UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”

CLUJ - NAPOCA
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

IOSIF SANDOR

BAZELE GENERALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTULUI

SUPORT DE CURS
Uz intern

2
 CLUJ-NAPOCA
2008

CUVÂNT INTRODUCTIV
Acest suport de curs se adresează studenţilor din domeniul învăţământului superior
de educaţie fizică şi sport, specialiştilor domeniului ce doresc să se autoperfecţioneze. Am
încercat să îl concepem ca pe o sinteză a studiilor din domeniu publicate anterior de către mai
mulţi teoreticieni de înaltă valoare ştiinţifică, distinşi profesori şi intelectuali printre care aş
aminti aici doar pe Ion Şiclovan, Gheorghe Cârstea, Adrian Dragnea, a căror cursuri, student
fiind, am avut onoarea şi plăcerea să le urmez.
Având punct de plecare programa de învăţământ, am ţinut cont de tendinţele
dezvoltării domeniului, de structura anilor de studii conform „Planului Bologna”, ca şi de
volumul de ore prevăzut în programă. Astfel, unele probleme sunt tratate mai pe larg, altele
sunt doar menţionate. Multe din problemele domeniului educaţiei fizice şi sportului sunt
aprofundate în cadrul altor discipline desfăşurate atât sub nivel de Licenţă cât şi la studiile
Masterale.
Aceste sinteze încearcă să înzestreze pe viitorul specialist în educaţie fizică si
sport cu cunoştinţele necesare desfăşurării activităţii, să-l ajute să înţeleagă esenţa studiul
teoretic ca o condiţie sine-qua non a reuşitei profesionale. Foarte mulţi absolvenţi de liceu,
sportivi cu diferite categorii de clasificare, în momentul în care se înscriu la o facultate ce are
ca profil Educaţia fizică şi sportul, cred că acolo se vor desfăşura doar lecţii practice. Ceea ce
dânşii vor descoperi odată admişi este că, în cadrul acestor instituţii se realizează o

3
fundamentare ştiinţifică a activităţii practice. Aprofundând acest curs, ei vor înţelege că
practica nu poate exista fără TEORIE, precum nici teoria nu se poate lipsi de PRACTICĂ.
De informaţiile găsite în acest curs se pot folosi şi diferite categorii de
licenţiaţi care doresc să aprofundeze studii Masterale în cadrul unei Facultăţi cu profil de
Educaţie Fizică şi Sport, precum şi cei ce, activând în domeniul nostru, au de susţinut diferite
examene pentru ocuparea unui post în învăţământ sau pentru obţinerea definitivatului în
învăţământ şi a gradelor didactice. Informaţiile din acest curs nu sunt suficiente pentru
examenele mai sus menţionate, având în vedere că, în general, examenele solicită, pe lângă
„Teoria educaţiei fizice şi a sportului” şi cunoştinţe ce au ca obiect de studiu „Metodica”
specialităţii. Bibliografia este mult mai vastă ceea ce demonstrează încă o dată nivelul
dezvoltării ştiinţei educaţiei fizice si sportului, a cercetării din domeniul nostru de activitate.
Doresc să închei aceste rânduri cu dorinţa ca cititorul, cel ce studiază acest curs,
viitorul specialist să îşi formeze o concepţie nouă în ceea ce priveşte activităţile de educaţie
fizică şi sport în conformitate cu noile orientări pe plan naţional şi mondial ce au în vedere
activitatea ştiinţifică, şi să fie un ghid în permanenta căutare a ceea ce este nou, actual şi
modern în activitatea sa.

AUTORUL

4
 CUPRINS
Cuvânt introductiv / 3
1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 8
1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului
/9
1.2. Obiectul de studiu al TEFS / 10
1. 3. Sarcinile TEFS / 11
1.4. Probleme abordate de TEFS / 11

2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 13

2.1. Educaţia fizică / 13
2.2. Sportul / 23
2.3. Antrenantul sportiv / 33
2.4. Cultura fizică / 34
2.5. Mişcarea sau motricitatea omului / 36

5
2.6. Act motric / 37
2.7. Acţiune motrică / 37
2.8. Activitate motrică / 37
2.9. Dezvoltarea fizică / 38
2.10. Capacitatea motrică / 38

3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale / 41

3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului / 41
3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului / 42
3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport / 44
3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului / 45

4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului / 49

4.1. Mijloacele specifice / 49
4.1.1.Exerciţiul fizic / 49
4.1.2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort / 56
4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate / 57
4.2. Mijloace asociate / 58
4.2.1. Factorii naturali de călire / 58
4.2.2. Condiţiile de igienă / 58
4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei /58

5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport / 59

5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport / 60
5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport / 62

6
6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport / 64
6.1. Cunoştinţele de specialitate / 64
6.2. Indicii morfo-funcţionali / 65
6.3. Calităţile motrice / 65
6.3.1. Viteza / 68
6.3.2. Îndemânarea / 72
6.3.3. Forţa / 77
6.3.4. Rezistenţa / 82
6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea / 90
6.4. Deprinderile motrice / 92
6.5. Priceperile motrice / 96
6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei / 97
6.7. Componentele (parametrii) efortului / 97
6.8. Programa de Educaţie Fizică / 99

7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv / 101

7.1. Principiul participării conştiente şi active / 103
7.2. Principiul intuiţiei / 104
7.3. Principiul accesibilităţii / 105
7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii / 107
7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice / 108
7.6.Principiul însuşirii temeinice / 109

8.Metodele în Educaţie Fizică şi Sport / 111

8.1. Metode de instruire propriu-zisă / 112
8.1.1. Metodele verbale / 112

7
8.1.1.1.Expunerea verbală / 112
8.1.1.1.1. Povestirea / 113
8.1.1.1.2. Explicaţia / 113
8.1.1.1.3. Prelegerea / 113
8.1.2.2. Conversaţia / 114
8.1.2.3. Studiul individual / 114
8.1.2.4. Brain storming-ul / 114
8.1.2. Metodele intuitive / 114
8.1.2.1. Demonstraţia / 114
8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi / 115
8.1.3. Metodele practice / 115
8.1.3.1. Exersarea / 115

9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport / 116

9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport / 117
9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport / 122
9.3. Modelarea / 123
9.4. Instruirea programată / 126
9.5. Algoritmizarea / 128
9.6. Problematizarea / 131

10. Ereditatea şi mediul / 133

10.1. Aptitudinile motrica / 137
10.2. Talentul / 140
Bibliografie

8
 1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului
Aspecte privind necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a domeniului educaţiei fizice şi sportului
Teoriile ştiinţifice s-au dezvoltat în secolul al XXI-lea într-un ritm neprevăzut.
Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi prin excelenţă practice şi tocmai de aceea
Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să se alinieze la regulile noii epistemologii,
contribuind decisiv la integrarea sa în conceptul general al ştiinţelor.
Aspecte comune ce ies la iveală din analiza „teoriilor” educaţiei fizice şi sportului,
ale autorilor străini şi români, rezultă câteva note comune exprimate sub forme relativ diferite:
- aserţiuni asupra obiectivelor şi scopurilor educaţiei fizice şi sportului care să
mobileze un anumit tip de personalitate;
- norme cu caracter metodologic, etic, educativ şi organizatoric,
care să stea la baza activităţilor de educaţie fizică şi sport;
- structura sistemelor de educaţie fizică şi sport din diferite ţări,
racordată la sistemele politico-ideologice;
- noţiuni şi concepte mai mult sau mai complet definite, în funcţie
de profilul pregătirii profesionale a autorilor;
- înţelegerea educaţiei fizice şi sportului ca procese instructiv - educative.

9
 1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei
fizice şi sportului
1. Inversarea raportului dintre abordarea reducţionistă şi cea holistă. Abordarea
educaţiei fizice şi sportului trebuie făcută în sistem, ca activităţi convergente. Orice altă
abordare duce la empirism.
2. Abandonarea vechii dihotomii cunoaştere cantitativă (ştiinţifică) - cunoaştere
calitativă (non-ştiinţifică). Pentru realizarea progresului se utilizează metodologiile de
cunoaştere şi interpretare globală, fără a se renunţa la adevăruri desprinse prin alte metode
care le fundamentează.
3. Acceptarea hazardului ca principiu explicativ.
4. Dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra ştiinţei în general şi a teoriei
educaţiei fizice şi sportului în special.
5. Extinderea cunoaşterii ştiinţifice la fenomenele subiective, culturale
şi istorice care apropie ştiinţa de cunoaşterea artistică.
6. Interdependenţa dintre ştiinţă în general şi ştiinţă în particular.
7. Schimbări notabile în limbajul ştiinţelor:
- accentuarea caracterului pragmatic al enunţurilor ştiinţifice;

10
 - prezentarea diferenţelor în sens terapeutic dintre limbajul comun şi cel artificial
– ştiinţific;
- utilizarea noilor concepte şi limbaje inter-ştiinţifice.
Condiţii minimale pentru ca o ştiinţă să fie recunoscută:
- să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare;
- să posede o axiomatică proprie;
- să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală;
- să aibă metode proprii (în sens larg);
- să posede o epistemologie internă ;
- să aibă contingente istorice bine conturate.
Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă
Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă este o legătură dialectică. Ea se situează la
graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele sociale având relaţii de parţială dependenţă faţă de
biologie, medicină, antropologie, sociologie, psihologie, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.

1.2. Obiectul de studiu al TEFS

Obiectul de studiu al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl constituie:

11
 - activităţile de educaţie fizică, relaţiile dintre acestea, sistemul de reglare şi
transformare a informaţiilor specifice, principiile care le generează şi finalităţile, pe de
o parte şi cele sportive, pe de altă parte;
- determinarea şi explicarea aparatului noţional;
- descrierea şi clasificarea activităţilor motrice;
- să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodele şi mijloacele ce le sunt
proprii;
- aspecte care ţin de structură şi organizare.

1. 3. Sarcinile TEFS
Sarcinile TEFS se desprind din cele 3 funcţii principale:
Cognitivă:
- de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului;
- de explicare a noutăţilor apărute;
- de prezentare a idealului, funcţiilor şi obiectivelor în raport cu comanda socială;
- de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare.
Normativă:

12
 - de înarmare a celor care conduc acest proces cu norme, reguli, legi şi cerinţe
necesare activităţii de educaţie fizică şi sport.
Tehnică:
- de însuşire de către specialişti a unor tehnologii noi de predare, iar a beneficiarilor
(elevi, studenţi, sportivi) de tehnici noi de învăţare.

1.4. Probleme abordate de TEFS

T.E.F.S. abordează următoarele:
- noţiunile fundamentale din domeniu;
- educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale;
- originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului;
- idealul, funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului;
- sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră;
- sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului;
- exerciţiul fizic-mijloc de bază;
- componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport;
- metodele şi principiile de instruire.

13
 2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului

2.1. Educaţia fizică

Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie
fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Concepţia despre
educaţia fizică se desprinde din concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o
epocă la alta, de la o ţară la alta.
14
 Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi sport se înţeleg
toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă,
să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale
civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea
educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de
stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia
de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura
condiţiile de practicare a acestora".
După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat
în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă
cu particularităţile de vârstă, sex, cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice
ale profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice".
Particularităţi:
- educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces bilateral, unde este
necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi educaţii;
- urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea, consolidarea,
perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor;
- este proces instructiv-educativ.
15
Educaţia fizică este:
- fiziologică prin natura exerciţiilor;
- pedagogică prin metodă;
- biologică prin efecte;
- socială prin organizare;
- accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru fiecare eşalon.
Subsisteme:
- educaţia fizică a tinerei generaţii:
- învăţământul preşcolar;
- învăţământul primar;
- învăţământul gimnazial;
- învăţământul liceal;
- învăţământul tehnico-profesional;
- învăţământul special;
- educaţia fizica profesională;
- educaţia fizică a vârstnicilor;
- educaţia fizică militară;
- autoeducaţia (activitatea independentă).
16
 Note definitorii ale educaţiei fizice:
- dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de predare, diferenţiate
conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de
subiecţi;
- răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi capacităţii , motrice în
vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a
unei bune condiţii fizice;
- îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea formării unei
personalităţi complete evoluate şi armonioase.
- este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces
instructiv - educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a
personalităţii şi creşterii calităţii
vieţii.
- cuprinde un complex de stimuli ce influenţează
procesele de dezvoltare somato - funcţională, motrică şi psihică.
- se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli,
reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite
categorii de subiecţi.
17
 - se constituie ca un ansamblu de forme de organizare
ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor
sale.
- este un sistem complex de instrumente care se
exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei
fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.
- implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care
vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii
multilaterale a acestei activităţi.
- se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei
cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe).
Obiectivele educaţiei fizice
Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în termenii
comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei
anumite secvenţe sau etape de învăţare.
Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează
influenţarea personalităţii în ansamblul ei.

18
 Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a
oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii educaţionale. Educaţia fizică îşi
realizează rolul în funcţie de complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în
viziunea anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale.
După gradul de generalitate:
a) Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice, dimensiunile
comune ale subsistemelor acesteia.
b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generate la
nivelul subsistemelor educaţiei fizice.
c) Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor de
învăţământ, anilor de studii, etc.
d) Obiectivele operaţionale vizează comportamentele imediate,
observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică
acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei
activităţi, lecţii, şedinţe.
Obiectivele generale
(aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. Firea, A. Dragnea,
Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt:
19
 - menţinerea unei stări optime de sănătate;
- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea calităţilor motrice
de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice, de bază, utilitar -
aplicative şi specifice unor ramuri de sport;
- formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a
exerciţiilor fizice;
- dezvoltarea armonioasă a personalităţii. .
Obiective de dezvoltare structural - funcţională a
organismului.
Acestea se referă la:
- armonia între indicii somatici şi funcţionali;
- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici;
- menţinerea unui tonus muscular optim ;
- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;
- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;
- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.
Obiective în plan motric
20
 - dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardio vasculară,
rezistenţă musculară, forţă, mobilitate supleţe,
compoziţie corporală);
- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, c oordonare
segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);
- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-
aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive;
- îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii.
Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)
- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:
• ca reper în reglarea mişcărilor;
• ca nucleu al imaginii de sine .
- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;
- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;
- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;
- formarea coordonatelor de timp ale mişcării: ritm, tempou, durată,
elemente ce conferă eficienţă mişcării;
- dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale;
21
 - formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;
- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;
- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.
Obiective cognitive
- dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi
social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme);
- dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii,
creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date,
originalitate - "producţie divergentă".
Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv
- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea
calităţii vieţii;
- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, derulare etc);
- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair- play), respect,
colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);
- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii
corporale);

22
 - dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul comportamentului
global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc).
Scopul şi finalităţile educaţiei fizice
Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de
formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal.
Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează
finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice trebuie respectate o
serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):
- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;
- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare,
reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);
- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi necesităţilor interne ale
subsistemelor educaţiei fizice;
- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.
Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:
- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într- o perioadă
istorică definită;

23
 - un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen
lung.
Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii
individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi
echilibrului cu mediul natural şi social.
Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate
aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan
somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social.
Aceste finalităţi sunt reprezentate de:
1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice.
2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale
organismului.
3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă, forţă,
mobilitate, coordonare.
4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar - aplicative
şi specifice ramurilor de sport.
5. Capacitate de efort crescută.
6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă).
24
 7. Integrare superioară în mediul natural şi social.
Formele de organizare a educaţiei fizice
Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit
eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase şi lecţii.
Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:
a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme
instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor care dirijează acest
demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de
studii;
b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de
cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite în cadrul procesului
menţionat anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui
subsistem al educaţiei fizice;

2.2. Sportul
M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, timpul, gravitaţia,
cu natura, cu alţii şi cu sine”.

25
 Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre perfecţionarea dezvoltării
fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca urmare a Jocurilor Olimpice.
Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un a nsamblu de acţiuni
motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor morfo-
funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe ca: record, depăşire proprie sau a
partenerului.
Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o
participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică si confortul
spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de
orice nivel.
Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi regii
instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după
reguli oficiale, între doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.
Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau de întrecere,
desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai
puţin spontan şi competitiv.
Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor
şi comportamentelor social-personale apreciate în plan cultural.
26
 Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică:
- este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale incluzând un
sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de sport);
- deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea maximă a talentelor şi
aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport;
- trăsătura lui principală este competiţia;
- fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de educaţia fizică,
care include un sistem larg de exerciţii fizice;
- educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol;
- aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează;
- educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare sportului;
- de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează conţinutul educaţiei
fizice (tehnica sportivă);
- cele două domenii nu se identifică;
- sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al societăţii.
Obiectivele Sportului
I. Sport de performanţă
Maximizarea performanţelor prin:
27
 - dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale acestora;
- perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice respectiv a
elementelor şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;
- dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;
- crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitate pentru efort,
ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc);
- prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific;
- favorizarea integrării în societate.
II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii
- dobândirea unui mod sănătos de viaţă;
- dezvoltare fizică;
- integrare socială prin:
• formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei şi regulilor;
• capacitate de acţiune individuală şi în grup;
• respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare
(persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor, persoane de
vârsta a III-a;

28
 • formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei
societăţi democrate;
- recreere.
III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi îmbunătăţirea
imaginii de sine
- reducerea handicapului social;
- îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de performanţe
profesionale şi sociale;
- favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului liber;
- încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi între aceştia şi
persoanele valide.
Eşaloane (subsisteme):

I. Sport pentru toţi

- Sport de întreţinere

- Sport în timpul liber (loisir)

- Sport în familie

- Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale

29
 - Sport pentru vârstnici
II. Sport de performanţă
- Sport amator (practicat de sportivii amatori)
- Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti).
- Sport de elită
- Sportul la copii şi juniori
- Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi
- Sport extrem
III Sport adaptat
- Sport-terapie
- Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).
Funcţiile Sportului
- contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice
corecte şi armonioase;
- contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare, pentru unele
ramuri de sport;
- contribuie la integrarea socială a individului;
Clasificare (A. Dragnea):
30
 a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat de M. Epuran):
- jocurile copiilor sau jocuri şcolare
- sporturi colective;
- sporturi individuale;
- sporturi de luptă.
b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran):
- sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare concetrare nervoasă
- sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare nervoasă
- sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum energetic şi o redusă
concentrare nervoasă;
- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă redusă.
c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în concurs (Hubbard A,
1965 - citat de M. Epuran):
- sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc;
- sporturi în care se depăşeşte adversarul.
d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică (Chappuis, 1964 - citat de
M. Epuran, 2001):
- stăpânirea mediului;
31
 - stăpânirea corpului;
- îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi.
e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran, 2001):
- sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea proceselor psihice
- sporturi care solicită expresia artistică;
- sporturi cu mobilizare totală a energiei;
- sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor.
f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992):
- sporturi individuale;
- sporturi în cuplu.
g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport adaptat.
h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar viteza, rezistenţa,
capacităţile coordinative, forţa etc;
i. după structură:
- sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate.
- sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe de exerciţii
(Matveev)

32
 j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi bazate pe
componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă tehnologică
k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi individuale (cu
incomodarea sau influenţarea adversarului);
- sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);
- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);
l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; - sporturi fără contact
direct.
m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): - sporturi bazate pe
procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici;
- sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor şi acţiunilor
motrice;
- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a
problemelor tactice.
n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe; sporturi aerobe; sporturi
mixte
o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu solicitare preponderent:
■ neuropsihică, neuromusculară;
33
 ■ cardiorespiratorie,
■ neuromusculară, metabolică;
■ neuromusculară,
■ endocrinometabolică,
■ cardiorespiratorie.
p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol, apă, aer); - sporturi
desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon.
r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de Hillerin): - sporturi
cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate;
- sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi condiţii de
mediu nereproductibile;
- sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică;
- sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii arbitrare de
precizare a condiţiilor de concurs;
- sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare;
- sporturi individuale „de luptă” în care criteriul performanţei conduce la
maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii;

34
 - sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin
puncte, ale echipei proprii.
s. după factorul care induce i n c e r t i t u d i n e a î n s i t u a ţ i i l e c o m p e t i ţ i o n a l e
(P.Parlebas): -mediu, partener, adversar; - fără incertitudine.
t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme.
ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare directă a
performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu comparare indirectă, în care
sportivii iau startul succesiv.
u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand, Metzler 1986):
- sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea de „a face mai
mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi;
- sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc forme corporale
prin care caută să producă plăcere şi încântare;
- sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna performanţe deoarece ei
acţionează pentru a stăpâni un raport uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia
(unora) asupra celuilalt.
v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; - sporturi neolimpice
Tendinţe manifestate în sportul contemporan
35
 - transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism să atragă la
locurile de desfăşurare un mare număr de spectatori şi să trezească interesul a cât mai multe
mijloace mass-media;
- organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în mare măsură
dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;
- se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi pretendenţi la
medalii;
- apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări;
- apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular către sportul de
elită, rezervat numai unora;
- competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care îşi fac din sport o
profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă (component al echipei) care se obligă la un
anumit rol psihosocial, dar care îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale.
- pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului.

2.3. Antrenamentul sportiv

36
 Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic, planificat,
desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi
fizice şi psihice intense, necesare pentru obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive.
- se adresează unui număr mic de indivizi;
- beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace sunt specifice,
perfecţionate uneori până la virtuozitate;
- calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii efortului fizic se
desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică;
- are două laturi: instruirea şi educaţia.
Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul contemporan
- menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să
asigure progresul şi, mai ales, caracterul relativ extensiv necesar
acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive;
- perfecţionarea strategiilor de selecţie;
- creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament,
- creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna pregătirii cu
mijloace de bază şi specifice.

37
 - utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor,
simulatoarelor etc.
- conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă
de specialişti.

2.4. Cultura fizică

Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi spirituale create
de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii ( inclusiv creaţiile din domeniul
educaţiei fizice şi sportului);
Cultura fizică:
Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de activitate specifică,
motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului calitativ al potenţialului biologic,
spiritual şi motric al omului. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile (noţiunile), legităţile,
instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul
perfecţionării biologice şi spirituale a omului.
Momente obligatorii ale actului cultural:
- Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului);
38
 - Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi colective);
- Creator (de creaţie);
- Generalizator (de răspândire, de aplicare).
Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice:
1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice (disciplinele
ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică);
2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului;
3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai ales că aceasta
este în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu formarea trăsăturilor de caracter, cu
asimilarea unor cunoştinţe din alte domenii;
4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze sportive,
aparatură, etc.);
5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate faţă de frumos,
măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.).
2.5. Mişcarea sau motricitatea omului
Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau
transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de

39
imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere
fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor
motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin
efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de
procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-
se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o anumită poziţie
prin contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Mişcările pot fi:
- ciclice-aciclice;
- voluntare-involuntare;
- active-pasive;
- uniforme-accelerate;
-automate.
Parametrii mişcării: -spaţiali, temporali şi energetici.

40
 2.6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul
adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1978)
- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află (voluntare,
reflexe, instinctuale şi automatizate)
- sunt baza acţiunilor motrice

2.7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop
imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,
1978).
Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate,
constituind deprinderile şi priceperile motrice.

2.8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice

produse de organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi
încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui
anumit obiectiv, în general în scop adaptativ.

41
 - acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate
intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan.

2.9. Dezvoltarea fizică

- rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi
armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfo-funcţionali, proporţionali şi
apropiaţi de valorile unui organism sănătos.
Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al factorilor ereditari, de
mediu natural şi social;
- factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice.
Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă:
- armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali;
- proporţionalitatea între indicii somatici;
- proporţionalitatea între indicii funcţionali.
Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă trebuie
ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se acţioneze asupra organismului uman în
sens profilactic, preventiv sau terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv)
42
unele influenţe unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte
negative asupra sănătăţii organismului.

2.10. Capacitatea motrică

Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc între ei prin
modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă anumite sarcini motrice impuse de
situaţiile complexe şi variabile ale mediului extern.
Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă plurifactorială a
interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, cunoştinţe, experienţă,
motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot
modifica pozitiv sau negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice.
Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai complexă este
cea emisă de A. Dragnea şi Aura Bota (2000), conform cărora “capacitatea motrică reprezintă
un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de
nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice
(cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate însumate,
corelate şi reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor
solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.”
43
 Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura dintre factori
anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii motrice generale, cum ar fi:
viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea elasticitatea, supleţea şi mobilitatea.
Este formată din:
- deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare;
- deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport;
- calităţi motrice de bază şi specifice.
Este influenţată de:
-procesele psihice;
-procesele biochimice;
-indicii morfo-funcţionali.
Tipuri:
Generală
-calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ utilitare;
Specifică
-calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor ramuri de sport.
Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv este
îmbunătăţirea capacităţii motrice.
44
 3. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale

3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura, organizarea şi
desfăşurarea lor;
Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi organizatorice,
disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de specialitate, instalaţiile şi materialele
folosite.
Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de:
- condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi nivelului de cultură;

45
 - fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a amplificat odată cu
apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoretico-metodice;
- evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a bazelor sportive.
În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei fizice şi sportului
s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.
În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar
indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost perfecţionarea dezvoltării
fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor.
Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi sportului să
pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să contribuie la educarea şi
formarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual şi profesional, să-l facă
capabil să facă faţă cu de randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum,
concurenţială.
Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi a sportul ui are
aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: cultural-educativă, socială recreativă, de
destindere, morală etică, estetică şi de emulaţie a indivizilor societăţii.

3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului

46
 Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de societate pentru
aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind contribuţia la determinarea
modului de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus, sau ce anume este realmente
important pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi
întotdeauna stimulativă.
- decurge din idealul social general şi din idealul educaţional integrat celui general.
- poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate.
- desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să ştie să facă
subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate.
- idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea vieţii cu condiţia
ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor
elemente:
• Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat.
• Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport şi nivelul
acestuia.
• Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile de timp liber.
• Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi problemele
ecologice.
47
 • Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea subiecţilor.
Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori:
- valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi fiecare
individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos şi bun"
din Grecia antică);
- influenţele politice în planul educaţional care au determinat o abordare
progresistă sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei
fizice şi sportului;
- caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post industriale care au
condus la schimbări ale idealului;
- influenţele naţionaliste şi religioase.

3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport:

- fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei
stări optime de sănătate a populaţiei;
- contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă;
- prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în practicarea exerciţiilor
fizice;
48
 - se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional;
- petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber;
- asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii locale;
- accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de performanţă.
Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială:
-diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între diferite genuri de
muncă fizică;
-crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune;
-necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice
- dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici morfologici;
- aptitudinile (calităţile) motrice de bază;
- deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor
probe şi ramuri de sport;
- cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice;
- calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;
- capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor
generate de activităţile motrice.
49
 3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului
Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate ce caracterizează
măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii scopului.
Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea
exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii
sociale.
Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale, fundamentale care
asigură existenţa sistemului (M.Epuran, V.Epuran, 1974).
După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg
acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant,
răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se
subordonează acestuia.
I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii:
1. Funcţii specifice:
- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;
- funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.
2. Funcţii asociate:
50
 - funcţia igienică;
- funcţia educativă;
- funcţia recreativă;
- funcţia de emulaţie.
Funcţia de optimizare a potenţialului biologic
Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul
presupun învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea
structurilor perceptiv - motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării).

Funcţia psiho-socială
Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de dezvoltare armonioasă a
personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru viaţă.
Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante sunt induse şi pe
planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt stimulate:
Pe plan psihic:
- activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria, imaginaţia,
creativitatea),
- activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor motrice;
51
 - activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;
- comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini, valori;
Pe plan social:
- sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte valoarea;
- i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi activităţilor proprii;
- în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi autoapreciere,
- se formează capacitatea de a acţiona în grup;
- prinde contur noţiunea de fair-play.
Funcţia culturală
Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor culturii fizice cu
motricitatea individului.
- estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu perfecţiunea tehnică,
eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau scopului;
Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei, convingeri,
obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc, care are drept finalităţi
crearea de opere de artă, spectacole grandioase etc.
Funcţia economică
Efectele economice ale sportului pot fi :
52
 - imediate
- tardive
„Industria sportului” este un domeniu cu aplicabilitate largă. La buna pregătire a
sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi armate de specialişti din domenii
diferite.

4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi
procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul
instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora.
Categorii de mijloacele:
4.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea
somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt:
- exerciţiul fizic;
- aparatura de specialitate;
53
 - măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau
pasive).

4.1.1.Exerciţiul fizic
- în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de
bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru
muncă.
I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală,
efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii
motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a
organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi
obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest
scop”.
Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi
programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.
Conţinutul şi forma exerciţiului fizic
Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea
scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:
54
 • mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire
etc);
• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate
etc;
• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu
fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic
comportamentul uman în ansamblul său).
Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum,
intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor.
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente,
precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă
atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese
energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.
Elemente care definesc forma:
- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat;
- direcţia;
- amplitudinea;
- relaţia între segmente;
55
 - tempoul;
- ritmul;
- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.
Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.
Structura internă se compune din:
-procesele de coordonare neuro-musculară;
-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;
-procesele energetice.
Structura externă se compune din:
-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.
Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:
- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi
curbilinii);
- temporale: (ritm, tempo, durată);
- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu
care se efectuează exerciţiul fizic;
- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;
Forţele interne:
56
 - active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);
- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);
- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).
Forţele externe:
- greutatea propriului corp;
- reacţia sprijinului;
- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);
- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre
relaxare şi încordare.
- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi
elastice (amortizare).
Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica,
definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea
anumitor sarcini motrice.
Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor
motrice,

Relaţia dialectică între formă şi conţinut:

57
 Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.
Clasificarea exerciţiilor fizice
Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare
conduc la efecte funcţionale stabile.
 Din punct de vedere al structurii şi formei:
- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită
structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică
- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra
unor capacităţi, calităţi etc.
- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau
creativ
- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură
sau probă sportivă.
 După gradul de codificare:
- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi
(distanţă, timp estimat, pauze etc.).
- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite
(ex. dribling printre jaloane);
58
 - exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe
sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);
- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex.
alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform);
- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea
performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor.
• După natura efectelor pe care le induc:
- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de
pregătire;
- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific,
reproducând parţial execuţiile proprii probei respective;
- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii
probei respective
- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de
performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs,
- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.
• După calităţile motrice:

59
 - exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele
lor combinaţii.
• După tipul de încărcătură adiţională:
- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip etc.
• După tipul de pregătire:
- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.
• După sistemele biologice solicitate:
- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii, exerciţii endocrino-
metabolice.
• După natura contracţiei musculare:
- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.
 După intensitatea efortului fizic:
- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.
• După natura obiectivelor:
- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice);
- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii

60
fragmentare, globale sau ajutătoare);
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob alactacidă
- - 1-20 s, anaerob lactacidă
- - 21-120 s, aerob-anaerobă
- - 121-300 s, aerobă peste 30 s).
• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive
(pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (de
favorizare a transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de
recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc.
• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea pot fi:
individuale, în grup, mixte sau demixtate.
• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate, semitipizate şi
libere.

4.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter
impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează
prin intermediul verigii revenirii organismului după efort.
61
 In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:
a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);
b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile
sportive);
c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă),
oxigenarea (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O 2 ),
relaxarea în saună, utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea,
somnul şi regimul riguros de viaţă.

4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în

funcţie de scop:
• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică,
mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-
canoe, halterele etc.);
• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi
îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile
nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat
mingi la tenis etc);
62
 • aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri
impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele,
saltelele în gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc.
• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea
calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar
simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge
probei respective.

4.2. Mijloacele Asociate:

4.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la
soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor
procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan, 1979).

4.2.2.Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor (managerilor)

privind crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce
priveşte: igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi
iluminat corespunzătoare etc.

63
 4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei şi sunt folosite ori de câte
ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi
sportului. Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral,
estetic etc.

5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

Generalităţi privind noţiunea de sistem
Sistemul social - constituit din subsisteme:
- economice;
- ştiinţifice;
- culturale;
- militare;
- de învăţământ etc.
La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem adăuga şi pe acela
al educaţiei fizice şi sportului.
64
 Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste subsisteme creează
disfunţionalităţi în întreg sistemul social.
Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, structurilor
administrative etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un teritoriu bine determinat,
care interacţionează, şi se află într-o relaţie de interdependenţă cu scopul de a realiza
obiective comune impuse de comanda socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise,
dinamice şi complexe. Ele recepţionează, prelucrează şi transferă informaţie având
capacitatea de reglare şi autoreglare şi de adaptare la cerinţele impuse de societate în cadrul
căruia funcţionează, de ideologia acesteia.

Elementele componente ale unui sistem:

1. concepţia sistemului social care este determinată de caracteristicile sociale,
economice, politice şi culturale ale diferitelor state, de tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor
respective; de aici derivă fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau
la baza organizării, desfăşurării şi finalităţii activităţilor;

65
 2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie existent (raportat la
cerinţele internaţionale, globale sau zonale), privite ca etalon a nivelului de dezvoltare a ţării
respective.
3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le asigure eficienţa şi
integrarea într-un sistem social.
Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente:
- materiale (numărul componentelor şi calitatea lor);
- structurale (relaţiile dintre componente);
- funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne);
- conceptuale (de natură ideologică).

5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate categoriile de cetăţeni
din ţara noastră, sistemul românesc de educaţie fizică şi sport are stabilite scopurile,
finalităţile, obiectivele finale şi intermediare ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al
său. Acestea au la bază elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi sportului în
România, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent vârstă, profesie, sex,
rasă, cult religios, nevoi speciale etc., privind practicarea educaţiei fizice şi sportului
66
 Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România, educaţia fizică şi
sportul sunt activităţi garantate de către stat.
Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate instituţiile, organismele,
organizaţiile (guvernamentale sau neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine
stabilite.
Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare întregului sistem
de relaţii a elementelor de structură.
Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ, actele normative în
vigoare, precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi organizaţiilor cuprinse, precum şi a
specialiştilor ce acţionează în cadrul său.
Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui subsistem (minister,
federaţii, cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de comandă, control şi execuţie, precum şi
atribuţiile fiecărui subsistem în contextul general social.
Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie fizică şi sport
provin, în mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la organizaţii neguvernamentale
sau alte surse atrase (sponsorizări, donaţii, etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi,
mai ales, de managementul specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a
sistemului de educaţie fizică şi sport.
67
 Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub îndrumarea
profesorilor de educaţie fizică şi sport, antrenorilor, instructorilor ce îşi desfăşoară
activitatea în şcoli, facultăţi şi cluburi sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor
din sistem impun o categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii,
cercetătorii etc.
Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de educaţie fizică şi sport
aflate în subordinea A.N.S., a altor departamente (învăţământ, apărare, transporturi etc), a
administraţiilor locale sau în proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate
corespunzător, să asigure condiţii bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea
participanţilor (sportivi, public). Acesta poate fi concesionat sau închiriat cu condiţia
menţinerii destinaţiei sportive a acestuia

5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport

1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor fizice la nivelul
tuturor subsistemelor sale;
2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să ofere
posibilitatea fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică şi sport după
posibilităţi şi aptitudini, după preferinţe şi opţiuni în funcţie de particularităţile individuale;
68
 3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul şcolar, zonele
geografice ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini superioare, sportul de
performanţă ce cuprinde tineri şi adulţi şi sportul pentru toţi care cuprinde populaţia cu
motivaţie pentru valorile individuale şi sociale ale sportului.
4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii superioare a sistemului
de educaţie fizică şi sport este imperios necesară asigurarea unităţii conducerii,
îndrumării, răspunderii şi competentei profesionale a mişcării sportive.
5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea acesteia acolo
unde este cazul, construirea de noi baze sportive şi valorificarea superioară a resurselor
organizatorice.

6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică

69
 Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie fizică, sunt
finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului.
Aceste componente sunt:
-cunoştinţele teoretice de specialitate;
-indicii morfo-funcţionali ai organismului;
-calităţile motrice;
-deprinderile şi priceperile motrice;
-elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.
6.1. Cunoştinţele de specialitate:
-sunt de natură teoretică;
-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul
procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă;
-au rol în conştientizarea elevilor;
-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;
-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor
motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice.

70
 6.2. Indicii morfo-funcţionali:
-în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor indici superiori şi
armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd particularităţile de vârstă şi sex ale
indivizilor;
-nivelul lor sunt detereminaţi genetic;
-nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viaţa de
zi cu zi;
-constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea
priceperilor şi deprinderilor motrice;
-aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor fizice ca activitate
independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în cadrul lecţiilor de educaţie fizică
şcolară.

6.3. Calităţile motrice

71
 „Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului, materializate în
posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau
mai mică, forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoş).
Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de om dea-lungul
vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu gradul de dezvoltare al calităţilor
motrice
Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, mobilitatea – supleţea -
elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi priceperile motrice, din sfera capacităţilor
motrice.
Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de
combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică.
Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei, supleţei, nu
condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi valorificarea maximă a
acestora.
Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi priceperile şi
deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferenţiat în
concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activităţi
practice.
72
 Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului.
Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte, fiind determinate
de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa motrică anterioară, mediul
geografic natural şi de factori sociali.
Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului, adaptarea
organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel superior de solicitare.
Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte:
- viteză - repeziciunea mişcărilor
- îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii
- rezistenţă - durata acţiunii
- forţă – încărcătura
- supleţe-gradul de mobilitate.
Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice:
1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor specifice cu
modificarea determinantei lor. Elementele care modifică dominanta sunt:
- ritmul sau tempoul de executare al mişcării;
- amplitudinea mişcării;
- greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului;
73
 - numărul de repetări, durata execuţiei;
- durata pauzelor dintre repetări;
- procedeele metodice utilizate.
2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de dezvoltare a
calităţilor motrice:
- să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte metodele, procedeele sau
mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu particularităţile de vârstă, sex, grad de
pregătire, etc.
Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci numai metode şi
mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai intensă, de relativă stagnare sau de
regres.
6.3.1. Viteza
În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o mişcare sau un act
motric este executat în unitatea de timp. Viteza este determinată de lungimea distanţei
parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai
în unităţi de timp. Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică
frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu viteză uniformă.

74
De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi
cu tempoul şi ritmul mişcărilor.
Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp şi depinde
de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare şi de momentele de inerţie; cu
ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului.
Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul
dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.
Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcţionali, biochimici,
metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai importanţi fiind:
- mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia);
- viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă;
- viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;
- forţa muşchiului ce intră în contracţie;
- lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară;
- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
- tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii);
75
 - bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP).
Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc îndeplinite anumite
condiţii:
- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită;
- pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata execuţiei va fi optimă ;
- pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura
revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în condiţiile în care organismul
este odihnit. Astfel, putem spune că: - viteza nu se dezvoltă în mod linear, în
paralel cu perioadele de creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere,
întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare;
- dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic;
- fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în
timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei de reacţie; în toate formele de
manifestare, până în perioada pubertară nu se observă accelerări sau stagnări; acestea ies în
evidenţă după perioada pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza
pură nu se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se dezvoltă este
aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv forţa, rezistenţa sau
îndemânarea.
76
 Forme de manifestare:
1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice
- elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea excitaţiei pe
căile aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea mai mare), transmiterea
comenzii efectoare, excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie;
Reacţiile pot fi:
- simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte cunoscute şi care
apare spontan;
- complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele sporturi unde
răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor, coechipierilor sau „adversarilor”;
2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor
- reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act, sau a unei acţiuni
motrice până la terminarea acestora;
- se referă la mişcări „singulare”;
- pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod corespunzător iar
încărcătura efortului trebuie să fie adecvată;
- de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.
3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor
77
 - este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se efectuează într-o unitate
sau interval de timp dinainte stabilite;
- vizează frecvenţa unei mişcări.
4. Viteza de deplasare
- este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema parcurgerii, prin
alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra timp – sau a vitezei de repetiţie –
în momentul în care trebuie parcursă o distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba
despre frecvenţa mişcărilor omului;
- această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul mişcărilor ciclice.
5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie
- reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge cât mai rapid o
viteză maximă;
- depinde de:
- forţa segmentelor angrenate în efort;
- lungimea pasului;
- mobilitateaa articulară;
- elasticitatea musculară.
6. Viteza în regimul altor calităţi motrice:
78
 - viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie);
- viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie;
- viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie.
Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei:
1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii normale;
2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate;
3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate;
4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi
maximale, stabilite de factori externi.
Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor.

6.3.2. Îndemânarea
Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor nervoase superioare
în efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică;
- prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a segmentelor sau a
corpului în întregime, echilibru, precizie a mişcărilor, orientare spaţio – temporală,
amplitudinea mişcărilor, ambidextrie etc., cu scopul de a obţine procese de reglare motrică
bazate pe eficienţă maximă şi consum minim de energie.
79
 Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină capacitatea individului de
a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii variate, diferite, impuse de natura mereu
schimbătoare a activităţilor.
Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de manifestare a
îndemânării:
- generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice presupune
existenţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme de îndemânare;
- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume activitate;
- în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient cu alte calităţi
motrice, rezultând mărirea ariei de activitate în domenii diferite.
Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile bio-psihologice ale
individului; dintre acestea amintim:
- nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale;
- calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare;
- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza aferentă
pentru analiza situaţiei;
- capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa anterioară a individului;

80
 - volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă fiecare individ în
parte;
- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.
Componentele îndemânării
• Capacităţi de coordonare
• Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară
• Capacitatea ritmică
• Capacitatea de echilibru
• Capacitatea de învăţare motorie
• Capacitatea de orientare spaţială
• Capacitatea de conducere a mişcărilor
• Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică
• Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.
Importanţă:
1.influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi
stabilitatea acestora în timp;
2.favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii variate;
3.determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo;
81
 4.favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;
5.favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă
performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază
şi aplicative.
Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare
- accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi
motrice;
- un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte coordonarea, chiar în
stadiile iniţiale ale instruirii;
- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se
va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de:
1. precizia mişcărilor;
2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele acesteia;
3. spontaneitatea schimbării situaţiei;
- vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;
- sistemele de acţionare vor fi programate la începutul lecţiei de antrenament sau de
educaţie fizică;

82
 - intervale de odihnă suficient de mari între exerciţii → refacerea completă a
capacităţii de efort (intervale optime);
- volumul de lucru / lecţie va fi mic;
- numărul mare de lecţii cu teme specifice;
- perioadele favorabile:
- copilăria
- pubertatea
- adolescenţa.
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
• Folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
• Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ. picior etc.);
• Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
• Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
• Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
• Schimbarea procedeelor de execuţie;
• Efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor
mişcări suplimentare);
• Folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
83
 • Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la
aparate, instalaţii şi simulatoare;
• efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante;
• executarea acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate (micşorarea suprafeţei de
sprijin, micşorarea spaţiului de lucru, execuţia cu segmentul neîndemânatic, execuţii
asimetrice);
• efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare (aer liber,
interior, suprafeţe mici şi mari, la şes sau altitudine, pe zgură, iarbă, pardoseală, parchet,
ciment, pe frig, căldură, etc.).

6.3.3. Forţa
- reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o rezistenţă externă sau
internă este învinsă cu ajutorul contracţiei uneia sau a mai multor grupe musculare.
Dacă prin forţă muşchiul este capabil să se contracte într-un anume mod, şi într-o
anume cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de declanşare a acestor contracţii într-o
unitate de timp.
Factori de condiţionare:
Factorii interni:
84
 - vârsta;
- sexul;
- tipul constituţional;
- nivelul dezvoltării aparatului locomotor;
- nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor nervoase fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia);
- coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare;
- numărul, compoziţia şi tipul de fibre musculare ce intră în contracţie;
- modul de desfăşurare a proceselor biologice;
- grosimea muşchilor;
- calitatea proceselor metabolice şi a surselor energetice existente la nivelul
muşchilor;
- experienţa motrică personală.
Factorii externi:
- aparţin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului, altitudinea,
radiaţiile solare, relieful, sezonalitatea anotimpuală, ritmul diurn etc.

85
 - aspecte care au în vedere creşterea artificială a forţei; administrarea de
substanţe chimice, gen “susţinătoare de efort” de tipul steroizilor anabolizanţi, substanţe
doping ce măresc artificial capacitatea organismului la efort etc.
Alţi factori de condiţionare:
- factorii psihici (motivaţia, atenţia, emoţiile etc.);
- durata de contracţie a fibrelor musculare;
- valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune;
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
Forme de manifestare:
- în funcţie de numărul muşchilor ce participă în contracţie forţa poate fi:
- generală – „rezistenţa” va fi învinsă de acţiunea principalelor grupe musculare;
- specifică (specială) - doar un număr restrâns de grupe musculare participă în
contracţie.
- în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:
- forţă în regim de viteză (detentă);
- forţa în regim de rezistenţă;
- forţa în regim de îndemânare.
În funcţie de caracterul contracţiei, forţa se poate clasifica în:
86
 - forţă izometrică (statică), atunci când prin contracţie nu se modifică lungimea
fibrelor musculare ce iau parte la efort;
- forţă izotonică (dinamică), când prin contracţie se modifică lungimea fibrelor
aflate în efort; dacă fibrele se scurtează prin intrarea în acţiune a fibrelor muşchilor agonişti,
vorbim despre o forţă de tip „învingere”; dacă fibrele se alungesc prin acţiunea muşchilor
antagonişti avem de-a face cu o forţă de tip „cedare”;
- forţă mixtă - în acest caz cele două tipuri de forţe (statică şi dinamică) se combină
în diferite alternanţe, în funcţie de natura efortului.
În relaţie cu puterea individuală şi în funcţie de capacitatea de efort, forţa se
clasifică în:
- absolută (maximă) - ea creşte odată cu creşterea greutăţii corporale;
- relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corpului.
Forţa creşte în paralel cu creşterea organismului, ajungând la maturitate în perioada
cuprinsă între 20 şi 30 de ani; după această perioadă forţa nu se pierde decât în mică măsură;
astfel, un individ în vârstă de 65 ani are o forţă ce reprezintă 80 % din forţa indivizilor
cuprinşi în grupa de vârstă 20-30 ani. În cazul femeilor, forţa cea mai mare se manifestă în
perioada cuprinsă între 16-30 ani.
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
87
 • metoda halterofilului (cu greutăţi);
• contracţia izometrică;
• metoda eforturilor repetate (învingerea îngreuierilor maximale cu număr
maxim de repetări, folosirea îngreuierilor maxime si apropiate de cele maxime, utilizarea
eforturilor izometrice si execuţia exerciţiilor cu viteză maximă);
• metoda power training;
• contracţia izotonică;
• metoda în „circuit”;
Clasificarea circuitului:
- după numărul de exerciţii:
- scurt: 4-5 exerciţii;
- mediu: 6-8 exerciţii;
- lung: 9-12 exerciţii.
- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare:
- uşor (11-20% din posibilităţile maxime);
- mediu (30-40% din posibilităţile maxime);
- greu (peste 50% din posibilităţile maxime).
- după formele de lucru:
88
 - de durată;
- cu intervale (extensiv şi intensiv);
- cu repetări.
- variante ale circuitului cu intervale:
- 30sec. activitate-30 sec. pauză;
- 30sec. activitate-25 sec. pauză;
- 30sec. activitate-10 sec. pauză;
- 30 sec. activitate-15 sec. pauză;
- 30sec. activitate-25 sec. pauză.

6.3.4. Rezistenţa
Zatiorski arată că rezistenţa este „capacitatea de a efectua timp îndelungat o
activitate oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”;
D. Harre: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un
timp mai îndelungat”;
N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”;

89
 A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă
durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii
organismului după o activitate obositoare”;
C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un
efort de o anumită intensitate”.
Factorii care determină rezistenţa:
- durata efortului;
- eficacitatea acţiunii motrice;
- refacerea organismului după efort.
Factori de condiţionare
1. Posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular şi ale celorlalte
funcţii ale organismului care susţin efortul;
2. Calitate metabolismului şi a resurselor energetice;
3. Nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii
aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste,
alternanţa în contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia;
4. Calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un
efort sau dimpotrivă, abandonarea efectuării efortului;
90
 5. Relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor sportive care se
desfăşoară cu alternarea intensităţii efortului.
• capacitatea sistemelor
- cardiovascular;
- respirator;
- musculo-osteo-articular
• tipul fibrelor musculare implicate în activitate:
- fibrele albe → viteza
- fibrele roşii (90 %) → absorbţia maximă de oxigen (slow twitch);
• parametrii cardiovasculari:
- minut-volumul cardiac;
- elasticitatea vasculară;
- reglarea periferică la nivelul capilarelor;
• procesele nervoase fundamentale:
- excitaţia
- inhibiţia;
• resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului;
- fosfaţii macroergici,
91
 - glicogenul,
- trigliceridele.
• Coordonarea:
- aparat locomotor / funcţii vegetative;
- muşchii antagonişti / agonişti;
- alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;
- respiraţiei cu circulaţia;
- calitatea proceselor volitive;
- relaţia pauză / efort.
Oboseala - Principalul factor limitativ
- oboseala - scăderea temporară a capacităţii de lucru a organismului, prin creşterea
dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiaşi intensitate, în acelaşi
ritm, cu aceiaşi amplitudine, precizie şi randament.
Oboseala este cauzată de:
- slaba adaptare la efort a organismului
- diminuare a activităţii centrilor nervoşi superiori care coordonează capacitatea
de lucru a muşchilor şi în special a funcţiilor circulatorii şi respiratorii.

92
 - oboseala este factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort şi de
dezvoltare a rezistenţei pentru că după cum arată V. S. Farfel „numai efortul efectuat până la
oboseală şi încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei”.
Forme de manifestare
Rezistenţa aerobă - acoperirea consumului energetic se obţine din arderile realizate
în prezenţa oxigenului din muşchi, chiar în timpul mişcării.
Rezistenţa anaerobă - capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi
mari, în care se acumulează „o datorie de oxigen” la nivelul muşchiului, asigurarea
substanţelor energetice necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenţa oxigenului), ci prin
glicoză (degradarea anaerobă a glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensităţi mari,
cu durata de circa 1 minut (A. DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU).
Rezistenţa generală - capacitatea omului de a presta un efort fizic prelungit cu
participarea a peste 2/3 din masa musculară. Ea angrenează intens în efort funcţiile vitale, iar
cheltuielile energetice sunt foarte mari (alergarea de durată, înot, jocuri sportive).
Rezistenţa specială - capacitatea organismului de a presta un efort îndelungat, cu o
intensitate medie, pe baza activităţii unor grupe şi lanţuri musculare specializate în efortul
dat.

93
 Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea omului de a efectua un efort de durată a
cărui intensitate este relativ crescută
Rezistenţa în regim de forţă - capacitatea de a realiza un efort prelungit, cu
purtarea, deplasarea, împingerea, tracţiunea unor greutăţi.
Rezistenţa în regim de îndemânare - capacitatea individului de a depune un efort
prelungit, în care actele motrice sunt complexe.
După natura eforturilor şi condiţiilor externe în care se desfăşoară eforturile:
- rezistenţă neuropsihică (capacitatea de a efectua timp îndelungat activităţi
care solicită intens intelectul);
- rezistenţa senzorială (capacitatea de a efectua sarcini prelungite în care se
solicită intens organele de simţ);
- rezistenţa emoţională (capacitatea de activitate prelungită în condiţii de stres
emoţional deosebit);
- rezistenţa la temperaturi scăzute sau crescute (capacitatea de a presta
eforturi la valori ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);
- rezistenţa la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi
prelungite în condiţii de scădere a concentraţiei de oxigen în atmosferă).
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
94
 a) Metode bazate pe variaţia volumului
1. Metoda eforturilor uniforme – continue;
2. Metoda eforturilor repetate.
b) Metode bazate pe variaţia intensităţii
1. Metoda eforturilor variabile;
2. Metoda eforturilor progresive.
c) Metode bazate pe variaţia volumului şi a intensităţii
1. Metoda antrenamentelor pe intervale.
a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a
capacităţii de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensităţii efortului,
prin continuitatea şi durata acestuia. Elementul de progres îl constituie creşterea duratei
efortului cu menţinerea uniformităţii intensităţii.
a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenţei
generale, a capacităţii aerobe. Ea constă din repetarea relativ standard a aceluiaşi efort,
parcurgerea repetată a unei anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare.
b.1. Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei de parcurgere a
unor porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o gamă de intensităţi în cadrul

95
aceleiaşi lecţii, fapt care determină solicitări variabile ale funcţiilor organismului şi are ca
urmare o adaptare multilaterală la eforturi.
b.2. Metoda eforturilor progresive se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a
căror intensitate creşte mereu şi se bazează în exclusivitate pe variaţia în sens progresiv a
intensităţii efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de
intensitate maximală.
c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracţionat reprezintă o
metodă de bază pentru dezvoltarea rezistenţei şi reprezintă, prin excelenţă, o metodă de
dezvoltare a capacităţii de efort aerob, o metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio
vascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen.
Elementul de progresie principal îl constituie creşterea numărului de repetări a
efortului cu revenirea frecvenţei cardiace la 120-130 bătăi în 90 secunde.
Caracteristica principală a metodei o constituie faptul că pauza (intervalul) este
incompletă, organismul nu este restabilit complet efortul reluându-se în faza de
supracompensare, organismului lucrând în datorie de oxigen. Stimularea optimă a sistemului
cardio-vascular se produce în timpul intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat
de inimă la o pulsaţie este maxim.
Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi menţionate următoarele:
96
 - permite adoptarea unui program mai precis, mai ştiinţific pentru dezvoltarea cu
precădere a rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite;
- înlătură monotonia unor acţiuni motrice de durată, elevii fiind conştientizaţi şi
devenind activi în determinarea frecvenţei cardiace, în adaptarea duratei şi intensităţii
efortului la cerinţele precise;
- se poate folosi pe orice teren, fără amenajări speciale;
- îmbunătăţeşte vizibil şi repede funcţia cardio-vasculară favorizând mărirea
capacităţii de refacere a organismului după efort;
- dezvoltă rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea de concentrare şi
voinţa.
Reguli de bază pentru dezvoltarea rezistenţei:
1. Continuitatea
2. Variaţia volumului efortului
3. Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei
4. Aprecierea continuă a progreselor
Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei
Consumul maxim de oxigen - parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort
în probele de rezistenţă aerobă . Depinde de două categorii de factori:
97
 1. factori dimensionali – mărimea organelor care compun sistemul de captare şi
transport al oxigenului, reprezentaţi de:
- dimensiunile plămânilor (reflectate de capacitatea vitală, capacitatea
pulmonară totală şi capacitatea reziduală funcţională);
- dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total, hemoglobina
totală şi procentuală, volumul cardiac).
2. capacităţile funcţionale reprezentate prin:
- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă;
- volumul expirator maxim pe secundă;
- debitul cardiac;
- debitul sistolic;
- oxigen puls maxim.

6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea

- capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale acţiuni motrice cu
diferite amplitudini.
Zaţiorschi şi Harre numesc această calitate a organismului mobilitate, Ozolin o
numeşte elasticitate sau supleţe.
98
 Natura mişcărilor este determinată de:
- structura şi tipul articulaţiilor;
- elasticitatea ligamentelor, muşchilor şi tendoanelor;
- tonusul şi capacitatea de contracţie musculară;
- elasticitatea discurilor intervertebrale;
- capacitatea SNC de a coordona procesele neuromusculare;
- temperatura muşchilor şi caracteristicile mediului ambiant;
- predispoziţiile psihice ale subiecţilor;
- ereditate, sex, vârstă.
Forme de manifestare:
- generală;
- specială;
- activă;
- pasivă.
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acţiunilor motrice zilnice sau
a diferitelor procedee tehnice cu uşurinţă, cursivitate, expresivitate etc. Acesta presupune

99
efectuarea alternativă a exerciţiilor de relaxare cu cele de întindere, a celor de forţă cu cele de
supleţe;
Pentru eficienţa dezvoltării acestei calităţi este nevoie de ritmicitatea executării
exerciţiilor.
Mijloace folosite:
- mişcări active:
- exerciţii libere şi cu sprijin;
- exerciţii cu şi fără îngreuiere;
- exerciţii statice;
- exerciţii cu partener, la aparate, pe aparate;
- elemente din gimnastica sportivă şi ritmică.
- mişcări pasive:
- exerciţii statice utilizând greutatea corpului sau alte greutăţi;
- exerciţii cu ajutorul partenerului;
- exerciţii de relaxare
- seriile sunt de 8-10 repetări.

6.4. Deprinderile motrice

100
 - componente care se formează, nu sunt însuşiri moştenite genetic;
- se învaţă;
- se consolidează;
- se perfecţionează;
- sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi de antrenament sportiv
- forme concrete de activitate motrică ce au la bază stereotipuri dinamice
realizate prin legături temporale în scoarţa cerebrală motorie.
Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este principalul excitant care
contribuie la formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor
condiţionate.
Caracteristici:
- elemente ale activităţii voluntare a omului;
- odată consolidate se execută cu:
- Consum redus de energie;
- Stabilitate;
- Precizie
- Cursivitate
- Expresivitate
101
 - Coordonare
- Uşurinţă
- Rapiditate
- Automatizare.
- în faze superioare de performanţă se ajunge la „măiestrie” motrică ,
la ,,senzaţii complexe”: simţul porţii, mingii, tempoului;
- se perfecţionează treptat (în perioadă relativ îndelungată de timp) şi
neuniform;
- ireversibile - mişcările componente se înlănţuiesc într-un singur sens
- inversarea unor operaţii formează noi deprinderi ce dau naştere la stiluri
tehnice;
- se „destramă” treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări multiple.
Etapele (fazele) formării
1. iniţierea în bazele tehnice de execuţie
Obiective:
- formarea unei reprezentări clare (explicaţie, demonstraţie);
- formarea ritmului general de execuţie cursivă;

102
 - descompunerea - dacă este cazul - în elementele componente şi exersarea
analitică a acestora;
- preîntâmpinarea sau înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.
2. fixarea / consolidarea
Obiective:
- formarea tehnicii de execuţie (coordonate optime)
- spaţiale
- temporale
- dinamice
- întărirea legăturilor temporale prin exersare in condiţii relativ constante,
standardizate;
- executarea în condiţii variate.
3. perfecţionare
Obiective:
- lărgirea variantelor de execuţie prin desăvârşirea execuţiei mai multor
procedee tehnice;
- exersarea în condiţii cît mai variate şi apropiate de cele întâlnite în practică
(mai ales în competiţii);
103
 - includerea într-o înlănţuire de alte deprinderi şi executarea acestor
„combinaţii" cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.
Tipuri (categorii)
I. în funcţie de „aria" de automatizare:
a. elementare - complet automatizate (caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism
etc.);
b. complexe - parţial automatizate (sporturile aciclice: gimnastică, sărituri, aruncări,
box, lupte etc., jocuri sportive).
II. în funcţie de finalitatea folosirii :
a. de bază şi utilitar-aplicative: mers, alergare, săritură, aruncare – prindere,
respectiv:
- căţărarea şi escaladarea;
- tracţiunea şi împingerea;
-exerciţiile de echilibru;
-târârea;
-ridicarea, manevrarea, transportul obiectelor şi aparatelor.
b. specifice ramurilor şi probelor sportive - elementele şi procedeele tehnice
specifice.
104
 III. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea şi
valorificarea lor:
a. propriu-zise - repetări stereotipe, efectuate de un număr foarte mare de
ori (gimnastică, patinaj, sărituri de la platformă etc);
b. perceptiv-motrice - învăţarea este influenţată de ambianţă (oină, tir cu
talere, jocuri la copii)
c. inteligent-motrice - apare „adversarul" care este pozitiv şi intensiv
( jocurile sportive, lupte, box, scrimă, judo etc).
Transferul / Interferenţa
- influenţă pozitivă → transfer
- influenţa negativă → interferenţă (transfer negativ).
Timpul pentru formare dependent de:
- experienţa motrică anterioară;
- nivelul indicilor morfo-funcţionali;
- nivelul calităţilor motrice;
- gradul lor de complexitate;
- motivaţia subiectului, executantului.

105
 6.5. Priceperile motrice
- o fază de valorificare conştientă - în condiţii variabile, diferite, neprevăzute etc
- a sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior;
- deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate, întrunite şi efectuate
cursiv în raport de condiţii, obţinându-se o eficienţă maximă.
Caracteristici:
- componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;
- dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de fiecare individ
uman (de experienţa motrică anterioară);
- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;
- se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor metodologice active de
instruire, mai ales, prin „problematizare”;
- se bazează pe / şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie,
creativitate etc);
- nivelul de manifestare este condiţionat şi de plasticitatea scoarţei cerebrale.

6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei generale

106
 - sunt elemente în sistemul componentelor proceselor instructiv-educative de
educaţie fizică şi de antrenament sportiv ce răspund necesităţii funcţiei educative;
- educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul contribuie la dezvoltarea unor
importante trăsături şi calităţi de natură intelectuală, morală, estetică şi tehnico-productivă.

6.7. Componentele (parametrii) efortului

1. Volumul - cantitatea de lucru mecanic exprimat prin:
- număr de repetări;
- distanţe parcurse;
- kilograme ridicate etc.
Toate cele de mai sus sunt raportate la timp, de unde apare noţiunea de „densitate” a
efortului;
2. Intensitatea - gradul de solicitare a organismului, tăria excitantului.
Se exprimă prin:
- procente faţă de posibilităţile maxime (%);
- tempou de execuţie (4/4—3/4 etc);
- număr de execuţii în unitatea de timp etc;

107
 3. Complexitatea - modul concret de înlănţuire, de asociere, a tuturor elementelor
pe parcursul efectuării efortului (structură - pe fond de volum şi intensitate - procese psihice
solicitate etc). Complexitatea creşte când apar „adversarii”!
Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional, în asigurarea acestui
raport, mare rol au pauzele. Se recomandă:
- după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min.
- după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3 minute.
- după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min.
- după efort mic (40-55%) - fără pauză.
Componentele specifice trebuie să fie realizate printr-un sistem didactic de exerciţii
fizice. Acest sistem didactic, pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- exerciţiile selecţionaţi să corespundă obiectivelor specifice;
- exerciţiile să corespundă posibilităţilor subiecţilor şi altor condiţii (materiale,
climaterice etc);
- sistemul de exerciţii să corespundă, ca mărime, volumului (duratei) de timp avut la
dispoziţie;

108
 - exerciţiile să fie selecţionate în funcţie de eficienţa lor (să fie selecţionate cele cu
influenţă multilaterală, aplicativitate, caracter emoţional, accesibilitate, valoare educativă
etc).

6.8. Programa de Educaţie Fizică

Programa este un document oficial cu caracter obligatoriu ce prevede conţinutul
procesului instructiv-educativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice.
Sunt elaborate de Ministerul de resort şi de Federaţiile de specialitate, cu ajutorul
unor comisii formate din cadre didactice şi, respectiv, antrenori cu o bogată experienţă
practică de „predare" şi cu un nivel ridicat de gândire metodică.
Indiferent de subsistemul căreia i se adresează, Programa, din punct de vedere
structural, conţine următoarele capitole:
Obiectivele generale ale educaţiei fizice
Indicaţii de aplicare
Conţinutul procesului de instruire pentru fiecare componentă a modelului de
educaţie fizică:
- Capacitatea de organizare
- Dezvoltarea fizică armonioasă
109
 - Calităţile motrice de bază
- Deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-aplicative
- Deprinderile şi priceperile motrica specifice unor probe şi ramuri sportive
- Cunoştinţe teoretice de specialitate
Anexe
Caracteristici:
- asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de dezvoltare fizică şi
perfecţionare motrică; este o îmbinare între caracterul linear cu cel concentric al instruirii;
- precizează volumul concret al fiecărei componente a procesului de instruire şi
obiectivele urmărite, finalităţile propuse, pentru fiecare clasă de elevi sau pentru fiecare
stadiu de pregătire (copii, juniori, seniori) ;
- are conţinut diferenţiat pe clase;
- în ceea ce priveşte conţinutul instruirii, asigură tratarea diferenţiată a subiecţilor;
- asigură pondere funcţiei formative a instruirii;
- are caracter dinamic - se modifică ciclic în funcţie de evoluţia comenzii sociale.

7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv

110
 Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul practicării
activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme,
reguli, directive etc., care trebuie respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta
organizarea, desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.
Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze fundamentale” sunt
specifice procesului de instruire şi se numesc principii de instruire sau didactice (uneori apar
sub denumirea de principii de învăţământ).
Principiile specifice educaţiei se numesc educative.
Principii de învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi pe cele educative.
Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează asemănător pentru toate
activităţile umane.
Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe specifice" şi tocmai
de aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă informaţii numai asupra principiilor de
instruire din domeniu deoarece activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de
instruire adevărat.
Clasificarea principiilor:
A. principii de instruire
1 - participării conştiente şi active
111
2 - intuiţiei
3 - accesibilităţii
4 - sistematizării şi continuităţii
5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice
6 - însuşirii temeinice

B. principii de educaţie
1 - educării prin munca şi pentru muncă
2 - unităţii
3 - educarea prin şi pentru colectiv
4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative

C. alte principii
1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice
2 - activităţilor personale, cotidiene.

7.1. Principiul participării conştiente şi active

112
 Implică:
- participarea conştientă;
- participarea activă a subiecţilor;
- se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice;
Cerinţe:
1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare
a exerciţiilor fizice; pentru practicarea EFS, motivaţia trebuie să fie puternică şi corectă (cu
respectarea normelor şi / sau regulilor ce au în vedere dozarea efortului);
2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă
3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului
predat:
- „activismul”;
- conştiinciozitatea în execuţii;
- iniţiativă;
- autonomie în alegerea unei soluţii;
- capacitate de adaptare la propriile particularităţi.

113
 4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament: a
se evita supraaprecierea / subaprecierea activităţilor, explicarea sau justificarea succeselor şi
insucceselor trebuie să se facă având la bază argumente obiective;

7.2. Principiul intuiţiei

- implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta senzorială) în
cunoaşterea umană;
- este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai important, implică
treapta logică a cunoaşterii;
Intuiţia <=> o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor,
receptorilor organismului uman.
Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă pentru rezolvarea
unor situaţii;
- presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât
mai exactă despre ceea ce se învaţă.
Analizatorii:
- vizuali
- tactili
114
 - auditivi
Pentru stimulare se folosesc:
- Demonstraţia / demonstrarea
- Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete video etc),
- Observarea execuţiei altor subiecţi.
Cerinţe:
- Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare sau prin materiale
„intuitive”) să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară
activitatea;
- Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de
semnalizare → se împiedică abstractizarea şi generalizarea - procese ale gândirii foarte
importante în EFS

7.3. Principiul accesibilităţii

Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de:
- vârstă
- sex
- nivel de pregătire
115
 - individualizarea / personalizarea ► faza superioară a accesibilităţii
Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruieşie” (în activitatea
independentă):
- selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;
- stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
- folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor
acte sau acţiuni motrice de către subiecţi;
- adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul
de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor;
- diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.
Cerinţe:
- necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de
practicare EFS;
- stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli;
- necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii
didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:
Cele trei reguli clasice ale practicii didactice

116
 1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul forţei
necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul
îndemânării necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la
altele noi, care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie - pe cele deja însuşite.

7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii

Importanţă în:
- elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de planificare / programare a
activităţii
- de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport
Sistematizarea şi continuitatea ► condiţii pentru asigurarea reuşitei in programarea
stimulilor
Cerinţe:

117
 1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în
concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a
modelului de educaţie fizică şi sport.
2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi
în activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care urmează. În
consecinţă, programarea materialului de învăţat trebuie să se realizeze pe „cicluri sau sisteme
tematice” continue, fără întreruperi cu abordarea altor teme.
3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat / planificat încât să se
asigure o legătură logică nu numai între lecţii sau alte forme de organizare a practicării
exerciţiilor fizice, ci şi între etapele de pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de
pregătire, ciclurile de învăţământ etc, în ordinea lor crescândă.
4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie, întreruperile,
deci absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat,
rămâneri în urmă greu de recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru
organismul subiecţilor.

7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice - ( al

„modelării”)
118
 Deprinderile / priceperile motrice <=> valoare practică
▼▼▼
transferabile în activităţile practice de timp liber
▼▼▼
aplicate în condiţii variate
Principale mijloace prin care se realizează:
- jocurile sportive bilaterale;
- traseele sau parcursurile aplicative;
- ştafetele;
- unele jocuri de mişcare / dinamice etc.

7.6. Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”)

- condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii de instruire.
Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe:
- accesibilitate;
- sistematizare;
119
 - continuitate;
- participare conştientă şi activă;
- generalizare etc.
Cerinţe:
1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în
fiecare activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar şi în timp, adică într-o succesiune
„mare” de activităţi concrete.
Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport:
- dezvoltarea fizică / corporală;
- calităţile motrice;
- deprinderile şi / sau priceperile motrice.
2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se încerce însuşirea unui
volum prea mare din materialul de învăţat
3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat, deci -
indirect - şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod ritmic, să se facă verificarea pregătirii
subiecţilor prin probe de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive.

120
8. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport
- acţiunea de instruire reprezintă modelarea subiecţilor;
121
 - acţiunea este eficientă dacă:
- subiectul participă activ şi conştient;
- este angajat în propria sa transformare (modelare);
- aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem de metode) se
face cu scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire;
Etimologia cuvântului „metodă”:
grecescul metho ↔ către,
odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii unor obiective;
- metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în scopul realizării
obiectivelor instructiv-educative.
- Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care emite informaţii) şi
acţiunile beneficiarului (recepţionează aceste informaţii);
- Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate şi reglate de
profesor sau antrenor
Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare
a acestora.
Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt
doar procedeele metodice:
122
-procedee metodice de exersare:
- prin circuit;
- intervale;
- ridicarea de greutăţi;
- izometrie etc.
Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) :
- metode de instruire propriu-zisă;
- metode de educaţie;
- metode de apreciere, verificare şi notare;
- metode de corectare a greşelilor de execuţie;
- metode de refacere a capacităţii de efort.
8.1. Metode de instruire propriu-zisă
8.1.1. Metode verbale
a) expunerea verbală:
- povestirea;
- explicaţia;
- prelegerea;
b) conversaţia;
123
 c) studiul individual;
d) brain storming-ul.

8.1.1.1.Expunerea verbală
- se realizează prin limbaj;
- trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi.
8.1.1.1.1. Povestirea
- se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar;
- trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.
8.1.1.1.2. Explicaţia
- clară;
- logică;
- concisă;
- oportună;
- precede demonstraţia;
- însoţeşte demonstraţia;
- urmează demonstraţiei;
Cu a jutorul explicaţiei se asigură :

124
 - formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter de norme sau
reguli în însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice precum şi dezvoltarea calităţilor
motrice, influenţarea indicilor somatici/morfologici şi funcţionali/fiziologici ai organismului
uman.
8.1.1.1.3. Prelegerea
- se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior;
- la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.

8.1.2.2. Conversaţia
- se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu subiecţii în
procesul instructiv educativ;
- acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de conţinutul şi metodologia
instruirii;
- se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai probleme legate de
procesul de instruire.
8.1.2.3. Studiul individual
- se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de specialitate mai
mult în antrenamentul sportiv.
125
 8.1.2.4. Brain storming-ul

8.1.2. Metodele intuitive

8.1.2.1. Demonstraţia
- cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model;
- poate fi realizată:
- de conducător (demonstraţie nemijlocită);
- de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica de execuţie -
demonstraţie mijlocită ).
- se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme, tehnici moderne
(filme, diafilme, kinograme, diapozitive, etc.).

8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi:

- trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul procesului instructiv-
educativ care stabileşte dinainte tematica de observat;
- în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi scoase în evidenţă
aspectele pozitive şi negative;
- se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în cadrul lecţiilor dar
şi în competiţii sau concursuri de nivel diferit;
126
 - capacitate de observare este educabilă.

8.1.3. Metodele practice

8.1.3.1. Exersarea
- finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire;
- aparţine în exclusivitate subiecţilor;
- în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea şi controlul
cadrelor de specialitate;
Tipuri / Modalităţi de Exersare:
1.Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice;
2.Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice;
3.Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale;
4.Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare;
5. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a exerciţiilor
fizice;
6.Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor
fizice.

127
 9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport
- creează cadrul general pentru aplicarea metodelor de instruire;
- sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi practicii domeniului;
- evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii;
- sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi de perspectivă ale
educaţie fizice şi sportului;
- nu trebuie considerate metode;
- se împart în două mari categorii, în funcţie de imaginaţia şi
creativitatea subiecţilor:

a. de tip euristic (provenienţă din termenul grecesc "heurisken" = a afla, a

descoperi)
- solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii subiecţilor.
b. de tip noneuristic
- solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginaţia şi creativitatea
subiecţilor.
Strategii de tip euristic
Problematizarea;
Tratarea diferenţiată;
Demonstraţia şi explicaţia

128
 Activitatea de exersare:
- Frontală;
- pe grupe; echipe, ateliere,
- pe perechi
- individuală.
Strategii de tip algoritmic
Modelarea;
Instruirea programată;
Exerciţiul;
Algoritmizarea;
Raţionalizarea;
Obiectivizarea;
Standardizarea;
Operaţionalizarea;
Cuantificarea; Optimizarea

9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport

Autonomia presupune:
129
 - un anumit grad de libertate şi independenţă;
- se constituie şi poate fi considerată ca o diferenţă specifică, ca o formă sau
un tip de manifestare a libertăţii şi independenţei;
- capacităţi, deprinderi sau tehnici de:
- autoorganizare
- autoconducere
- autoevaluare.
- implică un anumit tip de dependenţă.
Activitatea autonomă a subiecţilor nu poate fi acceptată decât în prezenţa
specialistului, a supravegherii permanente a acestuia şi a intervenţiei sale ori de câte ori
constată abateri de la obiectivele propuse.
Activităţile respective permit stimularea intereselor şi aptitudinilor individuale
ale subiecţilor şi, implicit, dezvoltarea creativităţii acestora
Se poate asigura, astfel, individualizarea procesului de pregătire, conducătorul
acestuia putând să ajute mai direct pe cei rămaşi în urmă şi pe cei cu aptitudini deosebite.
Activitatea autonomă este dependentă de:
- vârsta subiecţilor;
- de experienţa lor motrică;
130
 - fondul de cunoştinţe teoretice;
- fondul de cunoştinţe de specialitate;
- calităţi motrice;
- deprinderi şi priceperi motrice.
Autonomia nu trebuie confundată cu libertatea de a face fiecare subiect ce
doreşte, fără existenţa unor teme şi obiective clare ale activităţii respective.
Activitatea autonomă a subiecţilor
- este o "parte" a autoeducaţiei fizice şi sportive, fiind necesară şi pentru
activitatea independentă a acestora;
- are implicaţii evidente şi asupra calităţii şi duratei metodelor de predare
verbale şi intuitive, în special ale explicaţiei şi demonstraţiei
- subiectul acţionează autonom, dar trebuie să îndeplinească ceea ce „doreşte”
conducătorul, specialistul, şi - ca atare - cel cu competenţă în privinţa justeţei obiectivelor
urmărite;
- ponderea principalelor variabile ale activităţii autonome a subiecţilor:
- vârstă
- sex
- teme şi obiective
131
 - activitatea în grup etc.
Specialistul - prin statutul şi rolul său – are autonomie:
- în a lua decizii;
- în a stabili obiective;
- în a prospecta strategia pedagogică a tuturor demersurilor aplicate
pentru realizarea obiectivelor propuse;
- utilizează fondul de cunoştinţe şi priceperi profesionale, fond care
trebuie permanent şi sistematic completat, actualizat şi perfecţionat;
- analizată prin modul de raportare faţă de următoarele trei elemente
principale:
- programă;
- tehnologie;
- planificare.
Autonomia specialistului pe planul planificării
La nivelul planului tematic anual:
- stabilirea numărului de lecţii din "ciclurile tematice" specifice fiecărei
componente sau subcomponente a modelului de educaţie fizică şi sport (componentele sau
subcomponentele tematice);
132
 - amplasarea "ciclurilor tematice" în structura anului de pregătire;
- stabilirea numărului de teme abordate în activităţile concrete de educaţie fizică
şi sport;
- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci când nu se
lucrează tip monosport, în funcţie de mai multe variabile: anotimp, condiţii materiale,
nivelul de pregătire a subiecţilor etc;
- stabilirea ordinii de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de
pregătire (singura "condiţie" metodică o pune atletismul, care menţionează că, indiferent
de subiecţi, întotdeauna „alergarea de rezistenţă” se abordează înaintea „alergării de
viteză”);
- stabilirea duratei de abordare, în minute (10,15, 20 etc.) a fiecărei teme;
La nivelul planului calendaristic:
- selecţionarea mijloacelor / sistemelor de acţionare pentru realizarea fiecărei
componente sau subcomponente tematice a modelului de educaţie fizică şi sport
(consemnarea acestora într-o "anexă" este logică!);
- stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de acţionare selecţionate şi a
dozării acestora;
- programarea adecvată a probelor de control;
133
 - alegerea formei optime de elaborare a planului (descriptivă sau grafică).
La nivelul proiectului didactic sau altei activităţi:
- stabilirea duratei (în minute), pentru fiecare verigă netematică (durata verigilor
tematice s-a realizat în planul tematic anual);
- stabilirea ordinii de abordare a temelor (locul temelor din calităţile motrice este
bine precizat; în privinţa deprinderilor şi priceperilor motrice se recomandă, mai ales din
punct de vedere psihic, ca ultima temă să fie dintr-un joc sportiv!);
- precizarea obiectivului operaţional specific fiecărei teme abordate;
- dozarea mijloacelor / sistemelor de acţionare sau a procedeelor metodice
folosite în verigile netematice;
- stabilirea modalităţilor concrete prin care se evaluează realizarea obiectivelor
operaţionale;
- stabilirea conţinutului şi amplasamentului indicaţiilor metodice.

9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport

- presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul accesibilităţii
instruirii);

134
 - în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta principiul
individualizării;
- se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice / modificabile, („închise sau
deschise” în funcţie de temele abordate;
- se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la nivelul grupelor de
nivel valoric, ceea ce implică verificări la începutul perioadei de pregătire a subiecţilor;
- presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea unor categorii
de exerciţii fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară);
- liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor;
Are eficienţă maximă când:
- se aplică în cazul: - exersării
- transmiterii de informaţii
- se realizează prin: - număr de repetări
- ritm de execuţie
- amplitudine
- structuri motrice
- aspecte vizate: - obiective
- conţinut
135
 - forme de organizare a exersării
- metodologia didactică
- evaluare.

9.3. Modelarea
1. Ca metodă de investigaţie ştiinţifică:
- reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub forma unui sistem
simplificat, similar sau analog cu fenomenul (Mitra şi Mogoş);
- proces de construire a unui model, o operaţie de studiu sau de cercetare a
fenomenelor cu ajutorul modelelor ideale sau materiale (Firea);
- metodă de studiere a unui fenomen (originalul) al realităţii pentru a se putea
elabora modelul său;
- metodă de studiere a realităţii cu ajutorul modelelor.
2. Ca metodă de învăţământ, de instruie:
- pregătirea subiecţilor în corelaţie cu indicatorii cuprinşi în modelele
elaborate;
- vizează mijloacele, metodele, paşii metodici şi tehnici de lucru.
3. Ca principiu de instruire:
136
 - orientează întreaga organizare şi desfăşurare a conţinutului şi procesului de
pregătire.
Modelul
- mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau în parte un sistem
organizat, mai complex.
Caracteristici:
- eficient;
- simplu;
- fidel originalului;
- relevant
Clasificare:
a) după natura lor:
- ideale (cerinţe maxime în raport cu fenomenul real);
- materiale (machete, scheme similare sau analogice).
b) după calitatea lor:
- empirice, stabilite pe bază de rutină prin aprecieri subiective;
- logice, verificate parţial sau total prin determinări;
- matematice, exprimate cifric în proporţii şi procente.
137
c) după termenul pentru care sunt elaborate:
- finale, intermediare, operaţionale;
Componente ale modelului de educaţie fizică
- capacitatea de organizare;
- dezvoltarea fizică armonioasă;
- capacitatea motrică:
- generală (calităţi motrice de bază şi deprinderi motrice de bază şi utilitare);
- specifică (deprinderi specifice şi calităţi specifice).
- capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice:
• Autoorganizare
• Autoconducere
• Autoapreciere
Exerciţiile fizice sunt modele operaţionale executate:
- într-o succesiune logică;
- cu dozare precisă;
- cu grad ridicat de eficienţă.

9.4. Instruirea programată

138
 - orientare metodologică care aprofundează modelarea instruirii;
Constă în:
- fragmentarea conţinutului învăţării în elemente scurte, accesibile (secvenţe,
paşi metodici, doze, cuante);
-plasarea lor într-o ordine de dificultate unică pentru toţi subiecţii;
-elaborarea unui program logic bazat pe schema:
stimul-reacţie-control
- împărţirea conţinutului instruirii în părţi stabilind secvenţele şi paşii tipici
pentru posibilităţile de învăţare a diferitelor categorii de elevi.
Se va preciza:
• mărimea
• cuantumul
• dozele de informaţii ...
...pe care elevii trebuie să le însuşească cu tendinţa declarată de a le individualiza,
de a întări gradul însuşirilor de către ei, în deplin acord cu particularităţile lor morfo-
funcţionale.

139
 - aplicarea operaţiilor trebuie să fie astfel făcută încât să spargă cadrele rigide
ale unei deprinderi care s-ar fi putut forma fără voia elevului, să purifice operaţiile şi să o
facă mobilă;
- instruirea programată stabileşte doar mărimea sarcinilor, deci a cantităţii de
informaţii (concretizate în secvenţe şi paşi de instruire).
Tipuri de programare:
a) liniară (Skinner) - subiectul este condus de însuşirea conţinutului instruirii
printr-o succesiune de unităţi mici, identică pentru toţi ►erori minime / progresele
sigure
b) ramificată (Crawder), în care subiectul alege în funcţie de temă, unul din cele
3-4 răspunsuri construite de profesor, pe care îl consideră corect: răspuns greşit ► o
programare secundară
Se aplică în trasee, ştafete, tactică, etc.
Aspecte comune ambelor tipuri:
- solicită o participare activă şi independentă, o individualizare a
instruirii;
- presupune o structurare gradată a materialului de învăţat;
- se poate folosi instruirea manuală şi cea mecanică;
140
 Deosebiri:
- liniară reduce la minimum greşelile / ramificată foloseşte greşelile subiectului
pentru a-l orienta pe calea cea dreaptă;
- liniară parcurgerea materialului de învăţat nu depinde de calitatea răspunsului
subiectului / ramificată, alegerea răspunsului de către subiect determină calea pe care se va
merge mai departe.
Principii:
• progresului gradat;
• paşilor mici;
• întăririi imediate a răspunsului;
• ritmului individual de muncă;
• repetiţiei.

9.5. Algoritmizarea
Particularităţi:
- reprezintă procesul de elaborare a algoritmilor
Este un ansamblu de reguli pentru efectuarea unui sistem de operaţii într-o ordine
dată în vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip;
141
 - ea urmează standardizării, valorificând logic şi raţional mijloacele
standardizate prin stabilirea succesiunii lor optime în lecţie şi sistemele de lecţie;
Constă:
- în folosirea unor acţiuni sau respectarea unor reguli într-o anumită
succesiune sau ordine pentru a realiza un obiectiv propus sau a rezolva o problemă care nu
se modifică pe parcurs, rămânând în limite constante;
- denumirea de algoritm este derivată din numele lui Al-Horezmi,
matematician arab de la începutul secolului al IX-lea;
- este la origine un procedeu de calcul folosit în matematică şi logică, unde,
pornind de la anumite date se ajunge la stabilirea unor rezultate prin intermediul unui şir
de operaţii;
- reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard prin
care se rezolvă probleme asemănătoare;
Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport:
Algoritmia:
- transpune în viaţă principiile didactice;
- respectă legea transferului;
- evită interferenţa;
142
 - scade sau exclude cazurile de plafonare.
Tipuri de algoritmi:
- specifici conţinutului procesului de instruire;
- specific activităţii profesorului sau antrenorului;
- specifici activităţii subiectului.
Algoritmii reprezintă o succesiune de operaţii prin care se rezolvă situaţii tipice,
standardizate;
- vizează conţinutul procesului instructiv-educativ;
Algoritmizarea constă în alegerea celor mai eficiente exerciţii, dispuse într-o
succesiune logică, bine cuantificată, pentru a rezolva o situaţie tipică, standard.
- se mai numeşte şi model operaţional.
Cerinţe metodologice în elaborarea lor:
- trebuie realizată o analiză logică a structurii materialului de învăţat;
- să fie în concordanţă cu:
- legile dezvoltării fizice a organismului uman;
- ale dezvoltării calităţilor motrice;
- formării deprinderilor motrice;
- educarea comportamentului necesar lucrului independent şi în grup;
143
 - să fie optimali (puţini, dar buni);
- să fie riguros dozaţi, cuantificaţi;
- să fie codificaţi prin litere şi cifre;
- să fie însoţiţi şi de unele aspecte care vizează activitatea subiecţilor si evaluarea
randamentului lor.
Dezavantaje
- în lecţii apar situaţii pentru care nu se pot elabora şi aplica algoritmi (jocuri
sportive, ştafete, structuri de gimnastică, etc.);
- nu se dezvoltă creativitatea, inventivitatea.
La baza strategiilor de tip algoritmizat stă exerciţiul fizic ceea ce presupune:
- respectarea riguroasă a exersării în condiţiile obiectivizării predării;
- respectarea raţionalizării;
- respectarea standardizării acesteia.
A nu se confunda exerciţiul cu repetarea.

9.6. Problematizarea
Particularităţi:

144
 - este o variantă a euristicii, o aplicare a învăţării prin descoperire, a învăţării
active;
- unii specialişti o ridică la rang de principiu;
Dezvoltă:
- Gândirea creatoare
- Interesul
- Imaginaţia
- Curiozitatea
Subiectul:
- Observă situaţiile
- Analizează situaţiile
- Compară situaţiile
- Verifică situaţiile
- Depune o intensă muncă intelectuală;
Problematizarea provoacă o situaţie conflictuală între nivelul de cunoştinţe,
deprinderi, priceperi şi posibilităţile subiectului.
Stârneşte:
- Curiozitatea
145
 - Interesul
- Mobilizarea în rezolvarea problemei
Problemele puse nu trebuie să depăşească posibilităţile subiectului; situaţiile
problemă au rol de ipoteză.
Etape în aplicarea ei:
- profesorul ajută subiectul în rezolvarea problemei;
- subiectul colaborează cu colegii în rezolvarea ei;
- subiectul rezolvă singur problema.
Direcţii de aplicare în EFS:
- aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor subiecţilor în cadrul traseelor
aplicative, a jocurilor bilaterale, în combinaţii şi linii acrobatice şi ritmice;
- când se prezintă o situaţie problematică care poate fi rezolvată pe mai multe
căi, iar subiecţii sunt puşi să aleagă calea care se pretează cel mai bine la disponibilităţile
lui;
- când nu se prezintă nici o soluţie, subiecţii urmând a decide calea de rezolvare.

10. Ereditatea şi mediul

146
 Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologică a patrimoniului
genetic aflat în strâns raport cu mediul înconjurător.
În dezvoltarea organismelor se produc echilibre dinamice între sisteme aflate în
interrelaţie.
Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltări ontogenetice a individului.
Influenţa ereditară (în urma studiilor efectuate pe gemeni) se exercită asupra:
- însuşirilor morfologice - înălţimea corpului, lungimea extremităţilor inferioare,
lungimea trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice
şi lungimea extremităţilor superioare;
- mobilităţii articulaţiilor;
- timpului de reacţie;
- rezistenţei speciale (anaerobă) şi rezistenţei generale (aerobă);
- însuşirilor de motricitate şi forţă;
- forţa muşchilor (spatelui);
- viteza mişcării elementare - îndemânarea.
- forţa mâinilor;
- flexibilitatea şi mişcările articulaţiilor umărului
- coordonarea vizual – motrică;
147
 - indicele capacităţii respiratorii;
- indicii transformării anaerobe;
- nivelul acidului adenozintrifosforic şi al acidului lactic.
Antrenamentul nu conduce la o creştere esenţială a premiselor ereditare.
În grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de factorii de mediu, apte
pentru antrenament se pot enumera:
- greutatea corpului;
- frecvenţa mişcărilor;
- forţa în regim de viteză.
Factorii de mediu joacă un rol important în acele discipline sportive, în care este
esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge dificultăţile.
Pentru apariţia talentului şi obiectivizarea prevederii corespunzătoare este necesară
exploatarea tuturor posibilităţilor concrete de valorificare a acestuia, lucru posibil numai
printr-o angajare individuală şi socială în condiţiile unei exigenţe sociale deosebite.
Informaţia genetică poate fi valorificată numai sub influenţa condiţiilor de mediu.
Organismul uman aflat sub influenţa factorilor de mediu se poate transforma numai în urma
reacţiilor determinate genetic. Orice fenomen vital sau patologic este influenţat genetic.

148
 În diferite etape de dezvoltare a organismului, influenţa factorilor externi, ai
mediului înconjurător în colaborare cu informaţia genetică şi schimburile care au avut loc în
etapele precedente au efecte diferite.
Adaptabilitatea genetică este pusă pe seama concordanţei dintre ereditate şi mediu.
Perioadele critice de creştere şi dezvoltare, în strânsă legătură cu perioada optimă de
influenţă, pot modifica principalele însuşiri ale organismului.
Întâlnim factori prielnici şi neprielnici acţiunilor motrice care, în consens cu factorii
ereditari definesc dezvoltarea individuală a fiecărui organism în parte. Factorii ereditari în
relaţia cu mediul reprezintă componenţa conservatoare, limitativă. Factorii ereditari nu pot fi
modificaţi. Organismul moşteneşte informaţii cifrate în anumite secvenţe nucleice care
controlează anumite calităţi individuale ce sunt legate de procese metabolice şi care se
transformă, dezvoltă numai sub influenţa factorilor de mediu. Un mediu prielnic în strânsă
relaţie cu factori psihologici, biologici, care au în vedere producţia de energie, substratul
aerob şi anaerob, calităţile motrice şi structura somatică creează premisele dezvoltării
superioare a performanţelor fizice.
Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin confruntări
diferenţiale de gemeni identici şi fraterni (Klissouras, 1993).

149
 În urma cercetărilor efectuate, a-a scos în evidenţă faptul că ”tendinţa naturală” a
unor indivizi este mult superioară faţă de alţii. Astfel, cei ce au moştenit o zestre ereditară
deosebită nu au nevoie de o muncă deosebită pentru a ajunge la performanţe deosebite, pe
când cei cu un genotip slab, pentru a ajunge la aceleaşi performanţe, trebuie să desfăşoare o
activitate fizică mult mai mare. Acelaşi Klissouras scoate în evidenţă importanţa relativă a
antrenamentului, a muncii depuse, a factorilor ambientali, care pot mări capacitatea
individului peste un anumit nivel, spre nivelul maxim al valorii impus de specie. Autorul,
împreună cu Pirnay F., Petit J.M. şi Marisi D. (1973, 1976), a ajuns la concluzia că forţa
mediului ambiant asupra predispoziţiilor ereditare poate fi evaluată în totalitate numai dacă
există posibilitatea de a acţiona maximal, cu condiţia să se cunoască limitele fixate de
genotip, forţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse la diferite vârste ale dezvoltării şi
în ce măsură acestea interacţionează. În interacţiunea dintre ereditate şi mediu, ”ereditatea nu
poate acţiona în gol şi trebuie să existe un mediu corespunzător în care factorul ereditar să-şi
găsească manifestarea deplină” (Klissouras, 1982). Efectele efortului depus în mod sistematic
pot influenţa rezultatele, chiar dacă zestrea ereditară nu este mare, dar numai în dezvoltarea
unor anumiţi indici fiziologici ca: ventilaţia pulmonară maximă, capacitatea respiratorie; ca şi
calităţi motrice, rezistenţa, forţa explozivă (aruncări), frecvenţa mişcărilor, forţa - viteza, sunt
sub influenţa mediului.
150
 Calităţile condiţionate genetic au o anumită limită de dezvoltare: superioară şi
inferioară, în funcţie de factorii genetici care conţin norma ereditară, precum şi de condiţiile
mediului înconjurător – aici putem include şi posibilităţile de instruire, pregătire etc.

10.1. Aptitudinile motrice

Cuvântul „aptitudine” derivă din aptus (latină) <=>„apt de...” ;
- ability, capacity (engleză);
- aptitude (franceză);
- anlage, eingnung, verlanlagung (germană).
Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile
care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi.
După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul
de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a
obţine performanţe.
M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi
psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii,
accentuând faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia.

151
Autorul subliniază că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în
vedere rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă).
Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea şi varietatea
componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un nivel superior de comportare a
sportivului.
P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate,
superior dezvoltate şi de mare eficienţă.
O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea
ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile individuale care sunt constituite
din particularităţi ale organismului anatomo – fiziologic şi psihic.
Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de
aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin.
Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar
nu toate componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau
de educatibilitate.
Performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic,
energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor aptitudinale conduce la rezultate

152
deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a
aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus.
În cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă
lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice şi motivaţia sportivului performanţa nu va apare.
În literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luaţi în calcul decât foarte
puţin; se ţine prea puţin seama de faptul că în sport, ca şi în multe alte domenii, succesul este
condiţionat de totalitatea priceperilor şi deprinderilor aflate sub influenţa mediului
înconjurător.
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original
pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran 1972).
Apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor este condiţionată atât de:
Factori interni:
- atitudinile;
- înclinaţia faţă de muncă;
- interesul, etc

Factori externi:
- mediul;
153
 - educaţia;
- activitate.

10.2. Talentul
- talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de dezvoltare a
acesteia (Ş. Zisulescu,1971), fiind formată din ansamblul dispoziţiilor funcţionale şi a
sistemelor operaţionale dobândite, ce mijlocesc obţinerea unor performanţe şi realizări
deosebite care deosebesc indivizii.
- aptitudinea - cultivată şi perfecţionată continuu în vederea obţinerii unor
performanţe asupra cărora planează creativitatea, originalitatea şi stilul execuţiilor - devine
talent;
- însuşirile ale talentului:
- creativitate
- originalitate
- ingeniozitate
- flexibilitatea (gândirii).
Caracteristici ale individului talentat
154
 - inteligenţă deosebită;
- impresionabilitate;
- exigenţă faţă de sine, năzuieşte către perfecţiune;
- putere de muncă;
- personalitate multilateral dezvoltată;
- pasiune pentru muncă.
Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu.
Talentul şi selecţia acestuia
În practica sportivă unul din momentele cele mai importante şi, totodată, cel mai
critic, este selecţia talentelor sportive. În lumea sportivă se fac programe speciale care se
ocupă de selecţia celor susceptibil de a face sport de performanţă. Procesul de alegere a
subiecţilor cu caracteristici deosebite pentru un sport sau altul se face individual, pe baza
unor metode şi teste obiective şi ştiinţific valabile. Cu cât factorii subiectivi sunt mai puţini,
cu atât selecţia este mai eficace.
Talentul este dat de suma interrelaţiei dintre factorii endogeni şi exogeni.
Dintre factorii endogeni amintim: calităţile motrice–forţa, viteza, coordonarea,
caracteristicile antropometrice, sistemele şi aparatele fiziologice, funcţionale, factorii
psihologici. O parte dintre aceştia (diferite manifestări ale forţei, greutatea corporală,
155
diametrele) pot fi dezvoltate sub influenţa factorilor ambientali (antrenament), pe când alţii
(viteza, statura) sunt foarte greu de modificat de către stimuli externi.
Factorul exogen cu un rol important în performanţa sportivă îl constituie
antrenamentul.
Previziunile sunt foarte greu de făcut; nu putem ştii la ce nivel al dezvoltării
diferiţilor parametric va ajunge un tânăr în momentul atingerii vârstei adulte. Previziunile se
pot face pe seama unor corelaţii; astfel, în ceea ce priveşte statura, corelând datele unor
subiecţi aflaţi la vârsta copilăriei cu cele ale unor adolescenţi (Nádori L.,1993) putem spune
că, primii, dacă prezintă o talie superioară au o corelaţie mai bună; băieţii de 11-12 ani au o
talie mai mare decât media; astfel, mai mult ca sigur, la vârsta adultă ei vor avea o statură
superioară mediei populaţiei adulte. De aceea perioadele cele mai critice pentru investigaţii
vor fi cele cuprinse între 11-12 şi 16-17 ani.
Din literatura de specialitate se pot extrage date în ceea ce priveşte posibilităţile de a
prognoza posibilităţile maxime de dezvoltare a unor constante la vârsta adultă. Astfel:
- VO2 max se poate prognoza încă de la vârsta de 11 ani;
- rezultatele obţinute la testele motrice ne indică starea actuală, dar în nici un
caz nu putem prevede posibilităţile maxime de la vârsta adultă, poate doar în cazul în care se

156
fac analize care să scoată în evidenţă antrenamentele, tipul de activitate anterioară şi vârsta
biologică.
Calităţile motrice se pot determina în mod optim la vârsta adolescenţei (Nádori L.,
1993) astfel:
Viteza: 10-13 ani
Forţa (diferite zone musculare): 13 -17 ani
Forţa –Viteza (sărituri): 12 –13 ani
Rezistenţa (aerobă): 10 –13 ani
Rezistenţa (anaerobă): 13 –16 ani
Caracteristici antropometrice: - Băieţi: de la 12 ani
- Fete: de la 11ani.
În selecţie, un prim pas, deosebit de important este stabilirea criteriilor de selecţie.
Acestea se efectuează pe baza sistemului de calităţi/valori cerute de un anumit sport. În acest
fel majoritatea criteriilor se bazează pe un model final. De aceea, prima fază a selecţiei
vizează acele calităţi ce vor fi necesare ca, la vârsta adultă, sportivul să prezinte anumite
manifestări ale capacităţilor sale fizice, psihice şi intelectuale care să-l facă apt de a da un
randament maxim într-o anumită ramură sportivă; totodată se va lua în calcul faptul că
structura performanţei se modifică în paralel cu dezvoltarea procesului de antrenament.
157
 Talentul se diferenţiază, dezvoltă şi evoluează în timpul procesului de antrenament.
Factorii ambientali, bazele metodologice şi ştiinţifice ale pregătirii fizice şi sportive, mediul
şi modul de viaţă, condiţiile de pregătire etc. reprezintă condiţii determinante pentru
manifestarea şi afirmarea talentului sportiv la nivel de copii şi juniori.
Persoanele talentate obţin performanţe de excepţie. Motivul constă în aceea că ei
posedă unul sau mai multe premise de performanţă, care se manifestă calitativ diferit la
fiecare individ în parte.
Oamenii de ştiinţă au căutat să găsească factorii care se manifestă în structura
performanţei, caracteristicile care determină performanţa, ca şi factorii stabili sau variabili
din procesul de evoluţie. S-a intervenit cu prioritate în profilul cerinţelor (structura de
pregătire), cu ajutorul ratelor de creştere a normelor şi domeniilor de norme care au fost
modificate în funcţie de stadiul cunoştinţelor. Acest mod de abordare, caracteristic practicii de
triere şi selecţie, a adus la o gamă tot mai largă de procedee şi mijloace de înregistrare a
talentelor sportive şi de promovarea lor. Clasificarea complexă “talent sportiv – demn
promovat” sau “netalentat” a ridicat mari dificultăţi.
Limitele modului de abordare prezentat mai sus pot consta în:

158
 - multitudinea de date diferite (caracteristici somatice, rezultatele testelor de
motricitatae, metode psihologice sau sociologice cu afirmaţii verbale) greu de sintetizat în
final şi totuşi incomplete;
- includerea acestor date printre acelea privitoare la dezvoltarea biologică şi socială
eterogenă a copiilor şi juniorilor;
- gradul explicativ diferit al unei caracteristici, obligatorie pentru aprecierea
aptitudinii.
Premisele genetice şi influenţele mediului ambiant şi social sunt factorii activi a
dezvoltării generale ca şi a pregătirii capacităţii de performanţă a omului. Performanţele de
excepţie se bazează pe caracteristici genetice, de mediu şi/sau sociale şi pe interrelaţia între
ele.
Oamenii de ştiinţă din diferite domenii caută să arate care dintre acestea au o
influenţă mai mare sau mai mică în apariţia şi dezvoltarea elementelor sportive de excepţie.
Răspunsul medicilor la această problemă: capacitatea de performanţă este medie, sub forma
specific sportivă este realizată prin anomalii biofozice şi biochimice. Este vorba de aspecte
antropometrice şi morfologice (structura organelor, compoziţia chimică a organelor şi a
corpului, coordonarea nervoasă şi hormonală). Criterii asemănătoare le găsim şi la alţi

159
oameni de ştiinţă pentru domenii ca: creativitatea, inteligenţa sau caracteristici importante din
activitatea specific sportivă, respectiv dezvoltarea performanţei sportive.
Pentru evaluarea practică a talentelor sportive, aceste cunoştinţe sunt aplicabile
condiţionat, căci:
- sunt stabilite frecvent doar unele caracteristici, cele care nu au putut fi puse în
raport direct cu întreaga activitate a sportului;
- nu există dotarea necesară pentru măsurători de rutină pe un număr mare de
indivizi;
- valabilitatea altor caracteristici se modifică şi aceasta influenţează raporturile
dintre caracteristici.
Este îngreunată stabilirea criteriilor de selecţie, deoarece se perfecţionează şi
antrenamentul, ca proces social.
Chiar dacă aceste cunoştinţe nu îşi arată eficienţa direct în practica de triere şi
selecţie, totuşi cercetările pe care ele se bazează sunt deosebit de valoroase. Ele reprezintă
cercetări fundamentale pentru stabilirea certitudinii caracteristicilor capacităţii de
performanţă sportivă ca şi a procesului de dezvoltare în condiţiile specifice ale
antrenamentului şi activităţii sportive şi pot contribui la confirmarea criteriilor testelor
aplicate pentru identificarea şi promovarea talentelor sportive.
160
 S-au realizat şi publicat numeroase cercetări ştiinţifice sportive privind cele mai
diferite zone ale problematicii sportului, iar cunoştinţele obţinute au format baza ştiinţifică
pentru redactarea celor mai importante decizii privind politica sportivă.
Sistemul sportiv, analizat în întregul său, prezintă mari deficienţe structurale şi de
conţinut în ce priveşte depistarea – selecţia – promovarea – conservarea şi reorientarea
talentelor.
Lipseşte încă transpunerea sistematică a cunoştinţelor teoretice şi a observaţiilor
practice în programe formulate concret şi coroborarea cu indicaţiile corespunzătoare privind
modul de acţiune.
Promovarea talentelor presupune, în primul rând, conservarea talentelor, nu doar
„verificarea materialului uman”. Se antrenează nu numai „musculatura” sau „circulaţia
sanguină” ci, în principal, personalitatea tânărului. Antrenorul este cel ce are un rol
primordial în ceea ce priveşte selecţia tinerilor pentru sportul de performanţă; ei ştiu „ce” şi
„pentru ce” trebuie să caute; ei trebuie să ştie să se orienteze, să ştie unde şi ce să caute.
Aprecierea calificată a antrenorului (analiză/prognoză) formează baza determinării certe a
talentului, a selecţiei şi a promovării acestuia. Antrenorul trebuie să diferenţieze cu grijă între
un talent potenţial, pe de-o parte, şi avantajul de dezvoltare şi maturizare individuală, pe de
altă parte (dezvoltare timpurie/târzie).
161
 Talentele se formează în timp! A promova talentul înseamnă – simultan –
conservarea şi îndrumarea sa completă şi optimă.

162
 BIBLIOGRAFIE

1. Bathori, B., (1994): A testnevelés elmélete és módszertana, M.T.E., Budapest.

2. Baumann, Isabelle., (1996): Antrenamentul la altitudine mare, în Sportul de
performanţă, Nr.380, Bucuresti.
3. Bert, P., (1943): Barometric presure, în Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP,
Bucureşti, Nr. 380.
4. Beunen, C., Malina, R., (1988): Growth and Physical Performance Relative to the
Timing of the Adolescent Spurt, Exercise and Sport Sciences Reviews, Vol. 16: 503-
504, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti.
5. Bratu, A. I. (1985): Deprinderi motrice de bază. Ed. Sport –Turism. Bucureşti.
6. Căileanu, T., (1984): Mic Dicţionar al sporturilor, Ed. Albatros, Bucureşti.
7. Cârstea, G., (1993): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.Universul,
Bucureşti.
8. Cârstea, G., (1998): Educaţia fizică - teoria şi bazele metodicii, A.N.E.F.S., Bucuresti
1998
9. Cârstea, G., (1999): Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice. Casa de
editură Petru Maior, Bucureşti,.
10. Cârstea, G., (2000,): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-DA,
Bucureşti,
11. Cerghit, I., (1997): Metode de învăţământ (ediţia a 3-a). Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.

163
12. Cobârzan, H., Prodea, C., (1998): Metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare, curs,
U.B.B., Cluj-Napoca.
13. Cobârzan, H., Prodea, C., (2000): Bazele Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, curs,
U.B.B., Cluj-Napoca.
14. Cristea, S., (1998): Dicţionar de termeni pedagogici. Editura Didactică şi pedagogică
R.A., Bucureşti.
15. Daniels, J. (1996): Antrenamentul la altitudine mare, în Sportul de performanţă,
Nr.380, Bucureşti.
16. Demeter, A. (1972): Fiziologia Sporturilor, Ed. Stadion, Bucureşti.
17. Demeter A., (1981): Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti.
18. Dicţionar de filozofie, (1996), Ed. Humanitas, Bucureşti,
19. Dicţionar de pedagogie, (1979), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
20. Dicţionar de Pedagogie contemporană, (1969), Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti.
21. Dicţionarul de psihologie, (1979), Ed. Albatros, Bucureşti.
22. Dicţionar de sociologie (1996): Larousse, Univers Enciclopedic, Bucureşti.
23. Dorofteiu, M. (1992): „Fiziologie – coordonarea organismului uman“, Ed.Argonaut,
Cluj – Napoca.
24. Drăgan, I. şi colab., (1970): Elemente de investigaţie în medicina sportivă, Ed. Stadion,
Bucureşti.
25. Drăgan, I., (1977): Cura de altitudine, Ed. Sport – Turism, Bucureşti.
26. Drăgan, I., (1979): Selecţia medico-biologică în sport, Ed Sport - Turism, Bucureşti.
27. Drăgan, I. (1993): Practica medicinei sportive, Ed. Medicală, Bucureşti.
28. Dragnea, A., (1985): Antrenamentul sportiv. Ed. Didactică şi Pedagogică,
R.A.Bucureşti.

164
29. Dragnea, A., Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Ed. Didactică şi
Pedagogică.
30. Dragnea, A., (1999): Teoria educatiei fizice şi sportului, EDP Bucuresti.
31. Dragnea, A., sub coord, (2000): Teoria educaţiei fizice şi sportului Ed. Cartea Şcolii.
32. Dragnea, A., Teodorescu, Silvia, Mate, (2002): Teoria Sportului, FEST, Bucureşti.
33. Epuran, M., (1968): Psihologia Sportului, Ed. CNEFS, Bucureşti.
34. Epuran, M., (1992): Metodologia cercetării activităţilor corporale, vol.I-II, A.N.E.F.S.,
Bucureşti.
35. Epuran, M., (2001): Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică, FEST,
Bucureşti.
36. Epuran, M., Marolicaru, Mariana, (2000): Metodologia cercetării în Educaţie Fizică şi
Sport, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
37. Farmosi, I., Nadori, L., Bakonyi, F., (1986): The somatic development and motorial
performance of 12 –year –old children considering factors of social - cultural
conditions (order of birth ,the number of family and the extent of settlement).
International Journal of Physical Education, 3; 15-19.
38. Farmosi, I., (1992): Mozgasfejlődés – az alapvető mozgásformák és képességek
fejlődése, Budapest.
39. Fesci, C. Simona. Influenţa condiţiilor climatice asupra organismelor, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti.
40. Georgescu, M., (1977): Controlul medical şi primul ajutor medical, Bucureşti, IEFS,
Curs.
41. Harre D., (1973): Teoria antrenamentului, Ed.Stadion, Bucureşti.
42. Hăulică, I., (1997): Fiziologia umană – elemente de fiziologie ambientală,
Ed.Medicală.

165
43. Hebbelinck, M., (1970): Performanţă şi talent, Ed. Fizică în şcoală, CNEFS sect.
Documentare, vol.VIII. Bucureşti.
44. Hebbelink, M., (1988): Talent identification and development in sport:
Kinanthropometric Issues, in New Horizons of Human Movement, Interdisciplinary
seminars, 1988 Seoul Olympic Scientific Cogress: 22-26, în Selecţia talentului în sport
Nr. 1(98), Bucureşti.
45. Herczeg, L., (1994): Terminologia ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, Ed. a-II-a,
Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara.
46. Herczeg, L., (1994): Metode şi procedee de organizare a exersării în lecţia de educaţie
fizică, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara.
47. Hettinger, Th., (1970): Izometriás edzés, Medicina Könyvkiadó, Budapest, 167.
48. Hollmann, W., (1996): Antrenamentul la altitudine, în Sportul de performantă, Nr.380
Bucureşti.
49. Holz, P., Eduard F., (1989): Un concept de promovare a talentelor în sportul de
performanţă vest-german, Leistungsport 19, 5, p. 5.
50. Ifrim, M., (1986): Antropolgie motrică, Ed. Stiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
51. Iliev, I., (1996): Intensitatea antrenamentului la altitudine, Antrenamentul la
altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380.
52. Jung, C., Schön, R., (1996): Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr.
380.
53. Klissouras, V., Pirnay, F., Petit, J. M.,(1973): Adaptation to maximal effort: Genetics
and age, J. Appl. Physiol., 35, 288.
54. Klissouras, V., Marisi, D.,(1976): Genetic basis of individual differences in physical
performance, Mc Gill., J.Educ., 11, 15.
55. Ludu, V., (1983): Ritmul şi performanţa, Ed.Sport-Turism, Bucureşti.

166
56. Lange, G., (1996): Antrenamentul la altitudine mare, Sportul de performanţă, Nr. 380,
Bucureşti.
57. Lenzi, G., (1993): Antrenamentul la altitudine, Specialiştii italieni despre atletism,
C.C.P.S., Bucuresti
58. Maliţa, M., Zidăroiu, C., (1972): Modele matematice ale sistemului educaţional,
E.D.P., Bucuresti.
59. Marolicaru, Mariana, (1986): Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, ED. Sport –
Turism, Bucuresti.
60. Martin, E.D., (1996): Utilizarea altitudinii în scopul îmbunătăţirii performanţei, în
Antrenamentul la altitudine, CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380.
61. Matveev, L.P., Novikov, A.D., (1980): Teoria şi metodica educaţiei fizice, Ed.Sport-
Turism, Bucureşti.
62. Mazilu, V., Focşeneanu, Al., (1976): Selecţia în sport, C.N.E.F.S., Bucureşti.
63. Mitra, Gh., Mogoş, Al., (1977): Dezvoltarea calităţilor motrice, E.S.T. Bucureşti.
64. Mitra Gh., (1980): Metodica edcaţiei fizice şcolare, E.S.T. Bucureşti.
65. Nádori, L., (1991): Az edzés elmélete és módszertana, M.T.E., Budapest.
66. Nádori, L., (1993): Talentul şi selecţia acestuia, în Sportul la Copii şi Juniori, Bucureşti,
2 (99).
67. Neacşu, I., (1990): Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică Bucureşti.
68. Oprescu, V., (1991): Aptitudini şi atitudini, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.
69. Ozolin, N.G., (1972): Metodica antrenamentului sportiv, Ed.Stadion, Bucureşti.
70. Payne, V.G., Isaacs, L.D., (1987): Human motor development. Matfield Publishing
Company, Mountain View, California.
71. Popescu – Neveanu, P., (1977): Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti.
72. Popov, I., (1996): Antrenamentul la altitudine, argumente pro şi contra, în Sportul de
performanţă, Nr.380, Bucuresti.

167
73. Prisztoka, Gyongyver, (1998): Testneveléselmélet, Dialog Campus Kiado, Budapest-
Pecs.
74. Reiss, M., (1992): Probleme ale antrenamentului de mare performanţă în sporturile
de rezistenţă, Sportul de performanţă, Nr. 329, Bucureşti.
75. Roşca, A., Zorgo, B., (1972): Aptitudinile, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.
76. Sandor, I., (2005): Antrenamentul la altitudine, Ed Risoprint Cluj-Napoca, ISBN 973-
751-063-1.
77. Sandor, I., (2005): Mediul rural din România şi performanţa sportivă, Ed Risoprint
Cluj-Napoca, ISBN 973-751-065-8.
78. Şiclovan, I., (1977): Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport-Turism Bucureşti.
79. Şiclovan, I., (1979): Teoria educaţiei fizice şi sportului (Ediţia a IlI-a revizuită şi
adăugită), Editura Sport-Turism, Bucureşti.
80. Thomas, J.R., Nelson, J.K., (1996): Metodologia cercetării în activitatea fizică, vol. 1-
2, CCPS, SDP, Bucureşti.
81. Watson, D.,G., (1984): Check your talent, choose your sport, in Cantu, P.C.(Ed.),
Clinical Sports Medicine, Toronto: Collamore Press: 3-13, în Selecţia talentului în sport
Nr. 1(98), Bucureşti, 1995.
82. Wilmore, J. H., Costill, D. L., (1994): Physiology of sport and exercise, Human kinetics.
83. Zisulescu, Ş., (1971): Aptitudini şi talente. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

X X X Consiliul Europei şi Sportul 1967-1996 - Texte de politică europeană despre

sport (versiunea în limba română - traducere). Bucureşti, C.C.P.S., 1998.
X X X Curriculum Naţional.Programe şcolare. CNC - MEN, 1999.
X X X Legea educaţiei fizice şi sportului / 27 martie 2000.

168
X X X Programele şcolare pentru învăţământul primar clasele I-IV E.D.P.
Bucureşti.1991
X X X Programa de educaţie fizică pentru învăţământul gimnazial, liceal, profesional,
M.I.1991

169