Sunteți pe pagina 1din 41

METODOLOGIA PROPRIE EDUCAIEI FIZICE Obiectul cercetarii n stiinta activitatilor corporale Statuarea educatiei fizice si sportului ca stiinta este

rezultatul dezvoltarii impetuoase a fenomenului de educatie fizica si sport - fenomen devenit social, de mare amploare si cu implicatii deosebite att pe plan social, ct si pe plan politic. Pe de alta parte, diferentierea si specializarea cunostintelor, dezvoltarea stiintelor de granita si aparitia celor integrative a facut posibila evidentierea si punerea n actualitate a sistemului de cunostinte din domeniul activitatilor corporale. Dezvoltarea sportului modern, cresterea deosebita a performantelor, a determinat o schimbare de mentalitate care a permis recunoasterea caracterului stiintific al activitatilor de educatie fizica si sport. Obiectul cercetarii n stiinta educatiei fizice si sportului l constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, n scopul perfectionarii acestuia, a cresterii capacitatii de efort si a mbunatatirii performantei. Metodologia cercetarii n educatia fizica - sinteza a unei etape stiintelor particulare Domeniul de cercetare al educatiei fizice si sportului, ca stiinta, este complex. La fel ca si alte stiinte, foloseste n cercetare metode generale, ct si metode particulare, specifice domeniului sau. Exista un punct de ntlnire al mai multor stiinte, care trateaza, fiecare n specificul sau, - omul - n complexul sistem de relatii si interrelatii. Este de la sine nteles ca stiinta activitatilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicina, psihologie, stiinte sociale. Fiecare dintre aceste stiinte cerceteaza omul si, binenteles, unele manifestari specifice domeniului

stiintelor

corporale.

Astfel,

psihologia,

medicina,

sociologia,

studiaza

manifestarile omului n conditii de efort, specificul antrenamentului si performantei. Rezultatele cercetarilor facute de aceste stiinte asupra omului n miscare s-au acumulat si sintetizat, formnd, n ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de catre stiinta activitatilor corporale, desavrsesc ce nu mai pot ele sa continue, constituind un prim volum de cunostinte si legi care confera activitatilor corporale fundamentarea stiintifica.

Prezentarea metodelor stiintelor particulare care au legatura cu educatia fizica si sportul Este firesc ca stiinta educatiei fizice si sportului - ca stiinta nou constituita - sa foloseasca metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentarii ei ca disciplina stiintifica. Normal ca, ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai apropiate de specificul obiectului: metode de psihologie si pedagogie pentru aspectele privitoare la nvatarea si perfectionarea gestului motric, metode fiziologice pentru aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic. stiinta activitatilor corporale si-a sintetizat o parte din aceste metode si le considera ca apartinndu-i, astfel: - metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei; - metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei;

- metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din 454g68e domeniul medicinei; - metodele testelor si observatiei, din domeniul psihologiei; - metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul stiintelor sociale. La toate aceste metode se mai adauga si metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de asemenea, n cercetarea domeniului activitatilor corporale (metodele: istorica experimentala, axiomatica, etc.). Metodele si procedeele de cercetare n educatie fizica si sport 1. Metoda observatiei si tehnica ei Cercetarea stiintifica se desfasoara ncepnd cu contactarea directa a realitatii, caci cunoasterea umana apare ca necesitate, ea izvoraste din cerintele practicii si si atesta valabilitatea prin aplicatiile practice. Necesitatea actului cunoasterii este urmare a unei probleme (ntrebari la care trebuie dat raspuns) puse n legatura (Moisil) cu un anumit sistem si cu fenomenele suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai nti, se impune sa obtinem informatii asupra sistemului care ne intereseaza. Obtinerea de informatii direct de la sisteme se realizeaza prin operatia de observatie. De la atitudinea de observare pasiva, se trece la activizare, constientizare, rationalizare si organizarea observatiei. Astfel, observatia devine o metoda stiintifica de investigare. Rolul si importanta ei se intensifica odata cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completeaza prin particularitatile lor, alcatuind o unitate ce formeaza baza metodologica a stiintei.

Observatia permite cercetatorului sa desprinda anumite fapte remarcabile, cunoasterea acestor fapte conducndu-l la o anumita ipoteza n cadrul informatiei de care dispune. n baza ipotezei enuntate se instituie experimentul propriu-zis, care are rolul de a verifica presupunerea facuta si de a sugera, eventual, alte ntrebari. Observatia este definita ca un proces al cunoasterii stiintifice, constnd n contemplarea metodica si intentionata, viznd un anumit scop, a unui obiect sau proces. P. Fraisse defineste observatia ca perceptia unei conduite a unui document; o considera primul moment al cercetarii experimentale. Observatia este, prin natura ei, o metoda de constatare, dar, n acelasi timp, si de explorare atenta a celor observate prin mobilizarea cunostintelor anterioare, deci este o perceptie fundamentala, dirijata, planificata si selectiva, ntreprinsa cu un anumit scop. n urma observatiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care pe baza experientei si cunostintelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observatiei se pot face clasificari, descrieri. Tipuri de observatii Observatia spontana (ntmplatoare) este, asa cum reiese din denumirea ocazionala, de tipul observatiei pasive, dar, avnd n vedere ca este facuta de specialist, poate conduce la evidentierea unor aspecte noi si interesante. Observatia organizata, cu caracter intentionat, activ, provocat si sistematic. Acest tip de observatie porneste de la o anumita idee, anticipativa a rezultatelor si a efectelor lor.

Observatia naturala, numita si directa, este facuta n conditii obisnuite, naturale, fara interventia cercetatorului, n timp ce n observatia experimentala sau provocata, cercetatorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificnd reactiile si conduita celor observate. Observatia transversala si longitudinala. Observatia se numeste transversala cnd se face simultan pe mai multe situatii (de exemplu cnd luam n studiu mai multe clase de elevi de diferite vrste), n timp ce n observatia de tip longitudinal se urmaresc evolutiv ( n timp) aceiasi subiecti. Observatia mai poate fi: pedagogica, psihologica, sociologica si statistica. n cadrul activitatii de educatie fizica si sport si, poate cu o nota mai accentuata n munca de performanta, atunci cnd sportivul are un bagaj de cunostinte si deprinderi bogat, cnd stie sa interpreteze anumite stari de fapt, cnd a "nvatat" sa se cunoasca, poate fi folosita ca metoda auto-observatia, care poate veni cu succes n sprijinul cercetatorului si, n primul rnd, acelui ce se auto-observa. Este necesar ca observatorul ca si auto-observatorul sa nu se grabeasca n a trage concluzii; n formularea acestora sa tina cont de toti factorii stimulatori si inhibitori. Reiese ca, perceptia si implicit observatia, prezinta un caracter selectiv. nregistrarea observatiilor Pentru justa orientare a observatiei, n legatura cu o anumita tema este necesara o schema sau un protocol (program) de observatie, se stabileste o anumita tehnica de notare si, daca este nevoie, o terminologie minima. Datele

observatiei se noteaza n timpul sau, n orice caz, imediat dupa observare, deoarece timpul si alti factori ar putea denatura datele. Datele se pot nota sporadic - cu caracter provizoriu - ntr-un carnet de buzunar, sau pe fise, urmnd sa li se dea o forma clara si concisa atunci cnd se noteaza n foaia sau caietul de observatie, ceea ce reprezinta de fapt, interpretarea, prelucrarea imediata a materialului faptic. Pentru succesul observatiei este necesar ca subiectul sau grupul studiat sa fie urmarit n situatii diferite, iar datele obtinute sa fie verificate prin mai multe procedee. Astazi, observatia beneficiaza de tehnici moderne de nregistrare: filmul, fotografia, nregistrarea magnetica, etc. Observatia singura nu este suficienta. Este necesar ca, n cercetare, ea sa fi folosita simultan cu alte procedee. Metoda experimentala Caracteristici generale. Definitii. Experimentul a fost folosit nca din antichitate, n mod incidental. Arhimede l-a transformat n metoda de studiu, dar l-a folosit ca o anexa a observatiei. Experimentul si dobndeste adevarata valoare o data cu constituirea stiintelor moderne, fapt ce are loc n Renastere. Leonardo da Vinci si Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode n stiinta. Extins mai nti n medicina (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metoda n stiintele naturii.

n comparatie cu observatia, experimentul este o metoda superioara de cercetare. El cuprinde n sine observatia, nu o neaga, ci o ridica pe o treapta superioara, nct creeaza posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, n relatii de pluriconditionare. Ceea ce da o nota particulara experimentului este caracterul sau activ. Se spune ca "experimentul este observatia provocata". Cunoasterea experimentala foloseste observatia ca o conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor si ca sursa a informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor. Metoda experimentala este un sistem complex de cunoastere a realitatii, caracterizat prin utilizarea rationamentului experimental, care prelucreaza att fapte provenite din observatie, ct si din experiment. Experimentul mai este definit si ca procedeu de cercetare n stiinta, care consta n reproducerea artificiala sau modificarea intentionata a unor fenomene n conditiile cele mai propice pentru studierea lor si a legilor care le guverneaza, potrivit, de regula, unor ipoteze sau modele prealabile. Prin experienta se ntelege totalitatea aptitudinilor, capacitatilor practice, a cunostintelor despre realitatea nconjuratoare, dobndite de oameni n contactul nemijlocit cu aceasta , n procesul practicii social-istorice, al activitatii de transformare a naturii si a propriilor relatii si institutii sociale, al interactiunii dintre subiect si obiect. Experienta este conditia sine-qua-non a cunoasterii. Experimentul presupune o baza teoretica, reprezentata prin ipoteza conducatoare. O ipoteza neverificata n practica nu reprezinta un adevar, iar o experienta fara finalitate precisa nu are sens.

n cadrul experimentului, conditiile de producere si desfasurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei variatii sistemice. Experimentul se caracterizeaza si prin posibilitatea de repetare a fenomenului sau procesului n aceleasi conditii, pentru verificare. Tipuri de experimente n cadrul experimentului se produce sau se provoaca fenomenul sau procesul n conditiile determinate, uneori se creeaza chiar fenomene sau procese noi. n acest caz vorbim despre experimentul provocat. Exista cazuri cnd o experienta poate avea loc fara ca cercetatorul sa intervina. Se vorbeste, n acest caz, despre experiment invocat. Experimentul de laborator este o metoda de cercetare precisa si sigura. El ofera posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie si siguranta, relatiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o conditie de baza pentru descoperirea legilor. n experimentul natural, subiectii sunt supusi studiului n conditiile vietii reale. Marele avantaj al acestei metode consta n aceea ca experimentul aduce, n cursul cercetarii, variatiile ale caror efecte le studiaza. Experimentul se poate organiza n asa fel nct subiectii sa nu si dea seama ca sunt studiati. De exemplu, n cadrul lectiei la clasa, sau n cadrul antrenamentului, specialistul n educatie fizica poate experimenta anumiti factori, metode, s.a. (aduce variabile noi), fara ca elevii, respectiv sportivii sa-si dea seama ca sunt cuprinsi n cercetare. Un alt avantaj al acestei metode este acela ca adunarea datelor este nsotita de adnotari rezultate din folosirea concomitenta a metodei observatiei.

Uneori este necesar ca datele obtinute prin experimentul natural sa fie completate cu datele obtinute n conditii de laborator. O varianta a experimentului natural o constituie experimentul psihopedagogic, care se limiteaza la conditiile instructiv-educative, mbinnd studiul psihologic al copilului cu actiunea instructiv-educativa a procesului de nvatamnt sau antrenament, care se executa asupra sa. Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmareste verificarea unei ipoteze formulate dinainte. Prin experiment pilot (considerat ca o repetitie generala),

experimentatorul si verifica tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de nregistrare a raspunsurilor si conditiile optime de aplicare a variabilei. Prin experiment functional se urmareste stabilirea relatiei functionale dintre o variabila independenta si o alta dependenta. Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele si desfasurarea lor temporala sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmareste modificarile corelate ale diferitelor variabil n diferite momente ale evolutiei subiectilor, n timp ce experimentul transversal consta n investigarea, la un moment dat (ntr-o perioada scurta de timp) a unor grupe de vrste diferite, cu test adecvate. Experimentul crucial este experimentul destinat sa aiba un rol decisiv n alegerea uneia dintre doua ipoteze contradictorii. Variabile experimentale Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca n cadrul lui modificam (schimbam) n mod sistematic unul din factori, unul dat, care

formeaza obiectul cercetarii, n timp ce toti ceilalti ramn nemodificati. Cu alte cuvinte, n experiment se pune n evidenta actiunea unui factor, cautnd sa se izoleze aceasta influenta si se urmaresc apoi consecintele pe care variatia factorului studiat la are asupra proceselor sau fenomenelor. n experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate si care este controlat, manevrat si modificat se numeste variabila independenta, iar reactiile subiectului, raspunsurile lui, performantele realizate reprezinta variabila dependenta. n afara variabilei stimul (independenta - V.I.) si variabilei raspuns (dependenta - V.R.) exista si variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifica n experiment, urmarindu-se reactivitatea la anumiti stimuli. Aceasta variabila poate fi provocata atunci cnd subiectii sunt pusi n anumite conditii (alimentatie, odihna, etc.) sau invocata, atunci cnd vrsta, sexul, constitutia, pregatirea, s.a. sunt considerate n relatie cauzala cu anumite reactii si performante. n domeniul educatiei fizice si sportului, cercetarile vizeaza n principal studiul particularitatilor manifestarilor de ordin motric, psihologic si somatic functional pe care le determina practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel. Controlul variabilelor Controlul variabilelor semnifica asigurarea conditiilor de repetare a rezultatelor, de cte ori se reia cercetarea. Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc doua tehnici: prima consta n neutralizarea variabilelor care nu pot fi mentinute constante ;

cea de-a doua reprezentata de alcatuirea unor planuri experimentale cu mai

multe variabile, ca prin analiza sa desprindem ponderea lor relativa asupra rezultatelor. Variabila situatie sau stimul prezinta trei aspecte: 1. Ambianta fizica si sociala. Ambianta fizica (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura) trebuie mentinuta constanta pe parcursul cercetarii. Ambianta sociala, tradusa prin prezenta spectatorilor sau a unor persoane n timp ce subiectii executa sarcinile, are o influenta deosebita asupra disponibilitatilor subiectilor. 2. Conditia experimentala. Reusita experimentului presupune desfasurarea lui dupa un protocol riguros, ntocmit n baza caruia sa se faca controlul sau administrarea variabilei independente. 3. Sarcina sau instructia data subiectului. Aceasta trebuie sa fie clar si corect formulata, pentru ca subiectul sa nteleaga cu precizie ce are de facut. Variabila subiect se prezinta n doua ipostaze: a). invocata (non-experimentala), cnd actiunea variabilei independente provoaca modificari ale variabilei dependente, n functie de particularitatile subiectului (vrsta, sex, pregatire, etc.); b). provocata, prin modificari asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substante farmaceutice sau prin conditii diferite de odihna sau motivatie provocata de sarcina (instructie). Variabila raspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de raspunsul unor persoane.

Organizarea experimentului Aceasta se refera la toate actiunile ntreprinse pentru ca experimentul sa se deruleze n maniera care conduce la obtinerea rezultatelor scontate. Prima actiune se refera la selectarea subiectilor. De obicei n experiment sunt cuprinse doua grupuri: unul experimental, caruia i se administreaza variabila independenta, si celalalt numit de control (martor, pentru care votarea variabilei independente este zero). Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populatie, n functie de un criteriu (vrsta, sex, sport practicat, s.a.). Aceste grupe sau esantioane trebuie sa fie reprezentative, adica sa nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esentiale. Cu ct esantionul este mai mare, cu att rezultatele sunt mai semnificative si, ca atare, rezultatele cercetarilor sunt caracteristice pentru ntreaga populatie (din care s-a selectat esantionul). Selectia esantioanelor poate fi facuta n mai multe feluri: - selectia ntmplatoare, cnd fiecare membru al populatiei are sanse egale. n acest caz se face lista subiectilor, apoi se fac bilete cu numarul subiectului din lista si se trage la sorti ori de cte ori este necesar pentru a obtine esantionul de marimea dorita (att pentru grupa experimentala, ct si pentru cea de control). n cadrul experimentului psiho-pedagogic - metodic, clasele de elevi sunt considerate, n totalitatea lor, grupe de experiment si control (clase paralele). Astfel de grupuri, alcatuite prin selectie ntmplatoare, se numesc grupuri independente. n acest caz, echivalenta este considerata n scopul mediei si al deviatiei standard (pentru variabila masurata). - grupuri perechi, numite si asociate sau corelate. n acest caz echivalenta grupurilor este data de faptul ca fiecare subiect din grupa experimentala are un echivalent n grupe de control. Pentru a se realiza aceasta , subiectii sunt supusi

unei probe (sau mai multe) preliminare n legatura cu variabila (variabilele) pe care o controlam. n functie de rezultate, subiectii sunt repartizati doi cte doi, unul n grupa experimentala si celalalt n grupa de control. n cazul grupelor perechi, rezultatele obtinute sunt prelucrate statistic (oarecum) diferit fata de grupele independente. Daca n cercetare este cuprinsa o singura grupa, rezultatele initiale si cele finale sunt prelucrate si integrate statistic, ca si n cazul grupelor corelate. De regula, n experiment, variabilei independente i se dau mai multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei dependente. Pornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin aceasta sunt neutralizate, n mare masura, influentele nedorite, necunoscute, ale unor variabile ne-experimentale, provenite din diferentele dintre subiecti sau din ordinea prezentarii stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei independente se vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz este cnd, pentru toate valorile variabilei independente, se foloseste un singur grup de subiecti. Multa vreme, n cercetarea experimentala, s-a considerat ca suficienta masurarea unei singure variabile si mentinerea constanta a celorlalte. Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrata n deceniul al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe variabile se numesc factoriale. Interpretarea rezultatelor cercetarii urmeaza mai multe etape. Important pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru aceasta se procedeaza conform regulilor de prelucrare statistica, adica: - ordonarea datelor;

- calculul valorilor centrale si al variabilitatii; - se calculeaza erorile mediilor grupurilor cuprinse n cercetare, fata de media presupusa a populatiei; - se calculeaza testul de semnificatie al mediilor si testul de comparare al frecventelor. n prelucrarea si interpretarea statistica se porneste de la ipoteza nula, conform careia datele obtinute sunt ntmplatoare, n timp ce ipoteza de cercetare afirma existenta unei diferente datorate administrarii variabilei independente. Testul de semnificatie nu permite sa demonstram ca diferenta rezultata nu se datoreste ntmplarii. Metoda anchetei Metoda anchetei, prin dezvoltarea si extinderea investigarii din diferite domenii si, mai ales din domeniul stiintelor sociale, a dobndit un prestigiu deosebit. Pe parcursul utilizarii ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologica, s-a perfectionat, stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor, chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii rezultatelor din anchete. Faptul ca metoda anchetei este folosita n diverse domenii: sociologie, pedagogie, psihologie si faptul ca nu ntotdeauna cei ce folosesc aceasta metoda au o pregatire corespunzatoare, a dus la comiterea unor greseli de utilizare. Este stiut faptul ca, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele n cercetare nu sunt concludente, cu att mai mult, folosirea metodelor de ancheta,

prin care obtinem informatii ce poarta o mare doza de subiectivism, trebuie sa se faca concomitent cu alte metode. Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne ofera "probe". Folosirea metodelor de ancheta este necesara, mai ales n cazul n care ne intereseaza opiniile, atitudinile si motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de preferintele unei clase de elevi, n ceea ce priveste sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor spectatori n legatura cu o competitie sportiva. Avnd n vedere ca prin ancheta obtinem "relatari personale", se iveste problema: ct de "obiectiva" este aceasta si daca poate fi folosita n formarea unor concluzii cu caracter stiintific. Folosind ancheta n domeniul educatiei fizice si sportului, obtinem relatari privind: starile psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari organice etc.), atitudini, opinii, motive, stari subiective din domeniul cognitiv, afectiv. Trebuie avut n vedere ca relatarile sunt afectate de mai multi factori, printre care: tendinta unora de a-si "corecta" trasaturile personale, din dorinta de a aparea ntr-o lumina ct mai favorabila; nivelul de cultura, atitudinea refractara la raspunsuri, sau, pur si simplu, refuzul de a raspunde s.a. Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor Scopul majoritatii anchetelor este de a furniza, pur si simplu, informatii. Folosirea metodei de ancheta n domeniul educatiei fizice este determinata, n primul rnd, de caracteristicile domeniului si temei de cercetare.

Metodele de ancheta fiind caracteristice, mai ales, stiintelor sociale, scopul lor este, n principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la ntmplare sau dupa anumite criterii (vrsta, profesia, zona geografica, etc.). Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utila n cunoasterea de ansamblu, alteori avnd un scop explicativ, functia ei fiind teoretica - sa testeze o anumita ipoteza, sugerata de teorie - sau strict practic - sa explice raportul dintre un numar de variabile. Anchetele se deosebesc dupa populatia pe care o cuprind. ntelegnd termenul "populatie" n sens statistic, el desemneaza un grup de indivizi sau colective, n sensul larg al cuvntului. Practic nsa, nu se poate cuprinde n aria investigarii ntreaga colectivitate. Astfel, se recurge la esantionul care poate fi selectionat - reprezentativ - si esantioane extrase la ntmplare, adica aleatoare. Ancheta trebuie sa-si precizeze scopul si, n functie de acesta, sa-si delimiteze cuprinderea. Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compozitia esantioanelor, adica de calitatea elementelor care le compun, iar pe de alta parte, de volumul lor, adica de numarul elementelor care l compun, iar, pe de alta parte, de volumul lor, adica de numarul elementelor cuprinse n fiecare esantion. Decizia asupra marimii esantionului va fi determinata, n mare masura, de modul n care rezultatele urmeaza sa fie analizate. Astfel, de la nceput, cercetatorul trebuie sa aiba n vedere diviziunile ce urmeaza sa se faca n tabularile finale. Aplicarea metodei de ancheta se face n doua moduri: 1. Chestionare.

2. Interviuri. 1. Chestionarele pot fi: - postale sau prin corespondenta; - directe. Chestionarele prin corespondenta sunt usor de administrat, dar prezinta dezavantajul ca nu ntotdeauna sunt eficiente. Aceasta ineficienta rezida din: - raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate de interventiile altora; - daca raspunsurile nu sunt suficient de clare si simple, raspunsurile vor fi ambigue; - scade gradul de independenta al raspunsurilor; - lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de observatie. Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori, este cel al nonraspunsurilor. Se ridica problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetatii au alte pareri sau ce alte motive duc la non-raspunsuri. Experienta acumulata prin utilizarea anchetei a dus la solutionarea acestor probleme. Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si denumirea, fie individual, fie n grup. Avantajul acestor chestionare consta n aceea ca raspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observatii. Aplicarea chestionarului se face sub control, n timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tiparite. Uneori, subiectul nu e prezent, raspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. n toate cazurile, anchetatorul poseda un ghid de conversatie. Astfel se ajunge usor la interviu.

Interviul (convorbirea) poate fi:

- formal; - neformal.

Interviul formal se foloseste de regula n investigarile la scara mare. El cuprinde serii de ntrebari, iar raspunsurile sunt nregistrate ntr-o forma standardizata. Astfel, interviul formal mai poate fi numit: - extensiv; - controlat; - inflexibil; - global standardizat. n cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea si libertatea de a schimba ordinea ntrebarilor, de a adauga ntrebari suplimentare, de a da explicatii, atunci cnd este cazul. Operatorului nu i se impun niste ntrebari, ci are un numar de probleme la care primeste raspunsuri si pentru aceasta are libertatea de a-si construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante: - interviu ghidat; - interviu conversatie; - interviu nedirectionat. Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a mai amintit) sunt: date obiective: (care pot fi verificate si de alte persoane), de pilda: vrsta, ocupatia, starea civila, rezultatele n sport, etc.;

date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispozitii, preferinte, sentimente, motive, etc. Metodele de ancheta se folosesc n cercetarea psihologica, n studiul

personalitatii. n acest caz, mai mult dect n cercetarile sociologice, trebuie acordata o deosebita atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. n psihologie se foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. n psihosociologie se foloseste chestionarul sociometric pentru studiul relatiilor si interrelatiilor din cadrul grupurilor mici. Etapele anchetelor. Pregatirea lor Metodologia anchetei precizeaza o serie de etape de care trebuie tinut cont pentru o buna organizare a cercetarii. Aceste etape sunt: 1. Precizarea problemei si a scopurilor pe care le urmareste. 2. Delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor). 3. Pregatirea instrumentelor de ancheta. 4. Efectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care se aplica corectivele necesare planului anchetei propriu-zise. 5. Efectuarea anchetei propriu-zise. 6. Interpretarea rezultatelor. 7. Redactarea raportului final. n fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie nceput cu delimitarea informatiilor ce se cauta. Deci, se precizeaza problemele de investigat si care

sunt obiectivele ce se urmaresc. n functie de acestea se vor preciza esantioanele si criteriile dupa care vor fi constituite. n domeniul educatiei fizice pot fi cuprinse n cercetare toate populatiile, cu exceptia cazului cnd se face o investigare pe o scara mai larga (regionala, zonala, nationala). Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta n raport cu exigenta si cu gradul de eroare posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii existente. O informatie bogata despre majoritatea aspectelor cuprinse n ancheta si despre subiecti. Abia acum ncepe elaborarea instrumentelor de ancheta, adica chestionarul sau ghidul de conversatie, fiind ntr-o forma admisa, cnd se ajunge la ancheta pilot dupa care se fac corecturile necesare. Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa precizare a problemelor si a obiectivelor cercetarii. ntrebarile trebuie sa fie astfel formulate nct sa primeasca raspunsurile scontate, lucru ce usureaza munca de grupare si ordonare a datelor precum si prelucrarea lor. Chestionarele nchise prevad raspunsuri fixe - care se preteaza la prelucrare dihotomica (da - nu). Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai multe raspunsuri posibile. Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda liber la ntrebari. O alta forma, utilizata destul de frecvent, de raspuns, este cea care foloseste scala numerica (prin ranguri).

n alcatuirea ntrebarilor ce compun chestionarul, trebuie sa se tina seama de: - sa aiba o singura interpretare; - sa fie scurte si clare; - sa nu faca nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul propriu. Ordinea ntrebarilor presupune raspunsuri gradate de la usor la greu, de la problemele generale la cele particulare si delicate. Chestionarul trebuie tiparit pe hrtie de calitate, cu rubrici suficient de largi pentru raspuns. Se va tipari pe o singura fateta a foii. Numarul ntrebarilor este n functie de problemele urmarite. (Cnd numarul ntrebarilor este mai mare dect 30, se recomanda sa se divida chestionarul). Dupa ce toate problemele mai sus mentionate au fost rezolvate, se trece la efectuarea anchetei propriu-zise. n aceasta etapa, o mare importanta o prezinta instructajul care se face subiectilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie sa manifeste multa pricepere pentru a crea acea legatura cu subiectii, de care depinde maniera n care vor raspunde. Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o munca grea si, uneori, ndelungata. Prelucrarea cuprinde patru faze: codificarea; clasificarea; tabularea; analiza.

n prima operatie este verificat fiecare chestionar n parte, pentru a vedea ct de complet, exact si uniform este. n acelasi timp (sau dupa), se trece la codificarea si clasificarea raspunsurilor pe categorii de semnificatii. Codificarea se face notnd cu un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare raspuns relativ la aceeasi ntrebare, dupa clase distincte. Clasificarea raspunsurilor este o operatie mai dificila, n cazul raspunsurilor libere. Urmeaza apoi tabularea, adica transcrierea sintetica, succesiva si precisa a datelor necesare n analiza. Analiza se realizeaza, pe de o parte, global, n forma necantitativa si apoi cantitativ, adica statistic alcatuindu-se distributii cu grafice corespunzatoare, calculndu-se valorile centrale, procente, erori, coeficient de corelatie, etc. n ultima etapa, analiza va urmari sa scoata n evidenta masura n care ipoteza se confirma si, sa stabileasca datele noi care au aparut din investigatie. n alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie sa existe mai multe puncte: 1. descrierea generala, n care sa fie prezentate: scopul, material cuprins, natura informatiei si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea ndeplinirii celor propuse, cine a raspuns de ancheta, bibliografie studiata; 2. descrierea proiectului de ancheta; 3. prezentarea metodelor sau criteriilor de esantionare; 4. personalul si echipamentul folosit; 5. analiza datelor si procedeelor de calcul; 6. analiza costului;

7. precizia anchetei. Ancheta sociometrica Demonstrndu-se rolul grupului ca mijloc de influentare a

comportamentului uman, n ultimele decenii s-au extins si aprofundat cercetarile sociometrice. Prin intermediul lor ni se dezvaluie aspecte psiho-sociale importante ca: gradul de coeziune al grupului; structura grupului; ierarhizarea membrilor n cadrul sau; relatiile de atragere sau respingere.

Relatiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face" (fata n fata). Astfel, grupul apare ca un sistem de interactiune sociala, o reuniune integrata de personalitati, care comunica ntre ele. Relatiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, ntrajutorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenta. Metoda sociometrica permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum si definirea statutului social al fiecarui membru, n relatie cu ceilalti. Chestionarul sociometric reprezinta o succesiune logica si psihologica de ntrebari scrise sau imagini grafice cu functie de stimuli, n raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi nregistrat n scris.

Testul sociometric ne releva: - atragerea (alegerea) sportiva ; - respingerea (preferinta negativa). Conditiile de administrare a testului sociometric constau n: a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplica numai atunci cnd membrii grupului au ajuns sa se cunoasca suficient de bine, pentru a putea sa exprime preferinte reale; b). cei chestionati, fiind rugati sa raspunda sincer la ntrebari, sa fie asigurati de discretia anchetatorului; c). ntrebarile sa se refere la situatii bine determinate sau reale; d). preferintele sa poata fi exprimate ierarhizat (mai multe alegeri posibile, n ordine descrescnda). n grupurile sportive se investigheaza att relatiile dintre coechipieri, ct si relatiile sportivului cu arbitrul si alti factori responsabili. ntrebarile se formuleaza astfel: "Enumerati, n ordinea preferintei, primii trei (sau cinci) dintre colegii cu care ati dori sa.." (urmeaza denumirea activitatii). n alegerile preferentiale ierarhizate, cercetatorul stabileste punctajul pentru prima, a doua, .a cincea dintre alegeri (5, 4, 3, 2, 1 puncte sau 3, 2, 1 puncte). Punctajul se trece n documentele de prelucrare si serveste la stabilirea cantitativa a relatiilor.

Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentari grafice - sociograme. Sociograma se alcatuieste n functie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul care ntruneste cel mai ridicat indice este plasat n centrul unor cercuri concentrice, ceilalti membri fiind plasati, n ordinea punctajului, pe circumferintele cercurilor. Studiul activitatilor si actelor motrice Studierea caracteristicilor activitatilor motrice specifice educatiei fizice si sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducndu-si aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia. Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru ca studiaza sistemul biomecanic al corpului uman, eficienta actiunilor motrice, transformarea miscarilor n actiuni motrice. Ergonomia, stiinta interdisciplinara, care studiaza relatiile om-masina si mediul de munca ofera domeniului activitatilor culturale tehnicile de studiu ale adaptarii eficiente a muncii la om si a omului la munca. Obtinerea performantei este determinata de economicitatea miscarii si confortului actului motric. Fiziologia si psihologia ofera datele stiintifice despre rolul conducator al S.N.C., adaptari la efort, coordonarii si dirijarii constiente a miscarilor. Pedagogia aplicata la gestul motric, adica tehnica si metodica unui sport, studiaza adecvarea deplina a actului motric la scop, conditiile externe (ambianta, situatii) si conditii interne (particularitati ale subiectului).

ntre personalitatile stiintifice care s-a ocupat de studiul miscarilor, un loc aparte l are Leonardo da Vinci (Renastere) si Jules Maray (1830-1904), ultimul putnd fi considerat parintele biomecanicii. El inventeaza pusca

cronofotografica, folosita la cercetarea locomotiei omului si a animalelor. J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica cronofotografiei a adus nsemnate contributii la cunoasterea caracteristicilor miscarilor umane; este folosita si astazi, mai ales n sport, pentru studiul biomecanic. Corpul uman si miscarile sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi n acest sens sunt operele de arta, ct si diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a nregistrat cultura umana. Studiul modalitatilor de organizare a actiunilor, strategiile de conducere a lor, ca si detaliile tehnice care asigura eficienta maxima a gestului motric reprezinta nucleul de baza al stiintei educatiei fizice si sportului. Filmarea cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici si a dispozitivelor electronice de control a stimulilor, de nregistrare a reactiilor si prelucrare a informatiilor, fac din analogia miscarilor o adevarata stiinta. Pe baza tehnicilor moderne s-a dezvoltat chineziologia, fiziologia neuromusculara, ergonomia. Analiza de tip biomecanic este firesc continuata si completata cu studiile mai cuprinzatoare, sintetice asupra actiunilor si activitatilor. Prin definitie activitatile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregatire si desfasurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinznd actiuni si miscari subsumate orientarii structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia mai ales ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora si metodica educatiei fizice si sportului - studiaza astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele generale ale indivizilor angajati n activitatile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o

studiile cu privire la strategiile conduitelor tactice, la algoritmii de nvatarepredare, la mecanismele interactiunii umane n grupurile constituite pentru activitati specifice. Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei obervatiei) dublate de filmare, nregistrarea sonora si semnalul sonor servesc cercetatorul care si propune cunoasterea ct mai obiectiva a manifestarilor globale ale omului. n ultimul timp au aparut o serie de termeni care si propun sa denumeasca ct mai sugestiv o disciplina, activitate sau fenomen. Astfel, Kiphard propune termenul de "motologie" pentru o noua stiinta, care studiaza personalitatea si care are ca obiect "motricitatea umana ca unitate functionala a perceptiei, trairii, a gndirii si actiunii". Motologia cuprinde, ca domenii potentiale, studiul dezvoltarii motrice (geneza miscarii), diagnosticul motor si terapia prin miscare. Dupa acelasi autor (Kiphard) "fenografia" are ca obiect studiul miscarii asa cum este ea realizata (forma miscarii) si care se prezinta direct observatiei, fiind obiectivata prin metodele cinematografice. Scopul consta n analiza structurii si vizualizarea caracteristicilor figurale si dinamice ale formelor motrice si calitatilor lor. "Motografia" este metoda de nregistrare a miscarilor sub forma de trasee (urme): a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spatiala); b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru studiul acceleratiei de-a lungul unei curbe n trei dimensiuni;

c). tehnica infrarosu, razele infrarosii neinfluentnd vederea persoanelor; d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediata. Tehnici si instrumente pentru analiza miscarilor n ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l substituie pe cel de biomecanica. Chineziologia este disciplina care studiaza miscarea umana n toata complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale: 1. psihologie; 2. fiziologie; 3. mecanic (biomecanic). Cinematica este parte a mecanicii si se ocupa cu studiul caracteristicilor temporale si partiale a miscarilor, facnd abstractie de fortele care le produc. Marimile utilizate pentru descrierea miscarilor sunt n principal: traiectoria (lungimea); unghiul; timpul; viteza; acceleratia; viteza unghiulara; acceleratia unghiulara. Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiaza fortele care produc sau modifica miscarea. Marimile caracteristice sunt: masa; greutatea; forta; impusul; momentul fortei. Analiza miscarilor umane Analiza calitativa.

Prezinta doua aspecte: 1. Analiza nominala, de identificare si numire a componentelor miscarii.

Diferentierea miscarilor consta n stabilirea unui sistem de termeni pe baza caruia se face recunoasterea si identificarea unei miscari, asa cum exista ea. n biomecanica, n descrierea miscarilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc. 2. Analiza evaluativa, continua analiza nominala pentru a diferentia miscarile ntre ele dupa anumite caracteristici. Termeni comparativi ca: mai mare, mai nalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizati n clasificarea evaluativa. Analiza cantitativa se refera la stabilirea marimii variabilelor miscarii.

Variabilele miscarii sunt cuantificate fie prin operatii de numarare, fie de masurare. Cnd cantitatile pot fi descrise prin numarare, se numesc discrete, iar cnd nu pot fi descrise prin numarare, ele se numesc continue. Variabilele cantitative ale miscarilor umane sunt: durata, spatiul si forta. Din variabilele de baza cantitative se deriva cantitati masurabile ca: viteza, acceleratia, energia, etc. Analiza observationala se refera la analiza realizata de cercetator a

"performantelor" reale, a comportamentului n conditiile firesti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau salii. Cea mai simpla tehnica de analiza este observarea fenomenologica pe baza simtului, vazului, prin care este apreciata executia unuia sau mai multor subiecti. Nevoia de obiectivitate obliga cercetatorul sa utilizeze o tehnica de nregistrare si cuantificare. Analiza pe baza nregistrarilor.

Obiectivitatea observatiei este asigurata de nregistrarile ct mai specifice realizate cu aparatura si dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice). Instrumente software, dupa Jerry N. Barham, sunt testele creion-hrtie, tabelele si graficele de nregistrare si scalele de evaluare. Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele si instalatiile care obiectiveaza, masoara sau nregistreaza miscarile si caracteristicele lor. Analiza pe baza "reductiei" si prelucrarii datelor. Reductia este transferarea datelor inductiei n asertiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele nregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite. Fenografia este acea tehnica prin care se studiaza forma unei miscari, asa cum este ea perceputa si obiectivata prin cinematografie. Este vorba de analiza structurii miscarii si vizualizarea caracteristicilor figurale si dinamice ale formei acesteia din punct de vedere a calitatii ei. Pentru o analiza ct mai structurala, cercetatorul ntocmeste "liste de control", dupa care sunt grupati itemii observatiei: - scopurile generale ale activitatii; - structurile secventionale ale miscarilor si modalitatilor de coordonare dinamica; - cele mai frecvente greseli care se produc; - factorii interni si externi care influenteaza sau determina comportamentul motric.

Tehnici cinematice, fotografice si cinematografice Fotografia, cronofotografia, chinograma Instantaneul fotografic poate fi util n surprinderea unei trasaturi, a starii sau conduitei subiectului, ca de exemplu "statusul fizic", fizionomia de efort sau relaxarea. Instantaneul tehnic va surprinde elementul sau momentul cheie al executiei. Utilizarea fotografiei se recomanda, mai ales n documentarea cu caracter general si n munca pedagogica cu ncepatorii. Cronofotografia este realizata prin expunerea multipla al aceluiasi suport fotosensibil (film sau placa) utilizndu-se un obturator cu o anumita frecventa si deschidere - Timpul de expunere trebuie sa fie foarte scurt, fondul pe care se proiecteaza subiectul ct mai inclus, pentru a nu reflect alumina si a supra expune filmul. n prezent subiectii sunt marcati cu pastile reflectorizante sau pastile care ilumineaza intermitent de la o sursa de curent portativa si prevazuta cu vibrator reglabil sau diode emitatoare de lumina - pulsatorii. n analiza biomecanica moderna se realizeaza cronofotografii n tehnici moderne, n functie si de felul cronometrarii utilizate: - cu tot obturatorul deschis, sursa de lumina fiind intrerupta periodic prin intermediul unui dispozitiv rotativ (tehnica harey); - cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitenta (fotografie prin lumina intermitenta). Ciclograma. Principiul este acelasi cu al cronofotografiei.

Diferenta consta din faptul ca n fata obiectivului nu se mai afla obturatorul cu fonta. Pe film sau pe placa se imprima urmele luminoase ale beculetelor, a caror miscare n plan vertical si lateral va permite analiza diferitelor segmente si ale corpului n spatiu. Ciclograma continua se realizeaza pe film n miscare. Subiectul aflat n miscare si prevazut cu "marci" sau becuri, va lasa pe filmul n miscare traseul miscarilor sale, aparatul ramnnd pe trepied. Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numarul lor fiind dat de durata acestui act si de frecventa cadrelor pe secunda. n cercetarile de mare precizie se utilizeaza aparate speciale de luat vederi, cu cteva mii de imagini pe secunda. n sport, 300 imagini pe secunda permit o analiza foarte fina a dinamicii miscarilor observate. Tehnica inregistrarilor video si analiza lor nregistrarea si redarea video prezinta aceleasi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei ncetinite sau accelerate si, evident, posibilitatea proiectarii marite pentru efectuarea de conturograme si calcule ale traiectoriilor si unghiurilor. Redarea nregistrarilor video n scopul analizarii biomecanice necesita o instalatie profesionala. Analiza dupa film a caracteristicilor spatiale Forma generala a unei miscari se poate traduce grafic prin desenarea conturului si astfel obtinndu-se conturograma. Acesta se realizeaza astfel: se proiecteaza pe hrtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care s-a asezat o hrtie transparenta, filmul cuprinznd miscarea care ne intereseaza. Se

proiecteaza fiecare fotograma aleasa, trasam cu creionul conturul subiectului din fiecare fotograma. Daca miscarea este rapida, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la intervale mai mari (expunere din 5 n 5). Chinograma - contur permite analiza de timp, unghiuri viteze unghiulare. Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact daca n cmpul imaginii se plaseaza un cronoscop, sau daca n camera este incorporat un dispozitiv - timer - de marcare directa pe film. n lipsa lor, durata unei actiuni motrice se deduce dupa numarul cadrelor de film nmultite cu frecventa de filmare de 24/sec, durata rezulta din (30 - 1) cadre x 1/24 = 1,208 sec. (l-a imagine se ia ca punct de referinta si se scade din totalul de imagini care cuprind actiunea care ne intereseaza). Succesiunea fazelor unei miscari compuse se poate masura aplicnd aceeasi regula. Datele obtinute se nscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare si circulare. Cronogramele fractionate se alcatuiesc n cazul miscarilor ciclice, pentru fiecare segment n parte, care participa la miscare. Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile ntregi ale miscarilor, cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul dublu), vslitul. Un ciclu ntreg este egal cu 360E. Fiecarei fotograme i se calculeaza numarul de grade corespunzator si care se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1), unde n-1 este totalul de cadre n care este cuprins ciclul. Fiecarei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, n raport cu numarul de cadre n care este prezenta.

Analiza pe film a vitezei si acceleratiei miscarilor Traiectoria unei miscari (spatiul miscarii) este masurata prin calcul (conditia este ca filmarea sa fi fost efectuata cu terenul jalonat sau prevazut cu cadru grila). Viteza rezultata din raportul dintre lungimea traiectoriei si durata miscarii dedusa din numarul de cadre care cuprind miscarea respectiva.

Miscarea unghiulara (care se produce n jurul unui centru de rotatie sau axa) poate fi masurata cu raportul pe imaginea prelucrata grafic. Viteza unghiulara (W) este definita ca rata a deplasarii n timpul scurs. Relatia dintre viteza lineara (V) si viteza unghiulara (W) este data de formula V=r*W (r = raza).

Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spatiale, de viteza si acceleratie a miscarilor Miscarile corporale si miscarile obiectelor utilizate n activitatile corporale se caracterizeaza prin indicatori de durata, traiectorie si distanta, viteza si acceleratie, energie. Studiul acestor miscari presupune nregistrarea obiectiva a indicatorilor si masurarea lor, traducerea lor n unitatile de masura standard. n afara acestor indicatori masurabili - parametri - miscarile corporale au particularitati care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico - metodic. Astfel de caracteristici sunt usurinta, eleganta, ncadrarea, expresivitatea si sunt rezultate ale nivelului de adaptare a miscarilor la conditii si cerinte.

Durata si succesiunea constituie dimensiunile temporale ale miscarilor. Masurarea lor se face prin tehnicile cronometriei. n activitatea de educatie fizica si sport vom masura durate ale lectiilor sau partilor acesteia, ale unei alergari de viteza sau de rezistenta, a executiei n gimnastica, ale latentei la start, etc. Succesiunea n timp a unor miscari sau elemente ale miscarilor se exprima n timp si n ritm. Tempoul este masura frecventei elementelor de miscare pe unitatea de timp (ex. frecventa de vslire, frecventa pasilor, etc.). Ritmul reprezinta structura temporala a unor miscari care se repeta si prezinta accente si anumite raporturi ntre partile care alcatuiesc aceasta structura. Instrumentele de masura si nregistrare a duratei sunt: - cronometrele; - cronografele - dispozitive de nregistrare grafica a duratelor; - dispozitive si instalatii de traducere a unor marimi de alta natura n marimi temporale, ca de exemplu: bastonul cazator (pentru timpul de reactie); - sistemele de declansare - oprire a cronografelor sau cronometrelor. Masurarea caracteristicilor spatiale ale miscarii Caracteristicile spatiale ale miscarilor si actiunilor pot fi studiate pentru ele nsele, ca parametri caracteristici sau ca masura de referinta pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza sau detenta (naltimea sariturii indicnd forta subiectului).

Principalele caracteristici spatiale sunt exprimate n pozitia, distanta, marimea, forma, ntinderea obiectelor lumii reale. Spatiul este tridimensional (infinit, omogen si izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza pozitia unui obiect n raport cu un punct de referinta. Miscarile corporale si miscarile obiectelor n spatiu au ca elemente definitorii pozitia si traiectoria. Pozitia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z)iar traiectoria prin caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs pe aceasta traiectorie) si fizice (rectilinie, curbilinie). Alte caracteristici ale miscarilor cum sunt amplitudinea si forma, se reduce n cele din urma, la pozitii si succesiuni de pozitii pe o anumita traiectorie. Studiul caracteristicilor spatiale se face n strnsa legatura cu caracteristicile de timp si energie. Pentru masurarea lungimilor se utilizeaza: ruleta, banda metrica, vizoare optice si electronice, compasul, hodograful. Compasul este un instrument vechi utilizat n masurarea terenurilor. Are o deschidere de 2 - 2,5 m. Pentru distantele lungi se folosesc hrtiile topografice. Podometrul este un captor n forma de ceas, prevazut cu un balansoar mecanic, care la socul produs de pasul drumetului marcheaza o cifra n plus. Avnd pasul etalonat, turistul poate cunoaste distanta aproximativa parcursa. Hodometrul este o instalatie avnd o roata (de bicicleta) care ruleaza pe sol, fiind prevazuta cu un contact care marcheaza fiecare rotire pe un contor. Circumferinta rotii, nmultita cu numarul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.

Masurarea lungimilor pasilor ntr-o alergare de viteza se efectueaza direct, dupa urmele lasate pe pista. n afara de datele metrice, studiul lungimilor pasilor la acelasi alergator ntr-o perioada de timp indica nivelul stabilitatii stereotipului dinamic cortico- neuro - motric. Distantele parcurse de un sportiv ntr-un joc pot fi apreciate destul de precis folosind transpunerea traseului din teren pe macheta tiparita a acestuia. Traseul de pe macheta se "citeste" cu "curbimetrul" - instrument de masurare a distantelor pe harta - urmarind drumul nscris pe macheta. Indicatorii cifrici nscrisi de pe cadranul curbimetrului, nmultiti cu raportul de reducere a machetei fata de teren (scara machetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv. Masurarea unghiurilor care exprima schimbarea pozitiilor corpului ntr-o articulatie oarecare sau limitele n care se face miscarea (mobilitate articulara) se efectueaza cu goniometrul. Masurarea vitezei si acceleratiei miscarilor Viteza (raport spatio-temporal) are semnificatii si aspecte diferite n activitatile corporale: viteza de reactie, de repetitie, de executare, de deplasare, de accelerare. Viteza de reactie, mai corect timpul de reactie (T.R.), este durata perioadei latente a unei reactii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere). Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start n atletism, lovitura de la scrima sau box) se utilizeaza instalatii adecvate: contacte care se nchid la declansarea focului si se deschid la ridicarea bratelor de pe pista, sau la desprinderea piciorului de pe bloc - start.

Instrumentele de masura pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu V=10cm/s). Viteza de repetitie reprezinta tempoul maxim al unei miscari fara nici o ncarcatura, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a ctiva milimetri - la proba "tapping" - sau de ctiva centimetri la probele de "teren". Proba "tapping" consta n efectuarea cu cea mai mare viteza, timp de sase secunde, a unei batai la o cheie de contact (tip Morse) legata de un contor, sau cu creionul pe o banda de hrtie ce se deplaseaza usor, pentru a nu se suprapune punctele. Numarul de puncte sau batai indica viteza de repetitie. Proba se face att pentru mna ct si pentru picior, cu chei adecvate. Viteza de executie. Termenul se foloseste pentru miscarile si actiunile cu traiectorie foarte scurta, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de miscari care necesita executie rapida sunt n box, scrima, aruncarile la cos sau la poarta. Masurarea vitezei de executie a unor astfel de miscari se face cu tehnici asemanatoare masurarii T. R. Adica: un cronograf sau un cronometru electric pus n actiune de un releu sau contact care este actionat de semnalul la care sportivul trebuie sa reactioneze si un ntrerupator actionat de finalul actului motric. Masurarea vitezelor partiale. n cursele de semifond si fond, vitezele partiale pot fi masurate destul de usor cu cronometru cu dublu stop sau cu un aparat de tip poligraf sau actograf pe care se nscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin fata reperelor. Studiul caracteristicilor de forta si energie a miscarilor

Forta este definita ca fiind capacitatea organismului de a nvinge, prin contractii musculare, o rezistenta sau masura actiunii mecanice a unui corp asupra altui corp F=ma. Varietatea sub care se ntlneste forta si faptul ca prezinta oscilatii n momente diferite de timp, determina masurarea si nregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, conceputa si adaptata pentru cele mai variate forme de manifestare (tractiune, mpingere, mentinere, lovire etc.). Dinamometria se bazeaza pe folosirea dinamometrelor din cele mai variate constructii, toate avnd la baza proprietatile elastice ale diferitelor materiale. Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval, prevazut n

centrul sau cu un dispozitiv simplu bazat pe prghii si cu un ac ce arata, pe un cadran, valoarea fortei flexorilor palmari. Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru masurarea fortei maxime, a preciziei reproducerii unei miscari si rezistentei diferitelor grupe musculare. Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul dinamicii fortei n timp, la sarituri sau n startul probelor de viteza. Tensiometrul este un dispozitiv de nregistrare a fortei diferitelor grupe musculare bazat pe presiunea exercitata de un cablu inextensibil asupra unui sistem de masurare. Metode si tehnici pentru masurarea detentei

Saritura n naltime de pe loc sau cu elan de 2-3 pasi este cel mai simplu procedeu de masurare a detentei. Pentru aceasta este necesar sa se nsemneze pe un panou vertical sau pe perete naltimea executantului cu mna ntinsa n sus, n dreptul degetului mijlociu, dupa care acesta executa saritura si lasa o urma (pe panou sau pe perete). O. Ungureanu (Iasi) a imaginat un aparat care consta dintr-o banda metrica rulanta pe un tambur care nu se misca liber. Banda este prinsa de o centura care se leaga n jurul taliei subiectului, capatul liber al benzii metrice este fixat pe sol; subiectul efectueaza o saritura pe verticala, timp n care se deruleaza si banda pe tambur. naintea sariturii si dupa aterizare se citesc datele din dreptul tamburului, dupa care se face diferenta care exprima valoarea detentei. Masurarea detentei se face si prin metode mecanografice, care au la baza un aparat compus din resoarte si dispozitive de nregistrare care ofera date despre desprinderea pe verticala. Cu ajutorul mecanografului se recolteaza urmatoarele date: profunzimea genuflexiunii; naltimea sariturii; timpul n care se efectueaza genuflexiunea, ntinderea piciorului si zborul; durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii; numarul de sarituri n unitatea de timp; puterea dezvoltata n timpul sariturii.

Masurarea fortei si andurantei musculare Muschii corpului detin energia necesara fortei de contractie pentru mentinerea unei anumite pozitii, deplasarii corpului sau mpingerii si tragerii obiectelor de la sau spre el. Orice activitate necesita o cantitate de forta. Dezvoltarea fortei este obiectiv de baza n obtinerea performantei n sport. Forta statica reprezinta maximum de forta efectiva care se aplica dintr-o data asupra unui obiect imobil, de catre individul aflat ntr-o pozitie imobila, standardizata. Forta statica se refera la contractia statica sau izometrica. Forta dinamica relativa. Performanta de forta a individului trebuie raportata la greutatea corpului sau dupa formula: Forta dinamica relativa a subiectului = Performante de forta / Greutate corporala. Criteriul greutatii corporale este utilizat n stabilirea categoriilor n haltere, lupte, box, ntruct forta dinamica este efectiv relativa. Anduranta musculara dinamica= efectuarea unei miscari contra unei rezistente mari (cel putin de doua ori) sau a unei rezistente mai mici ntr-un numar mai mare de repetitii. Ea poate fi evaluata sub diferite aspecte: -de scurta durata - activitate foarte intensa pna la 30 sec. (flotari); -de durata mijlocie - activitate de intensitate moderata, pna la cel mult 4 -de lunga durata - activitate de intensitate redusa (alergari de distanta, ciclism, not);