Sunteți pe pagina 1din 65

UNIVERSITATEA „ DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ŞTIINŢE UMANISTE, ECONOMICE ŞI


INGINEREŞTI

TEORIA EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI SPORTULUI

2017
Lector:
Triboi Vasile, doctor în pedagogie,
conferenţiar universitar,
Decan al Facultăţii de Sport,,
Antrenor Emerit al Republicii Moldova,
Conţinutul temelor
I. OBIECTUL DE STUDIU AL TEORIEI ŞI METODICII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE
1.1. Teoria educaţiei fizice şi sportive
1.2. Metodica educaţiei fizice şi sportului
II NOŢIUNILE DE BAZĂ, PRINCIPALE ALE TEORIEI ŞI METODICII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI
2.1. Mişcarea omului; actul motric şi exerciţiul fizic; acţiunea şi activitatea motrică.
2.1.1. Mişcarea sau motricitatea omului
2.1.2. Actul motric sau elementul de mişcare.
2.1.3. Exerciţiul fizic (gestul motric).
2.1.4. Acţiunea motrică.
2.1.5. Activitatea motrică.
2.2. Alţi termeni, alte noţiuni importante.
2.2.1. Dezvoltarea fizică.
2.2.2. Capacitatea motrică (fizică).
2.2.3. Cultura fizică.
2.2.4. Kinetoterapia.
III. CATEGORIILE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE.
3.1. Educaţia fizică şi sistemul de educaţie fizică.
3.1.1. Sistemul educaţiei fizice şi sportive în Republica Moldova.
3.2. Sportul, antrenamentul şi concursul sportive.
3.2.1. Sportul.
3.2.2. Antrenamentul sportive.
3.2.3. Concursul sportiv.
3.3. Educaţia pentru timp liber - Sportul pentru toţi.
3.4. Sportul pentru handicapaţi.
IV. FINALITĂŢILE SI OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ.

4.1. Obiectivele instructiv-educative ale educaţiei fizice şi sportive şcolare


V. FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI.
5.1. Funcţia dezvoltării armonioase, a perfecţionării fizice.
5.2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.
5.3. Funcţia igienică.
5.4. Funcţia educativă.
VI. SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE.
6.1. Mijloacele de bază, specifice, ce aparţin domeniului educaţiei fizice şi sportive.
6.1.1. Exerciţiul fizic.
6.1.2. Metodele şi mijloacele folosite pentru asigurarea refacerii capacităţii de efort a a subiecţilor.

6.1.3. Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice activităţii de educaţie fizică şi sport


6.3. Formele de bază ale practicării exerciţiilor fizice: gimnastica, jocul, dansul, sportul şi unele forme ale
turismului.
6.3.1. Jocul.
6.3.2. Dansul.
6.3.3. Sportul şi unele forme ale turismului.
VII. CALITĂŢILE MOTRICE.

7.1. Calitatea motrică viteza.

7.2. Calitatea motrică forţa.

7.3. Calitatea motrică rezistenţa.

7.4. Calitatea motrică îndemânarea.

7.5. Calitatea motrică mobilitatea.

7.6. Calităţile motrice combinate şi complexe.

7.7. Suplețea.

VIII. ELEMENTE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE EDUCAŢIEI

8.1. Definitiile şi funcţiile metodelor didactice.

8.2. Clasificarea metodelor didactice.

8.2.1. Metodele verbale

8.2.2. Metodele intuitive (nonverbale.)

8.3. Metodele de învăţare.

8.3.1. Exersarea.

8.3.2. Problematizarea.

8.3.3. Metoda studiului individual.


BIBLIOGRAFIE

1. Dragnea, Adrian. Teoria edicaţiei fizice şi sportului. Bucuresti Editura


Cartea Şcolii, 2000. 241 p.
2. Raţă, Gloria. Didactica educaţiei fizice şi sportului. – Bacău: Alma Mater,
2004.
4. Septimiu Florian Todea, Teoria edicaţiei fizice şi sportului. Bucuresti. Editura
Fundaţiei “România de Mâine”, 2001. 131 p.
3. Siclovan, I. Teoria educatiei fizice si sportului. Bucuresti, Editura Stadion,
1972.
5.Круцевич Т.Ю. Теория и методика физического воспитания. I том. –
К.: Олимпийская литература, 2003. – 424с.
6.Круцевич Т.Ю. Теория и методика физического воспитания. II том. –
К.: Олимпийская литература, 2003. – 392с.
7.Курамшин Ю.Ф. Теория и методика физической культуры: Учебник / -
М.: Советский спорт, 2003. – 464 с.
8. Матвеев Л.П. Теория и методика физического воспитания. (в 2-х т.) .
М., Физкультура и Спорт» , 1976.
Lecţia nr.1
TEMA: OBIECTUL DE STUDIU AL TEORIEI ŞI METODICII EDUCAŢIEI FIZICE
ŞI SPORTIVE
1.1. Teoria educaţiei fizice şi sportive
Obiectul de studiu al Teoriei şi Metodicii educaţiei fizice şi sportive poate fi definit în legătură cu
practicarea exerciţiilor necesare dezvoltării şi perfecţionării indicilor dezvoltării fizice a individului, în parale
l cu cei ai capacităţii motrice, precum şi desfăşurarea activităţilor specifice de pregătire şi întrecere în care se
urmăreşte valorificarea intensivă a formelor de practicare a acestor exerciţii.
Teoria Educaţiei Fizice poate fi definită ca „generalizarea practicii educaţiei fizice sub forma
cunoştinţelor ştiinţifice, ordonate sistematic, care reflectă şi dezvăluie esenţa şi legile aplicării ei". Acesta studiază
finalităţile şi obiectivele domeniului în diferite etape de dezvoltare a societăţii, corelaţiile ei cu ştiinţele de graniţă,
conţinuturile, mijloacele, metodele şi formele de organizare, de desfăşurare, precum şi proiectarea şi evaluarea
activităţilor specifice.
Teoria sporturilor poate fi definită ca „generalizarea practicii sportului sub forma cunoştinţelor
ştiinţifice şi datelor obiective, care reflectă principiile, metodele şi organizarea pregătirii şi întrecerilor din
diferite discipline, ramuri şi probe sportive".
Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive asigură viziunea de ansamblu/ea fiind o ştiinţă de sinteză,
după cum am văzut. Aceasta reuneşte într-un singur tot datele tuturor ştiinţelor (biologice, ale naturii
şi a celor matematice) utilizate în dezvăluirea unor aspecte, laturi şi condiţii ale educaţiei fizice şi sportului,
aceste date fiind importante pentru înţelegerea legilor generale ale acestui domeniu.
Teoria educaţiei fizice şi sportive abordează problematica ce vizează originea ştiinţei domeniului şi
relaţia cu celelalte ştiinţe; noţiunile fundamentale ale educaţiei fizice şi sportului; idealul, funcţiile şi obiectivele
domeniului; educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale; categoriile Teoriei educaţiei fizice şi sportului
(Educaţia fizică şi sistemul de educaţie fizică, inclusiv în ţara noastră; Sportul -antrenamentul şi concursul sportiv;
Educaţia pentru timp liber -Sportul pentru toţi); funcţiile şi mijloacele educaţiei fizice şi sportului; educaţia fizică şi
sportivă în diferitele perioade ale vieţii etc.
1.2. Metodica educaţiei fizice şi sportului

Metodica educaţiei fizice şi sportului abordează această activitate ca proces instructiv-


educativ, cu componentele sale; tehnologia procesului didactic, strategiile şi principiile didactice în
activitatea de educaţie fizică si antrenament sportiv; sistemul formelor de organizare a activităţii de
educaţie fizică şi sport lecţia ca formă de bază în acest sistem; determinarea, dirijarea şi dinamica
efortului în activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară; desfăşurarea lecţiei în condiţii speciale;
tipologia, structura şi densitatea lecţiei de educaţie fizică; particularităţile activităţii de educaţie fizică şi
sportivă în diversele verigi ale sistemului de învăţământ şi metodologia de realizare a componentelor
modelelor structurale specifice; proiectarea activităţii didactice planificarea şi evidenţa activităţii de
educaţie fizică şi sportivă etc.
Ca şi alte ştiinţe, Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportului are izvoare alcătuite din:
moştenirea teoretică şi practică în măsură să asigure valorificarea critică a celor mai valoroase idei,
noţiuni, concepte, sisteme de acţiune în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului;
totodată, practica activităţii de educaţie fizică şi sportiyă rămâne izvorul celor mai eficiente, valoroase
metode ce urmează a fi preluate şi generalizate.
Între practică şi teorie trebuie să existe un raport, o unitate. În situaţia în care şi ca urmare a
achiziţiilor oferite de cercetarea ştiinţifică, teoria o ia înaintea practicii sau printr-o activitate
laborioasă, creativă a specialiştilor, practica o ia înaintea teoriei se impune punerea de acord între cele
două aspecte ale fenomenului . Concret, se poate aprecia că în prezent, în ţara noastră, în domeniul
educaţiei fizice şcolare sau a Sportului pentru toţi, teoria este înaintea practicii. Aceasta şi ca urmare a
condiţiilor materiale precare în multe locuri (lipsa sălilor, a terenurilor, a materialelor şi instalaţiilor
sportive). în acelaşi timp, în domeniul sportului, în unele ramuri şi probe, practica (rezultatele de
excepţie, performanţe de nivel mondial) este -înaintea teoriei.
Asigurarea unui raport firesc între teorie şi practică - şi chiar asigurarea unui rol
determinant al teoriei - are menirea să stimuleze activitatea practică, fapt posibil şi prin implicarea
activităţii de cercetare ştiinţifică.
Lecţia nr.2
TEMA: NOŢIUNILE DE BAZĂ, PRINCIPALE ALE TEORIEI ŞI METODICII EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI SPORTULUI

În decursul evoluţiei, a schimbărilor care au avut loc în activitatea de educaţie fizică şi sport,
noţiunile, normele, metodele specifice, care au contribuit la constituirea ştiinţei domeniului, au
cunoscut modificări, perfecionări şi din punct de vedere al terminologiei. Cu dorinţa de a clarifica
sensul şi importanţa unor noţiuni, a unor termeni de bază s-a apelat la o serie de lucrări de
specialitate şi în mod deosebit la „Terminologia educaţiei fizice şi sportului" .
2.1.1. Mişcarea sau motricitatea omului
Mişcarea sau motricitatea omului, prin prisma educaţiei fizice, este actul mecanic care
comportă deplasarea unui segment al corpului faţă de altele sau a întregului corp faţă de obiectele
înconjurătoare. Mişcarea este o funcţie a sistemului muscular care se execută cu cheltuială de
energie şi în legătură cu celelalte funcţii ale organismului, în care sistemul nervos central are rolul
hotărâtor. Definiţia mişcării: „Expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om
pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social şi efectuarea deprinderilor specifice
diferitelor discipline sportive". Formarea dorinţei de mişcare este un obiectiv important al
educaţiei permanente. Literatura de specialitate evidenţiază numeroase genuri, forme, tipuri ale
mişcării omului, ca de exemplu: mişcarea uniformă, accelerată, ciclică, aciclică, activă, pasivă,
voluntară, involuntară, automată etc. şi are caracteristici, parametri temporali, spaţiali, energetici
etc.
Elementele care compun mişcarea omului sunt: actul motric (elementul de mişcare), exerciţiul
fizic (gestul motric), acţiunea motrică şi activitatea motrică.
2.1.2. Actul motric sau elementul de mişcare.
Definiţie: un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii
unui efect elementar de adaptare sau construire a unei acţiuni motrice".
Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual şi automatizat. Exerciţiul fizic este un
act motric special.
2.1.3. Exerciţiul fizic (gestul motric).
Repetarea frecventă a unui act motric (mişcări) este exerciţiul. Repetarea acestuia determină
perfecţionarea mişcării, executarea acesteia în cât mai bune condiţii. Definiţie:, Actul motric, repetat
sistematic şi conştient în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportive".
2.1.4. Acţiunea motrică.
Definiţie: „Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul
realizării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice".
Acţiunea motrică e o deprindere, având un mecanism precis. De exemplu: un exerciţiu acrobatic, de
echilibru, mersul, alergarea, săritura, aruncarea etc. sunt acţiuni motrice care au efecte imediate în urma
executării lor, dar pot fi şi înglobate într-o suită de efecte se obţin în urma unei activităţi motrice, în
cazul nostru, procesul de educaţie fizică şi sportivă.
2.1.5. Activitatea motrică.
Definiţie: „Ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de
organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a
dinamicii acestuia. Ea este folosită şi ca „o expresie care caracterizează numai acele exerciţii fizice care
se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu anumit scop".
Calitatea motrică are înţelesul principal „de aptitudine a individului de a executa mişcări exprimate
în indici de forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză". Este o caracteristică dobândită şi
perfectibilă.Motricitatea este o „însuşire a fiinţei umane, înăscută şi dobândită, de a reacţiona cu ajutorul
aparatului locomotor la stimulii externi şi interni sub forma unei mişcări".
Lecţia nr.3
Capitolul II
TEMA: NOŢIUNILE DE BAZĂ, PRINCIPALE ALE TEORIEI ŞI METODICII
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Dezvoltarea fizică
Definiţie: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici) ai individului, rezultat cumulativ al
factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol
însemnat".
Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a indicilor morfologici (somatici sau
antropometrici) şi a celor funcţionali (calitativi), precum şi a celor care asigură o proporţionalitate optimă
identică cu valorile unui organism sănătos.
În procesul de dezvoltare, de creştere normală (ontogeneză), aşa cum vom vedea, individul se
dezvoltă şi fizic. Ca urmare a practicării educaţiei fizice şi a sportului creşterea poate fi influenţată în mai
mare măsură. Tocmai de aceea una dintre finalităţile activităţii de educaţie fizică şi sportivă este „dezvoltarea
fizică concretă şi armonioasă (şi echilibrată)". Aceasta se realizează cu ajutorul unor obiective medii şi
speciale (operaţionale), a unor metode specifice, de mare importanţă şi eficienţă, ce asigură creşterea corectă
şi armonioasă a organismului individului.
Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea fizică" sau cu „condiţia fizică", ori
asociată cu „dezvoltarea calităţilor motrice".
Dezvoltarea fizică este rezultatul practicării exerciţiilor fizice, având ca rezultat realizarea unor
indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativi şi proporţionali şi care asigură dezvoltarea fizică corectă
şi armonioasă.
În mod concret, prin dezvoltarea fizică armonioasă se urmăreşte:
♦ creşterea şi dezvoltarea normală a organismului;
♦ evoluţia normală a indicilor morfologici (somatici), care se observă vizual sau se obţin prin
măsurători.
Capacitatea motrică (fizică).
Definiţie:,Ansamblul aptitudinilor, a posibilităţilor motrice ale
individului de a executa mişcări exprimate în indici ai calităţilor
motrice". Este rezultatul activităţii de educaţie fizică şi de antrenament
sportiv.
Capacitatea motrică reuneşte deprinderile şi priceperile motrice
de bază, cele utilitar-aplicative, precum şi pe cele specifice ramurilor de
sport ca şi calităţile motrice.
în literatura de specialitate capacitatea motrică mai este definită şi:
„solicitarea motrică",,, capacitatea fizică" sau „capacitatea psiho-
motrică".
Îmbunătăţirea capacităţii motrice este obiectivul prioritar specific
al activităţii de educaţie fizică şi sport. Ea se clasifică astfel:
a.specifică, în situaţiile în care reuneşte calităţile motrice,
deprinderile şi priceperile caracteristice unor ramuri de sport;
b.generală, în cazurile în care reuneşte calităţile motrice de bază,
precum şi deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-
aplicative.
Cultura fizică
În diverse ţări, Cultura fizică este considerată o componentă a culturii universale.
Ea sintetizează valorile spirituale şi materiale (ce vizează categoriile domeniului, cadrul
normativ, instituţiile specifice, latura materială etc).
în sfera Culturii fizice sunt incluse atât cunoştinţele teoretice, cât şi achiziţiile practice.
Noţiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza efectele generale ale
aplicării concentrice a tuturor elementelor care şi compun sfera.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului face posibilă lărgirea ariei cunoştiinţelor din
domeniul practicării educaţiei fizice şi sportului. Acestea completează aria culturii unui
popor, creează valori certe, materiale şi spirituale. Abordarea interdisciplinară a
domeniului teoretic al educaţiei fizice şi sportului favorizează lărgirea cunoaşterii omului şi,
o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de noi valori în ansamblul cunoaşterii omenirii.
Valorile certe sunt şi performanţele sportive, procedeele şi elementele tehnice şi tactice ce se
constituie în adevărate modele ideale, ce sunt preluate de generaţiile viitoare. Dezvoltarea
educaţiei integrale şi permanente sunt bunuri sociale.
În procesul nemijlocit de practicare a educaţiei fizice şi a sportului se crează
numeroase şi durabile valori culturale care sunt posibile şi datorită asocierii exerciţiilor
fizice cu muzica, cu dansul, cu tot ce ţine de frumuseţea fizică, estetică şi morală.
Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de natură cognitivă,
generalizatoare, axiologică, ci şi cele ce ţin de creaţie şi concepţie, ca de exemplu, baza
materială creată (săli, stadioane, piscine etc).
În concluzie, se poate afirma că noţiunea cultură fizică are o sferă largă, iar
elementele sale de conţinut, prin a căror valoare se integrează în fenomenul culturii, ţin de:
♦ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice ce au dus la constituirea sistemelor de organizare şi practicare
a exerciţiilor fizice şi a sportului, la perfecţionarea măiestriei tehnice şi tactice; creşterea performanţelor
sportive;
♦idealul societăţii cu privire la perfecţionarea fizică, reflectat în literatură, pictură, sculptură,
coregrafie, dar şi în activitatea productivă;
♦ansamblul rezultatelor obţinute în activitatea practică, asocierea cu valorile educaţiei morale şi
estetice;
♦valorile de natură creativă şi materială: instalaţii, amenajări şi construcţii sportive şi de agrement,
baze de pregătire şi concurs etc;
♦valori realizate prin diversele forme de concurs şi spectacol sportiv: spiritul sportiv, precum şi
alte aspecte de natură estetică şi morală.
Toate aceste elemente, care întregesc şi amplifică fenomenul culturii, beneficiind de mijloacele
mass media şi, în primul rând, de televiziune, care amplifică procesul cunoaşterii, include acte de certă
valoare, de natură nu numai fizică, ci şi artistică, estetică şi morală.
Kinetoterapia.
Denumirea de „kinetoterapie", provine din limba greacă : kinein = a se mişca şi therapya =
tratament.
Kinetoterapia este definită ca: „principalul mijloc complex terapeutic, de recuperare prin folosirea
unui sistem de exerciţii fizice cu acţiune asupra întregului organism".
Kinetoterapia este tot mai frecvent folosită, în prezent, în taţiunile balneo-climaterice, alături de
utilizarea factorilor naturali. Această metodă, de terapie propriu-zisă, prin mişcare, ori kinetopro-filaxie sau
kinetologie, de recuperare funcţională, asigură folosirea unor metode specifice apelându-se la exerciţiile de
gimnastică şi care urmăresc: corectarea deficienţelor fizice; asigurarea forţei optime şi a supleţei articulare.
De asemenea, utilizarea acestor exerciţii de gimnastică influenţează pozitiv starea funcţională a
sistemului cardio-respirator, asigurând şi o relaxare generală, fizică şi psihică.
a.Sistemul nervos:
♦ crearea unei stări optime psihice;
♦ reglarea echilibrului proceselor nervoase;
♦ asigurarea echMmihiiîntre tonusul simpatic şi celparasimpatic;
♦ îmbunătăţirea calităţii activităţii motrii.
b.Sistemul respirator:
♦ mărirea amplitudinii cutiei toracice şi a diafragmului;
♦ menţinerea elasticităţii cutiei toracice;
♦ îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare şi activitatea schimburilor gazoase.
c.Sistemul cardio-vascular:
♦ scăderea frecvenţei cardiace de repaus;
♦ creşterea debitului sanguin şi a volumului de sânge circulant;
♦ reducerea tensiunii diastolice;
♦ îmbunătăţirea circulaţiei de întoarcere, venoase şi limfatice;
♦ îmbunătăţirea capilarizării miocardului.
d.Sistemul digestiv:
♦ îmbunătăţirea tonusului musculaturii gastrice;
♦ stimularea tonusului peristaltismului intestinal;
♦ creşterea tonusului vezicii biliare si îmbunătăţirea evacuam bilei.
e.Procesele metabolice:
♦ intensificarea proceselor de oxidoreducere;
♦ creşterea necesităţii consumului de oxigen;
♦ favorizează consumul de glucoza la nivelul muscular şi micşorează glicemia;
♦ normalizează colesterolemia şi trigliceridemia, contribuind la profilaxia bolilor
vasculare degenerative.
Este tot mai mult recunoscută implicarea kinetoterapiei în toate cele patru
compartimente majore ale reabilitării, fiind indispensabilă recuperarea medicală şi
readaptarea psihică.
♦ Kinetoterapia deficienţelor nechirurgicale;
♦ Kinetoterapia preoperatorie;
♦ Kinetoterapia postoperatorie. Obiectivele lor comune urmăresc:
♦ Ameliorarea capacităţii generale de mişcare;
♦ Ameliorarea stării funcţionale a organismului;
♦ Stimularea stării psihice.
Lecţia nr.4
CAPITOLUL III
TEMA: CATEGORIILE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE.
Educaţia fizică şi sistemul de educaţie fizică.
Educaţia fizică „este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor
fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului".
Prin natura exerciţiilor educaţia fizică este fiziologică prin metodă, este pedagogică prin efectele sale, este biologică, iar
prin organizare şi activitate este socială.
Educaţia fizică este, aşadar, o activitate complexă, o categorie de bază a domeniului ce valorifică extensiv
exerciţiul fizic în vederea realizării obiectivelor ce urmăresc dezvoltarea şi perfecţionarea omului. Educaţia fizică nu se
reduce doar la practicarea exerciţiilor de mişcare, ci vizează deopotrivă funcţiile educaţiei integrale, având legătură cu
educaţia intelectuală, morală, estetică etc.
Educaţia fizică este o componentă a educaţiei permanente, face parte din sfera generală a educaţiei, „este
elementul educaţiei care foloseşte activităţile fizice şi influenţele agenţilor naturali în mod sistematic".
Practicarea activităţilor fizice, vizând caracterul formativ al acestora este denumită generic educaţie fizică,
fiind componentă a educaţiei permanente; în acest cadru sportul aduce elementul competitiv, de întrecere.
Educaţia fizică şi sportul sunt categoriile de bază prin care se acţionează în scopul dezvoltării fizice şi perfecţionării
motrice (de mişcare) a oamenilor, prin folosirea aceloraşi mijloace - exerciţiile tice - deosebirea dintre ele fiind
determinată de metodele folosite i de finalităţile şi obiectivele urmărite.
Funcţia socială a educaţiei fizice a fost prezentă de-a lungul uturor formaţiunilor social-economice şi
politice. Are un real in acter complex, contribuind atât la ameliorarea însuşirilor biologice a oamenilor, cât şi la
realizarea unor importante funcţii sociale, ullural-educative, ce vizează spiritul, formarea personalităţii, ducaţia
integrală şi permanentă.
Noţiunea sau conceptul de educaţie fizică este o abstractizare, o generalizare a experienţelor acumulate în
timp, în acest domeniu.
În acelaşi timp, educaţia fizică este un proces didactic, instructiv-educativ, care cuprinde cele două
componente de bază: instruirea = informarea şi educarea = formarea. Acest proces se organizează şi se desfăşoară în
unităţi specializate (şcoli, facultăţi, unităţi militare, asociaţii etc.) sau ca activitate interdependentă (prin practicarea
diferitelor forme de activităţi sau exerciţii fizice).
Pe lângă caracterul predominant formativ, educaţia fizică are şi caracter competitiv.
Educaţia fizică vizează: a. dezvoltarea fizică armonioasă şi b. cultivarea şi formarea capacităţii motrice.
Sistemul educaţiei fizice şi sportive în Republica Moldova.
În ţara noastră, aşa cum am văzut, noţiunea de sistem de educaţie fizică şi sport are în vedere teoria,
practica şi organizarea domeniului. Toate acestea s-au perfecţionat continuu, astfel că, în prezent, putem afirma că
sistemul nostru dispune de o organizare pe baza unor principii clare, de caracteristici şi componente fundamentate
ştiinţific şi care asigură eficienţă întregii activităţi de educaţie fizică şi sport. La acestea se adaugă preocuparea
pentru continua dezvoltare a mijloacelor materiale şi a perfecţionării formelor de pregătire a cadrelor.
Sistemul de educaţie fizică şi sport din R.Molodova se întemeiază pe:
♦ o concepţie clară, fundamentată pe baza tradiţiilor naţionale (Sistemul nostru are un caracter naţional)
♦ achiziţiile cercetării ştiinţifice şi experienţei specifice domeniului;
♦ receptivitate faţă de tot ce e nou şi eficient (caracter dinamic deschis);
♦ capacitate de reglare şi autoreglare (la nivelul tuturor subsis-temelor şi a sistemului);
♦ o organizare ce permite desfăşurarea activităţilor la nivelul locului de studiu sau de muncă;
♦ realizarea finalităţilor şi obiectivelor domeniului printr-un conţinut, strategie şi tehnologie specifice;
♦ dispune de unităţi organizatorice caracteristice domeniului sistemului (asociaţii şi cluburi sportive,
unităţi caracteristice învăţă-mântului, armatei, altor departamente, ca şi organisme specializate, la nivel local,
judeţean şi central);
♦ asigurarea unei îndrumări şi conduceri unitare la nivelul tuturor subsistemelor domeniului educaţiei
fizice şi sportive;
♦ asigură activităţi de educaţie fizică, pe baza cunoaşterii şi respectării particularităţilor de vârstă, sex,
profesie, grad de pregătire, opţiunile subiecţilor etc;
♦ asigurarea unei legături eficiente între categoriile, eşaloanele unei structuri piramidale, care are la bază
Sportul pentru toţi, apoi sportul şcolar, baza de masă a sportului de performanţă şi, în final, sportul de elită;
♦ concentrarea talentelor în clase şi şcoli speciale cu program de educaţie fizică, în centre de pregătire
olimpică, loturi naţionale etc. şi asigurarea unei eficiente sporite activităţii de selecţie, pregătire şi, în final, obţinerea
unor rezultate sportive deosebite;
♦ asigurarea unei îndrumări şi conduceri unitare la nivelul tuturor subsistemelor domeniului educaţiei
fizice şi sportive;
♦ un sistem perfecţionat de pregătire a cadrelor din activitatea de educaţie fizică şi sportivă.
Sportul
Caracteristicile şi semnificaţiile sportului, în zilele noastre, fac ca această activitate să
reprezinte un adevărat fenomen social.
Sportul beneficiază de un sistem complex de întreceri, competiţii, organizate cu diverse scopuri,
beneficiază de implicarea diverselor sectoare economice, a industriei în dezvoltarea bazei materiale, ca şi
de creşterea preocupărilor pentru lărgirea bazei sale ştiinţifice, prin implicarea Institutelor de cercetare,
precum şi de o sporită preocupare pentru formarea şi perfecţionarea cadrelor de specialitate.
Sportul, ca şi educaţia fizică, dispune de sisteme specifice şi de principii care îl individualizează
faţă de celelalte categorii ale domeniului educaţiei fizice din care face parte, în primul rând, prin faptul că
valorifică acelaşi mijloc - exerciţiul fizic, evident de o manieră proprie.
Sportul este definit astfel, în art.2 al Cartei Europene a Sporturilor: „Sport înseamnă toate
formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze
condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate
în competiţii de orice nivel".
Trăsătura principală a sportului este întrecerea, competiţia, care valorifică acumulările
înregistrate în urma efectuării antrenamentelor respective.
Obţinerea de rezultate înalte într-una dintre formele de practicare a exerciţiilor fizice, prin
valorificarea la maxim a im li naţiilor şi talentelor celor ce practică diferitele ramuri şi probe, te un
obiectiv de seamă al sportului.
Sportul are cu precădere un caracter competitiv, pe lângă cel formativ. Impulsul marilor
întreceri sportive şi în mod deosebit al campionatelor Mondiale şi al Jocurilor Olimpice se datoreşte şi că
acestea sunt grandioase spectacole, urmărite de miliarde de spectatori prin mijloacele televiziunii.
Sportul este: competiţie, întrecere, dar şi cadrul de manifestare spiritului de echipă, a spiritului
olimpic şi de fair-play.
Sportul este practicat nu numai în şcoli şi nu doar în timpul liber, pentru numeroşi oameni el
este o profesie. Sportul înseamnă nu numai participare în competiţii, ci şi participare în calitate de
spectatori. Tot mai mulţi oameni citesc despre sport, frecventează stadioanele şi sălile de spori.
Lecţia nr.5
Capitolul III.
TEMA: CATEGORIILE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE
Antrenamentul
Expresia antrenament sportiv are mai multe sensuri. Fiziologii II definesc ca
totalitatea solicitărilor organismului care determină adaptarea funcţională şi morfologică a
acestuia, exprimată în final prin creşterea capacităţii de efort. Termenul de antrenament se
foloseşte, în prezent, pentru orice instruire organizată, care urmăreşte creşterea rapidă a
capacităţilor fizice, motrice, psihice etc. Noţiunea „antrenament" nu trebuie confundată cu
cea de „sport" în ceea ce priveşte definirea lor.
Prin antrenamentul sportiv se poate înţelege că acesta este un proces pedagogic,
desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare la eforturile fizice şi psihice intense cu
scopul obţinerii unor rezultate sportive deosebite.
Unii specialişti consideră antrenamentul sportiv ca un proces planificat al
pregătirii sportivilor în vederea obţinerii unor performanţe superioare.
Teoria antrenamentului cuprinde „sistemul de principii şi metode care compun şi
structurează antrenamentul sportiv". Dintre numeroasele principii, mai frecvent enunţate
sunt cele privind:
♦ accesibilitatea şi individualizarea;
♦ continuitatea;
♦ progresivitatea;
♦ multilateralitatea;
♦ modelarea;
♦ specializarea.
Concursul sportiv
Interesul deosebit, în zilele noastre, pentru competiţiile sportive (în mod deosebit faţă de Campionatele
Mondiale şi Jocurile Olimpice) a făcut ca sportul să fie un fenomen social.).
Competiţia sportivă poate nnstitui un mijloc de pregătire, dar scopul, raţiunea existenţei sortului de
performanţă este concursul. Întrecerea este elementul cel mai important al activităţii ^•ortive, elementul care impresionează
şi atrage cel mai mult.
Principalele criterii după care se stabilesc competiţiile, numărul concursurilor sunt următoarele:
a)După gradul de solicitare fizică:
♦durata efortului competiţional se atinge în mod frecvent şi în antrenamente (în probele de ciclism, cros, schi
fond, marş etc);
♦durata efortului competiţional este mai mică decât în antrenamente (se poate regla). De exemplu: ?n probele de
canotaj, caiac-canoe, în alergările de semifond din atletism etc;
♦durata efortului competiţional se atinge în mod frecvent şi în antrenamente, dar fără intensitatea din competiţii
(în box, jocurile sportive, lupte, judo etc).
b)După gradul de solicitare tehnică:
♦specializări cu tehnică dependentă de acţiunile proprii, în condiţii relativ standardizate (haltere, sărituri,
aruncări etc);
♦specializări cu tehnică dependentă de acţiunile proprii, în condiţii exterioare în continuă schimbare (schi alpin,
canotaj etc);
♦specializări cu tehnică dependentă atât de acţiunile proprii, cât şi de reacţiile adversarului (box, lupte etc).
c)După gradul de solicitare tactică:
♦specializări în care tactica se orientează.spre valorificarea condiţiilor exterioare în limitele permise de
regulament (schi alpin, caiac fond etc);
♦specializări în care comportamentul se referă la modificarea vitezei de deplasare, ţinând seama de acţiunile
adversarului (în probele de canotaj, alergări, înot etc);
♦acţiunile de atac se orientează spre derutarea adversarului asupra propriilor intenţii, iar în cele de apărare - spre
anticiparea acţiunilor adversarului.
d)După modul de desfăşurare a întrecerilor sportive:
♦fără confruntări simultane a combatanţilor în întrecere (con¬cursurile de schi alpin, haltere, în probele de
aruncări, sărituri de la atletism etc.)
Educaţia pentru timp liber - Sportul pentru toţi
Experienţa din multe ţări dezvoltate şi achiziţiile cercetării au dus la constituirea unui nou
domeniu, a unei categorii sau ramuri a Teoriei educaţiei fizice şi sportive - educaţia pentru
timp liber -Sportul pentru toţi. Aceasta include, pe lângă activităţile fizice şi sportive,
componente cultural-artistice, turistice şi sociale (participarea la viaţa asociaţiei, echipei,
grupului etc).
Educaţia fizică şi sportul trebuie încurajate ca o mişcare liberă. Această educaţie pentru timp
liber se poate realiza prin:
a)trezirea dorinţei de a face mişcare în rândul unui cât mai mare fiuniăr de oameni;
b)dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi realizarea unei bune pregătiri a instructorilor şi
organizatorilor acestei activităţi.
Sportul pentru toţi urmăreşte atragerea unui număr cât mai mare posibil de oameni în
practicarea exerciţiilor fizice, jocurilor, concunsurilor, a sportului şi turismului, să le asigure
în această direcţie, pregătirea fizică necesară şi să trezească în ei o motivaţie durabilă.
Activitatea Sportul pentru toţi trebuie să vizeze:
♦ o bună ocupare a timpului liber;
♦ atragerea unui număr cât mai mare de tineri, adulţi, indiferent de vârstă, sex, grad de
pregătire, în practicarea exerciţiilor fizice, a sportului;
♦ stimularea motivelor care-1 determină pe individ să practice un anumit sport;
♦ factorul sănătate să constituie un mobil personal;
♦ conceperea unor programe şi reînnoirea permanentă a acestora, permiţând concomitent o
activitate polisportivă;
♦ îmbunătăţirea capacităţii generale motrice şi mai cu seamă menţinerea sănătăţii se poate
realiza printr-un program sistematic şi variat de pregătire fizică;
♦ activitatea să aibă ca finalitate satisfacţia după eforturile acceptate;
♦ să nu expună participanţii la riscuri exagerate;
♦ să respecte limitele dreptului public şi simţul moral al tuturor persoanelor respective;
♦ să se bazeze pe o angajare voluntară;
Sportul pentru handicapaţi.
În ţara noastră, activitatea sportivă a persoanelor cu handicap se organizează începând cu anul
1992, de către Asociaţia R.Moldova a Sportului pentru Handicapaţi. Federaţia este forul de specialitate pentru
activitatea sportivă a persoanelor handicapate. Astfel, sunt create condiţiile care asigură posibilitatea de
practicare a diferitelor forme ale exerciţiului fizic şi sportului în rândul persoanelor cu handicap, contribuind
astfel la îmbunătăţirea sănătăţii şi integrarea activă a acestora în viaţa socio-profesională şi economică.
În Moldova, în prezent, sunt constituite, pe lângă şcolile speciale şi ajutătoare şi alte diverse
cercuri, centre, secţii, asociaţii, cluburi sportive care organizează activitatea sportivă a persoanelor cu
handicap. Toate aceste structuri sportive iniţiază şi desfăşoară activitatea de educaţie fizică şi sportivă în
rândul persoanelor handicapate, în funcţie de specificul diferitelor tipuri de handicap şi care sunt următoarele:
♦ hipoacuzi;
♦ nevăzători;
♦ cu handicap motor, care poate fi: locomotor şi neuromotor;
♦ mintal.
La nivel naţional, în colaborare cu Federaţia de specialitate elaborează programe sportive îpecifice
diferitelor tipuri de handicap, întocmeşte calendarul sportiv Intern şi internaţional, urmăreşte realizarea
acestuia ca şi a tuturor activităţilor specifice.
Competiţiile înscrise în calendarul sportiv intern se adresează, în funcţie de tipul de handicap,
celor care au vîrsta minimă 15 ani. De exemplu, pentru cei cu handicap motor întrecerile sportive se
organizează la: atletism (100 m pentru băieţi şi fete, 800 m pentru femei, 1500 m pentru bărbaţi, greutate 4 şi
5 aruncarea suliţei - din poziţia în genunchi; tenis de masă Individual şi pe echipe); power shifting
(împingerea greutăţii din lioziţia culcat) şi dans (din mijloacele rulante).
Asociaţia R.Moldova a Sportului pentru Handicapaţi este afiliată la diverse organisme
internaţionale de specialitate printre care cele pentru handicap mintal, pentru nevăzători, pentru surzi sau la
Comitetul Internaţional al şahului tăcut. De asemenea, este afiliată la Comitetul Iiternaţional şi cel European
Paraolimpic, forul care organizează, după Jocurile Olimpice, pentru persoanele cu handicap, Jocurile
Paraolimpice.
Lecţia nr.6
Capitolul IV.
TEMA: FINALITĂŢILE SI OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI
SPORTIVĂ.

Sistematizarea finalităţilor şi obiectivelor educaţiei fizice şi sportive, într-o viziune


taxonomică, dezvăluire relaţia acestora cu cele generale ale educaţiei determinată de necesitatea
asigurării unei educaţii permanente şi integrale de-a lungul întregii vieţi. Diferenţierile sunt
determinate de conţinut, metode, mijloace şi criteriile de evaluare.
Practicarea educaţiei fizice, a diferitelor sporturi, jocuri, activităţi turistice şi de loisir
constituie o componentă a educaţiei integrale şi permanente.
Conceptul de finalitate, propriu documentelor şi terminologiei UNESCO, implică atât ideea
de scop (ţel) pe care conceptul de obiectiv îl sugerează, dar şi pe cea de direcţie, dimensiune şi efect
incluse în conceptul de sarcină. Adoptarea termenului „finalitate" nu este arbitrară, ci impusă de sfera
lui de cuprindere, mai mare şi totodată unitară, prin relaţia pe care o stabileşte între cauză si efect.
Finalităţile şi obiectivele generale sunt strâns legate de scopurile sociale şi politice ale
societăţii. Ele nu sunt simple idei sau hotărâri arbitrare, ci orientări dorite şi necesare, impuse de
societate vizavi de destinele omului.
Taxonomia didactică a activităţii de educaţie fizică şi sportivă identifică, formulează şi
ierarhizează obiectivele acestei activităţi. Taxonomia este un cuvânt de origine grecească (taxis =
clasificare [şi nomos — lege).
Finalităţile şi obiectivele derivă din „ideal" şi condiţionează realizarea funcţiilor educaţiei
fizice şi ale sportului: menţinerea unei stări optime de sănătate (sanogeneză); perfecţionarea iezvoltării
fizice; dezvoltarea capacităţii motrice; dezvoltarea personalităţii (educarea) pe plan intelectual, moral,
estetic şi tehnico-profesional; asigurarea petrecerii timpului liber în mod benefic şi recreativ;
dezvoltarea spiritului competitiv (emulaţie) şi a celui sportiv, olimpic.
Obiectivele instructiv-educative ale educaţiei fizice şi sportive şcolare
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, numeroşi autori de lucrări metodice, de
specialitate, grupează obiectivele pe următoarele categorii:
A.Obiective cu funcţii de sanogeneză (fiziologice), dez voltare
si fortificare a organismului:
a. asigurarea unei stări optime de sănătate şi sporirea rezistenţei
organismului elevilor la influenţele factorilor externi, de mediu;
b. dezvoltarea armonioasă a organismului prin perfecţionarea indicilor somato-funcţionali şi
prevenirea instalării atitudinilor fizice deficiente, segmentare şi globale;
c.educarea esteticii corporale şi a expresivităţii mişcării.
B.Obiective cu funcţii instructiv-educative, diferenţiate cantitativ şi calitativ pe categorii de şcoli şi
grade de învăţământ în funcţie de sex, vârstă şi posibilităţile elevilor:
a. dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
b. formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice utilitar-aplicative
şi specifice;
c. iniţierea şi perfecţionarea în practicarea unor probe şi ramuri sportive;
d.educarea trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament social, civic, a calităţilor psihice
cognitive, afective, volitive, estetice şi de personalitate.
C. Obiective cu funcţii sociale ce urmăresc:
a. realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente;
b. formarea obişnuinţei de practicare independentă şi sistematică a exerciţiilor fizice şi sportului;
c. lărgirea orizontului de cunoştinţe şi asimilarea unui sistem de valori şi norme necesare
practicării educaţiei fizice şi sportului;
d. crearea motivaţiei durabile pentru practicarea exerciţiilor fizice şi sportului.
Ca o concretizare a corelaţiei dintre educaţia fizică şi educaţia generală a elevilor,
menţionăm că în Programa învăţământului primar, Obiectivele generale ale educaţiei
fizice sunt astfel formulate:
1. Întărirea stării de sănătate şi sporirea capacităţii generale de
efort fizic şi intelectual a elevilor;
2. Stimularea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică armonioasă;
3. Dezvoltarea capacităţii motrice de bază prin: educarea capacităţii de percepere a
componentelor spaţio-temporale, cunoaşterea schemei corporale, a posibilităţilor de
mişcare ale segmentelor corpului şi orientarea în spaţiu;
4. Însuşirea corectă a deprinderilor motrice de bază;
5. Îmbogăţirea experienţei motrice a elevilor prin formarea priceperilor utilitar-
aplicative şi prin însuşirea unor elemente specifice diferitelor probe şi ramuri sportive;
6.Dezvoltarea calităţilor motrice de bază: viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţă;
7.Formarea unui sistem de cunoştinţe cu privire la: înţelegerea de către elevi a
importanţei practicării exerciţiilor fizice în folosul menţinerii propriei sănătăţi şi
dezvoltării lor fizice armonioase; despre igiena efortului fizic, a echipamentului sportiv,
a spaţiului de joc; acordarea sprijinului şi prevenirea accidentelor; cunoştinţe
organizatorice;
8.Valorificarea, în lecţiile de educaţie fizică, a obişnuinţelor si deprinderilor de muncă,
ordine şi disciplină, educarea'trăsăturilor de voinţă şi caracter, ca: dârzenie,' curaj,
încredere în forţele proprii, cinste, atitudine pozitivă faţă de munca fizică;
9.Educarea interesului şi dragostei pentru practicarea exerciţiilor fizice şi sportului şi
formarea obişnuinţelor de a le practica, sistematic, în timpul liber.
Lecţia nr.7
Capitolul V.
TEMA: FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI.
Funcţia dezvoltării armonioase a perfecţionării fizice.
Funcţiile educaţiei fizice şi sportului sunt finalităţi ale domeniului. Ele sunt definite ca fiind
acele roluri (destinaţii) ce vizează idealul domeniului - dezvoltarea şi perfecţionarea fizică armonioasă a
omului, menţinerea unei stări optime de sănătate, perfecţionarea capacităţii motrice, educaţia pentru
sport, formarea integrală a individului.
Funcţiile educaţiei fizice şi sportului sunt clasificate astfel:
a. Funcţiile specifice:
♦ dezvoltarea armonioasă, perfecţionarea fizică;
♦ perfecţionarea dezvoltării capacităţii motrice.
b. Funcţiile asociate (acţionează împreună cu alte activităţi culturale, educative, de artă etc).
Acestea sunt:
♦ igienică;
♦ recreativă;
♦ educativă;
♦ de emulaţie.
Funcţiile sunt eficiente atunci când sunt îndeplinite ca un tot unitar, în sistem, care, în
derularea lor, se influenţează şi se completează reciproc.
Una dintre finalităţile educaţiei fizice şi sportive vizează dezvoltarea fizică armonioasă
(corectă, echilibrată).
Dezvoltarea fizică asigură: creşterea corpului „proces complex, biologic, cantitativ şi
calitativ al organismului. Este dinamic şi are loc prin însumarea tuturor proceselor biologice,
enzimatice şi hormonale, la nivel celular, tisular, ducând la mărirea dimensională a corpului, după
anumite legi şi într-o anumită succesiune“.
Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.

În sport, dezvoltarea fizică, creşterea şi perfecţionarea indicilor morfologici şi


funcţionali se realizează în mod diferit, prin antrenamentul sportiv. Influenţa sa specializată
este în raport direct cu particularităţile cerute de practicarea diferitelor ramuri, probe
sportive. (De exemplu, din punct de vedere morfo-funcţional, un atlet, alergător de fond este
diferit faţă de un halterofil sau o gimnastă faţă de o baschetbalistă etc).
În domeniul educaţiei fizice profesionale, dezvoltarea armonioasă, fizică urmăreşte
atât creşterea randamentului activităţii, cât şi prevenirea instalării unor atitudini şi
deficienţe fizice ce pot fi favorizate de specificul activităţii.
Capacitatea motrică poate fi definită ca „sistem de posibililităţi psihomotrice
înăscute şi dobândite prin care individul rezolvă, la un anumit grad, diferite sarcini
motrice".
Formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice, dezvoltarea
calităţilor motrice sunt principalele componente ale capacităţii motrice. Dezvoltarea psiho-
motrică constituie o latură importantă, necesară în activitatea cotidiană a omului.
Capacitatea motrică reuneşte deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-
aplicative, precum şi pe cele specifice ramurilor şi probelor sportive ca şi calităţile motrice.
Capacitatea motrică se manifestă în munca productivă, în jocurile copiilor, în diversele
îndeletniciri cotidiene, inclusiv în realizarea obiectivelor activităţii „Sportul pentru toţi", ca
şi în cele ale sportului de performanţă.
Funcţia igienică.

Această funcţie face parte din categoria celor asociate;ea vizează creşterea şi dezvoltarea
normală a corpului, asigurând sănătatea optimă a organismului în paralel cu dezvoltarea sentimentului
de bucurie şi încredere în forţele proprii ce reprezintă un obiectiv important, o funcţie majoră a
activităţii de educaţie fizică şi sport.
Un om sănătos, echilibrat, cu o senzaţie permanentă de satisfacţie poate ajunge în situaţia în
care, din punct de vedere fizic şi psihic, este echilibrat.
Pentru atingerea acestui obiectiv este necesară însuşirea unor deprinderi igienico-sanitare,
indispensabile păstrării (menţinerii) sănătăţii.
Prin mijloacele specifice educaţiei fizice se acţionează atât preventiv, cât şi pentru corectarea
şi înlăturarea deficienţelor fizice care au repercusiuni şi asupra stării optime de sănătate.
Funcţia educativă

Educaţia fizică şi sportivă este nu numai o activitate formativă, ci şi o componentă a


educaţiei integrale şi permanente, însoţindu-1 pe tânăr si pe adult de-a lungul întregii vieţi.
Funcţia educativă prin complexitatea sa, ca funcţie asociată, contribuie îa dezvoltarea personalităţii
umane, urmărind:
♦ menţinerea sănătăţii într-un regim optim de viaţă;
♦ educaţia pentru timp liber, utilizarea eficientă a acestuia; inclusiv sub aspect de
divertisment;
♦ pregătirea indirectă pentru activitatea instructivă, formativă (şcolară sau profesională);
♦ educaţia morală: formarea unor trăsături pozitive de personalitate, a unor calităţi psihice;
♦ dezvoltarea intelectuală, cognitivă;
♦ dezvoltarea estetică, artistică etc.
Educaţia fizică influenţează eficient şi celelalte laturi ale persona¬lităţii umane:'
intelectuală, morală, estetică-artistică, tehnico-profesională.
a)Rolul educaţiei fizice şi sportive în dezvoltarea intelectuală, se caracterizează prin:
♦ dezvoltarea unor calităţi cognitive (gândire, imaginaţie, reprezentări etc), ca şi
dobândirea de cunoştinţe din domeniul educaţiei fizice şi sportului, a diferitelor ştiinţe, ca:
fiziologia, anatomia, psihologia, igiena etc, la cei ce practică exerciţiile fizice, diferitele ramuri şi
probe sportive;
♦însuşirea unor cunoştinţe intelectuale, a unor deprinderi, aptitudini şi priceperi care
să dezvolte imaginaţia, inteligenţa în procesul de învăţare, de practicare a exerciţiiior fizice, sau
în activitatea de antrenament sportiv şi în special în abordarea tactică a diverselor faze din
desfăşurarea competiţiilor sportive.
b)Rolul educaţiei fizice şi sportive în realizarea educaţiei morale.
Morala - componentă a conştiinţei sociale - reflectă normele dezirabile de comportare a
indivizilor şi colectivităţilor.
Educaţia fizică şi sportul contribuie la educaţia moral-civică, la creşterea
responsabilităţii în întreaga activitate, dezvoltarea simţului datoriei, a civismului, a unui profil
moral adecvat pentru activitatea sportivă. Sub acest aspect se urmăreşte educarea în spiritul
olimpic, a celui sportiv şi afair-play-ului, formarea şi cultivarea spiritului de echipă.
Comportarea morală este o activitate conştientă ce solicită un efort voluntar.
Realizarea unor cerinţe morale, de comportament civic, necesită formarea unor trăsături
pozitive de personalitate: caracter (fermitate, independenţă, spirit de decizie, intransigenţă);
temperament (autocontrol, optimism, stăpânire de sine, combativitate): atitudini
(conştiinciozitate, ordine, disciplină, punctualitate, echilibru, motivaţie de realizare); aptitudini
(creativitate, de organizare etc).
Realizarea obiectivelor propuse necesită şi alte calităţi psihice, volitive (curaj, hotărâre,
perseverenţă etc.) şi afective. Acestea se pot educa, se pot forma şi dezvolta prin activităţi specifice de
educaţie fizică şi sport.
c)Rolul culturii fizice şi sportului în realizarea educaţiei estetice.
Cuvînt de origine greacă „estetic" se referă la sensibilitate, la percepţia senzorială. Ulterior,
semnificaţia a fost de „ceea ce se impresionează, ceea ce sensibilizează", cuvântul estetic a fost
considerat sinonim cu „frumos", iar educaţia estetică definită ca educaţia prin frumos şi pentru
frumos.
Cultura fizică şi sportul contribuie la educaţia estetică, la formarea şi dezvoltarea simţului
artistic, a priceperii şi dorinţei de a integra frumosul în stilul de viaţă, în întreaga activitate.
În realizarea educaţiei estetice, un rol important îl au spectacolele sportive, diversele activităţi
de educaţie fizică ce sunt incluse în tematica şi programele cu conţinut artistic-sportiv, culminând cu
cele organizate pentru a marca Festivităţile de deschidere sau închidere a marilor competiţii:
Campionate mondiale şi continentale, Universiadele şi, în mod special, Jocurile Olimpice de iarnă sau
vară.
d) Rolul educaţiei fizice şi sportive în educaţia tehnico-profesională
Folosirea mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportive asigură o temeinică pregătire fizică,
dar şi formarea şi dezvoltarea unor deprinderi şi priceperi motrice de bază, a unor calităţi psihice, a
unor deprinderi şi priceperi specifice (speciale, selective) necesare în activitatea profesională
(coordonare, acuitate auditivă, vizuală, tactilă, precizie manuală, simţ cromatic, perspicacitate,
distribuţie a atenţiei etc).
Realizarea principalelor obiective ale educaţiei profesionale se poate efectua cu o mare
eficienţă în cadrul subsistemului educaţiei fizice destinate activităţilor profesionale. în mod deosebit, se
urmăreşte dezvoltarea calităţilor motrice necesare practicării diverselor meserii, formarea unor
deprinderi şi priceperi specifice profesiilor, ca şi pentru prevenirea unor deficienţe fizice favorizate de
practicarea unor activităţi
tehnico-profesionale rutiniere.
Lecţia nr.8
Capitolul VI.
TEMA: SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE
Mijloacele de bază, specifice, ce aparţin domeniului educaţiei fizice şi sportive.
Exerciţiul fizic.
Exerciţiul fizic sau gestul motric este considerat mijlocul fundamental al activităţii de educaţie
fizică şi sport. Actul motric sau acţiunea motrică, repetat sistematic şi conştient, reprezintă pi ni. Ipnlu
( ondiţie a realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportive.
Obiectivcle diferenţiază exerciţiile fizice, ca mijloc al educaţiei fizice li spori ivc, de celelalte mişcări, acţiuni
fizice (corporale) care îşi au originea in actul motric, în mişcările omului şi care sunt efectuate de individ în
diverse activităţi (productive, în viaţa cotidiană, în jocurile copiilor etc).
În Dicţionarul enciclopedic român, exerciţiul fizic este denumit „mijlocul principal al educaţiei
fizice care constă în acţiuni motrice voluntare special selecţionate şi folosite după o anumită metodică, în
vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative". Gh. Mitra apreciază că „exerciţiul fizic reprezintă
acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată în cadrul unui proces instructiv-
educativ, organizat în scopul realizării unor obiective concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea
priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a personalităţii" , iar V. Marcu
enumera între caracteristicile exerciţiului fizic „intenţia deliberat concepută, gestul motric cu structură
proprie; repetarea sistematică după reguli precise; influenţa sa asupra sferei biologice şi a celei spirituale şi
efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic“.
Exerciţiul fizic este cumulativ, poate influenţa simultan atât muşchii, cât şi articulaţiile, unele
deprinderi şi priceperi, calităţile motrice.
Conţinutul exerciţiilorfizice - reprezintă totalitatea elementelor din care este compus. Acestea
determină dimensiunea şi complexi¬tatea lui. (De exemplu, o săritură întinsă peste aparatul de gimnastică
prezintă o complexitate faţă de o simplă tracţiune în braţe). Conţi¬nutul urmăreşte „finalizarea intenţiei", a
obiectivului pentru care este utilizat exerciţiul fizic respectiv.
Componentele, elementele de bază, de conţinut ale exerciţiului fizic, determină:
♦mişcările corpului sau ale segmentelor lui, efectuate în vederea realizării scopului. în activitatea
sportivă, prevederile regulamentare condiţionează execuţia mişcărilor;
♦efortul fizic depus în timpul efectuării mişcărilor (concretizat prin „parametrii efortului fizic" -
cantitatea de lucru mecanic-volum-intensi-tatea cu care se efectuează acţiunile respective, ca şi
complexitatea);
♦efortul psihic depus în timpul efectuării mişcărilor (concre¬tizat în gradul de solicitare a
diferitelor procese psihice).
Forma exerciţiilor fizice - reprezintă modul de manifestare, vizibil, a conţinutului, a structurii sale.
Forma exerciţiilor fizice se concretizează în dispunerea şi legarea elementelor componente, în modul în care
se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile între acestea.
Aprecierea formei se face după următoarele criterii:
♦poziţia corpului, a segmentelor, iniţială şi finală, faţă de aparat sau obiectul respectiv;
♦direcţia în care se desfăşoară mişcarea prin acţionarea segmentelor corpului;
♦amplitudinea segmentului corpului;
♦relaţia dintre segmentele antrenate în mişcare;
♦ritmul şi tempoul mişcării;
♦modul de dispunere a executantului faţă de adversar (i) sau partener (i) etc.
Clasificarea exerciţiilor fizice
Efectele benefice ale mişcării fizice apar pentru întâia oară în China, în aşa-zisele „Cărţi sfinte", în
care se relevă rolul exerciţiilor de respiraţie, executate în diferite poziţii, în scopul vindecării unor boli. Aceste
mişcări s-au constituit în sistemul de gimnastică Kong-Fu.
Sistemul Yoga din India cuprindea exerciţii care, combinate cu tehnici speciale de activizare a
respiraţiei, circulaţiei, a musculaturii şi cu metode de relaxare, au avut un rol important în dezvoltarea
exerciţiilor fizice. Ulterior, în Egipt (acum 4000 de ani), se menţionează poziţiile iniţiale şi mişcările de
mobilitate şi, pentru prima dată, a celor acrobatice.
În Grecia Antică, exerciţiile fizice se practicau, mai întâi cu scop medical, iar la Roma, pe lângă
exerciţiile medicale, sunt menţionate şi cele pregătitoare pentru război.
În Evul mediu, pentru menţinerea stăpânirii feudale, pregătirea fizică şi militară erau realizate prin
exerciţiile fizice, iar în Epoca Renaşterii, exerciţiile fizice erau considerate principalul mijloc prin care se
realiza dezvoltarea generală a omului şi întărirea sănătăţii. Apariţia „Art Gimnastica" a lui Hieronimus
Mercurialis este considerată prima culegere de exerciţii fizice.
În epoca modernă, de numele lui Pestalozzi se leagă elaborarea unui sistem de exerciţii de
gimnastică, pornind de la structura aparatului locomotor, vârstă şi jocul copiilor, exerciţiile fizice fiind
clasificate în articulare cu mişcările simple pentru cap, trunchi, braţe, picioare şi exerciţii libere.
Apariţia sistemelor de educaţie fizică reprezintă etapa începutului clasificării exerciţiilor fizice.
În prezent, există numeroase criterii de clasificare a exerciţiilor fizice, considerate clasice:
♦după criteriul anatomic: exerciţii fizice pentru ?ntregul corp sau pentru diferitele segmente ale
sale (cap, g?t, membrele superioare, trunchi, membrele inferioare etc);
♦după principiile didactice (de la simplu la complex);
♦după categoria deprinderilor motrice care se învaţă: exerciţii fizice pentru deprinderi motrice de
bază şi utilitar-aplicative; exerciţii fizice pentru deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor sportive;
♦după poziţia faţă de aparate: exerciţii fizice cu aparate, la aparate, pe aparate etc;
♦după ponderea calităţii motrice pe care o dezvoltă: exerciţii fizice pentru dezvoltarea forţei,
mobilităţii, vitezei etc;
♦după natura contracţiei musculare: exerciţii fizice dinamice, statice şi mixte;
♦în funcţie de componentele (factorii) antrenamentului sportiv: exerciţii fizice pentru pregătirea
fizică, tehnică, tactică etc;
♦după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice de intensitate mică, medie, maximală etc;
♦după succesiunea exerciţiilor fizice în cadrul diferitelor verigi ale lecţiei;
♦după obiectivele urmărite etc.
Metode şi mijloace folosite pentru asigurarea refacerii capacităţii de efort a subiecţilor.
Importanţa refacerii capacităţii de efort a celor care au participat la diverse
activităţi de educaţie fizică şi sport, a determinat specialiştii domeniului să trateze
refacerea ca pe o componentă a procesului de instruire.
Refacerea înseamnă, practic, combaterea sau „depăşirea" oboselii apărute în
timpul efortului şi care permite reluarea sau continuarea exerciţiului. în timp ce
recuperarea se referă la organismul bolnav, handicapat morfologic sau funcţional, la
„problemele" create în zona patologiei sportive, refacerea poate fi considerată un proces
distinct, care urmează după efort şi beneficiază de o metodologie proprie.
Refacerea capacităţii de efort a subiecţilor se realizează, de regulă, pe parcursul
activităţii sau după încheierea activităţii respective.
Refacerea naturală este spontană şi cea mai simplă, depinde de activitatea
sistemului nervos central şi constituie forma principală de refacere. începând cu pauza
după o execuţie, „un timp de odihnă", după o repriză, schimbarea jucătorilor după un
atac la hochei pe gheaţă, la handbal etc. şi continuând cu odihna de după meci, con¬curs
şi somnul.
Refacerea mai poate fi rezultatul şi a altor metode şi mijloace mai complexe, ca:
refacerea dirijată şi refacerea farmacologică, metabolică. Mijloacele folosite din punct de
vedere al apartenenţei pot fi hidro-fizio-balneoclimatice, dietetice, psihice, farmacologice
etc.
În activitatea de educaţie fizică (şcolară sau în cadrul Sportului pentru toţi)
refacerea se realizează, de regulat prin mijloace naturale care se asociază cu măsuri de
ordin igienic. în funcţie de condiţiile materiale, se pot utiliza şi alte metode mai complexe.
Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice activităţii de educaţie fizică şi sport.
În activitatea de educaţie fizică şi mai cu seamă în cea
sportivă, aparatura tehnică, specifică, de specialitate utilizată,
condiţionează realizarea obiectivelor, a performanţei şi joacă un rol
însemnat în procesul de instruire, în concurs.
Aparatura de specialitate, specifică domeniului cuprinde:
a)aparate şi materialele tehnice, specifice (bănci de gimnastică,
saltele, aparatele de gimnastică, mingi, gantere etc,.);
b)instalaţiile proprii (porţi, fileuri, groapa de nisip pentru
sărituri etc).
În activitatea sportivă, utilizarea aparaturii de specialitate,
specifice, este deosebit de importantă în desfăşurarea
antrenamentelor. Folosirea unor lonje, plase elastice de către
gimnaşti; a manechinelor de către luptători, judokani; folosirea tot
mai mult, în ultimul timp, a diverselor aparate mecanice sau
electronice sub forma unor simulatoare folosite în pregătirea
jucătorilor de tenis, tenis de masă sau pentru a înlocui adversarii în
efectuarea unor procedee tehnice sau combinaţii tactice sunt tot mai
mult utilizate.
Lecţia nr.9
Capitolul VI.
TEMA: SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE
Formele de bază ale practicării exerciţiilor fizice: gimnastica, jocul, dansul, sportul şi unele forme ale
turismului.

Gimnastica cuprinde un sistem complex de acte şi acţiuni motrice, ce asigură dezvoltarea integrală,
perfecţionarea fizică şi dezvoltarea corporală armonioasă.
Încă de la apariţie, exerciţiile de gimnastică, ca şi dezvoltarea lor ulterioară, au contribuit la atingerea
unor scopuri formative.
O dată cu evoluţia sistemelor de educaţie fizică, au apărut noi exerciţii fizice, s-a introdus practica
utilizării aparaturii specifice, s-au conturat preocupările de sistematizare a exerciţiilor fizice, ca şi de elaborare a
unor metodici eficiente.
Dezvoltarea sportului, apariţia de noi ramuri şi probe sportive, perfecţionarea mijloacelor de
antrenament
Jocul.se sprijină pe utilizarea gimnasticii, care a contribuit la continua perfecţionare a sportului. în
prezent, exerciţiile de gimnastică se practică în asociere cu jocurile şi alte ramuri de sport, contribuind la
dezvoltarea armonioasă fizică şi motrică, la dezvoltarea integrală a oamenilor şi ?n special a tinerilor.
Dansul.
Prin practicarea gimnasticii, se realizează următoarele obiective:
♦ dezvoltarea
Sportul formă defizică,
bază acorporală
practicăriiarmonioasă;
exerciţiilor fizice.
♦ menţinerea unei stări optime de sănătate;
♦ creşterea şi dezvoltarea normală a corpului, a indicilor morfologici şi funcţionali;
♦ dezvoltarea masei musculare a corpului, asigurând creşterea indicilor generali de forţă etc.;
♦ dezvoltarea sensibilităţii proprioceptive;
♦ formarea capacităţii de a efectua coordonat şi precis mişcările;
♦ asigurarea unor indici superiori de stăpânire a aparatului lo¬comotor în condiţii neobişnuite de
mişcare în spaţiu, de echilibru etc.;
♦formarea unor calităţi psihice, a celor cognitive, afective şi volitive;
♦formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi temperament;
♦prevenirea şi corectarea atitudinilor şi a unor deficienţe fizice. Obiectivele determină, permit, o
clasificare a ariei exerciţiilor de gimnastică în următoatele ramuri de practicare:
A.Gimnastica de bază;
B.Gimnastica de performanţă: gimnastica sportivă (artistică), gimnastica acrobatică; gimnastica
aerobică şi gimnastica ritmică;
C.Gimnastica aplicată în alte domenii:
a.gimnastica igienică;
b.gimnastica în regimul activităţii profesionale;
c.gimnastica pentru alte discipline sportive;
d.gimnastica medicală.
A. Gimnastica de bază urmăreşte, în principal, dezvoltarea fizică şi a capacităţii motrice a
executanţilor.
Exerciţiile se adresează tuturor indivizilor, indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire.
Gimnastica de bază include în conţinutul său următoarele grupe de exerciţii:
♦exerciţii de front, formaţii şi ordine;
♦exerciţii pentru dezvoltarea fizică generală;
♦exerciţii pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative;
♦exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
♦exerciţii pentru formarea, educarea unei ţinute corecte, expresive;
♦exerciţii pentru stăpânirea aparatului locomotor în condiţii diverse;
♦exerciţii aplicativ-utilitare;
♦exerciţii acrobatice etc.
Denumirea gimnasticii de bază indică însăşi principala ei orientare instructivă: formarea
suportului fizic al pregătirii armonioase, multilaterale.
C.Gimnastica aplicată se desfăşoară în diferite domenii sub forma:
- gimnasticii igienice; gimnastica în regimul activităţii productive, profesionale;
- gimnastica pentru alte discipline sportive şi gimnastica medicală .
Jocul.
Înclinaţia oamenilor către joc se află la baza sintagmei homo ludens. O serie de specialişti din
pedagogie şi psihologie, printre care: Emil Planchard, A.Rey, E.Claparéde consideră că jocul este o
dominantă a activităţii infantile. Până la vârsta şcolară, jocul este o formă exclusivă de exprimare a
comportamentului copiilor.
În literatura de specialitate, sunt prezentate mai multe „Teorii" care încearcă să explice factorii
biologici ce determină natura şi rolul jocului. Astfel, cel mai frecvent enunţate sunt următoarele teorii:
a.Teoria surplusului de energie, ce susţine că prin joc se consumă
surplusul de energie, care a rămas necheltuită în regimul zilei;
b.Teoria atavismului înfăţişează jocurile ca fiind reflectarea unei însuşiri moştenite, copilul fiind
considerat o „recapitulare" arasei omeneşti;
c.Teoria exerciţiului pregătitor arată că jocurile corespund diferitelor instincte: de luptă, erotice
etc.;
d.Teoria catártica, are la bază faptul că jocul constituie un mijloc de ?nobilare a unor instincte
înăscute. în legătură cu această teorie, până nu de mult, la noi în ţară se considera că este periculoasă
şi de neacceptat, întrucât „instinctele" din punct de vedere social nu pot exista, iar asemănarea dintre jocul
copiilor şi joaca animalelor era văzută ca o eroare fundamentală.
Jocul are întotdeauna, în viaţa copilului, o valoare funcţională, imediată sau tardivă. Evoluţia
formelor de joc se suprapune evoluţiei intereselor naturale ale copilului.
Primele jocuri care ocupă un loc în reacţiile infantile sunt activităţi senzoriale şi motrice, care
produc plăcere copilului prin ele însele.
Copilul se complace în satisfacerea tendinţelor sale elementare.
Prin jocurile de ficţiune, de achiziţie, de construcţie, copilul va anticipa viaţa sa de adult, folosind
mijloacele de care dispune şi în limitele impuse de mediu. Jocurile copiilor şi ale adulţilor întemeiază
dezvoltarea individului, căci se realizează dintr-un impuls interior. Jocul nu exclude efortul, oboseala,
caracterul serios. A se înăbuşi activitatea ludică la copii, sub pretextul că ea reprezintă o pierdere inutilă de
energie, înseamnă că se împiedică dezvoltarea şi îmbogăţirea experienţei lor.
Prin joc, funcţiile psihice, trăsăturile morale găsesc un mijloc de a se perfecţiona. De asemenea,
constituie un mijloc de bază în activitatea de învăţare a diverselor ramuri şi probe sportive.
Dintre numeroasele criterii de clasificare a jocurilor existente, prezentăm, în continuare, pe acelea
care, în planul motricitatii au în vedere obiectivele şi particularităţile de organizare ale acestora:
a.Jocurile de mişcare (dinamice);
b.Jocurile de întrecere:
♦ jocurile pregătitoare;
♦ jocurile ajutătoare;
♦ jocurile sportive.
c.Jocurile de mişcare (dinamice)
Jocurile pot fi considerate ca activităţi plăcute, atractive, naturale, într-un cuvânt totale. Acestea
reprezintă, în acelaşi timp, unul dintre principalele mijloace de petrecere a timpului liber într-un mod plăcut şi
benefic.
Jocurile de mişcare au o temă precisă, aleasă cu discernământ. Ele se desfăşoară pe un spaţiu
redus, după reguli simple. Sunt folosite, în special, la vârsta copilăriei, în asociere cu muzica şi cântecele.
Prin organizarea jocurilor de mişcare, se urmăreşte:
♦menţinerea unei stări optime de sănătate;
♦dezvoltarea fizică armonioasă şi perfecţionarea capacităţii motrice;
♦formarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi utilitar-aplicative;
♦formarea şi dezvoltarea unor calităţi pozitive din punct de vedere fizic, moral, igienic etc.
Jocurile de mişcare se organizează în strictă concordanţă cu particularităţile fizice şi psihice ale
copiilor. Alegerea acestor jocuri de mişcare se face în funcţie de următorii factori:
♦obiectivele ce urmează să fie realizate;
♦vârsta şi sexul participanţilor;
♦numărul participanţilor;
♦condiţiile materiale (locul de desfăşurare şi materialele folosite);
♦condiţiile atmosferice etc.
♦Jocurile pregătitoare urmăresc:
♦însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice de bază si utilitar-aplicative;
♦msuşirea şi perfecţionarea unor deprinderi şi priceperi motrice specifice diferitelor
ramuri şi probe sportive.
♦Jocurile ajutătoare urmăresc învăţarea şi perfecţionarea unor elemente, exerciţii de
tehnică şi tactică, dezvoltarea calităţilor motrice specifice diferitelor ramuri şi probe sportive.
♦Jocurile sportive, ca formă a jocului, se deosebesc de jocurile pregătitoare sau de cele
ajutătoare prin caracterul complex, superior organizat şi unitar. Prezenţa unor reguli stabilite prin
regulamentele elaborate de federaţiile de specialitate asigură un cadru strict de desfăşurare.
Jocurile sportive favorizează afirmarea talentelor sportivilor. De asemenea, tot mai
mult acestea sunt adevărate spectacole de măiestrie urmărite de un număr impresionant de
spectatori şi transmise prin toate mijloacele mass-media.
Lecţia nr.10
Capitolul VI.
TEMA: SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE
Dansul.
Deşi nu toţi specialiştii îl consideră un mijloc de practicare a exercitiilor fizice, noi
împărtăşim părerea acelora care consideră că dansul este o formă de practicare a exercitiilor fizice,
alături de gimnastică, joc, sport şi unele forme de turism.
Din cele mai vechi timpuri, dansul era practicat sub diverse forme şi în ocazii diferite.
Grecii, care au creat numeroase dansuri (dintre acestea şi astăzi se mai păstrează peste 200), îi
acordau acestuia toată atenţia, considerându-1 o cale de apropiere a omului de zei.
Dansul (în limba greacă este denumit orchesis, iar orchestica=arta dansului) viza
realizarea unei educaţii armonioase, practicanţii căutând ca prin exerciţiile gimnastice, dătătoare de
putere, agilitate şi îndemânare, să fie'completate cu diferite dansuri pentru a putea da mişcărilor
mlădiere, eleganţă şi graţie.
Aristotel defineşte dansul drept arta de a traduce printr-o gesticulaţie variată şi ritmată
caracterele, pasiunile şi actele fiinţelor omeneşti. După Lucian, dansul mlădiază nu numai trupul, dar
si sufletul, legând fizicul de moral. Tot acesta, considera că „dansul este un complement al tuturor
ştiinţelor, al muzicii, ritmicii, geometriei şi filosofiei; ca şi retorica, el zugrăveşte moravuri şi pasiuni".
Tendinţa de a exprima prin mişcări şi gesturi stările sufleteşti a făcut ca dansul să fie
nelipsit în toate împrejurările în care se reflectă sentimentele personale ale persoanelor sau
grupurilor.
Dansul însoţea, din cele mai vechi timpuri, ceremoniile religioase, înmormântările,
serbările etc. Spre deosebire de dansurile contemporane care se execută, îndeobşte, pe perechi, mai
mult sau mai puţin înlănţuite, vechile dansuri populare se executau, individual sau în grupuri, şi prin
mişcările părţilor superioare ale corpului, braţele jucând uneori rolul principal.
Prin dans se oglindeşte caracterul poporului care 1-a creat. Dansul, de
regulă, este întovărăşit de muzică, având ca element principal ritmul.
Dansul artistic şi dansul sportiv sunt, în prezent, larg răspândite. Dansul
artistic s-a dezvoltat din elementele primitive ale dansului popular şi a ajuns la o
mare perfecţiune, dând corpului mişcările flexibile, gesturile armonioase, o ţinută
demnă şi elegantă.
Evoluţia continuă a dansului a dus la apariţia de noi dansuri, executate în
diferite variante. Se poate afirma că, în zilele noastre, dansul a evoluat în pas cu
moda. Unele dintre dansurile sportive nu numai că supravieţuiesc, dar s-au extins
şi răspândit continuu. Tot mai numeroase sunt concursurile oficiale sportive care
cuprind dansul ca o formă competiţională, de întrecere.
În prezent se organizează Campionate Europene şi Mondiale de dans.
Activitatea sportivă la această disciplină este condusă de către Federaţia de
specialitate. în unele ţări, cum sunt în special cele din America Latină, sunt
organizate festivaluri, carnavaluri internaţionale, fiinţează renumite şcoli de dans,
ca cele de „Samba" şi „Rumba" din Brazilia, Argentina etc.
Unele forme ale turismului.
Turismul, ca mijloc al practicării exerciţiilor fizice, vizează acele activităţi care au la
bază folosirea actului motric şi urmăresc realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive:
♦menţinerea unei stări optime de sănătate;
♦realizarea călirii organismului, a unei vigori şi rezistenţe fizice;
♦formarea unor indici superiori morfo-funcţionali de dezvoltare fizică armonioasă;
♦formarea unor deprinderi igienico-sanitare;
♦formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi utilitar-
aplicative, dezvoltarea calităţilor motrice;
♦dezvoltarea unor calităţi psihice cognitive, afective, volitive şi estetice;
♦realizarea unei odihne active şi divertismentului. Formele de practicare, cel mai
frecvent utilizate:
♦drumeţiile, plimbările şi excursiile efectuate pe jos, cu bicicleta, barca, schiurile etc;
♦concursurile de orientare turistică sau alte întreceri tehnico-aplicative;
♦practicarea unor forme simple de alpinism etc.
Unele cerinţe pentru practicarea formelor de turism specifice educaţiei fizice:
♦dobândirea şi stăpânirea unor cunoştinţe tehnice, medicale etc;
♦respectarea cerinţelor de natură organizatorică;
♦o bună stare de sănătate şi condiţie fizică;
♦organizarea şi practicarea diverselor forme de turism în funcţie de vârstă, sex, grad de
pregătire etc;
♦prezenţa unor cadre de specialitate în etapa de pregătire a acţiunilor şi desfăşurarea
lor;
♦respectarea măsurilor ce privesc protecţia mediului.
Lecţia nr.11
Capitolul VII.CALITĂŢILE MOTRICE.
Calitatea motrică viteza.
De-a lungul timpului termenul a avut diferite denumiri, după sensul pe care autorii au vrut
să-1 ofere. Astfel aceleaşi noţiuni s-au numit: capacităţi fizice, calităţi fizice, capacităţi motrice,
capacităţi coordinative, calităţi psihomotrice etc. în acest sens pentru o generalizare mai mare s-a uzitat
termenul de „fizic", iar pentru specificitatea domeniului sportiv „motric". De asemenea, în funcţie de
sensul cantitativ sau calitativ pe care autorii au vrut să-1 imprime noţiunii, acestea au purtat numele de
„capacitate" sau „calitate". Pentru a face legătura cu procesul învăţării unii autori au preferat
noţiunea de „coordinativ", subliniind că orice manifestare motrică impune un anumit stereotip motric
învăţat în prealabil.
O altă îmbogăţire terminologică a domeniului a constituit-o aportul psihologilor, care au
precizat că orice manifestare motrică impune şi participarea psihicului, impunând termenul de
„psihomotricitate". Aici trebuie făcută o corecţie pentru a fi în deplină concordanţă cu semnificaţia
privind procesele participante la manifestarea calităţilor motrice. Dacă adăugăm termenul de „psiho"
nu trebuie să omitem termenul „bio" care reprezintă suportul energetic al oricărui proces (chiar şi cel
psihic). Deci termenul exact ar trebui să fie de „calităţi biopsihomotrice".
Termenul de viteză, preluat din fizică este o mărime definită prin formula: v = t/s, unde t este
timpul şi s: spaţiul. Ca atare unitatea de măsură a vitezei este m/s (metru/secundă).
Definiţie: Calitatea motrică viteza reprezintă capacitatea orga¬nismului uman sau a segmentelor sale
de a efectua un efort cu anumiţi indici de forţă pe o distanţă stabilită sau prestabilită (în cazul formelor
primare de manifestare a vitezei) ?ntr-un timp c?t mai redus.
În acest context se observă că distanţa este cunoscută (constantă), timpul rămânând singura
necunoscută (parametru variabil). De aici şi majoritatea definiţiilor date acestei calităţi motrice au
făcut referire la parametrul timp, după părerea mea greşit, acesta fiind una dintre com-ponentele
vitezei.
Viteza este una dintre calităţile motrice cu rol important în adap¬tarea
antropogenetică, alături de celelalte. Vizează mai ales calitatea actului motric, deosebit de
importantă în procesul de adaptare umană de-a lungul secolelor. în performanţă şi marea
performanţă, viteza este omniprezentă. în condiţii egale de forţă, rezistenţă, îndemânare
etc, va avea câştig de cauză în final cel care va dezvolta o viteză mai mare pe stereotipul
dinamic specific.
Formele de manifestare ale vitezei. Deosebim în acest fel două tipuri: forilie
primare şi forme de manifestare combinate ale vitezei.
Formele primare sunt: viteza de reacţie, viteza de execuţie şi viteza de repetiţie.
Formele combinate sunt: viteza de accelerare şi viteza de deplasare.
Metode şi mijloace de dezvoltare a vitezei. Metodele principale de dezvoltare a
vitezei şi care sunt valabile şi la dezvoltarea altor calităţi motrice sunt: metoda repetărilor
(cea mai utilizată şi mai importantă) şi metoda intervalelor (mai puţin utilizată). Diferenţa
fundamentală dintre cele două metode constă în nivelul de la care se pleacă în efortul
următor. Astfel, în timp ce în cadrul metodei repetărilor reluarea efortului se face cu
rezervele energetice aproape refăcute, în metoda intervalelor, reluarea efortului se face pe
fond de oboseală acumulată. De aceea, metoda repetărilor rămâne metoda principală de
dezvoltare a vitezei sub toate formele sale.
Calitatea motrică forţa.
Forţa se măsoară prin unităţile de măsură a lucrului mecanic şi este definită matematic prin
formula F = mah, unde m = masa, a = acceleraţia şi h = distanţa pe care acţionează.
Definiţie: Capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă exterioară sau de a ieşi din starea de
repaus sau de mişcare cu ajutorul energiei eliberată de musculatură prin intermediul aparatului locomotor.
Uneori se confundă termenul de forţă cu cel de putere. Puterea se măsoară în watt sau kg m/s şi
reprezintă lucrul mecanic/viteza.
În practică forţa reprezintă volumul activităţii, iar puterea inten¬sitatea acesteia. în activitatea
competiţională la majoritatea sporturilor este mai importantă puterea, adică manifestarea forţei în viteză
maximă, care stabileşte în final clasamentul. Raportul forţă-putere se schimbă funcţie de ramura sportivă de la
culturism (unde forţa este mai importantă) până la sporturile de luptă (unde forţa este necesară numai atât cât
poate contribui la creşterea puterii).
Factorii care condiţionează forţa pot fi factori ereditari, factori perfectibili şi factori psihici.
Dintre factorii ereditari reţinem:
- intensitatea şi concentrarea proceselor nervoase, care reglează aparatul muscular, în special
valoarea influxului nervos motor;
- structura fibrei musculare (compoziţia muşchiului din punct de vedere al raportului dintre fibrele
fazice şi tonice);
- secţiunea fiziologică a muşchiului, respectiv numărul fibrelor unui muşchi;
- unghiul sub care acţionează pe pârghia osoasă muşchiul. Dintre factorii perfectibili enumerăm:
- numărul fibrelor musculare angrenate în contracţie la un moment
dat;
- rezervele energetice şi alimentare, fluxul de sânge la nivelul muşchilor angrenaţi în efort;
- gradul de întindere şi elasticitate a muşchiului;
- coordonarea neuromusculară, realizată prin reglarea tonusului muşchilor antagonişti şi agonişti;
- calitatea sistemului osos şi ligamentar, respectiv articulaţiile.
Dintre factorii psihici specificăm:
- mobilizarea voluntară şi capacitatea de concentrare a atenţiei;
- motivaţia şi puterea voinţei;
- pragul absolut şi diferenţiat ridicat al sensibilităţii chinestezice;
- echilibrul afectiv, rezistenţa la emoţii puternice.
Formele de manifestare ale forţei. Deosebim în acest sens următoarele forme: forţa generală şi
specifică, forţa dinamică şi statică, forţa absolută şi relativă, detenta.
Forţa generală se referă la gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular. Dezvoltarea acestei
forme de manifestare o realizăm la începători, ca bază a pregătirii ulterioare.
Forţa specifică reprezintă manifestarea acestei calităţi în condi¬ţiile concrete de efort caracteristic
stereotipului dinamic al probei sau ramurii de sport practicate. De asemenea poate fi manifestarea diferită a
forţei pe segmentele corporale.
Forţa dinamică este învingerea unei rezistenţe prin scurtarea sau lungirea fibrei musculare. Ea este
generatoare de mişcare (deplasare a segmentului sau a corpului implicat). Este utilă în majoritatea sporturilor.
Forţa statică reprezintă opunerea unei rezistenţe fără scurtarea sau lungirea fibrei musculare.
Segmentele sau corpul nu-şi modifică starea inerţială. Este prezentă în aproape toate sporturile, dar este mai
importantă în sporturile de luptă.
Forţa absolută este capacitatea organismului de a învinge sau de a se împotrivi unei mişcări,
indiferent de greutatea sa corporală, măsu¬rată prin numărul total de kilograme deplasate sau suportate.
Forţa relativă reprezintă forţa absolută raportată la masa subiec¬tului. Ea este cea care interesează
mai mult în activitatea practică, fiind un parametru al eficienţei antrenamentului sportiv.
Detenta denumită şi „forţa explozivă" este o formă combinată a calităţilor motrice (între forţă şi
viteză) şi va fi tratată mai t?rziu.
În planificare trebuie să ţinem cont de faptul că forţa face parte din calităţile motrice ce
se dezvoltă greu, dar se pierd repede. Indicatorii de forţă câştigaţi în 3 ani se pot pierde în 3
săptămîni.
De aceea, dezvoltarea forţei este prezentă în planificare pe tot parcursul anului cu cel
puţin 2 şedinţe pe săptămînă (numai pentru întreţinere). în planul de lecţie dezvoltarea forţei este
plasată în partea fundamentală spre final, înainte de încheiere (mai puţin dezvoltarea detentei
care este plasată în prima parte).
Lecţia nr.12
Capitolul VII. CALITĂŢILE MOTRICE.
Calitatea motrică rezistenţa.
Definiţie: Rezistenţa reprezintă capacitatea omului de a presta un anumit tip de efort un
timp cît mai îndelungat, fără a se ?nregistra scăderea randamentului. Din acest punct de vedere avem
două mari tipuri de rezistenţe: rezistenţa anaerobă şi rezistenţa aerobă. Prima depinde de rezervele
ATP şi capacitatea de refacere a acestuia numai prin CP şi glicoliză anaerobă. Efortul durează
aproximativ 1 minut şi depinde de nivelul acumulării de acid lactic, care blochează refacerea rezervelor
ATP, transmiterea impulsului nervos, perturbând metabolismul muscular.
Rezistenţa aerobă se obţine prin realizarea energogenezei prin intermediul sistemului
respirator şi cardiovascular. Energia este eliberată prin arderea glicolitică, lipidică şi în final protidică
din muşchi în prezenţa oxigenului. Sporirea enzimelor mitocondriale de la nivelul celulelor musculare,
arată un nivel ridicat al acestei calităţi motrice.
Formele de manifestare ale rezistenţei. Rezistenţa mai poate fi definită şi ca o capacitate a
organismului de a întârzia oboseala după un anumit efort. După natura oboselii rezistenţa poate fi:
intelectuală (vizează procesele de cunoaştere şi atenţie), senzorială (se referă la solicitările asupra
analizatorilor), emoţională (implică procesele psihice) şi fizică (epuizarea rezervelor energetice).
După amplitudinea ariei de localizare rezistenţa poate fi: locală (când participă mai puţin de 1/3 din
muşchii corpului), regională (când participă între 1/3 şi 2/3 din muşchii corpului) şi globală (când
participă mai mult de 2/3 din musculatura corpului).
După calitatea efortului prestat deosebim două categorii: rezistenţa generală şi rezistenţa specifică.
Rezistenţa generală depinde de următorii factori:
-capacitatea plămânilor de a reţine 02 într-o cantitate cât mai mare în timpul efortului;
-capacitatea de a transporta o cantitate c?t mai mare de 02 la grupele musculare implicate,
cu ajutorul hemoglobinei;
-capacitatea cît mai mare de utilizare a 02 la nivel muscular. Rezistenţa specifică, se referă la
efortul caracteristic fiecărei probe sau ramuri sportive. Ea se dezvoltă prin efort specific.
Metode şi mijloace de dezvoltare a rezistenţei. Funcţie de efortul depus avem
următoarele metode de dezvoltare a rezistenţei:
Metoda repetărilor, ce se pretează la dezvoltarea rezistenţei anaerobe. Deşi specifică
dezvoltării vitezei, această metodă se adaptează la dezvoltarea rezistenţei prin folosirea
mijloacelor generale sau specifice în număr mai mare, durată mai mare, cu pauze mai mici, în
serii mai multe şi pe distanţe mai mari.
Metoda intervalelor, eficient folosită pentru dezvoltarea rezistenţei mixte (efort
anaerob-aerob).
Metoda efortului neîntrerupt sau metoda efortului continuu, aşa numita metodă
„maraton", constă în prelungirea lucrului mecanic la intensităţi mai mici decât cea folosită în
competiţie. Are mai multe variante: metoda antrenamentului alternativ (alternarea volumelor şi
intensităţilor pe parcursul execuţiei), metoda alternativ-progresivă (creşterea progresivă a
volumelor sau intensităţilor de lucru), fartlek (alternarea de voie a parametrilor efortului de-a
lungul execuţiei).
În antrenarea rezistenţei se recomandă la copii şi juniori următoarele indicaţii: varietate
de mijloace, volumul şi intensitatea solicitării să corespundă atât vârstei biologice cât şi nivelului
de pregătire, activitatea să fie atrăgătoare prin folosirea diferitelor jocuri de mişcare şi concursuri
specifice vîrstei.
În planul anual, ponderea dezvoltării rezistenţei generale descreşte plecând de la
perioada pregătitoare spre perioada competiţională, în timp ce rezistenţa specifică se dezvoltă
ascendent tot pe acest interval.
În planul de lecţie locul dezvoltării rezistenţei se situează, de regulă la sfârşitul
programului. Acest loc este ocupat şi în economia ciclului săptămânal.
Calitatea motrică îndemânarea.

Definiţie: îndemânarea reprezintă capacitatea omului de a executa acţiuni motrice cu grad înalt de
eficienţă în condiţii neprevăzute. Este o calitate motrică ce poate fi îmbunătăţită prin repetarea în condiţii
variate ale tehnicii, dar are şi o parte de condiţionare genetică prin tipul de sistem nervos central şi
funcţionalitatea analizatorilor.
Se ştie că stângacii sunt mai îndemânatici decât dreptacii, deci subiecţii la care predomină emisfera
cerebrală dreaptă coordonatoare a părţii stângi a corpului prezintă indici mai buni ai acestei calităţi decât
persoanele la care predomină emisfera stângă. Dar cel mai mult această calitate motrică se dezvoltă prin
exersare globală sau parţială a structurilor motrice, în condiţii dificile şi variate.
În aceste condiţii se realizează o adaptare a sportivului la condiţiile neobişnuite de concurs (timp
nefavorabil, ploaie, căldură excesivă, vânt etc.) la spaţiul competiţional (duritate diferită a terenului,
luminozitate, dimensiuni etc.) şi la aparatura specifică (dimensiune, greutate, duritate, elasticitate etc).
Cu atît este mai intens solicitată această calitate cu cât proba sau ramura sportivă este mai
complexă şi necesită un număr mai mare de deprinderi, priceperi motrice şi variante ale acestora. Evident
îndemânarea creşte pe măsura înaintării în măiestria sportivă.
Forme de manifestare ale îndemînării. Deosebim în acest sens două forme de manifestare:
îndemînarea generală şi cea specifică, îndemînarea generală se referă la bagajul motric general cu care a fost
investit omul de-a lungul întregului proces de instruire la un moment dat şi care este aplicat cu eficienţă în
condiţii diferite. îndemînarea specifică se referă la aplicarea creativă şi eficientă a bagajului motric din ramura
sportivă pe care individul o practică.
Metode şi mijloace de dezvoltare a calităţii motrice îndemânarea. Metodologia dezvoltării
îndemânării cuprinde câteva reguli de bază:
- menţionarea gradului de dificultate a mişcării;
- învăţarea corectă a tehnicii respective, cu toţi parametrii de spaţiu şi timp în ordinea firească de
desfăşurare;
- efectuarea stereotipului dinamic într-un timp din ce în ce mai scurt, până la
eficientizarea preconizată;
- învăţarea şi a altor variante de rezolvare a problemelor tehnico-tactice ivite;
- trecerea rapidă de la un stereotip dinamic la altul;
-creşterea treptată a dificultăţii în coordonarea mişcării.
Mijloacele folosite sunt împărţite în două categorii: mijloace directe şi mijloace
indirecte. Dintre mijloacele directe enumerăm: exerciţii cu schimbarea îngreuierii, exerciţii în
condiţii îngreuiate, exerciţii cu alternarea segmentelor care lucrează, exerciţii combinate.
Dintre exerciţiile indirecte fac parte exerciţiile provenite de la jocurile sportive, de
mişcare, alte exerciţii nespecifice.
Manifestarea şi dezvoltarea îndemânării în ontogeneză şi locul acesteia în planificare
La vîrsta şcolară mică (antepubertară) se va pune accentul pe învăţarea mişcărilor de
bază şi cele aplicative (un număr cât mai mare de deprinderi şi priceperi din schi, înot, atletism,
gimnastică, jocuri sportive etc.) deci pe dezvoltarea îndemânării generale. Spre sfârşitul perioadei
se pun bazele tehnicii sportului care se vrea practicat.
La pubertate se manifestă o stagnare sau chiar un regres al îndemânării datorită
transformărilor radicale pe care le suferă organismul.
Postpubertar până la maturitate, îndemânarea creşte progresiv o dată cu consolidarea şi
perfecţionarea tehnicii specifice.
Din punct de vedere al planificării anuale, această calitate manifestă interesul
sportivului şi al antrenorului în toate perioadele de pregătire. Bineînţeles că accentul se mută de
la îndemânarea generală spre cea specifică odată ce ne apropiem de perioada competiţională. în
planul de lecţie, această calitate motrică se dezvoltă eficient la începutul lecţiei, pe fondul de
odihnă al sistemului nervos.
Lecţia nr.13
Capitolul VII. CALITĂŢILE MOTRICE.
Calitatea motrică mobilitatea.

In definirea acestei calităţi motrice unii autori au mai folosit şi termenul de supleţe. T otuşi
trebuie să precizăm că noţiunea de mobili¬tate este mai apropiată de activitatea de la nivelul articulaţiei, pe
când supleţea se referă la gradul de elasticitate a ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.
Această calitate motrică poate fi pusă în evidenţă fie cu ajutorul goniometrului unde unitatea de
măsură este gradul, fie cu ajutorul mletei sau riglei, unitatea de măsură fiind în acest caz centimetrul.
Definiţie: Capacitatea omului de a efectua acţiuni şi activităţi motrice cu un înalt grad de
amplitudine. în acest sens trebuie să facem precizarea că fiecare ramură sportivă în parte are un sistem de
exerciţii specifice care se pot executa cu un anumit grad de mobilitate optimă, dincolo de care mişcarea îşi
pierde din eficienţă.
Mobilitatea are o importantă componentă determinată genetic, depinzând de forma suprafeţelor
articulare, de supleţea coloanei vertebrale, de supleţea ligamentelor, tendoanelor, fibrelor musculare, precum
şi de tonusul acestora. în acest sens un rol important îl deţine sistemul muscular, la nivelul căruia avem cele
mai multe disponibilităţi de îmbunătăţire. Cu cât muşchii antagonişti cedează mai uşor la întindere (prin
antrenament îndelungat), cu atât se manifestă mai plenar mobilitatea. Astfel calităţile morfofunţionale ale
aparatului locomotor sunt elementele limitative ale manifestării şi dezvoltării acestei calităţi.
Forme de manifestare ale mobilităţii. Există mai multe criterii de clasificare. După numărul de
articulaţii la care ne raportăm avem: mobilitate generală şi mobilitate locală. Deşi generală, mobilitatea se
manifestă numai în raport de o anumită articulaţie concretă. Mobilitatea generală se referă la media
manifestării acestei calităţi în tot organismul. După cum este şi denumită, mobilitatea locală se referă la
manifestarea acesteia la zona precisă de acţiune articulară. O formă particulară restrânsă a mobilităţii, o
constituie mobilitatea specifică, ce se referă la mobilitatea în efortul particular specific ramurii de sport
practicate.
Mobilitatea activă este pusă în evidenţă prin acţiunea musculară specifică zonei de acţiune şi
întotdeauna este mai mică decât cea pasivă.
Sunt şi alte criterii de clasificare a mobilităţii după cum urmează:
- după zona anatomică distingem: mobilitatea scapulohumerală, coxofemurală, a coloanei,
genunchiului, cotului, gleznei etc;
- după planurile în care se manifestă avem: mobilitate în plan sagital, frontal şi transversal;
- după felul mişcării permise avem: mobilitate în flexie, extensie, anteducţie, retroducţie, abducţie,
adducţie, circumducţie, rotaţie internă, rotaţie externă;
-după regimul de lucru al muşchilor agonişti avem mobilitate izotonică şi izometrică.
Metode şi mijloace de dezvoltare a mobilităţii. Ca metodă generală avem în vedere metoda
repetărilor, iar ca metodă specifică stretchingul. Stretching provine din englezescul „stretch" ce înseamnă
întindere.
Metoda are ca particularitate menţinerea un anumit timp a întinderii musculare, prin rămânerea
într-o anumită poziţie a segmentelor din zona în care dorim să mărim mobilitatea. Aceste tipuri de exerciţii se
folosesc şi la încălzirea organismului sportivului, iar ca indicaţie metodică generală se recomandă intrarea
gradată în efort, atât ca volum cât şi ca intensitate.
Calităţile motrice combinate şi complexe.
Orice mişcare este susţinută de manifestarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a tuturor
calităţilor motrice enumerate mai sus. Deci putem spune că în practică, în proporţie covârşitoare, acţionează
formele combinate şi complexe a calităţilor motrice. După proporţia în care sunt reprezentate au primit
denumirea celor predominante. înainte de a trece la clasificarea lor, trebuie să facem precizările terminologice
necesare. în acest sens avem noţiunea de regim de lucru, ce defineşte tipul dominant al calităţii motrice, pe
fondul căreia acţionează una sau mai multe calităţi.
Calităţile motrice combinate sunt formate din două calităţi motrice (dintre care una este regimul de
lucru), pe când cele complexe sunt formate din patru calităţi motrice (două reprezintă regimul de lucru).
Calităţi motrice combinate:

-Rezistenţa în regim de viteză (R-V): reprezintă capacitatea organismului de a efectua contracţii


musculare rapide, pe o durată mare de timp. Intensitatea de lucru este de 50-65% din posibilităţi. Se folosesc
un număr de 4-12 exerciţii cu 9-12 repetări în 4-6 serii. Este specifică mai ales probelor de fond, semifond,
dar şi tuturor sporturilor cu efort asemănător.
-Rezistenţa în regim de forţă (R-F): reprezintă capacitatea orga-nismului de a rezista la eforturi
moderate pe o durată mare de timp. Intensitatea este de 50-65%, se folosesc 6-9 exerciţii în 12-24 repetări
(uneori până la refuz) a câte 4-6 serii. Se întâlneşte în probele de fond din atletism, canotaj, caiac-canoe,
ciclism, patinaj, biatlon, înot, lupte greco-romane, schi, alpinism etc;
-Forţa în regim de viteză (F-V): denumită şi forţă explozivă, este capacitatea organismului de a
învinge o forţă destul de mare printr-o viteză de contracţie maximă. Intensitatea este cuprinsă între 65-95%,
folosindu-se 6-9 exerciţii într-un număr de 3-6 repetări, în 6-9 serii. Se întâlneşte în aruncările atletice
(greutate, disc, suliţă, ciocan), haltere, rugby, bob, gimnastică, sărituri în apă, patinaj artistic, judo etc;
-Forţa în regim de rezistenţă (F-R): este capacitatea organismului de a rezista la eforturi în
condiţiile învingerii unor forţe destul de mari. Intensitatea de lucru este de 65-80%, numărul de exerciţii 9-12,
numărul de repetări 6-12 (uneori până la refuz), numărul de serii 4-12. Este specifică la canotaj, caiac-canoe,
ciclism şosea, polo etc;
-Viteza în regim de forţă (V-F) este denumită şi detentă şi reprezintă capacitatea organismului de a
efectua mişcări rapide prin 90 învingerea unei rezistenţe relativ mici. Întensitatea de lucru este de 30-65%,
folosindu-se 5-6 exerciţii, 3-6 repetări şi 6-9 serii. Este folosită în aler¬gările de viteză, săriturile atletice,
jocurile sportive, sporturi aciclice (lupte, scrimă, box, gimnastică etc);
-Viteza în regim de rezistenţă (V-R): reprezintă capacitatea organismului de a efectua contracţii
musculare scurte pe fondul unei tensiuni musculare mai îndelungate. Intensitatea este de 30-65%, numărul de
exerciţii 5-9, numărul de repetări 6-9 şi numărul de serii 6-9. Se întâlneşte în sărituri, alergări de viteză şi în
toate jocurile sportive.
Dintre calităţile motrice complexe deosebim:
-forţă-viteză în regim de îndemânare-forţă (aruncările atletice);
-forţă-viteză în regim de îndemânare-mobilitate (lupte, judo);
-viteză-forţă în regim de îndemânare-rezistenţă (jocuri sportive);
-forţă-viteză în regim de forţă-rezistenţă (haltere);
-rezistenţă-forţă în regim de rezistenţă-viteză (patinaj);
-viteză-forţă în regim de rezistenţă-îndemânare (baschet, fotbal);
-îndemânare-forţă în regim de viteză-forţă (gimnastică).
Supleţea.
Prezenta în efectuarea actiunilor motrice, supletea este o calitate mai putin studiata. Desi
importanta, ea nu este mentionata de catre specialisti printre cele patru calitati motrice de baza.
Nici din punct de vedere terminologic, problema nu este clarificata, sursele documentare numind
neunitar însusirea organismului privind gradul de amplitudine al miscarii: mobilitate, elasticitate sau suplete.
Supletea prezinta interes la fel ca si celelalte calitati motrice, constituind unul dintre parametrii
semnificativi pentru obtinerea performantei, ea putînd fi definita ca fiind capacitatea organismului de a
efectua cu amplitudine mare actiunile motrice. în ce ne priveste, preferam termenul de suplete pentru a defini
gradul mai mare sau mai mic al amplitudinii cu care se efectueaza miscarea - mobilitatea (articulara) si
elasticitatea (tendoanelor, ligamentelor si musculara), termeni folositi de unii autori pentru a denumi aceasta
capacitate a organismului, fiind subordonati supletei, relevînd aspecte particulare ale acesteia.
Supletea scazuta creeaza numeroase dezavantaje, si anume:
- Lungeste perioada însusirii si perfectionarii actiunilor motrice;
- Reduce indicii de dezvoltare a celorlalte calitati motrice (viteza, îndemînare, forta si rezistenta)
si limiteaza folosirea lor cu maximum de randament;
- Scade randamentul în efectuarea actiunilor motrice, lipsa supletei fiind suplinita prin eforturi
suplimentare, prin consumuri mari de energie;
- Scade calitatea executiei, miscarile nemaiputînd fi executate expresiv, dezinvolt, degajat si cu
usurinta.
Din alte puncte de vedere, supletea poate fi grupata în suplete activa si suplete pasiva.
Supletea activa reprezinta mobilitatea si elasticitatea maxima la nivelul unei articulatii, obtinuta
fara ajutor, ca rezultat al contractiei musculare (exemplu: semi-sfoara, cumpana etc.).
Supletea pasiva reprezinta amplitudinea maxima la nivelul unei articulatii, obtinuta prin interventia
unor forte externe (partener, aparat, propria greutate etc.).
Valorile supletei pasive sunt mai mari decît ale celei active. Supletea se dezvolta cu maximum de
eficienta în conditiile în care exercitiile sunt administrate zilnic (chiar de doua ori pe zi). Antrenamentul
pentru dezvoltarea supletei trebuie continuat si dupa obtinerea gradului de amplitudine dorit, deoarece o
întrerupere, chiar de scurta durata (o saptamîna), conduce la pierderea achizitiilor cîstigate. Cauzele care fac
ca supletea sa scada sunt neadaptarea organismului, înaintarea în vîrsta, cresterea în înaltime (copii),
rezistenta tonica a muschilor la întindere etc.
Lecţia nr.14
Capitolul VII. ELEMENTE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE
EDUCAŢIEI.
Definiţia şi funcţiile metodelor didactice.
Conform specialiştilor din domeniul ştiinţelor pedagogice, dar şi a celor din educaţia fizică, metoda
reprezintă calea prin care se transmit şi se însuşesc cunoştinţele, deprinderile motrice, se formează
priceperi motrice, se dezvoltă aptitudini psihomotrice, şi se educă aptitudini morale, estetice şi de
voinţă.
Noţiunea de „metodă" este de origine greacă şi vine de la "methodos" = cale, drum de urmat,
pentru realizarea obiectivelor, finalităţilor propuse. Fiecărei discipline, de învăţământ, îi
corespunde o anumită metodologie didactică, ce s-a dezvoltat şi adaptat în funcţie de caracteristicile
particulare ale acesteia. Realizarea optimă a activităţii instructiv-educative, în educaţie fizică,
depinde de modul cum se desfăşoară această activitate, de formele organizatorice ce influenţează
schimbarea comportamentelor şi formarea motivaţiilor elevilor.
Metoda didactică, în educaţia fizică, este considerată ca fiind modalitatea (calea), cu cea mai mare
eficienţă, de organizare şi desfăşurare a procesului de predare, învăţare, evaluare. În cadrul
metodelor, în funcţie de modalitatea de aplicare practică a metodei au apărut procedeele metodice.
Procedeul metodic reprezintă modalitatea particulară de aplicare a unei metode în condiţii şi
situaţii concrete. Metodele folosite în pregătirea sportivă sunt metode cu un caracter mare de
generalizare, folosite şi în celelalte discipline de învăţământ, dar adaptate la specificul activităţii de
educaţie fizică.
Metodologia instruirii sau metodologia procesului de învăţământ, reprezentată de totalitatea
metodelor utilizate în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, presupune
abordarea unor orientări metodologice (modul specific de combinare a metodelor şi procedeelor
metodice cu principiile didactice) specifice activităţii de educaţie fizică. In practicarea educaţiei
fizice strategia didactică, denumită şi strategia instruirii, este dată de modul de aplicare a
metodelor în funcţie de mijloacele şi formele de organizare a activităţii.
Funcţia formativă, reiese din acţiunea ce o produce mişcarea în dezvoltare
psihomotorie şi intelectuală a elevilor. Exemplu în acest sens îl reprezintă folosirea metodei
competiţionale în cadrul activităţii practice, dar cu obligativitatea respectării regulilor (la
semnal se aleargă cu întrecere până la obstacol, pe care obligatoriu îl ocoleşti şi te mtorciţ
rapid la coada şirului).
Funcţia cognitivă evidenţiată mai ales prin contribuţia pe care o are folosirea
metodelor de instruire asupra dezvoltării proceselor psihice, în principal asupra memoriei,
gândirii, judecăţi, observaţiei, atenţiei, analizei, spiritului de decizie şi discernere etc.
Funcţia motivaţională se realizează mai ales prin caracterul distractiv-recreativ al
activităţilor desfăşurate. Formarea unei motivaţii temeinice presupune implicarea
profesorului în explicarea rolului şi influenţelor pe care le pot avea exerciţiile fizice asupra
dezvoltării personalităţii, dar şi prin modalitatea de organizare şi desfăşurare ale acestora.
Funcţia normativă este rezultatul folosirii indicaţiilor metodice şi al respectării
cerinţelor, regulilor, instrucţiunilor etc.Respectarea strictă a indicaţiilor, a regulilor impuse
de activitatea ce se desfăşoară, oră de oră, exerciţiu de exerciţiu, contribuie la:
- educarea valorilor morale şi la formarea conduitei civice;
- formarea respectului fată de munca depusă;
- formarea responsabilităţii faţă de sarcinile încredinţate.
Funcţia instrumentală decurge din faptul că metodele sunt folosite ca instrumente
de lucru în scopul realizării obiectivelor finale, cadru, de referinţă şi operaţionale Exemplu:
exersarea alergării cu pas lansat de viteză contribuie la dezvoltarea aptitudirii de viteză,
dar şi la însuşirea tehnicii alergării de viteză.
Clasificarea metodelor didactice.
Metoda, considerată ca fiind o cale, o modalitate de lucru, sau un program după care se
desfăşoară acţiunile practice şi intelectuale, contribuie la îndeplinirea obiectivelor şi
sarcinilor didactice intermediare şi finale.
O clasificare acceptată, în mare parte de specialiştii din pedagogia generală, cât şi de
specialiştii din educaţia fizică, grupează metodele după evoluţia lor istorică în :
metode clasice (tradiţionale), verificate şi stabilizate în ceea ce
priveşte eficienţa procesului instructiv-educativ, din care fac parte:
- expunerea, conversatia, demonstratia, exercitiul/exersarea etc;
- metode moderne, noi, ce vin să completeze, să uşureze şi să stimuleze activitatea
instructiv-educativă:
- modelarea;
- algoritmizarea;
- problematizarea,etc.
Existenţa unui număr mare de metode şi de procedee metodice, folosite în educaţia
fizică, privind instruirea şi educarea, impune sistematizarea şi gruparea acestora.
Se impune să subliniem şi faptul că această grupare a metodelor nu este strictă
având numai aceste scopuri didactice (predare, învăţare, proiectare, evaluare, refacere),
ci metodele respective au dublă şi chiar triplă acţiune în funcţie de modalitatea lor de
folosire. Astfel, explicaţia poate fi folosită de profesor ca metodă de predare, de
elev ca metodă de învăţare sau evaluare, aşa cum şi exersarea poate fi folosită de elev ca
metodă de învăţare, evaluare şi de profesor ca metodă de predare.
Metodele de predare.
Transmiterea, însuşirea şi evaluarea cunoştinţelor este un proces comple: ce se
realizează prin folosirea combinaţiei tuturor metodelor. Formare unei imagini, a unei
reprezentări clare se realizează cu ajutorul metodelc verbale (expunerea, povestirea,
prelegerea, conversaţia), însă percepţia înţelegerea reală este întregită de o
observare dirijată asupra um demonstraţii corecte şi de o execuţie simţită (percepută,
analizată de căti elev). Desfăşurarea procesului instructiv-educativ, sub formă de lecţ
şcolară, necesită proiectarea activităţii (cu ajutorul algoritmizării modelarii) şi
folosirea unor metode care să stimuleze (învăţarea prindescoperire, brain-stormingul)
interesul şi motivaţia. Evaluarea (aprecierea, notarea) vine să sublinieze eficienţa
metodelor folosite, contribuind astfel la transformarea comportamentului uman.
Metodele verbale.
Transmiterea cunoştinţelor, datelor sau dispoziţiilor necesare însuşirii, dezvoltării şi
educării se realizează cu ajutorul metodelor verbale ce folosesc cuvântul rostit şi poate
fi împărţită în două:
- expuinerea;
- convorbirea.

Expunerea.
Expunerea este considerată ca fiind cea mai veche metodă de transmitere a
cunoştinţelor şi informaţiilor. Ea foloseşte limbajul, care trebuie să fie accesibil
nivelului de înţelegere, clar, cursiv şi curat exprimat (fără jargoane). Este o cale simplă,
directă, rapidă de transmitere a informaţiei.
Explicatia trebuie sa fie:
-clară şi prezentată într-un limbaj corect dm punct de vedere
terminologic şi gramatical, şi, în acelaşi timp, plastic scoţând în
evidenţă ceea ce este mai important;
- precisă şi scurtă, captînd atenţia subiecţilor;
-sugestivă, prezentată la nivelul capacităţii de înţelegere a.elevilor,
nici prea complicată (să nu provoace aversiune), dar nici prea simplistă (ca să determine o participare
pasivă) să provoace neatenţie, plictiseală;
- oportună, adică să intervină atunci unde este necesară.
Realizarea unei explicaţii bune, pe înţelesul tuturor, asigură însuşirea unot cunoştinţe
teoretice precise şi formează atitudini ce a)ută la:
- însuşirea deprinderilor motrice de bază, a celor specifice unoi ramuri de sport şi la
formarea priceperilor motrice;
- realizarea unei ţinute fizice şi morale corecte;
- execuţia unei mişcări supkv şi frumoase;
- îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare a aptitudini?or psihomotrice;
- formarea şi educarea calităţilor morale şi de voinţă.
Convorbirea.
Convorbirea este una dintre cele mai eficiente metode de obţinere a datelor cu privire la
capacitatea de întelegere, capacitatea de suportare a efortului fizic a elevilor, dar şi capacitatea de
realizare a evaluării activităţii de mişcare. în educaţia fizică convorbirea, se realizează prin
conversaţie.
Conversaţia se realizează cu ajutorul dialogului între profesorul ce conduce activitatea şi
elevii ce participă la procesul instructiv-educativ. Având un caracter verbal, se desfăşoară prin
intermediul unor întrebări clare, cu un grad mare de activizare, prin care se solicită elevilor găsirea
unor soluţii sau în formarea unor concepţii.
Metodele intuitive (nonverbale.)
Formarea unor reprezentări clare în ceea ce priveşte execuţia raţională a ictelor şi
acţiunilor motrice se realizează şi cu ajutorul metodelor intuitive sau nonverbale. Aceste
metode se bazează pe activitatea organelor de simţ: văz, auz, cutanat, kinestezic. In cadrul
metodei intuitive au evoluat câteva procedee metodice printre care amintim: demonstraţia
şi observaţia.
Demonstraţia
Metoda demonstraţiei, în educaţia fizică, este metoda prin care se arată elevilor
ceea ce ei vor lucra în continuare, sau ceea ce trebuie să realizeze în final. Cu ajutorul
demonstraţiei elevul se familiarizează cu deprinderea motrică, exerciţiul sau acţiunea ce
urmează a fi învăţată, consolidată, perfecţionată sau evaluată. Ea poate preceda, însoţi sau
urma explicaţia.
Demonstraţia practică are la bază executarea directă, în faţa elevilor, a
exerciţiului sau a structurii motrice supusă învăţării. Demonstraţia pe bază de execuţie
(când execuţia este un "model") este considerată ca fiind cea mai eficientă metodă de
predare a cunoştinţelor practice. Ea se poate realiza:
- de către profesor, cînd acesta are o bună prestaţie fizică şi tehnică (se mai
numeşte şi demonstrare nemijlocită);
- de către un elev, din grupul cu care lucrează profesorul sau antrenorul, cînd
acesta stăpîneşte bine tehnica de execuţie a deprinderi motrice ce urmează a fi învăţată
sau cînd acesta este înzestrat cu o inteligenţă motrică deosebită, ceea ce-i dă
posibilitatea să realizeze încercări apropiate de tehnica de execuţie cerută.
Mulţumesc pentru atenţie