loc sau în lungime cu elan;
- la coardă pe ambele picioare;
- peste obstacole cu elan perpendicular;
- cu atingerea unui obiect suspendat;
Uneori in execuţia săriturii constatăm:
- slabă coordonare a lucrului braţelor;
- aterizare dură, lipsită de elasticitate, din cauza unor amortizări insuficiente;
- lipsa forţei de desprindere de pe un picior şi aterizare pe ambele picioare (la clasa I);
- lipsa coordonării braţelor şi a picioarelor in executarea pasului săltat;
- lipsa unui ritm adecvat in alergarea de elan.
Săritura include mai multe faze:
- elanul (poate fi făcut de pe loc sau din deplasare);
- bătaia – element cheie in realizarea săriturii eficace (trebuie să fie energică şi
 efectuată in timp cât mai scurt);zborul, poate fi continuu sau întrerupt;
- aterizarea – momentul in care corpul atinge solul. Trebuie executată precis,corect,
astfel încât să se elimine sau să atenueze cât mai mult şocul produs in timpul
aterizării.
Aruncarea şi prinderea:
Prin aruncare se înţelege îndepărtarea de către individ a unui obiect la distanţă sau la ţintă
printr-o acţiune motrică a braţelor, care poate lua forma de împingere, azvârlire sau lansare.
Prinderea constă in reţinerea unor obiecte ce se îndreaptă spre individ cu o traiectorie diversă
printr-o acţiune de amortizare, lucru realizat cu o mână, cu amândouă sau simultan şi cu alte segmente
ale corpului care participă la acţiunea de amortizarea, esenţială in realizarea acţiunii de prindere pentru
a tăia deplasarea obiectului de prins, prevenind ricoşarea sau vătămarea mâinilor.
Clasificare:
- aruncarea cu o mână de pe loc;
- aruncarea la ţintă fixă orizontală sau verticală;
- rostogolirea mingii pe sol;
- aruncarea cu o mână de pe umăr;
- aruncarea cu două mâini înainte, cu două mâini cu spatele pe deasupra capului;
- prinderea mingii cu două mâini înainte, cu două mâini cu spatele pe deasupra
capului;
- prinderea mingii cu două mâini la piept din mers şi din alergare;
Aceste acţiuni trebuie abordate împreună, una fără alta neputându-se realiza.
În cadrul execuţiei pot apărea greşeli precum:
- oprirea prelungită între elan şi aruncarea propriu-zisă;
- poziţia frontală incorectă;
- nefolosirea forţei de propulsie a picioarelor şi a bazinului;
- folosirea exclusivă a braţului in efectuarea aruncării;
- aruncarea cu braţul întins lateral sau cu braţul îndoit, dar mişcarea pornind din
dreptul umărului sau chiar din faţa acestuia;
- extensia exagerată a braţului înapoi;
- răsucirea cotului in afară, influenţează negativ traiectoria aruncării;
- adoptarea unor poziţii greşite a palmelor, mâinilor, a braţelor;
- lipsa fazei de întâmpinare sau contactul dur cu obiectul;
 - lipsa de apreciere a distanţei şi a vitezei obiectului;
- nu se urmăreşte obiectul pe traiectoria sa;
- lipsa de coordonare a mişcării braţelor.
Deprinderi motrice utilitare:
a) echilibrul: - pe o linie trasată pe sol, pe banca de gimnastică;
- mers pe plan inclinat; mers in echilibru cu transport de greutăţi;
b) târâre: - deplasarea pe palme şi picioare; deplasare pe palme şi genunchi;
- deplasarea pe antebraţe, pe picioare sau genunchi;
- deplasare numai cu ajutorul braţelor;
c) tracţiuni: - în braţe la banca de gimnastică;
- în grup de 2 -6 elevi (coarda, baston, frânghie);
- împingeri in braţe, picioare.
d) transport de greutăţi: - individuale ori în grup;
- transportul unui coleg (în spate, în roabă, după cap);
e) căţărarea: - pe plan inclinat; la scară fixă; pe alta aparate.
f) escaladarea: - trecerea de pe o scară fixă pe alta apropiată;
- escaladarea aparatelor de gimnastică; escaladarea unui gard;
- urcarea în copac.
Elevii claselor I – IV practică cu plăcere aceste deprinderi motrice utilitare. Li se stimulează
astfel respiraţia, li se dezvoltă forţa şi rezistenţa la efort, sistemul echilibrului, musculaturii, li se
măreşte mobilitatea coloanei vertebrale, precum şi unele calităţi morale: perseverenţa, curajul,
încrederea in forţele proprii.

CAPITOLUL II
 Educaţia fizică în învăţământul primar

În structura actuală a învăţământului preuniversitar, nivelul primar reprezintă prima treapta de

învăţământ obligatoriu şi gratuit, cuprinzând clasele I-IV, fiindu-i stabilite următoarele finalităţi;
- asigurarea educaţiei elementare pentru toţi copiii;
- formarea personalităţii copilului, respectând nivelul şi ritmul sau de dezvoltare;
- înzestrarea copilului cu acele cunoştinţe capacităţi şi atitudini care să stimuleze raportarea
efectiva şi creativa la mediul social şi natural şi să permită continuarea educaţiei;
Una dintre ideile centrale ale concepţiei care stă la baza reformei sistemului de învăţământ în
ansamblu sau, este structurarea acestuia pe cicluri curriculare, fiecare având durate şi obiective de
evoluţie biologica şi psihica a elevilor şi fluenta acţiunii de formare a personalităţii acestora in
concordanta cu idealul educaţional.
Ca urmare, structura formală actuală a învăţământului primar este intersectată de doua cicluri
curriculare, respectiv ;
- ciclu achiziţiilor fundamentale cu o durata de trei ani – care cuprinde copiii de grădiniţă aflaţi
in grupa pregătitoare şi elevii din clasele I- a şi a II- a;
- ciclu de dezvoltare cu o durata de patru ani – care include elevii din clasele a III- a
--a VI- a.
Ciclul achiziţiilor fundamentale are ca obiectiv acordarea la cerinţele sistemului şcolar şi
alfabetizarea iniţiala, vizând ;
- asimilarea elementelor de baza ale principalelor limbaje convenţionale ( scris, citit, calcul
aritmetic etc.);
- stimularea copilului in vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat ;
- stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuitei şi imaginaţiei ;
- formarea activării pentru învăţare, înţeleasă ca o activitate sociala.
Ciclul de dezvoltare are ca obiectiv formarea capacităţilor de baza necesare pentru continuarea
studiilor şi vizează ;
- dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii limbilor pentru exprimarea in situaţii
de comunicare ;
- dezvoltarea unei gândiri structurate şi a competentei de a aplica in practica rezolvarea de
probleme ;
 - familiarizarea cu o abordare pluridisciplinara a domeniilor cunoaşterii ;
- construirea unui set de valori consolate cu o societate democratica şi pluralista ;
- încurajarea talentului, experienţei şi a expresiei in diferite forme de arta ;
- formarea responsabilităţii pentru propria dezvoltare a sănătăţii ;
- formarea unei atitudinii responsabile fata de mediu .
În acest contest identic au fost elaborate noile planuri şi programe de învăţământ, manuale şi
sistemul de evaluare, fiind demarate in acelaşi timp şi măsurile organizatorice de generalizare a
obligativităţii frecventării învăţământului preprimar la grupa pregătitoare, de încadrare treptata a reţelei
învăţământului preşcolar şi primar cu instituitori de formare şi perfecţionare profesionala a cadrelor
didactice.
Fiecare disciplina prevăzută in planul de învăţământ a trebuit sa-şi restructureze conţinuturile si,
mai ales, să adopte metodologii capabile să conducă la înzestrarea elevilor cu capacităţi, competente şi
atitudini valorificabile in plan personal şi social, in activităţile curente şi in cele de perspectiva.

2.1 Planul - cadru de învăţământ

Planul cadru de învăţământ pentru clasele I-IV exprima concepţia de îmbinare a caracterului
unitar şi obligatoriu al procesului de instruire şi educare a elevilor cu manifestarea autonomiei
învăţătorului şi unităţii şcolare in determinarea unei bune părţi a conţinutului învăţământului
corespunzător intereselor, aptitudinilor şi opţiunilor elevilor cat şi solicitărilor părinţilor şi comunităţii
locale.
Structura planului cadru de învăţământ pe arii curriculare, precizarea disciplinelor obligatorii
din cadrul acestora şi a numărului minim şi maxim de ore care le poate fi afectat, stabilirea unui număr
minim şi maxim de ore pentru disciplinele opţionale (fără a fi nominalizate ), cat şi indicarea numărului
minim şi maxim de ore pe săptămână pentru fiecare clasa, obliga învăţătorul să elaboreze pentru clasa
să o schema orara proprie care poate fi deosebita, in comparaţie cu orice clasa paralela, prin numărul de
ore afectat disciplinelor obligatorii, prin numărul de discipline opţionale studiate şi volumul de ore
acordat acestora, cat şi prin numărul total de ore prevăzute in orarul săptămânal.
Datorita influentelor specifice in plan biologic, metric, psihic şi social, educaţia fizica este
integrata în planul de învăţământ cu arie curriculara distincta.
 2.2Forme de organizare prevăzute în planul de învăţământ
Educaţia fizica şi sportul şcolar reprezintă activităţi de mare importanta în cadrul sistemului
educaţional al copiilor şi elevilor din tara noastră. Această importanţă este data chiar de Legea
Învăţământului nr. 84/1995, republicata, cu modificările şi completările ulterioare la capitolul 4, în
care se stabilesc finalităţile învăţământului romanesc. Una dintre aceste finalităţi, menţionată la punctul
f, prevede ; „Dezvoltarea armonioasă a individului prin educaţie fizica, educaţie igienico-sanitara şi
practicarea sportului .
Pentru transmiterea în practica a acestei prevederi s-a creat şi un cadru legislativ adecvat atât la
nivel M.E.C., cat şi al Ministerului Tineretului şi Sportului, prin Legea Educaţiei Fizice şi Sportului nr.
69/2000.
În continuare, realizarea în practica a bunelor intenţii,exprimate prin aceste reglementari, revin
factorilor de conducere din învăţământ începând cu instituţiile centrale şi judeţene şi terminând cu
direcţii de şcoli, fiecare dintre aceştia având atribuţii şi responsabilităţi precise cu privire la elaborarea
şi aplicarea documentelor cu caracter relator, începând chiar cu planuri de învăţământ.
În procesul de reforma, în spiritul descentralizării şi democratizării învăţământului ,şcolar are
posibilitatea de a decide asupra unei părţi din curriculum-ul naţional, denumit în mod
generic,,Curriculum la decizia şcolii’’ .Acest drept, însă, priveşte în mod egal ambii factori implicaţi în
setul educaţional. Consiliul pentru curriculum al şcolii şi elevii cărora li se asigura dreptul la opţiune şi
decizie . Astfel, în privinţa educaţiei fizice şi sportului şcolar, se creează condiţii superioare de
extindere a formelor de practicare a acestor activităţi cu caracter didactic şi extradidactic.
Aceasta „educaţie sportiva” presupune formarea unor convingeri şi atitudini care sa-i îndemne
la practicarea sportului prin multiplele sale forme instituţionalizate şi în afară acestora. Aceasta
activitate, cu profunde implicaţii formative, trebuie înţeleasă de către toţi factorii educaţionali ca o
soluţie care, prin conţinutul sau, realizează dezvoltarea fizica armonioasa, formarea echilibrata a
elevilor din punct de vedere fizic şi psihic, întărirea stării de sănătate, fortificarea şi recreerea tinerilor
cuprinşi în procesul educaţional.
Valenţele pozitive ale acestei activităţi sunt de mult cunoscute şi aplicate în tarile civilizate,
exemplele în acest sens fiind numeroase. În societatea noastră, însă, deşi acestea sunt cunoscute, se
acţionează insuficient pentru crearea cadrului organizatoric şi material care să trezească interesul şi să
asigure practicarea educaţiei fizice şi sportului cu caracter de continuitate .
 2.3 Lecţia de educaţie fizică în învăţământul primar

Orientare, structura, variante de realizare, modalităţi de evaluare

Ca forma de baza a organizării demersului didactic,lecţia asigura, în contextul conceptual şi
metodologic actual, cadrul cel mai propice desfăşurării activităţii de predare-învăţare dat de stabilitatea
şi omogenitatea relativa a colectivului de elevi, constanta duratei, a numărului de ore, săptămânal, a
poziţiei în orar, a bazei tehnico-materiale de care se dispune, cat şi de preferat, pe parcursul întregului
ciclu de învăţământ.
Faţă de generalizările didacticii referitoare la tipografie, structura conţinuturi, organizare etc.,
lecţia de educaţie fizica are şi numeroase particularităţi specifice care o diferenţiază de celelalte obiecte
prevăzute în planul cadru de învăţământ respectiv ;
- să abordeze, de regula obiective şi conţinuturi din doua unităţi de învăţare diferite, având însă
valenţe de complementaritate , fie ca structura motrica, fie ca solicitare psihofizica ;
- influenţarea dezvoltării fizice s-a constituit intr-o constanta a structurii lecţiei, care poate fi
realizata ca unitate de învăţare, ca situaţie de instruire prevăzuta în fiecare lecţie, situata după
pregătirea organismului pentru efort ;
- dezvoltarea calităţilor motrice; de sine stătătoare sau combinate; realizate fie prin proiectarea
unor unităţi de învăţare specifice, fie ca situaţie de instruire programata constant sau periodic în
structura lecţiei sau ca efect al exersării în condiţii specifice de efort a conţinuturilor proprii unităţilor
de învăţare abordate în lecţie, constituie, de asemenea, o preocupare stabila a învăţătorului ;
- pregătirea organismului elevilor pentru efort, ca şi revenire după depunerea acestuia atât pe
parcursul lecţiei, cat şi în finalul ei sunt situaţii de instruire specifice şi constante.
Educaţia fizica şi sportul şcolar se realizează prin intermediul lecţiei, fiecare dintre acestea
adoptând modalităţi de organizare şi conţinuturi specifice. Dintre toate formele existente, lecţia este
singura forma definitiva ca activitate didactica,celelalte încadrându-se la activităţi extradidactice.
Aşadar, lecţia reprezintă principala forma de organizare a procesului instructiv-educativ, ea
constituind cadru pedagogic unitar prin intermediu căruia elevii acumulează cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi care conduc la formarea de capacităţi, competente şi atitudini specifice educaţiei fizice şi
sportului ca discipline de învăţământ. Din aceste considerente, lecţia este considerata forma de baza a
educaţiei fizice şi sportului şcolar.
După modul în care sunt cuprinse orele în ara curriculară, educaţia fizica şi sportul pot fi de mai
multe categorii ( forme). Astfel pot fi ;
 1 ) Lecţia pentru realizarea orelor prevăzute de trunchiul comun ;
2 ) Lecţia pentru realizarea orelor prevăzute de extinderi ;
3 ) Lecţia pentru realizarea orelor prevăzute de aprofundare ;
4 ) Lecţia pentru realizarea orelor de opţionale ;
5 ) Lecţia pentru realizarea orelor de ansamblu sportiv ;
6 ) Lecţia de antrenament sportiv .
Toate aceste forme de lecţii au atât caracteristicii comune, cat şi specifice. Dintre caracteristicile
comune, menţionăm ;
- toate se desfăşoară intr-un cadru organizat, după un orar stabilit, la care participa colectivele
de elevi constituite pe clase sau grade constante,relativ omogene ca vârsta şi posibilităţi motrice ;
- se organizează, de regula, sub conducerea directa a profesorului de specialitate,de învăţător, în
lipsa acestora, de către personal necalificat ;
- după constituirea claselor sau grupelor, formate potrivit opţiunilor elevilor, frecventa acestora
la lecţii devine obligatorie ;
- durata unei lecţii este de 50 minute, cu excepţia celei de antrenament sportiv care este de 100
de minute ;
- respectă particularităţile de vârsta şi sex ale elevilor ;
Caracteristicile specifice fiecărui tip de lecţie constau în ;
- se urmăreşte realizarea obiectivelor specifice fiecărei categorii de lecţii ;
- activitatea se desfăşoară în conformitate cu programe diferenţiate potrivit cu specificul fiecărei
categorii de lecţii ;
- structura lecţiei, deşi respecta cerinţele metodice generale, se adaptează în mod corespunzător
la specificul fiecărei forme de activitate adoptând şi structuri diferenţiate.
Pentru a realiza lecţii de o buna calitate şi eficienţă, este necesar ca după elaborarea
documentelor de planificare, învăţătorul trebuie să realizeze următoarele activităţi ;
- să utilizeze metoda şi sisteme de acţionare care pot asigura îndeplinirea obiectivelor propuse
- să evalueze periodic stadiul de pregătire a elevilor ( fata de tematica lecţiilor din ciclul tematic
respectiv ) şi să constituie, după caz grupe valorice flexibile şi deschise în ambele sensuri, cu scopul de
a crea condiţii de învăţare adaptate nivelului de pregătire atins de elevi în starea respectiva ;
- să utilizeze pe scara larga mijloacele intuitive ; să utilizeze în mod judicios demonstraţia şi
explicaţia ;
- să realizeze cu regularitate corecturi individualizate; să transmită sistematic cunoştinţele de
specialitate; să asigure un ridicat nivel emoţional pe parcursul exersării diferitelor categorii de
conţinuturi ;
- să stimuleze permanent spiritul de autodepăşire şi să acţioneze pentru formarea trăsăturilor
pozitive de caracter .

2.4 Programa de Educaţie Fizică pentru clasele I-IV

Programa în vigoare reflecta ideile fundamentale care stau la baza reformei curriculare în
învăţământul romanesc şi anume.
- centrarea procesului didactic pe înzestrarea elevilor cu cunoştinţe, capacităţi şi atitudini,
concretizate în obiectivele cadru elaborate pentru întreaga perioada de şcolarizare în ciclul primar şi în
obiectivele de referenta specifice fiecărei clase;
- înţelegerea conţinuturilor ca “vehicule” care conduc la realizarea unor obiective de referinţă
precis structurate şi nu ca scop al învăţării;
- esenţializarea conţinuturilor şi raportarea corecta a volumului acestora la numărul minim de
ore prevăzute în planul de învăţământ;
- orientarea procesului didactic pe activităţi de învăţare în care componenta acţională a elevilor
să fie predominanta;
- adaptabilitatea la diversitatea de condiţii geografice, climatice, de dotare materiala) în care se
realizează predarea educaţiei fizice;
- stabilirea de obiective de referinţă şi categorii de conţinuturi pentru curriculum obiectivelor
instructiv-educative , prevăzute în programele şcolare ale claselor I-IV, poate avea consecinţa
nefavorabile asupra creşterii şi dezvoltării, asupra stării de sănătate şi a capacităţii de efort a
organismului, diminuând randamentul elevilor în activitatea şcolara.
Sănătatea, rezistenta şi robusteţea organismului, precizia şi acuitatea organelor de simt, buna
funcţionare a organelor vitale, indicii sporiţi de îndemânare, rezistenta, viteza şi forţă, dezvoltarea
armonioasă constituie premize importante pentru împlinirea fizica a personalităţii elevului, asigurând,
totodată, suportul necesar pentru realizarea cu eficienta sporita a întregului proces instructiv-educativ în
şcoală.
Realizarea unui echilibru raţional între efortul intelectual obligatoriu, pretins, cerinţa noua
pentru copilul din ciclu primar şi nevoile de mişcare, joaca şi recreere, specifice copilului, trebuie
situata pe primul plan.

2.5 Orientarea şi conţinutul activităţii de educaţie fizică la clasele I-IV

Sarcinile şi obiectivele educaţiei fizice ca disciplina a planurilor de învăţământ, primesc la

nivelul fiecărui ciclu de învăţământ unele trăsături proprii.
Se cunoaşte că şcoala primara constituie o veriga însemnata în procesul instructiv-educativ,
urmărind la nivelul acestui ciclu de învăţământ înzestrarea elevilor cu instrumentele de lucru
(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi etc.) cu ajutorul cărora să-şi poată însuşi conţinutul specific
fiecărei discipline şi obişnuinţă de a munci sistematic, în cadrul unui program riguros stabilit.
Perioada corespunzătoare claselor I-IV, constituie şi pentru educaţia-fizica o etapa importanta,
modul cum a lucrat profesorul sau învăţătorul cu elevii din aceste clase la educaţia fizica, având
consecinţe însemnate asupra activităţii viitoare.
Neglijarea îndeplinirii obiectivelor instructiv – educative, prevăzute în programele şcolare ale
claselor I-IV, poate avea consecinţe nefavorabile asupra creşterii şi dezvoltări, asupra stării de sănătate
şi a capacităţii de efort a organismului, diminuând randamentul elevilor în activitatea şcolara.
Sănătatea, rezistenta şi robusteţea organismului, precizie şi acuitatea organelor de simt, buna
funcţionare a organelor vitale, indicii sporiţi de îndemânare, rezistenta, viteza şi forţa, dezvoltarea
armonioasă constituie premize importante pentru îndeplinirea fizica a personalităţii elevului, asigurând,
totodată, suportul necesar pentru realizarea cu eficienta sporita a întregului proces instructiv – educativ
în şcoala.
Realizarea unui echilibru raţional între efortul intelectual obligatoriu, pretins, cerinţă noua
pentru copilul din ciclul primar şi nevoia de mişcare, joaca şi recrearea specifice copilului, trebuie
situata pe primul plan.

2.6 Obiectivele educaţiei fizice de la clasele I-IV

Fiecare profesor sau învăţător prin desfăşurarea orelor de educaţie fizica urmăreşte realizarea
următoarelor obiective;
a) Să contribuie la întărirea sănătăţii, fortificarea organismului şi la sporirea capacităţii de munca
fizica şi intelectuala a elevului;
b) Să favorizeze creşterea normala, dezvoltarea corecta şi armonioasă a organismului şi
perfecţionarea calităţilor motrice;
c) Să favorizeze formarea unui sistem larg şi variat de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice
utile în viata şi activitatea sociala;
d) Să educe dragostea pentru mişcare, obişnuinţa practicării sistematice a exerciţiilor fizice, în
scopul organizării în mod util şi reconfortant a timpului liber;
e) Să contribuie la formarea însuşirilor şi trăsăturilor pozitive ale caracterului şi personalităţii, la
dezvoltarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morala şi civilizata, la formarea
deprinderilor şi obişnuinţelor igienice.
 Capitolul III

FORMELE DE MANIFESTARE ALE

CALITĂŢILOR MOTRICE

Calităţi motrice
a. Importanţa calităţilor motrice.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului, materializate în posibilitatea acestuia de a
executa acţiuni motrice care pretind, intr-o măsură mai mică sau mai mare, forţă, rezistenţă, viteză ori
îndemânare.
Perfecţionarea calităţilor motrice este unul din obiectivele procesului de pregătire fizică a
tineretului şcolar; concomitent cu formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, ca rezultat al
influenţelor sistematice ale exerciţiilor fizice. Dezvoltarea calităţilor motrice se impune ca o necesitate
de prim ordin, constituind una din principalele finalităţi ale procesului de educaţie fizică.
Azi, în domeniul educaţiei fizice se pune problema stabilirii unor priorităţi pentru unul sau mai
multe obiective ale educaţiei fizice, in raport cu eficienţa şi valoarea lor educativă. Aceasta constituie o
problemă de ordin general in predarea educaţiei fizice, ce trebuie soluţionată diferenţiat, după
posibilităţile şi necesităţile instructiv-educative reclamate de dezvoltarea corectă şi armonioasă a
organismului elevilor.
Problema priorităţii calităţilor motrice faţă de deprinderile motrice in procesul de educaţie
fizică, stă in centrul preocupărilor cadrelor didactice ce predau educaţia fizică. Se are in vedere in
primul rând, valoarea aplicativă, concretă a acestora şi necesitatea armonizării obiectivelor şi
rezultatelor educaţiei fizice şcolare cu cerinţele activităţii productive.
b. Ce sunt calităţile motrice?
Calităţile motrice depind de anumite disponibilităţi (aptitudini) ale organismului in sfera
motricităţii, programate genetic (ereditar), dar şi de însuşirile dobândite în cursul dezvoltării şi
maturizării organismului, ambele fiind valorificate în cadrul procesului instructiv. În 1924 Bellin
Couteau, semnalează existenţa a patru calităţi de bază, numite de el V.A.R.F. – viteză; adresă
(îndemânarea), rezistenţă, forţă. Se mai discută despre calităţi motrice fizice, biomotrice, psihomotrice
sau sportive (dacă numărul lor este de trei – forţa, rezistenţa şi viteza; îndemânarea fiind considerată o
calitate cumulativă) – patru sau mai mare, dacă se include şi mobilitatea, detenta, supleţea, elasticitatea,
adresa.
c. Perioadele de acţionare eficientă asupra perfecţionării calităţilor motrice.
Viteza poate fi influenţată favorabil între 10-18 ani (21 ani la băieţi); între 13-14 ani există
o perioadă mai puţin favorabilă datorită tulburărilor pubertare. Dar acţiunea de stimulare a vitezei poate
începe de la 5-6 ani.
Îndemânarea se dezvoltă în aceleaşi limite de ani ca şi viteza.
Forţa şi rezistenţa sunt calităţi motrice perfectibile, se pot educa sistematic de la vârsta de 9-10
ani, având o evoluţie ascendentă şi posibilităţi maxime de perfecţionare, după maturizarea
organismului.
Perioadele optime pentru dezvoltarea calităţilor motrice se pot vedea în graficul de mai jos:

Din acest tabel se observă că perioadele cele mai avantajoase pentru perfecţionarea calităţilor
motrice sunt vârstele mici, pentru viteză şi îndemânare, şi cele mai mari, pentru rezistenţă şi forţă.
O atenţie deosebită trebuie acordată planificării dezvoltării calităţilor motrice. Vom stabilii, în
funcţie de obiectivele generale, calităţile motrice, formele de manifestare ale acestora, asupra cărora se
acţionează în anul şcolar, respectiv intr-un semestru.
Se stabileşte, de asemenea, dacă acţiunea este prioritară, sau dacă este secundată şi pe ce
perioadă.
Îndemânarea este calitatea motrică asupra căreia trebuie să se insiste întregul an.
Celelalte calităţi motrice, forţa, viteza şi rezistenţa, pot fi dezvoltate prioritar în anumite
perioade ale anului.
 După ce am stabilit perioadele şi etapele în care acţionăm, urmează a doua operaţie, şi anume
cea care se referă la modelul ce trebuie realizat, raportat la media clasei şi dacă e posibil la grupe de
elevi sau chiar la fiecare elev.
Stabilirea acestui model presupune existenţa următoarelor date:
- valoarea medie a indicilor de dezvoltare a fiecărei calităţi motrice înregistrată la
începutul anului şcolar;
- valoarea progreselor înregistrate de elevi în anul precedent, pentru a putea determina
nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice;
- volumul de activităţi posibil de realizat pentru dezvoltarea fiecărei calităţi motrice;
- bază materială specifică sau improvizată de care dispune şcoala.;
Un element de mare eficienţă în dezvoltarea calităţilor motrice este evidenţa – datele pe care le
furnizează – determină întreaga activitate. Trebuie ţinut seama de relaţia:
evidenţă – analiză – planificare
Fără date concrete şi o analiză temeinică nu se poate face o bună planificare. Pentru a fi
eficientă, evidenţa trebuie să deţină următoarele date:
valori iniţiale - determinate prin măsurători la începutul anului şcolar;
valori intermediare – testul aplicat pentru determinarea valorilor iniţiale, se pot repeta pe
parcursul anului. Rezultatele pot arăta dascălului dacă e pe drumul cel bun;
valori finale – care se referă la testele de la sfârşitul anului şcolar şi arată eficienţa activităţii.

VITEZA
Definiţie – caracteristici
Viteza este prezentă în multe acţiuni motrice; depinde în mare măsură de zestrea ereditară.
Constatarea nu exclude posibilitatea perfecţionării ei printr-o pregătire sistematică, mai ales la vârsta
mică. Ea exprimă, în general, iuţeala (rapiditatea) cu care mişcările (actul motric) se pot efectua în
structurile şi combinaţiile cele mai diferite. Pot fi amintiţi următorii factori care asigură suportul unei
viteze mari în efectuarea actelor motrice:
- mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale (alternarea rapidă a excitaţiei
cu inhibiţia şi tăria cu care acestea se manifestă);
- frecvenţa şi alternanţa cu care se succed comenzile;
- timpul de reacţie – viteza de răspuns;
- timpul de transmitere a impulsurilor nervoase prin reţeaua nervoasă;
 - ritmul optim de alternare a contracţiilor şi relaxărilor grupelor musculare implicate
în acţiunea motrică;
- calitatea fibrei musculare şi a proceselor energetice care susţin efortul;
- forţa musculară;
- lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea musculară;
- capacitatea de concentrare a voinţei.
Ca elemente cu ajutorul cărora se poate determina valoarea vitezei pot fi amintite:
- viteza reacţiei de răspuns – timpul scurs de la emiterea semnalului pentru efectuarea
acţiunii, până la înregistrarea reacţiei (răspunsului);
- frecvenţa mişcărilor – numărul de exerciţii efectuate intr-o unitate de timp
determinată.
Viteza prezintă următoarele forme de manifestare:
- de reacţie;
- de execuţie;
- de repetiţie;
- de decizie.
Viteza de reacţie este iuţeala cu care individul răspunde la semnale (excitante), la rapiditatea cu
care sesizează situaţiile în care se emit semnalele şi la durata necesară pentru a se angrena în acţiune,
emiţând comenzile (răspunsurile) adecvate. Ea depinde de durata perioadei latente; în conţinutul ei
putem distinge:
- timpul de sesizare a semnalelor de către analizatori (depinde de acuitatea
analizatorului);
- timpul de conducere a semnalelor şi comenzilor pe reţeaua nervoasă (depinde de
calitatea conductorilor);
- timpul de decizie – analiza informaţiilor şi emiterea comenzilor (depinde de calitatea
unor procese nervoase superioare: gândirea, imaginaţia).
Pentru îmbunătăţirea vitezei de reacţie se folosesc exerciţii ce pretind reacţii prompte la
semnale vizuale sau auditive, dinainte stabilite, date spontane, prin surprindere. Exerciţiile vor fi
adecvate categoriilor de vârstă. De exemplu, la clasele mici, colectivul aflat în deplasare intr-o anumită
direcţie, în mers sau alergare, i se cere să execute la semnale diferite, schimbarea direcţiei de deplasare,
opriri, urcări pe aparate etc. Un efect substanţial în dezvoltarea vitezei de reacţie, îl au jocurile de
mişcare cu această temă, exerciţiile de atenţie, exersarea startului cu alergare în sensuri şi direcţii
diferite din poziţii variate: şezând, culcat, cu spatele la direcţia de alergare.
Viteza de execuţie se referă la iuţeala cu care se efectuează o acţiune motrică, unitară ca
structură. Determinante pentru manifestările ei la valori ridicate sunt tehnica execuţiei şi raportul optim
dintre forţă şi viteză.
Pentru îmbunătăţirea ei pot fi folosite exerciţiile şi procedeele tehnice specifice unor ramuri
sportive, urmărindu-se creşterea continuă a numărului de repetări în aceeaşi perioadă de timp sau
efectuarea aceluiaşi număr de repetări în perioade de timp din ce în ce mai scurte. O soluţie simplă este
aceea în care, lucrându-se frontal, învăţătorul indică prin numărătoare, accelerându-l progresiv.
Viteza de repetiţie reprezintă frecvenţa de repetare a mişcărilor (execuţii în unicat). Hotărârea
pentru manifestarea vitezei de repetiţie sunt amplitudinea mişcărilor şi frecvenţa maximă a lor. Viteza
de repetiţie este importantă pentru acţiunile motrice cu structură ciclică.
Viteza de decizie se manifestă colaborând cu capacitatea de anticipare şi viteza de reacţie.
Situaţiile de joc, acţiunile adversarilor şi partenerilor, condiţiile pentru care trebuie găsite soluţii se
intuiesc anticipat, se elaborează răspunsuri adecvate astfel încât copilul nu mai este surprins, el fiind
pregătit, deoarece şi-a imaginat cu o fracţiune mai devreme evoluţia acţiunilor şi şi-a pregătit răspunsul.
Sesizarea situaţiilor se realizează cu analizatori obişnuiţi (auz, văz) sau cu cei motori.

MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA VITEZEI

Pentru dezvoltarea vitezei se folosesc diferite exerciţii şi activităţi.

a) exerciţii cu influenţă selectivă: îndoiri, întinderi, rotări, etc., executate în ritm rapid
timp de 5-10 s. Pe parcursul execuţiei va mări treptat ritmul la clasele a III- a şi a IV-
a.
b) exerciţii din grupa acţiunilor de front şi formaţii, în mod deosebit schimbările de
formaţii, refacerea formaţiei, schimbarea direcţiei în deplasare, luarea unor poziţii
efectuate la comenzi date prin surprindere. Influenţează favorabil viteza de reacţie şi
viteza de execuţie precum şi concentrarea atenţiei.
c) Ştafete şi jocuri de mişcare care solicită atenţie şi reacţii prompte la diferite semnale
(vizuale, sonore sau tactile) dinainte stabilite sau date prin surprindere.
d) Exerciţii şi jocuri cu mingea (aruncări, prinderi, loviri, evitări).
e) Plecări (starturi) din diferite poziţii (în picioare, culcat, cu faţa sau cu spatele spre
direcţia de deplasare, din alergare uşoară pe loc, etc.)
 f) Sărituri variate cu bătaie pe unul sau ambele picioare.
g) Exerciţii şi activităţi care solicită echilibrul (restabilirea echilibrului).
h) Unele exerciţii de forţă: împingeri, tracţiuni, deprinderi, paşi săriţi, aruncări, etc.

FORŢA
Definiţie – caracteristici
Forţa musculară este una dintre cele mai importante calităţi de care dispune organismul uman,
fiind solicitată în majoritatea domeniilor de activitate. Nu există mişcare care să se poată realiza fără
forţă.
Cuvântului ,,forţă,, în vorbirea curentă, i se dau mai multe înţelesuri:
a) forţa ca o caracteristică mecanică a mişcării;
b) forţa ca însuşire (calitate a organismului uman);
Literatura de specialitate consemnează câteva modalităţi de definire a forţei, şi anume:
- capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin mişcare, pe baza
contracţiei musculare (A. Demeter);
- capacitatea omului de a-şi manifesta prin efort muscular anumite valori de forţă: de
învingere (cu scurtarea sau lungirea muşchilor), de menţinere (fără modificarea
lungimii muşchilor) sau de cedare (cu modificarea lungimii muşchilor )
(V.M.Zatiorski);
- posibilitatea organismului de a ridica, de a transporta, de a împinge, de a trage unele
greutăţi pe baza contracţiei musculare;
Cei mai importanţi factori care determină valoarea forţei sunt:
- numărul fibrelor musculare antrenate în contracţie;
- grosimea muşchilor (suprafaţa de secţiune transversală);
Forţa se poate manifesta sub mai multe forme, în raport de acţiunea motrică în care acţionează;
- forţa propriu-zisă;
- forţa explozivă;
- forţa în regim de rezistenţă.
Forţa propriu-zisă, forţa maximă sau absolută se manifestă, de regulă, în regim static prin
mişcări lente. Ea reprezintă forţa cea ai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în
situaţia contracţiei maxime musculare.
Forţa explozivă este definită de D.M. Ioselini drept ,,capacitatea de a manifesta valori mari de
forţă în cea mai mică unitate de timp,,.
Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea organismului de a efectua contracţii în cadrul
unor eforturi de lungă durată.
În general acestor forme principale de manifestare a forţei, aceasta mai poate fi:
- generală – se referă la forma întregului sistem muscular, fără a fi dictată, impusă de
o anumită specializare.
- specială – se referă la forţa anumitor grupe musculare.

MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA FORŢEI

Pentru clasele I – IV se folosesc exerciţiile fizice generale care nu afectează creşterea normală
şi corectă a copiilor, exerciţii cu caracter dinamic.
a) Pentru dezvoltarea forţei generale dinamice se utilizează exerciţii ca:
- din sprijin culcat înainte deplasării prin mutarea alternativă a braţelor (3-5 m);
- pe perechi, un executant în sprijin pe palme, cu corpul intins şi picioarele depărtate,
celălalt susţinându-l la nivelul gambelor, se deplasează în diferite direcţii (,,roaba,,)
pe distanţa de 3-8 m;
- transmiteri de obiecte cu greutăţi variind între 1-4 kg, cu două mâini, pe sus, pe jos
şi prin lateral, 4-8 repetări;
- târâre cu ajutorul braţelor şi picioarelor în diferite direcţii, pe distanţa de 3-6 m;
- tracţiunea saniei;
- tracţiuni pe perechi sau grupe (4-6 copii) la frânghie, baston sau între parteneri;
b) Pentru dezvoltarea forţei dinamice segmentare:
- flotări stând cu faţa la perete; din sprijin culcat înainte, cu picioarele pe sol şi
palmele pe o suprafaţă ridicată (catedră, bancă, măsuţă, scăunel);
- tracţiuni în braţe la scară fixă, bară;
- genuflexiuni libere (clasele I-II ) şi greutăţi mici (la clasele III-IV);
- deplasare în ghemuit cu trunchiul drept (,,Pasul piticului,,);
- fandări înainte, lateral cu revenire.
c) Pentru dezvoltarea forţei explozive a membrelor inferioare şi superioare:
- tracţiuni din diferite poziţii, efectuate foarte rapid;
- din stând depărtat, ducerea braţelor întinse sus, înapoi, jos cu bătăi din palme, cu
 frecvenţă maximă;
- pe perechi, smulgeri de obiecte ţinute de ambii copii (minge, baston) la semnal.
d) Pentru dezvoltarea forţei generale şi segmentare în regim de îndemânare:
- sărituri pe loc, în depărtat, cu forfecare, simultan cu ducerea braţelor întinse sus, jos,
înainte, înapoi, cu bătăi din palme;
- din stând, sprijin ghemuit, ducerea picioarelor înapoi, în sprijin culcat, revenire în
diferite: târâre, căţărare, escaladare.
- Jocuri dinamice: ,,Mingea pe pod,, , ,,Mingea prin tunel,, ; ,,Tragem vagoanele,,;
- Ştafete cu transport de obiecte, cu deplasări, etc.

ÎNDEMÂNAREA
Definiţie – caracteristici
Îndemânarea este o calitate motrică asupra căruia trebuie să se acţioneze în procesul instructiv
educativ organizat pe linia educaţiei fizice în şcoală. Fiind o calitate complexă, cu multe aspecte ce au
implicaţii de graniţă cu celelalte calităţi, cu deprinderile şi priceperile motrice, conţinutul şi
mecanismele perfecţionării îndemânării nu au fost complet elucidate, lucru ce se reflectă şi în definirea
ei, încă imprecisă ca şi termenii utilizaţi: abilitate, iscusinţă, coordonare, etc.
Novikov defineşte îndemânarea ca : ,,aptitudinea de a stăpâni coordonarea motrică, de a
transfera şi comuta de la anumite acţiuni precis coordonate spre altele, în concordanţă cu cerinţele
mediului înconjurător în continuă schimbare,,.
Hirtz defineşte îndemânarea calitatea care în primul rând permite coordonarea unor mişcări
complicate, iar în al doilea rând asigură însuşirea rapidă a deprinderilor şi folosirea lor în situaţii
diferite.
Zatiorski stabileşte câteva criterii de cuantificare a îndemânării:
- gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile date,
- precizia execuţiilor care au efect şi o mare economie de energie;
- timpul însuşirii acţiunii motrice, care este mai mic la un om îndemânatic.
Rezultă că îndemânarea trebuie considerată ca o posibilitate a individului de a-şi însuşi şi
efectua acţiuni motrice complexe (cu gradul de dificultate sporit), dirijând precis şi economic mişcările
în timp şi spaţiu, cu viteza şi încordarea necesare în concordanţă cu situaţiile care apar pe parcursul
efectuării acţiunii. Ea condiţionează însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor motrice şi asigură
aplicarea lor adecvată în condiţii cât mai variate. Este condiţionată şi condiţionează de dezvoltare a
celorlalte calităţi motrice, fiind implicată în adaptarea la diferite condiţii, orientarea în spaţiu,
asigurarea echilibrului, etc.
Îndemânarea este condiţionată de factori precum:
- capacitatea scoarţei de a selecţiona informaţiile primite (prin intermediul
analizatorului motric – muşchi, tendoane, articulaţii, simţul echilibrului şi al
celorlalţi analizatori) şi de a programa coordonat impulsurile necesare contracţiei şi
relaxării muşchilor interesaţi în efectuarea acţiunii motrice (în mod deosebit al celui
motric);
- experienţa motrică anterioară, îndeosebi priceperilor şi deprinderilor motrice
stăpânite. În procesul de formare şi perfecţionare a priceperilor motrice sunt
perfecţionate şi mecanismele de coordonare a mişcărilor, analizatorul motric,
procesele de analiză şi comparare, asociere şi generalizare, perfecţionări care se
răsfrâng favorabil şi asupra dezvoltării îndemânării;
- mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare a celorlalte
calităţi.
Rezultă deci că îndemânarea este o calitate cu indici scăzuţi de perfectibilitate, de aceea ea
trebuie exersată la o (anumită) vârstă cât mai fragedă, când scoarţa cerebrală este mobilă, iar acuitatea
analizatorului este aproape în faza maximă.
Există forme variate de manifestare a îndemânării ce trebuie raportate la următoarele elemente:
- gradul de stăpânire a deprinderilor motrice;
- posibilitatea utilizării variate a deprinderilor şi priceperilor însuşite;
- posibilitatea de a elabora acţiuni motrice noi, prin îmbinarea adecvată a priceperilor
şi deprinderilor cunoscute;
- posibilitatea de a încadra şi armoniza acţiunile proprii cu cele ale partenerilor.
În literatura de specialitate se face referire şi la o îndemânare generală caracterizată prin
posibilitatea individului de a acţiona şi rezolva situaţii variate, precum şi despre o îndemânare specială,
legată de factorii care determină obţinerea unor performanţe mari intr-o anumită ramură de sport.

MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII

a) Pentru dezvoltarea îndemânării în acţiuni motrice individuale:

- respectarea sistematică a fiecărei deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative;
 - exersarea deprinderilor însuşite în condiţii îngreunate ca : spaţiu, durată, viteză,
poziţii, ritm;
- exersarea ,,legată,, a 2-3 deprinderi din cele însuşite în combinaţii diferite;
- rezolvarea de către copii a unor situaţii motrice complexe (transmitere – primire,
manevrare de obiecte, deplasare, trecere peste , pe , pe sub, urcare, coborâre,
transport, etc. ) fără a se preciza modul şi mijloacele de rezolvare.
b) Pentru dezvoltarea îndemânării în acţiuni motrice pe perechi sau în grup:
- exersarea acţiunilor motrice (prindere, pasare, tracţiune, împingere, transport,
aruncare – prindere etc. ) de pe loc, cu distanţe variabile;
- repetarea acţiunilor motrice din deplasare, cu viteze progresiv crescute;
- executarea acţiunilor motrice în condiţii de întrecere, pe baza unor reguli.
c) Ştafete, parcursuri aplicative şi jocuri dinamice:
- ştafete care să cuprindă: alergare, cu trecere peste, pe sub şi prin obstacole; alergare
cu deplasare în echilibru; alergare combinată cu sărituri (în zigzag, din cerc în cerc,
în lungime, alergare cu rostogoliri; alergare cu întoarcere şi schimbare de direcţie;
- parcursuri aplicative cuprinzând 3-5 deprinderi în succesiuni diferite. Exemplu:
rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit – deplasare în echilibru pe bancă –
alergare şerpuită printre patru jaloane – săritură peste două obstacole – întoarcere
prin alergări de viteză;
- jocuri dinamice ca: ,,Circul îndemânării,, ; ,,Labirintul,,;
Exerciţiile de îndemânare se plasează în lecţie după veriga de prelucrare selectivă a aparatului
locomotor, alternând cu dezvoltarea vitezei.
În lecţiile de educaţie fizică am ţinut seama prin mijloacele folosite ca acţiunea motrică să nu fie
exersată până la automatizare, ştiind că acţiunile automatizate solicită în mică măsură noul. Am folosit
exerciţiile tot mai complicate din punctul de vedere al coordonării, tot mai variate din punctul de
vedere al condiţiilor şi al materialului folosit.

REZISTENŢA
Definiţie – caracteristici
În activitatea oricărui om, este o calitate care influenţează, în bună măsură randamentul muncii.
Sub aspect fizic, este o calitate motrică uşor perfectibilă, ca urmare a efectuării sistematice, continue şi
după anumite reguli a unor exerciţii fizice specifice, păstrându-se, la valoarea atinsă, perioade
îndelungate de timp.
În viziunea lui V.M.Zatiorski rezistenţa este ,,capacitatea de a efectua timp îndelungat o
activitate oarecare fără a reduce eficacitatea ei,, iar A.Demeter afirmă că reprezintă ,,menţinerea
capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi
printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare,,.
De aici se desprinde câteva elemente esenţiale care caracterizează această calitate motrică, şi
anume:
- timpul (durata) efortului. Aceasta poate fi nedeterminat dinainte, ci stabilit în funcţie
de eficienţa activităţii efectuate şi determinat, atunci când intr-o unitate de timp
trebuie efectuată o activitate de un anumit gen;
- eficacitatea cât mai constantă a activităţii motrice pe toată durata ei;
- rapiditatea refacerii organismului după efortul efectuat.
Relaţia factorilor care determină rezistenţa:
Durata efortului – eficacitatea acţiunii motrice – refacerea organismului după efort.
Principalul factor care limitează manifestarea rezistenţei un timp cât mai îndelungat îl constituie
oboseala. Oboseala este cauzată de slaba adaptare a organismului la efort, de diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori care coordonează capacitatea de lucru a muşchilor şi în special a funcţiilor
circulatorii şi respiratorii. Trebuie să reţinem însă că oboseala constituie în acelaşi timp, şi factorul
hotărâtor de adaptare a organismului la efort, de dezvoltare a rezistenţei. Ca urmare, arată V.S.Fartel,
numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările de o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a
rezistenţei.
Dezvoltarea rezistenţei şi valoarea ei depinde de mai mulţi factori:
- posibilitatea sistemelor cardiovascular, respirator, muscular, şi ale celorlalte funcţii
ale organismului, care susţine efortul;
- calitatea metabolismului şi a surselor energetice;
- calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort sau,
din contră, abandonarea efectuării efortului;
- relaţia dintre pauză şi efort.
Rezultă că valoarea rezistenţei este condiţionată de anumite posibilităţi morfofuncţionale şi
psihice ale organismului, perfectibile printr-o pregătire sistematică.
Formele de manifestare a rezistenţei sunt : rezistenţa generală, rezistenţa specială, sau specifică.
La şcolarii mici formele de rezistenţă care se pretează a fi dezvoltate sunt: rezistenţa generală şa
eforturi aerobe şi rezistenţa musculară locală.

MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA REZISTENŢEI

a) Pentru dezvoltarea rezistenţei generale aerobe:

- alergarea de durată în tempo uniform moderat reprezintă mijlocul fundamental pentru
dezvoltarea rezistenţei generale la nivel muscular, cât ţi cardiovascular şi respirator.
Dezvoltarea rezistenţei în primul semestru se realizează printr-un număr mai mare de serii, cu
durată mai mică.
Exemplu:
4-6 serii x 20-30 sec. cu pauză între serii de 45 sec.;
2-3 serii x 30-45 sec. cu pauză de un min.;
2 serii x i min. şi 30 sec. cu pauză de un min.;
- alergare continuă 2 30, după care ciclul se poate relua, cu valori superioare efortului în
serii, menţinând aceeaşi durată a pauzelor.
Durata alergării este condiţionată direct de menţinerea constantă a tempoului moderat.
Pentru aceasta, învăţătorul trebuie să imprime tempoul moderat, să tempereze excesele sau să
improvizeze tempoul (cea mai bună soluţie o reprezintă alergarea împreună cu copii).
- ştafete cuprinzând acţiuni motrice ciclice, desfăşurate pe distanţe mai lungi, de 20-
30 m, pe grupe restrânse numeric (4-6 copii), desfăşurate de 4-6 ori.
- Jocurile dinamice devin mijloace eficiente de dezvoltare a rezistenţei, dacă implică
activitatea motrică, dinamică a tuturor copiilor şi se desfăşoară pe o durată de 3-5
minute, continuu sau cu pauze scurte. Astfel de jocuri sunt: ,,Pescarul cu
plasă,, ; ,,Huştiuluc,,; ,,Leapşa pe ghemuite,,.
b) Pentru dezvoltarea rezistenţei musculare locale se vor utiliza exerciţii care se adresează
preponderent unei regiuni musculare (abdomen, spate, trunchi, membre inferioare, membre
superioare).
De regulă aceste exerciţii folosesc numai îngreunarea propriului corp, efectuându-se pe serii, cu
un număr de 10-20 repetări pe serie.
- o modalitate eficientă de dezvoltare a rezistenţei musculare locale o
reprezintă ,,circuitul,,.Acesta presupune stabilirea a 4-5 exerciţii
(,,staţii,, ; ,,ateliere,,) fiecare adresându-se unei regiuni musculare, care vor fi
 executate de fiecare copil intr-o anumită ordine. Pentru fiecare exerciţiu se
stabileşte, fie numărul de repetări, fie timpul de execuţie. Exerciţiile pot fi efectuate
cu pauze între ,,staţii,, sau cu trecere directă la următorul ,,atelier,,.
Dezvoltarea rezistenţei este o componentă a procesului de educaţie fizică, care trebuie să fie
prezentă în lecţii de-a lungul întregului am şcolar. În perioadele de lucru în aer liber, toamna,
primăvara, vara, se va dezvolta cu precădere rezistenţa generală aerobă, iar în perioadele de lucru în
interior, rezistenţa musculară locală.
Datorită consumului energetic crescut şi producerii deliberate a stării de oboseală exerciţiile de
rezistenţă se amplasează în structura lecţiei, după realizarea temelor lecţiei. La ciclul primar,
dezvoltarea rezistenţei (prin alternanţă cu forţă) reprezintă o verigă stabilă a lecţiei de educaţie fizică.
 BIBLIOGRAFIA

Barta A. , Dragomir P. – 1997 ,,Educaţie fizică,, , manual pentru clasa a X- a, şcoli normale, E.D.P.,
Bucureşti,
Barcan Ticaliuc E. - ,,1001 jocuri pentru copii,, , Ed. Sport Turism, Bucureşti,;
Baroga L. - 1979,,Educarea calităţilor,,
Cerghit I. -1976 ,,Metode de învăţământ,, , E.D.P., Bucureşti,
Firea E. – 1988,,Metodica educaţiei fizice şcolare,, , Bucureşti,
Georgeta C. -1983 ,,Educaţia prin jocuri de mişcare,, . Ed. Sport Turism, Galaţi,
Hărgălaş, Ana - 1985,,Organizarea spaţiilor pentru educaţia fizică,, Ed. Sport Turism,
Bucureşti
Jeni Lupu B. , - 2008,,Metodica predării educaţiei fizice în ciclul primar,, Ed. ,,Gheorghe
N. Cojocaru, Alexandru,, , Craiova
Gheorghe, Alexandru
Kramăr, M. – 1975,,Psihologia educaţiei fizice şi sportului,, Universitatea Babeş
Bolyai, Cluj – Napoca,
Marolicaru, M. – 1986,,Tratarea diferenţiată în educaţie fizică,,Ed. Sport Turism,
Bucureşti,
Mitra,G., Mogoş,Al. – 1980 ,,Metodica educaţiei fizice şcolare,, , Ed. Sport Turism, Bucureşti,
Nicolaescu,E. , Busuioc,E. -1956 ,,Educaţia fizică în clasele I – IV,, , E.D.P., Bucureşti,
Dănescu,S
Şiclovan,I. - 1970,,Teoria educaţiei fizice,, , Ed. Sport Turism, Bucureşti,
Şchiopu,U. - 1970,,Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor,, , E.D.P.,
Bucureşti,