Sunteți pe pagina 1din 104

GLOGOVEŢAN OANA ELEONORA

ECONOMIE EUROPEANĂ

2021
CUPRINS

C A P . 1 CONCEPTUL DE INTEGRARE ....................................................................................................... 3


1.1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL ................................................................................................................... 3
1.2. INTEGRARE ECONOMICĂ............................................................................................................................. 3
1.3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ ............................................................................................. 4
CAP. 2. FORMELE INTEGRĂRII ..................................................................................................................12
CAP. 3. ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE ............................................................................15
3.1. SCURT ISTORIC ..........................................................................................................................................20
CAP. 4. STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARE ŞI STATE CANDIDATE LA
U.E. SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE ..................................................................................................30
4.1. STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE.............................................................................................30
4.3. TRATATELE UNIUNII EUROPENE ................................................................................................................41
4.4. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE ..............................................................................................................43
CAP. 5. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE .....................................................................68
CAP. 6. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ ......................................................................................72
CAP. 7. POLITICA ECONOMICĂ COMUNĂ ................................................................................................76
CAP. 8. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ....................................................................................................79
8.1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI ...............................................................................................................81
8.2. POLITICA STRUCTURALĂ ...........................................................................................................................84
8.3. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE ........................................................................84
8.4. STRUCTURA LEGISLATIV-INSTITUŢIONALĂ ŞI FINANCIARĂ .......................................................................87
CAP. 9. EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE ......................................................................88
CAP. 10. INSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRII ............................................................................92
CAP. 11. ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ...............................................................96
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................................105

2
C a p . 1 CONCEPTUL DE INTEGRARE

1.1. Integrare în sens general

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive


ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor
dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg rezultat
din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a
cuvântului “integrare“ datează din anul 1620, când, în prima ediţie a “The Oxford English
Dictionary“ integrarea este definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”.
În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau italiană,
cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis “ era utilizat în
limbajul uzual cu sensul de a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot1.

1.2. Integrare economică

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la nivel micro pentru a reflecta
reunirea în acelaşi loc, în cadrul uneia şi aceleaşi unităţi de producţie, a activităţilor de
producţie succesive începând cu obţinerea materiei prime şi pâna la fabricarea produsului
finit, legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele compartimente ale unei
firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, în vederea obţinerii
unui produs.
Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept (înlocuit de
cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor naţionale în
cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare a blocurilor
economice.
Definiţiile date integrării economice la nivel macro au câteva elemente comune.
Primul este acela ca integrarea economică semnifică crearea unor spaţii economice de mari
dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca urmare a

1 DEX, Ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 497.

3
creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri
ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de vedere:
 diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau global;
 principiul discriminării sau al non-discriminării ;
 mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor şi serviciilor;
Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordata din
perspectiva duală: ca proces şi ca o stare de fapt.
Privită ca proces, integrarea reprezintă “crearea şi menţinerea unor modele de
interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”.
Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii
pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare
informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu, coordonat şi structurat şi
constă în schimbarea cadrului legislativ care încurajează sau inhibă fluxurile informale,
vorbim de integrare formală.
Pentru unii autori, conceptul de integrare defineşte “un proces economic care constă în
aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice
aparţinând unor state naţionale diferite”. Alţi autori definesc această latură a procesului drept
“integrare negativă”, şi crearea unor instituţii permanente fără de care forţele integrative ale
pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.
Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului descris
anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile
naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt
separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.

1.3. Integrarea economică internaţională

Integrarea economică internaţională este un proces complex de dezvoltarea a


economiei mondiale, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a
interdependenţelort şi specializărilor între economiile diferitelor state. Este determinată de un
ansamblu de factori între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică. Literatura de
specialitate conferă noţiunii de integrare economică internaţională numeroase sensuri între
care mai importante sunt:

4
a) trecerea de la microspaţii la macrospaţii, crearea unor ansambluri economice tot mai
vaste;
b) absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile
economice dintre diferite ţări;
c) stabilitatea şi eficenţa economică a relaţiilor dintre state.
Cauzele principale ale integrării economice internaţionale sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute începând de la jumătatea secolului al
XX-lea a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea
restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt deconcentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte,
limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitralurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi
apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionai foarte puternici;
- constituirea de mari firme, care prin activitatea lor depăşesc graniţele internaţionale.
Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a
globalizării (mondializării) şi respectiv cea a regionalizării.
Mondializarea sau globalizarea - reprezintă modalitatea sau sistemul de receptare şi
abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacţiunea
multiplelor procese şi fernomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice,
etc şi preconizarea soluţionării lor într-o largă perspectivă de către comunitatea internaţională.
Mondializarea este văzută şi ca integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri şi servicii
în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale - considerată drept cea mai complexă
formă a internaţionalizării activităţii economice- reprezintă acea formă a integrării economice
non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia agenţii economici îşi desfăşoară activitatea
independent de restricţiile impuse de frontierele naţionale, concurează pe pieţe globale şi se
adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare.
Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii politice, procesul
integrării globale, început în primele decenii ale secolului nostru, a cunoscut o evoluţie
permanent ascendentă generată şi susţinută de o serie de factori de natură economică şi
extraeconomică dintre care se desprind ca importanţă: aplicarea unor tehnici şi a utilizarea
unor instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea complementarităţii
inter şi intrasectoriale în cadrul economiei mondiale, a tendinţei ofertei agregat de a se adapta
cererii agregat în condiţiile modificărilor de factură demografică şi culturală înregistrată la
scară globala, creşterea gradului de deschidere a economiilor şi a tendinţei de dereglementare

5
care se manifestă în cadrul economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi
aplicarea acordurilor de liberalizare a mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi
drepturilor de proprietate intelectuală (GATT, GATTS, TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a
condus la descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi într-o
măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin aceasta intensificarea
schimburilor internaţionale cu bunuri şi servicii;
Liberalizării fluxurilor de mărfuri şi servicii i s-a alăturat, în plan instituţional, odată
cu crearea FMI şi a instituţiilor de la Bretton Woods, liberalizarea, într-o măsură însemnată, a
fluxurilor de capital ca urmare a aplicării unor strategii specifice de supraveghere a
fluctuaţiilor cursului de schimb şi finanţării unor proiecte de dezvoltare şi reconstrucţie
economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera financiar-monetară, a multiplicării
interdependenţelor în cadrul pieţei financiare internaţionale ca urmare a aparitiei unor noi
instrumente financiare de genul contractelor la termen utilizate în mod similar pe pieţele
internaţionale de capital. Dezvoltările de natură instituţională au fost completate de
intensificarea procesului de difuziune a efectelor aplicării politicilor macroeconomice peste
graniţele naţionale, de dezvoltări tehnologice şi juridice, care aplicate în sfera tranzacţiilor
financiare şi în cea a comunicaţiilor au determinat disiparea mai rapidă a informaţiilor între
utilizatori aflaţi în spaţii geografice diferite concomitent cu scăderea semnificativă (în unele
situaţii cu până la 98% faţă de începutul anilor ‘50) a costurilor tranzacţiilor.
Dezvoltarea, pe baza facilităţilor acordate de subcontractele internaţionale şi de
acordurile privind licenţele precum şi încheierea unor alianţe strategice internaţionale între
firme aparţinând în general domeniilor de vârf, a unei reţele puternice de firme multinaţionale
au permis formarea unui sistem de producţie internaţional favorizat de convergenţa modelelor
de consum internaţional.
Integrarea globală este pusă în evidenţă cu ajutorul unor indicatori macro-economici
care urmăresc în esenţă reflectarea diferenţelor între preţurile factorilor şi ale produselor pe
diferite pieţe, pornind de la aserţiunea că o piaţă perfect integrată ar presupune formarea şi
utilizarea unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în oricare punct al acesteia.
Sistemul de indicatori creat în acest scop reflectă în mod direct gradul de integrare,
prin urmărirea evoluţiei schimburilor comerciale în raport cu cea a Produsului Brut Agregat
Mondial, respectiv a investiţiilor străine directe în PIB-ul agregat la scară mondială şi indirect
prin stabilirea unor indici de credibilitate sau de risc în acordarea creditelor (indicator care
reflectă accesul pe piaţă internaţională de capital), prin analiza nivelului taxelor vamale şi a
modificării acestuia (ca indicator al disparităţilor existente între preţurile interne şi cele

6
practicate pe piaţa mondială) şi ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor (ca
indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standarde internaţionale şi de a
absorbi cunoştinţe tehnice).

Integrarea regională
Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile
principale ale mediului politic, economic, social şi militar mondial din perioada postbelică.
Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de manifestare şi efecte
sunt determinate în principal de factori de natură economică non formală şi non-instituţională
(fără a subestima până la negare influenţele de natură politică sau de securitate),
regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de
natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate care o determină şi a efectelor
multiple pe care le generează.
Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza o demarcaţie
clară între regionalizarea economică şi cea politică, în condiţiile în care în cadrul oricărei
grupări regionale există o componentă economică, de regulă de bază, în jurul căreia se
dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate.
Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării sociale în cadrul unei
regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilit între state sau
regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Cu toate că proximitatea geografică e mai puţin
importantă, ea este în general utilizată pentru a delimita regionalizarea de celelalte forme de
organizare “la un alt nivel decât cel global”.
Componenta determinantă a ordinii economice postbelice, regionalizarea “definită
dinamic drept un proces de formare a unor grupări interstatale pe baze regionale şi static prin
existenţa unui număr limitat de state grupate după criteriul apropierii geografice şi al
interdependenţelor comune” a apărut odată cu instituţionalizarea cooperării economice,
politice şi militare, şi a organizării formale a acestora.
Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de securitate ale lumii
bipolare proprii perioadei războiului rece şi a evoluat după încetarea acestuia în cadrul
procesului global de reaşezare a economiei pe baze multipolare.
Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor procese economice
autonome care conduc la formarea unor interdependenţe puternice, de natură economică, în
cadrul unui spaţiu geografic şi între spaţiul geografic respectiv şi restul lumii.

7
În funcţie de intensitatea proceselor prin care se desfăşoră şi de complexitatea
interdependenţelor pe care le determină, regionalizarea economică poate îmbrăca forma
cooperării regionale informale realizată prin procese economice autonome care conduc la
creşterea gradului de interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie cu restul
lumii, respectiv forma cooperării regionale instituţionale realizată prin intermediul
organizaţiilor regionale create în acest scop.
Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel microeconomic, prin
crearea unor fluxuri comune de factori şi bunuri pe baza deciziilor şi a politicilor adoptate în
comun de către firme, aparţinând aceleiaşi regiuni, în funcţie de cerinţele pieţei, dar aflate sub
influenţa politicilor economice proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe verticală şi
orizontală a firmelor multinaţionale cu implantări regionale, generatoare a creşterii volumului
schimburilor comerciale între firme, alături de creşterea numărului fuziunilor şi a achiziţiilor
dintre firme şi de stabilirea unei reţele dense de alianţe strategice între firme aparţinând
aceleiaşi regiuni favorizează în ultima instanţă integrarea economiilor în cadrul regiunii
respective.
Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică - regională - informală impune
formarea unor fluxuri migratorii de persoane şi implicit transferul unor idei şi atitudini
politice şi sociale a căror rezolvare obligă, în ultima instanţă , la formarea de alianţe trans-
guvernamentale. În unele situaţii, forme ale cooperării economice regionale îmbracă un
caracter puternic etatist, înfiinţarea şi funcţionarea lor fiind puse în slujba protejării şi a
întăririi influenţei statului şi a puterii guvernelor. Aceasta implică o reaşezare şi o extindere a
autorităţii statale ca parte a unui proces în cadrul căruia statele sunt dispuse (doritoare) să
renunţe tot mai mult la libertatea de acţiune conferită în mod legal în favoarea capacităţii şi
posibilităţii de a-şi exercita influenţă practică asupra altor state şi asupra soluţionării
problemelor comune.
Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regională interstatală nu are
la bază politicile unor state sau a unor grupuri de state şi nu presupune un anumit impact
politic asupra relaţiilor dintre statele din regiune. Ea dă naştere coridoarelor industriale sau
unor reţele formate din zone economice cu caracteristici apropiate.
Cooperarea economică regională instituţională completează la nivel macroeconomic
componenta informală prin crearea unor instituţii comune care reglementează raporturile de
interese între părţile implicate. Instrumentele utilizate în cadrul ei sunt reprezentate de măsuri
menite a unei infrastructuri, a creşte capacitatea şi eficienţa administrării în comun a
resurselor, iar încheierea unor contracte de cooperare interstatale la nivel regional are drept

8
rezultat coordonarea poziţiilor în cadrul instituţiilor internaţionale sau în scopul promovării
valorilor comune şi a rezolvării problemelor apărute ca urmare a creşterii interdependenţelor
la nivel regional favorizează procesul de regionalizare şi reliefează rolul crescând al statelor
în cadrul acestuia.
Cooperarea economică regională interstatală poate fi formală, implicând crearea
instituţiilor formale, gradul înalt de instituţionalizare neconstituind o garanţie a eficienţei în
funcţionare sau a importanţei politice a respectivei forme cooperative, sau informală - bazată
pe structura mai puţin solidă a întâlnirilor regulate la nivel înalt, şi stabilirea unui set de
regulamente şi a unui mecanism comun de funcţionare.
Tendinţa, manifestată în ultimul deceniu este de trecere de la cooperarea realizată prin
intermediul organizaţiilor formale având un obiectiv bine definit şi limitat, la cea bazată pe
stabilirea unor principii, norme, regulamente şi proceduri de luare a deciziilor, implicite sau
explicite, care să acopere un spaţiu larg al relaţiilor internaţionale.
Integrarea economică regională - este considerată o subcategorie specifică a cooperării
regionale care implică luarea unor decizii politice vizând diminuarea sau reducerea completă
a obstacolelor din calea schimburilor comerciale a bunurilor, serviciilor şi factorilor în cadrul
unui spaţiu geografic determinat.
La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de elemente de natură
preponderent economică dar şi o serie de argumente de natură motivaţional - strategică
desprinse din sfera evenimentelor politice.
Avem aici în vedere în primul rând descentralizarea sistemului internaţional ca urmare
a încheierii războiului rece şi a erodării sistemului de alianţe proprii acestei etape şi
recentralizarea acestuia pe baze tripolare, clădite în jurul unor blocuri regionale dominate
fiecare de către o putere hegemonică. Existenţa celor trei macroregiuni în cadrul cărora există
interdependenţe intraregionale semnificative şi care cunosc fiecare un grad înalt de
dezvoltare economică a condus, prin efectul de “atracţie gravitaţională “ la o reîmpărţire a
sferelor de influenţă de natură economică şi nu numai, contribuind la întârirea integrării
regionale.
În acelaşi context se înscrie şi procesul de intrare a ţărilor în curs de dezvoltare pe
poziţii noi în cadrul noii ordini economice mondiale. Eliberate de influenţele politice, dar în
acelaşi timp lipsite de suportul economic acordat în timpul războiului rece în scopul
menţinerii sferelor de influenţă sub forma schimburilor comerciale preferenţiale, sau a
ajutoarelor economice directe sau indirecte, economiile statelor în curs de dezvoltare au

9
adoptat strategia strângerii rândurilor, după modelul Uniunii Europene, în scopul întâririi
reprezentativităţii şi a puterii de piaţă.
Privit din perspectiva economică, procesul integrării economice regionale a înregistrat
o dinamică ascendentă datorită unor elemente favorizante dintre care amintim:
- creşterea posibilităţii de a obţine efecte de creare de comerţ, a întâririi puterii de
negociere pe piaţa mondială şi a scăderii costurilor de distribuţie ca urmare creşterii
numărului de economii de profile similare sau concurenţiale între care au existat legături
anterioare puternice, în cadrul unei grupări regionale integrative;
- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, (de exemplu a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului) de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor
comerciale la nivel multilateral a ridicat problema reanalizării rolului grupărilor integrative
regionale de nucleu în jurul căruia s-ar putea construi un sistem de comerţ liber global.
Motivaţia este dată de creşterea eficienţei negocierilor internaţionale legate de problematica
menţionată în condiţiile scăderii numărului de participanţi ca urmare a transferului de
competenţe dinspre centrele de decizie naţionale spre forurile regionale comune.
Formele integrării economice regionale diferă în funcţie de scopul urmărit: economic -
în cazul acordurilor preferenţiale, a zonelor de comerţ liber, a uniunilor vamale şi a pieţei
comune; economic şi politic în cazul uniunii economice şi monetare sau a uniunii politice; în
funcţie de intensitatea procesului integrativ - dată de măsura armonizării politicilor; în
funcţie de gradul de instituţionalizare - dat de numărul şi puterea instituţiilor comune - în
funcţie de gradul de centralizare a autorităţii - în funcţie de efectele pe care le propagă, etc.
În funcţie de efectele pe care le propagă, în interior şi exterior, integrarea economică
regională poate îmbrăca două forme. Prima formă presupune încheierea unor acorduri
economice bilaterale între ţări de puteri economice şi politice sau militare diferite în scopul
stabilirii unor structuri comerciale şi financiare prin care ţările puternice îşi pot asigura
dominaţia în interior şi în relaţiile comune cu terţii.
A doua formă presupune încheierea unor acorduri regionale în cadrul cărora aplicarea
preferinţelor non discriminatorii în cadrul grupului să nu genereze creşterea barierelor
economice faţă de restul lumii, iar scopul formării lor este acela de creştere a bunăstării în
cadrul grupului şi nu de descreştere a acesteia în afara lui. Dezvoltarea acestor forme a fost
posibilă datorită prerogativelor articolului XXIV al GATT care permiteau existenţa unor
excepţii de la principiul non discriminării propriu clauzei naţiunii celei mai favorizate în
forma ei necondiţionată şi recunoaşterea dezirabilităţii creşterii libertăţii comerţului şi a
integrării între statele membre GATT prin semnarea a unor acorduri de creare a unor zone de

10
liber schimb sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze treptat, să acopere o
mare parte a mărfurilor tranzacţionate între părţi şi să nu ridice bariere în calea schimburilor
comerciale cu terţii.
Aplicarea prevederilor art. XXIV GATT a condus în timp la crearea şi dezvoltarea
blocurilor comerciale regionale, considerate alternative de ordinul al doilea (second best) la
liberalizarea multilaterală a comerţului mondial.

11
Cap. 2. FORMELE INTEGRĂRII

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă, reflectând
multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă
eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe care le îmbracă aceasta
sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii.
În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de integrare, autori de
prestigiu în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice,
geografice, structurale, etc. următoarele forme (grade) ale integrării economice
corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor
economice, sociale şi politice.
1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre
state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale
relaţiilor economice internaţionale.
2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă primară,
preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o
acţiune economică.
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă, diferenţieri de
natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop
diminuarea discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa intereselor,
integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de
discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de
discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare
economică internaţionale pot fi considerate forme ale cooperării internaţionale, în timp ce
eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de
integrare economică.
3. CLUBUL DE COMERŢ PREFERENŢIAL format din două sau mai multe ţări care îşi
reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic atunci când realizează un
schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îţi păstrează tarifele vamale iniţiale faţă
de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de
Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate
din Commonwealth.

12
4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai
multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord
preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu
ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în
mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme integrative
simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică
a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza Convenţiei de la Stockholm din 21
iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea
Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene care nu făceau parte din celelalte
structuri integrative aflate în Europa în perioada respectivă. În prezent AELS-ul este format
din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelalte state
membre ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European.
Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic Free
Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA
(Central European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR (format din
Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN
(Association of South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.
5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate
barierele în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun faţă de terţi.
Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea barierelor
vamale, iniţial între 18 state prusace a căror număr a fost extins ulterior la 25. În timp,
uniunea vamală s-a transformat într-o comunitate economică confederativă care, alături de
transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a statului german.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe pieţele
interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi
consumului.
6. PIAŢA COMUNĂ, reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea mişcării
bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între
ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de integrare
pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o tendinţă de
relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se poate
forma numai între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie
etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când

13
liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor
de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp
la formarea pieţei interne unice.
Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între economii de comandă,
este dat de CAER realizată (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).
7. PIAŢA UNICĂ, presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea
achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a standardelor tehnice din
producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.
8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind de la piaţa unică, în
cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale, în
special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice şi a unor
instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.
9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim al
integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei
unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

14
Cap. 3. ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Deşi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific abia la începutul


secolului al XX-lea, procesul propriu-zis a început din cele mai vechi timpuri şi s-a manifestat
cu intensitate diferită (în timp şi spaţiu) pe teritoriul european, ţinând în permanenţă spre ceea
ce Braudel numea “o economie univers”, adică “o economie autonomă, capabilă în esenţă să
se satisfacă pe sine însăşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi conferă o unitate
organică”
Apariţia şi dezvoltarea integrării europene a fost generată şi stimulată de doi factori
importanţi: progresul tehnologic şi idealismul politic.

Ideea europeană

Idealismul politic a fost generat de condiţiile specifice existente într-o Europă a


extremelor: fie unită prin forţă în cadrul unor imperii (cel roman, cel carolingian) fie
fărâmiţată de luptele pentru puterea politică şi economică sau pentru impunerea unor
concepţii religioase.
Secolul al XVI-lea a însemnat pentru Europa, în plan politic, începutul procesului de
formare a statelor naţionale, iar în plan religios apariţia reformei protestante care a împărţit
creştinătatea în mai multe părti, destrămând-o. Ca atare, proiectele vizând unificarea sub
conducerea Papei sau cele care urmăreau să menţină dominaţia religiei catolice şi-au pierdut
din însemnătate.
În această perioadă au apărut, sub influenţa dreptului canonic, un număr de lucrări
politice şi filosofice consacrate relaţiilor dintre statele europene. Astfel, Francesco Vittoria
publică în 1557 “Relectiones theologicae”, în care abordează eventualitatea unui război şi
atitudinea statelor creştine faţă de acesta, iar Domenico Soto publică în 1560 “De jure belli ac
pacis”, în care condamnă războiul.
Un moment marcant al evoluţiei ideii europene îl constituie sfârşitul secolului al XVII,
când au fost lansate o serie de proiecte care considerau că unificarea europeană trebuia înfăptuită
prin intermediul unor instituţii comune care să apere drepturile şi să fixeze îndatoririle statelor
participante. Menţionăm în acest sens publicarea, în 1693 , a lucrării lui William Penn numită
“Essay towards the present and the future peace of Europe by the esteblishment of an European
Dyet, Parliament of Estates”, în care autorul propunea organizarea unui Parlament European în

15
care reprezentarea urma să se facă în raport cu importanţa economică şi demografică a statelor
componente.
De remarcat că dacă la început, proiectele acceptau printre măsurile de menţinere a
păcii şi soluţii militare, în timp ele au început să ofere soluţii de rezolvare pe cale paşnică a
diferendelor dintre state. În acest sens se menţionează lucrarea filosofului german Immanuel
Kant “Zum ewigen Frieden” în care acesta se pronunţă pentru desfiinţarea armatelor şi
formarea unei federaţii de state cu formă de guvernământ republicană pentru fiecare stat
membru.
Secolul al XIX-lea, secolul marilor frământări naţionale a acordat o mai mică
importanţă proiectelor unioniste şi de menţinere a păcii. Proprie perioadei respective este
întârirea rolului naţiunii, devenită valoarea supremă şi creşterea naţionalismului generator de
integrare în interior şi de disociere sau dezintegrare în relaţiile externe.
În perioada interbelică, Aristide Briand propune formarea Statelor Unite ale Europei -
sintagmă utilizată pentru prima oară în 1848 de către Victor Hugo şi Henry Feugueray - sub
forma unei uniuni federale cuprinzând 27 de state membre ale Socieţătii Naţiunilor care
urmau să-şi menţină suveranitatea.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, ideea integrării europene s-a
dezvoltat pe noi coordonate. Se considera, pe bună dreptate, că naţionalismul a stat la baza
dezastrului provocat de fascism în Europa, şi ca atare, pentru ca pacea să poată fi menţinută şi
apărată era nevoie de o Europă unită înainte de toate economic. Această idee se regăseşte în
Manifestul Ventotene publicat în 1941 de către o serie de personalităţi grupate în jurul lui
Altiero Spinelli (1907-1986) şi apoi în Declaraţia de la Geneva, din 1944.
O serie de alte iniţiative vizând integrarea europeană pe baze federaliste sau
funcţionaliste au apărut în această perioadă bucurându-se de suportul politicienilor din statele
vestice.
Astfel, David Mitrany (1888-1975) a publicat în 1943 un studiu cu privire la
organizarea pe baze funcţionaliste a regiunilor, continentelor şi în ultimă instanţă chiar a
lumii, studiu care se pare că l-a influenţat pe Jean Monet în întocmirea proiectului de
soluţionare a divergenţelor franco-germane şi de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului. (CECO).
Proiectele de unificare din acesta perioadă au început să prindă contur odată cu
formarea primelor structuri de tip integrativ în estul (CAER) şi vestul continentului (UE,
AELS-ul), construcţii care au divizat continentul pe noile coordonate impuse de condiţiile
militaro- strategico-politice ale momentului.

16
În deceniul al treilea al secolului trecut, Friederich List şi economistul german
Nibenius, au conceput modelul unei uniuni vamale (Zollverein) creată în spaţiul a 18 state
prusace, al cărei scop era întărirea economică prin integrare în interior şi protecţionism faţă de
exterior. Formarea Zollverein-ului a constituit momentul de început al unei jumătăţi de secol
în care s-a format şi consolidat statul naţional unitar german.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ca urmare a creşterii
continue a intervenţiei guvernelor în economie, combinată cu intensificarea schimburilor
comerciale internaţionale au apărut primele forme ale integrării pozitive. Trebuie remarcat
faptul că primele instituţii comune cum ar fi Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii
(1864), Uniunea Poştală Internaţională (1874) şi Organizaţia Mondială a Muncii au fost cele
chemate să reglementeze facilitarea desfăşurării schimburilor comerciale şi a condiţiilor
concurenţei internaţionale.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii apariţiei de noi
conflicte au luat fiinţă un număr important de organizaţii internaţionale, dintre care se remarcă
prin importanţa obiectivelor propuse şi a numărului de state membre Organizaţia Naţiunilor
Unite, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Tot în această perioadă se semnează
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, ale cărui prevederi puse în practică au condus la
ridicarea graduală a barierelor tarifare şi non-tarifare din cadrul schimburilor comerciale
internaţionale.
Ca urmare a creşterii liberalizării schimburilor comerciale şi a fluxurilor de capital,
concomitent cu formarea şi dezvoltarea sistemului monetar de la Bretton Woods se observă
tendinţa de intensificare a integrării între statele europene.
Situaţia economică dezastruoasă în care se afla Europa vestică , criza economică şi
monetară de mari dimensiuni, constatarea că sovieticii urmăreau să-şi extindă hegemonia
până la Atlantic, alături de incapacitatea, din motive financiare, a Marii Britanii de a ajuta
Grecia şi Turcia să întărească aliniamentul estic al rezistenţei fată de sovietici, i-a determinat
pe americani să intervină mai întâi sub forma unor fonduri acordate sectorului militar prin
GARIOA (Government and Relief Occupied Areas), iar apoi sub forma unor fonduri pentru
reabilitarea economică acordate prin intermediul Naţiunilor Unite (U.N.R.R.A) United
Nations Relief and Rehabilitation Administration.
Sub aceste forme, Statele Unite au furnizat, într-o primă etapă, ţărilor vest-europene
circa 70 % din fondurile destinate reconstrucţiei. Pentru a-şi face şi mai mult simţită prezenţa
în zonă şi pentru a susţine sub toate aspectele integrarea vest-europeană, Statele Unite au
lansat şi pus în aplicare Planul Marshall.

17
Prin prevederile sale specifice, acordarea ajutorului a fost condiţionată de cooperarea
efectivă între guvernele statelor în cauză şi de liberalizarea progresivă a schimburilor
comerciale şi a decontărilor intra regionale. Pentru punerea în practică şi urmărirea utilizării
fondurilor americane, a fost necesară crearea unor forme de integrare pozitivă (Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică - transformată ulterior prin acceptarea de noi membri
non-europeni în OECD sau Uniunea Europeană de Plăţi) activităţile specifice desfăşurate în
cadrul lor contribuind la rapida reconstrucţie a statelor vest-europene. Acordarea ajutorului
financiar ţărilor vest-europene a permis Statelor Unite obţinerea unor avantaje de natură
economică, politică şi strategico-militară dintre care se desprind ca importanţă în plan politic
şi militar apropierea geografică de inamicul principal din războiul rece, iar în plan economic
construirea şi ţinerea sub control a concurenţei pe cale de a renaşte în Europa de Vest.
Dincolo de toate încercările făcute după încheierea celui de-al doilea război mondial,
(cum ar fi Uniunea Economică a Beneluxului, uniune vamală creată la iniţiativa belgianului
Paul Henry Spaak în 1944, în urma unui şir de tentative nereuşite în perioada interbelică)
procesul integrativ european propriu-zis a început odată cu perceperea corectă, de către statele
europene din vestul şi estul continentului, a nevoii de creştere şi consolidare a puterii lor
economice în scopul atingerii unor ritmuri înalte de creştere şi dezvoltare economică într-un
mediu economic şi politic internaţional marcat în plan geopolitic de războiul rece şi în plan
economic de hegemonia Statelor Unite.
Deschiderea spre politicile de tip liberal, coroborată cu nevoia de coordonare a
ajutorului american au determinat ţările vest europene să reconsidere ideea creării unei zone
economice întărite. Primul pas a fost făcut prin semnarea unor acorduri de cooperare
bilaterală în diferite domenii, prin care se ridicau obstacolele în calea cooperării şi a
conlucrării în anumite sectoare, prin utilizarea instrumentelor specifice integrării negative,
urmat de crearea unor instituţii şi organizaţii comune ca rezultat al integrării pozitive:
Consiliul Europei în scopul coordonării activităţilor culturale şi respectării drepturilor omului,
Uniunea Europei de Vest, creată pe baza Tratatului de la Bruxelles, semnat în 1948 şi intrat în
vigoare în 1955, în scopul realizării unei strategii comune în domeniul militar şi Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică (ulterior OECD), înfiinţată în anul 1948, de către ţările
beneficiare a finanţării americane în scopul administrării ajutorului american acordat Europei
prin Planul Marshall.
Consiliul Europei, Uniunea Europei de Vest si OECD-ul reprezintă în fapt singurele
instituţii care au reuşit să reunească un număr semnificativ de state europene. În plan
economic însă, crearea Uniunii Europene (sub forma Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

18
Oţelului, a Comunităţii Economice Europene şi a Euratomului) a însemnat o nouă divizare a
continentului: pe de-o parte ţările din estul Europei grupate în jurul Uniunii Sovietice, care şi-
au format propria structură de tip integrativ, iar pe de altă cele vest europene divizate la
rândul lor în ţări membre ale structurilor integrative menţionate, ţări membre ale AELS-ului şi
ţări care şi-au păstrat neutralitatea.
Statele vestice care au refuzat participarea la semnarea Tratatului de la Paris şi a celui
de la Roma de creare a Comunităţilor, au înfiinţat, în urma negocierilor începute în 1957 şi
finalizate prin încheierea Acordului de la Stockholm, Asociatia Europeană a Liberului Schimb
ai cărei membrii fondatori au fost: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia
Elveţia şi Portugalia, iar membrii asociaţi Finlanda şi Islanda. Cauzele care au determinat
apariţia acestei noi grupări integrative, cu mult mai puţin ambiţioasă în atingerea unor forme
superioare ale integrării decât Comunităţile sunt legate de inacceptarea caracterului
supranaţional şi a deciziilor comunitare şi de rezervele manifestate faţă de Piaţa Agricolă
Comună care constituia pentru ţările membre AELS un concurent de temut.
Un moment deosebit de important în evoluţia integrării vest europene l-a constituit
apariţia Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului, ca urmare a planului de reconciliere
franco-germană lansat de Jean Monet şi respectiv George Schuman în perioada 1949-1950,
ca o organizaţie economică subregională formată din şase state vest-europene (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care au semnat în 1951 Tratatul de la Paris.
Pentru toate statele implicate, dar mai ales pentru Franţa şi Germania, semnarea tratatului a
avut, fără a declara aceasta în mod expres, pe lângă semnificaţia economică o puternică
conotaţie politică.
Formarea CECO-ului în perioada de reconstrucţie vest-europeană a determinat
creşterea productiei în ţările membre, iar aplicarea prevederilor Uniunii Europene de Plăţi a
favorizat liberalizarea comerţului intracomunitar şi multilateralizarea sistemului de plăţi cu
efecte deosebit de importante asupra stabilizării preţurilor. Toate acestea au determinat
guvernele statelor vest-europene să caute să lărgească cooperarea în domeniul economic.
Rezultatul a fost apariţia, în 1957 a două noi Comunităţi: Comunitatea Economică Europeană
şi Euratomul, care ulterior,în 1967, printr-un amendament constituţional al Tratatului de la
Roma au fuzionat cu CECO, sub numele de Comunitatea Economică Europeană.

19
3.1. Scurt istoric

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet,
propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO
("Declaraţia Schuman");
- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
- 1953, 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase
state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime
menţionate;
- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări -
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Tratatele de infiinţare sunt cunoscute
sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;
- 1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică
celei economice;
- 1997, 16 iulie: Este adoptată "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternică şi mai extinsă",
care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi
opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene;
- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit
criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia,
Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
- 1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam;
- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinţei ministeriale interguvernamentale
pentru negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria are loc
la Bruxelles;
- 2000, 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a "DeclaraţieiSchuman";
- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
- 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre.
Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale;
- 2002, 1 ianuarie: Monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state participante
la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania;

20
- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii, 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria)
- 2005, 13 aprilie: Parlamentul European a dat undă verde aderării României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi 71 de abţineri, a fost adoptată
rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în 2007.
- 2005, 25 aprilie: În cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster din
Luxemburg, preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea
Europeană ca şi primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de
reprezentanţii celor 25 de state membre.
- 2007, 1 ianuarie: Aderă la Uniunea Europeană, România şi Bulgaria.
- 2013, 1 iulie: Aderă la Uniunea Europeană Croatia
Organizaţii ale Uniunii Europene

Istoria, structura și tratatele Uniunii Europene

1952 1958 1967 1993 1999 2003


Comunitățile
Europene:
CECO, Uniunea Europeană (UE)
CEE,
Euratom
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)
Comunitatea Economică
Comunitatea Europeană (CE)
Europeană (CEE)
Justiţie şi
afaceri Cooperarea poliţienească
interne și judiciară în materie
(JAI) penală (CPJMP)
Politica externă şi de securitate
comună (PESC)
Tratatele de Tratatul de
Tratatul de la Tratatul de Tratatul de la Tratatul de la Tratatul de la
la la
Paris fuziune Maastricht Amsterdam Nisa
Roma Lisabona

"TREI PILONI" - Comunitățile Europene (CE, Euratom), Politica Externă și de Securitate Comună (PESC),
Justiție și Afaceri Interne

21
Semnat 1948 1951 1954 1957 1965 1975 1985 1986 1992 1997 2001 2007
A intrat în 1948 1952 1955 1958 1967 N/A 1985 1987 1993 1999 2003 2009
vigoare Brussels Tratatul de Modified Tratatele de Tratatul de European Acordul Actul unic Tratatul de Tratatul de Tratatul de Tratatul de
Document Treaty la Brussels la fuziune Council de la european la la la la
Paris Treaty Roma conclusion Schengen Maastricht Amsterdam Nisa Lisabona

Cei trei piloni ai Uniunii Europene|:


European Communities:
Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice|Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
Treaty expired in 2002
(CECO)
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Schengen Rules European Community
(EC)
Justiție și Uniunea
afaceri Cooperarea polițienească Europeană
TREVI
interne și judiciară în materie (UE)
(JHA) penală (CPJMP)
European Political Common Foreign and Security Policy
Cooperation (EPC) (CFSP)

Unconsolidated
Uniunea Vest-Europeană (UVE)
bodies Tratatul a expirat în 2010
v•d•m
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată în 1951
(Tratatul de la Paris), de Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda
pentru a partaja resursele de oţel şi cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou
război european. A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean
Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens
de Statele Unite.
CECO a devenit fundaţia pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită
ulterior Comunitatea Europeană şi în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht).
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de
instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecinţă, CECO a
încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilităţile şi bunurile sale au fost preluate de
CE.
Spre deosebire de cealaltă organizaţie europeană creată în 1949 după model
interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizaţie supranaţională.
Istoric
Ca prim-ministru şi ministru de externe, Schuman, a contribuit la transformarea
politicii franceze departe de politica gaullistă de ocupaţie permanentă sau de control a unor
părţi din teritoriul german, cum ar fi Ruhr sau Saar. În ciuda ultra-naţionaliştilor de opoziţie,
gaullişti şi comunişti, Adunarea franceză a votat o serie de rezoluţii în favoarea noii sale
politici de integrare a Germaniei într-o comunitate. Autoritatea Internaţională pentru Ruhr s-a
schimbat în consecinţă. Principiile directoare ale lui Schuman au fost morale, bazate pe
egalitatea statelor (democraţie internaţională) nu puterea politicii de dominaţie.
Declaraţia lui Schuman
Declaraţia lui Schuman din 9 mai 1950 (cunoscută mai târziu ca Ziua Europei), a avut
loc după două şedinţe de cabinet, propunerea a devenit politica franceză guvernamentală.
Franţa a fost astfel primul guvern care a fost de acord să împartă suveranitatea şi să crească
într-o Comunitate supranaţională. Această decizie a fost bazată pe un text, scris şi editat de
prietenul şi colegul lui Schuman, avocatul Ministrului de Externe, Paul Reuter şi cu ajutorul
lui Jean Monnet şi directorul de cabinet al lui Schuman, Bernard Clappier. Este stabilit un
plan pentru o Comunitate Europeană pentru a aduna membrii într-o piaţă comună.
Schuman a propus ca "Producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o
Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise participării altor ţări din Europa."
Un astfel de act a fost menit să contribuie la creşterea economică şi la consolidarea pacii între

24
Franţa şi Germania, care au fost duşmani din totdeauna. Cărbunele şi oţelul au fost resurse
vitale necesare pentru o ţară în război, astfel încât punerea în comun a acestor resurse între
două ţări duşmane a fost văzută mai mult decât un gest simbolic. Schuman a văzut decizia
guvernului francez cu privire la propunerea sa, ca primul exemplu a unei comunităţi
democratice şi supranaţionale, o nouă dezvoltare în istoria lumii. Planul a fost, de asemenea,
considerat de unii, cum ar fi Monnet, ca un prim pas spre o Federeraţie Europeană.
Declaraţia lui Schuman care a creat CECO are diferite scopuri :
- s-ar marca naşterea unei Europe unite;
- s-ar face imposibilă ideea de război între statele membre;
- s-ar încuraja pacea în lume;
- s-ar transforma Europa cu pas cu pas, ducând la unificarea Europei democratice,
incluzând atât Europa de Est şi Europa de Vest, despărţite de Cortina de Fier;
- s-ar crea prima instituţie supranaţională;
- prima agenţie din lume anti-cartel;
- s-ar crea o piaţă unică pe întreg teritoriul Comunităţii
Acest lucru, începand cu sectorul cărbunelui şi al oţelului, ar revitaliza întreaga economie
europeană prin procese de comunitate similare.
Aceasta ar îmbunătăţi economia mondială şi ţările în curs de dezvoltare, cum ar fi Africa.
În primul rând, a fost destinat pentru a preveni războiul în viitor între Franţa şi Germania şi
alte ţări. CECO a fost conceput în primul rând având în vedere ideea că: « Unirea naţiunilor
din Europa necesită eliminarea vechii opoziţii a Franţei şi Germaniei. Orice acţiune
întreprinsă trebuie să se refere, în primul rând la aceste două ţări. » Industriile cărbunelui şi
oţelului fiind esenţiale pentru producţia de muniţie, Schuman credea că, prin unirea acestor
două industrii din Franţa şi Germania în cadrul unui sistem inovator supranaţional, care a
inclus, de asemenea, un anti-cartel el ar putea "face războiul, nu numai de neconceput, dar
practic imposibil. "
Cu resurse sporite, Europa va fi în măsură să urmărească realizarea uneia din sarcinile
sale esenţiale, şi anume, dezvoltarea continentului african. Cartelurile industriale au avut
tendinţa de a impune "practicile restrictive" pe pieţele naţionale, în timp ce CECO a asigurat
creşterea producţiei necesare pentru ambiţiile lor în Africa.

25
Presiunile politice
În Germania de Vest, Schuman a păstrat contacte apropiate cu noua generaţie de
politicieni democratici. Karl Arnold, prim-ministrul Renania de Nord-Westfalia, a prezentat o
serie de discursuri şi emisiuni cu tema comunităţii supranaţionale de cărbune şi fier. Partidul
Social-Democrat din Germania, în ciuda sprijinului din partea sindicatelor şi a socialiştilor din
Europa, a decis că se va opune planului Schuman. El a crezut că, CECO ar împiedica orice
speranţa de a naţionaliza industria siderurgică şi s-ar bloca într-o Europă de "carteluri, clerici
şi conservatori." Tineri membri ai partidului precum Carlo Schmid, au fost, totuşi, în favoarea
Comunităţii şi au sprijinit ideea.
În Franţa, Schuman a câştigat sprijin politic şi intelectual de la toate secţiunile naţiunii
şi din partea multor partide non-comuniste. Charles de Gaulle, care a fost apoi dat jos de la
putere, a fost un susţinător timpuriu a "legăturii" între economii şi a vorbit în 1945, de o
confederație "europeană" care să exploateze resursele Ruhr-ului. Cu toate acestea, el s-a opus
CECO, deoarece el a considerat că este nesatisfăcătoare " o abordare bucată cu bucată " a
unităţii europene, şi pentru că el a considerat guvernul francez "prea slab" pentru a domina
CECO. De Gaulle, de asemenea, a simţit că CECO nu ar fi avut suficientă autoritate supra-
nationala pentru că Adunarea nu a fost ratificată de către un referendum european, iar el nu a
acceptat afirmaţia lui Raymond Aron aceea că CECO a fost gândită ca o mişcare departe de
dominaţia Statelor Unite. În consecinţă, de Gaulle şi adepţii săi în FFR au votat împotriva
ratificării în camera inferioară a Parlamentului francez a CECO.
În ciuda acestor atacuri, precum şi a celor de extremă stânga, CECO a găsit un
sprijin substantial public şi a fost înfiinţată. A câştigat o majoritate puternică de voturi în toate
cele unsprezece camere ale parlamentelor celor şase state, precum şi aprobarea în rândul
diverselor asociaţii şi a opiniei publice europene. În 1950 mulţi au crezut că un alt război va fi
inevitabil. Consiliul Europei, a fost creat de o propunere a primului guvern a lui Schuman în
mai 1948.
Tratate
Tratatul de la Paris, care a stabilit CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 de către
"cei şase ": Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos. CECO a fost
prima organizaţie internaţională care s-a bazat pe principii supranaţionale şi a fost, prin
instituirea unei pieţe comune pentru cărbune şi oţel, destinată să extindă economia europeană,
mobilitatea forţei de muncă, şi ridicarea nivelului de trai în cadrul Comunităţii Europene.
Piaţa, era de asemenea destinată, să raţionalizeze progresiv distribuţia producţiei la nivel înalt
în acelaşi timp, asigurând stabilitate şi ocuparea forţei de muncă. Piaţă comună pentru cărbune

26
a fost deschisă la 10 februarie 1953 şi pentru oţel, la 1 mai 1953. La data de 11 august 1952,
Statele Unite ale Americii a fost prima ţară (în afară de membrii CECO ) care a recunoscut
comunitatea.
La şase ani după Tratatul de la Paris, Tratatul de la Roma au fost semnate de către cei
şase membri CECO, creând Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau "Euratom"). Aceste comunităţi s-au bazat, cu unele
ajustări, pe CECO. Tratatul de la Roma a intrat în vigoare pe durată nelimitată, spre deosebire
de Tratatul de la Paris, care a expirat după cincizeci de ani. Aceste două comunităţi noi au pus
bazele la crearea unei uniuni vamale şi, respectiv comunitatea energiei nucleare.
Instituţii
Instituţiile CECO au fost : Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de
Miniştri şi a Curtea de Justiţie. Comitetul Consultativ a fost înfiinţat, alături de Înalta
Autoritate, ca a cincea instituţie care reprezintă societatea civilă. Aceasta a fost prima
reprezentare internaţională a consumatorilor în istorie. Aceste instituţii au fuzionat în 1967 cu
cele ale Comunităţii Europene.
Înalta Autoritate
Înalta Autoritate (predecesorul la Comisia Europeană) este un corp executiv format
din nouă membri. Franţa, Germania şi Italia au numit câte doi membri fiecare, iar celelalte
trei ţări câte un membru.
În ciuda faptului că au fost numiţi de comun acord de guvernele naţionale, acţionând
împreună, membrii şi-au luat angajamentul să nu reprezinte interesul lor naţional şi au făcut
un jurământ de a apăra interesele generale ale Comunităţii în ansamblul său.
Înalta Autoritate a avut o arie largă de competenţă pentru a se asigura ca obiectivele
tratatului sunt îndeplinite şi că piaţa comună funcţionează fără probleme. Înalta Autoritate a
emis trei tipuri de instrumente juridice: decizii (legi) care au fost în întregime obligatorii;
recomandări, care au avut obiective obligatorii, dar metodele au fost lăsate la latitudinea
statelor membre; şi avize, care nu a avut nici o forţă juridică.
Până la fuziune în 1967, autoritatea avut cinci preşedinţi, urmat de un preşedinte
interimar pentru ultimele zile.

27
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Comunitatea Europeană a fost înfiinţată la Roma sub numele de Comunitatea
Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele şase state membre
(Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea
Comunității Europene. Denumirea sa iniţială a fost Tratatul privind constituirea Comunităţii
Economice Europene, actul având însă şi alte denumiri uzuale, cum ar fi „Tratatul de la
Roma” sau „Tratatul CEE”. Clauzele tratatului au fost elaborate în cea mai mare parte în
cadrul Conferinţelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE s-a constituit şi Comunitatea
Europeană a Atomului (CEA, astăzi Euratom). Împreună cu CECO (constituită deja din 1951)
au apărut atunci trei comunități, numite şi Comunităţile Europene. Prin Tratatul de fuziune au
fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia şi
Consiliul Unic. Constituită iniţial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în
CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o
instituţie de sine stătătoare.
Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat şi denumirea CEE în
„Comunitatea Europeană”, urmând ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”. Aceste
schimbări au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate
economică la o uniune politică. Cu toate acestea, existenţa celor trei comunităţi subsidiare
(CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta
nu presupunea şi unificarea formală a celor trei comunităţi.

EURATOM
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, sau EURATOM, este o organizaţie
internaţională cu scopul folosirii paşnice a energiei atomice, formată din statele membre ale
Uniunii Europene, constituind una dintre cele două comunităţi europene. A fost instituită la 25
martie 1957, (fondatori: Franţa, Italia, Ţările Benelux-ului şi R.F.Germană) printr-un al doilea
tratat de la Roma, semnat în aceeaşi zi cu mult mai faimosul Tratat de la Roma, instituind
Comunitatea Economică Europeană (CEE). Comunitatea Economică Europeană este o
entitate separată, dar organizaţia este complet integrată cu Uniunea Europeană. Structurile
EURATOM și CEE (împreună cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, desfinţată
în 2002), au fuzionat în 1967, printr-un tratat semnat în 1965.

28
Denumirea de "comunităţi europene" (la plural), ca în Comisia Comunităţilor
Europene sau Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene sublinează ocazional existenţa a
două instituţii distincte.
Unii politicieni europeni susțin desfiinţarea CEEA, aşa cum s-a întâmplat şi cu
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), urmând ca Comunitatea Europeană
şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice să fuzioneze într-o nouă Comunitatea
Europeană.
EURATOM: înfiinţată în acelaşi timp cu Comunitatea Economică Europeană (CEE)
prin Tratatul de la Roma, având menirea de a elabora o politică comună de utilizare a energiei
atomice în scopuri paşnice.
Pilonii Uniunii Europene
Pilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:
Pilonul 1 – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele stabilite prin Tratatele celor
trei comunităţi (CE, CECO, EURATOM), ex. cetăţenia europeană, politicile comune, UEM,
etc.;
Pilonul 2 – politica externă şi de securitate comună;
Pilonul 3– cooperarea poliţiei şi a justiţiei în combaterea criminalităţii.

29
Cap. 4. STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARE ŞI STATE
CANDIDATE LA U.E. SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,


democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţa, justiţie, solidaritate şi
egalitate între bărbaţi şi femei.[...]".
Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările europene, început
după cel de-al doilea război mondial. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a
devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic,
economic, social, cultural, păstrând, în acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a statelor
componente.
CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare.
Scopul înfiinţării Uniunii Europene este acela de a organiza relaţiile dintre statele membre
şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

4.1. Statele membre ale Uniunii Europene

Începând cu anul 2013, Uniunea Europeană are 28 de state membre (Austria, Belgia,
Bulgaria, Cehia, Cipru, Croaţia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia,
Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează împreună
un spaţiu de cca. 4 milioane km2, cu o populaţie totală de aproximativ 452 milioane de
locuitori. În prezent UE are 27 de state membre, Marea Britanie a părăsit UE la 31 ianuarie
2020.

30
1. AUSTRIA

Anul aderării: 1995


Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Capitala: Viena
Suprafaţa: 83.870 km2
Populaţia: 8,3 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen (1995)

2. BELGIA

Anul aderării: Membru fondator


Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Capitala: Bruxelles
Suprafaţa: 30.528 km2
Populaţia: 10,7 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen (1985)

3. BULGARIA

Anul aderării : 2007


Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Capitala: Sofia
Suprafaţa: 110.910 km2
Populaţia: 7,6 milioane locuitori
Moneda: Leva bulgărească
Spaţiul Schengen - nu face parte

4. CIPRU

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Nicosia
Suprafaţa: 9.250 km2
Populaţia: 0,8 mil. locuitori
Moneda: Euro (2008)
Spaţiul Schengen – nu face parte

31
5. CROAŢIA

Anul aderării: 2013


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Zagreb
Suprafaţa: 56.542 km2
Populaţia: 4,49 milioane locuitori
Moneda: kuna croată
Spaţiul Schengen - nu face parte

6. DANEMARCA

Anul aderării: 1973


Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Capitala: Copenhaga
Suprafaţa: 43.094 km2
Populaţia: 5,38 milioane locuitori
Moneda: Coroana daneză
Spaţiul Schengen (1996)

7. ESTONIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Capitala: Tallinn
Suprafaţa: 45.226 km2
Populaţia: 1,3 milioane locuitori
Moneda: Euro (2011)
Spaţiul Schengen – (2007)

8. FINLANDA

Anul aderării: 1995


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Helsinki
Suprafaţa: 338.000 km2
Populaţia: 5,3 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1996)

32
9. FRANŢA

Anul aderării: Membru fondator


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Paris
Suprafaţa: 550.000 km2
Populaţia: 64,3 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1985)

10. GERMANIA

Anul aderării: Membru fondator


Forma de guvernământ: Republică Federală
Capitala: Berlin
Suprafaţa: 356.854 km2
Populaţia: 82 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1985)

11. GRECIA

Anul aderării: 1981


Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Capitala: Atena
Suprafaţa: 131.957 km2
Populaţia: 10,66 milioane locuitori
Moneda: Euro (2001)
Spaţiul Schengen – (1992)

12. IRLANDA

Anul aderării:1973
Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Dublin
Suprafaţa: 70.000 km2
Populaţia: 4,5 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – nu face parte

33
13. ITALIA

Anul aderării: Membru fondator


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Roma
Suprafaţa: 301.263 km2
Populaţia: 60 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1990)

14. LETONIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Capitala: Riga
Suprafaţa: 65.000 km2
Populaţia: 2,3 milioane locuitori
Moneda: Euro (2014)
Spaţiul Schengen – (2007)

15. LITUANIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Capitala: Vilnius
Suprafaţa: 65.000 km2
Populaţia: 3,3 milioane locuitori
Moneda: litas lituanian
Spaţiul Schengen – (2007)

16. LUXEMBURG

Anul aderării: Membru fondator


Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Capitala: Luxembourg
Suprafaţa: 2.586 km2
Populaţia: 0,5 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1985)

34
17. MALTA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Valletta
Suprafaţa: 316 km2
Populaţia: 0,4 milioane locuitori
Moneda: Euro (2008)
Spaţiul Schengen – (2007)

18. MAREA BRITANIE

Anul aderării: 1973


Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Capitala: Londra
Suprafaţa: 244.820 km2
Populaţia: 61,7 mil.loc.
Moneda: lira sterlină
Spaţiul Schengen – nu face parte

19. OLANDA (ŢĂRILE DE JOS)

Anul aderării: Membru fondator


Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Capitala: Amsterdam
Suprafaţa: 41.526 km2
Populaţia: 16,4milioane locuitori
Moneda: euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1985)

20. POLONIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Varşovia
Suprafaţa: 312.679 km2
Populaţia: 38,1 milioane locuitori
Moneda: zlot polonez
Spaţiul Schengen – (2007)

35
21. PORTUGALIA

Anul aderării: 1986


Forma de guvernământ: Republică
Capitala: Lisabona
Suprafaţa: 92.391 km2
Populaţia: 10,6 milioane locuitori
Moneda: Euro (1999)
Spaţiul Schengen – (1991)

22. REPUBLICA CEHĂ

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică Parlamentară
Capitala: Praga
Suprafaţa: 78.866 km2
Populaţia: 10,5 milioane locuitori
Moneda: coroana cehă
Spaţiul Schengen – (2007)

23. ROMÂNIA

Anul aderării: 2007


Forma de guvernământ: Republică
Capita: Bucureşti
Suprafaţa: 237.500 km2
Populaţia: 21,5 milioane locuitori
Moneda: leul românesc
Spaţiul Schengen – nu face parte

24. SLOVACIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică Parlamentară
Capitala: Bratislava
Suprafaţa: 48.845 km2
Populaţia: 5,4 milioane locuitori
Moneda: Euro (2009)
Spaţiul Schengen – (2007)

36
25. SLOVENIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republică Parlamentară
Capitala: Ljubljana
Suprafaţa: 20.273 km2
Populaţia: 2 milioane locuitori
Moneda: Euro (2007)
Spaţiul Schengen – (2007)

26. SPANIA

Anul aderării: 1986


Forma de guvernământ: Monarhie Constituţională
Capitala: Madrid
Suprafaţa: 504.782 km2
Populaţia: 45,8 milioane locuitori
Moneda: euro (1999)
Spaţiul Schengen (1991)

27. SUEDIA

Anul aderării: 1995


Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Capitala: Stockholm
Suprafaţa: 449.964 km2
Populaţia: 8,87 milioane locuitori
Moneda: Coroana suedeză
Spaţiul Schengen (1996)

28. UNGARIA

Anul aderării: 2004


Forma de guvernământ: Republica parlamentară
Capitala: Budapesta
Suprafaţa: 93.000 km2
Populaţia: 10 milioane locuitori
Moneda: forint
Spaţiul Schengen (2007)

37
STATE CANDIDATE LA U.E.

Albania
Macedonina de Nord
Muntenegru
Serbia
Turcia

4.2. SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro şi
Ziua Europei.

Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă


unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi
armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul
statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost
folosit de Consiliul Europei, organizaţie internaţională apărătoare a drepturilor omului şi
valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate instituţiile
Uniunii Europene.
Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei”
(ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele
Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a
urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea
acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi
idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -, rezultatul
unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.

38
Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă unică se
află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma
(1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele
Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între
popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht)
introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie
1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”.
Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor
europeni. În acel moment, doar 11 din cele 15 state membre au adoptat-o. Ulterior s-au mai
adăugat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009 , Estonia
în 2011şi Letonia în 2014.
Cele 19 țări membre ale „Zonei euro” sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia,
Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Spania, Slovenia, Slovacia. Pe lângă acestea, 4 "micro-state", prin acordurile monetare
încheiate cu vecinii lor, sunt şi ele ataşate la zona euro: Andorra, Monaco, San Marino şi
Vatican.
Trei ţări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, şi
anume Danemarca, Regatul Unit şi Suedia.
Rata de directare a zonei euro, fixată de Banca Centrală Europeană din Frankfurt am
Main, Germania, este de 3,25 %.
Membrii Zonei EURO

Statul Adoptată Populația Excepţii


Austria 1 ianuarie 1999 8.316.487
Belgia 1 ianuarie 1999 10.666.866
Cipru 1 ianuarie 2008 766.400 Republica Turcă a Ciprului de Nord [1]
Finlanda 1 ianuarie 1999 5.289.128
Estonia 1 ianuarie 2011 1.340.274
New Caledonia[2]
Franţa 1 ianuarie 1999 63.392.140 Polinezia franceză 2
Wallis and Futuna[2]
Germania 1 ianuarie 1999 82.314.906 Büsingen[3]
Grecia 1 ianuarie 2001 11.125.179
Irlanda 1 ianuarie 1999 4.239.848
Italia 1 ianuarie 1999 60.017.677 Campione d'Italia[4]

Letonia 1 ianuarie 2014 2.217.000

39
Statul Adoptată Populația Excepţii
Lituania 1 ianuarie 2014 2.794.148
Luxemburg 1 ianuarie 1999 476.200
Malta 1 ianuarie 2008 404.962
Aruba [5]
Olanda 1 ianuarie 1999 16.471.968
Antilele Olandeze [6]
Portugalia 1 ianuarie 1999 10.599.095
Slovacia 1 ianuarie 2009 5.389.180
Slovenia 1 ianuarie 2007 2.013.597
Spania 1 ianuarie 1999 45.116.894
eurozone 341.925.002
Sursa: https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-economic-
social-committee_ro
1^ Auto-declarata Republică Turcă a Ciprului de Nord nu este recunoscută de UE și foloseşte
lira turcească. Cu toate acestea, euro este utilizat pe scară largă.
2. ^ a b c Teritoriile franceze din Pacific folosesc francul CFP.
3^ Euro este moneda oficială, dar francul elveţian este folosit mai mult pentru plăţile uzuale.
4.^ Se foloseşte francul elveţian. Cu toate acestea, euro este acceptat şi utilizat pe scară largă.
5. ^ Aruba foloseşte florinul Aruban. Face parte din Regatul Olandei, dar nu face parte din
UE.
6.^ Antilele Olandeze folosesc guldenul Antilez. Fac parte din Regatul Olandei, dar nu fac
parte din UE. Guldenul urmează în general evoluţia dolarului american, dar se preconizează
dizolvarea acestui stat, iar situaţia monetară este incertă.
Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale
statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea
trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima
litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al
stabilităţii euro.

Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas


către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la
Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei
internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi
celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie

40
concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în
cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca baza a
puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în
primul rând această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100
de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul
construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată
Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

4.3. Tratatele uniunii europene

Tratatele pot fi clasificate astfel:


1. Tratate de bază: Tratatul de la Roma şi cel de la Maastricht;
2. Tratate care modifică tratatele de bază: Actul Unic European, Tratatul de la
Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
3. Tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul privind Constituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul de la Paris), respectiv Tratatul
de Constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

TRATATUL DE LA PARIS PRIVIND CREAREA CECO


Primul tratat semnat la Paris la 18 aprilie 1951 a pus bazele Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A intrat în vigoare la 23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind
eliminarea barierelor din calea comerţului şi crearea unei pieţe comune pe care cărbunele şi
oţelul produs în statele membre să poată circula liber pentru a satisface nevoile tuturor
membrilor comunităţii.
TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND CREAREA EURATOM
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei atomice a fost semnat la 25
martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958, răspunzând nevoii de a suplimenta sursele
de energie tradiţionale. Punctele forte ale tratatului vizau crearea unei pieţe unice pentru
materialele şi echipamentele nucleare, stabilirea legislaţiei nucleare comune, introducerea
unui sistem de supraveghere a folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice.
ACTUL UNIC EUROPEAN
Semnat la 17 şi la 28 februarie 1986, intră în vigoare pe 1 iulie 1986, modificând
tratatele de bază ale Comunităţii. El relansează construcţia europeană care are nevoie de un
nou imbold, atât economic, cât şi instituţional.

41
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Semnat la 7 martie 1992, cu următoarele obiective:
 susţinerea progresului economic şi social care poate fi susţinută în particular prin
crearea unei arii fără bariere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi
prin crearea uniunii economice şi monetare culminând cu moneda unică;
 întărirea protecţiei drepturilor şi interese-lor naţionale ale cetăţenilor din ţările membre
prin introducerea cetăţeniei unionale;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM
La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefi de stat şi de guvern din cele 15 ţări membre au
semnat tratatul.
Tratatul de la Amsterdam stabilea 4 obiective principale:
 plasarea drepturilor cetăţenilor şi a ocupării forţei de muncă în centrul Uniunii;
 depăşirea ultimelor obstacole din calea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor;
 acordă Europei o poziţie mai puternică în sfera economică prin responsabilizarea
Consiliului European pentru definirea strategiilor comune care urmează să fie
administrate de statele membre;
 eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva lărgirii Uniunii în
special spre ţările Europei de Est.
TRATATUL DE LA NISA
Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale a adoptat un nou Tratat care a adus modificări importante în 4 probleme
instituţionale:
 mărimea şi compoziţia Comisiei Europene;
 ponderea voturilor în Consiliul European;
 înlocuirea unanimităţii în cadrul procedurilor decizionale cu majoritatea calificată;
 intensificarea cooperării.

42
4.4. Instituţiile Uniunii Europene

Funcţionarea UE se sprijină pe următoarele instituţii:


Parlamentul European
Consiliul European
Consiliul Uniunii Europene
Comisia Europeană
Curtea Europeană de Justiţie
Curtea de Conturi

Aceste instituţii colaborează îndeaproape cu mai multe organisme, şi anume:


1. Comitetul Economic şi Social
2. Comitetul Regiunilor
3. Mediatorul European
4. Banca Europeana de Investiţii
5. Banca Centrală Europeană

Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele
membre, la care participă şi preşedintele Comisiei Europene.
Aceasta instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizaţie
interguvernamentală continentală ce activează în principal în domeniul drepturilor omului,
nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneşte reprezentanţii celor 27 la nivel ministerial.
Reuniunile au loc de două ori pe an, în general câte două zile în lunile iunie şi
decembrie.
Ia decizii în sfera iniţiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientări politice
comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joacă un rol
essenţial în soluţionarea unor probleme curente din viaţa internaţională prin Politica Externă
şi de Securitate Comună (PESC – mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale
Statelor Membre şi prezentării unei opţiuni comune).
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituţie a Uniunii
Europene, aşa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii
Europene, Curtea de Justiţie sau Curtea de Conturi, aceasta însă nu diminuează rolul său

43
esenţial în toate domeniile, pornind de la definirea şi coordonarea orientărilor politice,
arbitraj, până la deblocarea dosarelor dificile.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituţie comunitară cu atribuţii
legislative. Ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizie cu acesta. Are
rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia în numele acesteia
acorduri internaţionale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar. De
asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii şi punerii în aplicare a PESC, şi în vederea
coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de ordinea publică şi cooperare
judiciară în materie penală. Este ajutat în activitatea sa de Comitetul Reprezentanţilor
permanenţi ai statelor membre pe lângă UE (COREPER).

Parlamentul European
Reprezintă forumul democratic al UE, având funcţia de a participa la procesul
legislativ, de a controla activitatea Comisiei Europene şi împreună cu Consiliul European sunt
organele bugetare ale Uniunii Europene.
Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetăţeni
ai Uniunii Europene. În prezent numărul de europarlamentari este de 705.
Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă şi proporţională a
statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulți deputaţi în PE decât ar trebui dacă s-ar
lua în considerare strict populaţiile statelor respective. Configuraţia actuală a Parlamentului
European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la
echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de
State Membre.
În anul 2020, în luna decembrie numărul de locuri în Parlamentul European era următorul:
Împărțire
Stat membru Locuri Stat membru Locuri
Germania 96 Austria 19
Franța 79 Bulgaria 17
Italia 76 Finlanda 14
Danemarca 14
Spania 59 Slovacia 14
Polonia 52 Irlanda 13
România 33 Lituania 11
Țările de Jos 29 Croația 12
Belgia 21 Letonia 8

44
Cehia 21 Slovenia 8
Grecia 21 Cipru 6
Ungaria 21 Estonia 7
Portugalia 21 Luxemburg 6
Suedia 21 Malta 6
1. Include Gibraltarul, dar nici un alt teritoriu sau dependenţă
Sursa:https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-economic-
social-committee_ro
Observatori
Ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în
Parlamentul European cu o anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul
de observatori şi împărţirea lor politică este înscrisă în tratatele de aderare ale ţărilor
respective.
Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde preşedintele îi
poate invita să ia cuvântul, dar nu au drept de vot şi nu pot lua cuvântul în şedinţele plenare
ale Parlamentului. Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente și din
grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizaţi cu funcţionarea Parlamentului
European la momentul aderării. De la data aderării şi până la organizarea de noi alegeri
transnaţionale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputaţi. Astfel,
numărul maxim de 751 de deputaţi poate fi depăşit temporar. De exemplu, în 2004, numărul
de locuri în Parlamentul European a fost ridicat temporar la 788 pentru a permite primirea
reprezentanţilor celor zece state care au aderat la UE pe 1 mai, dar a fost redus ulterior la 732,
în urma alegerilor din iunie 2009.
În urma semnării Tratatului de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Preşedintele
Parlamentului European a invitat parlamentele Bulgariei și României să numească observatori
din rândul membrilor lor. Numărul acestora, a fost de 35 pentru România şi 18 pentru
Bulgaria, a fost acelaşi cu numărul fotoliilor parlamentare alocate celor două ţări după ce au
aderat la 1 ianuarie 2007. La alegerile europene din 2009, numărul de deputaţi europeni a
crescut astfel temporar, după care a fost redus, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, la
783.
Puteri
Parlamentul dispune de trei puteri importante:
Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă
legislaţia europeană (directive, ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ
asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are (încă) drept de
inițiativă, adică nu poate înainta propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în

45
noua Constituţie a Europei. Acest drept de iniţiativă îl are la ora actuală numai Comisia
Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în majoritatea domeniilor politice deciziile
se iau pe principiul coparticipativ, la care parlamentul şi Consiliul au drepturi egale, urmând
ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a treia şedinţă, în cadrul
unei comisii de mediere.
Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele
bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a
bugetului Parlamentul şi Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul de
venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul
de intervenţie al Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă
de când Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenţie bugetară, ponderea cheltuielilor
agricole din bugetul UE a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exercițiul bugetar 2020 s-a
prevăzut o creştere a bugetului cu 1,5%, față de anul 2019, ajungându-se la suma de 168,7
miliarde euro.
Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea
membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea
comisarilor desemnaţi (propuşi). Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau
impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară de
acestea, Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri şi Consiliul
European, cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituţii au funcţii executive.

Sediul Parlamentului European din Bruxelles


De la înfiinţarea sa şi până azi Parlamentul a obţinut în general o serie de noi
competenţe, lucru care însă nu este bine cunoscut în public. Tema aceasta nu este tratată decât
marginal în programele de învăţământ şi este, deseori, incorect prezentată de mass-media,
poate şi din cauză că este atât de complexă.

46
Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe
anumite domenii. Aceştia sunt delegaţi de fracţiunile parlamentare sau de grupările fără
fracţiune în cele 20 de comisii permanente şi cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru
anumite domenii de specialitate şi care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară
de aceasta, există și posibilitatea de a înființa comisii temporare sau alte subcomisii.
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a
întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al
Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat
supranațional. Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la
dispoziția Uniunii şi nu a ţărilor de origine.
Organizare
Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe
principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind
corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt
- engleza, franceza și germana. Regulamentul de funcţionare al Comisiei Europene este
compusă la ora actuală din 27 de comisari, din care unul are funcția de preşedinte al Comisiei
Europene. Consiliul European îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe președintele
acesteia, după care se solicită acordul Parlamentului European. După intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă
câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competență politică, care după
posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu
politic. Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus
pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul
Parlamentului Uniunii Europene conţine şi alte reglementări organizaţionale.
Comisia Europeană reprezintă instituţia care apără interesul general al Uniunii. Ea
este actualmente formată din 27 de comisari (un comisar pentru fiecare stat membru și doi
pentru statele mari: Italia, Spania, Franţa, Germania). Comisarii acţionează total independent
în raport cu guvernele lor naţionale, iar mandatul lor este de 5 (cinci) ani. După cum se
precizează în art. 157 CE, „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în totală independenţă, în
interesul general al Comunităţilor. În îndeplinirea misiunilor lor, nici nu solicită, nici nu
acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau de la alte organisme. Ei se abţin de la orice acţiune
incompatibilă cu caracterul funcţiilor lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest
caracter şi să nu încerce să-i influenţeze pe membrii Comisiei în exercitarea misiunii

47
lor”.Tratatul prevede, de asemenea, incompatibilităţile mandatului de comisar european cu
alte activităţi remunerate sau nu. Funcţionarea Comisiei se supune principiului colegialităţii,
prevăzut în articolul 219 CE; acest principiu stipulează că „deliberările Comisiei sunt
adoptate cu majoritatea numărului de membri prevăzut de articolul 157".
De asemenea, membrii Comisiei trebuie să acţioneze într-o manieră unitară. Preşedintele şi
membrii Comisiei Europene sunt desemnaţi de statele membre şi îşi încep activitatea după ce
au primit avizul Parlamentului European. Preşedintele este cel care convoacă Comisia, cel
puţin o dată pe săptămână. Reuniunile sale nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.
Comisia este gardianul Tratatelor (ea veghează la punerea în aplicare a Tratatelor
fondatoare, a celor de revizuire, precum şi la respectul dreptului comunitar în statele
membre), are iniţiativa legislativă directă (poate face propuneri de acte constrângătoare –
regulamente, directive, decizii –, de acte privind activitatea celorlalte instituţii, de acte
neconstrângătoare – avize, recomandări), poate fi mediator între guvernele statelor membre
în cadrul Consiliului European, gestionează fondurile structurale și bugetul, precum și
clauzele de salvgardare. Comisia este ajutată în activitatea sa de comitete, prin delegarea de
competențe în cadrul procedurii de comitologie. În domeniile extracomunitare, Comisia este
asociată în Politica Externă şi de Securitate Comună şi are competenţe limitate referitor la
cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Sediul Comisiei este la Bruxelles
Comisia este motorul sistemului instituţional al Comunităţii:
- având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de legi, pe care le supune
pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele de tip
“agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului
federal german, comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care
încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu.
- în calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene
(directive, regulamente, decizii), execuia bugetară şi realizarea programelor
adoptate de Consiliu și Parlament.
- împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei
comunitare.
- în calitate de reprezentant legal al Comunităţii la nivel global are dreptul de a
negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

48
Cadrul legal
Conf. disp. art. 211 pp din Tratatul CE şi art. 124 pp EURATOM Comisia este un
organ comunitar. În viitoarea Constituţie Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat
de art. 25, III-250 din proiectul de constituție. Comisia nu a avut până acum mari competenţe
în domeniul Colaborării poliţieneţti şi justiţiare în domeniul penal, precum şi în cel al Politicii
externe şi de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea şi al III-lea
pilon). Acest lucru se poate însă schimba odată cu noua constituţie elaborată de Consiliul
European, cu condiţia ca aceasta să fie ratificată de toate cele 27 de state membre şi deci să
intre în vigoare.
Istoricul Comisiei Europene
Comisia Europeană a fost la origine Înalta Autoritate, înfiinţată prin Tratatele de la
Paris privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În calitate
de organ executiv al Comunităţii, cu sediul la Luxemburg, această autoritate răspundea de
punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO. Cele şase state semnatare numeau direct un
număr opt membri, al nouălea fiind ales de Înalta Autoritate. Hotărârile membrilor Înaltei
Autorităţi se luau cu majoritate simplă de voturi. În 1967 Înalta Autoritate a CECO fuzionează
cu organul executiv al celorlalte Comunități Europene CEE (Comunitatea Economică
Europeană) şi CEA (Comunitatea Europeană a Atomului), devenind Comisia Comunităţii
Europene. În procesul de integrare europeană care a urmat cele mai importante comisii au fost
Jenkins şi Delors.
Comisia CEE Hallstein I (1957–1962)
Comisia CEE Hallstein II (1962–1967)
Comisia CE Rey (1967–1970)
Comisia CE Malfatti (1970–1972)
Comisia CE Mansholt (1972–1973)
Comisia CE Ortoli (1973–1977)
Comisia CE Jenkins (1977–1981)
Comisia CE Thorn (1981–1985)
Comisia CE Delors I (1985–1989)
Comisia CE Delors II (1989–1993)
Comisia CE Delors III (1993–1995)
Comisia UE Santer (1995–1999)
Comisia UE Prodi (1999–2004)
Comisia UE Barroso (din 2004)

49
Viitorul Comisiei
Tratatul privind noua constituţie a Europei prevede la art. I-26 alin. 5 și 6 reducerea pe
termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai
prima comisie, numită la intrarea în vigoare a constituţiei va mai fi alcătuită din câte un
cetăţean al fiecărui stat membru. După acest prim mandat comisia – inclusiv preşedintele şi
ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-un număr de membri egal cu două treimi din
numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European nu va hotărî cu
unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai comisiei
are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune a comisiei
într-o UE lărgită. Principiul rotaţiei posturilor, conform căruia membrii comisiei micşorate
vor fi aleşi din rândul statelor membre, este prevăzut şi în proiectul de constituţie. Conform
Tratatului Constituţional preşedintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea
Consiliului de Miniştri, lucru care va contribui la creşterea legitimităţii democratice a comisiei
şi va întări în general poziţia preşedintelui faţă de Consiliul European şi Consiliul de Miniştri.

Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, numită pe scurt şi Curtea


Europeană de Justiție (CEJ) îşi are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al
Comunităţilor Europene. În sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice; denumirea
corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curţile de Justiţie ale Comunităţilor Europene, fiindcă
între timp au apărut trei instanţe diferite.
Curtea Europeană de Justiţie nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiţie pentru
Drepturile Omului cu sediul la Strassburg, care este o instituţie a Consiliului Europei şi nici
cu Curtea Internaţională de Justiţie, care este o instanţă internaţională, principalul organ
jurisdicţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite cu sediul la Haga.

Rolul şi competenţele CEJ


Sarcinile CEJ sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum şi în propriul său
statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei europene. În 1989,
pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată Curtea Europeană de Justiţie de Primă Instanţă
(CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme care privesc funcţionarii publici:
Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ nu mai este competentă
decât pentru soluţionarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice şi juridice împotriva
deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiţie de Primă Instanţă. Mai nou însă, cu puţine

50
excepţii, CEJ răspunde şi de dosarele de chemare în judecată în primă instanţă înaintate de
statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

Acte procesuale
În acţiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului UE)
sau de alte organe comunitare şi în acţiunile formulate de statele membre împotriva altor
organe decât Comisia Europeană, precum şi pentru luarea deciziilor în acţiunile prejudiciale)
rămâne competentă tot Curtea Europeană de Justiţie.
Procedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeană
are dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să acţioneze în judecată în faţa CEJ
statele membre ale UE. Curtea de justiţie verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu
obligaţiile ce-i revin prin Tratatul UE. Pentru aceasta la CEJ trebuie înaintată o cerere de
chemare în judecată, care se publică parţial în Monitorul Oficial al UE şi se remite pârâtului.
După cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor şi la judecata în fond. În
finalul acesteia avocatul general formulează cererile finale, în care sugerează sentinţa ce va fi
pronunţată, fără însă ca CEJ să fie obligată să ţină cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227
din Tratatul UE există și posibilitatea ca un stat membru să acţioneze în judecată în faţa CEJ
un alt stat membru (după procedura preliminară în care intervine şi Comisia Europeană conf.
art. 227 alin. 2-4 din Tratatul UE).
Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanţele naţionale pot (resp.
trebuie, atunci când este vorba de ultima instanţă cum ar fi Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională, etc.) cere CEJ lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus,
aceste instanţe pot solicita CEJ să verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil.
Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către
instanțele naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan naţional a legilor europene. Pentru a
putea solicita opinia CEJ judecata în fond derulată la instanţa naţională trebuie să depindă (în
mod decisiv pentru soluţionarea cauzei) de interpretarea, respectiv valabilitatea legilor
comunitare. Instanţa va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CEJ.
Cererea solicitată va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul
Oficial al UE. Acest lucru oferă părţilor, statelor membre şi organelor UE posibilitatea de a
lua poziţie în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ţinută
de avocatul general şi apoi se procedează la pronunţarea sentinţei. Instanţa solicitantă este
obligată să respecte sentinţa pronunţată de CEJ.

51
O particularitate a CEJ este avocatul general. Acesta, după ce părţile au fost audiate la
judecata în fond, are rolul de a întocmi o propunere privind sentinţa ce urmează a fi
pronunţată. Avocatul general nu reprezintă însă interesele unei anumite părţi, cererile sale
trebuind să aibă un caracter independent şi neutru. CEJ nu este obligată să accepte propunerile
făcute de avocatul general, dar de obicei instanţa respectă în proporţie de ¾ cele solicitate de
acesta.
Limba folosită în actele procesuale
Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Contează în
primul rând din ce ţară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată şi din ce
ţară este pârâtul. Această regulă asigură oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa
la actele procesuale în limba sa maternă. Intervenţiile părţilor procesuale şi ale judecătorilor
sunt traduse de interpreţi, la fel ca şi toate documentele care fac parte din dosarul cauzei.
Limba folosită pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se explică prin faptul
că în momentul înfiinţării Comunității Europene în anul 1957 majoritatea populaţiei din cele
şase ţări fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de
limba franceză.
La ora actuală tendinţa este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că
majoritatea juriştilor din ţările recent aderate şi-au urmat studiile parţial în limba engleză şi
mai puţin în limba franceză.
Jurisdicţia sa acoperă numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe baza
principiului că dreptul comunitar prevalează asupra legii naţionale. Este formată din 15
judecători, asistaţi de 9 avocaţi generali.
Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei autorităţilor judiciare
din UE, destinată îmbunătăţirii eficacităţii sistemului judiciar. În acest sens sunt importante
două aspecte:
-asigurarea posibilităţii ca reprezentanţii din noile state membre să participe la activitatea
autorităţilor judiciare din UE şi configurarea adecvată a deciziei preliminare;
-reforma sistemului justiţiei conform Tratatului de la Nisa acoperă înfiinţarea unor noi
structuri pentru organele judiciare, schimbări în structura tribunalelor speciale, introducerea
unei împărţiri clare a jurisdicţiei tribunalelor speciale.

52
Curtea Europeană de Conturi, instituită în 1997, examinează legitimitatea și
regularitatea intrărilor şi ieşirilor din Uniunea Europeană şi corecta gestionare a fondurilor
europene.
Curtea de conturi este compusă de un cetăţean pentru fiecare stat membru, numit de
Consiliul Uniunii Europene cu un mandat de şase ani, care poate fi înnoit. Din 1 ianuarie,
2014 Curtea este compusă din 27 de membri, din motive de eficienţă, Curtea poate institui
secţiuni în interiorul ei, cu un număr redus de membri, pentru a adopta anumite categorii de
relaţii şi păreri.
Membrii îşi desemnează preşedintele Curţii, care rămâne în post timp de trei ani.
Organismele pe care se sprijină funcţionarea instituţiilor europene sunt următoarele şi
acestea au următoarele atribuţii:
COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL
 reprezintă o platformă instituţională, non-politică, prin care reprezentanţii mediilor
economico – sociale europene pot, şi trebuie să îşi exprime punctele de vedere, de
maniera formală, asupra politicilor europene;
 transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei, Consiliului
şi Parlamentului European;
 membrii săi (numiţi consilieri) sunt propuşi de guvernele naţionale şi provin din trei
grupuri: patronatul, salariaţii şi diferitele ramuri de activitate (agricultori, meşteşugari,
proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii, liber profesionişti, reprezentanţi ai
consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale, ai
familiei, ai mişcărilor ecologiste);
 are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, după caz, de către
Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeană;
 avizele sale sunt transmise instantelor de decizie ale UE, şi publicate în Jurnalul
Oficial al Comunităţii Europene.

În prezent, CESE are 350 de membri, împărțiți între statele membre după cum urmează:

State Members State Members State Members


Germany 24 Belgium 12 Ireland 9
Hungary 12 Croatia 9 France 24
Portugal 12 Lithuania 9 Italy 24
Sweden 12 Latvia 7 Spain 21
Bulgaria 12 Slovenia 7 Poland 21

53
Austria 12 Estonia 7 Romania 15

Slovakia 9 Cyprus 6 Netherlands 12


Denmark 9 Luxembourg 6 Greece 12
Finland 9 Malta 5 Czech Republic 12
Total 329
Sursa: https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-economic-
social-committee_ro

COMITETUL REGIUNILOR

 a fost creat prin Tratatul de la Maastricht; este un organism al Uniunii


Europene (înfiinţat în 1994) de reprezentare a intereselor locale şi regionale
care contribuie la întărirea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la
apropierea şi implicarea acestora în deciziile Uniunii Europene.Comitetul
Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii comunitare
(Consiliul, Comisia, Parlamentul). Rolul Comitetului Regiunilor este de a
prezenta punctele de vedere locale și regionale cu privire la legislaţia UE. În
acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la propunerile
Comisiei.
 are misiunea de a apropia Uniunea Europeană de cetăţenii săi, în două sensuri:
prin rolul de purtător de cuvânt, transmiţând informaţiile de la instituţiile
europene către regiunile statelor membre (autorităţi locale), cât şi prin
medierea între instituţiile europene şi autorităţile locale pentru ca acestea din
urmă să îşi facă opinia cunoscută la nivel comunitar;
 reprezintă poziţia autorităţilor regionale şi locale care sunt afectate de
activitatea Comunităţii;
 are 353 membri din autorităţile locale şi regionale ale UE, numiţi pe 4 ani de
către Consiliul European;
 deţine 8 comisii interne specializate pe domenii:
- politica regională, fonduri structurale, coeziune economico-socială, cooperare trans-
frontalieră şi inter-regională;
- agricultură, dezvoltare rurală, pescuit;
- reţele trans-europene, transporturi, societatea informaţională;
- planificare teritorială, energie, mediu;
- politică socială, sănătate, protecţia consumatorului, cercetare, turism;

54
- ocuparea forţei de muncă, politica economică, piaţa unică, industrie, IMM-uri;
- învăţământ, formare profesională, cultură, tineret, sport, drepturi fundamentale;
- probleme instituţionale;
CoR are 329 de membri (2021)– numărul membrilor din fiecare ţară reflectă în mare
măsură mărimea populaţiei fiecărui stat. Numărul pe ţări este prezentat în următorul tabel:

Țară Membri Țară Membri Țară Membri


Germania 24 Cehia 12 Finlanda 9
Belgia 12 Irlanda 9
Franța 24 Ungaria 12 Lituania 9
Italia 24 Portugalia 12 Croația 9
Spania 21 Suedia 12 Letonia 7
Polonia 21 Bulgaria 12 Slovenia 7
România 15 Austria 12 Estonia 7
Olanda 12 Slovacia 9 Cipru 6
Grecia 12 Danemarca 9 Luxemburg 6
Malta 5
Total 329

Sursa:https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-economic-
social-committee_ro
MEDIATORUL EUROPEAN
Mediatorul European a fost infiinţat în cadrul Tratatului Uniunii Europene de la
Maastricht, 1992. Mediatorul acţionează ca un intermediar între cetăţeni şi instituţiile UE. El
poate primi cereri de investigaţii de la cetăţenii UE, oameni de afaceri şi organizaţii şi de la
orice persoană cu rezidentă sau cu sediul într-o ţară membră UE.
Mediatorul european investighează plângerile privind administrarea incorectă în
instituţiile şi organele Uniunii Europene. Instituţiile includ, de exemplu, Comisia Europeană,
Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European. Agenţia Europeană a Mediului şi
Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de Muncă constituie exemple de
organe ale Comunităţii pe care acesta le poate investiga. Doar Curtea de Justiţie şi Tribunalul
de Prima Instanţă activând în rolul lor juridic nu cad sub incidenţa acestei jurisdicţii.
De obicei mediatorul conduce cercetările în baza reclamaţiilor, dar poate demara cercetări
şi din proprie initiaţivă.
Mediatorul european nu poate investiga plângeri împotriva autorităţilor naţionale,
regionale sau locale, chiar daca plângerile privesc chestiuni legate de Uniunea Europeană.

55
Exemple de asemenea autorităţi sunt departamentele guvernamentale, agenţiile statului şi
consiliile locale. Mediatorul nu constituie un organ de apel pentru deciziile luate de tribunale
sau de mediatori naţionali. Mediatorul nu poate investiga plângerile împotriva unor activităţi
sau persoane private.
Ca exemplificare, mediatorul investighează cazuri legate de:
udine;

;
ţii;
întârzieri nejustificate;
ceduri incorecte;
În fiecare an mediatorul prezintă Parlamentului European un raport asupra activităţii
sale.

BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII


Banca Europeană de Investiţii (engleză: European Investment Bank, franceză: Banque
Européenne d'Investissement) este instituţia financiară a Uniunii Europene (UE), înfiinţată în
1958 prin Tratatul de la Roma, ce se implică alături de alte instituţii bancare, în finanţarea
programelor de investiţii care sunt conforme cu obiectivele economice stabilite de UE şi care
servesc intereselor europene comune. Are sediul în Luxemburg.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) este un institut de finanţare al Uniunii Europene. Prin
promovarea unei dezvoltări echilibrate a întregului spaţiu comunitar BEI contribuie la
coeziunea economică, socială şi teritorială a UE.
BEI, ai cărui acţionari sunt cele 27 de state membre ale UE, este condusă de Consiliul
Guvernatorilor, alcătuit din cei 27 de miniştri de finanţe. BEI are personalitate juridică şi
autonomie financiară, având rolul de a prelua finanţarea pe termen lung a unor proiecte
concrete, a căror viabilitate economică tehnică, ecologică şi financiară este garantată.
Resursele necesare pentru acordarea împrumuturilor provin în mare parte din obligaţiuni
plasate pe pieţele de capital; BEI dispune însă şi de resurse proprii. În perioada 1994-2019
activitățile BEI s-au axat în mare parte pe următoarele sectoare: transporturi, telecomunicaţii,
energie, apă, învăţământ.
În urma apelului lansat de Consiliul European la Lisabona pentru sprijinirea mai puternică
a IMM-urilor s-a înființat Grupul bancar EIB, alcătuit din EIB și Fondul European de

56
Investiții (FEI), cu scopul creşterii competitivităţii economiei europene. În cadrul iniţiativei
“Inovaţia 2000” banca promovează spiritul antreprenorial şi inventiv şi dezvoltarea resurselor
umane cu credite pe termen mediu acordate IMM-urilor, garanţii bancare şi disponibilizarea
capitalului de risc.
În afara UE banca susţine strategiile de aderare ale ţărilor candidate şi ale celor din vestul
peninsulei balcanice.
Banca aplică de asemenea aspectele de natură financiară prevăzute în tratatele încheiate în
cadrul politicii europene de colaborare cu ţările în curs de dezvoltare. În acest context, banca
desfăşoară activităţi în spaţiul mediteranean şi în ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (statele
ACP).
În perioada 1990-2019, BEI a acordat credite către băncile din România în valoare de 220
de milioane de euro.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ


Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu
funcția de administrare a politicii monetare în cele 19 ţări care folosesc euro ca monedă. Îşi
are sediul în Frankfurt am Main.
Banca a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam.
Actualul preşedinte al BCE este Mario Draghi. BCE colaborează cu băncile centrale din toate
cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Împreună, formează Sistemul European al
Băncilor Centrale(SEBC). BCE stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19
state membre care au adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea
existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”. BCE are ca obiectiv
menţinerea inflaţiei la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a
autoriza emiterea de bancnote, drept obţinut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea
preţurilor este definită ca o creştere anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum

57
(IAPC) din zona euro de sub 2%, stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe termen

mediu

Harta ţărilor europene legate de Euro, la 1 ianuarie 2019


Ţări UE cu Euro
Ţări UE cu ERM II
Ţări UE fără ERM II
Ţări cu Euro

Istoric
Tratatul de la Maastricht a fost negociat şi ratificat de parlamentele naţionale pornind
de la premisa că, în timp, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro şi, prin
urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini toate atribuţiile legate de moneda
unică. Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată la data de 1 iunie 1998, devenind banca
centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în
luna ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele
mai importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre
îndeplineau condiţiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric îşi are originea în
semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul
instituţional al Sistemului European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ 10 ani
stabilitatea preţurilor a fost menţinută în general, în pofida majorărilor semnificative ale
preţurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa şi restul lumii şi asupra
cărora politica monetară nu are nicio influenţă directă, ceea ce a determinat creşterea ratei
medii a inflației la un nivel uşor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În

58
deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele anuale medii ale inflaţiei din ţările
respective erau mult mai ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani. Integrarea
monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei şase membri ai
Comunităţii Economice Europene (CEE) au iniţiat cooperarea în domeniul afacerilor
monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb şi a balanţei de plăţi,
liderii celor şase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică şi
monetară. Această decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care
prevedea realizarea uniunii în trei etape până în anul 1980. Acest proiect ambiţios a fost
abandonat în anul 1971, după prăbuşirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton
Woods. Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea aşa-numitului „şarpe monetar”, care
avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care
a devenit curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaţionale care a
urmat primei crize petroliere din anul 1973. După ce mai multe monede au aderat la acest
sistem sau l-au părăsit, „şarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din
Germania, ţările din Benelux şi Danemarca. Consiliul European a încredinţat unui comitet de
experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea
realizării uniunii economice şi monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a
condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre ale UE în anul 1992 şi ratificat de toate ţările Uniunii Europene până în anul 1993.
Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro. Institutul
Monetar European (IME), înfiinţat în anul 1994, a demarat pregătirea cadrului de
reglementare, organizatoric şi logistic necesar noului sistem supranaţional al băncilor centrale,
esenţial pentru crearea Băncii Centrale Europene şi a Sistemului European al Băncilor
Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.

Funcţii
- Distribuţia şi supravegherea stabilităţii monedei euro
- Definirea politicii europene a intereselor şi controlul rezervelor de bani
- Cooperarea cu băncile naţionale
Funcţiile BCE sunt menţionate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze
eficient, BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc
deseori în discuţie. BCE a fost creată după modelul Băncii Federale Germane Deutsche
Bundesbank.

59
BCE şi sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include şi băncile centrale
din toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menţine stabilitatea preţurilor şi de a
asigura credibilitatea monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a fost lansată în ianuarie
1999.

Organe de decizie
Consiliului Guvernatorilor BCE
Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv
(şase membri) plus guvernatorii băncilor naţionale ce fac parte din zona euro (17 membri).
Este cel mai important organ de decizie al BCE. Principalele responsabilităţi ale Consiliului
guvernatorilor sunt:
- stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la
ratele dobânzilor reprezentative ale BCE;
- adoptarea orientărilor şi luarea deciziilor necesare executării atribuţiilor încredinţate
Eurosistemului.
În caz de paritate de voturi, preşedintele Băncii Centrale Europene are votul decisiv.
Consiliul guvernatorilor se reuneşte, de regulă, de două ori pe lună, în prima şi a treia zi de joi
a lunii în clădirea Eurotower din Frankfurt pe Main, Germania. Conform Statutului SEBC,
Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puţin zece ori pe an.
Preşedintele Consiliului UE, precum şi un membru al Comisiei Europene, pot asista la
şedinţe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

Comitetul executiv al BCE


Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani şi este format dintr-un
preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru membri.. Comitetul executiv decide ocupaţiile BCE
şi este ales la recomandarea consiliului BCE. Toţi membrii sunt numiţi de Consiliul European
în baza unei decizii adoptate cu majoritate calificată.
Responsabilităţi:
- pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor;
- aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanţă cu orientările specificate şi
deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv
furnizează instrucţiunile necesare BCN din zona euro;
- gestionează activitatea zilnică a BCE;

60
- exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor.
Unele dintre acestea au caracter de reglementare.

Consiliul general
Consiliul general este alcătuit din preşedintele BCE, vicepreşedintele BCE şi
guvernatorii băncilor centrale naţionale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE. Ceilalţi
membri ai Comitetului executiv al BCE, preşedintele Consiliului UE și un membru al
Comisiei Europene pot participa la şedinţele Consiliului general, dar nu au drept de vot. În
concordanţă cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE vor fi
adoptat moneda unică. Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziţie. Acesta
îndeplineşte atribuţiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-
a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele
membre ale UE au adoptat încă euro. Şedinţele Consiliului general pot fi convocate ori de
câte ori preşedintele consideră oportun sau la cererea a cel puţin trei dintre membrii săi.
Consiliul general se reuneşte de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.

Organizare
Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital deţinut
de băncile centrale naţionale. Acţiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile şi nu
pot fi folosite ca şi colateral (gaj). Modul de alocare a acţiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza
populaţiei statelor şi a produsului intern brut al fiecărui stat. Mai jos se află un tabel cu
acţiunile deţinute de fiecare bancă centrală la 1 ianuarie 2019. Băncile centrale care nu fac
parte din Zona Euro sunt obligate să participe cu un procent mai mic la capitalul social.

Procent din
Băncile Centrale Naționale capitalul total Capital vărsat (€)
(%)
Nationale Bank van België / Banque Nationale
2,4256 180 157 051,35
de Belgique
Deutsche Bundesbank 18,9373 1 406 533 694,10
Eesti Pank 0,1790 13 294 901,14
Central Bank of Ireland 1,1107 82 495 232,91
Bank of Greece 1,9649 145 939 392,39
Banco de España 8,3040 616 764 575,51
Banque de France 14,2212 1 056 253 899,48

61
Procent din
Băncile Centrale Naționale capitalul total Capital vărsat (€)
(%)
Banca d'Italia 12,4966 928 162 354,81
Central Bank of Cyprus 0,1369 10 167 999,81
Banque centrale du Luxembourg 0,1747 12 975 526,42
Central Bank of Malta 0,0632 4 694 065,65
De Nederlandsche Bank 3,9882 296 216 339,12
Oesterreichische Nationalbank 1,9417 144 216 254,37
Banco de Portugal 1,7504 130 007 792,98
Banka Slovenije 0,3288 24 421 025,10
Národná banka Slovenska 0,6934 51 501 030,43
Suomen Pankki - Finlands Bank 1,2539 93 131 153,81
Total 69,9705 5 196 932 289,36
Zona Non-Euro:
Българска народна банка (Banca Naţională a
0,8686 3 505 013,50
Bulgariei)
Česká národní banka 1,4472 5 839 806,06
Danmarks Nationalbank 1,4835 5 986 285,44
Latvijas Banka 0,2837 1 144 798,91
Lietuvos bankas 0,4256 1 717 400,12
Magyar Nemzeti Bank 1,3856 5 591 234,99
Narodowy Bank Polski 4,8954 19 754 136,66
Banca Națională a României 2,4645 9 944 860,44
Sveriges Riksbank 2,2582 9 112 389,47
Bank of England 14,5172 58 580 453,65
Total 30,0295 121 176 379,25
Nume în alte limbi
BCE este cunoscută cu iniţiale diferite în mai multe limbi:
EZB: Europäische Zentralbank
BCE: Banque Centrale Européenne, Banco Central Europeo, Banca Centrale Europea, Banco
Central Europeu, Banca Centrală Europeană¹
ECB: European Central Bank, Europæiske Centralbank, Europese Centrale Bank, Europeiska
Centralbanken
ΕΚΤ: Ευρωπαικη Κεντρικη Τραπεζα
EKP: Euroopan Keskuspankki
¹ Varianta în limba română nu este încă oficială atâta timp cât România nu este parte a zonei
euro.
Politică monetară

62
Competenţa în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la nivel
comunitar fapt stabilit prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht atribuie BCE
responsabilitatea pentru politica monetară unică şi îi încredinţează un obiectiv fundamental,
respectiv menţinerea stabilităţii preţurilor. Ţările participante la zona euro nu mai dispun de
politici monetare şi valutare şi, prin urmare, trebuie să se bazeze pe alte politici pentru a
promova competitivitatea şi a se adapta la şocuri. În zona euro, deciziile de politică monetară
sunt luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei şase membri ai
Comitetului executiv al BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale ţărilor din zona
euro, pe baza principiului „o persoană, un vot”. În ceea ce priveşte operaţiunile prin care sunt
puse în aplicare deciziile de politică monetară, Consiliul guvernatorilor le derulează, ori de
câte ori este posibil şi adecvat, prin intermediul băncilor centrale naţionale, în conformitate
cu principiul descentralizării operaţionale. Tratatul interzice în mod explicit finanţarea
deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale. Acesta mai prevede că sectorul public
nu trebuie să beneficieze de acces privilegiat la instituţiile financiare. În plus, aşa-numita
clauză „no bail-out” din Tratat menţionează clar faptul că nici Comunitatea, niciun stat
membru nu poate fi considerat responsabil pentru angajamentele asumate de un alt stat
membru. Tratatul impune statelor membre UE obligaţia de a evita deficitele excesive. În ceea
ce priveşte statele membre care nu respectă plafoanele pentru deficitul bugetar şi pentru
datoria publică stabilite în Protocolul privind procedura de deficit excesiv (PDE), anexat
Tratatului, aplicarea acestei proceduri poate conduce, în ultimă instanţă, la sancţiuni
financiare. Pe baza analizelor economice şi monetare periodice, Consiliul guvernatorilor ia
decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale dobânzilor BCE în vederea realizării
obiectivului de stabilitate a preţurilor. Apoi, Comitetul executiv al BCE răspunde de
implementarea deciziilor de politică monetară. Acestea sunt aplicate prin orientarea ratelor
dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară către nivelul ratelor dobânzilor hotărât de
Consiliul guvernatorilor. Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa
monetară către nivelul ratelor dobânzilor stabilit de Consiliul guvernatorilor, BCE și
Eurosistemul utilizează trei instrumente:
(1) rezervele minime obligatorii (RMO)
(2) operaţiunile de piață
(3) facilităţile permanente
Funcţia principală a rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor
pe piața monetară. Băncile trebuie să deţină rezervele minime obligatorii în conturile

63
Eurosistemului. Aceste rezerve generează cererea structurală de lichiditate din partea
sectorului bancar al zonei euro, nivelul acestora fiind stabilit în funcţie de bilanţul fiecărei
instituţii de credit. Aproximativ 6.000 de bănci fac obiectul constituirii rezervelor minime
obligatorii. RMO trebuie îndeplinite, în medie, pe parcursul perioadei de constituire, respectiv
intervalul pentru care se calculează nivelul rezervelor care trebuie constituite de către bănci.
Această perioadă începe de obicei în ziua de marţi următoare şedinţei Consiliului
guvernatorilor care are programată evaluarea orientării politicii monetare. Rezervele minime
obligatorii sunt remunerate de Eurosistem la o rată a dobânzii medii marginale aferente
operațiunii principale de refinanţare din perioada de constituire. Rezerve minime obligatorii
reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care instituţiile de credit sunt obligate să le deţină la
banca centrală. Pentru fiecare instituţie, se calculează ca procent din totalul depozitelor
constituite de clienţii nebancari la acea instituție de credit.
Operaţiunile de piaţă deţin rolul cel mai important în gestionarea condiţiilor de
lichiditate ale sectorului bancar din zona euro şi în orientarea ratelor dobânzilor pe termen
scurt de pe piaţa monetară. Acestea se realizează descentralizat, respectiv BCE coordonează
operaţiunile, dar tranzacţiile sunt derulate practic la nivelul BCN.
Eurosistemul desfăoară trei categorii de operaţiuni, şi anume:
- operaţiunile principale de refinanţare – OPR
- operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung – ORTL
- operaţiunile de reglaj fin – ORF
Prin intermediul operaţiunile principale de refinanţare şi operaţiunile de refinanţare
pe termen mai lung, Eurosistemul creditează băncile. Creditele sunt întotdeauna acordate pe
o perioadă scurtă şi prestabilită, în schimbul garanţiilor, pentru protejarea Eurosistemului de
riscul financiar. Operaţiunile principale de refinanţare sunt efectuate săptămânal, sub
forma unor licitaţii cu o rată a dobânzii minimă acceptată variabilă, pe bază de oferte, având
scadenţa la o săptămână. În cadrul acestor licitaţii, băncile pot depune oferte cu mai multe
rate ale dobânzii, la un nivel egal sau superior ratei dobânzii minime acceptate anunţate în
prealabil. Ofertele cu cele mai ridicate rate ale dobânzii sunt satisfăcute cu prioritate, după
care urmează celelalte oferte, în ordine descrescătoare, până la epuizarea volumului de
lichiditate care face obiectul alocărilor. Operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung se
desfăşoară sub forma unor licitaţii lunare cu o rată a dobânzii minimă acceptată variabilă,
având scadenţa la trei luni. La operaţiunile principale de refinanţare şi operaţiunile de
refinanţare pe termen mai lung pot participa numeroase bănci, aproximativ 1.700.
Operaţiunile de reglaj fin nu constituie un instrument cu frecvenţă periodică în ceea ce

64
priveşte furnizarea sau absorbţia de lichiditate, aceste operaţiuni fiind efectuate în funcţie de
necesităţi.
Eurosistemul pune la dispoziţia băncilor două facilităţi permanente şi anume:
- facilitatea de creditare marginală
- facilitatea de depozit
Facilitatea de depozit este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă în
posibilitatea contrapartidelor de a constitui la o BCN depozite overnight, remunerate la o rată
a dobânzii prestabilită.
Facilitatea de creditare marginală este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care
constă în posibilitatea contrapartidelor de a obţine credite overnight de la o BCN, la o rată a
dobânzii prestabilită, garantate cu active eligibile.
BCE a convenit asupra unui acord valutar (linie de swap) cu Rezervele Federale ale
SUA în legătură cu operaţiunea Term Auction Facility în USD. BCE a efectuat o serie de
operaţiuni de furnizare de lichidităţi în USD băncilor din zona euro, în numele Rezervelor
Federale.
Regimul cursului Euro
Pentru euro a fost adoptat un regim flexibil al cursului de schimb, ceea ce presupune
că valoarea externă a monedei euro – la fel ca cea a principalelor valute, cum ar fi dolarul
SUA este stabilită pe piaţă.

Eurotower - sediul BCE din Frankfurt pe Main

Independenţă
Banca Centrală Europeană este o instituţie independentă. Nici Banca Centrală
Europeană, nici băncile centrale naţionale din Eurosistem şi niciun membru al instanţelor
însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt organism.
Toate instituţiile UE şi toate guvernele naţionale trebuie să respecte acest principiu. Noul
Tratat de la Lisabona include BCE printre instituţiile Uniunii Europene. Aceasta reflectă
faptul că politica monetară este indivizibilă şi că băncile centrale trebuie să fie independente
pentru a asigura stabilitatea preţurilor. Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de

65
independenţă faţă de influenţele politice. În schimb, politicile economice (fiscale sau
structurale) rămân, în mare măsură, de resortul statelor membre, înscriindu-se într-un cadru
european menit să asigure disciplina Independenţa instituţională a BCE faţă de orice ingerinţă,
inclusiv din partea guvernelor, este garantată prin dispoziţiile articolului 108 din Tratatul de la
Maastricht. Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra
emiterii de bancnote şi prin cerinţa ca emiterea de monede de către statele membre să fie
supusă aprobării BCE. Articolul 101 din Tratat protejează Eurosistemul împotriva
presiunilor în favoarea finanţării datoriei publice prin interzicerea acordării de credite
sectorului public de către Eurosistem. Independenţa personală le garantează membrilor
Consiliului guvernatorilor siguranţa mandatului şi le permite să evite orice conflicte de
interese. În această privinţă, Statutul SEBC/BCE protejează independenţa personală a
organelor de decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ
îndelungate şi prin interzicerea revocării din funcţie pe baza rezultatelor unor politici aplicate
anterior. În acest sens, se consideră esenţial ca guvernatorii băncilor centrale să deţină
mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii băncilor
centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra aspectelor pe
termen mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în concordanţă cu
ciclurile electorale. În cadrul UEM, independenţa este asigurată prin bugetul propriu al BCE,
care este independent de cel al UE, şi prin subscrierea şi vărsarea integrală a capitalului BCE
de către băncile centrale naţionale din cadrul Eurosistemului. Legitimitatea democratică a
băncilor centrale independente este reglementată diferit în funcţie de fiecare sistem
democratic. Legitimitatea democratică a BCE/SEBC, pot fi evidenţiate trei elemente. În
primul rând, ratificarea Tratatului şi a amendamentelor aduse statutelor băncilor centrale
naţionale de legislaţia naţională, în al doilea rând, numirea membrilor Consiliului
guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului executiv al BCE şi din guvernatorii băncilor
centrale naţionale, de către instituţii democratice. Preşedintele BCE şi ceilalţi membri ai
Comitetului executiv pot fi audiaţi de comisiile competente ale Parlamentului European, fi e
la solicitarea Parlamentului, fi e la solicitarea acestora.
Principalele instrumente şi canale de comunicare utilizate de Banca Centrală
Europeană
Preşedintele şi vicepreşedintele BCE susţine o conferinţă de presă lunară, imediat
după prima şedinţă a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Cu această ocazie,
preşedintele prezintă declaraţia introductivă în numele Consiliului guvernatorilor.

66
Buletinul lunar este un canal de comunicare important utilizat de către BCE. Această
publicaţie furnizează publicului larg şi pieţelor financiare o analiză detaliată şi aprofundată a
mediului economic şi a evoluţiilor monetare. În general, Buletinul lunar este publicat la o
săptămână după desfăşurarea şedinţei Consiliului guvernatorilor
Preşedintele BCE se prezintă de patru ori pe an în faţa Comisiei economice şi monetare
a Parlamentului European. Preşedintele oferă explicaţii privind deciziile de politică
monetară ale BCE şi apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei Europene.

67
Cap. 5. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării Uniunii vamale:
eliminarea barierelor tarifare şi non tarifare şi aplicarea unui tarif vamal comun. Art.10 din
acelaşi tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi serviciilor în relaţiile cu terţii.
Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea obstacolelor de natură cantitativă şi în general a celor de
natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani în care să se definitiveze
crearea unei uniuni vamale.
Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie cu doi ani înainte
de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei s-au caracterizat prin aplicarea
instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice fel din calea liberei
circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin
aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor instituţii comune şi
aplicării unor politici comune.
În cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat stabilirea tarifului
extern comun calculat ca medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia
şi Germania. Tarifele menţionate au fost în mod gradual ajustate în funcţie de tariful extern
comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri
tarifare, iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii.
În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu efecte similare în
condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate în totalitate
încă din 1961.
Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte de
tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie
de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de tranziţie.

INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE COMUNE

Tariful extern comun (CET). Nivelul şi structura CET.


Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai scăzut decât cel aplicat de
Statele Unite sau Japonia. El a continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor succesive ale
GATT, ajungând în prezent la un nivel mediu de 3%. De-a lungul timpului, Uniunea

68
Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a
dorit să întreţină relaţii privilegiate.
Acestea sunt:
 AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a lărgirii UE prin
aderarea fostelor state membre AELS la UE;
 cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al produselor
provenind dinspre spaţiul mediteranean, în special materii prime sau semifabricate;
 cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile dintre aceste ţări şi
UE, ca rezultat al poziţiei lor de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de
ţările membre UE;
 cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi semifabricate în
unele domenii sensibile cum ar fi textilele sau produsele siderurgice;
 cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de importanţă
nesemnificativă până în 1989 şi cu care au fost semnate Acorduri de Asociere
(acorduri care au un puternic caracter comercial ).
În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de prevederi a căror punere
în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor. Acestea au conţinut pe lângă instrumente ale
integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi a metodelor de
administrare a tarifelor naţionale.
Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu Art. 27 din Tratatul de La Roma conform
căruia înainte de încheierea perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea
reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă
eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de
verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.
Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă
importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau
surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB. Pentru Germania şi Marea Britanie
ele reprezentau o pătrime din PIB, în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau
Luxemburg), reprezentau 50-60% din PIB.
La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă atât în
privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

69
Clauzele sau măsurile de salvgardare.
Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor măsuri de
salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor
autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea
barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.
Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în conformitate cu
Art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului Antidumping din 1976. Conform documentelor
prezentate anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai
mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului (mai mare).
Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale
căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare.
Aceste taxe nu pot depăşi nivelul subvenţiilor acordate pentru producerea bunurilor
respective.
În ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri antidumping din care 50 au
fost aplicate în mod direct împotriva ţărilor partenere. Per total, taxele antidumping au fost
îndreptate spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi Coreea de Sud (12%).
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta
tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce
provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.

Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea unei proceduri în
situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale
ilicite.
Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate partenerilor
comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale ilicite.
Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o serie de
acorduri şi tratate speciale, după cum urmează: schimburile comerciale cu produse agricole
intră sub incidenţa politicii agricole comune; cele cu produse siderurgice intră sub incidenţa
codului E.S.C.E.; cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului multifibră ai cărei
semnatari sunt toate ţările UE.
SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe piaţa
americană.
Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor
comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a

70
determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Canada a fost cel
mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas SUA.
Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale cu UE
până in 1990, când în urma semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a
apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel central şi est-european.
Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o scădere drastică
începând cu anii ‘80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa
Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor riverane ale UE.

71
Cap. 6. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Uniunea economică și monetară (UEM) este rezultatul unei integrări economice
progresive în UE. UEM este o extensie a pieței unice a UE, care implică reglementări comune
privind produsele și libera circulație a bunurilor, capitalurilor, forței de muncă și serviciilor.
Euro a fost introdus ca monedă comună în zona euro, care este formată în prezent din 19 state
membre ale UE. Toate state membre ale UE, cu excepția Regatului Unit și a Danemarcei,
trebuie să adopte moneda euro după o participare de minimum doi ani la MCS II și cu
condiția să îndeplinească criteriile de convergență. Banca Centrală Europeană (BCE)
stabilește o politică monetară comună care este completată de politici fiscale armonizate și
politici economice coordonate. În UEM nu există o instituție unică responsabilă pentru
politica economică. În schimb, responsabilitatea este partajată între statele membre și diverse
instituții ale UE.
TEMEI JURIDIC — deciziile summiturilor europene de la Haga (1969), Paris (1972),
Bruxelles (1978), Hanovra (1988), Madrid și Strasbourg (ambele din 1989), precum și
Maastricht (1991-1992); — articolele 119-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE); — protocoale anexate la TFUE privind: trecerea la
cea de-a treia etapă a uniunii economice și monetare; procedurile aplicabile deficitelor
excesive și dezechilibrelor macroeconomice criteriile de convergență; clauzele de
neparticipare a Regatului Unit și a Danemarcei; și Sistemul European al Băncilor Centrale și
Banca Centrală Europeană, precum și Eurogrupul.
OBIECTIVE UEM este rezultatul unei integrări economice progresive și, prin urmare,
nu constituie un scop în sine. UEM este gestionată astfel încât să sprijine o creștere
economică durabilă și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă prin măsuri adecvate de
politică economică și monetară. Principalele trei activități economice desfășurate în acest sens
sunt următoarele: (i) punerea în aplicare a politicii monetare, care are ca obiectiv stabilitatea
prețurilor; (ii) coordonarea politicilor economice din statele membre; (iii) asigurarea bunei
funcționări a pieței unice.
REALIZĂRI În prezent, euro este moneda a 19 dintre statele membre ale UE. În cele
din urmă, și alte state membre o vor adopta. Moneda unică prezintă câteva avantaje evidente:
reduce costul tranzacțiilor financiare, facilitează călătoriile, consolidează rolul Europei pe
plan internațional etc.

72
Istoricul UEM (http://www.cdep.ro/secretariat_general/dsppue/20160310/mapa.pdf)

La summitul de la Haga din 1969, șefii de stat sau de guvern au definit un nou obiectiv
în cadrul integrării europene: uniunea economică și monetară (UEM). Un grup condus de
Pierre Werner, prim-ministrul Luxemburgului, a elaborat un raport care avea în vedere
realizarea unei uniuni economice și monetare complete în termen de zece ani, conform unui
plan cu mai multe etape. Obiectivul final era liberalizarea completă a mișcărilor de capital,
convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre și fixarea definitivă a cursurilor de
schimb. Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și decizia guvernului SUA de a lăsa liber
cursul dolarului la mijlocul anului 1971 a generat un val de instabilitate a schimburilor
valutare care a pus sub semnul întrebării paritățile dintre monedele europene. Proiectul UEM
a fost oprit. În 1972, la summitul de la Paris, UE a încercat să dea un nou impuls integrării
monetare, creând „șarpele în tunel”: un mecanism pentru fluctuația controlată a monedelor
(„șarpele”), cu marje reduse de fluctuație față de dolar („tunelul”). Destabilizat de criza
petrolului, slăbiciunea dolarului și diferențele de politică economică, „șarpele” și-a pierdut
majoritatea membrilor în mai puțin de doi ani și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii
germane”, formată din Germania, Benelux și Danemarca. Eforturile de creare a unei zone de
stabilitate monetară au fost relansate în 1978 (la summitul de la Bruxelles) odată cu înființarea
Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. La
mecanismul cursului de schimb (MCS I) au participat monedele tuturor statelor membre, cu
excepția Regatului Unit. Cursurile de schimb se bazau pe cursurile centrale față de ECU
(„unitatea monetară europeană”), unitatea de cont europeană, care se calcula ca o medie
ponderată a monedelor participante. Pe baza cursurilor centrale exprimate în ECU se calcula o
grilă de cursuri bilaterale de schimb, iar fluctuațiile monedelor trebuiau să se înscrie într-o
rată de ±2,25% față de cursurile bilaterale (cu excepția lirei italiene, pentru care marja
permisă era de 6%). Timp de zece ani, SME a obținut mari progrese în reducerea variabilității
cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului, combinată cu voința politică de a realiza
convergența economică, a condus la stabilitatea durabilă a monedelor. Odată cu adoptarea
Programului privind piața unică în 1985, a devenit tot mai clar că potențialul pieței interne nu
va putea fi fructificat la maximum atât timp cât aveau să persiste costurile relativ ridicate ale
tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile legate de fluctuațiile cursurilor de
schimb, indiferent cât de reduse. În plus, mulți economiști au denunțat așa-numitul „triunghi
imposibil”: libera circulație a capitalului, stabilitatea cursurilor de schimb și politicile
monetare independente erau incompatibile pe termen lung. În 1988, Consiliul European de la

73
Hanovra a instituit o comisie care să studieze UEM, sub conducerea lui Jacques Delors,
președintele de atunci al Comisiei. Raportul comisiei (raportul Delors), prezentat în 1989,
propunea să se susțină introducerea UEM în trei etape. Raportul sublinia în special necesitatea
unei mai bune coordonări a politicilor economice și a reglementării deficitelor bugetare
naționale și recomanda crearea unei noi instituții, complet independente, care să fie
responsabilă de politica monetară a Uniunii: Banca Centrală Europeană (BCE). Pe baza
raportului Delors, Consiliu l European de la Madrid a decis, în 1989, să lanseze prima etapă a
UEM, constând în liberalizarea deplină a mișcărilor de capital începând cu 1 iulie 1990. În
decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință
interguvernamentală având ca obiectiv identificarea modificărilor ce trebuiau aduse tratatului
pentru realizarea UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea
Fişe tehnice UE - 2016 3 Tratatului privind Uniunea Europeană, adoptat oficial de șefii de stat
sau de guvern la Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991 și semnat la 7
februarie 1992. Tratatul prevede introducerea UEM în trei etape. — Etapa 1 (de la 1 iulie
1990 până la 31 decembrie 1993): libera circulație a capitalului între statele membre. — Etapa
2 (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor economice ale
statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea
politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar European
(IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale naționale și de a
face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. Băncile centrale naționale
trebuiau să devină independente în această etapă. — Etapa 3 (demarată la 1 ianuarie 1999):
introducerea treptată a euro ca monedă unică a statelor membre și aplicarea unei politici
monetare comune sub egida BCE. Tranziția la cea de-a treia etapă a fost condiționată de
atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în
tratate. Normele bugetare au devenit obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind
pasibilă de penalități. A fost introdusă o politică monetară unică, condusă de Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC), format din băncile centrale naționale și BCE. Primele
două etape ale UEM au fost finalizate. Cea de-a treia este încă în curs. În principiu, toate
statele membre ale UE trebuie să participe la această etapă finală și, prin urmare, să adopte
euro (articolul 119 din TFUE). Cu toate acestea, anumite state membre nu îndeplinesc încă
criteriile de convergență. Statele membre respective beneficiază deci de o derogare provizorie
până când vor fi în măsură să participe la a treia etapă a UEM. În plus, Regatul Unit și
Danemarca și-au notificat intenția de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin
urmare, de a nu adopta euro. În consecință, aceste două state membre beneficiază de o

74
derogare privind participarea lor la UEM. Dispozițiile detaliate privind derogările sunt
prevăzute în protocoalele referitoare la aceste două țări anexate la tratatele fondatoare ale UE.
Totuși, Regatul Unit și Danemarca își rezervă dreptul de a pune capăt derogării și de a solicita
participarea la cea de-a treia etapă a UEM. În prezent, 19 din cele 27 de state membre
participă la cea de-a treia etapă a UEM și folosesc astfel euro ca monedă unică.

75
Cap. 7. POLITICA ECONOMICĂ COMUNĂ

Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al
doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural.
Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonul fiscal şi structural.
Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare
însoţită de o înlocuire a politicilor monetare naţionale şi a celor privind cursul de schimb cu
politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui
regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe performanţe în
aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această natură.
În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de coordonare a
politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de intervenţie: unul bazat pe reguli
obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative şi cel de-al treilea care
merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune
existenţa unei baze legale în acest sens.
Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de
Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii şi care sunt aplicate
prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii şi, în cazuri dovedite
de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul că sancţiunile pot fi
acordate numai statelor membre ale zonei euro.
Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică,
presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege,
obligatoriu de respectat.
Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor
economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la
respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de sancţiuni financiare.
Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma
nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor
economice şi monetare în favoarea Comunităţii.
Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naţionale,
inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de muncă, de stabilitatea preţurilor sau de
echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi implementare a rămas în exclusivitate
în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre.

76
Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia
luată de statele membre de trecere spre uniunea economică şi monetară, în 1971, ca urmare a
unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi monetară a fost
convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit date fiind
disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces
înainte de completarea pieţei interne.
În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au constituit un important
stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice eficiente.

Convergenţa economică în Uniunea Europeană


Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi menţin
responsabilitatea asupra politicii economice, în condiţiile respectării principiilor economiei de
piaţă deschise în cadrul unui mediu concurenţial corect.
Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate
la nivel comunitar. Decizia Consiliului din Decembrie 1990 este direcţionată spre întărirea
capacităţii statelor membre de a atinge în mod progresiv convergenţa în privinţa
performanţelor economice înregistrate.
În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN),
acţionând pe baza majorităţii calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an,
un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre şi
pentru Uniune în ansamblul ei şi raportează rezultatele Consiliului.
Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă
cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflaţie,
finanţe publice, stabilitatea cursului de schimb şi ocuparea forţei de muncă. (art. 99 din TEC).
Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene.
Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările
economice ale fiecărui stat membru şi ale Uniunii, prin aşa numita monitorizare multilaterală
fundamentată pe programele de convergenţă prezentate de către fiecare din statele membre
(art. 99.3 din TEC).
Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire
particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor.
Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente reciproce din
partea statelor membre de a-şi coordona politicile economice.

77
În situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în
concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii calificate, să facă
recomandări statului membru în cauză.
De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi
luate atunci când se consideră că situaţia dintr-un stat membru prezintă dificultăţi legate de
aprovizionarea cu un anumit produs.
În situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este ameninţat de o situaţie
dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, pe baza de
unanimitate să decidă, la propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă financiară statului
membru respectiv (Art. 100 TEC).
Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei euro a
legat economiile statelor membre şi mai mult prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de
schimb comun.
Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea
guvernelor naţionale, în conformitate cu Art. 104 din TEC şi cu prevederile Pactului de
Creştere şi Stabilitate.
Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor inflaţiei în zona
euro, ele influenţează condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice
presupune o mai puternică monitorizare şi coordonare a politicilor economice ale statelor membre care
formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea
obiectivelor propuse prin Art. 2 din tratatul EC.
Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne, statele
membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie
incluse în coordonarea politicilor economice.

78
Cap. 8. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă comună a


reprezentat, încă de la crearea ei, una din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate
că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar (spre deosebire de 12% în
anii ‘60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de
conflicte atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri
comerciali.
Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a
reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent,
ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată. Argumentele în favoarea
acestei afirmaţii sunt următoarele:
Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor. Datorită
acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă
instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.
Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele agricole sunt
materii prime într-o serie de ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină buna
funcţionare a acestor ramuri;
Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de
volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de factori naturali.
Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca preţul
produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte
scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în acoperirea nevoilor consumatorilor dar
şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin
intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice.
În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii economice,
ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în
alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea statului pentru a asigura
componenta ecologică a acestei ramuri.
În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost
întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea război

79
mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei generate de lipsa
alimentelor şi a foametei din timpul războiului.
Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:
a) contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul constituirii structurilor
comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în
care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului problema agriculturii;
b) statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin
preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să atragă la bugetul de stat cât mai multe
venituri dinspre sectorul agricol, în special prin pârghii fiscale;
c) faptul că, deşi la sfârşitul anilor ‘60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane hectare
de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu
diferenţieri semnificative între statele membre, în sensul că ponderea populaţiei agricole era
de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIB-
ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă acoperea
numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;
d) diferenţe semnificative atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al randamentelor
fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite. Astfel, fermele din Statele Unite
aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai mare decât cele europene. Un
fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.
Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura.
Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a
pieţelor naţionale europene. Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o
structură integrativă nou creată nu poate fi net avantajoasă decât atunci când, conform teoriei
vineriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de
dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică
eterogenitate lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o
completare legislativ instituţională specifică ar fi accentuat disparităţile existente. Interese
politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi
aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a
principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior, obligând la
specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea
produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza instrumente comune de protecţie a
fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.

80
Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-
germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa
produselor industriale germane.
Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă demnă
de luat în considerare.
Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (Art. 38-47, acum
Art. 32-37) iar principiile de operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a
avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începând cu 1962. Această
politică acoperă o gamă largă de activităţi specifice dintre care amintim controlul
schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale
veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii nerambursabile, reglementări legate de
standardele de sănătate, etc.
Obiectivele Politicii agricole comune, conform Art. 33 din Tratat, sunt:
 creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi utilizarea
optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;
 asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli;
 stabilizarea pieţelor agricole;
 asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar;
 asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele agricole.
Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele două tipuri de politici:
A - politica de control a pieţei care conţine reglementări de funcţionare a pieţei,
organele de intervenţie, reglementări privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar;
B - politica structurală, vizând modificări în factorii de producţie, condiţiile de
producţie, formarea unor fonduri de finanţare a acestei politici la nivel comunitar.

8.1. Politica de control a pieţei

Principiul care stă la baza Politicii Agricole Comune este acela conform căruia pieţele
agricole sunt administrate, instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de
producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente ale Politicii Agricole Comune
au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor,
stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pământului etc.

81
Indiferent de natura instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează
piaţa.
Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune
 unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor agricole în limitele
spaţiului comunitar;
 preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de produse agricole din
afara spaţiului comunitar şi promovarea exporturilor comunitare; acest principiu, care
favorizează producătorii, restrânge posibilitatea de alegere a consumatorilor
comunitari;
 solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia costurile
PAC sunt suportate de către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod direct
contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar .
Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de sisteme
de control al pieţei: schemele de garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din
produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează preţul minim la care agenţiile
comunitare intervin şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor
pentru un număr limitat de produse;
Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt :
 sistemul de susţinere a preţurilor;
 subvenţiile directe;
 barierele de import;
 subvenţiile la export;
 existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary system).
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de
susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent
plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite
sunt cu 50% până la 100% mai mari decât preţul mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:
 preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără şi stochează
produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Nu trebuie confundat
preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e un mecanism de stabilizare a pieţei.
Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;

82
 preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel
de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai
mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care se
fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;
 preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora
este mai mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se
calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul
transportului.
Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor produse , cum
ar fi preţul orientativ (guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price)
pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdrawla price) utilizat pentru
legume şi fructe atunci când acestea ating un anumit grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a
încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de
surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea
financiară atunci când se ating ţintele propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile
maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea producătorilor în
susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.
Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de
regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de
seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra
importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea
Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit
accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste
produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol pentru
agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine
exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii
acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel
de subvenţii este interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată de
către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu
subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în
1992 la mai puţin de 10% în 1998.

83
Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii
monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor
agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite “ cursuri
verzi” aplicate produselor agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile
“verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezintă în fapt
un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de
diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente
agro-monetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale
produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul
“banilor verzi “ a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele
patru state membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.

8.2. Politica structurală

Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită diferenţelor dintre
condiţiile de producţie şi dintre legislaţiile naţionale în domeniul agricol, care trebuiau
armonizate. Pentru a da un impuls acestei politici s-au aplicat prevederile Planului Mansholt,
care cuprindeau trei grupe de măsuri: administrative, de îmbunătăţire a canalelor de desfacere
a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în productivitate.
Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm susţinerea financiară a
investiţiilor efectuate în scopul introducerii progresului tehnic în agricultură. Instrumentul
utilizat în acest sens a fost subvenţionarea dobânzilor şi a unei părţi din investiţii. Alte măsuri
vizau dezvoltarea învăţământului agricol, şi susţinerea financiară acordată celor care doreau
să-şi închidă afacerile.
Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii fabricilor de lactate, a
celor de ambalare a legumelor şi fructelor, producţiei de vinuri, în scopul facilitării accesului
acestor produse pe pieţele externe.

8.3. Costurile şi beneficiile politicii agricole comune

Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene dintr-un


importator net de produse agricole la mijlocul anilor ‘60, în cel de-al doilea exportator de
produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a creşterii productivităţii
dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în spaţiul

84
comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut
decât al preţurilor bunurilor de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului
bunurilor agricole tranzacţionate între statele membre.
Costuri
Controversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în principal de aspectele
financiare legate de buna funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai costisitoare,
birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare dar şi politica cu cel mai puternic
caracter protecţionist.

Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că:


 Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din bugetul comunitar.
Dacă în 1965 cheltuielile legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul comunitar,
în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de creştere al cheltuielilor bugetare a fost
de aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii, stabilizându-se, la
nivelul anilor 90, la aproximativ 7%.Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate
importurilor sunt depăşite de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii,
achiziţionarea şi stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul
produselor agricole.
 Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul creării
ei nu mai există . Problema majoră a anilor ‘60, lipsa de produse agricole s-a
transformat în problema surplusului de produse agricole, în condiţiile în care,
începând cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere anuală de mai
puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2%
pe an. Problema surplusului de produse agricole a ridicat o serie de probleme, printre
care cele legate de stocare şi depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea
problemei surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care exportul acestuia
a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul comunitar se
situează peste preţurile mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou
instrument, provenit din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin
care producătorilor agricoli comunitari li se acoperă diferenţa dintre costul obţinerii
produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export (mai mic). Prin
acordarea de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea dumpingului cu produse
agricole comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste practici au fost interzise.

85
 Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor pe care le
plătesc, din care o parte importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de
altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor agricole comunitare comparativ cu
cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni există diferenţa nu
numai de la un stat membru la altul ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri
scăzute vor fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a
veniturilor lor la formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare
parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de produse agricole.
Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de cumpărare
dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;
 Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că
subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din sectoare în
care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria oţelului);
 Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt avantajaţi
mai mult decât micii producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de mari
dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară, produsele la costuri marginale mai
scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca urmare a
introducerii taxei vamale va determina o creştere a beneficiului marginal şi implicit a
celui total, ca diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi
costul marginal. Conform estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994
aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ 80% din
beneficiile PAC, deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele
de mari dimensiuni.
 Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu alte state,
în special cu Statele Unite.
 A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii intensive şi a
supraproducţiilor.
Beneficii
Aplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de natură economico-
socială dar a şi generat o serie de efecte pozitive. Dintre acestea cele mai importante sunt
următoarele:
 utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea veniturilor
fermierilor şi prin aceasta atingerea unui grad de coeziune socială între Europa urbană

86
şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă diferenţe semnificative între nivelul
veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE. Astfel, la nivelul
anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de 40%
din venitul mediu al unui lucrător din UE;
 creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a producţiei
agricole, reducând prin aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar;
 în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii
mult mai accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole ceea
ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor
personale;
 aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a
îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei
dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a
fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea
pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care, după 1977, UE s-a
transformat din importator net în exportator net de produse agricole.

8.4. Structura legislativ-instituţională şi financiară

Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt Consiliul şi Comisia


Europeană. Puterea de co-decizie a Parlamentului European nu se aplică agriculturii, în ciuda
faptului că propunerea Comisiei din cadrul Conferinţei Interguvernamentale din 1996 a
reomandat acest lucru, dar nici în Tratatul de la Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a
specificat acest obiectiv.
Finanţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul European de Orientare şi
Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond divizat pe două secţiuni: una de garantare, care
acoperă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor şi prin care este finanţat sistemul de preţuri
şi cel de susţinere a pieţei şi partea de orientare, care acoperă susţinerea financiară acordată
ajustării structurilor agricole.

87
Cap. 9. EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE

În etapele procesului de extindere, privite în dinamica lor, se pot identifica unele


similitudini dar şi diferenţe semnificative.
Până în prezent, economiile statelor membre admise ulterior formării Comunităţilor,
cu excepţia “săracilor” (care erau, în momentul admiterii aproximativ la fel de săraci - privit
din perspectiva PIB/locuitor - ca şi unele din statele candidate) au fost considerate drept
economii de piaţă funcţionale, în ciuda existenţei unui anumit grad de control şi centralizare a
activităţii economice.
Cea de-a cincea şi a şasea etapă a extinderii a permis intrarea în Uniune a statelor
central şi est europene care au aparţinut anterior unor structuri de economie centralizată.
Toate statele care au aderat la 1 mai 2004, şi la 1 ianuarie 2007, au obţinut statutul de
economie de piaţă funcţională într-o perioadă de timp relativ scurtă, în care au avut loc
transformări de esenţă datorită cărora se manifestă încă o relativă fragilitate instituţională şi
structurală. Lor li s-a adăugat la 1 iului 2013 Croaţia.
În acest context, aderarea lor înseamnă formarea unei structuri economice integrate
din economii aparţinând unor sisteme economice anterior diferite, diluând oarecum economia
de piaţă consacrată de secole de capitalism.
Integrarea în Uniunea Europeană a statelor din primele patru etape de extindere nu a
fost o experienţă integrativă nouă, ele făcând parte, până în momentul în care au devenit
membrii cu drepturi depline ai acesteia fie din zona de comerţ liber a AELS, fie din Spaţiul
Unic European. Din acest motiv, ele au cunoscut forme, instrumente şi tipuri de integrare
proprii economiilor de piaţă.
Etapele anterioare ale extinderii, premergătoare celei de-a cincea, au adus în rândul
statelor membre două tipuri de parteneri. În prima categorie intră statele cu venituri scăzute
(Grecia, Spania şi Portugalia), a căror intrare a determinat o scădere a venitului mediu al
Uniunii şi care au devenit, prin redistribuire bugetară, beneficiari net ai fondurilor Uniunii
Europene. De remarcat că atât numărul populaţiei cât şi diferenţa dintre venitul mediu al
statelor membre şi a celor care au aderat la UE nu a atins nici măcar jumătate din nivelul celor
înregistrate de cele 10 state intrate în structurile comunitare în 2004. În cea de a doua
categorie intră state cu un venit peste media pe Uniune (Austria, Finlanda, Suedia) care au
crescut venitul mediu net şi au determinat o creştere a contribuţiei la bugetul unional.

88
Contextul geopolitic în care s-a desfăsurat extinderea spre est a Europei este
fundamental diferit de cel al deceniilor anterioare, în care s-au înregistrat evoluţii ondulatorii
şi perturbări importante ale ciclului economic care au favorizat tendinţa de integrare în ideea
creşterii puterii economice a statelor aspirante prin participarea lor în cadrul unei forme
integrative.
Ultimul deceniu a fost ferit de şocuri masive de genul celor declanşate de criza
petrolului sau de cea a datoriilor externe, însă a pus pe tapet probleme noi, cum ar fi
terorismul cu toate implicaţiile lui economice şi geostrategice. În acest context, extinderea nu
mai este privită doar ca un mijloc de exploatare eficienta a resurselor, de lărgire a pieţei şi
implicit de creştere a standardului de viaţă, ci ca şi atragerea unor spaţii tot mai ample într-o
zonă stabil integrată, în care terorismul şi efectele lui să poată fi mai uşor ţinute sub control
sau anticipate.
Creşterea rolului şi a importanţei corporaţiilor transnaţionale în cadrul procesului de
integrare globală si regională în ultimele trei decenii a determinat o reconsiderare a poziţiei
Uniunii Europene fată de ţările central şi est europene. Investiţiile străine directe realizate de
către companiile multinaţionale din Uniunea Europeană în ţările central şi est europene
reprezintă o formă a integrării naturale, informale, pregătitoare a aderării pe care etapele
anterioare ale extinderii nu le-au cunoscut.
Uniunea Europeană traversează, în ultimul deceniu, o perioadă de creştere si
dezvoltare a procesului integrativ spre noi forme. dacă statele aderate până în prezent şi-au
armonizat interesele cu primele etape ale unei Uniuni în formare (zonă de liber schimb,
uniune vamală, piaţă comună), în cadrul căreia datorită contextului global al anilor ‘60-70
intrarea lor a însemnat acoperirea lipsei de forţă de muncă şi a unor pieţe de desfacere croite
pe măsura dezvoltării dimensiunilor producţiei şi a intensificării schimburilor comerciale,
statele care au aderat în 2004 şi în 2007 trebuie să atingă nivelurile de dezvoltare cerute de
formele superioare ale integrării: uniunea economică şi monetară şi ulterior cea politică.

EXTINDEREA SPRE CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI

Al cincilea şi al şaselea val al extinderii Uniunii Europene – de cea mai mare


amploare ca număr de ţări a acoperit zece state central şi est-europene: Polonia, Ungaria,
Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, România şi două ţări
mediteraneene: Cipru şi Malta. Acestea reprezintă 34% din suprafaţa Uniunii Europene cu 15

89
membri, 29% din populaţie şi 5% din PIB. În anul 2013 a aderat şi Croaţia la Uniunea
Europeană.
Programul de extindere a fost lansat oficial de Comisia Europeană la 30 martie 1998,
când primele cinci state: Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia, Slovenia şi Cipru au fost
nominalizate pentru începerea negocierilor de aderare.
Un pas important în această a cincea etapă de extindere l-a constituit decizia
Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, cu privire la extinderea
negocierilor de aderare în vederea includerii Bulgariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, României
şi Slovaciei, cât şi pentru a acordarea oficial Turciei a “statutul de candidat”.
Costurile şi beneficiile integrării unei economii într-un spaţiu integrat, cu
particularizare a economiilor central şi est europene în Uniunea Europeană pot fi sintetizate în
efecte de natură politică, economică şi socială.
Din punct de vedere politic, beneficiile decurg în principal din participarea la procesul
decizional, stabilitatea sistemului democratic, creşterea siguranţei cetăţenilor şi consolidarea
poziţiei în raport cu terţii.
Din punct de vedere economic, beneficiile sunt date în principal de accesul liber la
piaţa unică, care de altfel se poate uşor transforma în cost în absenţa unui grad adecvat de
competitivitate, accesul la fondurile structurale şi la fondul de Coeziune, care se îndreaptă
spre economiile cu un grad de dezvoltare cuprins în parametri inferiori mediei comunitare,
precum şi de creşterea capacităţii de a atrage investiţii străine prin creşterea stabilităţii
legislativ-instituţionale dictată de adoptarea aquis-ului comunitar.
Privite prin prisma efectelor generate pe piaţa internă, beneficiile apar ca urmare a
efectelor statice de creare şi deturnare de comerţ, a scădere a costurilor de producţie datorate
eliminării taxelor vamale, accelerării creşterii economice şi impulsionării ramurilor
producătoare de produse pentru export.
Privite din perspectiva politicii de dezvoltare regională, beneficiile înseamnă alături de
accesul la fondurile structurale şi la fondul de coeziune transferul de know-how, dezvoltarea
infrastructurii regionale şi echilibrarea diferenţelor dintre regiuni.
Efectele generate de adoptarea politicii agricole comune se regăsesc în sprijinul
financiar sub forma plăţilor compensatorii şi subvenţiilor la export, creşterii producţiei
agricole datorită creşterii preţurilor produselor agricole odată cu alinierea lor la cele
comunitare; creşterea exporturilor, dezvoltarea zonelor rurale, creşterea veniturilor populaţiei
ocupate în agricultură şi reducerea subvenţiilor acordate de către statul membru.

90
Apartenenţa la Uniunea Economică şi Monetară va genera, la rândul ei, o serie de
beneficii ce derivă în principal din stabilizarea macroeconomică pe termen lung şi din
reducerea costurilor de tranzacţionare.
În privinţa costurilor, acestea apar în principal legate de gradul de competitivitate al
economiei şi într-o mai mică măsură reprezintă cheltuielile legate de crearea şi formarea
aparatului administrativ, armonizare legislativă şi formarea personalului.
Detaliate pe obiective, acestea sunt date, pentru piaţa unică, de creşterea deficitului
comercial ca urmare a aplicării tarifului extern comun dar şi ca urmare a aplicării schemelor
de preferinţă comunitare din cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe Vamale al Uniunii
Europene. Pătrunderea pe piaţa internă a unor produse din terţe ţări, ca urmare a scăderii
protecţiei tarifare dar şi a produselor comunitare pot elimina de pe piaţă firmele
necompetitive, generând şomaj şi scăderea venitului mediu.
Din perspectiva politicii de dezvoltare regională, costurile sunt date în principal de
construcţia instituţională dar şi de eventuala apreciere a monedei naţionale ca urmare a
infuziilor masive de capital, cu efecte negative asupra exporturilor.
Politica agricolă comună va genera o creştere a costului produselor agricole şi implicit
o creştere a cheltuielilor pentru hrană ale populaţiei, iar subvenţiile şi plăţile compensatorii
pot întârzia restructurarea agriculturii.

91
Cap. 10. INSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRII

În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la


sfârşitul anilor ’80, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările aparţinătoare fostului bloc
comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economică: acorduri de asociere, încheiat cu
cele şase ţări din Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de cooperare si
parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ şi cooperare cu
Albania si Slovenia.
Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa domeniilor de
cuprindere, dar şi un număr important de deosebiri legate în primul rând de complexitatea
obiectivelor propuse: în timp ce acordurile de asociere au domenii de cuprindere largi,
mergând de la obiective vizând crearea unor forme simple de cooperare până la instituirea
unor zone de comerţ liber şi având drept scop declarat pregătirea aderării, cele de comerţ şi
cooperare se limitează la prevederi vizând cooperarea economică sectorială şi concesiile
comerciale.
Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme instituţionalizate ale
cooperării dintre statele candidate şi Uniunea Europeană prin obiectivul politic pe care îl
propune - acceptarea statelor candidate ca membrii cu drepturi depline a Uniunii - precum şi
prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică: realizarea graduală a unei zone de
liber schimb, într-un interval de 10 ani, care să pregătească condiţiile economice de apropiere
a economiei statului candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.
Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113 şi art.238 din
Tratatul de la Roma, sunt înţelegeri cuprinzătoare care, aşa cum rezultă din art.1, au drept
obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic şi relaţiilor politice între UE şi ţările
asociate; integrarea treptată din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii
schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase; oferirea unui suport pentru cooperarea
economică, socială, financiară şi culturală; înfiinţarea unor instituţii care să pună în practică
asocierea şi să ofere cadrul unei integrări treptate în Uniune.
Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul conţinutului, acorduri
mixte, acoperind nu doar aspecte economice şi comerciale, ci şi dialog politic şi cooperare
culturală. Se mai numesc şi “acorduri din a doua generaţie”

92
Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est
au fost semnate începând cu 1991, conform tabelului de mai jos:

Ţara Semnarea Intrarea în vigoare Cererea oficială de


acordului european a Acordului aderare la UE
European
Bulgaria martie 1993 februarie 1995 decembrie 1995
Cehia octombrie 1993 februarie 1995 ianuarie 1996
Estonia iunie 1995 februarie 1998 noiembrie 1995
Letonia iunie 1995 februarie 1998 octombrie 1995
Lituania iunie 1995 februarie 1998 decembrie 1995
Polonia decembrie 1991 februarie 1994 aprilie 1994
România februarie 1993 februarie 1995 iunie 1995
Slovacia octombrie 1993 februarie 1995 iunie 1995
Slovenia iunie 1996 februarie 1999 iunie 1996
Ungaria decembrie 1991 februarie 1994 martie 1994
Turcia septembrie 1963 decembrie 1964 aprilie 1987
Malta decembrie 1970 aprilie 1971 iulie 1990
Cipru decembrie 1972 iunie 1973 iulie 1990
Sursa: Centrul de informare al Comisiei Europene în România. Tema europeană 10,
Extinderea spre est pe agenda Consiliului European, aprilie 2002.

Criteriile de la Copenhaga

Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat


promisiunea istorică potrivit căreia ţările din Europa Centrală şi de Est, care îşi exprimă
dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să îşi asume
obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice.
Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”.
Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE.

93
1. Criteriul politic

a) Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;


Ţările care doresc să adere la UE trebuie să garanteze libertăţile democratice
(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să înfiinţeze şi să garanteze
funcţionarea instituţiilor democratice, a independenţei sistemului judiciar şi a autorităţii
constituţionale, să organizeze alegeri libere şi corecte, care să facă posibilă alternanţa la
putere a diferitelor partide politice;
b) Garantarea drepturilor omului aşa cum sunt acestea formulate în Convenţia
pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de către Consiliul
Europei;
c) Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor se referă la Convenţia cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale
minorităţilor, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoaşterea
drepturilor colective ale minorităţilor.

2. Criteriul economic
a) Existenţa unei economii de piaţă funcţionale.
Acest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin privatizarea sectorului de
stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea
stabilităţii preţurilor, existenţa unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să
poată colecta depuneri şi să le orienteze spre finanţarea dezvoltării economice; să existe
posibilitatea intrării unor ofertanţi pe piaţă (intrarea noilor firme să nu fie împiedicată de către
monopoluri sau de către anumite bariere administrative); să existe şi formula ieşirii de pe
piaţă prin faliment; să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să
întărească rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea
preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie prezentă astfel încât să reprezinte
suportul unei creşteri economice durabile;
b) Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul
Uniunii.
Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul condiţiilor economice
de care depinde competitivitatea – de la prezenţa infrastructurii, a sistemului educaţional, la
prezenţa economiei de piaţă funcţionale, a unor politici economice adecvate noilor condiţii, la

94
un grad ridicat de integrare în UE prin comerţ şi investiţii directe. Importante sunt, pentru
forţa competitivă a unei ţări, şi structura economică pe ramuri şi tipuri de proprietate,
dimensiunea firmelor, etc.

3. Criteriul privind capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera


la obiectivele politice, economice şi la uniunea monetară.
Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din Europa Centrală şi
de Est să înregistreze de la început performanţele necesare participării la Uniunea Economică
şi Monetară, se presupune că acestea vor reuşi, într-o perioadă rezonabilă, să evolueze spre
atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit prin Tratatul de la Maastricht ca
“pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie Uniunea Economică şi Monetară
(UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), şi coordonarea politicii în
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a prelua
reglementările şi regulile existente în cadrul Pieţei adică a “acquis-ului communautaire” –
rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului de integrare a pieţelor. Preluarea se referă la
a dispune de capacitatea administrativă şi juridică pentru transpunerea în legislaţia naţională a
reglementărilor comunitare, şi condiţii pentru aplicarea acesteia în practică.
Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea
negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până momentul
aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şi
reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le transpună în practică şi să le aplice în mod
efectiv.
“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni
membru UE a avut un puternic impact asupra ritmului reformelor în ţările candidate şi le-a
conferit un caracter ireversibil. Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt
în beneficiul actualilor şi viitorilor membri.

95
Cap. 11. ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Despre negocierile de aderare


Ce se negociază?
Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la Uniunea Europeană a
fost să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Legislaţia europeană (denumită
acquis comunitar) este împărţită în 31 de domenii (care fac obiectul aşa-numitelor capitole de
negociere).
Fiecare capitol a fost "deschis spre negociere” în momentul în care Uniunea
Europeană a considerat că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei
europene din domeniu. Procesul de negociere s-a referit la adoptarea de câtre România a unor
reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării
întregului acquis din domeniu. După ce s-a ajuns la o poziţie comună, a Uniunii Europene şi a
României, capitolul era considerat a fi "închis provizoriu”. Nici un capitol de negociere nu
s-a considerat a fi definitiv închis până în momentul în care toate cele 31 de capitole au fost
finalizate. Ultimul capitol care s-a negociat şi care s-a închis a fost capitolul 31 - Diverse care
cuprindea reglementările care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte 30.
De asemenea, atâta timp cât nu s-au încheiat negocierile pentru toate capitole, oricare
dintre acestea putea fi redeschis (dacă, spre exemplu, legislaţia europeană s-a modificat şi
România nu putea să adopte legi similare până la data aderării, sau în cazul în care România
nu îşi respecta angajamentele luate în procesul de negociere).
Negocierile s-au considerat a fi finalizate numai în momentul în care au fost negociate
şi închise toate cele 31 de capitole.
Când au început negocierile?

Negocierile de aderare au început, în martie 1998, cu şase ţări


Martie 1998
candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru.

La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor Membre UE


să înceapă negocierile şi cu România, Slovacia, Letonia, Lituania,
Decembrie Bulgaria şi Malta. Această propunere a fost aprobată oficial de către
1999 Statele Membre la Consiliul European de la Helsinki, din 12
decembrie 1999. România a început negocierile de aderare, în mod
oficial, în februarie 2000.

96
Cine negociază?

Din partea Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care a fost însărcinată de
Statele Membre UE să se ocupe de negocieri. Cu alte cuvinte, România a negociat cu Comisia
Europeană, în calitatea sa de reprezentant al Statelor Membre UE.
De obicei, la începutul fiecărei Preşedinţii UE (adică, o dată la şase luni), Consiliul de
Miniştri al Uniunii anunţă care sunt domeniile care urmează să fie discutate, în perioada
următoare, cu ţările candidate.
Din partea României, Guvernul a stabilit ca instituţiile care coordonează procesul de
negociere să fie Ministerul Integrării Europene (prin Ministrul Integrării Europene) şi
Delegaţia de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană (condusă de un Ministru-
Delegat, care îndeplineşte funcţia de Negociator-Şef).
Negociatorul-şef a condus procesul de negocieri, a coordonat elaborarea documentelor
de poziţie şi a urmărit progresele făcute de România în punerea în practică a acquis-ului.
Ministrul Integrării Europene este responsabil pentru coordonarea tuturor activităţilor de
integrare europeana, precum si pentru gestionarea asistentei financiare si tehnice puse la
dispoziţia României in procesul de aderare.
De asemenea, pentru fiecare domeniu in parte din acquis-ul comunitar exista, în
procesul de negociere, „delegaţii de sector”, care au fost formate din reprezentanţi ai
diferitelor Ministerelor sau altor instituţii cu atribuţii in domeniu.

Capitole de negociere
Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislaţia europeană (spre
exemplu agricultura sau politica regională). Există 31 de capitole pe care fiecare ţară
candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut
sub numele generic acquis comunitar.
Prin negocieri s-a urmărit ca legislaţia din ţara candidată să fie armonizată cu cea
europeană, adică fiecare cetăţean român să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din
Uniunea Europeană. În cursul negocierilor, ţara candidată (sau chiar Uniunea Europeană)
poate să ceară perioade de tranziţie (amânarea pentru o perioadă limitată a aplicării unei
anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementări pe teritoriul său).
Un capitol este „provizoriu închis” după ce s-a ajuns la un acord comun asupra
condiţiilor în care ţara candidată o să adere la Uniunea Europeană. În momentul în care toate
cele 31 de capitole sunt închise, se consideră că ţara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul

97
comunitar şi are instituţiile necesare pentru aplicarea lui, condiţii necesare pentru aderarea la
Uniunea Europeană.
Cele 31 de capitole:
Capitolul 1 - Libera circulaţie a bunurilor.
Capitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelor .
Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilor.
Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalului.
Capitolul 5 - Dreptul societăţilor comerciale.
Capitolul 6 - Politica în domeniul concurenţei .
Capitolul 7 – Agricultura.
Capitolul 8 – Pescuitul.
Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor.
Capitolul 10 – Impozitarea.
Capitolul 11 - Uniunea Economică şi Monetară.
Capitolul 12 – Statistica.
Capitolul 13 - Politica socială şi ocuparea forţei de muncă.
Capitolul 14 – Energia.
Capitolul 15 - Politica industrială.
Capitolul 16 - Întreprinderi mici şi mijlocii.
Capitolul 17 - Ştiinţa şi cercetarea.
Capitolul 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret.
Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor.
Capitolul 20 - Cultura şi audiovizualul.
Capitolul 21 - Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale.
Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător.
Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii.
Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interne.
Capitolul 25 - Uniunea vamală.
Capitolul 26 - Relaţii externe.
Capitolul 27 - Politica externă şi de securitate comună.
Capitolul 28 - Controlul financiar.
Capitolul 29 - Prevederi financiare şi bugetare.
Capitolul 30 – Instituţii.
Capitolul 31 - Diverse.

98
Capitolul DIVERSE nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere. El
reprezintă, în termeni practici, capitolul de negociere în care se regăsesc aspectele care deşi nu
sunt controversate, nu pot fi incluse în nici unul din celelalte capitole.
Capitolul DIVERSE cuprindea următoarele aspecte, care au fost negociate şi agreate
de câtre ţările candidate la Copenhaga:
1. Aderarea ţărilor candidate la Fondul European de Dezvoltare;
2. Participarea şi contribuţia ţărilor candidate la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi
Oţel;
3. Subscrierea, de către ţările candidate, la capitalul şi rezervele Băncii Centrale
Europene;
4. Amendarea Statutului Băncii Europene de Investiţii, în vederea aderării ţărilor
candidate;
5. Includerea în Tratatul de Aderare a unei clauze generale de salvgardare în domeniul
economic, a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la piaţa internă, şi a unei clauze
specifice de salvgardare referitoare la domeniul justiţiei şi afacerilor interne, valabilă pe o
perioada de trei ani;
6. Aplicarea si gestionarea regulilor având ca scop punerea în practică, după aderare, a
fondurilor de pre-aderare PHARE, ISPA şi SAPARD, în noile state membre;
7. Crearea unei facilităţi de tranziţie pentru dezvoltarea pe mai departe, consolidarea
capacităţii administrative şi încurajarea schimbului de bune practici între membrii cu drepturi
egale, în beneficiul noilor state membre, după aderare;
8. Crearea unui fond temporar pentru a ajuta statele membre în vederea aplicării
acquis-ului Schengen şi pentru controlul la graniţele externe, fond cu o valoare totală de 858,3
milioane Euro, pentru perioada 2004-2006;
9. Eligibilitatea noilor state membre, începând cu 1 ianuarie 2004, pentru finanţări din
Fondurile Structurale, anumite fonduri FEOGA şi cele pentru Politici Interne;
10. Aranjamente pentru perioada interimara, între data de 1 noiembrie 2002 (termen
de referinţa pentru finalizarea negocierilor) şi data aderării; acquis-ul comunitar adoptat în
această perioadă nu este acoperit de negocierile de aderare; în acelaşi timp, ţările candidate
care au semnat tratatul de aderare nu sunt încă State Membre propriu-zise;
11. Baza legală pentru gestionarea fondurilor necesare pentru dezafectarea
reactoarelor nucleare de la Ignalina (Lituania) şi Bohunice – Unitatea VI (Slovacia);
12. Acordul bilateral între Republica Cehă şi Austria în ceea ce priveşte centrala
nucleară de la Temelin;

99
13. Declaraţia Maltei cu privire la Gozo;
14. Declaraţia Maltei cu privire la neutralitatea ei;
15. Protocolul maltez privind avorturile;
16. Zonele suverane ale Marii Britanii din Cipru.

Istoricul aderării României la U.E.

România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu
Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul
Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE
pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoaşterea de
facto a Comunităţii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei
mixte România - CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale.
Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând
ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul european a intrat în
funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993
printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie
1995, împreună cu Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece
partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin deplin pentru
integrarea europeană.
În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni
Membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele
României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în
octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu
condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice
pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999,
negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007.
La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană
sprijină acest obiectiv.
În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară
europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că "Finalizarea
negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă
România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în

100
aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile
anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea
abuzurilor politiei.
Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti,
deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul
European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor
menţionate în raport şi raportarea acestora către Parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei
şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară
către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o
monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja
adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne", se arată în
amendament.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-
au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin
realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe
parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la
summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că
face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10 state care au aderat la
1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007,
conform planului. Comisarului european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de
multe ori în vizitele sale dorinţa Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu
drepturi depline al acesteia.

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare s-a desfăşurat pe 25 aprilie 2005 în


Luxemburg.

101
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la
Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la
Abaţia Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două ţări să adere la 1 ianuarie 2007, cu
excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care
aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).
Comisia Comunităţilor Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de ţară,
privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia,
România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât şi
criteriul unei economii de piaţă funcţionale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă
a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă faţă presiunilor
concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a
făcut progrese semnificative în alinierea legislaţiei interne la legislaţia Uniunii Europene şi va
fi capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul
preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii şi se va concentra pe
consolidarea capacităţii administrative în ansamblul ei.
În general, în România, opinia publică este favorabilă integrării europene. Potrivit
Eurobarometrului 64, desfăşurat în toamna anului 2005, încrederea românilor în Uniunea
Europeană, deşi încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, este tot mai
apropiată de cea a altor state membre: 64% faţă de 62% în Portugalia şi Grecia.
După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs
de aderare, obţinând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare,
fiind necesară asigurarea prezenţei reprezentaţilor români la nivelul instituţiilor europene şi al
grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ a permis Românei să îşi exprime
punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar,
putând astfel influenţa aceste decizii şi promovându-şi intereselor naţionale.
România a participat ca observator activ în următoarele instituţii ale Uniunii Europene:
 Parlamentul European;
 Consiliul European;
 Consiliul Uniunii Europene;
 Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER I şi II;
 Grupurile de lucru ale Consiliului;
 Comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene;
 Comitetului Regiunilor şi Consiliului Economic şi Social.

102
După aderare România a trecut de la statutul de observator activ la cel de membru cu
drepturi depline. România a devenit a şaptea ţară din UE după numărul de locuitori. Ţara
desemnează 35 de deputaţi pentru Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea
printr-o reorganizare a locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de la Nisa. La alegerile din
2009, numărul deputaţilor va fi de 33. Limba română a devenit una dintre limbile oficiale ale
Uniunii (a şaptea după numărul de vorbitori), urmând ca oricare cetăţean al UE să se poată
adresa instituţiilor în această limbă. Denumirea de „Uniune Europeană”, în limba română, a
primit statut oficial.
Amplasarea geopolitică a României va influenţa politica UE cu privire la relaţiile cu
Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Prin Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul
Europei (SECI), România are o oportunitate de a-şi demonstra supremaţia în regiune.
Integrarea în Uniunea Europeană a influenţat şi relaţiile regionale ale României. În
consecinţă, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum
Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus şi Turcia.
Oficialii consideră că ţara face parte atât din Europa Centrală cât şi din Balcani. Acest
lucru reflectă ambiţiile dualiste ale guvernului român, care doreşte îmbunătăţirea integrării
euro-atlantice a ţării, concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea Neagră.

103
Întrebări de autoevaluare
1. Definiţi integrarea economică.
2. Care sunt cauzele principale ale integrării economice internaţionale?
3. Care sunt formele integrării economice internaţionale?
4. Enumeraţi formele integrării.
5. Istoricul formării Uniunii Europene pe scurt.
6. Ce este Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului?
7. Ce este Comunitatea Economică Europeană?
8. Ce este EURATOM?
9. Care sunt statele membre ale Uniunii Europene?
10. Care sunt simbolurile Uniunii Europene?
11. Care sunt membrii zonei Euro?
12. Enumeraţi Tratatele Uniunii Europene.
13. Ce este Consiliul European?
14. Cum funcţionează Consiliul European?
15. Ce este Parlamentul European?
16. Cum funcţionează Parlamentul European?
17. Ce este Comisia Europeană?
18. Cum funcţionează Comisia Europeană?
19. Ce este Curtea de Justiţie?
20. Cum funcţionează Curtea de Justiţie?
21. Ce este Curtea de Conturi?
22. Cum funcţionează Curtea de Conturi?
23. Ce este Comitetul Economic şi Social?
24. Cum funcţionează Comitetul Economic şi Social?
25. Ce este Comitetul Regiunilor?
26. Cum funcţionează Comitetul Regiunilor?
27. Ce este mediatorul european?
28. Banca Central Europeană – formare şi funcţionare.
29. Care sunt instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate de către BCE?
30. Banca Europeană de Investiţii – formare şi funcţionare.
31. Care sunt instrumentele politicii comerciale comune?
32. Uniunea Economică şi Monetară – ce este?
33. Cum funcţionează mecanismul ratei de schimb?
34. Care sunt avantajele şi dezavantajele funcţionării mecanismului ratei de schimb?
35. În ce constă politica economică comună?
36. În ce constă politica agricolă comună (PAC)?
37. În ce constă politica de preţuri, prime şi ajutoare a PAC?
38. Cum s-a implementat PAC în România?
39. În ce constă poltica structurală a PAC?
40. Costurile şi beneficiile PAC.
41. Care sunt instrumentele asocierii şi aderării la Uniunea Europeană?
42. Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.

104
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Andrei, L., C., Economie Europeană, Editura Economică, Bucuresti, 2019;
2. Bărbulescu I. GH, Politicile extinderii, Ed. Triton, Bucureşti, 2007;
3. Baldwin Richard, Wzplosz Charles, The Economics of European Integration, 3rd
edition, McGraw Hill Education, 2009;;
4. Diaconescu, Mirela, Economie europeană, ediţia a III- a revăzută şi adăugită, Ed.
Uranus, Bucureşti, 2009;
5. Drăgan, Gabriela, UE între federalism şi multilateralism. Politici comune ale UE,
Bucureşti, Editura ASE, 2005
6. Ghica Luciana-Alexandra (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, ediţia a III-
a, Ed. Meronia, Bucuresti, 2007;
7. Jinga I., Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii Europene, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
8. Luţaş Mihaela, Câlea S., Economie Europeană, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj-
Napoca, 2005.
9. McCormick, J. Să înţelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Ed.
CODECS, Bucureşti, 2006;
10. Socol Aura Gabriela, Macroeconomia integrării monetare europene. Cazul României, Ed.
Economică, Bucureşti, 2009;
11. Suian P., Integrare economică europeană, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2006.
12. * * - site-ul Uniunii Europene :
**** www.europa.eu.int
*** www.europeana.ro;
*** www.infoeuropa.ro;
*** www.europa.eu.
***www.cdep.ro/secretariat_general/dsppue/20160310/mapa.pdf
***https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-economic-
social-committee_ro

105