2017

POLITICI
ECONOMICE
EUROPENE
NOTE DE CURS
CUPRINS
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL INTEGRAȚIONIST ÎN
EUROPA ...................................................................................................................................................... 2
1.1. Integrarea economică regională-fundament al Uniunii Europene .............................................. 2
1.2. Idei şi proiecte integraţioniste în Europa ........................................................................................ 6
1.3. Contexte și viziuni asupra integrării europene .............................................................................. 8
CAPITOLUL 2. ASPECTE SELECTIVE PRIVIND ELABORAREA POLITICILOR ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ ........................................................................................................................................... 27
2.1. UE – stat sau organizaţie? ................................................................................................................ 27
2.2. Structura instituţională a UE după Tratatul de la Lisabona ........................................................ 34
2.3. Politici comune și politici publice în UE ........................................................................................ 38
2.4. Mecanisme decizionale .................................................................................................................... 45
CAPITOLUL 3. PIAȚA INTERNĂ UNICĂ .......................................................................................... 49
3.1. Cadrul general ................................................................................................................................... 49
3.2. Libera circulație a mărfurilor ........................................................................................................... 53
3.3. Libera circulație a lucrătorilor ......................................................................................................... 56
3.4. libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor ........................................................................... 60
3.5. Libera circulație a capitalurilor........................................................................................................ 64
3.6. Piața internă unică după 20 de ani ................................................................................................. 68
CAPITOLUL 4. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI.......................................................... 78
4.1. Cadrul general ................................................................................................................................... 79
CAPITOLUL 5. POLITICI ÎN SECTORUL ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII .......................... 83
5.1. Cadrul general ................................................................................................................................... 83
CAPITOLUL 6. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE ............................................ 87
6.1 Consideraţii generale ....................................................................................................................... 87
6.2. Uniunea vamală şi Tariful Vamal Comun ................................................................................... 90
6.3. Relaţiile cu terţii ................................................................................................................................ 92
6.4. Dimensiuni ale politicii comerciale comune ................................................................................. 93
CAPITOLUL 7......................................................................................................................................... 114
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ..................................................................................................... 114
7.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC) ................................................................................ 115
7.2. Primul pilon PAC- Organizarea comună a pieţei (OCP) și plățile directe către fermieri .... 126
7.3. Al doilea pilon PAC- Dezvoltarea rurală .................................................................................... 135
CAPITOLUL 8. FINANȚAREA POLITICILOR COMUNE.............................................................. 139
8.1 Evoluţii specifice ............................................................................................................................... 139
8.2. Principiile bugetare ......................................................................................................................... 142
8.3. Structura bugetului comunitar ...................................................................................................... 144
8.4. Cadrul financiar multianual .......................................................................................................... 150
CAPITOLUL 9. UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ ........................................................... 153
9.1.Istoria UEM ....................................................................................................................................... 153
9.2. Criteriile de convergență și instituțiile UEM ............................................................................... 157

1|Page
 CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
PROCESUL INTEGRAȚIONIST ÎN EUROPA

1.1.Integrarea economică regională-fundament al Uniunii Europene

Termenul integrare, folosit inițial preponderent în matematică, își găsește

actualmente utilizare în varii domenii, de la electronică până la economie și științele
sociale, definind o gamă variată de fenomene și procese. Din punct de vedere
etimologic, noțiunea își are rădăcinile în limba latină (integro, integrare, respectiv
integratio), sensul fiind cel de a reuni mai multe părți într-un tot unitar; această
accepțiune a termenului și-a păstrat esența, suferind doar o serie de variațiuni de nuanță
în funcție de fenomenele pe care le descrie. Amintim astfel o serie de explicații pe care
diverse dicționare le oferă termenului integrare, sintetizate de profesorul Emilian
Dobrescu:1
 integrarea este combinarea părților într-un întreg și uniunea este un întreg
rezultat din combinarea unor părți ori a unor membri (Concise Oxford Dictionary și
Chambers Essential Dictionary);
 integrarea este procesul de intrare într-un subansamblu (Larousse Dictionnaire);
 integrarea evocă într-o manieră generală, fie încorporarea unui element străin
într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare difuză la una conştientă (Dictionnaire des
sciences economiques);
 integrarea este acţiunea de reunire a mai multor părţi într-un întreg (Marele
dicţionar de neologisme, 2004).
Remarcăm în toate aceste definiții ceea ce am subliniat anterior, respectiv ideea
existenței unor părţi care se unesc/încorporează într-un întreg/ansamblu.
Dacă ne referim strict la domeniul economic, termenul integrare a fost frecvent
utilizat în legătură cu organizațiile industriale și descria fie diverse combinații între
firme concurente prin intermediul cartelurilor, trusturilor, concernurilor, fuziunilor etc.
(integrare orizontală), fie combinații între firme aparținând diferitelor verigi ale lanțului
de producție (integrare verticală). Ulterior, sensul termenului s-a rafinat și s-a diversificat,
concomitent cu evoluțiile înregistrate în economia mondială, ajungând să acopere o
multitudine de aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, până la cea a
unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional sau global. Accepţiunea curentă,
de combinare a unor economii separate într-o entitate economică mai amplă, are o
istorie relativ scurtă, datând din anii '30-'40; în această accepţiune, utilizarea termenului
integrare este atribuită de către Fritz Machlup lui Eli Hecksher (în traducerea în limba
engleză a lucrării Mercantilismul, 1931) şi, de asemenea, lui Herbert Gaedicke şi Gert

2|Page
von Eyern (într-un studiu în 2 volume, Die produktionswirtschaftliche Integration Europas:
Eine Untersuchung über die Aussenhandelsverflechtung der europäischen Länder, 1933). 2
În prezent, integrarea economică descrie o „faţetă” importantă a economiei
internaţionale; proliferarea acordurilor de integrare regională este recunoscută de către
majoritatea specialiştilor în economie internaţională ca o tendinţă majoră care şi-a pus
amprenta asupra peisajului economic global în perioada postbelică. Această tendinţă
este evidenţiată de evoluţia numerică a aranjamentelor de integrare regională în
perioada 1948-2015 (ilustrată în figura de mai jos), precum şi de numărul extrem de
mare de solicitări de notificare adresate Organizaţiei Mondiale a Comerţului. 3

Sursa: http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/regfac_e.htm

În literatura de specialitate este frecventă abordarea integrării economice atât din

perspectiva pieţei, cât şi din perspectiva politicii economice. Jacques Pelkmans apreciază
că esenţa integrării economice, evidentă de altfel din chiar definiţia acesteia, rămâne
integrarea pieţei; el îşi argumentează punctul de vedere prin faptul că majoritatea
politicilor economice vizează direct comportamentul pieţei sau rezultatele structurale/de
performanţă ale acestora.4 Integrarea pieţei are, în optica lui Pelkmans, o puternică
„amprentă comportamentală”, determinată de faptul că „motorul” activităţii actorilor
de pe pieţele din regiuni diferite sau din state membre diferite este, în fapt, cererea şi
oferta de pe piaţa integrată. Comparativ cu integrarea pieţei, Pelkmans atribuie

2
3
4

3|Page
integrării politicilor un sens mai puţin precis; aceasta cu atât mai mult cu cât ea se poate
circumscrie unor tipuri foarte diferite de politici economice, care, la rândul lor,
utilizează instrumente diferite. Nu trebuie uitat nici faptul că, în ceea ce priveşte
integrarea politicilor, gradul de „obligativitate” şi caracterul comun se pot înscrie pe un
spectru amplu, de la consultare şi cooperare prin coordonare sau armonizarea normelor
naţionale, până la politici comune sau centralizare completă.5
Jan Tinbergen, primul laureat Nobel pentru Economie, propune noţiunile de
integrare pozitivă şi integrare negativă în caracterizarea procesului de integrare economică
la nivel internaţional; ambele procese au implicaţii semnificative asupra fenomenului
integraţionist. Integrarea negativă se referă la eliminarea tuturor barierelor comerciale şi la
principiul non-discriminării, ceea ce reprezintă, de altfel, şi scopul tradiţional al
negocierilor comerciale. În acelaşi timp, el defineşte integrarea pozitivă astfel: „crearea
unor noi instituţii şi a instrumentelor asimilate sau transformarea instrumentelor
existente…Mai general, integrarea pozitivă ar presupune crearea tuturor instituţiilor impuse de
un optim de bunăstare, administrate într-un manieră centralizată”. 6 Jean-Pierre Chauffour şi
Jean Christophe Maur, într-un studiu publicat sub egida Băncii Mondiale, apreciază că
integrarea negativă ar presupune abolirea unui set limitat/strict de politici, o
monitorizare în comun şi eventual chiar mecanisme de redresare, în timp ce integrarea
pozitivă implică acţiuni concrete în direcţia integrării prin definirea unor politici
comune şi a unui cadru legal/administrativ pentru implementarea lor. Deşi par
evidente, diferenţele dintre cele două procese nu sunt chiar atât de uşor de pus în
evidenţă; în ambele situaţii este necesar un anumit grad de armonizare/aliniere
legislativă, cum ar fi de exemplu, stabilirea unui cadru instituţional comun minim. 7
Integrarea economică este, fără îndoială, un proces extrem de complex, ceea ce îl
face şi destul de dificil de surprins în definiţii consistente. Preocupări pentru
teoretizarea procesului integraţionist au apărut în mediile academice internaţionale
concomitent cu extinderea lui la scară internaţională. Bela Balassa a fost unul dintre cei
care au pus bazele corpusului teoretic cu privire la fenomenul integraţionist; el propune
abordarea integrării economice din două perspective, respectiv ca un proces şi ca o stare
de fapt. Abordată ca un proces, integrarea economică presupune măsuri adoptate în
vederea eliminării discriminărilor între entităţile economice aparţinând diferitelor state
naţionale; abordată ca o stare de fapt, integrarea economică poate fi descrisă prin
absenţa diferitelor forme de discriminare între economiile naţionale. 8 Astfel abordată,
este evident că integrarea economică poate îmbrăca mai multe forme, ca expresie a unor
grade diferite de intensitate a fenomenului; Bela Balassa distinge între: zona de liber
schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică şi integrarea economică

5
6
7

4|Page
completă. Descrierea etapizată a fenomenului integraţionist în accepţiunea lui Balassa
este sintetizată în tabelul următor.

Tabelul nr. 1 - Forme de integrare economică în optica lui Balassa

Forma de integrare Elemente definitorii Caracteristici

zona de liber schimb - taxele vamale şi restricţiile cantitative - integrare negativă

între statele membre sunt abolite
- fiecare stat membru îşi menţine
propriul tarif vamal faţă de non-
membri
uniunea vamală - eliminarea discriminărilor în - integrare negativă
domeniul circulaţiei mărfurilor în
interiorul uniunii
- armonizarea taxelor vamale în relaţiile
cu non-membrii (adoptarea unui tarif
vamal comun)
piaţa comună - abolirea restricţiilor comerciale asupra - integrare negativă
circulaţiei mărfurilor în spaţiul
integrat;
- abolirea restricţiilor asupra circulaţiei
factorilor de producţie (muncă şi
capital)
uniunea economică - abolirea restricţiilor asupra circulaţiei - integrare negativă
mărfurilor, serviciilor şi factorilor de - un anumit grad de intensitate al
producţie muncă şi capital; integrării pozitive
- un anumit grad de armonizare a
politicilor economice naţionale cu
scopul eliminării discriminărilor
datorate disparităţilor existente între
aceste politici
integrarea economică - unificare monetară, fiscală, socială şi - integrare negativă
completă politici anticriză; - integrare pozitivă
- instituirea unei autorităţi
supranaţionale ale cărei decizii să fie
obligatorii pentru statele membre.
Sursa: Bela Balassa – The Theory of Economic Integration, Richard D. Irwin, Inc, 1961, pp.1-4

Aranjamentele de integrare regională sunt „construite” pe coordonate

discriminatorii, ceea ce pare a intra în contradicţie cu principiile Sistemului Comercial
Multilateral; textul GATT acceptă aceste aranjamente preferenţiale ca o derogare de la
clauza naţiunii cele mai favorizate, cu condiţia respectării anumitor criterii. 9 OMC
recunoaşte faptul că aceste aranjamente, mai ales uniunile vamale şi zonele de liber
schimb, au cunoscut o amploare deosebită, atât din perspectivă numerică, cât şi din

5|Page
 perspectiva importanţei lor în comerţul internaţional începând din 1947, după crearea
GATT.

1.2.Idei şi proiecte integraţioniste în Europa

Continent al unor popoare care au aspirat întotdeauna la identitate naţională şi la

afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală,
caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale
naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea politică, economică si
religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată,
Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.
Comunitatea civilizaţiei nu semnifică, însă, uniformitate. Ceea ce o caracterizează
nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila
aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor
de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.
Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi
cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”, rezultă că Europa unită se
datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi
sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei
la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută.
Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar
numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică.
Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a
transmis alte valori decât catolicismul. Optica s-a modificat însă după Reforma
protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche. Pentru Nietzsche, Europa este dată
de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au
trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte:
“conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi
“conceptul biblic al persoanei umane”.
Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în
istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa
într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.
Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori,
filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile
lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase,
scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon
(1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui
Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).

6|Page
 Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea
creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea
de integrare europeană:
- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană
(1713);
- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);
- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene
– Victor Hugo (1842);
- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către
Proudhon (1863);
- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale
europene (1831);
- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea
avea în rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii
- Bakunin (1902).
Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate
determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea;
proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe
confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune
opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii;
se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor membre, dar care să
acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va
impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii;
sistemul de vot limitează şi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se
regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin
aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de
evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena
“mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii
europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole:
unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii).
Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată
de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor
Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul
urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale
între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca
proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă, un fel
de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în
Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii
7|Page
Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921. Îi urmează
Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea
restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la
semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea
tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de
integrare.

1.3. Contexte și viziuni asupra integrării europene

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a pus statele europene în faţa unei
situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi
economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului
prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a
geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea
pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile
provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru
a face faţă noii conjuncturi internaţionale.
Abordări ale integrării europene10
• Federalismul: suveranitatea naţională şi satul – naţiune constituie un sistem fragil,
predispus la război. Pentru a preveni alt ciclu al tensiunilor şi rivalităţilor naţionale care
ar putea duce la al treilea război mondial, naţiunile ar trebui înglobate într-o structură
federalistă, o organizaţie supranaţională înzestrată cu puteri exercitate până atunci de
statele – naţiuni.
• Interguvernamentalismul: consideră statele – naţiune cea mai eficientă formă de
guvernare. Integrarea europeană ar trebui să ia forma unei cooperări mai strânse, în
special în domeniul economic, realizându-se pe bază interguvernamentală.

Viziunea americană: Planul Marshall, OECE și Uniunea Europeană de Plăți

În iunie 1947, generalul George Catlett Marshall, prin discursul ţinut la Harvard
University, a iniţiat programul de reconstrucţie a Europei cunoscut ulterior drept Planul
Marshall (denumirea oficială era European Recovery Program). Ideea în jurul căreia a fost
construit întregul discurs era că starea economică extrem de precară în care se găseau
statele Europei de Vest, „dislocarea întregii producţii din Europa…”, distrugerea
întregii structuri economice a Europei inducea efecte negative asupra întregii lumii, iar
consecinţele asupra economiei Statelor Unite ar fi trebuit să fie evidente pentru oricine. 11
În primăvara anului 1948 Congresul SUA a aprobat proiectul generalului Marshall, ca
Economic Recovery Act. Pînă la finalizarea programului în 1952 SUA a acordat statelor
europene incluse circa 13 miliarde USD sub formă de ajutor economic şi asistenţă
tehnică, ceea ce a reprezentat aproximativ 2% din VNB al Statelor Unite pe acea

10
Silvia Mărginean, Economie europeanăp, suport de curs, 2013
11

8|Page
perioadă de 4 ani.12 Planul Marshall a fost fundamentul iniţierii Organizaţiei Europene
pentru Cooperare Economică (OECE), transformată ulterior în OCDE, organizaţie care a
jucat un rol important în liberalizarea schimburilor comerciale şi în multilateralizarea
sistemelor de plăţi.
Jean Monnet a apreciat planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de
relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”. SUA erau interesate în
ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi
pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau. Influenţa americană
(unii autori vorbesc chiar despre un control), în diverse grade de manifestare, devenise o
realitate pretutindeni, fără însă a se transforma într-un management secret al celor mai
mari economii din Europa. Pe de altă parte, multe dezbateri s-au aprins în jurul ideii că
ajutorul american acordat prin acest plan a pus bazele societăţii de consum în Europa;
contactul cu Statele Unite, cu mărfurile americane şi cu alte „artefacte” ale culturii
americane a favorizat crearea unui nou tip de societate în Europa de Vest.13
După sfârșitul celui de-al doilea Război mondial mai multe acorduri bilaterale de
plăți au fost semnate între diferite țări europene cu scopul revigorării comerțului
internațional. Aceste acorduri inițiale se bazau însă pe un control destul de riguros al
ratelor de schimb, ceea ce însemna că plățile autorizate se efectuau în concordanță cu
ratele de schimb fixe care decurgeau din cursurile de schimb oficiale.Aceasta a dus la
decizia adoptată în iulie 1950 în cadrul OECE de a înlocui aceste acorduri bilaterale de
plăți cu un sistem multilateral capabil să susșină refacerea economiei europene.14
Uniunea Europeană de Plăți a fost creată pe 19 septembrie 1950 de către 18
membri ai OECE și a intrat în vigoare retrospectiv, la 1 iulie 1950. UEP facilita
convertibilitatea monedelor europene, stabilind rate de schimb care reflectau realitatea
economică din fiecare țară. Pe de altă parte, restricțiile valutare erau menținute vis-a-vis
de zona dolarului; astfel, UEP a activat ca o casă internațională de clearing, facilitând
compensarea și echilibrarea conturilor fiecărei țări europene cu țările vecine/partenere.
În practică, fiecare țară membră a UEP a stabilit paritatea propriei monede față de
unitatea de cont (stabilită în grame aur pe baza valorii în aur a dolarului), precum și o
rată de schimb unică. Ulterior, pe măsură ce mecanismul de schimb a început să
funcționeze, el a fost flexibilizat prin descentralizare, prin introducerea unei proceduri
de arbitraj bancar și o flexibilitate mai mare în cadrul aranjamentelor de plăți intra-
europene.
UEP a avut un anume rol în asigurarea unei stabilități a ratelor de schimb și în
promovarea liberului schimb între statele membre; a fost afectată însă de o serie de crize
și, în final (ca urmare și a unei temeri legate de posibila concurență făcută FMI) a fost

12
13

14
***The European Payments Union, CVCE (Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe), www.cvce.eu

9|Page
anulată (decembrie 1958) și înlocuită cu Acordul Monetar European (European
Monetary Agreement) care susținea revenirea la convertibilitatea monetară în Europa.

Viziunea europeană: CEA

În paralel, în vara anului 1950, pe fondul declanşării războiului din Coreea,
ameninţarea sovietică devenise o realitate. În acest context, Jean Monnet şi alţi oficiali
europeni au lansat ideea organizării apărării în Europa de Vest pe baze supranaţionale;
pe de altă parte, SUA solicitase aliaţilor săi un plan pentru reînarmarea Germaniei. Jean
Monnet a expus această propunere lui Rene Pleven, primul ministru al Franţei la acel
moment şi fost Ministru al apărării, care, la rândul lui a înaintat-o spre dezbatere
Adunării Naţionale a Franţei (octombrie 1950). Planul viza crearea unei armate
europene, cu eventuala implicare a unităţilor germane, şi plasarea ei sub o singură
autoritate militară şi politică europeană (evident, cu caracter supranaţional). Deşi a fost
agreat de majoritatea statelor vestice, planul pentru crearea unei Comunităţi Europene
de Apărare (European Defence Community) a întâmpinat opoziţie din partea Franţei.
Refuzul Adunării naţionale a Franţei de a ratifica acest tratat a generat şi abandonarea
planului de a crea o Comunitate Politică Europeană (European Political Community), al
cărei corolar instituţional era EDF.15

Benelux16
Dintre toate organizațiile pentru cooperare economică fondate în perioada
postbelică, Benelux este considerată precursor și deschizătoare de drum.
La 5 septembrie 1944 reprezentanții guvernelor (în exil la Londra) Olandei,
Belgiei și Luxemburgului au semnat o Convenție vamală tranzitorie care fixa ratele de
schimb între francul belgian și luxemburghez și guldenul olandez; această convenție
stabilea, de asemenea, o comunitate tarifară/vamală între cele trei țări și cadrul pentru
crearea unei uniuni economice pentru a valorifca oportunitățile derivate din economiile
de scală. Convenția mai stipula adoptarea unui tarif vamal comun și eliminarea taxelor
vamale asupra fluxurilor comerciale din cadrul Benelux (se mențineau însă alte bariere
protecționiste netarifare de natura cotelor ș.a.). Uniunea economică urma a fi
definitivată în trei etape succesive, anume:
 armonizarea taxelor vamale;
 armonizarea accizelor, a taxelor de tranzit și a legislației vamale;
 pe termen lung, uniunea vamală deplină.
Prin această convenție, cele trei țări semnatare nu vizau atât de mult integrarea
economică în sine, cât mai ales consolidarea poziției lor pe scena internațională, cu
precădere în cadrul negocierilor unor acorduri monetare multilaterale în cadrul FMI.

15
16
***Benelux, CVCE (Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe), www.cvce.eu

10 | P a g e
 La 1 ianuarie 1948 uniunea vamală Benelux a devenit operativă; în acel climat
postbelic dificil, Benelux crea un cadru pentru liberul schimb în spațiul integrat.
Implementarea acordului a întâmpinat și dificultăți decurgând cu precădere din opiniile
divergente ale celor trei guverne privind cooperarea europeană, atitudinea față de
Germania și utilizarea ajutorului acordat de SUA prin Planul Marshall. Negocierile
delicate dintre cei trei parteneri au subliniat dificultățile inerente în crearea unei uniuni
economice în perioada imediat următoare celui de-al doilea Război mondial, între state
care aveau structuri economice și interese naționale diferite.
În octombrie 1949, cele trei state au adoptat un tratat preliminar în scopul
fundamentării uniunii economice, tratat care, deși prevedea multe clauze de
salvgardare, permitea eliminarea graduală a restricțiilor cantitative.
În iulie 1953 au convenit asupra unui protocol pentru coordonarea politicii
economice și sociale; câteva luni mai târziu, un al doilea protocol cu privire la politica
comercială comună încuraja adoptarea măsurilor necesare implementării unui regim
comun de import-export față de țările terțe.
După acest moment, Benelux a început să participe ca entitate separată în acdrul
OECE; treptat, cei trei parteneri au început să adopte poziții unitare în problemele
internaționale.
La 3 februarie 1958, la Haga, au semnat Tratatul asupra Uniunii Economice Benelux,
prin care își manifestau disponibilitatea de a liberaliza circulația bunurilor, serviciilor,
capitalurilor și persoanelor, precum și de a-și coordona politicile în sfera economică,
financiară și socială. Tratatul a intrat în vigoare în 1960.

Tratatul de la Paris. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) 17

Interesele pe care le aveau Statele Unite, dar şi URSS, în legătură cu Germania

făcea din aceasta, din nou, un potenţial pericol pentru Europa şi în special pentru
Franţa; reconcilierea acestor două eterne rivale devenise astfel vitală pentru menţinerea
păcii pe continentul european. Dată fiind importanţa strategică a producţiei de cărbune
şi oţel, soluţia pentru reconciliere a apărut din complementaritatea care exista în cele
două domenii între Franţa şi Germania. Astfel, pe fondul necesităţii reconstrucţiei
economice a continentului european, dar şi a asigurării păcii, a luat naştere prima
organizaţie comunitară în Europa de Vest. Ideea de a crea un pool al cărbunelui şi
oţelului a fost agreată şi astfel s-a format CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului), în urma semnării Tratatului de la Paris de către cele şase state fondatoare,
respectiv Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a fost semnat
pe 18 aprilie 1951 şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, cu o perioadă de valabilitate de 50
de ani (23 iulie 2002).

17

11 | P a g e
 Obiectivul principal al Tratatului, aşa cum statua art.2, era de a contribui, prin
crearea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, la expansiunea economică, creşterea gradului
de ocupare a forţei de muncă şi ameliorarea standardului de viaţă. Pentru atingerea acestui
scop, instituţiile abilitate trebuiau să asigure accesul nediscriminatoriu la sursele de
producţie, stabilirea celor mai mici preţuri şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. În
vederea creării pieţei comune, tratatul stipula libera circulaţie a produselor, prin
eliminarea taxelor vamale şi interzicerea măsurilor şi practicilor discriminatorii, a
subvenţiilor sau altui tip de ajutor din partea guvernului. Se dorea ca toate acestea să fie
acompaniate de amplificarea comerţului internaţional şi modernizarea producţiei.
Tratatul CECO a oferit baza pentru crearea instituţiilor comunitare, aşa cum
funcţionează ele astăzi. CECO dispunea de personalitate juridică, iar structura sa
instituţională includea Înalta Autoritate, Adunarea parlamentară, Consiliul de Miniştri
şi Curtea de Justiţie.
Înalta Autoritate, ca organism executiv independent (9 membri aleşi pentru o
perioadă de 6 ani), era investită cu prerogative în direcţia atingerii obiectivelor stipulate
prin Tratat şi acţiona în interesul general al Comunităţii. Importanţa ei derivă din faptul
că a funcţionat ca o autentică instituţie supranaţională, investită cu putere de decizie; ea
superviza modernizarea producţiei, asigurarea unor condiţii similare de furnizare a
produselor, dezvoltarea unei politici comune de export şi ameliorarea condiţiilor de
muncă în industriile cărbunelui şi oţelului. Era asistată de un Comitet Consultativ
format din reprezentanţi ai producătorilor, muncitorilor, consumatorilor şi
comercianţilor şi era abilitată să adopte decizii şi să formuleze recomandări şi opinii. 18
Adunarea parlamentară era constituită din 78 de deputaţi care reprezentau
parlamentele naţionale ale statelor membre; era abilitată cu putere de monitorizare.
Consiliul de Miniştri, format din 6 reprezentanţi ai guvernelor naţionale, avea rolul
de a armoniza activităţile Înaltei Autorităţi şi politica economică generală promovată de
fiecare stat membru. Deciziile importante adoptate de Înalta Autoritate necesitau şi
aprobarea Consiliului.
Curtea de Justiţie includea 7 judecători nominalizaţi pentru o perioadă de şase ani
printr-un acord comun stabilit între guvernele statelor membre. Rolul ei era de a se
asigura de interpretarea uniformă şi implementarea Tratatului.
Realizările de ansamblu ale CECO au fost semnificative. Dincolo de faptul că
reprezintă “întreprinderea pilot” a integrării europene, Comunitatea a fost capabilă să
gestioneze crizele apărute, asigurând o dezvoltare echilibrată a producţiei şi distribuţiei
resurselor, facilitând în acelaşi timp restructurarea industrială. Comparativ cu anii '50
producţia de oţel a crescut de patru ori, iar oţelul este superior calitativ, mai ieftin şi mai
curat. Producţia de cărbune a cunoscut un declin, efect resimţit şi în gradul de ocupare a
forţei de muncă în acest sector, dar, pe de altă parte, s-a ajuns la un nivel ridicat de
dezvoltare tehnologică, siguranţă şi respect pentru calitatea mediului. Sistemele de

18
Înalta Autoritate şi-a încetat existenţa în 1967, prin asimilarea ei de către Comisia Europeană.

12 | P a g e
management social ale CECO (exemplu: pensionarea anticipată, training, granturi
pentru mobilităţi etc.) au fost foarte importante în gestionarea crizelor apărute pe
parcursul implementării tratatului.
Înaintea expirării Tratatul CECO a fost amendat cu diferite ocazii prin Tratatul de
fuziune (Merger Treaty-1965), Actul Unic European (1986), Tratatul asupra Uniunii
Europene (Maastricht-1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2001),
tratatele de aderare şi altele.
La începutul anilor '90 au avut loc dezbateri la nivel european în ceea ce priveşte
respectarea termenului de expirare a Tratatului CECO, oportunitatea reînnoirii lui sau o
soluţie de compromis; s-a ajuns totuşi la concluzia că expirarea tratatului era cea mai
bună soluţie. După o perioadă de tranziţie graduală, cele două sectoare au intrat sub
jurisdicţia Tratatului asupra Comunităţii Europene.

Tratatele de la Roma (1957). CEE şi Euratom

Formarea CECO a reprezentat primul pas major în direcţia construcţiei unei

structuri/entităţi supranaţionale în Europa de Vest. CECO a fost primul exerciţiu de
renunţare la o serie de prerogative care ţin de suveranitatea naţională, în domenii
limitate. Eşecul proiectului de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare a temperat
oarecum entuziasmul integraţionist; au început să apară temeri legate de eşuarea
eforturilor de integrare sub auspiciile CECO. În aceste circumstanţe, Conferinţa de la
Messina (iunie 1955), urmată de o serie de întâlniri ale miniştrilor şi experţilor din ţările
membre, a indus un nou suflu/stimul în direcţia aprofundării construcţiei europene. Un
comitet condus de Ministrul Afacerilor Externe din Belgia, P.H. Spaak, a prezentat în
aprilie 1956 două proiecte dintre care unul propunea crearea unei pieţe comune
generale, iar celălalt formarea unei comunităţi pentru energia atomică. Ambele proiecte
s-au bucurat de susţinere din partea statelor membre, astfel încât, după ratificare, cele
două Tratate de la Roma (semnate în martie 1957) au intrat în vigoare (începând cu 1
ianuarie 1958) punând bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (Euratom).19

Comunitatea Economică Europeană

După eşecul demersului de creare a Comunităţii Europene de Apărare,
cooperarea supranaţională s-a reorientat către economie, care a întâmpinat mai puţină
rezistenţă din partea statelor decât alte domenii/arii de interes. Crearea CEE şi a pieţei
comune viza, pe de o parte, transformarea condiţiilor de producţie şi de schimb în spaţiul
comunitar, iar, pe de altă parte, construcţia funcţională a unei Europe politice şi o unificare
mai strânse. Astfel, conform articolului 2, printre obiectivele CEE erau menţionate: 20

19
20

13 | P a g e
stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor
membre, pentru a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o
expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, o creştere accelerată a
standardului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre.
Tratatul asupra CEE stabilea instituţiile şi mecanismele decizionale care să permită
exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi a viziunii Comunităţii. Balanţa
instituţională se fundamentează pe triunghiul format din Consiliu, Comisie şi Adunarea
Parlamentară, cărora li se adăuga Curtea de Justiţie, fiecare dintre ele acţionând în
limitele puterii conferite prin Tratat.
Comisia acţiona ca un colegiu independent al guvernelor statelor membre şi
reprezenta interesele comune ale CEE; deţinea monopolul asupra iniţierii proiectelor
legislative şi, în calitate de „gardian al Tratatelor”, monitoriza aplicarea/implementarea
acestora şi a dreptului secundar. În cadrul delimitat de misiunea sa, Comisia avea
puterea executivă de a implementa politicile Comunităţii.
Consiliul de Miniştri, format din reprezentanţii guvernelor statelor membre, era
investit cu putere de decizie; în activitatea sa era asistat de Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi (COREPER).
Adunarea Parlamentară avea iniţial doar un rol consultativ, iar membrii săi nu erau
aleşi prin sufragiu universal.
Conform Convenţiei asupra instituţiilor comune, care a fost semnată şi a intrat în
vigoare odată cu Tratatul de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie
funcţionau ca instituţii comune ambelor Comunităţi (CEE şi Euratom). După intrarea în
vigoare a Tratatului de Fuziune (1967), Comisia şi Consiliul au devenit instituţii comune
tuturor celor trei comunităţi şi, în acelaşi timp, a fost impus şi principiul unităţii
bugetare.
Tratatul de la Roma mai impunea ca statele membre, în strânsă cooperare cu
instituţiile CEE, să îşi coordoneze anumite politici economice în măsura necesară
realizării obiectivelor Comunităţii.
Tratatul de la Roma a fost, la rândul lui, amendat în anii care au urmat, prin alte
tratate; cea mai comprehensivă reformă a fost realizată însă prin Tratatul de la Lisabona,
care desfiinţează vechea arhitectură a UE (pe trei piloni) şi stabileşte o nouă distribuţie a
competenţelor între UE şi statele membre.21
Din punct de vedere al formei de integrare, Comunitatea a fost concepută a fi
construită pe baza unei uniuni vamale, care urma să acopere întregul comerţ cu mărfuri
corporale, respectiva uniune vamală implica abolirea abolirea tuturor taxelor vamale asupra
importurilor şi exporturilor, a tuturor măsurilor cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui
tarif vamal comun în relaţiile cu terţii.22

21
22

14 | P a g e
 Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică

Euratom avea ca obiectiv principal statuat prin Tratatul de la Roma,

concentrarea/gruparea industriilor nucleare ale statelor membre, iar ca funcţii/obiective
specifice:23
• promovarea cercetării şi asigurarea diseminării informaţiilor tehnice;
• stabilirea şi aplicarea unor standarde de siguranţă uniforme pentru a proteja sănătatea
muncitorilor şi a publicului larg;
• facilitarea investiţiilor şi dezvoltarea infrastructurii în domeniul nuclear;
• evitarea deturnării materialelor nucleare civile către alte scopuri (mai ales militar);
• stimularea folosirii paşnice a energiei nucleare prin cooperare cu alte state şi cu
organizaţiile internaţionale ş.a.
Structura instituţională a Euratom este asemănătoare cu cea a CEE; diferenţa
constă în faptul că deşi a fost construită în jurul aceluiaşi triunghi instituţional,
îndeplinirea completă a obiectivelor atribuite comunităţii era asigurată nu doar de
Comisie, Consiliu şi Adunarea Parlamentară, ci şi de Curtea de Justiţie şi Curtea
Auditorilor, fiecare dintre ele acţionând, aşa cum am amintit şi în cazul CEE, în limitele
prerogativelor stabilite prin Tratatul de constituire.
Creat iniţial cu intenţia de a coordona programele de cercetare ale statelor
membre în vederea folosirii paşnice a energiei nucleare, Euratom reprezintă astăzi un
„pool” pentru cunoaştere, susţinând dezvoltarea infrastructurii şi finanţarea în
domeniul energiei nucleare. În acelaşi timp, prin sistemul centralizat de monitorizare,
Comunitatea asigură securitatea în materie de furnizare a energiei atomice. 24

Actul Unic European (1986). Piaţa Internă Unică25

Actul Unic European revizuieşte Tratatele de la Roma cu scopul de a resuscita

integrarea europeană şi de a definitiva piaţa internă unică, obiectiv destul de dificil de atins
doar pe baza tratatelor deja existente. El amendează regulile care guvernează activitatea
instituţiilor europene şi extinde puterea/prerogativele Comunităţii, cele mai notabile
extinderi înregistrându-se în domeniile cercetării-dezvoltării, protecţiei mediului şi
politicii externe comune. O altă noutate constă în „formalizarea” Consiliului European,
care funcţiona ca un summit al şefilor de stat şi de guvern din ţările membre, dar fără a
avea putere de decizie sau putere de coerciţie asupra altor instituţii ale Comunităţii.
Semnat în februarie 1986 (şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987), Actul Unic
European este considerat prima amendare majoră a Tratatului CEE; el vizează
transformarea pieţei comune într-o piaţa internă unică până la 31 decembrie 1992. În
acelaşi timp, prin crearea de noi competenţe şi reformarea instituţiilor comunitare, Actul
23
24
25

15 | P a g e
Unic European a deschis drumul integrării economice şi monetare, dar şi pe cel al
integrării politice.

Tratatul de la Maastricht (1992). Uniunea Economică şi Monetară26

Tratatul de la Maastricht a fost semnat în februarie 1992 şi a intrat în vigoare

începând cu 1 noiembrie 1993. Având denumirea oficială de Tratatul asupra Uniunii
Europene (TEU), el reprezintă un nou stadiu în evoluţia integrării europene la care s-a
ajuns atât sub impulsul unor evenimente interne, cât şi ca urmare a contextului
internaţional. Astfel, la nivel intern statele membre şi-au manifestat dorinţa de a
continua reformele şi de a aprofunda progresele înregistrate după aplicarea prevederilor
Actului Unic European; pe plan extern, colapsul regimului comunist şi reunificarea
Germaniei au generat dorinţa de a consolida poziţia Comunităţii pe arena
internaţională.
Obiectivele stipulate prin Tratatul de la Maastricht le depăşesc pe cele strict
economice, reflectând preocupările/ambiţiile şi pentru o integrare politică; astfel, TEU
răspunde unor scopuri precum:
 consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor,
 ameliorarea funcţionării efective a instituţiilor;
 fundamentarea uniunii economice şi monetare;
 dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;
 stabilirii unei politici externe şi de securitate comună.
Tratatul de la Maastricht a creat o nouă entitate, Uniunea Europeană, cu o
structură pe 3 piloni, respectiv Comunităţile Europene, Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).
 Primul pilon (CEE, CECO, Euratom) acoperea domenii în care statele
membre împart prerogative care ţin de suveranitatea naţională cu instituţiile
comunitare. Procesul este cunoscut sub denumirea de metoda comunitară; în acest caz
spre exemplu, o propunere venită din partea Comisiei necesită adoptarea de către
Consiliu şi Parlament, iar ulterior Curtea de Justiţie monitorizează conformitatea cu
dreptul comunitar.
 Al doilea pilon stabilea Politica Externă şi de Securitate Comună înlocuind
o serie de prevederi ale Actului Unic European şi permitea statelor membre să iniţiez
acţiuni comune în materie de politică externă. Acest pilon implica un proces de decizie de
tip interguvernamental, bazat preponderent pe unanimitate. Rolul Comisiei şi al
Parlamentului era modest, iar Curtea de Justiţie nu avea prerogative în acest domeniu.
 Al treilea pilon viza cooperarea în justiţie şi afaceri interne, scopul
principal era fundamentarea unor acţiuni comune care să ofere cetăţenilor europeni un

26

16 | P a g e
nivel ridicat de protecţie în materie de libertate, securitate şi justiţie. Ca şi în cazul celui
de-al doilea pilon, procedura de decizie era de tip interguvernamental.
În ceea ce priveşte instituţiile, TEU extinde rolul Parlamentului European,
creând o nouă procedură de co-decizie care permite PE să adopte acte legislative
împreună cu Consiliul. Procedura de cooperare şi cea a avizului conform au fost extinse
la noi domenii. De asemenea, recunoscând importanţa dimensiunii regionale, TEU
creează Comitetul Regiunilor, format din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi
având un rol consultativ.
O altă inovaţie a Tratatului de la Maastricht este introducerea cetăţeniei
europene, care este mai presus de cetăţenia naţională. Cu alte cuvinte, fiecare cetăţean al
unui stat membru este şi cetăţean al Uniunii Europene.
Prin TEU principiul subsidiarităţii devine regulă generală (iniţial fiind aplicată
doar politicii de mediu, conform Actului Unic European). Acest principiu stipulează
faptul că în domeniile în care nu este investită cu puteri exclusive, Comunitatea poate
întreprinde acţiuni numai dacă obiectivele pot fi atinse cel mai bine la nivel comunitar
decât la nivel naţional.
Nu în ultimul rând, importanţa Tratatului de la Maastricht rezidă în faptul că
a fundamentat crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), pentru atingerea acestui
obiectiv, TEU stabilea 3 etape succesive, anume:
 prima etapă (debuta la 1 ianuarie 1990)- liberalizarea mişcărilor de capital;
 a doua etapă (urma să înceapă la 1 ianuarie 1994)- implementarea măsurilor
necesare pentru asigurarea convergenţei politicilor economice ale statelor membre;
 a treia etapă trebuia să înceapă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 prin introducerea
monedei unice şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

Perspective ale integrării politice

Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957, Maastricht –

1992, Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică.
Să fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării
europene sau s-a dorit, mai degrabă, menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste? Fapt
este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi
monetare a reprezentat, în felul ei, o cărămidă pusă la temelia construcţiei politice
europene:
► Crearea instituţiilor comunitare, care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre
prerogativele suveranităţii naţionale a statelor, expresie a unei voinţe politice de
integrare interstatală.
► Implementarea politicilor comunitare, reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în
competiţia cu cel naţionalist.
17 | P a g e
► Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic
crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare.
► „Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezintă el, constituie un fundament pentru o
integrare politică în cadrul Uniunii Europene.
Realizările la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa
cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii
Europene, a fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele
membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt:
►acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a
persoanelor în cadrul UE, a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale, chiar
dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar;
►protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor
standarde superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca şi pentru
exportatorii străini;
►construirea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.
►introducerea monedei unice, Euro acţionând şi ca un instrument de coagulare
politică. O monedă nu este numai un simbol al valorii, ci şi unul politic, al
independenţei şi suveranităţii unui stat. Moneda naţională, prin cursul ei de schimb,
permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ, drepturile
economice care i se cuvin, în schimbul cu alte state şi să asigure un standard de viaţă
corespunzător propriilor cetăţeni. De aceea, în ţările dezvoltate, cu monedă forte, se
formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. Încrederea
cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este, ea însăşi, un factor de stabilitate.
Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea
politică europeană. O indicaţie indirectă se găseşte, totuşi, în Tratatul de la Amsterdam,
în partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează
cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” (art. 8, s.n.). Aşadar, fiecare persoană ar urma să
aibă dreptul la dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană, în acelaşi timp. Acest
fapt prefigurează coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte, statele-
naţiune, membre ale UE, cu ceea ce au ele specific, înainte de toate pe plan cultural, iar,
pe de altă parte, Uniunea, cu instituţiile, legislaţia şi politicile sale comunitare.
UE este guvernată de o serie de tratate, revizuite periodic în ultimii 50 de ani.
Cele patru tratate fondatoare au fost Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO-1951), Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE-1957),
Tratatul care a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, (1957) şi Tratatul de la
Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (1992/1993).
Tratatele fondatoare au fost amendate de câteva ori: prin Tratatul de Unificare
(Merger Treaty-1965), Actul Unic European (1986/1987), Tratatul de la Amsterdam
(1997/1999) şi Tratatul de la Nisa (2001/1.02.2003).
Tratatele de aderare, semnate cu noile state membre, reprezintă exemple de noi
amendamente la tratate.
18 | P a g e
 Tratatul de la Maastricht a creat o nouă entitate, Uniunea Europeană, cu o
structură pe trei piloni: pilonul „Comunitar” (corespunzător tratatelor comunitare),
pilonul „Politică externă şi de securitate comună” (PESC) şi pilonul „Justiţie şi afaceri
interne” (JAI). Tratatul de la Amsterdam a transferat pilonului Comunitar o parte din
activităţile acoperite de pilonul trei, care a rămas limitat numai la cooperarea juridică şi
poliţienească în probleme infracţionale.
Tratatul Constituţional a unit cei trei piloni deşi în continuare sunt menţinute
proceduri speciale în domeniul politicii externe, de securitate şi apărare. Tratatul
Constituţional a fost rezultatul unor discuţii organizate în cadrul unei Convenţii,
desfăşurată între 2002 şi 2003 şi la care au participat 105 reprezentanţi ai guvernelor
statelor membre şi candidate, parlamentelor naţionale, Parlamentului European,
Comisiei Europene, observatori din partea Comitetului Regiunilor, ai Comitetului
Economic şi Social, ai partenerilor sociali şi a Mediatorului european. Prin această
Convenţie s-a încercat, pentru prima dată în istoria UE, să se asigure discuţii deschise,
transparente, oferindu-se posibilitatea exprimării cât mai multor puncte de vedere
naţionale şi europene. Rezultatele tuturor acestor eforturi s-au concretizat în proiectul de
Tratat Constituţional prezentat de către preşedintele convenţiei, V. G d’Estaigne, în
cadrul Consiliului European de la Salonic (20 iunie 2003). Ulterior, proiectul a fost
analizat de statele membre ale UE în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale (care a
reunit reprezentanţi ai guvernelor, ai Comisiei Europene şi ai PE), care şi-a început
lucrările în octombrie 2003. După aproape un an de negocieri, tergiversări şi reculuri, în
cele din urmă, în cadrul Consiliului European din 18 iunie 2004, s-a ajuns la un acord
asupra unui text nu foarte diferit de cel al proiectului iniţial. Tratatul Constituţional a fost
semnat la Roma, la 29 octombrie 2004, de către reprezentanţii celor 25 de state membre,
dar nu a fost ratificat de parlamentele tuturor statelor membre.27
Tratatul de reformă a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către şefii de stat/de guvern
şi miniştrii afacerilor externe ai UE, la Lisabona.
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la
Lisabona(TL) este un tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii
Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi Tratatul Comunităţilor Europene
(TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii
(TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona,

27 Deşi, din punct de vedere tehnic a fost vorba de un tratat, adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE /
TUE, din punctul de vedere al conţinutului, era o adevărată constituţie, care genera drepturi, proclama
separarea puterilor în stat, precum şi garanţii privind independenţa unor instituţii unele faţă de altele. În
vocabularul juridic, noţiunea de tratat este diferită de cea de Constituţie:
• în vreme ce tratatul este un act care priveşte dreptul internaţional, Constituţia priveşte ordinea internă;
• tratatul este un acord între părţi, Constituţia un act universal;
• tratatul este elaborat de state suverane, Constituţia de către naţiuni;
• tratatul reprezintă rezultatul negocierilor internaţionale, mai mult sau mai puţin secrete, Constituţia este
rezultatul deliberărilor publice şi al votului cetăţenilor.

19 | P a g e
vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De
asemenea, va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene
(Euratom). 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona.
Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la
Consiliul European din 21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic substanţa prevederilor
fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a
Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat
cuprinzător pentru Europa.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu
27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a
semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la
Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a
adoptat Tratatului Constituţional(TC).
Principalele prevederi ale Tratatului vizează:
 O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe
şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi
naţional şi de către cine.
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales
direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia,
bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai
des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul
European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele
membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii
Europene.
 O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor
participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită
unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când
se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături
de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va
conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor
Uniunii.
 O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion
de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri
politice.
 Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va
deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.
 Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru
prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

20 | P a g e
 O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu
instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană capabilă să acţioneze mai bine
în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
 Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi
extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid
şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul
dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a
Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din
statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
 Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona
creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani
şi jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi
rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a
Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare
privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
 O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează
capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de
azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea
terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se
referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările
climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică
comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
 O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care
promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul
primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie
a cetăţenilor europeni.
 Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile
şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept
punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa
partenerilor săi din întreaga lume.
 Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la
Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează
libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor
acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi
sociale.
 Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi
consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a
cetăţenilor europeni.
 Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în
care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau
21 | P a g e
provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul
energiei.
 Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă
de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe
în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului.
Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de
asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la
adresa securităţii cetăţenilor europeni.
 Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care
dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea
noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul
economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile
europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
 Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunii externe a UE.
 Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant
sprijinul necesar.
 Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de
negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil
pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
 Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine
unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul
unui grup mai mic de state membre.
 Tratatul de la Lisabona face progrese semnificative în materie de protecţie
a drepturilor fundamentale, deschizând calea aderării UE la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În plus, Tratatul de la Lisabona garantează aplicarea efectivă a Cartei drepturilor
fundamentale. Prin urmare, UE va dispune de un ansamblu de drepturi civile, politice,
economice şi sociale care vor fi obligatorii, din punct de vedere juridic, nu doar pentru
UE şi instituţiile sale, ci şi pentru statele membre. Carta grupează drepturile
fundamentale în şase capitole mari: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie
şi justiţie. În plus, sunt introduse şi alte drepturi suplimentare, care nu apăreau în
Convenţia europeană a drepturilor omului, precum protecţia datelor cu caracter
personal, bioetica şi dreptul la o bună administrare. Carta reafirmă măsuri importante
vizând eliminarea discriminării pe motiv de sex, rasă şi origine etnică. În acelaşi timp,
menţionează şi drepturile sociale aplicate întreprinderilor, de exemplu dreptul
muncitorilor de a fi informaţi, de a negocia şi de a iniţia acţiuni colective – altfel spus,
dreptul la grevă.
22 | P a g e
  Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se va putea exprima cu mai multă fermitate în
domeniul relaţiilor sale externe.
Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot continentul,
Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul
globalizării, statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea
rezervelor de energie, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea
economică şi terorismul. Uniunea Europeană, văzută ca un întreg, este singura care
poate oferi soluţii la aceste probleme.
Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor
avea un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte
„permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu
posibilitate de reînnoire, precum şi a unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi
politica de securitate, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a
asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii. Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii
posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai coerent pe plan internaţional. Îmbinând
diversele componente ale politicii externe, respectiv diplomaţia, securitatea, comerţul,
dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale, Europa va dobândi o poziţie
mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi organizaţiile din întreaga lume.
Intervenţia UE va avea un impact şi mai puternic odată cu crearea unui nou
serviciu european pentru acţiune externă. Acesta se va sprijini pe resursele instituţiilor
UE şi ale statelor membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.
Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să
încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE
va putea să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.

 Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă principiilor care stau la

baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile fundamentale
şi drepturile omului, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii.
Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru
acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar
european de ajutor umanitar.
Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona
abordează şi problema politicii de securitate şi de apărare comună, admiţând că aceasta face
parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. În acest context, este
introdusă şi o „clauză de solidaritate”, prin care Uniunea Europeană şi statele membre
sunt chemate să acţioneze în comun în cazul în care un stat membru devine ţinta unui
atac terorist.
Tratatul de la Lisabona va avea o influenţă considerabilă asupra normelor
actuale care reglementează libertatea, securitatea şi justiţia la nivel comunitar şi va
facilita derularea, de către UE, a unor acţiuni mai complexe, mai legitime, mai
transparente şi mai democratice.
23 | P a g e
  Tratatul de la Lisabona va contribui la consolidarea democraţiei şi a
transparenţei, întrucât o serie de acte juridice vor fi adoptate prin codecizie, procedură
care consolidează rolul de colegiuitor al Parlamentului European, iar principiul
adoptării deciziilor cu majoritate calificată va fi extins la Consiliu.
Acţiunile întreprinse de UE vor fi facilitate prin eliminarea separării domeniilor
politice autonome – cunoscute şi sub numele de „piloni” – care definesc structura
instituţională existentă în ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală.
Cu toate acestea, iniţiativele legislative bazate pe iniţiativele a cel puţin un sfert
din statele membre vor fi în continuare posibile în domeniul cooperării poliţieneşti, al
dreptului penal şi al cooperării administrative. Comisia Europeană îşi va asuma, pe
deplin, rolul de gardian al Tratatelor şi va veghea, alături de Curtea Europeană de
Justiţie, la aplicarea corectă a deciziilor.
La rândul lor, parlamentele naţionale vor avea un rol mai important în
examinarea şi emiterea de opinii privind aspectele legate de justiţie, libertate şi
securitate.
 Tratatul de la Lisabona garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. În acest sens, Curtea de Justiţie va beneficia de competenţe sporite
pentru a garanta aplicarea corectă a Cartei.
Aceste schimbări vor facilita crearea unui proces decizional mai complet, mai
legitim, mai eficient, mai transparent şi mai democratic în domeniul comun al libertăţii,
justiţiei şi securităţii, întrucât va elimina blocarea frecventă a propunerilor datorată
regulii unanimităţii.
 Tratatul de la Lisabona consolidează, totodată, coeziunea economică, socială şi
teritorială în cadrul Uniunii Europene; pentru prima dată, este inclus în obiectivele UE
principiul coeziunii teritoriale. Tratatul de la Lisabona atribuie un rol mai important
regiunilor. Principiul subsidiarităţii, potrivit căruia UE acţionează doar atunci când
rezultatele pot fi mai uşor obţinute la nivel comunitar decât la nivel naţional, se va
aplica, acum, inclusiv la nivel local şi regional.

De la înființare, CEE/UE s-a extins succesiv astfel:

24 | P a g e
25 | P a g e
CRONOLOGIA INTEGRĂRII EUROPENE
1948 - înfiinţarea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (înlocuită în 1961 de OECD),
Sursa: http://www.learneurope.eu/files/8913/7508/4281/Enlargements_of_the_EU_1958_2013_en.jpg
regrupând cele 16 ţări ale Europei Occidentale care beneficiau de Planul Marshall
1949 - înfiinţarea Consiliului Europei cu sediul la Strasbourg
1949 - crearea Alianţei Atlantice (NATO)
1950 - Planul Schuman privind integrarea limitată şi progresivă a Europei
1951 - Tratatul de la Paris prin care se creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
(Franţa, RFG, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg)
1952 - proiectul Comunităţii Europene a Apărării (eşuat în 1954)
1957 - Tratatele de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene şi, respectiv, a
Euratom
1960 - Convenţia de la Stockholm a statelor non-membre ale CEE privind înfiinţarea Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), animată deMarea Britanie
1961 - lansarea proiectului de uniune politică; prima încercare de aderare a Marii Britanii
1961/62 - negocierile dintre CEE şi GATT
1962 - eşecul Planului Fouchet de Uniune politică; iniţierea politicii agricole comune (PAC)
1962 - proiectul Kennedy privind parteneriatul euro-atlantic
1963 - veto-ul francez privind aderarea Marii Britanii
1965 - criza “scaunului gol” (boicotarea de către Franţa)
1966 - compromisul de la Luxemburg; al doilea veto francez privind aderarea Marii Britanii
1968 - definitivarea uniunii vamale a celor şase ţări membre
1969 - Summit-ul de la Haga şi definirea unei politici globale de aderare
1972 - Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei (ultimul fiind respins de
populaţie)
1972 - crearea “şarpelui monetar european” (stabilizarea cursurilor interne de schimb)
1972 - Tratatul de liber schimb între CEE (extins) şi AELS
1972 - referendumul din Norvegia (refuzul aderării)
1974 - înfiinţarea Comitetului Cercetării Ştiinţifice şi Tehnice; crearea
Consiliului European; Marea Britanie solicită renegocierea condiţiilor de aderare
1975 - înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene
1976 - Raportul Tindemans privind crearea Uniunii Europene prin întărirea cooperării politice
1979 - intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME); primele alegeri prin sufragiu
universal direct pentru Parlamentul European
1981 - intrarea Greciei în CEE
1983 - crearea “Europei Albastre”
1986 - aderarea Spaniei şi Portugaliei; Convenţia privind spaţiul Schengen
1986 - Actul Unic European (prima mare revizuire a Tratatului de la Roma)
1989 - Planul Delors de Uniune economică şi monetară
1990 - liberalizarea circulaţiei capitalurilor
1992 - Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la M aastricht) sau cea de a doua mare modificare a
Tratatului de la Roma
1993 - realizarea pieţei unice; acordul final între CEE şi Uruguay Round
1994 - cea de a doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare; “Parteneriatul pentru pace” cu Rusia;
Tratatele de aderare a Austriei, Suediei şi Finlandei; din nou, populaţia Norvegiei respinge prin
referendum proiectul de aderare; crearea Institutului Monetar European; definirea strategiei de pre-
aderare a ţărilor Europei Centrale şi orientale (ConsiliulEuropean de la Essen)
1996 - liberalizarea transporturilor rutiere
1997 - Tratatul de la Amsterdam (cea de a treia revizuire majoră a Tratatului de la Roma)
2001 - Tratatul de la Nisa
2004 - Prima extindere spre Est
2007 - Aderarea României și Bulgariei 26 | P a g e
2007 - Tratatul de la Lisabona
2013 - Aderarea Croației
 CAPITOLUL 2. ASPECTE SELECTIVE PRIVIND
ELABORAREA POLITICILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. UE – stat sau organizaţie?

A răspunde la întrebarea „ce este Uniunea Europeană” se dovedeşte a fi

mult mai complicat decât ne-am putea imagina. Căci UE nu este un stat, în
înţelesul clasic al termenului, dar nici o organizaţie internaţională, aşa cum sunt
apar ele definite conform actualelor norme ale ONU. Pentru a argumenta acest
lucru vom prezenta pe rând elementele caracteristice celor două entităţi, respectiv
statul şi organizaţia internaţională.
Statul poate fi definit drept acea entitate fizică şi juridică caracterizată prin
cel puţin patru atribute (J. McCormick, 2002, p. 2):
a) teritoriu clar demarcat prin graniţe şi controale ale mişcării persoanelor,
capitalurilor şi bunurilor;
b) suveranitate asupra acestui teritoriu, asupra persoanelor şi resurselor din
interiorul graniţelor, precum şi dreptul de a impune taxe şi a emite legi în cadrul
aceloraşi limite fizice;
c) independenţă din punct de vedere politic şi juridic, crearea şi funcţionarea unui
sistem propriu de guvernare asupra rezidenţilor;
d) legitimitate, respectiv recunoaştere din partea poporului dar şi a altor state a
autorităţii şi dreptului de jurisdicţie asupra teritoriului respectiv.
Ceea ce trebuie reţinut este că nici una din aceste calităţi nu apare ca absolută,
cu alte cuvinte, în realitate pot exista atât dispute teritoriale care să contrazică
prezenţa primei trăsături, cât şi aspecte de natură economică sau politică, care să
pună sub semnul întrebării noţiunea de suveranitate (de exemplu, obligaţia de a
respecta standardele, procedurile şi alte prevederi stabilite prin reglementări
internaţionale). În plus, independenţa unui stat nu va rămâne intactă în condiţiile
presiunilor economice şi de securitate venite dinspre exterior, iar nivelul de
legitimitate al unui stat va varia în funcţie de modul în care proprii cetăţenii
respectă autoritatea guvernului respectiv.
În interiorul unui stat, pe de altă parte, pot exista una sau mai multe naţiuni.
În vreme ce statul reprezintă o entitate politică şi juridică, naţiunea reprezintă un
grup de persoane unite printr-o istorie, limbă şi cultură comune. Deşi, uneori naţiunile

27 | P a g e
pot coincide cu statele, cele mai multe state găzduiesc însă diferite grupări
naţionale (ceea ce face ca diferenţele dintre state să devină mai puţin clare).
McCormick (2002) consideră că, în ultimele decenii, pe fondul amplificării
efectelor generate de globalizarea economiei mondiale, puterea statelor este în
continuă descreştere şi asta deoarece:
 creşte gradul de complexitate al economiei mondiale, ca urmare a
intensificării nevoilor comerciale, de securitate şi de capital;
 creşte mobilitatea persoanelor, pe fondul unor noi modele de emigraţie
(de la turismul în masă la mişcările de persoane angajate de companiile
multinaţionale);
 mişcările minorităţilor naţionale devin tot mai bine organizate şi merg
în direcţia solicitării independenţei;
 statele se dovedesc în anumite situaţii incapabile să răspundă nevoilor
de securitate, justiţie, prosperitate şi apărare a drepturilor umane;
 revoluţia din tehnologie, ştiinţă şi comunicaţii, precum şi nevoia de a
răspunde unor probleme transfrontaliere, precum poluarea, impun noi
reglementări.
De exemplu, Spania este un stat a cărui populaţie este formată din mai multe
naţiuni, respectiv andaluzi, aragonezi, basci, cantabrieni, castilieni, catalani,
galiţieni, navarezi şi valencieni.

Suveranitate versus guvernare globală

Suveranitatea reprezintă un concept care a suscitat şi continuă să suscite
dezbateri aprinse:
 După cum au arătat unii autori (Hinsley, 1966), suveranitatea a
apărut în secolele XV – XVII, ca o noţiune cu două înţelesuri:
- pe de o parte, exprima supremaţia suveranilor – respectiv a
conducătorilor unei ţări faţă de populaţia guvernată, suveranul declarat şi
recunoscut ca atare neacceptând alţi egali în rândul populaţiei aflate în interiorul
ţării respective;
- pe de altă parte, exprima supremaţia respectivilor suverani faţă de
conducătorii altor ţări, suveranii recunoscuţi ca atare neacceptând existenţa unor
superiori în afara graniţelor, respectiv în mediul internaţional.
 Noţiunea a dobândit o accepţiune normativă în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, în mod convenţional momentul putând fi plasat în timp după
Conferinţa de pace din Westphalia (1648), care a urmat războiului de 30 de ani.

28 | P a g e
  Măsura în care ulterior, normele Westphaliene au guvernat efectiv
practicile internaţionale este însă discutabilă, ceea ce l-a determinat pe unii autori
(Krasner, 1999) să vorbească despre aşa-numita „ipocrizie instituţionalizată”, de
vreme ce suveranii, deşi clamau existenţa suveranităţii şi necesitatea respectării ei
nu ezitau să intervină unii în afacerile altora.
 C. Brown (2001, p. 128) consideră că suveranitatea presupune atât
existenţa unui statut juridic, cât şi a unui concept politic:
- a spune despre un stat că e suveran înseamnă a emite judecăţi privind
poziţia sa juridică în plan internaţional, cu alte cuvinte, faptul că statul respectiv nu
este colonie sau parte a unui sistem suzeran;
- statul este suveran şi din punct de vedere politic, acest lucru implicând
existenţa unor competenţe, puteri distincte, precum capacitatea de a acţiona într-un
anumit mod, în diferite situaţii. Krasner (1999) sugerează că această abilitate are o
dublă conotaţie, demonstrând pe de o parte capacitatea de a acţiona în plan
intern şi, pe de altă parte, capacitatea de a controla tranzacţiile transfrontaliere.
Cu alte cuvinte, suveranitatea poate fi privită atât ca un statut juridic,
deţinut sau nu de un stat în plan internaţional cât şi ca o înmănunchere de puteri
şi capacităţi, de o mai mare sau mai mică extindere. De observat că, exercitarea
acestor puteri în mod eficient nu se poate realiza decât în anumite condiţii,
respectiv în măsura în care statele lumii sunt dispuse să coopereze în plan
internaţional şi să-şi partajeze suveranităţile. Un exemplu poate explica mai bine
ce anume însemnă acest lucru şi faptul, oarecum paradoxal, că un stat, pentru a-şi
întări puterea de acţiune trebuie să renunţe la o parte a prerogativelor sale. Aşa
de pildă, una din puterile suverane ale unui stat este aceea de a avea un serviciu
poştal. Un asemenea serviciu nu va putea funcţiona eficient decât în condiţiile în
care va exista o cooperare liber consimţită cu alte state, astfel încât scrisorile să
poată fi trimise şi primite şi dincolo de graniţe. Acest lucru se poate întâmpla
numai în măsura în care statele cad de acord să cedeze o parte din competenţe
unui organism independent.
În concluzie, pentru a fi şi, respectiv pentru a acţiona cu adevărat în mod
suveran, un stat trebuie să fie de acord să cedeze o parte din suveranitate. Între
necesitatea cedării unor prerogative suverane - din nevoia reală de a guverna mai
eficient în interiorul unui stat şi necesitatea unei guvernări globale pare a nu mai fi
decât un pas. Cu toate acestea ar fi o eroare să privim procesul guvernării globale ca
fiind unul care treptat va include toate domeniile vieţii internaţionale sau toate
regiunile lumii, la fel cum nu trebuie pus nici semnul egal între guvernarea
globală şi guvernul global, cele două noţiuni fiind evident diferite (un proces

29 | P a g e
versus o instituţie). Ca atare, nu trebuie niciodată exagerat modul în care lumea,
ca întreg, este ordonată şi guvernată pornind de la anumite norme.

Spre deosebire de proiectele utopice anterioare, construcţia europeană este

o experienţă istorică inedită: se pleacă de la state naţionale preexistente şi se
construieşte o entitate supranaţională, fără a fi impusă cu forţa, ci prin renunţarea
de bună voie la unele din prerogativele statelor respective.
Din punct de vedere juridic şi politic, integrarea europeană se realizează
printr-o construcţie comunitară, care duce la o nouă entitate, de tip comunitar şi
supranaţional. Spre deosebire de organizaţiile de cooperare internaţională
(OCDE, ONU, NATO, UNESCO, Consiliul Europei, OSCE), care rămân asociaţii
ale unor state suverane, Comunitatea Europeană este o organizaţie de integrare.
În această perspectivă, statutul său juridic şi politic este extrem de interesant
pentru că este vorba de prima tentativă istorică de integrare benevolă a unor state
suverane.
Spre deosebire de coordonarea simplă din organizaţiile internaţionale,
Tratatul de la Roma a instituit o nouă entitate juridică, definită de Curtea de
Justiţie de la Luxemburg ca "o organizaţie interstatală autonomă": aceasta
conferă un statut diferit atât faţă de jurisdicţia naţională cât şi faţă de ordinea
juridică internaţională. Instituind o Comunitate supranaţională cu o durată
nelimitată, Tratatul de la Roma a legiferat o ordine juridică care se impune
jurisdicţiilor naţionale: ea prevede transferul treptat al prerogativelor de la state
la Comunitate. Este o autolimitare benevolă a atribuţiilor şi suveranităţii, prin
reducerea treptată a competenţelor statelor naţionale.
Comunitatea are propria personalitate juridică, propriile instituţii şi
competenţe. Ca organizaţie de integrare (spre deosebire de organizaţiile de
cooperare), Comunitatea Europeană a căpătat o identitate supranaţională, non
reductibilă la identităţile naţionale componente.28
Federalismul este un sistem politic care permite să se acorde puterii
centrale doar competenţele pe care diversele colectivităţi intermediare consimt să
le cedeze. Federalismul este posibil doar în societăţile constituite din
subansambluri. El presupune că instanţele politice de nivel inferior, datorită
proximităţii lor faţă de cetăţeni, pot să-şi asume anumite responsabilităţi
guvernamentale.
Statul federal este de obicei rezultatul statelor sau colectivităţilor
autonome care se unesc pentru a rezolva o problemă pe care nici unul în parte nu

28
Cezar Bîrzea, …

30 | P a g e
o poate rezolva singur. Puterile guvernului federal sunt delegate entităţilor
componente, care sunt legitimate prin această delegare de putere.
Federalismul combină suveranitatea cu autonomia. Această contradicţie
internă face ca Federalismul să fie o soluţie pentru rezolvarea consensuală a unor
situaţii contradictorii.
De obicei, patru avantaje se invocă în sprijinul Federalismului:
• el realizează democraţia reprezentativă cea mai largă, în sensul că
sistemul federal asigură reprezentarea în Parlamentul federal a tuturor
grupurilor, partidelor şi cultelor; federalismul se bazează pe consens, consultare
largă, participare civică; el presupune diverse niveluri de decizie (local, regional,
statal, federal);
• eficacitatea - se evită supraîncărcarea decizională la nivel central şi se
obţine adaptarea cheltuielilor publice la nevoile reale;
• separarea puterilor - prin bicameralism (un parlament federal ales prin
sufragiu universal direct şi o adunare reprezentativă la nivelul statelor);
• subsidiaritatea .
De-a lungul istoriei, s-au înregistrat doar câteva confederaţii: Elveţia (1291-
1848), Olanda (1581-1795), SUA (1776-1788), Germania (1815-1866). Aceste
confederaţii (uniune de state independente, autonome) au evoluat spre federaţii
sau state unitare. Într-o confederaţie, suveranitatea statelor membre este
completă. Este de fapt un pact între state autonome, în care fiecare participant îşi
păstrează statutul de subiect al legii internaţionale. Fiecare stat membru are
guvern propriu, legislaţie, sistem juridic şi administraţie proprii.
Într-o federaţie, suveranitatea rezultă dintr-un echilibru între guvernul
federal şi statele membre. Acest echilibru al puterii se realizează prin două
metode:
• puterea este delegată de jos în sus, de la state la guvernul federal (ex.
Constituţia SUA);
• puterea este delegată de la nivelul federal spre state (ex. Canada).
Uniunea Europeană nu este nici confederaţie şi nici o federaţie propriu-
zisă: este un model aparte de integrare bazat pe două principii complementare,
subsidiaritatea şi proporţionalitatea.
Comisia Europeană nu este un guvern federal, Consiliul European nu
poate fi asimilat cu Camera Statelor (ex. Bundesrat în Germania), Parlamentul
European nu are puterile unei camere a poporului (Bundestag) iar Curtea de
Justiţie de la Luxemburg nu are competenţele unei Curţi Supreme. Spre deosebire
de un stat federal, care reprezintă o uniune de drept constituţional, Uniunea

31 | P a g e
Europeană este o uniune pe baza dreptului internaţional. În acest sens, Tratatul
de la Roma nu are puterea şi nici atributele unei Constituţii federale.Comisia
Europeană nu este însă nici o confederaţie: aceasta din urmă se bazează pe votul
unanim al membrilor unei "diete" (congres al şefilor de stat, ambasadori), pe când
în Uniunea Europeană decizia se ia prin vot majoritar.
În ultimă analiză, diferenţa dintre UE şi federaţii/confederaţii rezultă din
faptul că ultimele au fost concepute ca State-naţiune sau state unitare (ex.
Germania este un stat naţional de tip federal realizat prin unitatea naţiunii
germane), pe când Uniunea Europeană a apărut de la început ca o entitate
supranaţională.
În acest fel, Uniunea Europeană este o construcţie hibridă, inedită: unele
sectoare sunt puternic integrate (ex. agricultura, moneda unică), altele sunt puţin
integrate (PESC, JAI) şi nu implică deci nici un transfer de suveranitate către
centru. Art. F al Tratatului de la M aastricht precizează de altfel că UE trebuie să
respecte identitatea naţională a statelor membre. Mai mult, Proiectul lui Delors
preconiza crearea unei "federaţii de state-naţionale" (el credea în supravieţuirea
naţiunilor), iar Croisat şi Quermonne vorbeau de un "federalism cooperativ" sau
"federalism interguvernamental".
Principiul subsidiarităţii exprimă cel mai bine esenţa modelului de
integrare europeană. El nu este un principiu juridic propriu-zis, ci un concept
politic pe baza căruia se reglează relaţiile de putere. Este un principiu de
legitimare a competenţelor care subînţelege trei norme: eficacitatea, toleranţa şi
respectul competenţelor indivizilor şi grupurilor.
Subsidiaritatea presupune că instanţele superioare îşi limitează sfera de
acţiune, în sensul că nu îşi asumă decât acţiunile care nu pot fi realizate la un
nivel inferior (definiţia simplă).
Subsidiaritatea pune accentul pe drepturile şi responsabilitatea individului,
pe valorificarea omului ca cetăţean.
Deşi este un concept politic şi nu un principiu juridic, subsidiaritatea
presupune un anumit echilibru al puterii şi o anumită organizare socială.
Principiul subsidiarităţii a fost înscris în mod clar în Tratatul de la Roma
(art. 3B):"Comunitatea acţionează doar în limitele competenţelor care îi sunt atribuite şi
a obiectivelor care-i revin prin prezentul Tratat... Comunitatea nu intervine în domeniile
care nu ţin de competenţa sa exclusivă decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
respective nu pot fi pe deplin atinse de statele membre şi pot fi mai bine realizate la nivel
comunitar."

32 | P a g e
 Politicile sectoriale, precum şi identitatea comunitară şi instituţiile
europene, pun în valoare principiul subsidiarităţii, ca principiu fundamental al
Uniunii.
În concluzie, UE pare a fi o organizaţie internaţională standard, respectiv o
asociere voluntară de state, în care cele mai multe decizii sunt rezultatul
negocierilor dintre liderii statelor membre, cu puteri reduse în a impune aplicarea
reglementărilor; majoritatea membrilor instituţiilor comunitare nu sunt direct
aleşi, ci sunt numiţi sau aparţin unui organism din oficiu (ca de exemplu,
membrii Consiliului de Miniştri ai UE sunt miniştrii ai guvernelor naţionale).
La o analiză mai atentă însă, UE apare a fi mult mai mult decât o organizaţie, din
cel puţin trei categorii de motive:
 instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de a
concepe politici obligatorii pentru statele membre (de exemplu, în domeniul
concurenţei, agriculturii, politicii regionale etc.), iar în domeniile în care UE are
autoritate, legislaţia comunitară este mai presus de legislaţia naţională;
 membrii săi nu sunt egali ca putere, cele mai multe decizii se iau
folosind un sistem de vot ponderat, în funcţie de mărimea populaţiei;
 în anumite domenii (de exemplu, în cel comercial), UE are autoritatea de
a negocia în numele celor 28 de membri.
Atunci când cooperarea duce la transferul autorităţii către instituţiile
respectivei OI, se trece în fapt de la nivel interguvernamental la nivel supranaţional.
Planul supranaţional implică existenţa unor forme de cooperare în cadrul cărora se
creează un nou nivel de autoritate, deasupra statelor, care dobândeşte autoritate
independent de acestea. Un organism supranaţional se ridică dincolo de interesele
de grup/individuale ale statelor membre şi ia decizii în funcţie de interesele
tuturor.
Evident, nu este foarte uşor de etichetat UE ca fiind un organism
interguvernamental, supranaţional sau o combinaţie a celor două niveluri.
Dezbaterile au fost îndelungate şi au avut în vedere problema puterii cedate de
către guvernele naţionale către instituţiile comunitare (Comisie, Parlament). Unii
analişti (Keohane şi Hoffman, 1990) au făcut observaţia că
interguvernamentalismul şi supranaţionalismul nu sunt decât două extreme ale
unui proces continuu sau ale unui joc cu sumă nulă, respectiv creşterea
caracteristicilor supranaţionale implicând pierderea anumitor trăsături specifice
suveranităţii. Pe de altă parte, alţi analişti (Lindberg şi Scheingold, 1970, pp. 94-
95) au descris UE drept un „experiment în manifestarea în comun a suveranităţii, nu
în transferarea ei de la nivelul statelor la nivelul unor instituţii supranaţionale”,

33 | P a g e
subliniind că nu orice câştig la nivelul UE înseamnă o pierdere la nivel naţional şi
că relaţia dintre UE şi statele membre este mai degrabă una simbiotică, nu
competitivă.

Sursa: http://www.learneurope.eu/files/8813/7525/7345/Current_political_systems_in_the_EU_2013_en.jpg

2.2. Structura instituţională a UE după Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a

Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu,
Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să
amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să
poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.
Funcţionează şapte instituţii: Parlamentul European, Consiliul european,
Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca
Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări aduce Tratatul de la
Lisabona?
 Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre.
Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar
şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul
modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi
751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face
după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu
cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât

34 | P a g e
deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat
membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96.
 Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea
politicilor, devine, la rândul său, o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi
atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de Preşedinte al Consiliul european.
Acesta este ales de Consiliul european pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi
va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului
european şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului.
Preşedintele Consiliului european nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.
 Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în
mare măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele
legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de
politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor
economice.
Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul
de decizie. În primul rând, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia
cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate.
În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu
majoritate calificată a fost extins la numeroase domenii de acţiune (de exemplu,
imigrarea sau cultura).
Introducerea în 2014 a votului cu dublă majoritate al statelor membre ale
UE (55%) şi al populaţiei (65%), care reflectă dubla legitimitate a Uniunii, este de
natură să contribuie la consolidarea transparenţei şi eficienţei. Noua modalitate
de calcul va fi completată de un mecanism similar „compromisului de la
Ioannina”, care ar trebui să permită unui număr mic de state membre (apropiate
de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie. Într-o
asemenea situaţie, Consiliul trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a
obţine, într-un interval de timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele
părţi.
 Comisia Europeană are ca principală misiune promovarea interesului
general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii
acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din
2014, colegiul este format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din
numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 28 de ţări). Numărul
membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate
de voturi.

35 | P a g e
 Celelalte instituţii
Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE)
şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul
de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi poliţienească
şi introduce câteva modificări procedurale.
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
şi politica de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale
Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar
trebui să fie ameliorată. Acest Înalt Reprezentant are o dublă misiune: pe de o
parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate
comună (PESC), iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida şi Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu
european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei
şi serviciilor diplomatice naţionale.
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor
naţionale care, deşi nu fac parte din cadrul instituţional al Uniunii, joacă un rol
important în funcţionarea acesteia.

Tratatul de la Lisabona şi guvernarea UE

COMISIA EUROPEANĂ
 acţionează ca un organ executiv al UE
 include câte un comisar din fiecare stat membru
 reprezintă interesele UE ca întreg
 face propuneri legislative
 asigură managementul şi implementarea politicilor şi a bugetului UE
 aplică legislaţia UE, sub controlul Curţii Europene de Justiţie
 conduce negocierile internaţionale

CONSILIUL EUROPEAN
 defineşte coordonatele generale ale politicii UE şi priorităţile
 nu exercită funcţii legislative
 este format din şefii de state/guverne ale ţărilor membre, Preşedintele Comisiei
Europene, Preşedintele Consiliului (participă şi Înaltul Reprezentant pentru

36 | P a g e
 afaceri externe)
 Prin Tratatul de la Lisabona este statuat pentru prima dată ca o instituţie
distinctă de Consiliul UE (Consiliul de miniştri)
 îşi alege un preşedinte pentru un mandat de 2 ani şi jumătate

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (Consiliul de miniştri)

 rămâne (împreună cu Parlamentul european) un factor cheie de decizie
legislativă, dar cu un sistem revizuit de vot cu majoritate calificată (QMV)
extins asupra mai multor domenii, precum justiţie şi afaceri interne, azil,
imigraţie, turism şi protecţie civilă
 începând cu 2014, QMV ia lua în considerare atât numărul statelor membre care
susţin o anumită măsură, cât şi ponderea în populaţia europeană
 coordonează politicile economice de ansamblu ale statelor membre
 încheie acorduri cu alte state/organizaţi internaţionale
 aprobă bugetul UE, împreună cu Parlamentul
 reprezintă statele membre prin miniştrii de resort
 preşedinţia este asigurată prin rotaţie.

PARLAMENTUL EUROPEAN
 reprezintă cetăţenii UE prin membri aleşi direct pentru mandate de 5 ani
 împarte responsabilităţile legislative şi bugetare cu Consiliul UE
 procedura de co-decizie (în materie legislativă) devine procedură normală şi se
extinde asupra unor noi domenii, precum libertate, securitate şi justiţie
 asigură în continuare monitorizarea democratică a celorlalte instituţii şi îşi
menţine puterea de a cenzura Comisia
 alege Preşedintele Comisiei Europene, pe baza nominalizărilor Consiliului
 poate include maxim 751 membri (750 + Preşedintele)
 o ţară membră nu poate avea mai puţin de 6 parlamentari şi nici mai mult de 96
 parlamentarii sunt organizaţi pe grupuri politice, nu în funcţie de ţările de
origine

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

 asigură aplicarea legislaţiei UE;
 asigură interpretarea şi aplicarea uniformă a Tratatelor şi a legislaţiei UE în toate
statele member;
 soluţionează litigiile juridice dintre guverne şi instituţiile UE;
 analizează cazuri care implică persoane fizice sau agenţi economici;

37 | P a g e
 CURTEA DE CONTURI
 asigură controlul conturilor şi buna gestiune financiară privind veniturile şi
cheltuielile Uniunii;
 este o instituţie care acţionează în deplină independenţă.

2.3. Politici comune și politici publice în UE

Ori de câte ori un candidat sau un partid participă la alegeri, ei vin în faţa
alegătorilor cu o listă de idei şi propuneri menite să răspundă nevoilor şi
solicitărilor exprimate de electorat. După alegeri, în mod ideal raţionând,
învingătorii vor guverna pe baza acestor programe, care vor constitui ulterior
miezul politicilor lor. Cu alte cuvinte, avem, pe de o parte, în perioada pre-
electorală, dezbateri privind „platformele” sau „programele” electorale şi, pe de
altă parte, în perioada post-electorală, modalităţile concrete prin care guvernele
îşi exprimă şi îşi pun în practică opţiunile, prin intermediul legilor,
regulamentelor, normelor etc.
În cadrul oricărui sistem democratic, dezbaterile privind modul în care
sunt concepute şi implementate aceste politici publice la nivel naţional ocupă un
spaţiu larg, acest lucru fiind vizibil chiar şi în cele mai stabile, predictibile şi
instituţionalizate sisteme de guvernare. La nivelul UE, dezbaterile devin cu atât
mai complicate, cu cât structura de guvernare a UE este diferită de cea specifică
statelor membre, iar UE este un organism în continuă mişcare, balanţa puterii
între instituţiile comunitare şi statele membre modificându-se în timp.
Politicile publice includ poziţiile adoptate de guverne, precum şi acţiunile
întreprinse de către acestea în mod deliberat şi/sau conjunctural, ca răspuns la
problemele şi nevoile societăţii guvernate. Ca atare, într-un sistem democratic putem
considera alegerile electorale şi opinia publică drept „input-uri” ale politicilor, iar
politicile publice propriu-zise drept rezultate („output-uri”). Cu toate acestea,
chiar dacă sursele şi parametrii puterii în UE s-au modificat, nu există îndoieli în
privinţa faptului că tendinţa sesizabilă este de creştere a autorităţii UE. De la
domeniul cărbunelui şi a oţelului, au fost transferate treptat noi puteri UE
(gradele de intensitate fiind diferite în funcţie de domeniu), în momentul de faţă
fiind acoperite arii diferite, precum cele economice, sociale, de mediu etc.
În anii ’80, pe fondul deciziei de realizare a pieţei unice, Uniunea a fost
cuprinsă de o adevărată „frenezie reglementară” care a dus în cele din urmă la
discuţii privind necesitatea unor intervenţii considerate a fi excesive. Pentru ca

38 | P a g e
Bruxelles-ul să nu mai intervină în domenii fără semnificaţie la nivel comunitar,
Tratatul de la Maastricht aduce în prim-plan conceptul de „subsidiaritate”.
În ciuda aşa-numitului proces de „europenizare” a procesului politic şi în
ciuda temerilor permanent exprimate de anumite ţări privind pierderea
suveranităţii, UE nu are încă puteri directe în domeniul implementării politicilor
iar bugetul de care dispune are dimensiuni extrem de reduse.
Evident, Uniunea nu poate interveni în mod legitim decât în domeniile
prevăzute prin tratate. Limitarea ariei de acţiune reflectă opoziţia între cele două
opţiuni fundamentale, interguvernamentalismul, care sprijină conservarea
suveranităţii statelor membre şi acţiunea concertată a statelor naţiune, şi
federalismul, care susţine necesitatea apariţiei şi dezvoltării de organisme
supranaţionale, într-un context al suveranităţilor în continuă modificare.
Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa
a două modalităţi concrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv
substituirea şi armonizarea (Pierre Le Mire, 2003). Prima modalitate este asimilată
noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora competenţele naţionale
sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea
competenţelor în plan naţional, pe fondul apropierii legislative, în diferite
domenii punctuale.
În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură
cu modul de exercitare al competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de
relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre: de coordonare (situaţie în care
se menţine dreptul naţional, iar dreptul comunitar nu acţionează decât în sensul
reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă (precum în cazul pieţelor
publice, în cazul cărora dreptul naţional şi cel comunitar, deşi acţionează în
aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite), etc. În plus, în cadrul unei politici
comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizării legislative
(de pildă, în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare
prevăzute în Cartea albă, privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul
agroalimentar – directive privind controlul veterinar sau fitosanitar, privind
utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în principal armonizarea legislativă).
În cei peste 50 de ani de existenţă, Comunitatea a elaborat un corpus
legislativ impresionant şi coerent; este vorba de acquis-ul comunitar, care ia
forma textelor decise în comun dar şi a jurisprudenţei (domeniu în care Curtea de
Justiţie are nu numai dreptul de a soluţiona litigii dar şi de a crea drept).
Politicile comune susţin atât integrarea economică, cât şi pe cea politică,
adâncirea procesului de integrare, care vizează în principal economiile statelor

39 | P a g e
membre, depinzând însă în cele din urmă de deciziile politice ale acestora. În
mod progresiv, trecând prin uniunea vamală, piaţa unică, uniunea economică şi
monetară, adâncirea procesului de integrare deschide economiile statelor
participante către schimburile comerciale şi concurenţa internaţională.
Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior, parametrii lor
interni suferă modificări care necesită introducerea unor noi reglementări privind
investiţiile străine, regimul fuziunilor şi achiziţiilor etc. Toate aceste mutaţii
interne ating de o manieră decisivă comportamentul actorilor economici, fie ele
firme multinaţionale, private sau de stat, actorii instituţionali constituindu-se în
grupuri de interes puternice ce vor interveni în procesul decizional pentru a-şi
apăra şi promova propriile interese. Apare astfel cu evidenţă relaţia puternică
care se creează între elita politică şi cea economică, cea dintâi fiind important să
manifeste deschidere şi spirit vizionar, astfel încât să nu se transforme într-o
frână pentru procesul de integrare.
Presiunile economice venite dinspre statele membre, deşi vor influenţa
deciziile şi politicile comune ale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi
suficientă, elementul esenţial, în cele din urmă, fiind reprezentat de acordul creat
între elitele politice şi cele economice, precum şi de existenţa unei viziuni comune
în ceea ce priveşte viitorul.
Opţiunile privind modalităţile concrete prin care pot fi atinse obiectivele
comune pot trece de la cele care susţin întărirea cooperării interguvernamentale
(ceea ce nu presupune o pierdere de suveranitate) la cele privind integrarea
supranaţională (care implică existenţa unui număr important de politici comune
şi, deci, gestionarea în comun a suveranităţii).
În 1957, Tratatul CEE se limita la a instituit trei „politici comune”, care
însoţeau unul din cele mai importante transferuri de competenţe în profitul
Comunităţii: politica agricolă, politica în domeniul transporturilor şi politica
comercială. Treizeci de ani mai târziu, Actul Unic adaugă cinci noi domenii:
politica monetară, socială, a mediului, de coeziune economică şi socială şi de
cercetare-dezvoltare. Tratatul de la Maastricht (în special art. 3 A, actualul art. 4)
adaugă noi competenţe UE, mărind numărul domeniilor de intervenţie la 25 (ca,
de exemplu, politica de întărire a competitivităţii în industrie, reţele
transeuropene, educaţie, formare şi cultură). Dar, dincolo de consacrarea
principiului subsidiarităţii, Tratatul de la Maastricht face trimitere în termeni
destul de ambigui la „măsuri”, „contribuţii”, prin „întărire”, „promovare”,
„încurajare” fără a menţiona însă şi calificativul de „politici comune”.
Ambiguitatea noţiunii se reflectă în practica comunitară prin diversitatea

40 | P a g e
expresiilor utilizate, de la „politici comunitare”, „politici” ale Comunităţii, la
„acţiuni” sau „intervenţii” ale Comunităţii.

 Definiţie - politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli, măsuri,

linii de conduită propuse şi/sau adoptate de instituţiile comunitare.
 Condiţiile apariţiei şi dezvoltării – politicile comune apar şi se dezvoltă
în măsura în care guvernele – părţi contractante într-un tratat – consideră că
interesele particulare ale statelor membre sunt astfel mai bine reprezentate decât
prin politicile naţionale.
 Politici comune sau comunitare? Deşi distincţia nu este foarte uşor de
făcut, majoritatea autorilor sunt de acord că politicile comune sunt cele care
înlocuiesc un număr de elemente esenţiale ale politicilor naţionale, în vreme ce
politicile comunitare sunt cele care susţin şi completează politicile naţionale.
 Caracteristici – politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate
între diferitele părţi implicate în procesul de integrare (guvernele statelor
membre, grupuri de interes, instituţii comunitare etc.). Deciziile privind politicile
comune fundamentale, care pun problema renunţării la anumite atribute ale
suveranităţii, sunt luate de guvernele participante şi înscrise în tratatele semnate
de fiecare din statele membre, iar ulterior ratificate de parlamentele naţionale.
Deciziile privind politicile comune derivate, inclusiv liniile directoare şi actele
juridice bazate pe tratate, sunt de regulă luate de instituţiile comune stabilite prin
tratate, respectându-se procedurile prevăzute de acestea. Formularea politicilor
comune de către instituţiile comune trebuie să răspundă în mod clar unor nevoi
comune, să urmărească atingerea unor obiective comune şi să servească, în
acelaşi timp, unor interese comune. Conform Macmillan English Dictionary, o
politică (policy) reprezintă un set de planuri şi acţiuni agreate de guverne,
partide politice, oameni de afaceri sau alte grupuri, în vreme ce politica (politics)
reprezintă: (1) profesia unui politician, (2) o sumă de credinţe şi atitudini în
legătură cu modul în care trebuie să acţioneze guvernele, (3) studierea modului
în care oamenii câştigă şi folosesc puterea politică (ştiinţa politică).
 Clasificare:
 politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) care
afectează în mod egal condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor
membre (politica socială, în domeniul concurenţei, protecția mediului, politica
regională, politica fiscală);

41 | P a g e
  politici comune sectoriale care vizează numai anumite sectoare ale
economiei statelor membre, în special industria, agricultura, transporturile,
energia etc.;
 politici comune externe care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe
ţări, precum politica comercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării.

De la terminologie la tipologie
Construcţia europeană reprezintă, în cele din urmă, rezultatul unor decizii
de natură politică. Chiar dacă marea majoritate a analiştilor par a fi de acord cu
acest lucru, riscul confuziei terminologice este ridicat şi asta deoarece, pe de o
parte, în limba română (ca şi în limba franceză, de exemplu), termenul
„politică/politici” este asociat cu jocul partidelor politice (politica partidelor
politice) în vreme ce, în limba engleză, conţinutul termenului este altul: o politică
(policy) reprezentând o strategie publică. Dincolo însă de aspectul semantic,
frontiera apare între viziunile naţionale şi abordarea europeană. Pentru toate
subiectele importante, Bruxelles-ul are o anumită strategie, anumite orientări
permanente, independente de abordările naţionale şi de simplu joc instituţional.
Cu alte cuvinte, Uniunea dispune de politici specifice anumitor domenii, a căror
eficacitate depinde de aria respectivă şi de procedurile utilizate.
Dacă pornim de la faptul că în Articolul 3 al TR, prin care se instituiau cele
trei politici comune (politica agricolă comună, politica în domeniul
transporturilor şi politica comercială), nu există absolut nici o definiţie a „politicii
comune”, putem considera că fundamentele juridice sunt aproape inexistente. Ca
urmare a acestui fapt, în timp, s-au manifestat numeroase ezitări terminologice.
Astfel, în „rapoartele generale privind activitatea Comunităţilor”, Comisia, pe
fondul tendinţei evidente de creştere Uniunea Europeană între federalism şi
interguvernamentalism.
Dincolo de aspectele terminologice, problema este, în cele din urmă, cea a
dezvoltării competenţelor comunitare (respectiv cele care revin Comisiei) în
detrimentul competenţelor care revin statelor membre (ceea ce explică de ce, în
acest spaţiu de interferenţă, apar frecvent dispute juridice). Acest ansamblu
trebuie completat prin acorduri complementare, la care subscriu statele membre
reunite în cadrul Consiliului (de exemplu, pentru politica regională, monetară,
industrială sau socială).
În afară de simpla „apropiere a legislaţiilor naţionale”, problema care se
pune este cea a unui veritabil transfer de competenţe statale în beneficiul
Comunităţii, aceasta din urmă fiind autorizată să stabilească reguli şi să conducă

42 | P a g e
o politică proprie. Ca atare, anumiţi autori (P. H. Teigen, C. Megret) fac distincţia
între cele trei politici iniţiale, considerate „politici comune” şi „politicile
comunitare” sau cele „coordonate”. Totuşi, după cum am mai arătat, în practica
comunitară există tendinţa de a nu face distincţia între cele două categorii de
politici („comune” şi „comunitare”). Alţi autori (J. C. Gautron) consideră că
această ultimă abordare nu reprezintă decât o adaptare inteligentă la realităţile
politice şi economice, care reclamă în special unitate şi viteză de reacţie în
procesul de decizie sau de negociere.
Este oare în acest caz posibil să se considere, din dorinţa de echilibru între
realismul şi rigoarea analizei, că prin politici „ale Comunităţii” putem înţelege,
pe de o parte, „politicile comune”, caracterizate printr-un veritabil transfer de
competenţe în profitul Comunităţii şi, pe de altă parte, prin „politicile
comunitare” un simplu ancadrament al politicilor naţionale? Este totuşi de înţeles
că, într-un anumit număr de cazuri, în practică, Comunitatea acţionează adesea
dincolo de textele legale, micşorându-şi sau maximizându-şi competenţele în
funcţie de situaţia concretă respectivă.
Într-adevăr, urmare a principiului originar conform căruia Comunitatea nu
dispune decât de competenţe exprese, generate de renunţarea la suveranitate
consimţită de statele semnatare ale Tratatelor de Aderare, politicile comune s-au
limitat iniţial (în Tratatul CE) la cele trei politici consacrate prin art. 3 şi
confirmate prin articole specifice (art. 110 pentru politica comerciala – actualul
art. 131, art. 38 pentru PAC, actualul art. 32 şi art. 74 pentru politica
transporturilor, actualul art. 70). Ca urmare a efectului de spill-over, competenţele
comunitare s-au extins în noi domenii. Astfel, prin Actul Unic cinci noi domenii
devin de competenţa UE: politica monetară, politica socială, politica mediului,
politica de coeziune economică şi socială şi politica de cercetare-dezvoltare. Prin
Tratatul de la Maastricht, numărul de domenii creşte la peste 20, adăugându-se
domenii noi, precum: creşterea competitivităţii industriale, reţele transeuropene,
educaţie, formare, cultură etc.).
Tratatul Constituţional/de la Lisabona aduce un plus de claritate, grupând
competenţele UE în trei categorii mari, respectiv:
• competenţe exclusive, pentru domeniile în care numai UE poate legifera şi adopta
acte obligatorii din punct de vedere juridic, precum politica în domeniul
concurenţei, politica comercială comună, uniunea vamală sau politica monetară
pentru zona euro;
• competenţe partajate, pentru domeniile în care şi UE şi statele membre au dreptul
de a legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic precum piaţa

43 | P a g e
 internă, agricultură şi pescuit, transport şi reţele transeuropene, energie, coeziune
economică şi socială etc.
• acţiuni de sprijin, coordonare sau complementare – precum politica industrială,
educaţie, formare profesională, cultură etc.
Acestor trei domenii li se adaugă:
• domeniul politicii externe şi de securitate comună;
• politicile coordonate care se întâlnesc în domeniul economic şi al ocupării forţei
de muncă.
Competențe exclusive Competențe partajate Competențe privind Competențe privind
(Art. 3 TFUE) (Art. 4 TFUE) acţiuni de sprijin, stabilirea unor
coordonare sau aranjamente prin care
complementare statele membre trebuie
(Art. 6 TFUE) să ăși coordoneze
politicile (Art. 5 TFUE)
customs union internal market  protection and  economic policy
the establishing of the social policy, limited improvement of human employment
competition rules to the aspects defined in health  social policy
necessary for the the TFEU  industry
functioning of the economic, social and  culture
internal market territorial cohesion  tourism
monetary policy for agriculture and  education, vocational
the member states fisheries, excluding the training, youth and
whose currency is the conservation of marine sport
euro biological resources  civil protection
conservation of environment  administrative
marine biological consumer protection cooperation
resources under the transport Legally binding EU acts in
common fisheries policy trans-European these areas cannot imply
common commercial networks the harmonisation of
policy energy national laws or
concluding area of freedom, regulations.
international security and justice
agreements common safety
 when their conclusion is concerns in public
required by a legislative health matters, limited
act of the EU to the aspects defined in
 when their conclusion is the TFEU
necessary to enable the research,
EU to exercise its technological
internal competence development and space
 in so far as their development
conclusion may affect cooperation and
common rules or alter humanitarian aid
their scope

Sursa:http://ec.europa.eu/citizensinitiative/public/competences/faq?lg=en#q1

44 | P a g e
 O altă modalitate de clasificare (P. le Mire, 2003, p 219) are în vedere gradul
de avans atins în domeniul integrării, situaţie în care, în capul listei se plasează
politica comercială, politică care reflectă competenţele exclusive ale Comunităţii
(cu posibilitatea încheierii de acorduri mixte). Politica agricolă comună este şi ea
considerată a fi una extrem de integrată, cel puţin în ceea ce priveşte politica
pieţelor (organizarea comună de piaţă). Pe o poziţie similară se plasează şi
politica monetară care, oricum ar fi prezentată realitatea, prezintă caracteristicile
unei politici comune. Pe de altă parte pot fi avute în vedere şi aşa numitele
politici „coordonate” care se caracterizează prin partajarea competenţelor şi prin
complementaritate în definirea acţiunilor.
Modalitatea de clasificare propusă de Tratatul Constituţional - generată
tocmai de nevoia de simplificare şi clarificare inclusiv în acest domeniu, separă
competenţele Uniunii în trei categorii mari: competenţe exclusive, partajate şi de
sprijin (complementare), la care adaugă, pe de o parte, politica de coordonare în
domeniul economic şi al ocupării forţei de muncă şi, pe de altă parte, politica
externă şi de securitate comună şi politica de apărare.
Toate aceste abordări de natură diferită demonstrează totuşi caracterul
extrem de pragmatic al construcţiei europene şi existenţa unei game diverse de
intervenţii comunitare, care marchează gradul de avans atins în procesul
integrării, de la simpla apropiere a legislaţiilor, la veritabile politici comune, după
cum sublinia Le Mire (Pierre le Mire, 2003).

2.4.Mecanisme decizionale

Din perspectiva mecanismelor decizionale, trăsătura specifică politicilor

comune o reprezintă diversitatea. Aşa de pildă, Tratatele prevăd posibilitatea
luării deciziilor prin vot cu majoritate simplă, calificată sau cu unanimitate, în
cadrul unor proceduri care s-au multiplicat pe măsură ce procesul de integrare a
avansat (în special în ceea ce priveşte gradul de participare al Parlamentului
European).
Cea mai importantă parte a jocului instituţional se poartă între trei actori
principali, Consiliul, Comisia şi Parlamentul, asistaţi de Curtea de Justiţie, ca de
un arbitru. Între cei trei, puterile sunt repartizate relativ echilibrat, fiecare actor
având propria sa partitură. În funcţie de domeniul în discuţie, tratatele definesc
modalităţi şi proceduri decizionale diferite:
 pentru luarea deciziei – variaţia esenţială rezidă în modalitatea de vot;

45 | P a g e
  în ceea ce priveşte procedurile, în ciuda variaţiilor destul de numeroase (pot fi
identificate peste 20 de modalităţi diferite), două elemente esenţiale trebuie avute
în vedere:
– în anumite situaţii, Comisia este delegată să decidă singură;
– deciziile care revin Consiliului sunt precedate de una, două sau trei
consultări cu PE (procedura de codecizie, de pildă, caută să asigure echilibrul
între cei trei actori, sporind pentru aceasta rolul care revine PE).

Principalele categorii de mecanisme decizionale:

1. Procedura de consultare
o A fost specifică manierei iniţiale de adoptare a deciziilor, fiind astăzi păstrată
pentru foarte puţine domenii.
o Rolul Parlamentului European (PE) este doar consultativ: PE emite o opinie sau
propunere de amendare a iniţiativelor legislative, pe care Consiliul le poate lua
sau nu în considerare.
o Această procedură se aplică, de pildă, în cazul revizuirii preţurilor agricole.
2. Procedura de cooperare
o Introdusă prin Actul Unic, reprezintă o formă mai evoluată de adoptare a
deciziilor, oferind PE un rol mai important.
o Presupune existenţa a două lecturi ale propunerilor făcute de către Comisie, ceea
ce oferă PE posibilitatea să amendeze propunerile acesteia sau poziţia iniţială a
Consiliului.
o Pentru a putea ignora amendamentele PE, Consiliul are nevoie de unanimitate.
o Se aplică în numeroase domenii: fonduri structurale, cercetare, mediu, relaţii
externe etc.
o Tratatul de la Nisa propune renunţarea la această procedură pe măsura adâncirii
procesului integrării europene.
3. Procedura de codecizie
o Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, sporeşte semnificativ rolul PE în cadrul
procesului decizional, oferind PE puterea de a decide pe plan de egalitate cu
Consiliul; a dus la creşterea numărului de decizii adoptate cu majoritate
calificată.
o Tratatul de la Amsterdam modifică procedura de codecizie în sensul simplificării.

În linii mari, procedura de codecizie este astfel structurată:

• Dacă PE şi Consiliul cad de acord asupra propunerii Comisiei, aceasta este
aprobată.

46 | P a g e
• Dacă există un dezacord, PE poate fie să accepte poziţia comună a Consiliului, fie
să o respingă sau să o amendeze, cu votul majorităţii membrilor.
• Dacă Consiliul nu acceptă amendamentele, se convoacă un comitet de conciliere
format din reprezentanţii celor trei instituţii, după care PE şi Consiliul votează
acordul realizat/poziţia comună; în caz de dezacord, propunerea nu este
adoptată.
• Se aplică în numeroase domenii: libera circulaţie a lucrătorilor, protecţia
consumatorilor, educaţie, cultură, sănătate, reţele trans-europene etc.

Uniunea Europeană este o comunitate de drept. Această comunitate are următoarele

baze juridice (acquis communitaires”):29
• Textele de înfiinţare
- Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) -
Paris, 1951;
- Tratatele de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) - Roma, 1957;
- Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (1972), Greciei
(1979), Spaniei şi Portugaliei (1985), Austriei, Suediei şi Finlandei (1994);
- Actul Unic European (1986);
- Tratatul Uniunii Europene (Maastricht, 1992);
- Tratatul de la Amsterdam (1997);
- Tratatul de la Nisa (2001);
- Tratatul de la Lisabona (2007).

• Dreptul comunitar

29
Cezar Bîrzea, Politicile și insituțiile Uniunii Europene, Suport de curs, București, 2000

47 | P a g e
 Este vorba de noi principii de drept care asigură legitimitatea şi autonomia
instituţiilor europene. Conform Tratatului CEE (art. 189), dreptul comunitar se bazează
pe următoarele principii:
- reglementarea are “un efect general, este obligatorie în toate elementele sale şi este
direct aplicabilă în orice stat membru;
- directiva comunitară este o lege-cadru care obligă orice stat membru în ce priveşte
rezultatele, dar care lasă instanţelor naţionale competenţa în raport cu mijloacele şi
modalitatea de realizare a acestor rezultate;
- decizia este obligatorie, însă nu se adresează decât persoanelor/întreprinderilor şi
statelor membre, luate individual;
- recomandările, avizele şi rezoluţiile Consiliului de Miniştri nu au valoare
constrângătoare.
• Jurisprudenţa
Curtea de Justiţie a UE este competentă să aplice dreptul comunitar şi să asigure o
interpretare uniformă a acestuia care să se impună jurisdicţiilor naţionale.
Jurisprundenţa derivată din dreptul comunitar se bazează pe următoarele trei principii:
- principiul aplicării imediate, conform căruia aplicarea unei norme europene
obligatorii (reglementare, directivă sau decizie comunitară) nu poate fi modificată sau
întârziată prin intervenţia legislatorului naţional;
- principiul aplicării directe stipulează ca o persoană particulară să se poată prevala,
faţă de judecătorul său naţional, de aplicarea unei reglementări, directive sau decizii
comunitare;
- principiul primatului, respectiv al prevalenţei dreptului comunitar faţă de dreptul
naţional.

48 | P a g e
 CAPITOLUL 3. PIAȚA INTERNĂ UNICĂ

3.1. Cadrul general

Piaţa internă este un spaţiu fără frontiere interne, care asigură libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Actuala dezbatere privind piaţa internă
a fost relansată de instituţiile europene odată cu comunicarea privind strategia „Europa
2020”, raportul Comisiei intitulat „O nouă strategie pentru piaţa unică – în beneficiul
economiei și al societăţii europene”, comunicarea intitulată „Actul privind piaţa unică –
Douăsprezece pârghii pentru stimularea creșterii și întărirea încrederii, și o serie de
rezoluţii ale Parlamentului European (de exemplu, „Finalizarea pieţei unice digitale”, „O
piaţă unică digitală competitivă – guvernarea electronică, un vârf de lance”). Unul dintre
domeniile de progres cele mai promiţătoare și mai provocatoare este piaţa unică digitală.
Aceasta creează noi oportunităţi pentru a dinamiza economia (de exemplu prin comerţul
electronic), reducând, în același timp, birocraţia (de exemplu, prin e-guvernare). Piaţa
unică digitală scoate în evidenţă domenii în care actualele reglementări și practici de
afaceri nu sunt la înălţimea oportunităţilor create de tehnologiile informaţiei și
comunicării.

Temei juridic
Articolul 4 alineatul (2) litera (a) și articolele 26, 27, 114 și 115 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFEU).
Obiective
Piața comună creată prin Tratatul de la Roma din 1958 viza eliminarea barierelor
comerciale dintre statele membre cu scopul de a crește prosperitatea economică și de a
contribui la o „uniune tot mai profundă între națiunile Europei”. Actul Unic European
din 1986 a inclus în Tratatul CEE obiectivul de a crea o piață internă, definind-o ca „un
spațiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”. Acum că a fost adoptat cadrul legal privind
piața internă, dezbaterea se concentrează asupra eficacității și impactului
reglementărilor UE. Este necesară o abordare care să se centreze pe finalizarea
transpunerii, a punerii în aplicare și a executării normelor privind piața internă,
mergând către ceea ce s-ar putea numi „gestionarea” pieței interne și „parteneriatul”
dintre instituțiile UE și autoritățile naționale.
Realizări
A. Piața comună din 1958

49 | P a g e
Piața comună, obiectivul principal al Tratatului de la Roma, viza contopirea în cea mai
mare măsură posibilă a economiilor statelor membre prin: o uniune vamală cu un tarif
extern comun; libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și, într-o anumită
măsură, a capitalului; eliminarea restricțiilor cantitative (contingente) și a măsurilor cu
efect echivalent. Uniunea vamală (finalizată la 1 iulie 1968), desființarea contingentelor,
libera circulație a persoanelor și lucrătorilor și un anumit nivel de armonizare fiscală
prin introducerea generală a TVA (1970) au fost realizate înaintea încheierii perioadei de
tranziție (1 ianuarie 1970). Cu toate acestea, libera circulație a mărfurilor și a serviciilor
și libertatea de stabilire erau în continuare restricționate din cauza practicilor
anticoncurențiale persistente impuse de autoritățile publice, măsuri având un efect
echivalent restricțiilor cantitative, și a normelor naționale tehnice existente privind
bunurile. La jumătatea anilor 1980, libera circulație a serviciilor și libertatea de stabilire
(exceptând anumite profesii, precum doctorii) nu erau nu erau încă realizate pe deplin.

B. Lansarea pieței interne în anii 1980 și Actul Unic European

Absența progreselor spre finalizarea pieței interne a fost în mare parte atribuită alegerii
unei metode de armonizare legislativă prea detaliate și impunerii unanimității ca
modalitate de vot pentru deciziile Consiliului. Conform raportului Cecchini („Costul
non-Europei”) prezentat în martie 1988, costurile economice ale acestei întârzieri au fost
semnificative, fiind estimate între 4,25-6,5% din PIB. La jumătatea anilor 1980,
dezbaterea politică cu privire la acest aspect a determinat CEE să ia în considerare o
abordare mai aprofundată a obiectivului de eliminare a barierelor comerciale: piața
internă. Proiectul a fost aprobat în 1985, când Consiliul European a stabilit sfârșitul
anului 1992 ca termen de finalizare a pieței interne și a solicitat Comisiei să pregătească
un program care să cuprindă o listă de acte care trebuie adoptate și un calendar pentru
punerea în aplicare. În 1985, Comisia a adoptat Cartea albă, în care erau enumerate
majoritatea măsurilor legislative care trebuiau să fie adoptate (aproximativ 300), grupate
în cadrul a trei obiective principale: eliminarea frontierelor fizice, tehnice și fiscale.
Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a stabilit 31 decembrie 1992 ca
termen precis pentru finalizarea pieței interne. Acesta a consolidat, totodată,
mecanismul decizional pentru piața internă, introducând votul cu majoritate calificată
pentru aspecte precum tariful vamal, libertatea de a presta servicii, libera circulație a
capitalului și apropierea legislațiilor naționale. Până la expirarea termenului limită
fuseseră adoptate peste 90% din actele legislative enumerate în Cartea albă din 1985, în
mare măsură prin folosirea regulii majorității calificate.

C. Către o responsabilitate comună pentru finalizarea pieței interne

Piața internă constituie cel mai mare spațiu de acest fel din lume, reunind în jur de 500
de milioane de consumatori. Aceasta a contribuit semnificativ la prosperitatea și
integrarea economiei europene. Piața internă a condus la intensificarea schimburilor
comerciale în cadrul UE cu cca 15% pe an în ultimul deceniu; a crescut productivitatea și
50 | P a g e
a redus costurile prin eliminarea formalităților vamale, armonizarea sau recunoașterea
reciprocă a normelor tehnice și a prețurilor reduse ca rezultat al concurenței; a generat o
creștere suplimentară de 1,8% în ultimii 10 ani și a creat aproximativ 2,5 milioane de
locuri de muncă în plus, reducând, în același timp, diferențele dintre nivelurile de
venituri din statele membre. Noua strategie pentru piața internă pentru perioada 2003 –
2010 s-a concentrat asupra necesității de a facilita libera circulație a mărfurilor, de a
integra piața serviciilor, de a reduce impactul obstacolelor fiscal și de a simplifica
reglementările de mediu. S-au obținut progrese substanțiale în ceea ce privește
liberalizarea serviciilor de transport, telecomunicații, electricitate, gazului și serviciile
poștale. Rata de transpunere (măsurată prin „deficitul de transpunere”, care reprezintă
procentajul de directive care nu au fost transpuse în toate statele membre) a scăzut la
0,9% în 2010, dar a crescut la 1,2% în septembrie 2011-ținta intermediară era de 1%.
Tabloul de bord al Comisiei privind piața internă pentru anul 2012 a constatat că, deși
procentajul mediu al actelor legislative netranspuse încă la nivel național rămâne sub
ținta convenită de 1%, unele state membre nu vor putea depăși întârzierea considerabilă
„fără a lua măsuri drastice”. În comunicarea sa intitulată „O mai bună guvernanță a
pieței unice”, Comisia a solicitat statelor member să realizeze obiectivul de 0% privind
transpunerea cu întârziere sau incorectă a directivelor. Comisia a solicitat, de asemenea,
ca procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor să fie reduse, iar executarea
corespunzătoare a hotărârilor Curții de Justiție să fie asigurată prin procedurile de plată
a unor daune cominatorii. Comisia a propus măsuri orizontale precum accentuarea
necesității unui nou regulament clar, ușor de pus în aplicare, mai buna utilizare a
instrumentelor IT existente pentru a sprijini participanții în exercitarea drepturilor lor în
domeniul pieței unice și stabilirea de centre naționale pentru supravegherea funcționării
pieței unice. Supravegherea este parte integrală a rapoartelor anuale privind integrarea
pieței unice în contextual procesului semestrului european. Raportul pentru anul 2013 a
subliniat că doar un stat membru (Danemarca) a realizat noul obiectiv de 0% privind
deficitul de transpunere și că rețeaua SOLVIT online de soluționare a problemelor nu a
fost folosită la întreaga ei capacitate.

D. Relansarea pieței interne în 2010

Având în vedere că nu a fost fructificat încă întregul potențial al pieței interne, iar
Europa s-a schimbat în urma procesului de reunificare, extindere și integrare mai
aprofundată după crearea pieței unice, Parlamentul, Consiliul și Comisia au depus
recent eforturi suplimentare pentru relansarea pieței interne, cu scopul de a da un nou
impuls pieței unice europene și de a aduce în centrul politicii privind piața unică
populația, consumatorii și IMM-urile.
În mai 2010, Comisia a publicat un raport intitulat „O nouă strategie pentru piața
unică – în beneficiul economiei și al societății europene”, care se referă la toate politicile
relevante (politicile privind concurența, consumatorii, domeniul digital, politica fiscală
și alte politici). Acesta prezintă, de asemenea, mai multe inițiative care urmăresc să
51 | P a g e
consolideze piața internă prin eliminarea obstacolelor rămase. Acesta raport a pregătit
terenul pentru comunicarea Comisiei intitulată „Către un Act privind piața unică”, în
care Comisia a prezentat o serie de măsuri destinate stimulării economiei europene și
creării de locuri de muncă, adoptând astfel o politică privind piața unică mai
ambițioasă. În continuarea comunicării din 11 ianuarie 2012, intitulată „Un cadru
coerent pentru creșterea încrederii în piața unică digitală a comerțului electronic și a
serviciilor online”, în iunie 2012, Comisia a publicat o comunicare intitulată „O mai
bună guvernanță a pieței unice”. Aceasta propunea ca accentul să se pună pe sectoarele
cu cel mai mare potențial de creștere economică în 2012 și 2013, adică industriile de rețea
(de exemplu energia și telecomunicațiile) și sectoarele-cheie privind serviciile (comerțul,
serviciile pentru întreprinderi, intermedierea financiară și transporturile).
În octombrie 2012, Comisia a prezentat un al doilea set de propuneri - Actul privind
piața unică II - pentru a dezvolta în continuare piața unică și a exploata potențialul
nevalorificat al acesteia, ca motor al creșterii. Actul privind piața unică II stabilește 12
măsuri-cheie care să fie adoptate fără întârziere de instituțiile UE. Aceste măsuri se
concentrează pe patru vectori esențiali de creștere, ocupare a forței de muncă și
încredere: rețelele integrate, mobilitatea transfrontalieră a persoanelor și
întreprinderilor, economia digitală și măsuri care sporesc coeziunea și avantajele
consumatorilor. Actul privind piața unică II merge pe urmele unui set inițial de măsuri
prezentat de Comisie –Actul privind piața unică I – și cuprinde următoarele măsuri
vizând o piață mai aprofundată și mai bine integrată:
 mobilitatea întreprinderilor (de exemplu introducerea unor dispoziții de
mobilizare a investițiilor pe termen lung, modernizarea procedurilor de insolvabilitate și
sprijinirea creării unui mediu care să ofere o a doua șansă antreprenorilor în dificultate);
 economia digitală (ca etapă în direcția finalizării pieței unice digitale până în
2015, Comisia propune promovarea comerțului electronic în UE, prin facilitarea
utilizării serviciilor de plată electronică, făcându-le mai fiabile și mai competitive;
trebuie, totodată, soluționate cauzele principale ale lipsei de investiții în conexiunile în
bandă largă rapide, iar facturarea electronică trebuie să devină norma în procedurile de
achiziții);
 încrederea consumatorului (de exemplu prin introducerea unor măsuri care să
asigure accesul generalizat la conturile bancare, precum și tarife bancare transparente și
comparabile și posibilitatea de a schimba mai ușor contul bancar).
Comisia trebuia să prezinte toate propunerile legislative esențiale referitoare la Actul
privind piața unică II până în primăvara anului 2013 și propunerile nelegislative până la
sfârșitul anului 2013. Se va solicita Parlamentului și Consiliului să adopte propunerile
legislative în mod prioritar.

52 | P a g e
3.2. Libera circulație a mărfurilor
Libera circulație a mărfurilor, prima dintre cele patru libertăți fundamentale ale pieței
interne, este garantată prin eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative,
precum și prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent. Principiul
recunoașterii reciproce, eliminarea barierelor fizice și tehnice și promovarea
standardizării au fost adăugate în vederea continuării finalizării pieței interne.
Adoptarea noului cadru legislativ (NCL) în 2008, a consolidat în mod semnificativ
normele de comercializarea a produselor, libera circulație a mărfurilor, sistemul de
supraveghere a pieței UE și marcajul CE. Principiul recunoașterii reciproce a fost, de
asemenea, consolidat și se aplică în prezent unei game largi de produse care nu fac
obiectul armonizării la nivelul UE.
Temei juridic
Articolele 26 și 28-37 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Obiective
Libera circulație a mărfurilor provenite din statele membre sau a mărfurilor care provin
din țări terțe și se află în liberă circulație în statele membre constituie unul dintre
principiile fundamentale ale tratatului (articolul 28 din TFUE). Inițial, libera circulație a
mărfurilor era considerată parte integrantă a uniunii vamale dintre statele membre,
implicând desființarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative asupra schimburilor
comerciale și a măsurilor echivalente și stabilirea unui tarif exterior comun pentru
Comunitate. Mai târziu, accentul a fost pus pe eliminarea tuturor obstacolelor rămase în
calea liberei circulații a mărfurilor în scopul creării pieței interne – o zonă fără frontiere
interne în interiorul căreia mărfurile să poată circula la fel de liber ca pe o piață
națională.
Realizări
Eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative (contingente) dintre statele
membre a fost realizată la 1 iulie 1968, și anume cu un an și jumătate mai devreme.
Acest termen nu a fost respectat și în cazul obiectivelor suplimentare, și anume
interzicerea măsurilor care au un efect echivalent și armonizarea legislațiilor naționale
relevante. Aceste obiective au devenit de o importanță fundamentală în efortul constant
de realizare a liberei circulații a mărfurilor.
a.Interzicerea taxelor cu efect echivalent celui al taxelor vamale: articolul 28 alineatul
(1) și articolul 30 din TFUE
Având în vedere că nu există nicio definiție a acestui concept în tratat, jurisprudența a
fost nevoită să ofere o definiție. Curtea de Justiție a Uniunii Europene consideră că orice
taxă, indiferent de denumirea ei sau de modul de aplicare, „care, impusă asupra unui
produs importat dintr-un stat membru, dar nu și asupra unui produs intern similar, are,
prin modificarea prețului, același efect asupra liberei circulații a mărfurilor ca și o taxă
vamală” și poate fi considerată ca fiind o taxă cu efect echivalent, indiferent de natura

53 | P a g e
sau forma acesteia (cauzele 2/62 și 3/62, 14 decembrie 1962, și cauza 232/78, 25
septembrie 1979).
b.Interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui al restricțiilor cantitative: articolele
34 și 35 din TFUE
În hotărârea Dassonville, Curtea de Justiție a formulat opinia conform căreia toate
normele comerciale dispuse de către statele membre care pot să împiedice, direct sau
indirect, în mod real sau potențial, comerțul intracomunitar trebuie să fie considerate ca
măsuri având un efect echivalent celui al restricțiilor cantitative (cauzele 8/74, 11 iulie
1974 și punctele 63-67 din cauza C-320/03, 15 noiembrie 2005). Argumentarea Curții a
fost dezvoltată mai departe în jurisprudența „Cassis de Dijon” (cauza 120/78,
20 februarie 1979), stabilind principiul potrivit căruia orice produs fabricat și
comercializat legal într-un stat membru în conformitate cu normele echitabile și
tradiționale ale acestuia și cu procesele de fabricație existente în țara respectivă
trebuie să fie autorizat pe piața oricărui alt stat membru. Aceasta a fost argumentația
principală care stă la baza dezbaterii privind definirea principiului recunoașterii
reciproce inclusiv în absența armonizării. Ca urmare, chiar și în lipsa unor dispoziții
europene de armonizare (legislația secundară a UE), statele membre sunt obligate să
permită circulația și introducerea pe piețele lor a produselor fabricate și comercializate
legal într-un alt stat membru.
Trebuie remarcat că domeniul de aplicare al articolului 34 din TFUE este limitat de
jurisprudența Keck, conform căreia anumite modalități de vânzare nu intră în domeniul
de aplicare al acestui articol, cu condiția ca ele să nu fie discriminatorii (și anume,
acestea se aplică tuturor comercianților în cauză care își desfășoară activitatea pe
teritoriul național și afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea
produselor naționale și a celor provenind din alte state membre) (cauzele conexate C-
267/91 și C-268/91, 24 noiembrie 1993).
c.Excepții de la interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui al restricțiilor
cantitative
Articolul 36 din TFUE permite statelor membre să ia măsuri cu un efect echivalent celui
al restricțiilor cantitative atunci când acestea se justifică prin considerente generale,
neeconomice (de exemplu motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță
publică. Astfel de excepții de la principiul general trebuie interpretate în mod strict, iar
măsurile naționale nu pot constitui un mijloc de discriminare arbitrară sau de restricție
disimulată în comerțul dintre statele membre. Excepțiile nu mai pot fi justificate în cazul
în care un act legislativ al Uniunii, care interzice astfel de excepții, a intrat în vigoare în
domeniul respectiv. În cele din urmă, măsurile trebuie să aibă un efect direct asupra
intereselor publice care trebuie protejate și nu trebuie să depășească nivelul necesar
(principiul proporționalității).
În plus, Curtea de Justiție a admis în jurisprudența sa (cauza „Cassis de Dijon”) că
statele membre pot face excepții de la interzicerea măsurilor având efect echivalent
restricțiilor cantitative în baza cerințelor obligatorii (legate, printre altele, de eficiența
54 | P a g e
controlului fiscal, echitabilitatea tranzacțiilor comerciale, protecția consumatorilor și
protecția mediului). Statele membre trebuie să notifice Comisiei măsurile naționale de
derogare. Au fost introduse proceduri pentru schimbul de informații și un mecanism
de monitorizare pentru a facilita supravegherea unor astfel de măsuri naționale de
derogare (așa cum se prevede la articolele 114 și 117 din TFUE, în Decizia nr. 3052/95/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 1995 și în Regulamentul
(CE) nr. 2679/98 al Consiliului din 7 decembrie 1998). Principiul a fost oficializat și în
Regulamentul (CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă, adoptat în 2008 ca
parte a așa-numitului nou cadru legislativ (NCL).
d.Armonizarea legislațiilor naționale
Începând cu sfârșitul anilor '70, s-au făcut eforturi considerabile în vederea armonizării
legislațiilor naționale. Adoptarea dispozițiilor de armonizare a permis eliminarea
obstacolelor create de dispozițiile naționale, făcându-le neaplicabile, și stabilirea de
norme comune vizând atât garantarea liberei circulații a mărfurilor și bunurilor, cât și
respectarea celorlalte obiective stabilite în Tratatul CE, cum ar fi cele legate de protecția
mediului și a consumatorilor, concurență etc.
Armonizarea a fost facilitată în continuare de introducerea regulii majorității calificate,
necesară în cazul majorității directivelor privind finalizarea pieței unice (articolul 95 din
Tratatul CE, modificat prin Tratatul de la Maastricht) și de adoptarea unei noi abordări
propuse în Cartea albă a Comisiei din iunie 1985 cu scopul de a se evita un proces
costisitor și detaliat de armonizare. În noua abordare bazată pe Rezoluția Consiliului din
7 mai 1985 (confirmată în Rezoluția Consiliului din 21 decembrie 1989 și în Decizia
93/465/CEE a Consiliului), principiul de bază este recunoașterea reciprocă a normelor
naționale. Armonizarea trebuie să se limiteze la cerințele esențiale și este justificată
atunci când normele naționale nu pot fi considerate echivalente și creează restricții.
Directivele adoptate în cadrul noii abordări au scopul dublu de a asigura libera
circulație a mărfurilor prin armonizarea tehnică a unor sectoare întregi și de a garanta
un nivel înalt de protecție a obiectivelor de interes public la care se face referire în
articolul 114 alineatul (3) din TFUE (de exemplu jucăriile, materialele de construcții,
utilajele, aparatele pe bază de gaz și echipamentele terminale de telecomunicații).
e.Finalizarea pieței interne
Crearea pieței unice a impus eliminarea tuturor obstacolelor rămase în calea liberei
circulații a mărfurilor. Cartea albă a Comisiei din iunie 1985 a identificat obstacolele
fizice și tehnice care trebuiau îndepărtate și măsurile care trebuiau luate de către
Comunitate în acest scop. Majoritatea acestor măsuri au fost deja adoptate. Cu toate
acestea, este în continuare nevoie de reforme substanțiale pentru ca piața unică să poată
face față provocărilor progresului tehnologic, care este factorul-cheie pentru a
îmbunătăți competitivitatea UE pe piața mondială.

55 | P a g e
3.3. Libera circulație a lucrătorilor
Una dintre cele patru libertăți de care se bucură cetățenii Uniunii este libera circulație a
lucrătorilor. Aceasta implică dreptul lucrătorilor la liberă circulație și ședere, drepturile
de intrare și ședere pentru membrii familiilor lor, precum și dreptul de muncă într-un
alt stat membru. Aceste drepturi sunt însoțite de anumite restricții, în special în ceea ce
privește drepturile de intrare și ședere și dreptul de muncă în sectorul public. În plus, în
unele țări, se aplică restricții pentru cetățenii din „noile ”state membre.
Temei juridic
Articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TEU) și articolul 4
alineatul (2) litera (a), articolele 20, 26 și 45-48 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE);
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora; Regulamentul (UE) nr.
492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii; Regulamentul (CE) nr.
883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și Regulamentul (CE) nr.
987/2009 de punere în aplicare a acestuia;
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Obiective
Libera circulație a lucrătorilor este unul dintre principiile fondatoare ale UE, este
prevăzută la articolul 45 din TFUE și constituie un drept fundamental al lucrătorilor.
Aceasta presupune eliminarea oricărei discriminări bazate pe cetățenie a lucrătorilor din
statele membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții
de muncă și de angajare.
Realizări
La sfârșitul anului 2012, potrivit datelor Eurostat, 2,8% dintre cetățenii Uniunii (14,1
milioane de persoane) locuiau în alte state membre decât cele ale căror cetățeni sunt.
Conform unui sondaj Eurobarometru din 2010, 10 % dintre persoanele din UE
chestionate au declarat că, la un moment dat în trecut, au locuit și au lucrat în altă țară,
în timp ce 17% și-au manifestat intenția de a profita de dreptul la libera circulație în
viitor.
a.Regimul general actual în materie de liberă circulație
Orice resortisant al unui stat membru are dreptul de a-și căuta un loc de muncă într-un
alt stat membru, în conformitate cu reglementările relevante aplicabile lucrătorilor
naționali. Acesta are dreptul de a primi din partea oficiului național pentru ocuparea
forței de muncă același sprijin ca și resortisanții statului membru gazdă, fără nicio
discriminare în temeiul cetățeniei, și are, de asemenea, dreptul de a rămâne în statul
membru gazdă pentru o perioadă suficient de lungă încât să poată să își caute un loc de
muncă, să candideze pentru un post și să fie recrutat. Acest drept se aplică, de
asemenea, tuturor lucrătorilor din alte state membre, fie că au contracte permanente, fie
că sunt lucrători sezonieri sau transfrontalieri sau furnizori de servicii. Lucrătorii nu pot

56 | P a g e
fi discriminați în ceea ce privește, de pildă, cerințele legate de limbă, care trebuie să se
limiteze la a fi rezonabile și necesare pentru locul de muncă în cauză.
1.Drepturile la liberă circulație și ședere ale lucrătorilor
a.Libera circulație
Directiva 2004/38/CE introduce cetățenia Uniunii ca statut de bază pentru resortisanții
statelor membre atunci când își exercită dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul
UE. Orice cetățean al Uniunii are drept de ședere pe teritoriul unui alt stat membru în
primele trei luni, necondiționat și fără a trebui să îndeplinească nicio formalitate. Pentru
perioade mai lungi, statul membru gazdă poate solicita cetățenilor să își înregistreze
prezența într-un termen rezonabil și care să nu genereze discriminări. În funcție de
durata șederii, poate fi necesară și îndeplinirea altor formalități.
b.Șederea
Dreptul de ședere al lucrătorilor migranți pentru o perioadă de peste trei luni face în
continuare obiectul unor condiții, care variază în funcție de statutul lucrătorului
(angajat, lucrător care desfășoară o activitate independentă, pensionar, lucrător detașat
sau lucrător concediat). Cetățenii Uniunii primesc dreptul de ședere permanentă în
statul membru gazdă, după o perioadă de cinci ani de ședere legală neîntreruptă.
2.Drepturile de intrare și de ședere pentru membrii familiei
Directiva 2004/38/CE a modificat Regulamentul 1612/68/CEE cu privire la reîntregirea
familiei și a extins definiția de „membru al familiei” (limitată anterior la soț/soție,
descendenți sub vârsta de 21 de ani sau copii aflați în întreținere și ascendenți aflați în
întreținere) pentru a include parteneri înregistrați, dacă legislația statului membru
gazdă consideră că un parteneriat înregistrat este echivalentul unei căsătorii. Indiferent
de cetățenia pe care o dețin, acești membri ai familiei au dreptul de ședere în aceeași țară
cu lucrătorul.
3.Ocuparea forței de muncă
a.Recrutarea și tratamentul la locul de muncă
În ceea ce privește condițiile de muncă și de încadrare în muncă de pe teritoriul statului
membru gazdă, lucrătorii care sunt resortisanți ai altui stat membru nu pot fi tratați
diferit de lucrătorii naționali din cauza cetățeniei lor. Aceasta se aplică în special în cazul
chestiunilor legate de recrutare, concediere și remunerare, precum și măsurilor de
formare și reconversie profesională. Resortisanții unui stat membru care lucrează în alt
stat se bucură de aceleași drepturi în materie de prestații sociale și beneficii fiscale,
precum și de acces la locuințe ca lucrătorii naționali și au dreptul la egalitate de
tratament în ceea ce privește exercitarea drepturilor sindicale.
b.Dreptul de a rămâne în statul membru gazdă după încetarea activității
Acest drept a fost instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 1251/1970 și trebuie considerat
în contextul Directivei 2004/38/CE. Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă au
dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de șase luni, necondiționat, dacă vor
continua să caute un loc de muncă în statul membru gazdă și au o „șansă realăˮ în acest
sens. După dobândirea dreptului de ședere permanentă în statul membru gazdă,
57 | P a g e
cetățenii Uniunii nu mai sunt supuși niciunei condiții (cum ar fi cea legată de mijloacele
financiare suficiente), însă pot, dacă este necesar, să apeleze la serviciile de asistență
socială din statul membru gazdă, la fel ca resortisanții acestui stat.
Restricții privind libera circulație
1.Restricții privind dreptul de intrare și de ședere
Tratatul permite unui stat membru să refuze unui cetățean al Uniunii dreptul de intrare
și ședere din motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică.
Măsurile care afectează libertatea de circulație și de ședere trebuie să se bazeze pe
comportamentul personal al individului respectiv, iar acest comportament trebuie să
reprezinte o amenințare suficient de gravă și prezentă pentru interesele fundamentale
ale statului. În orice caz, statul membru trebuie să evalueze o serie de factori înainte de
luarea unei decizii de expulzare. În niciun caz nu pot fi emise ordine permanente de
interzicere a intrării. În această privință, Directiva 2004/38/CE prevede o serie de garanții
procedurale.
2.Restricții privind obținerea de locuri de muncă în administrația publică
În conformitate cu articolul 45 alineatul (4) din TFUE, libera circulație a lucrătorilor nu
se aplică ocupării forței de muncă în sectorul public. Accesul la locurile de muncă din
administrația publică poate fi limitat la resortisanții statului membru gazdă. Totuși,
această derogare a fost interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea de
Justiție, conform căreia numai accesul la acele locuri de muncă care implică exercitarea
autorității publice și responsabilitatea pentru apărarea interesului general al statului (de
exemplu, securitatea internă și externă a statului) poate fi limitat la resortisanții statului
în cauză. Aceste criterii trebuie evaluate pentru fiecare caz în parte, ținând seama de
natura cerințelor și responsabilităților vizate de locul de muncă în cauză (cauza nr.
66/1985, Lawrie-Blum c. landului Baden-Württemberg)..
3.Restricții privind libera circulație a resortisanților noilor state membre
După aderarea noilor state, pe durata unei perioade de tranziție, se pot aplica anumite
condiții care restricționează libera circulație a lucrătorilor din, către și între aceste state
membre. Aceste restricții nu au drept obiect călătoriile în străinătate sau activitățile
independente și pot fi diferite de la un stat membru la altul.
Perioadele de tranziție rămase, aplicabile în urma aderării, în 2007, a Bulgariei și
României au expirat la 1 ianuarie 2014. În prezent există perioade de tranziție pentru
resortisanții croați, care trebuie să expire până cel târziu în iulie 2020.
Măsuri pentru încurajarea liberei circulații
1.Recunoașterea reciprocă a formării profesionale
Ca principiu de bază, orice cetățean al Uniunii ar trebui să-și poată practica liber
profesia în orice stat membru. Cu toate acestea, punerea în practică a acestui principiu
este de multe ori împiedicată de cerințe naționale privind accesul la anumite profesii în
statul membru gazdă. Sistemul de recunoaștere a calificărilor profesionale a fost
reformat în vederea sporirii flexibilității pe piața forței de muncă și pentru încurajarea
recunoașterii automate a calificărilor profesionale. Directiva 2005/36/CE (astfel cum a
58 | P a g e
fost actualizată prin Directiva 2013/55/UE) privind recunoașterea calificărilor
profesionale consolidează și actualizează cele cincisprezece directive existente care
acoperă aproape toate normele în materie de recunoaștere și prevede caracteristici
novatoare, cum ar fi cardul profesional european și evaluarea reciprocă a profesiilor
reglementate.
2.Rețeaua EURES (rețeaua de servicii europene pentru ocuparea forței de muncă)
EURES este o rețea de cooperare între Comisie și serviciile publice de ocupare a forței de
muncă ale statelor membre ale SEE și ale altor organizații partenere, precum și ale
Elveției. Începând din 2014, EURES și-a îmbunătățit instrumentele de autoservire de pe
platforma digitală, astfel încât să devină un portal al mobilității ocupării forței de muncă
real, la nivel european, și să dezvolte programe de mobilitate specifice care să
completeze niște lacune concrete de pe piața forței de muncă.
3.Alte activități în vederea îmbunătățirii mobilității lucrătorilor
UE a întreprins eforturi susținute pentru crearea unui mediu care favorizează
mobilitatea lucrătorilor. Printre acestea se numără:
 un card european de asigurări sociale de sănătate și o directivă privind asistența
medicală transfrontalieră;
 coordonarea sistemelor de securitate socială prin Regulamentul (CE) nr. 883/2004
și prin Regulamentul (CE) nr. 987/2009 de punere în aplicare a acestuia;
 o propunere de directivă privind transferabilitatea drepturilor la pensie
suplimentară, cu privire la care Parlamentul European și Consiliul au ajuns la un acord
la sfârșitul anului 2013;
 stagii în străinătate pentru tinerii lucrători: noul program Erasmus+ pentru
perioada 2014-2020 le oferă elevilor din învățământul profesional posibilitatea de a
efectua stagii în alte state membre;
 propunerea Comisiei privind facilitarea și promovarea mobilității în UE prin
intermediul Strategiei Europa 2020, în special prin inițiativa emblematică „O agendă
pentru noi competențe și locuri de muncă”;
 inițiativa emblematică „Tineretul în mișcare” care face parte, de asemenea, din
Strategia Europa 2020;
 Comunicarea Comisiei din 2010 intitulată „Reafirmarea liberei circulații a
lucrătorilor: drepturi și evoluții majoreˮ și Comunicarea Comisiei din 2013 intitulată
„Libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a familiilor acestora: cinci acțiuni
pentru a produce rezultate notabile”;
 o propunere de directivă privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor
conferite lucrătorilor în contextul libertății de circulație a lucrătorilor, care prevede în
mod specific noi căi de atac pentru lucrătorii discriminați, care includ concilierea și
medierea. În martie 2014, Parlamentul a evidențiat în mod deosebit necesitatea unei
rețele europene de puncte de contact naționale în vederea îmbunătățirii cooperării între
statele membre în materie de punere în aplicare a drepturilor lucrătorilor din alte state
membre.
59 | P a g e
3.4. libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor
Așa cum este prevăzut în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, consolidat și
prin jurisprudența Curții Europene de Justiție, libertatea de stabilire și libertatea de a
presta servicii garantează mobilitatea întreprinderilor și a profesioniștilor în cadrul UE.
Pentru punerea în aplicare în continuare a acestor două libertăți, așteptările legate de
Directiva privind serviciile, adoptată în 2006, sunt mari, deoarece ea este esențială
pentru realizarea pieței interne.
Temei juridic
Articolele 26 (piața internă), 49-55 (stabilirea) și 56-62 (serviciile) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Obiective
Persoanele independente și profesioniștii sau persoanele juridice, în sensul articolului 54
din TFUE, care activează în mod legal într-un stat membru: (i) pot desfășura o activitate
economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru (libertatea de stabilire:
articolul 49 din TFUE); sau (ii) pot oferi și presta temporar servicii într-un alt stat
membru, rămânând în același timp în țara lor de origine (libertatea de a presta servicii
articolul 56 din TFUE); Acest lucru implică eliminarea discriminării pe motive de
cetățenie și, dacă libertățile vor fi folosite în mod eficient, adoptarea de măsuri pentru
facilitarea exercitării acestora, în special armonizarea legislației naționale privind accesul
sau recunoașterea reciprocă (3.1.5).
Realizări
a.Liberalizarea în tratat
1.„Libertățile fundamentale”
Dreptul de stabilire include dreptul de a începe și desfășura activități independente și de
a înființa și conduce întreprinderi, ca activitate permanentă de natură stabilă și continuă,
în aceleași condiții ca cele stabilite de legislația statului membru de stabilire pentru
propriii săi resortisanți.
Libertatea de a furniza servicii se aplică tuturor serviciilor prestate în mod normal
contra unei remunerații, în măsura în care acestea nu sunt reglementate prin prevederi
legate de libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Persoana care
prestează un „serviciu” poate, în acest scop, să își continue temporar activitatea în statul
membru în care este prestat serviciul, în aceleași condiții ca și cele impuse de către statul
membru respectiv propriilor săi resortisanți.
2.Excepțiile
În temeiul TFUE, activitățile legate de exercitarea autorității publice sunt excluse de la
libertatea de stabilire și de a presta servicii (articolul 51 din TFUE). Excluderea este
totuși limitată printr-o interpretare exclusivă: excluderile pot acoperi doar acele
activități și funcții specifice care implică exercitarea autorității publice; și o profesie
poate fi exclusă în totalitate doar dacă întreaga sa activitate este dedicată exercitării

60 | P a g e
autorității publice sau dacă partea care este dedicată exercitării autorității publice nu
poate fi separată de restul. Excepțiile le permit statelor membre să excludă producerea
sau comercializarea de material de război [articolul 346 alineatul (1) litera (b) din TFUE]
și să rețină normele aplicabile neresortisanților în privința ordinii publice, a siguranței
publice sau a sănătății publice [articolul 52 alineatul (1) din TFUE].
b.Directiva privind serviciile – pentru realizarea pieței interne
Directiva privind serviciile (Directiva 2006/123/CE din 12 decembrie 2006 privind
serviciile în cadrul pieței interne), care întărește libertatea de a presta servicii în cadrul
UE, a fost adoptată în 2006, aceasta trebuind să fie pusă în aplicare până la 28 decembrie
2009. Această directivă este esențială pentru realizarea pieței interne, având un uriaș
potențial de a aduce beneficii pentru consumatori și IMM-uri. Obiectivul său este
crearea unei piețe unice deschise pentru servicii în cadrul UE, asigurând, în același timp,
calitatea serviciilor furnizate consumatorilor din Uniune. Aplicare deplină a Directivei
privind serviciile ar putea crește cu 45% volumul comerțului cu servicii comerciale și cu
25% investițiile străine directe, generând o creștere a PIB-ului cuprinsă între 0,5% și 1,5%
(Comunicarea Comisiei „Europa 2020”). Directiva contribuie la simplificarea și
modernizarea procedurilor administrative și de reglementare. Aceste lucru este realizat
nu doar prin analizarea legislației în vigoare și adoptarea și modificarea legislației
relevante, dar și prin proiecte pe termen lung (înființarea ghișeelor unice și asigurarea
cooperării administrative). Punerea în aplicare a directivei a fost întârziată semnificativ
într-o serie de state membre față de termenul stabilit inițial. Punerea sa în aplicare cu
succes necesită un angajament politic ferm și un sprijin larg la nivel european, național,
regional și local.
Recunoașterea reciprocă a diplomelor
Libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii reprezintă pietrele de temelie are
pieței interne, permițând mobilitatea întreprinderilor și a profesioniștilor în cadrul UE.
Punerea în aplicare a acestor libertăți implică recunoașterea în întreaga Uniune a
diplomelor și calificărilor eliberate la nivel național. Au fost adoptate diverse măsuri
pentru armonizarea și recunoașterea lor reciprocă. Alte proiecte legislative sunt în curs
de elaborare.
Temei juridic
Articolele 26 și 53 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)
Obiective
Pentru ca profesioniștii și lucrătorii care desfășoară o activitate independentă să se poată
stabili într-un alt stat membru sau să poată presta temporar servicii, este necesar ca
diplomele, certificatele și alte dovezi ale calificării profesionale emise în diversele state
membre să fie recunoscute reciproc, iar toate dispozițiile naționale care reglementează
accesul la diverse profesii trebuie să fie coordonate și armonizate.
Realizări
Articolul 53 alineatul (1) din TFUE prevede că recunoașterea reciprocă a diplomelor și a
altor calificări cerute în fiecare stat membru pentru a avea acces la anumite profesii
61 | P a g e
reglementate poate fi folosită pentru a facilita libertatea de stabilire și de a presta
servicii. Această dispoziție se referă și la necesitatea de a coordona legislațiile naționale
privind începerea și desfășurarea de activități independente. Alineatul (2) de la același
articol subordonează recunoașterea reciprocă, în cazurile în care o astfel de armonizare
constituie un proces dificil, coordonării condițiilor care reglementează exercitarea
acestora în diferitele state membre. Începând cu mijlocul anilor ’70, procesul de
armonizare a evoluat prin adoptarea unei serii de directive. În temeiul acestora,
legislația privind recunoașterea reciprocă este ajustată în funcție de diversele situații.
Legislația respectivă este mai mult sau mai puțin cuprinzătoare în funcție de profesia în
cauză și, în unele cazuri recente, a fost adoptată prin favorizarea unei abordări mai
generale.
a.Abordarea sectorială (în funcție de profesie)
1.Recunoașterea reciprocă după armonizare
Armonizarea s-a desfășurat mai rapid în sectorul sănătății, din motivul evident că
cerințele profesionale, în special cursurile de formare, nu variau foarte mult de la o țară
la alta (spre deosebire de alte profesii), nefiind prin urmare dificil de armonizat.
Armonizarea s-a realizat prin intermediul unei serii de directive între jumătatea anilor
’70 și mijlocul anilor ’80, directive care au reglementat un număr important profesii în
ceea ce privește libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii (cum ar fi medicii,
asistentele medicale, chirurgii veterinari, moașele și agenții comerciali independenți).
Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale dorea să clarifice,
să simplifice și să modernizeze directivele existente, precum și să reunească într-un
singur text legislativ normele pentru profesiile reglementate de medic, dentist, asistent
medical, chirurg veterinar, moașă, farmacist și arhitect. Această directivă specifică,
printre altele, modul în care statul membru „gazdă” ar trebui să recunoască calificările
profesionale obținute într-un alt stat membru („de origine”). Recunoașterea
profesioniștilor include atât un sistem general de recunoaștere, cât și sisteme specifice
pentru fiecare dintre profesiile menționate anterior. Ea se concentrează, printre multe
altele, pe nivelul de calificare, de formare și de experiență profesională (atât general, cât
și de specialitate). Directiva se aplică, de asemenea, calificărilor profesionale din sectorul
transportului, precum și intermediarilor de asigurări și auditorilor statutari. Aceste
profesii au fost reglementate anterior în temeiul unor directive separate. La 22 iunie
2011, Comisia a adoptat o Carte verde întitulată „Modernizarea Directivei privind
calificările profesionale” (COM(2011)0367), propunând o inițiativă legislativă privind
reformarea sistemelor de recunoaștere a calificărilor profesionale, pentru a facilita
mobilitatea lucrătorilor și pentru a adapta formarea profesională la cerințele actuale ale
pieței muncii. La 19 decembrie 2011, Comisia a publicat o propunere de revizuire a
Directivei privind recunoașterea calificărilor profesionale (COM(2011)0883), pe baza
rezultatelor a diferite procese de consultare. Cele mai importante propuneri includ
introducerea unui card profesional european, armonizarea cerințelor minime în materie
de formare și recunoașterea automată a șapte profesii, și anume cele de arhitect, dentist,
62 | P a g e
medic, asistent medical, moașă, farmacist și chirurg veterinar. Propunerea are drept
obiective principale să faciliteze și să consolideze mobilitatea profesioniștilor în
ansamblul UE și să contribuie la atenuarea penuriei mâinii de lucru în unele state
membre.
2.Recunoașterea reciprocă fără armonizare
Pentru alte profesii în cazul cărora diferențele dintre legislațiile naționale au împiedicat
armonizarea, recunoașterea reciprocă a făcut mai puține progrese. Diversitatea
sistemelor juridice a împiedicat recunoașterea reciprocă deplină a diplomelor și a
calificărilor care ar fi asigurat libertatea de stabilire imediată, pe baza unei diplome
obținute în țara de origine. Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 le-a
acordat avocaților libertatea de a presta servicii ocazionale; altfel, pentru libera stabilire
este necesară o diplomă din țara-gazdă. Directiva 98/5/CE din 16 februarie 1998 a
reprezentat un pas înainte semnificativ, dispunând că avocații care dețin o diplomă
obținută în orice stat membru se pot stabili într-un alt stat membru pentru a-și exercita
profesia, cu prevederea că țara-gazdă le poate solicita să fie asistați de către un avocat
local atunci când își reprezintă sau își apără clienții în instanță. După trei ani de
exercitare a profesiei conform acestui sistem, avocații obțin (dacă doresc) dreptul de a-și
exercita pe deplin profesia, după trecerea unui test de aptitudini stabilit de țara-gazdă,
fără a mai fi necesar un examen de calificare. Alte directive au aplicat principiul la alte
profesii, precum cele de transportator rutier de mărfuri, agent și broker de asigurări,
coafor/frizer și arhitect.
b.Abordarea generală
Elaborarea legislației pentru recunoașterea reciprocă sector cu sector, uneori cu o
armonizare mai extinsă a normelor naționale, a fost întotdeauna o procedură
îndelungată și dificilă. A devenit astfel evidentă nevoia de a avea un sistem general de
recunoaștere a echivalenței diplomelor, valabil pentru toate profesiile reglementate care
nu au făcut obiectul unei legislații specifice în cadrul Uniunii. Această nouă abordare
generală a modificat perspectiva. Înainte, „recunoașterea” era subordonată existenței
unor norme europene privind „armonizarea” pentru profesia sau activitatea
reglementată în cauză. După aceea, „recunoașterea reciprocă” a devenit aproape
automată, în temeiul legislației în vigoare, pentru toate profesiile reglementate în cauză,
fără a fi necesară o legislație secundară sectorială specifică. Din acel moment, metodele
de „armonizare” și de „recunoaștere reciprocă” au continuat să fie utilizate conform
unui sistem paralel, existând însă unele situații în care, până la urmă, s-au folosit ambele
metode conform unui sistem complementar care utilizează atât un regulament, cât și o
directivă (a se vedea Rezoluțiile Consiliului din 3 decembrie 1992 și 15 iulie 1996 privind
transparența calificărilor și a certificatelor de formare profesională). Statul membru-
gazdă nu poate refuza accesul solicitanților la profesia în cauză dacă aceștia dețin
calificările necesare în țara lor de origine. Cu toate acestea, în cazul în care formarea
profesională primită de ei s-a desfășurat pe o perioadă mai scurtă decât în statul-gazdă,
acesta poate solicita o anumită experiență profesională și, dacă formarea diferă în mod
63 | P a g e
substanțial, o perioadă de acomodare sau un test de aptitudini, la discreția solicitantului,
în afară de cazul în care profesia necesită cunoașterea legislației naționale.

3.5. Libera circulație a capitalurilor

Libera circulație a capitalurilor nu este doar cea mai „tânără” libertate consacrată în
tratat, ci și cea mai largă, având în vedere dimensiunea sa unică ce include țările terțe.
Într-o primă fază, tratatele nu prevedeau liberalizarea totală a circulației capitalurilor;
statele membre erau obligate numai să elimine restricțiile în măsura în care acest lucru
era necesar pentru funcționarea pieței comune. Cu toate acestea, întrucât situația
economică și politică din Europa și din lume a evoluat între timp, Consiliul European a
confirmat realizarea progresivă a uniunii economice și monetare (UEM) în 1988. Aceasta
includea o mai mare coordonare a politicilor economice și monetare naționale. În
consecință, în prima etapă a UEM a fost instituită libertatea deplină a tranzacțiilor de
capital, introdusă inițial printr-o directivă a Consiliului și consacrată ulterior în Tratatul
de la Maastricht. De atunci, tratatul interzice orice restricții privind plățile și circulația
capitalurilor, atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe.
Principiul era direct aplicabil, aceasta însemnând că nu necesita adoptarea unor
reglementări suplimentare la nivel național sau la nivelul UE.

Temei juridic
Articolele 63-66 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), completate
cu articolele 75 și 215 din TFUE în ceea ce privește sancțiunile.
Obiective
Toate restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre și între statele
membre și țările terțe trebuie eliminate. Cu toate acestea, în ceea ce privește circulația
capitalurilor între statele membre și țările terțe, statele membre dispun, de asemenea, de:
(1) opțiunea de a impune măsuri de salvgardare în circumstanțe excepționale; (2)
posibilitatea de a aplica restricții care au existat anterior unei anumite date în cazul unor
țări terțe și al anumitor categorii de mișcări de capital; și (3) o bază pentru introducerea
unor astfel de restricții, dar numai în circumstanțe foarte specifice. Această liberalizare
ar trebui să contribuie la realizarea pieței unice prin completarea altor libertăți (în
special a celor legate de circulația persoanelor, a mărfurilor și a serviciilor). De
asemenea, liberalizarea ar trebui să încurajeze progresul economic, permițând investirea
eficientă a capitalului și promovând utilizarea monedei euro ca monedă internațională,
contribuind astfel la rolul UE ca actor mondial. Liberalizarea a fost indispensabilă, de
asemenea, pentru evoluția uniunii economice și monetare (UEM) și pentru introducerea
monedei euro.
Realizări
a.Primele eforturi (înainte de crearea pieței unice)

64 | P a g e
Primele măsuri luate de Comunitate au avut un domeniu de aplicare limitat. O „primă
directivă”, din 11 mai 1960, modificată în 1962, a liberalizat fără niciun fel de condiții
investițiile directe, împrumuturile pe termen scurt sau mediu pentru tranzacțiile
comerciale și achiziționarea de valori mobiliare tranzacționate la bursă. Anumite state
membre au decis să nu mai aștepte deciziile comunitare și au introdus măsuri naționale
unilaterale, eliminând practic toate restricțiile privind circulația capitalurilor [Germania
în 1961, Regatul Unit în 1979 și țările Benelux (între ele) în 1980]. A urmat Directiva
72/156/CEE privind fluxurile internaționale de capital.
b.Alte progrese și liberalizarea generală în vederea finalizării pieței unice
Progresele din perioada 1960-1962 au fost reluate doar peste 20 de ani, odată cu lansarea
pieței unice. Două directive, din 1985 și 1986, au extins liberalizarea necondiționată la
împrumuturile pe termen lung pentru tranzacțiile comerciale și la achiziționarea
valorilor mobiliare netranzacționate la bursă. În vederea finalizării pieței unice (până în
1993), a trecerii de la Sistemul Monetar European la UEM și a introducerii preconizate a
monedei euro, circulația capitalurilor a fost integral liberalizată într-o primă etapă prin
Directiva nr. 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988, care elimina, începând cu 1
iulie 1990, toate restricțiile rămase privind circulația capitalurilor între rezidenții statelor
membre. Ca urmare, liberalizarea a fost extinsă la tranzacțiile monetare sau
cvasimonetare care puteau avea cel mai mare impact asupra politicilor monetare
naționale, precum împrumuturile, depozitele în monede străine și operațiunile cu valori
mobiliare. Directiva prevedea o așa-zisă clauză de salvgardare care permitea statelor
membre să ia măsuri de protecție atunci când mișcări de capital pe termen scurt de o
amploare excepțională provocau perturbări grave în desfășurarea politicii monetare.
Aceste măsuri puteau fi însă aplicate numai într-un număr limitat de cazuri justificate
corespunzător, iar perioada lor de aplicare nu putea depăși șase luni (niciun stat
membru nu a recurs la această posibilitate). De asemenea, directiva permitea anumitor
țări să mențină restricții temporare, în special în cazul mișcărilor de capital pe termen
scurt, dar numai pentru o anumită perioadă de timp: această dispoziție s-a aplicat în
cazul Irlandei, Portugaliei și Spaniei până la 31 decembrie 1992, iar în cazul Greciei,
până la 30 iunie 1994. Cu toate acestea, Protocolul 32 la Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) permite, de exemplu, Danemarcei să mențină legislația în vigoare care
restricționează posibilitatea ca rezidenții străini să cumpere reședințe secundare.
c.Sistemul definitiv
1.Principiu
Într-o a doua etapă, Tratatul de la Maastricht (TEU) a introdus libera circulație a
capitalurilor ca o libertate consacrată în tratat. În prezent, articolul 63 din TFUE interzice
orice restricții privind plățile și circulația capitalurilor între statele membre, precum și
între statele membre și țările terțe. Este vorba aici de o dimensiune unică privind țările
terțe a acestei libertăți deosebite prevăzute de tratat. Sunt interzise toate restricțiile, nu
numai cele discriminatorii. Interdicția generală prevăzută merge dincolo de simpla
eliminare a tratamentului inegal în funcție de naționalitate (a se vedea cauza C-367/98,
65 | P a g e
Comisia/Portugalia, punctul 44). Articolul 65 alineatul (1) din TFUE permite tratamentul
fiscal diferențiat al investițiilor străine și al nerezidenților, dar astfel de măsuri nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restrângere disimulată
[articolul 65 alineatul (3) din TFUE]. Chiar și în relațiile cu țările terțe, principiul liberei
circulații a capitalurilor prevalează asupra reciprocității și asupra menținerii de către
statele membre a unei pârghii de negociere în relația cu țările terțe (a se vedea cauza C-
101/05, Skatteverket/A).
Dreptul la libera circulație a capitalurilor nu este afectat de obligații de notificare, și
anume, de raportarea tranzacțiilor transfrontaliere (de exemplu pentru plățile efectuate
electronic, mișcările de fonduri și titluri de valoare care depășesc anumite praguri) în
vederea elaborării de statistici privind sectorul extern, folosite pentru întocmirea
balanței de plăți pentru statele membre și uniunea monetară europeană.
2.Excepții și restricții justificate
Excepțiile se limitează, în general, la mișcările de capital care privesc țările terțe
(articolul 64 din TFUE). De asemenea, pe lângă posibilitatea de a menține măsurile
naționale sau comunitare privind investițiile directe și alte tranzacții în vigoare la 31
decembrie 1993 (31 decembrie 1999 pentru Bulgaria, Estonia și Ungaria), Consiliul, după
consultarea Parlamentului și hotărând în unanimitate, poate adopta măsuri care
constituie un pas înapoi în liberalizarea circulației capitalurilor între statele membre și
țările terțe. Consiliul și Parlamentul European pot adopta măsuri legislative cu privire la
circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe care implică efectuarea de
investiții directe, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe
piețele de capital [exemple în acest sens sunt propunerea de regulament de stabilire a
unor dispoziții tranzitorii pentru acordurile bilaterale de investiții încheiate între state
membre și țări terțe (COM(2010)0344 și Rezoluția legislativă a Parlamentului European
din 10 mai 2011 ] Articolul 66 din TFUE se referă la măsurile de urgență care pot fi
adoptate în raport cu țările terțe, dar care sunt limitate la o perioadă de șase luni.
Singurele restricții justificate pe care statele membre pot decide să le aplice cu privire la
circulația capitalurilor în general, inclusiv în cadrul Uniunii, sunt prevăzute la articolul
65 din TFUE și includ: (i) măsuri de prevenire a încălcării legislației naționale (în special
în domeniul fiscal și al supravegherii prudențiale a serviciilor financiare); (ii) proceduri
de declarare a mișcărilor de capital în scopuri administrative și statistice; și (iii) măsuri
justificate în temeiul ordinii publice sau al securității publice. Acest articol este
completat de articolul 75 din TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor sancțiuni
financiare unor persoane, grupuri sau entități fără caracter statal în vederea prevenirii și
combaterii terorismului. În temeiul articolului 215 din TFUE, sancțiunile financiare pot
fi aplicate unor țări terțe sau unor persoane, grupuri sau entități fără caracter statal, pe
baza deciziilor adoptate în cadrul politicii externe și de securitate comune.
3.Consecințele uniunii economice și monetare (UEM): abolirea clauzei de salvgardare
Clauza de salvgardare aplicabilă în prezent este prevăzută la articolul 144 din TFUE
(coroborat cu articolul 143 din TFUE). Aceste articole permit adoptarea unor măsuri de
66 | P a g e
protecție a balanței de plăți în caz de dificultăți care pot compromite funcționarea pieței
interne sau în cazul unei crize neprevăzute. De la 1 ianuarie 1999, începutul celei de-a
treia faze a UEM, clauza de salvgardare care vizează remedierea crizelor înregistrate în
balanța de plăți este aplicabilă numai statelor membre care nu au adoptat (încă) moneda
euro.
d.Procedura în caz de încălcare a legislației și hotărârile Curții de Justiție
În cazurile în care statele membre restricționează nejustificat libera circulație a
capitalurilor, se aplică procedura obișnuită de constatare a neîndeplinirii obligațiilor
prevăzută la articolele 258-260 din TFUE.
În rândul cazurilor importante de constatare a neîndeplinirii obligațiilor s-au aflat,
printre altele, și următoarele: drepturile speciale ale autorităților publice în
întreprinderile private/sectorul privat [de exemplu, Comisia/Germania (cauza C-112/05
Volkswagen)]; în 2010, într-o acțiune împotriva Portugaliei (cauza C-171/08), Curtea a
confirmat jurisprudența anterioară privind drepturile speciale și a subliniat faptul că
libera circulație a capitalurilor include atât investițiile directe, cât și cele de portofoliu;
printre procedurile importante se numără și o cauză implicând o țară terță (cauza C-
452/04 Fidium Finanz).
e.Plăți
În ceea ce privește plățile, articolul 63 alineatul (2) din TFUE prevede că „[î]n temeiul
dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între statele
membre, precum și între statele membre și țările terțe.”
1.Armonizarea costurilor plăților naționale și transfrontaliere în cadrul zonei euro
Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 din 19 decembrie 2001 a armonizat costurile plăților
naționale și transfrontaliere în cadrul zonei euro. Între timp, acest regulament a fost
abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European și al
Consiliului din 16 septembrie 2009 privind plățile transfrontaliere în Comunitate.
Cadrul legislativ a fost îmbunătățit prin Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al
Parlamentului European și al Consiliului din 14 martie 2012 de stabilire a cerințelor
tehnice și comerciale aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă
în euro.
2.Noul cadru legislativ privind plățile
Directiva 2007/64/CE privind serviciile de plată constituie fundamentul juridic pentru
crearea unei piețe unice pentru plăți la nivelul UE până în 2010. Directiva vizează
stabilirea unui set cuprinzător de norme aplicabile tuturor serviciilor de plată în UE,
astfel încât plățile transfrontaliere să devină la fel de simple, eficiente și sigure ca plățile
„naționale” efectuate în interiorul unui stat membru. Directiva își propune să
promoveze eficiența și reducerea costurilor aferente plăților printr-o mai mare
concurență, deschizând piețele de plăți unor noi participanți. Directiva asigură cadrul
juridic necesar pentru o inițiativă a sectorului bancar european numită „zona unică de
plăți în euro (SEPA)”. La sfârșitul lui 2010, instrumentele SEPA erau disponibile, însă nu
și folosite pe scară largă. În consecință, în decembrie 2010, Comisia a prezentat o
67 | P a g e
propunere de regulament (COM(2010)0775) în care erau stabilite termene-limită la
nivelul UE pentru migrarea vechilor sisteme naționale de transfer de credit și de
debitare directă către instrumentele SEPA, eliminând astfel treptat sistemele naționale
de transfer de credit și de debitare directă, la 12 luni și, respectiv, la 24 de luni după
intrarea în vigoare a regulamentului. Această propunere a fost adoptată în 2012
[Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din
14 martie 2012 de stabilire a cerințelor tehnice și comerciale aplicabile operațiunilor de
transfer de credit și de debitare directă în euro și de modificare a Regulamentului (CE)
nr. 924/2009].

3.6. Piața internă unică după 20 de ani30

Piața Internă Unică

• simbol al integrării europene
• 28 de state membre
• cel mai mare PIB dintre toate economiile lumii (16573,5 mii USD)
• 500 milioane consumatori
• 20 milioane SMEs (85% din totalul locurilor de muncă nou create)
• cel mai mare exportator/importator de produse alimentare
• 7% din populația lumii
Chiar și după mai bine de 20 de ani, funcționarea PIU ridică întrebări pertinente:
• 20% din exporturile/importurile mondiale
Ce beneficii concrete generează PIU și în ce arii sunt mai pronunțate? Există țări/sectoare
• în virtutea acordurilor încheiate cu Islanda, Norvegia și Liechtenstein,
care beneficiază mai mult decât altele (dacă da, care sunt factorii care influențează)? În
majoritatea reglementărilor PIU se aplică și în aceste țări.
ce direcții se poate ameliora funcționarea PIU?

În literatura de specialitate, efectele integrării piețelor au fost și continuă să fie larg

dezbătute; majoritatea economiștilor apreciază că ele pot fi privite din perspectivă
statică (efecte de comerț și de localizare) și din perspectivă dinamică (efecte
concurențiale și de scală).
Efectele statice (de comerț și localizare) rezidă în principal în crearea de comerț și
deturnarea de comerț.
Crearea de comerţ presupune o schimbare în consumul naţional de la o sursă
autohtonă de aprovizionare, mai scumpă, la o sursă de aprovizionare dintr-o ţară
parteneră, mai ieftină, ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra comerţului intra-
uniune. Aceast proces ameliorează alocarea resurselor globale.
Deturnarea de comerţ implică o schimbare în consumul naţional de la o sursă de
aprovizionare mai ieftină, dintr-o ţară terţă, la o sursă de aprovizionare mai scumpă,
dintr-o ţară parteneră, devenită în mod artificial mai ieftină ca rezultat al eliminării
restricţiilor asupra comerţului în interiorul zonei. Aceasta rezultă din natura

30
***The Single European Market20 years on, Deutsche Bank, octomber 31, 2013

68 | P a g e
discriminatorie a taxelor vamale, afectează în mod negativ procesul de alocare a
resurselor.
Ambele procese determină mutaţii în alocarea resurselor şi reconturarea
„patternurilor” comerciale, dar crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ au efecte
opuse asupra veniturilor şi bunăstării. Crearea de comerţ generează câştiguri reflectate
în bunăstare pentru ţările membre, fără a determina pierderi pentru ţările terţe;
consumatorii din ţările membre vor plăti mai puţin la achiziţionarea aceluiaşi produs,
astfel încât ei se vor bucura de un câştig în materie de bunăstare. În contrast, deturnarea
de comerţ cauzează pierderi legate de bunăstare; ea reprezintă un cost nu numai pentru
ţările terţe exportatoare (care se vor confrunta cu o scădere a exporturilor), ci şi pentru
ţările membre importatoare. Consumatorii din ţările membre vor plăti un preţ mai
redus decât înaintea introducerii preferinţelor, dar există posibilitatea reducerii
veniturilor la bugetul de stat. Într-adevăr, pentru multe din ţările în curs de dezvoltare
taxele vamale reprezintă o sursă importantă de venituri guvernamentale şi implicarea
într-un aranjament comercial poate cauza pierderi atât direct, prin eliminarea taxelor
vamale intra-bloc, cât şi indirect, prin apariţia efectului de deturnare de comerţ.
Paradoxal însă, cu cele mai mari pierderi se confruntă ţările cel mai puţin dependente de
veniturile din taxele vamale; aceasta deoarece, de regulă, fluxurile comerciale intra-bloc
sunt mai ample în aranjamentele comerciale în care dependenţa de taxele vamale ca
sursă de venituri bugetare era mai mică(cazul UE), în timp ce ţările cu o accentuată
dependenţă de veniturile realizate din taxe vamale s-au implicat în aranjamente
comerciale alături de parteneri cu care derulau fluxuri relativ reduse.
În oricare din cazuri consumatorii plătesc totuşi un preţ mai mare decât dacă
liberalizarea comerţului s-ar fi realizat la nivel multilateral. Deturnarea de comerţ apare
atunci când diferenţa în ceea ce priveşte costurile de producţie dintre ţara membră cu cel
mai redus nivel şi ţara terţă cu cel mai redus nivel este mai mică decât protecţia cu care
se confruntă ţările terţe. De aceea, impunerea de bariere externe mai reduse diminuează
posibilitatea deturnării de comerţ; acesta este şi scopul pentru care OMC solicită
membrilor diverselor forme de aranjamente preferenţiale să nu îşi sporească protecţia
faţă de restul lumii. 31 Pe de altă parte, în cazul în care tariful vamal extern sau alte
restricţii se diminuează comparativ cu perioada dinaintea implementării acordului
atunci există posibilitatea unei creări externe de comerţ. Acelaşi rezultat apare şi atunci
când, odată cu creşterea economică înregistrată de statele membre ca urmare a
integrării, ele vor îşi vor spori importurile din exterior.
În practică este însă dificil de estimat cu acurateţe crearea de comerţ şi deturnarea de
comerţ rezultate din aranjamentele de integrare regională; rezultatele sunt relativ mai
concludente atunci când se realizează o analiză sectorială.
În cazul Uniunii Europene, studiile arată că în industrie a predominat crearea de
comerţ deoarece statele membre aveau economii competitive, iar gradul de

31
* * * World Trade Report 2003, www.wto.org, pag. 58

69 | P a g e
substituibilitate al produselor era ridicat. Spre deosebire de aceasta, agricultura UE s-a
confruntat cu o masivă deturnare de comerţ, prin instituirea Politicii Agricole Comune,
mai ales datorită faptului că producţia agricolă era diferită de la o ţară la alta şi costurile
de producţie destul de ridicate. În plus, implementarea Politicii Agricole Comune a
condus, în primă fază, la o creştere a protecţionismului extern în sfera comerţului cu
produse agricole alimentare. În cazul Angliei, această deturnare de comerţ a fost destul
de costisitoare; prin instituirea Politicii Agricole Comune consumatorii britanici au
pierdut accesul la sursele lor ieftine de aprovizionare cu produse alimentare din
Commonwealth (Australia, Canada, şi Noua Zeelandă). Ei s-au văzut nevoiţi să
achiziţioneze produse mai scumpe de pe piaţa comunitară. În plus, au plătit taxele
impuse asupra importurilor din Commonwealth, taxe care erau dirijate apoi către
fermierii francezi, danezi şi irlandezi sub formă de subvenţii. Se estimează că formarea
pieţei comune agricole a costat Marea Britanie aproximativ 1,8% din PIB în anii ’70
comparativ cu un beneficiu de doar 0,2% din PIB în cazul produselor manufacturate.32
În prima etapă a integrării europene, respectiv în perioada de implementare a
uniunii vamale, crearea de comerţ pentru toate bunurile a fost estimată între 9,2 şi 19,8
miliarde dolari SUA, iar deturnarea de comerţ între -2,5 şi 0,5 miliarde dolari SUA. În
domeniul produselor manufacturate, beneficiile creării de comerţ s-au situat în
intervalul 1,2-18 miliarde dolari SUA, iar costurile deturnării de comerţ în intervalul -3,1
şi 2,7 milioane dolari. Lărgirile succesive care au urmat au „consolidat” acest trend; se
apreciază că formarea Pieţei Unice Europene s-a soldat cu o creare netă de comerţ.33
Liberalizarea fluxurilor comerciale în cadrul spațiului integrat conduce la o
relocalizare a activităţii economice în sensul că unele ramuri de activitate, în domeniul
industrial cu preponderenţă, se extind în unele ţări/regiuni şi se restrâng în altele, în
funcţie de avantajul comparativ al fiecărei ţări faţă de ceilalţi membri cât şi faţă de terţi ;
acest fapt se va reflecta asupra cererii de muncă şi a nivelului veniturilor. Experienţa
europeană evidenţiază o convergenţă a veniturilor; diferenţa dintre ţările membre s-a
redus progresiv cu aproximativ 2/3 începând din 1947 (momentul creării BeNeLux) în
principal datorită creşterii rapide înregistrată de ţările cu venituri mici. În cazul
majorităţii blocurilor comerciale formate între ţări în curs de dezvoltare acest trend nu s-
a înregistrat. Concluzia furnizată de studiile efectuate este că aranjamentele
preferenţiale între ţări dezvoltate/bogate determină o convergenţă a veniturilor, în timp
ce în cazul celor formate între ţări în curs de dezvoltare/sărace tendinţa este de
divergenţă. În aranjamentele „mixte”, pe relaţia Nord-Sud, relocalizarea se produce ca
răspuns la diferenţele existente în înzestrarea cu factori de producţie şi la cele legate de
preţul acestor factori. 34 Avantajul comparativ nu este unicul „motor” al relocalizării
activităţilor economice; pe măsură ce încep să se dezvolte centre economice, se

32
T. Pugel - lucr. cit., pag.255
33
A. M. El-Agraa – lucr. cit., pag. 181
34
OECD – Regional Integration Agreements, 2001, www.oecd.org, pag. 56

70 | P a g e
declanşează un aşa-numit mecanism de „cauzalitate cumulativă” ce duce la formarea
unor „clustere”. Anumite tipuri de activităţi sunt adesea concentrate pe anumite arii
spaţiale; ca exemple în acest sens pot fi menţionate industriile electronice din Silicon
Valley, industria cinematografică de la Hollywood, industria de automobile din
regiunea Detroit, industria italiană a prelucrării pielii, activităţile bancare din marile
centre financiare ş.a. Clusterele, respectiv aglomerările de activităţi economice, apar de
regulă ca o rezultantă a acţiunii „forţelor centripete”, care încurajează firmele să se
localizeze în apropiere, şi a „forţelor centrifuge”, care determină „împrăştierea”
firmelor. În categoria forţelor centripete sunt incluse de regulă externalităţile pozitive
de natură tehnologică, care impulsionează firmele să se localizeze cât mai aproape unele
de altele, forţa de muncă calificată (inclusiv cea deja ocupată în alte firme) şi „legătura”
dintre cerere şi ofertă, respectiv distanţa dintre producători şi consumatori (firmele
dorind să se localizeze acolo unde se află consumatorii). La polul opus, forţele centrifuge
includ externalităţile negative asociate de regulă proceselor de concentrare a activităţii
economice ( poluarea, contracţia etc.)35
Eliminarea barierelor comerciale în cadrul schemelor preferenţiale este de natură a
genera „aglomerarea” activităţii economice, punând în acţiune ambele categorii de forţe.
Astfel, liberalizarea schimburilor comerciale „scurtează distanţa” dintre producători şi
consumatori, facilitează accesul la tehnologiile dezvoltate de firmele din ţările partenere
şi ameliorează accesul la forţa de muncă calificată. Atunci când acţionează la nivel
sectorial, forţele centripete determină o concentrare spaţială mai accentuată a anumitor
sectoare; de exemplu, se apreciază că în Europa procesul integraţionist a generat o
aglomerare la nivel sectorial (Germania –industria construcţiilor de maşini, Marea
Britanie – serviciile financiare etc.), ceea ce a cauzat unele îngrijorări legate de posibile
costuri ridicate de ajustare. Această aglomerare sectorială nu este totuşi de natură a
genera inegalităţi între regiuni/ţări în cadrul schemelor preferenţiale atât timp cât fiecare
partener îşi valorifică eficient avantajele de care dispune şi devine atractiv în anumite
sectoare.
Liberalizarea schimburilor de mărfuri şi noile tehnologii de comunicaţii oferă şi
posibilitatea „fragmentării” procesului de producţie, în sensul relocalizării verigilor care
presupun muncă-intensivă în ţările în care costurile cu forţa de muncă sunt mai mici.
Consecinţa este amplificarea comerţului cu componente şi „construirea” unor adevărate
lanţuri integrate de producţie, cunoscute şi sub denumirea de reţele de producţie.
Crearea unei piețe unice generează oportunități pentru ameliorarea câștigurilor în
materie de bunăstare (efecte dinamice) și prin:
 Reducerea costurilor directe ca urmare a abolirii reflementărilor naționale/
formalităților vamale: armonizarea standardelor de calitate și de producție permite
producătorilor să pătrundă mai ușor și mai ieftin pe piața UE; produsele importate
devin mai ieftine pentru companii și consumatori; în virtutea principiului recunoașterii

35
Idem, pag. 57

71 | P a g e
reciproce, un produs care este deja aprobat într-o țară membră a UE poate fi vândut în
alte țări member. Acestea se traduc într-o creștere a comerțului intra-comunitar.
 Economii de scală: accesul la o piață lărgită amplifică potențialul de vânzare al
companiilor. Mai ales în industriile în care este mai evidentă posibilitatea obținerii
economiilor de scală (profitabilitatea crește odată cu creșterea volumului producției,
datorită unor costuri fixe mari), companiile pot produce mai efficient. Companiile care
operează la nivel transnational își pot optimiza procesele de producție prin
internaționalizare și valorificarea avantajelor comparative. Spre exemplu, companiile
pot achiziționa active ale companiilor străine, pot fuziona cu ele și astfel își pot
relocaliza verigile în lanțul de producție în cadrul PIU; aceasta nu numai că stimulează
competitivitatea în raport cu companiile din afara PIU, ci trasformă spațiul integrat într-
o destinație mai atractivă pentru investiții directe provenind din terțe țări.
 Accentuarea competiției: reducerea barierelor de intrare pe piață pentru firmele
străine accentuează presiunile concurențiale; companiile ineficiente sunt îndepărtate de
competitorii mai eficienți, iar avantajele cu privire la costuri sunt parțial transferate
asupra consumatorilor; aceasta ar reduce tentația de a crește prețurile pe piețele
protejate și ineficiente, generând convergența prețurilor; în plus, consumatorii ar avea
acces la o gamă variată de produse.
 Creșterea mobilității transfrontaliere și a forței de muncă potențiale: libertatea
de circulație garantează cetățenilor posibilitatea de a se stabili în alt stat membru; ei nu
trebuie să fie discriminați și au dreptul la condiții de muncă similare celor de care
beneficiază naționalii; recunoașterea calificărilor academice/vocaționale ameliorează
perspectivele de a accede la joburi în alte state member; pentru companii devine mai
facilă și mai puțin costisitoare atragerea de forță de muncă din alte țări.
 Reducerea costurilor tranzacțiilor financiare: liberalizarea fluxurilor de capital și
integrarea financiară mai intensă facilitează tranzacțiile financiare și dimunează
costurile operațiunilor; consumatorii au acces la o gamă mai variată de produse
financiare și oportunități mai mari de diversificare a portofoliului.
Atunci când se analizează impactul PIU este important de menționat că statele
membre pot obține beneficii în mod diferit și că impactul de ansamblu poate fi relativ
„mozaicat”. Există o serie de factori care pot influența maniera în care fiecare țară obține
beneficii din participarea la PIU:
 Intensitatea comerțului intra-comunitar: cu cât este mai mare volumul
comerțului derulat cu alte țări membre UE, cu atât mai mari sunt beneficiile datorită
reducerii costurilor și eliminării barierelor comerciale.
 Marimea țării: intensitatea comerțului exterior (export+import/PIB) tinde să fie
mai mare pentru țările mici, ceea ce face mai probabil ca ele să obțină beneficii mai mari
prin liberalizare; mai mult, pentru aceste țări piața „suplimentară” este mai mare decât
cea autohtonă; pe de altă parte, companiile care operează pe piețe naționale mai mari
pot exploata mai bine avantajele derivate din economii de scală și pot deveni mai
competitive decât firmele din țările mici.
72 | P a g e
  Competitivitatea industrială: cu cât companiile sunt mai competitive, cu atât pot
concura mai eficient pe piața extinsă.
 Structura economică: țările specializate în industrii în care se pot obține mai ușor
economii de scală au beneficii mai mari în cadrul PIU; de asemenea, cu cât companiile
sunt mai orientate către produse destinate exportului, cu atât beneficiile generate de
liberalizare vor fi mai mari.
 Gradul de liberalizare/deschidere: în țările anterior mai puternic protecționiste
beneficiile pentru cosnumatori sunt mai mari decât în țările care se bucură deja de
anumite grade de liberalizare.
În afara beneficiilor menționate anterior, crearea Pieței Unice generează și o serie
de costuri. Pe de o parte, suprareglementarea, birocrația ineficientă și alocarea deficitară
a responsabilităților între nivelul național și cel supranațional impune costuri directe
asupra companiilor. Pe de altă parte, deschiderea piețelor naționale generează costuri de
ajustare pentru acele țări/regiuni ale căror companii sunt mai puțin competitive.
În anii '80, la solicitarea Comisiei Europene, o echipă condusă de Paolo Cecchini a
efectuat o analiză a impactului potențial pe care definitivarea pieței unice l-ar avea
asupra economiei europene. Combinând analizele microeconomice și macroeconomice,
ei au ajuns la următoarele concluzii (Cecchini Report, 1988):
 piața internă unică ar genera un potențial efect de bunăstare exprimat printr-o
creștere a PIB de circa 4,25-6,5%;
 intensificarea concurenței între firme ar putea determina scăderea prețurilor cu
până la 6% și crearea a circa 2 milioane de noi locuri de muncă;
 pe termen lung ar fi posibilă crearea a încă 5 milioane de locuri de muncă și o
creștere a PIB de 7%;
 ca efecte dinamice, intensificarea concurenței ar putea stimula inovarea și
productivitatea.

Evidențe empirice privind efectele PIU

 Efecte moderate asupra PIB

Majoritatea studiilor relevă faptul că PIU a avut un impact pozitiv asupra creșterii
economice, însă nivelul acesteia a fost mai modest decât cel anticipat în Raportul
Cecchini.

73 | P a g e
  Impact substanțial asupra volumului comerțului
Acest impact este observabil atât prin rata de creștere a exporturilor și ponderea
exporturilor intra-regionale în totalul exporturilor UE, cât și prin creșterea ponderii
importurilor și exporturilor în PIB.

Exports (Annual average growth rates-%) Intra-EU exports (% din totalul exporturilor UE)

74 | P a g e
 Percentage of Gross Domestic Product (%)

Sursa: www.unctad.org

 Impact asupra fluxurilor de ISD

Firmele străine care doresc să îşi vândă produsele pe o anumită piaţă au la
dispoziţie ca variante de operare fie exportul (direct sau indirect) fie implantarea
producţiei în străinătate ( prin „construirea pe loc gol” a unor filiale, achiziţii, fuziuni,
societăţi mixte). Dacă investiţiile respective necesită un anumit nivel al vânzărilor care
să le asigure profitabilitatea, atunci efectul de scală poate sta la baza adoptării deciziei
de investiţii; această decizie este de asemenea potenţată şi de oportunităţile pe care
concurenţa existentă pe piaţa lărgită le oferă în direcţia reducerii costurilor de producţie.
Studiile arată că schemele integraționiste sau cel puţin cele care au dat naştere
unor pieţe de dimensiuni mari, au atras fluxuri importante de investiţii străine
directe(desigur extinderea pieţei prin liberalizarea comerţului este o condiţie necesară,
dar nu întotdeauna şi suficientă). Irlanda este un exemplu în acest sens; după aderarea
la CE (1973) Irlanda a atras companii multinaţionale care au „folosit-o” drept platformă
de export pentru restul Europei. Până în 1993, filialele companiilor străine realizau
aproximativ 63% din producţia brută şi angajau circa 45% din forţa de muncă din
sectorul manufacturier; cele mai multe filiale îşi aveau firmele mamă în SUA (40%),
urmate fiind de cele din Marea Britanie (16%) şi Germania (15%). Din punct de vedere
al fluxurilor de investiţii, în 1970 Irlanda se situa la un nivel modest (32 milioane dolari
SUA); începând cu 1973 (52 milioane USD) trendul de ansamblu a fost ascendent,
ajungând în 2006 la 12810 milioane USD. SUA şi Marea Britanie şi-au păstrat poziţiile
„fruntaşe” în calitate de ţări „mamă”, însumând mai mult de jumătate din influxurile de
investiţii străine în Irlanda; în 2005, SUA participa cu 35.000 milioane USD la fluxurile
de investiţii străine care alimentau economia Irlandei, urmată de Marea Britanie cu circa
34.000 milioane dolari.

75 | P a g e
 Inward (US Dollars at current prices and current exchange rates in millions)

După crearea Pieţei Interne Unice în Europa, 1970-2006 ponderea UE în influxurile

de investiţii străine directe la nivel mondial a crescut de la aproximativ 38% la 41%; 36 în
ultimii ani, în UE operau 211.806 filiale ale companiilor multinaţionale, ceea ce
reprezintă o pondere de circa 86% din totalul filialelor care activează în ţările dezvoltate.
37

 Efecte pozitive asupra convergenței prețurilor

Price convergence indicator (coefficient of variation of comparative price level index for final
household consumption in %)

European
European Union
Union (27 countries)
(27 countries)

45.0
45,0
40.0
40,0
35.0
35,0
30.0
30,0
25.0
25,0
20.0
20,0
15.0
15,0
10.0
10,0
5.0
5,0
0.0
0,0
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013

36
www.unctad.org
37
Prelucrat după * * * World Investment Report 2007, www.unctad.org

76 | P a g e
Sursa: Eurostat

PREVIZIUNI 2015-2050

GDP Actual 2020 2030 2050

GDP (mld USD) 17350.85 22492 30067 45217 [+]
GDP Annual Growth Rate (%) 1.30 1.83 1.47 1.53 [+]
GDP Growth Rate (&) 0.40 0.33 0.32 0.32 [+]
GDP Per Capita (USD) 28897.59 28824 28822 28822 [+]
GDP Per Capita PPP (USD) 33244.74 33172 33171 33171 [+]
Labour Actual 2020 2030 2050
Employed Persons (mii) 219982.00 218577 218523 218523 [+]
Long Term Unemployment Rate 4.90 5.2 5.02 5.04 [+]
Population (mil) 507.42 511 512 512 [+]
Productivity (Index Points) 101.90 112 114 117 [+]
Retirement Age Men 64.33 64 64 64 [+]
Retirement Age Women 63.00 63 63 63 [+]
Unemployed Persons (mii) 23815.00 20643 20626 20626 [+]
Unemployment Rate (%) 9.80 9.9 10.1 10.1 [+]
Youth Unemployment Rate (%) 21.20 21.57 22.86 21.92 [+]
Prices Actual 2020 2030 2050
Food Inflation -1.00 -1.96 0.15 -1.51 [+]
Inflation Rate -0.50 0.48 0.5 0.5 [+]
Trade Actual 2020 2030 2050
Balance of Trade (mil Euro) 12365.50 -923 -1278 -1010 [+]
Exports (mil Euro) 145853.00 135435 136049 137390 [+]
Imports (mil Euro) 133487.50 136358 137327 138400 [+]
Government Actual 2020 2030 2050
Government Budget (%GDP) -3.20 -3.16 -3.19 -3.15 [+]
Government Spending (mil Euro) 698211.50 704147 704181 704181 [+]
Business Actual 2020 2030 2050
Capacity Utilization (%) 80.80 80.94 80.27 80.95 [+]
Industrial Production (%) 0.30 0.23 0.06 0.02 [+]

77 | P a g e
 CAPITOLUL 4. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA – ISTORIC

• Legislația anti-trust din Statele Unite ale Americii: Sherman Act
– Originile politicii concurenței în varianta sa modernă pot fi regăsite la sfârșitul
secolului XIX, apărută ca reacție la formarea trusturilor în SUA.
• Legislația europeană privind concurența:
– Germania 1929 – lege cu privire la carteluri
– UK Profiteering Act 1919
– Comunitatea Europeană: Tratatul de la Paris (1951); Tratatul de la Roma
(1957)

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA – argumente economice

• Concurența perfectă asigură alocarea optimă a resurselor
• Monopolul – opusul concurenței perfecte;
• Tendințele de formare a monopolului trebuie împiedicate
• Bunăstarea – obiectivul principal al politicii concurenței (bunăstarea consumatorului;
bunăstarea producătorului; bunăstarea totală)
– Politica privind concurența: bunăstarea totală versus bunăstarea consumatorului

POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN UE

• Politica UE privind concurența = ansamblul reglementărilor/normelor europene ce
asigură manifestarea liberei concurențe în condițiile maximizării bunăstării totale.
• Obiectivele politicii privind concurența:
- maximizarea bunăstării totale;
- maximizarea bunăstării consumatorului;
- apărarea firmelor mici;
- susținerea integrării și a pieței comune.
• Concurența asigură o alocare optimă a resurselor pe piață. Comisia Europeană
monitorizează:
- înțelegerile între firme ce au drept scop restricționarea concurenței;
- abuzul de poziție dominantă;
- fuziunile;
- liberalizarea piețelor transportul, energia, serviciile poștale și
- telecomunicațiile;
- ajutoarele de stat;
- cooperarea cu autoritățile naționale responsabile cu concurența.
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN ROMÂNIA

78 | P a g e
 • Legea concurenței 21/1996
• Consiliul concurenței

4.1. Cadrul general

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede la articolele 101-

109 reguli în materie de concurență pe piața comună. Conform acestora, înțelegerile
între întreprinderi ce au ca scop restrângerea concurenței sunt interzise. Întreprinderilor
cu poziție dominantă pe piață le este interzis să abuzeze de aceasta și, în acest fel, să
denatureze comerțul între statele membre.
Fuziunile și achizițiile cu impact la nivel comunitar sunt controlate de Comisia
Europeană și, în unele cazuri, pot fi interzise.
Ajutoarele de stat acordate anumitor întreprinderi sau produse, care conduc la
denaturări ale concurenței, sunt interzise, însă pot fi, în unele cazuri, autorizate.
Normele în materie de concurență sunt valabile și în cazul întreprinderilor publice, al
serviciilor publice și al serviciilor de interes general. În cazul în care realizarea
obiectivelor acestora ar fi periclitată, regulile în materie de concurență pot fi suspendate.
Temei juridic
 Articolele 101-109 din TFUE, precum și Protocolul nr. 27 privind piața internă și
concurența, care precizează că obiectivul pieței interne definit la articolul 3 alineatul (3)
din TUE prevede asigurarea concurenței nedenaturate,
 Regulamentul privind concentrările economice (CE) nr. 139/2004,
 Articolele 37, 106 și 345 din TFUE privind întreprinderile publice, precum și
articolele 14, 59, 93, 106, 107, 108 și 114 din TFUE privind serviciile publice, serviciile de
interes general și serviciile de interes economic general; Protocolul (nr. 26) privind
serviciile de interes general; Articolul 36 din Carta drepturilor fundamentale
Obiective
Obiectivul fundamental al normelor comunitare în materie de concurență îl reprezintă
protejarea concurenței loiale. Concurența efectivă nu este un scop în sine, ci o condiție
pentru realizarea unei piețe interne libere și dinamice, constituind unul dintre
instrumentele de promovare a bunăstării economice generale. De la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, protejarea concurenței de denaturări nu mai este menționată
în mod explicit la articolul 3 din TFUE, ci este inclusă în conceptul de piață internă în
conformitate cu Protocolul nr. 27. Nu sunt de așteptat modificări de ordin practic,
întrucât regulile în materie de concurență rămân neschimbate. Condițiile de aplicare și
efectele juridice s-au înrădăcinat într-atât în îndelungata practică administrativă a
Comisiei Europene și în jurisprudența instanțelor europene, încât pot fi considerate
drept stabile.
Realizări

79 | P a g e
a.Interzicerea totală a acordurilor de restrângere a concurenței (articolul 101 din
TFUE)
Sunt interzise și nule de drept toate acordurile între întreprinderi care au ca
obiect sau efect afectarea concurenței și pot aduce atingere comerțului intracomunitar
[(alineatul (1)]. Acordurile care contribuie la îmbunătățirea producției sau a distribuției
de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic pot fi exceptate cu
condiția ca consumatorilor să li se acorde o parte echitabilă din beneficiul obținut,
acordul să nu impună restricții care nu sunt indispensabile și să vizeze eliminarea
concurenței în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor în cauză [(alineatul
(3)].
De la 1 mai 2004, Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului reglementează
punerea în aplicare a regulilor prevăzute la articolele 101 și 102 din TFUE. În
conformitate cu acesta, autoritățile naționale de concurență și instanțele statelor membre
pot aplica ele însele articolele 101 și 102 din TFUE. Astfel, următoarele instrumente s-au
dovedit a fi utile:
 Exceptarea pe categorii: o categorie de acorduri individuale cu conținut
asemănător care au în mod tipic efecte comparabile asupra concurenței. În cazul în care
se așteaptă ca o asemenea categorie de acorduri să îndeplinească în mod regulat
condițiile de exceptare de la articolul 101 alineatul (3) din TFUE, există posibilitatea de
exceptare sub forma unui regulament a acestei categorii de la interdicția prevăzută la
articolul 101 alineatul (1) din TFUE. Această procedură vizează degrevarea Comisiei
Europene în activitatea sa administrativă.
 Acordurile de importanță minoră: anumite acorduri care nu se încadrează în
excepția de la articolul 101 alineatul (3) din TFUE, nu sunt considerate drept încălcare a
interdicției, dacă sunt de importanță minoră și au un impact neglijabil asupra pieței
(principiul „de minimis“). Asemenea acorduri sunt considerate adesea a fi utile pentru
cooperarea dintre IMM-uri.
Anumite tipuri de acorduri sunt considerate întotdeauna ca fiind dăunătoare
concurenței și, prin urmare, sunt interzise fără excepție; acestea sunt, în primul rând,
fixarea prețurilor și clauzele de protecție teritorială.
Procedura de tranzacționare în cazurile privind cartelurile: în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 773/2004 coroborat cu Regulamentul (CE) nr. 622/2008 există
posibilitatea de a finaliza în mod accelerat o procedură, cu o amendă redusă cu 10%,
atunci când întreprinderea vizată sprijină activitatea Comisiei Europene și divulgă deja
într-un stadiu incipient al procedurii participarea sa la o înțelegere anticoncurențială.
Acțiuni în despăgubire: pentru consolidarea aspectului disuasiv al acordurilor
interzise și pentru îmbunătățirea protecției consumatorilor, Comisia Europeană a
publicat în 2008 o Carte albă privind acțiunile în despăgubire. Pe lângă aceasta, în iunie
2013, Comisia a mai prezentat o propunere de directivă privind anumite norme care
guvernează acțiunile în despăgubire în cazul încălcărilor dispozițiilor dreptului
concurenței [COM(2013)0404fin], care ar putea fi adoptată în aprilie 2014. În cazurile
80 | P a g e
privind cartelurile, se remarcă, în special, două particularități: daunele civile se plătesc
în plus față de amenzi, iar efectivitatea politicii de clemență nu are de suferit.
b.Abuzul de poziție dominantă (articolul 102 din TFUE)
„O poziție dominantă este o poziție de putere economică deținută de o întreprindere
care are capacitatea de a împiedica menținerea unei concurențe eficiente pe piața
relevantă, oferindu-i posibilitatea de a se comporta independent într-o măsură
semnificativă față de concurenți, clienți și, în cele din urmă, față de consumatori” (cauza
27/76, United Brands). Pozițiile dominante sunt examinate fie pe întreaga piață, fie pe o
parte semnificativă a acesteia. Mărimea pieței relevante depinde de natura produsului,
de accesibilitatea acestuia, precum și de comportamentul și disponibilitatea
consumatorilor de a alege un produs alternativ. Articolul 102 din TFUE ilustrează o listă
neexhaustivă de exemple de „practici abuzive”.
c.Procedura de control al concentrărilor economice
Regulamentul (CE) nr. 139/2004 prevede că o concentrare care ar ridica obstacole
semnificative în calea concurenței efective de pe piața internă sau de pe o parte
semnificativă a acesteia, în special ca urmare a creării/consolidării unei poziții
dominante, este declarată incompatibilă cu piața comună [articolul 2 alineatul (3)]. O
operațiune trebuie să fie notificată Comisiei Europene înaintea concentrării. Elementul
central al unei concentrări îl reprezintă obținerea controlului în cadrul altor
întreprinderi [articolul 3 alineatul (1)]. Se interzice realizarea concentrării atât timp cât
Comisia nu și-a dat aprobarea (articolul 7). Nu se exercită un control ulterior sistematic
și nu intervine nici separarea întreprinderilor afiliate.
Procedura poate include două etape. Cel mai adesea, procedurile se pot încheia
deja după prima etapă (25 de zile lucrătoare). Cazurile mai complexe sunt examinate în
detaliu în cadrul unei faze secundare (90 de zile lucrătoare). Deciziile de autorizare pot
fi însoțite de condiții și obligații (articolul 8).
d.Interzicerea ajutorului de stat prevăzută la articolul 107 din TFUE
Ajutoarele reprezintă prestațiile acordate direct de statele membre și care constau
din fonduri publice. Acestea cuprind, pe lângă subvențiile nerambursabile,
împrumuturi acordate în condiții avantajoase, scutiri de accize și taxe și garanții la
împrumuturi, inclusiv participații publice la întreprinderi, atât timp cât, prin favorizarea
anumitor întreprinderi sau ramuri de producție, acestea denaturează sau amenință să
denatureze concurența și să afecteze comerțul între statele membre.
Interdicția privind ajutorul de stat nu se aplică în cazurile prevăzute la alineatul (2).
Astfel de ajutoare sunt compatibile cu principiile pieței interne și se aplică automat. În
ceea ce privește cazurile prevăzute la alineatul (3), Comisia Europeană trebuie să le
verifice în mod individual. Chiar și în cazul controlului privind ajutorul de stat se aplică
principiul „de minimis” și, începând cu anul 2008, o exceptare generală pe categorii
[Regulamentul (CE) nr. 800/2008].
În contextul crizei economice și financiare a fost creat, în temeiul juridic al
articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, un cadru juridic provizoriu. Acest cadru
81 | P a g e
a fost ulterior transformat și parțial prelungit. Dintre diferitele comunicări ale Comisiei
se distinge Comunicarea privind sectorul bancar referitoare la aplicarea, de la 1 august
2013, a normelor privind ajutoarele de stat pentru măsurile de sprijin în favoarea
băncilor în contextul crizei financiare ( JO C 216, 30.7.2013, p. 1). Alte comunicări se
referă la recapitalizarea instituțiilor financiare, la gestionarea activelor depreciate sau la
restabilirea viabilității și evaluarea măsurilor de restructurare luate în sectorul financiar.
Aceste ajutoare, disponibile pentru toate sectoarele economice, erau destinate să
compenseze lipsa creditelor acordate de bănci și să încurajeze investițiile pentru creștere
durabilă. În prezent, toate reglementările privind ajutoarele sunt revizuite; noile
reglementări ar trebui să fie puse în aplicare începând cu 2014.
e.Serviciile publice, serviciile de interes general și serviciile de interes economic
general (SIEG)
În conformitate cu articolul 14 teza a doua din TFUE, Uniunii Europene i se
conferă o competență care nu este exclusiv legislativă. În cadrul articolelor 52 și 114 din
TFUE, procedura legislativă ordinară atribuie Parlamentului European și Consiliului
rolul de co-legislatori egali. Articolul 14 este completat de Protocolul nr. 26, în care se
subliniază încă o dată, cu referire la articolul 14 TFUE, semnificația acestor servicii,
diversitatea lor, importanta marjă decizională a autorităților naționale, regionale și
locale, precum și accesul universal la acestea. Articolul 14 TFUE dobândește o
semnificație deosebită datorită articolului 36 din Carta drepturilor fundamentale. Acesta
recunoaște, la rândul său, accesul cetățenilor Uniunii la SIEG în scopul promovării
coeziunii teritoriale și sociale a Uniunii.
Normele acestui pachet SIEG sunt aplicate încă din 31 ianuarie 2012 și constau
dintr-o decizie a Comisiei (JO L 7, 11.1.2012, p. 3) și două comunicări (JO C 8, 11.1.2012,
p.14 și JO C 8, 11.1.2012, p.15). Directiva 2006/111/CE rămâne în continuare în vigoare.

82 | P a g e
 CAPITOLUL 5. POLITICI ÎN SECTORUL ÎNTREPRINDERI
MICI ȘI MIJLOCII

5.1. Cadrul general

Microîntreprinderile și întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) reprezintă 99 %

dintre întreprinderile din UE. Acestea asigură două treimi dintre locurile de muncă din
sectorul privat și contribuie cu mai mult de jumătate din valoarea adăugată totală creată
de întreprinderile din UE. Nouă din zece IMM-uri sunt de fapt microîntreprinderi cu
mai puțin de 10 angajați. S-au adoptat diverse programe de acțiune pentru sprijinirea
IMM-urilor, printre care se numără și Inițiativa în favoarea întreprinderilor mici („Small
Business Act”), care reunește toate aceste programe și vizează crearea unui cadru
strategic cuprinzător. Programele Orizont 2020 și COSME au fost la rândul lor adoptate
în scopul creșterii competitivității IMM-urilor prin cercetare și inovare și al facilitării
accesului acestora la finanțare.

Temei juridic
Întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) operează în principal la nivel național,
relativ puține dintre ele fiind angajate în activități comerciale transfrontaliere în
interiorul UE. Cu toate acestea, indiferent de sfera lor de acțiune, IMM-urile fac obiectul
legislației UE în diferite domenii, printre acestea numărându-se fiscalitatea [articolele
110-113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)], concurența
(articolele 101-109 din TFUE) și dreptul societăților comerciale (dreptul de stabilire –
articolele 49-54 din TFUE). Definiția dată de Comisie IMM-urilor se regăsește în
Recomandarea 2003/361/CE.
Obiective
Microîntreprinderile și IMM-urile alcătuiesc 99 % din totalul întreprinderilor din
UE. În prezent, există aproximativ 21 de milioane de IMM-uri cu aproximativ 33 de
milioane de angajați, care reprezintă o sursă esențială de spirit antreprenorial și de
inovare, aspecte vitale pentru competitivitatea întreprinderilor din UE. Politica UE în
materie de IMM-uri are drept obiectiv garantarea faptului că politicile și acțiunile
Uniunii țin seama de nevoile întreprinderilor mici și contribuie la transformarea Europei
într-un spațiu mai atractiv pentru crearea de întreprinderi și desfășurarea de activități
economice.
Realizări
a.„Small Business Act” (SBA)
Până în prezent, cea mai vastă și cuprinzătoare inițiativă privind IMM-urile a fost
prezentată de Comisie în iunie 2008 sub forma unei comunicări privind „Small Business

83 | P a g e
Act” (SBA) (COM(2008)0394). SBA vizează crearea unui nou cadru strategic care să
integreze instrumentele existente și care să se bazeze pe Carta europeană pentru
întreprinderile mici și pe „O politică modernă a IMM-urilor în folosul creșterii și al
ocupării forței de muncă”. Documentul pledează mai degrabă pentru „o abordare de
parteneriat politic cu statele membre”, decât pentru o abordare pe deplin comunitară.
SBA vizează îmbunătățirea abordării generale cu privire la spiritul antreprenorial în UE
prin aplicarea principiului „thinking small first” („a gândi mai întâi la scară mică”).
1.Reglementarea inteligentă
Reducerea procedurilor administrative excesive și a birocrației reprezintă o prioritate de
prim rang pentru Comisie în cadrul SBA. Sensibilizarea administrațiilor publice la
nevoile IMM-urilor poate aduce o contribuție majoră la dezvoltarea acestora. Procesul în
plină desfășurare de punere în aplicare a Directivei 2006/123/CE privind serviciile ar
trebui să contribuie la realizarea acestui obiectiv prin reducerea barierelor de
reglementare în ceea ce privește activitățile transfrontaliere de prestare de servicii.
Modificările aduse Directivei privind întârzierea efectuării plăților (autoritățile
publice trebuie să efectueze plățile în termen de 30 de zile, ca o garanție de plată pentru
IMM-uri) și Directivei privind facturarea electronică (facturile electronice au aceeași
valoare ca cele pe hârtie) s-au dovedit deosebit de utile pentru întreprinderile mici. În
plus, modernizarea politicii UE în materie de achiziții publice a permis reducerea
sarcinilor administrative pentru IMM-urile care participă la proceduri de achiziții
publice și a oferit posibilități mai atractive de a prezenta oferte comune. Aceeași
abordare a dus și la simplificarea obligațiilor de raportare financiară și la reducerea
sarcinilor administrative pentru IMM-uri prin modernizarea achizițiilor publice în UE și
a directivelor existente privind contabilitatea [Directiva nr. 78/660/CEE și Directiva
nr. 83/349/CEE - a se vedea COM(2011)0684].
2.Accesul la finanțare
De multe ori, piețele financiare nu reușesc să asigure finanțarea necesară pentru IMM-
uri. În ultimii ani, s-au înregistrat unele progrese în ceea ce privește îmbunătățirea
disponibilității finanțării și a creditelor pentru IMM-uri prin acordarea de împrumuturi,
prin garanții și prin capitalul de risc. Instituțiile financiare europene – Banca Europeană
de Investiții (BEI) și Fondul European de Investiții (FEI) – și-au intensificat operațiunile
în materie de IMM-uri.
Cu toate acestea, SBA identifică în continuare accesul la finanțare ca fiind cea de a doua
problemă majoră cu care se confruntă IMM-urile. În perioada 2007-2013 a fost pusă la
dispoziție o sumă de peste 1 miliard de euro în cadrul programului-cadru pentru
competitivitate și inovare (CIP), care ar trebui să permită instituțiilor financiare să
furnizeze un total de 30 miliarde de euro către circa 400 000 IMM-uri. S-au luat, de
asemenea, măsuri pentru îmbunătățirea accesului la microcredite.
Mai mult, în noiembrie 2011 Comisia a prezentat „un plan de acțiune pentru
îmbunătățirea accesului la finanțare al IMM-urilor” [a se vedea COM(2011)0870]. Printre
altele, planul de acțiune include inițiative de politică menite să faciliteze accesul IMM-
84 | P a g e
urilor la piețele de capital de risc. De asemenea, planul are ca obiectiv prezentarea unor
soluții în 2013 în vederea eliminării obstacolelor fiscale din calea investițiilor
transfrontaliere de capital de risc.
3.IMM-urile și piața unică
Atât Comunicarea Comisiei intitulată „Către un Act privind piața unică - Pentru o
economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate” (COM(2010)0608) și Actul
privind piața unică II (COM(2012)0573), cât și SBA subliniază nevoia de a îmbunătăți
continuu condițiile-cadru pentru întreprinderi pe piața unică. Diferite inițiative și
măsuri există deja sau sunt planificate pentru a facilita înființarea și funcționarea IMM-
urilor pe piața internă. IMM-urile beneficiază de derogări în numeroase domenii, de
exemplu în ceea ce privește normele în materie de concurență, impozitarea și dreptul
societăților comerciale.
4.Politica în domeniul concurenței
De multă vreme, politica UE în materie de ajutoare de stat prevede condiții favorabile
pentru IMM-uri, ținând seama de dificultățile speciale cu care se confruntă acestea din
cauza dimensiunilor lor. În 2008 a fost adoptat un nou regulament de exceptare
(Regulament general de exceptare pe categorii de ajutoare - GBER) în domeniul
ajutoarelor de stat. În temeiul noilor norme, IMM-urile pot primi un ajutor pentru
investiții de până la 7,5 milioane EUR pentru un anumit proiect fără a fi necesar să
notifice Comisia. Inițiativa vizează, de asemenea, facilitarea proiectelor de protecție a
mediului și promovarea spiritului antreprenorial în rândul femeilor. Mai mult, vor fi
revizuite o serie de orientări în materie de ajutoare de stat, inclusiv cele referitoare la
capitalul de risc, în vederea realizării obiectivelor Strategiei Europa 2020 și a adaptării la
nevoile IMM-urilor.
b.Programele și rețelele UE pentru IMM-uri
Exemple de politici și rețele care vizează IMM-urile includ, în primul rând, servicii de
sprijin general pentru IMM-uri în UE, precum „Rețeaua întreprinderilor europene”,
„SOLVIT”, „Europa ta – Întreprinderi”, „IMM-urile și mediul” și „Lucrul cu produsele
chimice: Birourile naționale de asistență tehnică REACH”. În al doilea rând, sprijinul
pentru inovare și cercetare include „Serviciul de asistență pentru drepturi de proprietate
intelectuală”, „Techweb pentru IMM-uri”, „Serviciul de asistență pentru IMM-uri:
aspecte legate de DPI în relațiile cu China”, „Rețeaua europeană (EBN) a centrelor de
afaceri și inovare (BIC)”, „Rețele de inovare”, „Gate2Growth”, „CORDIS - Incubatorul
de afaceri”, „CORDIS - Portalul european al inovației” și „Piețele electronice”.
c.IMM-urile și cercetarea
Cercetarea și inovarea sunt cruciale pentru succesul durabil și pentru dezvoltarea
sustenabilă a IMM-urilor în UE. Programul Orizont 2020 pentru perioada 2014-2020
urmărește crearea unui mediu mai bun și mai complet de sprijin al activităților de
cercetare și inovare ale IMM-urilor. Ar trebui să se poată obține o simplificare
semnificativă printr-un singur set de norme. Ca parte a acestei abordări, IMM-urile vor
fi încurajate să participe printr-un nou instrument specific pentru IMM-uri care vizează
85 | P a g e
acoperirea deficiențelor de finanțare pentru activitățile de cercetare și inovare timpurii și
de mare risc ale IMM-urilor.
Programul Eurostars, gestionat de EUREKA, asigură și el sprijin pentru IMM-urile
europene care pun un accent puternic pe cercetare și inovare.
d.Programul pentru competitivitatea întreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii
(COSME)
Programul pentru competitivitatea întreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii
(COSME) a fost propus de Comisie în noiembrie 2011 [a se vedea COM(2011)0834]. În
noiembrie 2013, Parlamentul European a aprobat cadrul financiar multianual, alocând
programului COSME un buget de 2,3 miliarde EUR (la prețurile din 2013).
COSME își desfășoară majoritatea activităților în cadrul actualului program CIP și
urmărește, așadar, următoarele obiective generale:
 îmbunătățirea accesului IMM-urilor la finanțarea sub formă de capitaluri proprii
și datorii; un mecanism de capitaluri proprii pentru investițiile din faza de creștere,
precum și un mecanism de garantare a împrumuturilor care va oferi IMM-urilor servicii
directe sau indirecte de partajare a riscurilor cu intermediari financiari pentru a acoperi
împrumuturile; o contribuție de 1,4 miliarde EUR din bugetul COSME este destinată
instrumentelor financiare;
 îmbunătățirea accesului la piețe, atât pe teritoriul Uniunii, cât și la nivel mondial;
furnizarea unor servicii de sprijin pentru întreprinderi orientate înspre creșterea
economică prin intermediul Rețelei întreprinderilor europene pentru a facilita
extinderea activității atât pe piața unică, cât și în afara UE;
 promovarea antreprenoriatului: activitățile vor include dezvoltarea
competențelor și a atitudinilor antreprenoriale, în special în rândul noilor antreprenori,
al tinerilor și al femeilor.
Potrivit Comisiei, se preconizează că programul va ajuta anual 39 000 de întreprinderi să
creeze sau să păstreze 29 500 de locuri de muncă și să lanseze 900 de noi produse,
servicii sau procese comerciale.

86 | P a g e
 CAPITOLUL 6. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII
EUROPENE

6.1 Consideraţii generale

La sfârşitul celui de-al doilea Război mondial protecţia externă era ridicată în cele mai
multe ţări europene. Europa era formată din mai multe “fortăreţe comerciale”. Tratatul de
la Roma exprimă un punct de vedere comun la care au ajuns fondatorii Comunităţii, în
direcţia formării unei pieţe comune, liberă de orice obstacole comerciale şi bazată pe o
concurenţă puternică.
 Tratatul de la Roma - acţiuni în direcţia realizării pieţei comune:
• eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative asupra
importurilor/exporturilor între statele membre, precum şi a celorlalte măsuri cu efect
echivalent;
• stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în relaţiile
cu ţările terţe;
• abolirea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii a serviciilor, persoanelor şi
capitalurilor între statele membre;
• adoptarea unei politici comune în sfera agriculturii;
• adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
• instituirea unui sistem de asigurare a competiţiei corecte;
• aplicarea măsurilor/procedurilor necesare coordonării politicilor economice ale
statelor membre şi remedierii dezechilibrelor în balanţele de plăţi externe;
• apropierea legislaţiilor statelor membre în măsura impusă de funcţionarea
eficientă a pieţei comune;
• crearea unui Fond Social European destinat ameliorării oportunităţilor de
angajare a muncitorilor şi creşterii standardului lor de viaţă;
• înfiinţarea unei Bănci Europene de Investiţii pentru a susţine expansiunea
economică a Comunităţii prin facilitarea accesului la noi resurse;
• asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, cu scopul de a intensifica relaţiile
comerciale şi de a promova în comun dezvoltarea economică şi socială.
Politica comercială este cea mai veche politică elaborată şi implementată la nivel
comunitar şi rămâne cea mai avansată „ramură” a politicii externe a Uniunii Europene.
În linii mari, politica comercială comună implică existenţa unui set unificat, strict, de
reguli şi proceduri (cu vămile naţionale acţionând ca „agenţi” ai UE). 38 Elementele de
“unicitate” ale politicii comerciale comune sunt:
1. Parţial din necesitate, parţial prin “design”, coordonatele cheie au fost
liberalizarea multilaterală şi integrarea regională

38
Pierre DEFRAIGNE - Trade policy-making in the EU, San José Nov. 3O Dec 1 2006

87 | P a g e
 2. Procesul decizional este puternic centralizat la nivel comunitar:
• competenţele UE sunt aproape exclusive, doar cu câteva excepţii rămase în jurisdicţia
statelor membre;
• Comisia are rolul dominant în pregătirea deciziilor;
• deciziile majore sunt adoptate de Consiliu (pentru comerţul cu bunuri şi o parte
din comerţul cu servicii);
Centralizarea deciziilor în materie de politică comercială la nivelul Uniunii:
• este necesară pentru a asigura funcţionarea pieţei interne;
• consolidează poziţia UE în negocierile comerciale internaţionale.
Tratatul de la Roma nu conţine prevederi foarte precise/explicite în legătura cu
obiectivele, principiile şi instrumentele politicii comerciale comune, fapt ce a permis
interpretări nuanţate din partea diverşilor analişti. Se poate deduce însă din textul
tratatului că politica comercială comună urma să contribuie la:
 amplificarea/consolidarea forţei competitive a societăţilor europene;
 dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial;
 abolirea progresivă a restricţiilor asupra comerţului internaţional;
 reducerea barierelor vamale.
Conform Tratatului de la Roma, principiul de bază care guvernează politica
comercială comunitară este o economie de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă.
Conţinutul şi „actorii” politicii comerciale comune se prezintă după cum
urmează:

INSTITUŢII COMUNITARE INSTRUMENTE:

IMPLICATE ÎN PCC: OBIECTIVE:

 Consiliul de Miniştri - promovarea comerţului cu terţii

 Comisia Europeană  Bariere tarifare şi - creşterea competitivităţii
 Comitete consultative netarifare firmelor comunitare

 Tariful Vamal PRINCIPII:

STATE MEMBRE
Comun
- economie de piaţă deschisă
(atribuţii limitate , în domeniul
- uniformitate
unor servicii şi proprietatea
- subsidiaritate
intelectuală)

GATT/OMC ŢĂRI TERŢE

Sursa: Prelucrat după Gh. Popescu – Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag.156

88 | P a g e
 În ceea ce priveşte politica comercială a Uniunii Europene problemele se pun
oarecum diferit faţă de alte state, deoarece ea trebuie să armonizeze interesele naţionale şi
sectoriale care clamează protecţie cu obiectivele exprimate la nivel supranaţional, precum şi cu
forţele internaţionale. Politica comercială europeană s-a dezvoltat ca răspuns la evoluţiile
interne şi internaţionale; iniţial preocupările interne erau orientate către consolidarea
uniunii vamale iniţiată prin Tratatul de la Roma şi elaborarea unor politici comune;
ulterior, chiar dacă uneori a avut o poziţie predominant defensivă, CEE a răspuns
iniţiativelor SUA de liberalizare comercială multilaterală, participând la rundele de
negocieri care s-au succedat în cadrul GATT.
Un factor care a avut o contribuţie importantă la modelarea politicii comerciale a
UE a fost necesitatea reglementării relaţiilor comerciale cu fostele colonii; în acest sens
CEE/UE a încheiat o serie de acorduri prin care ţările din Africa, Caraibe, Pacific
beneficiau de un tratament preferenţial, respectiv de acces liber pe piaţa comunitară
pentru numeroase produse din aceste ţări, fără obligaţia reciprocităţii. 39
Modificarea opticii SUA şi abordarea relaţiilor ei comerciale externe şi din
perspectivă bilaterală/regională a determinat implicarea mai activă a CEE în susţinerea
sistemului comercial multilateral; astfel, de la începutul anilor '90, UE a evoluat treptat ca
susţinător important al multilateralismului. Climatul actual diferă însă de cel din primii
ani postbelici până la jumătatea anilor '70, când SUA era principalul partizan al
multilateralismului; actualmente sistemul comercial multilateral numără circa 150 de
state, comparativ cu 23 de state care au participat la prima rundă de negocieri; mai mult,
ţările în curs de dezvoltare au început să se implice şi ele mult mai activ şi să îşi susţină
punctele de vedere în cadrul sistemului. Multilateralismul este o faţetă importantă a
politicii comerciale a UE, dar acest lucru nu a exclus şi derularea de relaţii comerciale la
nivel bilateral, regional sau trans-regional.
Frecvent UE a fost criticată pentru faptul că nu a avut un rol mai activ în
liberalizarea pieţelor agricole; în ciuda reformelor din ultima perioadă, sectorul agricol
din UE beneficiază încă de un sprijin considerabil din partea autorităţilor (deşi
subvenţiile au fost eliminate, se menţine încă un anume grad de protecţie de natură
tarifară). Critici la adresa politicii comerciale a UE mai sunt aduse şi în legătură cu
caracterul ei opac şi netransparent atribuit de organizaţiile non-guvernamentale .40
În pofida prevederilor Articolului 110 din Tratatul de la Roma (conform căruia
statele membre se angajau să contribuie la dezvoltarea armonioasă a comerţului
mondial şi abolirea progresivă a restricţiilor în comerţul internaţional), CEE şi ulterior
UE a fost departe de a se manifesta pe arena internaţională ca un promotor consecvent

39
H.Wallace ş.a. – Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ediţia a cincea, Institutul European din România,
2005
40
H.Wallace ş.a. – Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ediţia a cincea, Institutul European din România,
2005

89 | P a g e
al liberalismului comercial. În afară de un grad de restrictivitate deloc neglijabil, politica
comercială comună prezintă alte trei caracteristici importante 41:
- discriminare, mult mai accentuată decât în altă ţară sau grupare( este
vorba, pe de o parte, de o discriminare „negativă” prin aplicarea de restricţii în mod
diferenţiat, în funcţie de partenerii comerciali -limitări voluntare la export, măsuri anti –
dumping, contingente bilaterale etc.; pe de altă parte este vorba de o discriminare
„pozitivă” materializată într-o serie de acorduri comerciale preferenţiale încheiate cu
ţările în curs de dezvoltare din Africa, zona Caraibe şi Pacific);
- prezenţă semnificativă a măsurilor cu caracter netarifar, mai redusă totuşi
decât în Japonia şi fără a fi evident că ar fi mai extinsă decât în S.U.A;
- promovarea cu insistenţă a principiului reciprocităţii; deşi este departe de a o
egala pe cea de care dau dovadă S.U.A, CEE/UE a fost, de regulă, partizanul unei
reciprocităţi integrale în relaţiile cu alte state dezvoltate, urmând însă o abordare
asimetrică a principiului reciprocităţii în relaţiile cu celelalte categorii de ţări.

6.2. Uniunea vamală şi Tariful Vamal Comun

Prin Tratatul de la Roma (1957) cele şase state membre fondatoare au pus bazele a
ceea ce avea să devină Uniunea Europeană. Primul pas a fost crearea unei uniuni vamale
prin eliminarea tuturor obstacolelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din comerţul
dintre ţările membre.42 Liberalizarea fluxurilor comerciale intra-comunitare a fost
acompaniată de definitivarea unui Tarif Vamal Comun. În textul Tratatului de la Roma
au fost prevăzute metodologia şi fazele de elaborare, precum şi principalele excepţii.
Conform regulilor stabilite, taxele vamale prevăzute în Tariful Vamal Comun nu
trebuiau să depăşească nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate în cele patru
zone vamale ale Comunităţii (Franţa, Germania, Italia, Benelux) la 1 ianuarie 1957
(excepţie făceau produsele agricole). Apropierea tarifelor celor patru zone vamale de
Tariful Vamal Comun s-a realizat treptat, finalizându-se, în virtutea clauzei de
accelerare, până la 1 iulie 1968.43 Instituirea Tarifului Vamal Comun a însemnat pentru
statele membre uniformizarea protecţiei faţă de partenerii comerciali din statele terţe şi crearea
unei preferinţe pentru produsele comunitare.
Tariful vamal integrat comunitar (TARIC) reprezintă unul dintre instrumentele
aplicării politicii comerciale comunitare în relaţiile cu ţările terţe; acest tarif vamal este

41
NEGRESCU, D. – „Protecţionismul netarifar”, Editura Economică, Bucureşti 1998, pag. 37, 38
42
Pentru eliminarea graduală a barierelor tarifare a fost fixată o perioadă minimă de 12 ani(cu posibilitate de
prelungire până la 15 ani) împărţită în 3 etape a 4 ani fiecare.În virtutea clauzei de accelerare-conform căreia
statele membre puteau realiza aceste reduceri într-un ritm mai rapid dacă situaţia lor economică o permitea-
ultimele bariere tarifare au fost eliminate în 1968, cu 18 luni înaintea datei stabilite. Analog, eliminarea restricţiilor
cantitative intra-comunitare şi a celorlalte măsuri cu caracter asemănător s-a finalizat înainte de data stabilită
(1970).
43
Ignat, I., ş.a. – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2002

90 | P a g e
aplicat în toate statele membre ale UE44 la importurile de mărfuri care trec frontierele
exterioare; prin politica comercială comună sunt fixate taxele vamale aplicabile
mărfurilor importate din afara Comunităţii, precum şi excepţiile, prohibiţiile şi
restricţiile. La baza TARIC se află nomenclatura comunitară, cunoscută mai ales sub
denumirea de Nomenclatura Combinată (formată din 10.000 de coduri) care detaliază
codurile de 6 cifre ale nomenclaturii Sistemului armonizat în coduri formate din 8 cifre.
Nomenclatura TARIC este împărţită în 21 de secţiuni şi 96 de capitole.
TARIC reprezintă un instrument care cuprinde sub formă codificată numeric
totalitatea reglementărilor comunitare şi naţionale aplicabile în procesul de vămuire; el
este adaptat/actualizat permanent în funcţie de regulile/rezultatele negocierilor în
cadrul OMC.45
Treptat a fost elaborată şi legislaţia vamală prin care se uniformizau comisioanele
vamale, regulile de origine, procedurile de depozitare şi alte elemente legate de intrarea
şi ieşirea mărfurilor din spaţiul comunitar.
Un pas foarte important l-a constituit adoptarea, în 1988, a Documentului Unic
Administrativ care a înlocuit 150 de documente separate utilizate anterior de
administraţiile vamale din statele membre şi care a dus la simplificarea procedurilor
vamale.
În 1994 Codul vamal a integrat toată legislaţia vamală a comunităţii într-un singur
text şi a stabilit un cadru unitar pentru procedurile de import şi export. Crearea Pieţei Interne
Unice a favorizat o mai mare armonizare a elementelor legate de politica vamală şi nu
numai.46
Din punct de vedere sectorial cel mai protejat sector este cel al produselor agricole. În
cazul produselor industriale cererea de protecţie provine din sectoarele care sunt nevoite
să facă faţă concurenţei din partea importurilor la preţuri scăzute. O parte a acestei
cereri este acoperită prin măsuri interne de subvenţionare a ramurilor care, altfel, nu ar fi
capabile să contracareze concurenţa externă (cărbune, aeronautică, construcţii navale).
Pentru celelalte produse industriale se aplică un sistem de măsuri protecţioniste care
combină instrumente cu sferă largă de cuprindere şi instrumente cu acţiune „discretă”. Din
prima categorie fac parte mai ales restricţiile cantitative directe, impuse mai pregnant în
cazul autovehiculelor şi produselor textile. Instrumentele de combatere a comerţului
”incorect” (de tipul acţiunilor anti-dumping) sunt folosite cu intensitate destul de
ridicată în special în cazul produselor chimice şi electronice de larg consum. După
renunţarea la sistemul de acorduri de limitare „voluntară” a exporturilor în cazul
oţelului, produsele acestui sector au făcut tot mai frecvent obiectul investigaţiilor anti-
dumping. Nici unul din instrumentele de protecţie utilizate nu este foarte sever, dar

44
În general, statele membre ale unei uniuni vamale aplică un tarif vamal comun.
45
G. Caraiani, G.Ş. Diaconu – Tehnici vamale de facilitare a comercţului internaţional, Editura LUMINALEX,
Bucureşti, 2003, pag.208 şi următoarele
46
* * * - The customs policy of the European Union, European Commisssion, 1999, pag. 7

91 | P a g e
efectul lor cumulat permite penetrarea doar a importurilor de produse care au un
avantaj competitiv substanţial din punct de vedere al costurilor.47

6.3. Relaţiile cu terţii

O caracteristică importantă a relaţiilor comerciale ale U.E. cu ţările terţe este

multitudinea de acorduri multilaterale şi preferenţiale, al căror obiectiv este promovarea
comerţului şi cooperării economice. Aceste acorduri sunt descrise de unii analişti ca o
piramidă a privilegiilor, structurată pe trei nivele:48
o Nivelul I : partenerii comerciali cei mai preferaţi, care beneficiază de un tratament
preferenţial mult mai favorabil decât cel acordat prin SGP;
o Nivelul 2: grupul de mijloc, respectiv ţările care beneficiază strict de regimul
instituit prin SGP;
o Nivelul 3: partenerii comerciali cei mai puţin preferaţi, în principal ţările
industrializate, cu care relaţiile comerciale se derulează pe principiul CNF.
Numărul partenerilor comerciali de la nivelul 1 s-a extins continuu în ultimii ani,
precum şi ponderea lor în importurile comunitare; cea mai mică importanţă ca parteneri
comerciali o au ţările de la nivelul 2.
Taxele vamale au reprezentat un instrument important de protecţie a pieţei comune
faţă de concurenţa externă în anii '50 şi '60; angajamentele asumate în cadrul GATT s-au
reflectat în practică prin reducerea sensibilă a protecţiei tarifare pentru produsele
neagricole, în prezent nivelul mediu al taxelor vamale aplicate fiind de circa 5%. În
schimb produsele agricole au continuat să fie protejate prin taxe vamale mai ridicate. 49
Pe măsură ce rolul taxelor vamale ca instrumente de protecţie s-a diminuat, s-au
impus noi forme de bariere comerciale, de natură netarifară, din ce în ce mai sofisticate şi
adesea mai costisitoare pentru cei afectaţi decât vechile taxe vamale. Protecţia netarifară
a îmbrăcat forme diverse, de la limitările cantitative (de tipul contingentelor la import
sau al limitărilor voluntare ale exporturilor) până la cele legate de mecanismul preţurilor
(antidumping, prelevări variabile, preţuri minime/maxime, subvenţii). Diverse alte
instrumente care nu sunt legate în mod direct de politica comercială au avut efecte
restrictive; din această categorie fac parte standardele tehnice şi ecologice, normele
fitosanitare, reglementările privind protecţia consumatorului, investiţiile, drepturile de
proprietate intelectuală ş.a.
Prin reglementările comune ale UE se promovează principiul libertăţii importurilor
şi exporturilor; în ceea ce priveşte importurile, în anumite împrejurări critice se poate
recurge la măsuri de supraveghere şi, eventual de salvgardare, care să nu depăşească
însă o perioadă de timp stabilită. În sfera exporturilor, până în 1992 statele membre

47
Negrescu, D. – Protecţionismul netarifar,Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 40
48
C. Stevens - Creating a Development Friendly EU Trade Policy, Institute of Development Studies, March 2005
49
Gh. H. Popescu - Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag. 159

92 | P a g e
puteau introduce restricţii cantitative sau embargouri motivate de moralitate, politică,
securitate (ulterior au fost eliminate toate aceste derogări acordate ţărilor membre în
materie de exporturi).50
După finalizarea Rundei Uruguay şi a implementării programului Pieţei Interne
Unice protecţia comercială a UE s-a atenuat considerabil, piaţa devenind motorul ajustărilor
structurale din economia comunitară. În a doua parte a anilor '90 şi începutul anilor
2000 preferinţele comerciale şi-au pierdut importanţa ca urmare a generalizării lor, dar
şi a diminuării semnificative a taxelor vamale.

6.4. Dimensiuni ale politicii comerciale comune

Contextul actual:
 Globalizarea (incluzând și o fragmentare a lanțurilor valorice);
 Emergența unor noi potențiale puteri economice (China, India, Brazilia);
 Crize economice mondiale (comerțul poate fi un factor de redresare).
Comerţul nu mai este legat doar de taxe vamale, ci și de:
 standarde de calitate;
 practici de licenţiere;
 taxe interne.
Comerţul nu mai este doar “schimb”; se pun probleme legate de:
 mediu;
 condiţii de muncă;
 drepturile omului.

 Abordarea multilaterală
Încă de la creare, Comunitatea Europeană a participat la eforturile de liberalizare
multilaterală a comerţului. Este însă dificil de stabilit dacă adâncirea procesului
integraţionist a grăbit sau, dimpotrivă, a încetinit aceste eforturi. Unii analişti subliniază
rolul pe care l-a avut crearea CEE în lansarea unor noi runde de negocieri în cadrul
GATT. Alţi analişti şi oameni politici şi-au exprimat temerile legate de consecinţele
negative ale deturnării de comerţ.
UE este cel mai mare bloc comercial din lume, ceea ce îi conferă un rol cheie în
OMC. Fiecare din cele 28 de ţări sunt membre cu drepturi depline ale OMC, dar, în
acelaşi timp, UE este, la rândul ei, membră a OMC. În cadrul OMC, Comisia Europeană
negociază în numele celor 28 de state membre.
Comisia Europeană:
- colaborează cu statele membre prin Comitetul pentru politică comercială;
- informează periodic PE asupra problemelor cheie din cadrul OMC;

50
Gh. H. Popescu - Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag. 167

93 | P a g e
- are nevoie de autorizare formală din partea Consiliului şi a PE pentru a semna
acorduri în numele tuturor statelor membre;
- consultă alte grupuri de interese în procesul de formulare a politicii comerciale.
Prin intermediul OMC, UE:
- încearcă să asigure noi pieţe de desfacere pentru companiile europene;
- îşi asumă reguli şi se asigură că şi partenerii ei le respectă;
- contribuie la dezvoltarea durabilă a comerţului (mai ales prin programe/iniţiative
destinate ţărilor în curs de dezvoltare).

 Abordarea bilaterală/regională
Sub aspect intern europenii consideră politica comercială protecţionistă un „preţ
plătit pentru atingerea unor obiective politice”, fie în direcţia adâncirii procesului
integraţionist, fie în direcţia expansiunii teritoriale a UE prin acorduri comerciale
preferenţiale.51 UE a utilizat acordurile comerciale pentru a-şi delimita zonele de influenţă
politică; complexa gamă de acorduri comerciale negociate de UE (aranjamente
reciproce/nereciproce, acorduri de liberschimb, uniuni vamale) reflectă o ierarhizare a
statelor în funcţie de statutul lor în relaţiile cu UE (partener comercial preferenţial,
membru asociat şi membru cu drepturi depline). Aceste acorduri comerciale, dincolo de
o pronunţată dimensiune politică, reflectă o atractivitate puternică a UE către bilateralism,
uneori în defavoarea multilateralismului; prin politica sa comercială UE promovează pe
de o parte un bilateralism defensiv(materializat în acordurile de reducere voluntară a
exporturilor unor ţări partenere, precum SUA, Japonia, Taiwan, frecvente în sectoarele
textile, automobile, electronică etc.) şi, pe de altă parte, un bilateralism ofensiv
(materializat în acordurile preferenţiale negociate de UE).52
 Acordurile de comerţ preferenţial
C. E./U. E. a încheiat o serie de acorduri „preferenţiale” cu diferite ţări sau
grupuri de ţări. Astfel, pentru a promova legăturile comerciale cu statele vecine a încheiat
acorduri de liber schimb cu Islanda, Norvegia şi Liechtenstein, membre A.E.L.S53,
formând Spaţiul Economic European. Există de asemenea un acord de liber schimb
încheiat cu Elveţia, care este membru A.E.L.S. dar, în urma unui referendum a decis să
nu se alăture Spaţiului Economic European.

51
A. Vaas - Protecţionismul european, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 13
52
A. Vaas - Protecţionismul european, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 15
53
A.E.L.S. – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb a fost fondată în 1960 cu scopul de a oferi un cadru pentru
liberalizarea schimburilor de mărfuri între statele membre. Membrii fondatori au fost Austria, danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi mArea britanie, la care s-au alăturat Finlanda(1961), Islanda(1970) şi
Liechtenstein(1991). În 1973 Marea Britanie şi dAnemarca s-au alăturat C.E., urmate de Portugalia(1986) şi Austria,
Finlanda şi Suedia(1995). Relaţiile cu C.E./U.E. au fost o preocupare pentru membrii A.E.L.S. încă de la început. În
anii ' 70 ţările membre A.E.L.S. au încheiat acorduri de liber schimb cu C. E. ; în 1994 a intrat în vigoare Acordul
privind crearea Spaţiului Economic European. De la începutul anilor ' 90 A.E.L.S. a promovat relaţii comerciale cu
ţări terţe din Europa şi din alte zone ale lumii. Primii parteneri au fost statele din Europa Centrală şi de Est, urmate
de cele din zona mediteraneană. Mai recent reţeaua de acorduri de liberalizare s-a extins a comerţului s-a extins
dincolo de Atlantic şi Asia.(http://secretariat.efta.int)

94 | P a g e
Au mai fost semnate acorduri de liber schimb cu ţările din Europa Centrală şi de Est,
printre care şi România. Dintre acestea o parte au dobândit deja statutul de membru la 1
mai 2004 şi la 1 ianuarie 2007. Alte ţări cu care U.E. a încheiat acorduri „preferenţiale”
de liberalizare a fluxurilor comerciale sunt Turcia (uniune vamală), Mexic şi Africa de
Sud (zonă de liber schimb).
 Acordurile de asociere a ţărilor şi teritoriilor de peste mări
În Tratatul de la Roma s-a prevăzut asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, fiind
vizate mai ales coloniile sau fostele colonii din Africa, aparţinând ţărilor membre ale
Comunităţii. Începând cu 1958 au fost semnate o serie de convenţii de asociere la Yaounde
(1962, 1970), urmate de prima ediţie a convenţiei de la Lome (1975)54 încheiată între
C.E.E. şi 46 de teritorii şi ţări în curs de dezvoltare din Africa, Bazinul Caraibelor şi
Pacific (A. C. P.). Numărul ţărilor în curs de dezvoltare care au aderat la această
convenţie a crescut treptat, depăşind 60 (69).
Majoritatea membrilor A.C.P. au legături economice tradiţionale cu U.E. Ţările în curs
de dezvoltare care au semnat aceste convenţii beneficiază de acces liber pe piaţa
comunitară pentru toate produsele industriale şi pentru o serie de produse agricole.
În septembrie 2002 au început negocierile la nivelul U.E.- A.C.P. pentru încheierea unor
acorduri de parteneriat economic. Se doreşte ca aceste acorduri să constituie un mijloc
de integrare treptată a ţărilor A.C.P. în economia globală.55
 Acordurile mediteraneene
U.E. a încheiat o serie de acorduri de asociere prin care se liberalizează schimburile
comerciale cu state din Bazinul mediteranean (Algeria, Egipt, Maroc, Israel, Iordania,
Liban, Autoritatea palestiniană, Tunisia).56

 Abordarea unilaterală
 Sistemul Generalizat de Preferinţe
Sistemul Generalizat de Preferinţe al U.E. este un sistem de acorduri de comerţ preferenţial
prin care se asigură un acces liber sau preferenţial(cu un regim de taxe vamale mai reduse)
pe piaţa comunitară pentru produsele care provin din ţările în curs de dezvoltare şi din
economiile în tranziţie. Sistemul de preferinţe al U.E. este cel mai generos dintre toate
sistemele de preferinţe acordate de statele dezvoltate. Volumul importurilor provenind
din ţările în curs de dezvoltare beneficiare de preferinţe este mai mare decât volumul
importurilor în cadrul sistemelor SUA, Canadei şi Japoniei.
La 1 ianuarie 2006 a intrat în vigoare o nouă schemă care s-a derulat până la
sfârşitul anului 2008, asigurând stabilitate şi transparenţă pentru importatori şi
exportatori. Noua schemă includea57:

54
Ulterior au fost semnate încă trei convenţii , tot la Lome, în 1979, 1984 şi 1989.
55
http://europa.eu.int
56
http://europa.eu.int/comm/trade/gentools/faqs_en.htm
57
http://europa.eu.int/comm/trade/issue/global/gsp/pr211205_en.htm

95 | P a g e
  acordul/aranjamentul general care oferă tratament preferenţial pentru
aproximativ 7200 de produse importate din 179 de ţări şi teritorii beneficiare (a mai
încorporat încă 300 de produse de interes pentru ţările în curs de dezvoltare, majoritatea
din sectorul agricol şi piscicol);
 aranjamentul special Everything but arms care permite celor 50 de ţări cel
mai puţin dezvoltate din lume acces liber pe piaţa U.E. pentru toate produsele cu
excepţia armelor şi muniţiei;
 o nouă iniţiativă S.G.P. +, care vine în sprijinul ţărilor vulnerabile
confruntate cu probleme financiare, comerciale sau de dezvoltare. Este vorba de ţările
Andean (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela), şase ţări din America Centrală
(Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama), Moldova, Georgia,
Mongolia şi Sri Lanka. Acestea au beneficiat de acces liber pe piaţa U.E. pentru cele
7.200 de produse care fac obiectul acordului general cu condiţia anumitor criterii.

* **

România și politica comercială comună

Extinderea Uniunii Europene înseamnă, de asemenea, extinderea uniunii vamale

europene, adică amplificarea Pieţei comunitare, ca zonă geografică şi ca număr de
consumatori. Aceasta implică adoptarea de către noii membri, adică România şi
Bulgaria, a Tarifului Vamal Comun al UE (taxe vamale aplicate), ca şi negocierea unei
Liste de Angajamente OMC comune (taxe vamale consolidate). Modificările politicilor
comerciale decurgând din lărgirea uniunii vamale, în sensul că se aplică de UE şi se
preia automat de România, vor influenţa fluxurile comerciale, atât pe relaţia
achiziţii/livrări intracomunitare cât şi în relaţia cu terţe pieţe/ţări; este relativ dificil de
evaluat actualmente, la doi ani după integrare, care a fost impactul acestor măsuri
asupra exporturilor/importurilor româneşti. În schiţa grafică ce urmează sugerăm
aspectele esenţiale ce derivă pentru comerţul exterior al României după momentul
aderării la UE:

2/3 din exporturile/importurile

Situaţia României româneşti devin

la momentul 2007 Impact şi consecinţe

livrări/achiziţii intracomunitare;
previzibile
(aprox.): ponderea se va accentua în viitor.
.
- valoarea E: 30 mld USD
- valoarea I: 50 mld USD 96 | P a g e
- 2/3 din E/I se derulează Comerţul exterior al României cu
pe spaţiul UE ţările terţe se supune în totalitate
politicii comerciale a UE; se aplică
TARIC.
 Codul vamal al României a fost consolidat în întregime, îndeosebi sub efectul
negocierilor din cadrul Rundei Uruguay (toate liniile tarifare sunt incluse în Lista de
Angajamente OMC a României); întrucât angajamente similare au fost adoptate şi de
UE, ca bloc comercial, în relaţia cu GATT/OMC, după 1 ianuarie 2007 România s-a
aliniat cerinţelor UE pe relaţia cu OMC (în sensul că România îndeplinea deja acest
criteriu). Prin aderarea la Uniunea Europeană, România a adoptat Tariful Vamal Comun
al Uniunii (TARIC, despre care am discutat în capitolul trei al lucrării); modificările
taxelor vamale aplicate de România au vizat două aspecte: modificarea în valoare/nivel
a taxelor vamale şi modificarea în regimul tarifar aplicat ţărilor de origine a
importurilor.
Odată cu aderarea la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, România aplică
politica comercială a UE; aceasta înseamnă, pe cale de consecinţă, şi anumite
avantaje/dezavantaje (din perspectiva României, în sensul că pierde SGP, pierde statutul
de ţară în curs de dezvoltare etc.) ce decurg din alinierea la măsurile de politică
comercială ale UE; în esenţă, aceste măsuri de politică comercială vizează următoarele:58
- aplicarea TARIC faţă de terţe ţări/pieţe;
- schema de preferinţe generalizate (SGP) a UE;59
- măsurile de apărare comercială ale UE;
- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate de UE cu ţările
terţe;60

- îndeplinirea angajamentele comerciale luate de UE în cadrul Organizaţiei

Mondiale a Comerţului.
În ceea ce priveşte statistica comerţului exterior al Uniunii Europene pe relaţia cu
ţările terţe, aceasta reflectă fluxurile de export/import de bunuri ale statelor membre ale
UE, luate în ansamblul lor, pe care acestea le desfăşoară cu ţările terţe de pe toate
continentele lumii; datele sunt colectate de autorităţile vamale cu ocazia procesării
declaraţiilor vamale de export/import; acestea constituie baza pentru întocmirea
statisticii de comerţ exterior (extracomunitar) a UE, care este denumită EXTRASTAT
(aceste declaraţii se întocmesc lunar şi de către firmele româneşti ce operează pe pieţe
precum SUA, Japonia, Rusia etc.). În concluzie, adoptarea de către România a politicii
comerciale a UE înseamnă, simultan, avantaje/dezavantaje; se poate spune că, pentru

58
***http://www.dce.gov.ro/
59
Vezi Anexa nr. 21.
60
Vezi Anexele nr. 2 şi nr. 3.

97 | P a g e
viitor, România nu va mai putea aplica în mod individual nici o măsură de politică
comercială externă pe relaţia cu terţe ţări/pieţe; această competenţă a fost cedată
definitiv Comisiei Europene; într-o evaluare mai analitică, schimbările ce survin pentru
România după aderare pot fi sintetizate astfel:61
1. Se aplică regimul exportului/ importului din Uniunea Europeană. Aderarea la UE nu
elimină principiul libertăţii de a exporta către ţările/pieţele terţe; ca excepţie, există
situaţii în care reglementările comunitare permit unui stat membru să
menţină/introducă restricţii sau chiar prohibiţii pentru unele exporturi; situaţia este
comparabilă în ceea ce priveşte importurile din afara UE.
2. România devine donatoare de preferinţe (vamale) în cadrul Sistemului Generalizat de
Preferinţe (SGP), prin schema propusă de UE; despre condiţiile aplicării SGP de către
România după integrare am discutat pe larg anterior.
3. România a pierdut statutul de ţară în curs de dezvoltare şi, în consecinţă, avantajele
de care beneficia în virtutea acestui statut; acest lucru a implicat şi retragerea României
din diverse acorduri/grupuri constituite pe acest criteriu, aşa cum am arătat anterior.
4.Toate importurile din ţările terţe intră automat sub incidenţa măsurilor de apărare
comercială (măsuri antidumping, măsuri anti-subvenţii şi măsuri de salvgardare), aşa
cum sunt ele reglementate în cadrul UE.
5. România subscrie la toate acordurile comerciale preferenţiale/non-preferenţiale
încheiate de UE cu ţări terţe62; este vorba în primul rând de angajamentele asumate de UE
sub OMC; UNCTAD şi alte organisme similare.
6. România aplică politica sectorială a UE. Conform Tratatului de aderare, România
se va alinia procedurilor/reglementărilor promovate de UE pe diverse sectoare
economice (agricultură, pescuit, industria textilă etc.).
7. Aderarea României la UE atrage, pe cale de consecinţă, aderarea la Spaţiul Economic
European (SEE);63 acest spaţiu se construieşte între UE şi fiecare din statele membre
AELS; inclusiv alte „construcţii”/aranjamente promovate de UE (cum ar fi Spaţiul
Schengen, Zona Euro etc.) rămân deschise şi pentru România, pe măsură ce sunt
îndeplinite condiţiile specifice pentru fiecare caz în parte.

TARIC-RO
Pentru a facilita preluarea de către România, la momentul integrării în Uniunea
Europeană, a Tarifului Vamal Integrat european (TARIC), a fost adoptată Legea nr.
159/2005 privind Tariful vamal integrat român; în plus, au fost adoptate multiple alte

61
M. Grodenschi - Politica comercială externă a României în procesul integrării europene şi globalizării economice-
teză doctorat, Universitatea Liberă Internaţională, Moldova, 2008, pp.99-102; http://www.mie.ro
62
„Reţeaua” de acorduri comerciale preferenţiale încheiate de UE cu terţe ţări este diversă, acoperind o paletă
variată de forme, respectiv: acorduri comerciale preferenţiale, acorduri de cooperare economică şi comercială (pe
baza CNF), acorduri de parteneriat /cooperare, acorduri de asociere, acorduri de stabilizare şi asociere, încheiate cu
ţări/grupuri de ţări din întreaga lume. ***http://www.dce.gov.ro/
63
A se vedea Capitolul 14.

98 | P a g e
măsuri juridice şi/sau instituţionale pentru a face funcţional mecanismul de aplicare a
politicii comerciale a UE în relaţia cu terţe ţări; între diverse acte normative pe acest
subiect amintim:64
 Tratatul privind aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană;
 Documentul Comisiei Europene TAXUD 1661/2006 privind măsurile
tranzitorii în domeniul vamal ale Actului de Aderare;
 Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, completată prin O.U.G
nr. 33/2009 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 226/7.IV.2009;
 Reglementările vamale cuprind Codul Vamal, Regulamentul de aplicare a acestuia,
precum şi alte acte normative care conţin prevederi referitoare la domeniul vamal.
Tariful vamal integrat român (TARIR) este rezultatul unui cumul de prevederi
legale aplicabile în domeniul vamal, care reuneşte pe structura Tarifului vamal de
import al României (existent anterior) reglementările referitoare la importul/exportul
bunurilor şi la măsurile de politică comercială, codificate/integrate potrivit principiilor
folosite în TARIC.65
Tariful vamal integrat român este pus la dispoziţia persoanelor interesate (în
primul rând operatorii economici, adică ICE/FCE sau orice altă firmă/companie) de către
Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Internet, pe site-ul instituţiei66; cu privire la
informaţiile ce derivă din TARIR amintim:
a) se respectă structura din Nomenclatorul Combinat de codificare a mărfurilor ,
fiind operate doar anumite adaptări/ajustări;
b) sunt prevăzute taxele vamale şi alte drepturi de import; taxele vamale sunt
majoritar de tip ad-valorem şi mixte;
c) sunt nominalizate anumite reduceri, exceptări sau scutiri de taxe vamale
aplicabile importului de bunuri;
d) alte date decât cele menţionate la lit. a) - c), necesare înţelegerii şi utilizării
informaţiilor cuprinse în Tariful vamal integrat român.
Elaborarea, gestionarea şi actualizarea Tarifului vamal integrat român se asigură
de către Autoritatea Naţională a Vămilor; aceasta îndeplineşte mai multe atribuţiuni,
între care amintim:
a) stabileşte codurile Tarifului vamal integrat român la nivel de 10 cifre, codurile
adiţionale, notele de subsol, abrevierile aferente acestor coduri şi celelalte date legate de
reglementările în vigoare aplicabile în domeniul vamal;
b) integrează datele codificate în conformitate cu principiile Tarifului vamal
integrat al Uniunii Europene;

64
Există un număr imens de acte normative ce reglementează întreaga problematică a politicii comerciale a UE în
relaţia cu terţe ţări, o bună parte din aceste prevederi legislative au fost preluate şi de către România în legislaţia
naţională cu privire la comerţul exterior şi politica comercială aplicabilă, în Anexa nr.20 prezentăm o listă sintetică
cu principalele acte normative de tipul invocat.
65
Modul de percepere a taxelor vamale este prezentat în Anexa nr. 34.
66
www.customs.ro

99 | P a g e
 c) actualizează permanent baza de date, este în contact cu autorităţile vamale de
la nivel de UE şi alte instituţii comunitare; menţine legătura cu alte instituţii ale statului
român şi este esenţialmente responsabilă pentru aplicarea TARIR.
Actele normative ce conţin prevederi cu aplicabilitate în domeniul vamal vor fi
transmise, spre avizare, de către iniţiator (guvern, ministere etc.) Autorităţii Naţionale a
Vămilor în vederea comunicării unor puncte de vedere ce vizează componenta tehnică
de aplicare a TARIC-RO.

TRANZACȚIILE COMERCIALE
Din punct de vedere al operaţiunilor comerciale, aderarea României la Uniunea
Europeană înseamnă integrarea în teritoriul vamal comunitar, respectiv în uniunea vamală;
consecinţa directă a acestui fapt este că bunurile/mărfurile circulă libere de orice impunere
vamală pe acest teritoriu. De un tratament similar beneficiază şi mărfurile importate din
statele terţe, în sensul că odată plătite taxele vamale la importul acestor bunuri, ele
circulă fără restricţii pe teritoriul oricăruia dintre statele membre, fără a mai fi necesară
plata altor taxe vamale.67
Alte implicaţii importante ale aderării sunt armonizarea legislaţiei româneşti
care reglementează schimburile comerciale externe cu aquis-ul comunitar în materie;
astfel, de la 1 ianuarie 2007 România aplică Tariful Vamal Integrat Comunitar (TARIC),
Codul Vamal Comunitar şi Regulamentul Vamal Comunitar, precum şi ansamblul de
măsuri comerciale (cum ar fi de exemplu, măsurile antidumping, anti-subvenţii, de
prohibiţie/restricţie etc.) adoptate anual de Comisia Europeană şi aplicate, deopotrivă, şi
de celelalte state membre.68 De asemenea, această armonizare cu UE presupune şi
abrogarea unor dispoziţiile legale referitoare la facilităţi fiscale acordate de România la
importul/exportul anumitor categorii de bunuri. Pe ansamblu, conform TARIC, taxele
vamale la importul de produse industriale din ţările terţe au scăzut, în timp ce la
importul de produse agricole s-au majorat.69
După momentul 1 ianuarie 2007, cu referire la firmele româneşti ce desfăşoară
activităţi lucrative şi au raporturi curente/ocazionale cu diverşi operatori de pe piaţa
comunitară, au survenit modificări notabile cu privire la legislaţia aplicabilă şi regimul
operaţiunilor de achiziţii/livrări intracomunitare; în esenţă, se aplică uniform legislaţia

67
* * * Domeniile afectate de schimbările în legislaţia vamală după integrare, Săptămâna Financiară, 15 decembrie
2006, www.sfin.ro
68
Există un număr extrem de mare de acte normative ce reglementează strict, uneori sectorial, cum ar fi în cazul
PAC, zeci/sute de aspecte ale politicii comerciale a UE; aceste reglementări provin majoritar din
regulamentele/reglementările Comisiei, Consiliului şi Parlamentului UE. În sensul invocat amintim de Tratatul de
aderare a României la UE, de regulamentul Consiliului CE 2913/1992 privind instituirea Codului Vamal Comunitar,
de legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României etc.; o listă sintetică cu privire la această legislaţie prezentăm
în Anexa nr. 20.
69
* * * Domeniile afectate de schimbările în legislaţia vamală după integrare, Săptămâna Financiară, 15 decembrie
2006, www.sfin.ro

100 | P a g e
ce funcţionează la nivelul întregii Uniuni Europene, ceea ce induce modificări pe mai
multe planuri:
a. Cu privire la taxe vamale
Întrucât România este parte componentă a UE, la graniţa vamală a României se
aplică TARIC şi toate măsurile de politică comercială adoptate de Comunitatea
Europeană; pe cale de consecinţă, au dispărut taxele vamale între România şi „ceilalţi
26” de membri, dar se menţine licenţa de export/import pentru produsele contingentate
la nivel de UE, îndeosebi pe considerente de natură statistică; 70 trimestrial, comercianţii
români întocmesc Declaraţia recapitulativă privind livrările/achiziţiile intracomunitare,
respectiv documentul ANAF simbolizat 390 VIES, conform legislaţiei fiscale în materie
(vezi modelul din Anexa nr. 31).71
b. Cu privire la TVA
Operatorii economici români întocmesc trimestrial decontul privind TVA
(Declaraţia 300), cu privire la achiziţiile intracomunitare (în măsura în care sunt
înregistraţi ca plătitori de TVA); se depune aceeaşi Declaraţie recapitulativă privind
livrările/achiziţiile intracomunitare (390 VIES).72 Documentul 390 VIES ilustrează valoarea
achiziţiilor/livrărilor intracomunitare pe relaţia cu fiecare partener comercial/ţară şi
serveşte la schimb de informaţii privind TVA între cele 28 de state membre ale UE.
Sistemul VIES (VAT Information Exchange System) este unul complet informatizat
şi care se aplică la nivelul UE începând cu ianuarie 1993; în fapt, VIES este o bază de
date on-line ce include toţi plătitorii de TVA din întreaga UE; în cadrul acestuia
informaţiile se actualizează periodic şi, pe baza sa, statele membre UE stabilesc anual
parte din contribuţia lor la bugetul comunitar.73 În sfârşit, este de menţionat faptul că
sistemul VIES vizează exclusiv problematica TVA între statele membre UE, însă el
funcţionează corelat cu aşa-numitul sistem INTRASTAT.
Sistemul INTRASTAT se aplică tot începând cu 1993 şi urmăreşte mişcarea
„fizică” a mărfurilor pe întreaga piaţă intracomunitară; el impune tuturor
firmelor/comercianţilor din UE să întocmească o declaraţie lunară exclusiv în scop
statistic cu privire la livrările/achiziţiile intracomunitare; declaraţia se întocmeşte şi de
către firmele tip IMM, însă numai atunci când se depăşeşte valoarea prag anual stipulată
sub INTRASTAT (635.000 Euro anual pentru livrări intracomunitare şi 191.000 Euro
pentru achiziţii intracomunitare).74

70
Există un număr de excepţii limitate cum ar fi cele cu privire la autoturismele importate etc.
71
*** Codul fiscal. Noul Cod fiscal, Editura Hamangiu, 2007; www.mfinante.ro/portalANAF; ANAF înseamnă Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală, aflată în subordinea Ministerului Finanţelor; Ministerul Finanţelor rămâne
responsabil deopotrivă pentru aplicarea/implementarea măsurilor de politică comercială/vamală ce îi revin
României pe relaţia cu UE, cât şi pentru impozitarea operaţiunilor de comerţ exterior la graniţa vamală a României.
72
*** Codul fiscal. Noul Cod fiscal, Editura Hamangiu, 2007; www.mfinante.ro/portalANAF
73
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 215

74
***VIES and INTRASTAT Traders Manual, www.revenue.ie; sub egida UE

101 | P a g e
 Este de menţionat că ambele documente (VIES şi INTRASTAT) se completează în
format electronic, ceea ce simplifică procedurile de lucru cu organele
vamale/financiare/statistice ale statului.
c. Cu privire la regimul accizelor
Accizele constituie o „suprataxă” de consum aplicabilă în statele membre UE
asupra unor categorii de produse precum băuturile alcoolice, tutun şi derivate, produse
energetice (petrol, benzină, gaze naturale etc.), autoturisme, cafea, unele produse
cosmetice etc.; această taxă este „localizată” în structura preţului cu amănuntul înaintea
aplicării TVA; regimul ei aplicării ei este uniformizat în toate statele membre UE (ca
limită minimă). Principiul care se aplică pentru produsele accizabile ţine seama de
momentul producerii lor pe teritoriul comunitar sau al importului unor astfel de produse
din afara UE; acciza devine însă exigibilă în momentul eliberării mărfurilor respective
pentru consum. Aşadar, atunci când o firmă românească recurge la achiziţii de mărfuri
accizabile dintr-un stat membru UE, acciza va fi percepută în România asupra firmei care a
realizat achiziţia; firma care a efectuat livrarea din alt stat membru, deoarece a plătit şi
ea acciza la momentul eliberării mărfurilor pentru livrare, pe baza documentului vizat
de organele fiscale din România, va cere restituirea accizelor plătite în statul de
rezidenţă; procedura este exact opusă în situaţia în care firmele româneşti livrează
produse accizabile în oricare stat membru UE.
d. Cu privire la impozitele directe datorate statului român, de către persoane
fizice/juridice
Statele membre UE cooperează în acest domeniu (Directiva 2003/49/CE a
Consiliului, din iunie 2003; Directiva 76/308/CE, a Consiliului din martie 1976 etc.),
efectuând schimb de informaţii în domeniul impozitelor directe, conform convenţiilor
de evitare a dublei impuneri (un contribuabil plăteşte impozitul datorat o singură dată,
indiferent care este statul membru în care îşi are rezidenţa permanentă); atunci când un
operator economic din alte state membre UE are un sediu permanent în România, el va
datora statului român pentru activităţile lucrative derulate în România, aceleaşi
impozite directe ca oricare altă firmă românească, în primul rând impozitul pe profit. 75
În esenţă, toţi cei 28 aplică principiul CRN, negociat şi de UE sub egida GATT/OMC;
acest aspect este valabil şi pentru România.
e. Cu privire la diverse documente întocmite uzual de către firmele din România
angajate în operaţiuni comerciale în spaţiul UE, după 1 ianuarie 2007
Aderarea României la UE induce şi anumite aspecte birocratice în gestiunea
şi/sau contabilitatea „actorilor” economici, îndeosebi atunci când sunt implicaţi în relaţii
obişnuite de afaceri cu firme din spaţiul UE, totuşi, majoritatea acestor documente se
completează în format electronic, ceea ce simplifică/uniformizează procedurile de
întocmire, depunere şi raporturile curente cu instituţiile de stat abilitate (avem în vedere

75
*** Codul fiscal. Noul Cod fiscal, Editura Hamangiu, 2007

102 | P a g e
VIES, INTRASTAT etc.). Între diverse documente avute în vedere de noi, amintim
următoarele:
 documente de tipul VIES sau INTRASTAT la care ne-am referit anterior;
 DAU (Documentul Administrativ Unic), care se aplică din ianuarie 1988 şi
este un formular armonizat pentru comerţul exterior al UE; este un
document multi-regim, în sensul că se aplică acelaşi formular pentru
export, import şi tranzit comunitar;
 DAI (Document Administrativ de Însoţire), ce poate însoţi un lot de marfă
pe spaţiul comunitar alături de factură, scrisoarea de transport etc.

Derularea operaţiunilor comerciale pe piaţa internă a UE

Odată cu crearea Pieţei Interne Unice, conceptele de export/import se utilizează
doar pentru tranzacţiile cu ţările terţe; în cadrul pieţei interne aceste operaţiuni au fost
înlocuite cu un sistem de achiziţii/livrări intracomunitare, care diferă prin regimul fiscal.76
În mod similar, în cazul României, după aderare, operaţiunile comerciale
derulate cu parteneri din statele membre UE îmbracă forma livrărilor/achiziţiilor
intracomunitare, noţiunile de export/import menţinându-se doar pe relaţia cu ţările terţe.
Sintetic, modificările survenite în derularea operaţiunilor de comerţ exterior după
aderare sunt prezentate în figura ce urmează:

1960 1 ianuarie 2007

LIVRARE
EXPORT INTRACOMUNITARĂ (scutită
de TVA, cu drept de
(scutit de TVA, cu drept de deducere)

România Uniunea Europeană România Uniunea Europeană

IMPORT ACHIZIŢIE
INTRACOMUNITARĂ
EXPORT

EXPORT

EXPORT

EXPORT

(impozabil)
IMPORT

IMPORT

IMPORT

IMPORT

Ţări terţe Ţări terţe

La o analiză sumară cu privire la implicaţiile mecanismului de funcţionare a

pieţei comune a UE se poate spune că noţiunile clasice de export/import se înlocuise cu

76
* * * VAT Guide, July 2008, www.revenue.ie

103 | P a g e
noţiunile de livrări/achiziţii intracomunitare; în realitate este vorba de consecinţe cu
mult mai ample decât simpla semnificaţie semantică; treptat, în perspectiva deceniilor
următoare, livrările/achiziţiile intracomunitare se vor apropia 100% de ceea ce numim
actualmente operaţiuni pe o piaţă autohtonă, cu diferenţa că va fi vorba de un Stat
Federal European.
Livrarea intracomunitară de bunuri este, în esenţă, o livrare de bunuri similară celei
de pe piaţa autohtonă, cu diferenţa că bunurile sunt transportate dintr-un stat membru
în alt stat membru de către furnizor, cumpărător sau de o terţă persoană (transportator)
în numele unuia dintre aceştia. O operaţiune asimilată, decurgând după aceleaşi reguli
ca şi livrările intracomunitare obişnuite, este livrarea intracomunitară asimilată
(transferul); această operaţiune presupune transportul, de către o persoană care se
încadrează în categoria celor impozabile, de bunuri rezultate din activitatea sa
economică dintr-o ţară, într-un alt stat membru, în vederea utilizării lor în activitatea sa
economică din acel stat membru (de exemplu, transportul materialelor de construcţii
dintr-o ţară membră într-o altă ţară membră unde compania construieşte un obiectiv).77
În general, livrările intracomunitare sunt scutite de la plata TVA (firma ce
livrează lotul de marfă deduce TVA şi se va compensa cu bugetul statului în care este
rezidentă; se aplică principiul taxării inverse în materie de TVA, ca impozit indirect,
respectiv va fi suportat şi virat la bugetul de stat în ţara membră UE în care are loc
consumul/utilizarea) dacă:78
- cumpărătorul este înregistrat ca plătitor de TVA în statul către care are loc
livrarea;
- furnizorul este înregistrat ca plătitor de TVA în ţara de unde se efectuează
livrarea;
- mărfurile sunt expediate/transportate către un alt stat membru al UE.
Achiziţia intracomunitară de bunuri reprezintă obţinerea dreptului de a dispune, în
calitate de proprietar, de mărfuri corporale, expediate/transportate la o destinaţie
indicată de către cumpărător, de furnizor, cumpărător sau de o terţă persoană în contul
unuia din ei, dintr-un stat membru într-un alt stat membru; în esenţă, achiziţia
intracomunitară taxabilă este operaţiunea „în oglindă” a livrării intracomunitare,
netaxabilă, efectuată de furnizorul din alt stat membru.79
În cazul achiziţiilor intracomunitare, firma care realizează achiziţia devine
responsabilă pentru a plăti la bugetul statului în care are loc consumul/utilizarea TVA în
cota existentă în acel stat; totuşi, prin diferenţă faţă de un „import clasic”, TVA în astfel
de cazuri nu se plăteşte în punctul de intrare în statul în care se află cumpărătorul, ci în
sistemul contabilităţii amânate; conform acestui sistem:80

77
* * * Info TVA, Ministerul Economiei şi Finanţelor; www.infotva.ro
78
* * * VAT Guide, July 2008, www.revenue.ie
79
* * * Codul Fiscal 2008-2009/Titlul VI
80
* * * VAT Guide, July 2008, www.revenue.ie

104 | P a g e
 - mărfurile sunt scutite de TVA în ţara de unde se expediază (aşa cum am
amintit anterior);
- cumpărătorul devine răspunzător pentru plata TVA asupra mărfurilor
achiziţionate, în conformitate cu cotele stabilite în ţara sa pentru bunurile
respective; plata TVA se va face la momentul introducerii mărfurilor în
consum/utilizare, similar mărfurilor indigene, pe baza decontului lunar.
Legislaţia specifică menţionează o serie de situaţii în care bunurile care fac
obiectul achiziţiilor intracomunitare sunt scutite sau beneficiază de reduceri ale cotelor
de TVA.
Pe Piaţa Internă Unică se derulează şi tranzacţii de tip „triunghiular”, în care
intervin doi furnizori de mărfuri din cei trei plătitori de TVA (implicaţi în tranzacţie) cu
deductibilitate completă în trei state membre diferite; o astfel de tranzacţie se derulează
conform schemei următoare:81
COMPANIA A

factură (stat membru 1) mărfuri livrate

COMPANIA B factură COMPANIA C

(stat membru 2) (stat membru 3)

În esenţă, o operaţiune triunghiulară presupune o vânzare de mărfuri de la un

agent economic (Compania A) dintr-un stat membru, către un agent economic dintr-un
alt stat membru (Compania B), care, la rândul lui, le revinde unui agent economic
(Compania C) dintr-un alt stat membru, iar mărfurile sunt transportate direct de la
Compania A la Compania C. Acest tip de operaţiune permite reducerea birocraţiei şi a
fiscalităţii şi, în consecinţă simplifică procedurile de înregistrare/contabilizare. 82
Aşadar, la momentul actual, „schimburile comerciale” dintre firmele româneşti şi
firmele din oricare alt stat membru UE urmează o procedură doar parţial comparabilă cu
cea specifică pieţelor externe; prima diferenţă majoră este că între cele 11 etape amintite
(aceste etape reflectă caracteristicile oricărei operaţiuni tipice în TCI, respectiv
operaţiunile „tradiţionale” de comerţ exterior) dispare aproape complet etapa de
„vămuire a mărfurilor”; avem în vedere faptul că, după caz, livrările/achiziţiile
intracomunitare vor rămâne urmărite statistic şi comparabile cu exportul/importul clasic

81
* * * VAT Guide, July 2008, www.revenue.ie
82
* * * Info TVA, Ministerul Economiei şi Finanţelor; www.infotva.ro; * * * VAT Guide, July 2008, www.revenue.ie

105 | P a g e
însă vămuirea fizică a fiecărui lot de marfă şi documentaţiile solicitate sunt foarte mult
simplificate ca proceduri (se întocmesc doar documentele de transport, VIES;
INTRASTAT, DAU etc.,).
Referindu-ne la problematica vămuirii loturilor de marfă în cadrul
livrărilor/achiziţiilor intracomunitare (aspecte valabile şi pentru firmele româneşti după
2007) amintim următoarele:
 în cazul operaţiunilor clasice de export/import vămuirea se realiza în cel mai
apropiat punct vamal de sediul destinatarului; actualmente vămuirea se poate
face la frontieră dacă organul vamal solicită expres acest lucru;
 pe întreg teritoriul UE mărfurile sunt însoţite de documentele de transport
(scrisoare de trăsură CMR în cazul transportului rutier etc.) care atestă
cantitatea, calitatea şi tipul mărfii;
 la expedierea mărfii este obligatorie existenţa cel puţin a unei dispoziţii de
livrare; mărfurile circulă însoţite şi de factura comercială (în care se indică
originea şi alte aspecte, după caz).
În al doilea rând, trebuie să avem în vedere că în structura pieţei comunitare
există o stabilitate acceptabilă sub raport politic/economic; altfel spus, livrările/achiziţiile
intracomunitare sunt definite teoretic de riscuri relativ mai moderate (riscul de ţară şi
riscul politic, aşa cum ama discutat în capitolul opt al lucrării); acest aspecte este valabil
cel puţin prin comparaţie cu riscurile asociate operaţiunilor comerciale ale UE cu „terţe
pieţe”.
În al treilea rând, trebuie să avem în vedere că în structura pieţei comunitare din
zona Euro sunt eliminate unele categorii majore de riscuri, între care riscul valutar; altfel
spus, livrările/achiziţiile intracomunitare în Euro sunt expuse teoretic la riscuri minore
privind cursul valutar; acest aspect este valabil cel puţin prin comparaţie cu riscurile
asociate operaţiunilor comerciale ale UE cu „terţe pieţe”.

Piaţa comunitară vs. terţe pieţe

Îîn raporturile comerciale cu partenerii din afara Comunităţii se menţin
operaţiunile clasice de export/import; în sensul invocat, prin „terţe pieţe” înţelegem
oricare altă ţară non-membră UE, respectiv ţări precum SUA, Canada, Japonia,
Australia, Noua Zeelandă etc.83 O anumită situaţie particulară urmează să se menţină în
relaţia dintre UE, ca bloc comercial integraţionist, şi o serie de „terţe pieţe” ce
beneficiază de tratamente comerciale preferenţiale în schimburile cu piaţa comunitară;
între astfel de ţări amintim ţări precum Elveţia, Norvegia, Turcia etc., care au raporturi

83
Există un număr extrem de mare de acte normative ce reglementează strict, uneori sectorial, cum ar fi în cazul
PAC, zeci/sute de aspecte ale politicii comerciale a UE; aceste reglementări provin majoritar din
regulamentele/reglementările Comisie, Consiliul şi Parlamentului UE. În sensul invocat amintim de Tratatul de
aderare a României la UE, de regulamentul Consiliului CE 2913/1992 privind instituirea Codului Vamal Comunitar,
de legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României etc.; o listă sintetică cu privire la această legislaţie prezentăm
în Anexa nr.20.

106 | P a g e
speciale cu UE;84 tot în sensul invocat, amintim de toate ţările ce beneficiază de
preferinţe comerciale din partea UE (China, Argentina, Brazilia, Cuba, ţările foste
colonii, Federaţia Rusă, Moldova, Ucraina, Khazasthan etc. ) respectiv ţările ce
beneficiază de Sistemul Generalizat de Preferinţe Comerciale (SGP) negociat de UE sub
egida UNCTAD.85 În Anexa nr. 3 la prezenta lucrare, funcţie de raporturile comerciale şi
de alt tip angajate de UE cu diverse ţări ale lumii, se prezintă trei categorii de ţări,
respectiv:
 partenerii comerciali cei mai preferaţi, respectiv ţările de nivelul I;
 partenerii comerciali care beneficiază strict de SGP standard (nivelul II);
 partenerii comerciali de nivelul III, cu care relaţiile se derulează principiul
nediscriminării, prin aplicarea CNF.
Gruparea partenerilor comerciali pe cele trei tipuri de ţări are o semnificaţie
directă pentru firmele româneşti întrucât strategiile de management/marketing trebuie
gândite în mod diferenţiat pe tipuri de parteneri comerciali ai UE; în plus, diferit de la o
ţară la alta, funcţie de angajamentele asumate anterior de către România sub
OMC/UNCTAD rămân anumite aspecte subsidiare ca influenţă pe diferiţi parteneri
comerciali ai României.
Din perspectiva firmelor româneşti, fie ele producătoare sau în domeniul
distribuţiei, prestărilor de servicii etc. (inclusiv din categoria IMM-uri), fie firme de tipul
ICE/FCE, survin anumite aspecte ce trebuie subliniate în mod repetat:
 după momentul aderării României la UE (1 ianuarie 2007), livrările/achiziţiile la
care recurg companiile româneşti urmează o procedură extrem de simplificată de
„schimburi comerciale” în raport cu celelalte state membre UE (ca efect al
dispariţiei graniţelor vamale, a funcţionării Uniunii Economice, a adoptării altor
măsuri de uniformizare a practicilor/procedurilor în ceea ce priveşte serviciile şi
forţa de muncă între cei 28 de membri UE);
 tendinţa invocată anterior se va accentua şi mai mult în perspectivă, îndeosebi
după momentul la care România va adopta moneda Euro; începând cu acel
moment întreaga evidenţă contabilă de reflectare a „schimburilor comerciale” cu
UE în gestiunea firmelor româneşti se va simplifica foarte mult; în plus vor
dispărea toate efectele induse de riscul valutar specific operaţiunilor comerciale
externe; totuşi, se vor menţine alte riscuri specifice comerţului internaţional,
riscuri precum cele induse de distanţa geografică, transportul multimodal,
asigurarea/reasigurarea loturilor de marfă, perioada de timp survenită, legea
aplicabilă, soluţionarea litigiilor prin arbitraj internaţional etc.;
 în toate raporturile cu „terţe pieţe”, adică ţări din afara UE, firmele româneşti vor
continua să facă afaceri de o manieră „tradiţională”, în sensul că se vor menţine

84
Este vorba de ţările ce sunt şi la momentul actual membre AELS şi care au negociat, în timp, acorduri/convenţii
separate cu UE ; un statut special are Turcia, întrucât UE a început negocierile de aderare a Turciei la piaţa
comunitară.
85
O listă completă privind ţările beneficiare de SGP din partea UE se prezintă în Anexa nr. 21.

107 | P a g e
 în viitor toate aspectele specifice, inclusiv toate riscurile specifice unei tranzacţii
comerciale internaţionale.
În situaţia în care se evaluează relaţiile comerciale ale UE (privită ca un bloc comercial
unitar) faţă de ţările terţe, sunt necesare câteva precizări prealabile:86
 există anumite domenii în care politicile publice promovate la nivel de UE
predomină de departe „autoritatea” ce a mai rămas la dispoziţia statelor membre UE;
avem în vedere politica agricolă comunitară, politica comercială a UE faţă de terţi şi
politica în domeniul concurenţei;
 rămân anumite domenii” sensibile” pentru UE în care se însumează măsurile
de politică comercială de tip federal cu cele de tip naţional; avem în vedere îndeosebi
domeniul energetic, petrol, gaze naturale şi alte resurse similare etc.;
 în anumite domenii UE încă se străduieşte să îşi consolideze/strategiile
promovate şi să inducă un mecanism unitar de funcţionare în raport cu ţările terţe;
avem în vedere domenii precum politica externă a UE, politica de apărare comună,
sistemul de transport pan-european pentru autostrăzi şi căi ferate, unificarea sistemelor
de transport aerian etc.
În sfârşit, mai este de remarcat faptul că UE a încheiat şi consolidat în decursul
timpului o serie de parteneriate speciale cu principalele ţări occidentale ce joacă un rol
decisiv în competiţia globală, anume: 87
 Parteneriatul Economic Trans-Atlantic (TEP – Trans-Atlantic Economic
Partnership) încheiat între UE şi SUA;
 Parteneriate economice similare încheiate între UE şi ţări precum Canada,
Australia, Noua Zeelandă etc.
O eventuală analiză, fie şi simplificată, a raporturilor comerciale dintre piaţa
comunitară şi terţe pieţe, necesită focalizare atenţiei pe ambele componente ale
comerţului mondial, respectiv:
- practici/proceduri şi alte aspecte specifice cu privire la derularea exporturilor,
inclusiv diverse măsuri de politică comercială a UE prin care se susţin şi se
încurajează exporturile înspre astfel de pieţe;
- practici/proceduri şi alte aspecte specifice cu privire la derularea
importurilor, îndeosebi politica comercială a UE prin care se instituie o
protecţie extrem de severă la graniţa vamală a UE, atât prin instrumente
tarifare, cât mai ales prin instrumente non-tarifare, pentru a proteja

86
H. Wallace, W. Wallace – Policy Making in The European Union, Oxford University Press, 2000; traducere în limba
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004; J. McCormick – Understanding the
European Union, 2nd edition, Palgrave, New York, 2002

87
H. Wallace, W. Wallace – Policy Making in The European Union, Oxford University Press, 2000; traducere în limba
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004

108 | P a g e
 economia statelor membre; este îndeobşte bine cunoscută aşa-numita
Politică Agricolă Comună (PAC), prin care se protejează agricultura statelor
membre UE.
Evaluare sintetică privind exporturile
În mod oarecum paradoxal, deşi UE susţine şi promovează intens exporturile în
afara Comunităţii (în raporturile comerciale cu statele non-membre), totuşi mărfurile ce
urmează să părăsească piaţa comunitară prin export sunt supuse unor proceduri destul
de riguroase/complicate.
Mărfurile comunitare care părăsesc teritoriul vamal al UE intră sub incidenţa
regimului de export; în esenţă, acest regim presupune aplicarea tuturor formalităţilor, a
măsurilor de politică comercială şi, atunci când este cazul, a drepturilor de export; după
derularea tuturor formalităţilor, mărfurile respective dobândesc calitatea de liber de vamă
pentru export. Conform legislaţiei în materie, adoptată de UE, se pot derula următoarele
proceduri de export (situaţie valabilă şi pentru firmele româneşti): 88
- export definitiv;
- export temporar în vederea unei returnări ulterioare în aceeaşi stare;
- export temporar cu carnet ATA89;
- export temporar în regim de perfecţionare pasivă;
- export de produse compensatoare obţinute din mărfuri echivalente în
cadrul regimului de perfecţionare activă înainte ca mărfurile provenite
din import să fie plasate sub regim;
- reexport.
În general, alături de aplicarea TARIC, ce guvernează strict raporturile cu privire
la importul din afara UE, Comunitatea Europeană a adoptat şi o serie de măsuri ce sunt
conforme cu reglementările negociate cu OMC şi care guvernează exporturile în afara
pieţei comunitare. Este de menţionat că, prin definiţie, UE nu limitează cantitativ/valoric
exporturile (dimpotrivă, ea susţine printr-un complex de măsuri şi încurajează
exporturile, îndeosebi de mărfuri/servicii ce include în structura lor o cantitate cât mai
mare de manoperă); totuşi, întâlnim o excepţie importantă legată de petrol şi gaze
naturale, întrucât comerţul cu aceste produse este „sensibil” şi sever reglementat de UE
printr-un complex de acorduri internaţionale.90
Există şi alte situaţii ce confirmă o anumită „ipocrizie” a UE în relaţia cu pieţele
terţe, inclusiv atunci când este vorba de anumite politici/hotărâri cu privire la
exporturile în afara Comunităţii. De pildă, dacă un stat membru UE consideră că un
produs ce urmează să fie exportat este relativ „sensibil” (adică ar trebui limitat la
export), el poate cere Comisiei instituirea „procedurii de informare şi consultare

88
www.customs.ro
89
Carnetul ATA este un document care permite libera circulaţie a marfurilor înscrise, de mai multe ori în cursul
perioadei de valabilitate de un an, fără plata taxelor vamale.http://www.ccir.ro/ccirweb/menuServicii/
90
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea Europeană:
Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 94 şi următoarele

109 | P a g e
comunitară”; în alte situaţii, Comisia poate decide singură că anumite exporturi sunt
supuse unor „autorizări speciale”; poate fi vorba de un produs din întreaga UE, o ţară
membră sau o regiune şi el poate fi limitat pe oricare din destinaţiile de export.91
Ca măsură de promovare/stimulare a exporturilor, la începutul anilor '70, s-a
procedat la o armonizare în toate statele membre a reglementărilor care vizează
acordarea, asigurarea şi garantarea creditelor de export, precum şi a celor privind
garantarea investiţiilor de capital realizate în terţe ţări. 92
Începând din iulie 2007, pe teritoriul vamal al UE se impune utilizarea Sistemului
de Control al Exporturilor (ECS – Export Control System), cu variantele aferente fiecărei
ţări membre (pentru România este ECS-RO); acest sistem facilitează schimbul de mesaje
între birourile vamale din cadrul Comunităţii, care înlocuiesc declaraţiile vamale scrise
(de export) şi susţin anumite formalităţi pentru tranzacţiile de export. ECS se aplică, cu
unele excepţii prevăzute de reglementările în vigoare, tuturor mărfurilor care intră sub
incidenţa operaţiunilor de export, export temporar în cadrul regimului de perfecţionare
pasivă, export temporar cu retur în aceeaşi stare şi reexport; se admit următoarele
excepţii:93
- mărfurile ce intră sub incidenţa PAC şi care se supun documentului de
control T5;
- energia electrică;
- transporturile poştale;
- mărfurile cu valoare sub 3000 Euro (se declară doar la vama de ieşire);
- mărfurile ce sunt supuse accizelor şi care trebuie însoţite de documente
speciale;
- mărfurile aflate în tranzit şi însoţite de Carnet ATA sau TIR.
Asupra mărfurilor exportate în afara UE nu se aplică TVA, iar cel plătit deja
pentru bunurile destinate producţiei acestor mărfuri este deductibil; prin urmare, în
preţul mărfurilor destinate exportului nu se regăseşte TVA.94
La momentul la care mărfurile părăsesc fizic teritoriul vamal al Comunităţii,
urmare a unei operaţiuni de export, la biroul vamal de ieşire din Comunitate se solicită
explicit anumite documente, respectiv se îndeplinesc anumite formalităţi: 95
- exemplarul trei al declaraţiei vamale de export (ce va fi certificat de către
organul vamal şi stă la baza înregistrărilor statistice şi de alt tip);
- diverse documente ce însoţesc marfa pe timpul transportului (lista privind
coletele, distribuţia în ambalajul colectiv etc.);
- se îndeplineşte formalitatea de verificare fizică a lotului de marfă exportat.

91
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea Europeană:
Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 94 şi următoarele
92
M. Diaconescu – Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004
93
www.customs.ro
94
* * * How VAT works in the Europeam Union, www.eubusiness.com/Finance/vat-in-the-eu-guide
95
www.customs.ro

110 | P a g e
 În ceea ce priveşte exporturile UE, „orice măsură adoptată de un stat în vederea
stimulării exporturilor trebuie, atât timp cât reprezintă un ajutor de stat, să primească
acordul Comisiei”; se tinde spre ideea de a armoniza interesele celor 28, adică de a căuta
aşa-numitul level playing field (o situaţie echitabilă pentru toţi).96
Regimul vamal la export în afara UE (deci către ţări terţe) este cel mai simplu
regim vamal ce poate fi impus unei ICE/FCE; acest regim pretinde declararea valorii în
vamă a lotului de marfă şi completarea DVE (declaraţia Vamală de Export); excepţie de
la acest regim fac produsele agricole sub incidenţa PAC şi produsele „sensibile” la
export precum arme, droguri etc.; preţul lotului de marfă exportat în afara UE are o
importanţă statistică şi se determină pe baza următoarelor elemente:97
 preţul facturat importatorului din ţara terţă;
 cheltuielile de transport pe parcurs comunitar funcţie de condiţia
INCOTERMS 2000;
 eventuale comisioane/onorarii către intermediarii în operaţiuni vamale, dacă
acestea nu se regăsesc în preţul facturat.

Evaluare sintetică privind importurile

Principiul liberei circulaţii a bunurilor comunitare în toate statele membre,
stipulat prin Articolul 23 al Tratatului asupra CE, se extinde şi asupra bunurilor
importate, prin introducerea lor în liberă circulaţie după plata drepturilor de import
aferente.98 Afirmaţia anterioară este valabilă de la momentul la care a fost instituit un
tarif vamal comun al UE, adică actualul TARIC; obiectivul esenţial al UE a fost cel de a
atenua concurenţa distructivă între statele membre, inclusiv libera circulaţie a oricărui
bun pe toată întinderea Pieţei Comunitare, odată ce el a fost admis la import.99
Drepturile de import se referă la:100
- drepturile vamale, conform Tarifului Vamal Comun, şi taxele cu efect
echivalent prevăzute pentru importul de mărfuri;
- impuneri la import stabilite prin Politica Agricolă Comună sau prin
regimuri specifice, aplicabile anumitor mărfuri rezultate prin
transformarea produselor agricole.

96
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea Europeană:
Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 94 şi următoarele
97
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 160 şi următoarele;
În anumite situaţii firmele autorizate din spaţiul UE pot recurge la aplicarea procedurii de vămuire la domiciliul
pentru export ; în acest caz nu se informează în prealabil autoritatea vamală, se înscrie operaţiunea în
contabilitatea firmei şi se expediază marfa; periodic, se depune o declaraţie de regularizare de către firmă la
administraţia vamală.

98
http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/procedural_aspects
99
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea Europeană:
Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 92 şi următoarele
100
www.customs.ro

111 | P a g e
 Aşa cum am arătat în capitolul trei al lucrării, impunerea vamală la import şi/sau
drepturile vamale (funcţie de poziţia tarifară la care se încadrează bunul/serviciul
importat) se poate determina procentual, ad-valorem sau într-o formulă mixtă.
Dincolo de procedura de evaluare în vamă la graniţa UE, aplicarea TARIC şi alte
cerinţe extrem de birocratice de îndeplinit de către operatorii economici, importurile din
afara UE se supun mai multor reguli comune, valabile principial pentru toate mărfurile şi
serviciile; survin însă multiple excepţii de la regula invocată anterior, anume: 101
- majoritatea produselor agricole sunt şi rămân guvernate de principiile
PAC;
- majoritatea produselor din industria textilă se supun unor cote şi
reglementări speciale;
- periodic, din motive politice, UE adoptă anumite embargo-uri comerciale
fie în relaţie cu state dezvoltate precum SUA sau Japonia, fie în relaţie cu
alte state precum China, Irak etc.
Procedura de introducere în liberă circulaţie în UE debutează printr-o declaraţie
vamală de import (DVI); momentul acceptării acestei declaraţii are influenţă asupra
calculării taxelor vamale de import (atunci când mărfurile importate fac obiectul
impunerii vamale), precum şi asupra TVA şi a accizelor (acolo unde este cazul).
Documentele care însoţesc DVI sunt:102
- factura în baza căreia se declară valoarea în vamă a mărfurilor;
- declaraţia cu elementele necesare pentru stabilirea valorii în vamă a
mărfurilor declarate;
- documentele necesare pentru aplicarea unui regim tarifar preferenţial sau
a altor măsuri de derogare de la regimul de drept comun aplicabil
mărfurilor declarate;
- toate celelalte documente cerute pentru aplicarea dispoziţiilor ce
reglementează punerea în liberă circulaţie a mărfurilor declarate;
- documentele de transport sau, după caz, documentele aferente regimului
vamal precedent;
- lista coletelor sau un document echivalent indicând conţinutul fiecărui
ambalaj, în cazul în care în vamă se prezintă o singură marfă în mai
multe ambalaje.
Un aspect foarte important pentru operaţiunile de import este evaluarea mărfurilor
în vamă; regulile stipulate prin WTO Customs Valuation Agreement au fost
transpuse/adaptate în legislaţia vamală comunitară în forma Codului Vamal Comunitar
şi a Regulamentului de aplicare a Codului Vamal Comunitar.103 Aşa cum am spus şi

101
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea
Europeană: Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 92 şi următoarele
102
www.customs.ro
103
http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/; prevederile acestui acord trebuie integrate în legislaţia vamală
a tuturor statelor membre ale OMC.

112 | P a g e
anterior (atunci când am discutat despre vămuirea mărfurilor), conform prevederilor
acordurilor încheiate în cadrul GATT/OMC, valoarea în vamă trebuie să se
fundamenteze pe preţul actual al bunurilor supuse evaluării, aşa cum rezultă din factura
care însoţeşte mărfurile; acest preţ, ajustat cu anumite elemente specificate, formează
valoarea tranzacţională.104
În UE, valoarea în vamă este importantă pentru:105
- determinarea sumei corespunzătoare taxelor vamale, accizelor şi TVA;
- aplicarea unor reguli de origine;
- stabilirea unor cote/plafoane cantitative;
- statistici.
Ca o regulă generală, bunurilor importate li se aplică aceleaşi cote de TVA ca şi
cele aplicate bunurilor indigene similare, în statul membru de destinaţie; această regulă
se menţine şi pentru bunurile scutite de TVA. Taxele vamale şi TVA se plătesc la
punctele de intrare a mărfurilor în ţară, cu excepţia cazurilor în care există alte
prevederi; sunt scutite de impunerea vamală bunurile importate/localizate în zonele
libere/antrepozitele vamale, precum şi cele care intră sub incidenţa aranjamentelor de
import temporar (de admisie temporară la import) şi a celor de tranzit. 106
Accizele sunt „suprataxe” impuse asupra consumului anumitor produse şi se
exprimă/stabilesc sub forma unei sume fixe per cantitatea de produs. Statele membre ale
UE aplică accize la importul câtorva categorii de produse (băuturi alcoolice, produse pe
bază de tutun şi produse energetice); veniturile obţine din perceperea acestor taxe revin
în întregime statelor membre. Legislaţia comunitară în materie, adoptată în marea ei
majoritate în contextul stabilirii Pieţei Unice, stabileşte limitele minime ale accizelor pe
fiecare tip de produs, lăsând la latitudinea statelor membre posibilitatea de a fixa
propriile niveluri peste aceste limite.107 Regimul importurilor de produse accizabile din
afara UE ţine seama de restricţiile legislative cu privire la accize la nivelul pieţei
comunitare; la momentul importurilor de astfel de produse, operatorul economic
datorează statului de rezidenţă accizele instituite.
În ceea ce priveşte procedurile de retorsiune la care recurge UE, respectiv de
răspuns la practicile neloiale (de exemplu, dumping) ale unor terţe state, în toate
situaţiile ce survin, UE acţionează ca un tot unitar; dacă un stat membru consideră că a
fost supus unor astfel de practici neloiale, el trebuie să trimită chestiunea respectivă în
atenţia Comisiei, aceasta din urmă urmând să facă cercetări; se instituie ulterior o
perioadă de supraveghere pe relaţia comercială în cauză, urmând ca poziţia oficială să

104
Această metoda este cea mai importantă/uzitată dintre cele şase metode de evaluare precizate în acord;
http://www.wto.org/english/tratop_E/cusval_e/cusval_info_e.htm#1
105
http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/
106
* * * VAT Guide, July 2008, www.revenue.ie
107
http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/

113 | P a g e
fie adoptată de Comisie. 108 Aşadar, în ipoteza în care state terţe sunt acuzate de practici
de dumping, UE îşi rezervă dreptul să recurgă la măsuri de retorsiune ce pot îmbrăca
patru tipuri de taxe (integrate în structura TARIC):109
- taxa anti-dumping provizorie (DUMP P);
- taxa anti-dumping definitivă (DUMP D);
- taxa compensatoare provizorie (COMP P);
- taxa compensatoare definitivă (COMP D).
Conform reglementărilor în materie, rambursarea acestor taxe se poate face cu
aprobarea Comisiei Europene, atunci când se demonstrează că a fost eliminată/redusă
(la un nivel inferior nivelului taxei în vigoare) marja de dumping pe baza căreia au fost
achitate taxele.110

CAPITOLUL 7.
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

108
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea
Europeană: Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 92 şi următoarele
109
www.customs.ro; aplicarea acestor taxe este reglementată prin Regulamentul (CE) nr. 384/96 al Consiliului din
22 decembrie 1995 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor non-
membre şi Regulamentul (CE) nr. 2026/97 al Consiliului din 6 octombrie 1997 privind protecţia împotriva
importurilor care fac obiectul unor subvenţii din partea ţărilor non-membre.
110
www.customs.ro

114 | P a g e
7.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC)

Politica agricolă comună, politică de importanţă majoră pentru UE (adesea fiind

considerată în fapt singura veritabilă politică comună), a avut în principal raţiuni de
natură politică, interne dar şi externe. După cum arăta Helen Wallace (2004) „PAC poate
fi percepută ca o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii vest-
europene, pe fondul ameninţărilor interne venite dinspre societatea industrială dar şi a
ameninţărilor externe generate de competiţia comercială americană”.
În anii imediat de după război, problema implicării grupurilor dezavantajate şi
izolate politic a fost transformată în prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost
astfel asigurat suportul fermierilor, categorie socială semnificativă la sfârşitul anilor ’50.
Pe de altă parte, PAC oferea protecţia necesară în faţa exportatorilor agricoli de peste
ocean, în special în faţa celor americani.
Importanţa acestei politici poate fi probată şi de elemente cantitative precum
faptul că 80% dintre textele publicate în Jurnalul Oficial al CE aparţin domeniului
agricol şi, nu mai puţin semnificativ, de faptul că şi în prezent, circa 40% din bugetul
comunitar este orientat către acest domeniu. Uniunea Europeană între federalism şi
interguvernamentalism.

Orientările trasate prin Tratatul CEE

La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE), agricultura ocupa un loc
important pe agenda statelor membre, deoarece reprezenta 12% din PSB al celor şase
state fondatoare şi ocupa circa 20% din forţa de muncă. Cele mai multe ferme agricole
erau mici şi deci vulnerabile, majoritatea guvernelor naţionale oferind susţinere
agriculturii.
Ca atare, conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe următoarele principii:
 cel al promovării pieţei unice în domeniul agricol;
 un sistem protecţionist menit să aducă avantaje producătorilor agricoli
comunitari în faţa produselor importate;
 o susţinere financiară comună, de către toate statele membre a costurilor
implicate.
Conform Art. 33 TCE, PAC viza următoarele obiective (N. Suta, 2000):
1. creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a
producţiei, precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii
de lucru;
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie;
3. stabilizarea pieţelor;
4. garantarea securităţii aprovizionării;
5. asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

115 | P a g e
 Ceea ce apare cu evidenţă numai din lectura acestor obiective este faptul că politica
agricolă comună a utilizat diferite instrumente de intervenţie pentru a echilibra sau
modifica raporturile de piaţă, cu scopul de a atinge rezultate care nu ar fi putut fi
realizate în alte condiţii. Aceste intervenţii, în esenţă politice, erau evident ghidate de
alte valori decât cele specifice pieţei libere, principalul scop fiind de a influenţa
distribuţia veniturilor agricole, prin influenţarea preţurilor. Ca atare, în cadrul PAC, ca
şi în economiile centralizate de altfel, preţurile care guvernează deciziile fermierilor nu
mai sunt rezultatul cererii şi al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace,
2004, p. 192). Obiectivele trei şi cinci (stabilitatea pieţelor şi garantarea unor preţuri
rezonabile pentru consumatori) exprimă substanţa aşa-numitei „organizări comune a
pieţelor”.
Mijloacele de realizare a politicii agricole comune (PAC) sunt prevăzute în articolele
următoare ale Tratatului CE:
a) organizarea comună a pieţei (art. 34). Pentru atingerea obiectivelor prevăzute
în cadrul art.39, piaţa agricolă urma a fi organizată, având în vedere următoarele
elemente:
 reguli comune în domeniul concurenţei;
 coordonare obligatorie privind organizarea diferitelor pieţe naţionale;
 organizarea pieţelor europene. În final, această a treia formă se va impune, sub
termenul generic de Organizarea Comună a Pieţelor (OCP), pentru cereale, zahăr etc.
b) măsuri orizontale, respectiv acţiuni, acte normative, instrumente financiare
aplicabile întregului sector agricol, indiferent de natura produselor agricole, respectiv:
 măsuri prin care se finanţează sectorul agricol,
 proceduri privind administrarea şi controlul terenurilor,
 mecanisme comerciale şi acorduri comerciale (în special legate de relaţiile din
cadrul OMC),
 măsuri privind protecţia consumatorilor etc.

Marile etape ale PAC

Toate statele membre au intervenit în domeniul agricol pentru a asigura
fermierilor venituri comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători, deşi aceste
acţiuni nu au fost niciodată încununate de succes. Instrumentele utilizate erau relativ
aceleaşi: organisme de intervenţie, controlul importurilor, ajutoare pentru export etc. Cu
toate acestea, intensitatea a fost diferită, ca urmare a condiţiilor existente diferite: Franţa
şi Italia aveau suprafeţe agricole importante şi o pondere ridicată a populaţiei în
agricultură, dar practicau încă o agricultura predominant tradiţională, spre deosebire de
Germania şi ţările Benelux, în care nivelul industrializării sectorului agricol era mult mai
ridicat. În construcţia PAC pot fi identificate mai multe perioade (J. Neme, 1995, p. 161-
165):
1. Perioada de formare (Stressa)

116 | P a g e
 Comisia a avut obligaţia de a organiza, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, o
conferinţă a statelor membre pe probleme agricole, înainte de a prezenta propuneri
privind elaborarea şi realizarea unei PAC. Această conferinţă, care a avut loc la Stressa,
în iulie 1958, a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa
concurenţei din exterior, a existenţei unei corelaţii între politica preţurilor şi structura
producţiei, precum şi asupra necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru
agricultori şi a protejării exploataţiilor agricole.
2. Perioada maratoanelor şi crizelor
Comisia a avansat primele propuneri în noiembrie 1959, urmând ca formulările
respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. Cu toate acestea, la finele
anului 1961 nu se luase încă nici o decizie. Franţa condiţiona acordul său privind
trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita
unanimitate, de finalizarea deciziilor în domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200
ore repartizate în 23 de zile) a dus la elaborarea fundamentelor PAC. Crizele şi discuţiile
maraton vor continua însă să se succeadă.
o Realizarea organizaţiilor comune de piaţă
La începutul anului 1962 Consiliul de Miniştrii va adopta şase reglementări pe
produse (vizând în special cerealele şi produsele derivate (porci şi păsări), o rezoluţie
privind produsele lactate, carnea de vită şi zahărul, o decizie privind piaţa produselor
agricole prelucrate industrial, o reglementare privind regulile de concurenţă în
agricultură şi o reglementare privind crearea Fondului European de Orientare şi
Garantare Agricolă (FEOGA).
Odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale, de la care urmau a fi stabilite
preţurile de intervenţie, prelevările la import şi restituirile la export, s-au pus bazele
PAC.
Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea veniturilor agricole,
fiind astfel trasate şi trei dintre caracteristicile importante ale PAC:
– unicitatea pieţei, pornind de la existenţa unui sistem de preţuri unice, care urmau a fi
fixate;
preferinţa comunitară, manifestată faţă de concurenţa externă;
– solidaritatea financiară, prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul
FEOGA.
Un nou set de discuţii maraton, la finele anului 1963, va permite adoptarea de
reglementări preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită, produsele lactate şi orezul
precum şi fixarea liniilor directoare în viitoarea politică comună privind produsele grase
(prin instituirea unei taxe pe ulei şi margarină).
Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. În acea perioadă,
deoarece Germania întârzia cu fixarea preţurilor comune pentru cereale (deoarece
aceasta însemna o reducere pentru agricultorii naţionali), la 21 octombrie 1964 Franţa a
anunţat că „va înceta să mai participe la CEE dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa
cum s-a prevăzut.” Germania va ceda şi astfel Consiliul va decide asupra unificării
117 | P a g e
preţurilor la cereale şi produse derivate (porc şi pasăre) începând cu 1 iulie 1967 precum
şi asupra unei întăriri a OCP în cazul fructelor şi legumelor.
În iulie 1966, Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse lactate,
carne vită, zahăr, orez, oleaginoase şi ulei de măsline şi va definitiva organizarea
pieţelor pentru zahăr şi materii grase. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de
oaie, peşte, tutun, vin, flori etc. Rămân însă neacoperite unele produse precum alcoolul
etilic (neinclus în OCP nici la începutul anilor ’90).
o Finanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965
Conform celor decise în cadrul primului maraton agricol, Consiliul de Miniştrii urma
să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai târziu la 30 iunie 1965. În faţa
reticenţelor manifestate de unele ţări, dar şi pentru a accelera construcţia comunitară,
Comisia a propus, la începutul anului 1965, realizarea unui vast plan incluzând:
– realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1
iulie 1967;
– realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată, ceea ce, din punct de vedere
financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de susţinere a PAC de către FEOGA;
– alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE.
Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă la dată prevăzută (30
iunie) părea imposibilă, Franţa a anunţat că încetează să mai participe la lucrările
Consiliului. Criza nu va fi depăşită decât prin aşa numitul „compromis de la
Luxemburg”, din ianuarie 1966, care, limitând utilizarea regulii majorităţii, va apăsa
greu asupra continuării construcţiei comunitare (în domeniul agricol va trebui aşteptat
anul 1982, pentru ca atunci, Consiliul să adopte, pentru prima dată cu majoritate
calificată, decizia privind preţurile campaniei 1982/83). Ulterior, la 11 mai 1966,
Consiliul se va pune de acord în problema finanţării FEOGA, iar la începutul anilor ’70
se va lua decizia definitivă privind finanţarea cheltuielilor comunitare, inclusiv agricole.
3. Planul Mansholt
La finele anilor ’60, comisarul responsabil cu politica agricolă, olandezul Sicco
Mansholt, a tras un semnal de alarmă, dând publicităţii un memorandum celebru prin
care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (momentul este
plasat înaintea primei lărgiri):
o Probleme comerciale, legate de apariţia excedentelor, rezultat al unei dezvoltări
mult mai rapide a producţiei decât a consumului. Cantitatea de grâu afectată de
intervenţii ajunsese la 1,1 mil. tone în 1967-’68, iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93%
în 1958 la 103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone în 1965,
urma să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. Pe de altă parte, în acel moment
se menţineau încă deficite în privinţa cerealelor, cărnii de vită sau uleiurilor vegetale
(unde rata auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).
o Probleme financiare, legate de creşterea cheltuielilor FEOGA, secţiunea Garanţie.
o Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al preţurilor
agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.
118 | P a g e
 Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună ierarhizare a
preţurilor, pe termen mediu, măsuri de eliminare a excedentelor (în special pentru unt -
preţuri de vânzare reduse etc.) iar pe termen lung, o reformă a structurilor agricole.
4. Amplificarea provocărilor
În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate, a preţurilor comune
practicate, a deciziilor comune privind finanţarea agriculturii, PAC părea a ridica în
continuare noi probleme, în sprijinul acestei afirmaţii stând cel puţin trei argumente:
a) Atitudinea Marii Britanii şi presiunile SUA
Marea Britanie, în mod tradiţional ostilă includerii agriculturii în spaţiul european al
liberului schimb, a trebuit să accepte PAC ca preţ al intrării sale în CEE (începând cu 1
ianuarie 1973). Acceptul a fost doar temporar, intenţia reală fiind de a obţine punerea în
discuţie a PAC sau, cel puţin, modificarea acesteia într-un mod favorabil Marii Britanii.
Astfel, începând cu anul 1974, guvernul laburist va solicita renegocierea PAC şi va
obţine chiar concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de unt, un aranjament
privind importul de unt din Noua Zeelandă, un protocolul privind zahărul în cadrul
Convenţiei de la Lome etc.). În continuare, presiunile britanice vor avea în vedere
nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC.
În exteriorul spaţiului comunitar, SUA exercitau o presiune crescândă în vederea
modificării PAC, considerată a fi mult prea protecţionistă şi de natură să falsifice
schimburile comerciale internaţionale datorită subvenţionării agresive a exporturilor.
b) Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC
Intrarea Marii Britanii în CEE, mare importator de produse agricole, a părut să
rezolve, cel puţin pe moment, problema produselor lactate. Soluţia era însă provizorie,
problema excedentelor fiind reluată ulterior la finele anilor ’70.
Pe ansamblu, conform unui studiu publicat de OCDE, în 1979, pentru prima dată,
„Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării cu produse alimentare,
gradul mediu de auto-satisfacere atingând nivelul de 103%. Dacă luăm în calcul şi
importurile de furaje din ţările terţe, gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%, ceea
ce demonstra faptul că „o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în
interiorul comunităţii şi trebuie importată sub formă de furaje”. Cu alte cuvinte,
securitatea nu era decât aparentă. Comunitatea producea mai mult decât consuma dar
înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă energetică (datorită producţiei tot mai
mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor.
În anii următori, stocurile vor continua să crească (în 1986, 1,3 milioane tone unt, 1
milion tone lapte pudră, 730.000 tone carne vită). Intrarea Spaniei şi a Portugaliei, deşi ar
fi trebuit să mai atenueze uşor anumite excedente, dimpotrivă, a ridicat noi probleme în
domeniul fructelor, legumelor, vinului, uleiului de măsline şi pescuitului maritim. La
începutul anilor 90, gradul de auto-satisfacere, pentru Comunitatea celor 12, era de
120% pentru cereale (din care, numai grâul, 132,6%), 133,7% pentru zahăr, 121% pentru
unt şi 102% pentru carne.
5. Reforma PAC
119 | P a g e
 A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale:
o Primele schimbări în PAC, deşi modeste, au fost operate în 1979, prin
introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul transferării
asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la export.
În scurt timp, această taxă s-a dovedit insuficientă pentru a stopa creşterea producţiei de
lapte.
o Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), în 1984
s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte.
o Modificări substanţiale s-au produs în 1988, când Consiliul de Miniştrii a
decis să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea depăşi
74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.
o De asemenea, s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga
producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984, iar zahărul fusese întotdeauna
supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau menite să controleze
cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. Stabilizatorii respectau
următorul principiu: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maxim
garantată – CMG), sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Reducerea se
aplica ansamblului producţiei nu doar părţii care depăşea CMG. Astfel, în cazul
cerealelor, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon,
preţul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective.
Reducerile de preţ fiind cumulative, atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua
oară, se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.
Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, în special pentru
carne vita şi lapte, continuând să se producă. Pe fondul reducerii preţurilor mondiale, s-
a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. În plus, pierderea anumitor pieţe
tradiţionale de export, precum a fostelor republici din URSS şi anumite regiuni din
Orientul Mijlociu, a agravat problema excedentelor, impunând continuarea reformei.
o Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE.
Obiectivele sale esenţiale erau următoarele:
• menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole,
prin creşterea competitivităţii, atât în plan intern cât şi extern;
• reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;
• concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor;
• încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;
• protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.
Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de
intervenţie şi a suprafeţelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, ţăranii
primeau ajutoare sub formă de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele
vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de vită.
o Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul
2000, sub numele de Agenda 2000. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea
120 | P a g e
reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe
şi promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European de la Berlin a oferit un
conţinut concret pentru ceea ce urma a fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-
a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale,
durabile, competitive, repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu
probleme.
Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile directoare adoptate de
Consiliul European de la Berlin:
1. asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie
asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. Această
reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;
2. repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce
priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de
dezvoltare rurală, în cadrul unui program de ansamblu.
3. această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea
reglementărilor, respectiv a acelor reglementări privind dezvoltarea rurală, ceea ce va
duce la dispariţia unui număr important de reglementări, în special cele privind marile
culturi. Legislaţia va fi mai clară, mai transparentă, iar sarcinile administrative impuse
agricultorilor vor fi reduse la minimum;
4. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de
dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a
cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea tinerilor
etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să reducă
ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă
pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului.
Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări,
concurente ale UE, existând multe diferenţe între acestea. Modelul european este astfel
conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin
intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.
o În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării
PAC, concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. Obiectivul
general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi
întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC, Agricultura
în pilonul 2, Dezvoltare rurală, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul
UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală.
Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină sectorul
agricol. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre interesele consumatorilor şi a
contribuabililor, astfel încât fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe
piaţă.
După cum se poate observa din cele prezentate anterior în perioada scursă de la trasarea
arhitecturii Politicii Agricole Comune cea mai importantă transformare poate fi
121 | P a g e
considerată trecerea de la susţinerea agriculturii prin preţuri (ca prim pilon al PAC) la
dezvoltarea rurală (pilonul al doilea). În ultimii ani, prin intermediul obiectivelor
dezvoltării durabile, Uniunea Europeană a realizat tranziţia de la sprijinirea producţiei
la susţinerea directă a veniturilor producătorilor. Un câştig important al procesului de
reformă este acela că fermierii acceptă, prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală,
să-şi adapteze afacerile, metodele de management al terenurilor şi practicile agricole la
nevoile reale ale societăţii. Politica de dezvoltare rurală este din ce în ce mai focalizată
pe indivizi şi grupuri, altele decât cele reprezentate de fermieri, active în aceste zone, în
scopul promovării unei dezvoltări integrate şi durabile a zonelor rurale.

Cea de a cincea reformă majoră a PAC se apropie de sfârșit: noile regulamente au

fost publicate în decembrie 2013. Prin urmare, a fost instituit cadrul agricol european
pentru perioada 2014-2020, inclusiv latura sa financiară. Totuși, anul 2014 rămâne un an
de tranziție în care statele membre trebuie să facă alegeri strategice, dat fiind că noua
PAC le lasă o marjă de manevră semnificativă. În plus, alte texte legislative importante
pentru sectorul agricol se află în curs de negociere.

Temei juridic
Articolele 38-44 din TFUE (titlul III);
Actele de bază și cadrul financiar multianual: a se vedea fișele 5.2.1, 5.2.2, 5.2.3, 5.2.4,
5.2.5 și 5.2.6.
Măsuri tranzitorii pentru 2014: Regulamentul (UE) nr. 1310/2013, JO L 347 din
20.12.2013.
2014, un an de tranziție
În 2014 statele membre au început să pregătească punerea în aplicare integrală a noii
PAC, care le lasă o marjă de manevră semnificativă. Prin urmare, este la latitudinea
acestora să facă alegeri critice, de exemplu, în ceea ce privește sistemul de convergență
internă pentru ajutoare directe, nivelul plăților cuplate și introducerea sau nu a plății
redistributive. De asemenea, trebuie pregătite programele de dezvoltare rurală.
Astfel, de exemplu, plata redistributivă se va aplica îndeosebi în Franța, Germania și
România, dar în Spania nu. Franța și Polonia vor aloca 2 % din bugetul lor pentru plățile
cuplate pentru culturile de plante proteaginoase. Convergența internă va fi parțială în
Irlanda și Italia și totală în Țările de Jos și Polonia. În ceea ce privește transferurile de
fonduri între cei doi piloni, Franța, Germania și Țara Galilor vor transfera fonduri din
primul pilon către al doilea pilon (3 %, 4,5 % și, respectiv, 15 %), în timp ce Polonia va
transfera 25 % din al doilea pilon către primul pilon (Slovacia 21 %), iar Spania nu va
efectua niciun transfer.

122 | P a g e
 În plus, pentru a asigura o tranziție armonioasă între vechea și noua PAC,
Regulamentul (UE) nr. 1310/2013 prevede anumite dispoziții tranzitorii privind
aplicarea celor patru regulamente de bază în 2014. Majoritatea dispozițiilor noii PAC (de
exemplu, ecologizarea ajutoarelor directe) vor intra în vigoare la 1 ianuarie 2015. Totuși,
unele dispoziții pot fi aplicate începând din 2014 (de exemplu, plata redistributivă sau
alocarea unui nivel mai ridicat de plăți cuplate).
În cele din urmă, 2014 este un an de reînnoire instituțională a UE, în special a
Parlamentului European (și, prin urmare, a Comisiei pentru agricultură și dezvoltare
rurală). Alegerile europene se vor desfășura în perioada 22 - 25 mai 2014; în cadrul
acestora vor fi aleși 751 de deputați al căror mandat va dura din 2014 până în 2019.
Alte acte legislative care completează reforma PAC
Regulamentele de bază ale noii PAC au fost publicate în decembrie 2013. Ulterior,
Comisiei Europene i-a revenit responsabilitatea de a elabora actele delegate privind
PAC, de exemplu, pentru completarea Regulamentului (UE) nr. 1307/2013 de stabilire a
unor norme privind plățile directe. Actele delegate sunt acte nelegislative cu domeniu
de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale
actelor de bază (a se vedea fișele 1.3.8 și 5.2.1).. Un prim val de acte delegate a fost
adoptat de Comisia Europeană în martie 2014 și transmis ulterior Consiliului și
Parlamentului European pentru examinare. Actele delegate nu puteau intra în vigoare
decât în cazul în care, în termen de două luni (care putea fi prelungit o singură dată),
nici Parlamentul European, nici Consiliul nu ridicau nicio obiecție. În aprilie 2014,
îndeosebi ca urmare a cererilor formulate de PE, Comisia a adoptat o declarație prin care
se angajează să evalueze aplicarea obligațiilor legate de zonele de interes ecologic (ZIE)
la un an de la punerea lor în aplicare. Această evaluare se va concentra îndeosebi asupra
sarcinii administrative. Comisia subliniază că, dacă aceste obligații determină o reducere
considerabilă a potențialului de producție al UE, actul delegat relevant va fi revizuit.
Comisia s-a angajat, de asemenea, să modifice actul delegat privind plățile directe,
sporind coeficientul de conversie pentru zonele cu culturi care fixează azotul atmosferic
(precum lucernă, trifoi sau lupin) de la 0,3 la 0,7 (astfel, 1 ha de teren acoperit cu aceste
culturi va fi echivalent cu 0,7 ha de ZIE).. În plus, Comisia a adăugat la actele delegate
note privind interpretarea anumitor concepte (de exemplu „fermier activ”). Comisia
Europeană trebuie să adopte, de asemenea, actele de punere în aplicare privind PAC,
pentru măsurile care necesită o aplicare uniformă în statele membre. Comisia pentru
agricultură și dezvoltare rurală (AGRI) a aprobat aceste acte delegate la 7 aprilie 2014,
iar în cadrul sesiunii plenare nu s-a ridicat nicio obiecție. De asemenea, Consiliul a

123 | P a g e
acceptat aceste acte delegate în cadrul reuniunii sale din 14 aprilie 2014. Comisia și-a
anunțat intenția de a publica un al doilea val de acte delegate imediat după alegerea
noului Parlament European.
În plus, în mai puțin de cinci luni de negocieri (un record pentru un text privind
PAC), Parlamentul și Consiliul au convenit cu privire la reforma politicii UE de
informare și promovare privind produsele agricole de pe piața internă și din țările terțe.
Bugetul anual disponibil pentru aceste acțiuni va crește în mod progresiv de la 61,5
milioane EUR în 2014 la 200 de milioane EUR în 2020. În special, organizațiile de
producători vor putea beneficia de sprijin. Contribuția UE la programele de promovare
se va situa între 70 % și 90 % din valoarea cheltuielilor eligibile, în funcție de tipul de
program. PE a aprobat acest text în cadrul ședinței sale plenare din aprilie 2014 (P7_TA-
PROV(2014)0362).
În mai 2013, Comisia Europeană a adoptat un pachet de măsuri menite să
reînnoiască legislația UE privind toate componentele lanțului de producție alimentară:
sănătatea animalelor, sănătatea plantelor, materialul de reproducere a plantelor
(inclusiv semințe) și controalele oficiale. La 15 aprilie 2014, Parlamentul European a
adoptat poziția sa în primă lectură cu privire la sănătatea animalelor (P7_TA-
PROV(2014)0381), măsurile de protecție împotriva organismelor dăunătoare plantelor
(P7_TA-PROV(2014)0382) și controalele oficiale (P7_TA-PROV(2014)0380). În ceea ce
privește negocierile referitoare la Regulamentul privind materialul de reproducere a
plantelor, PE a adoptat în ședința plenară din 11 martie 2014 o rezoluție legislativă de
respingere a propunerii Comisiei și prin care o invita pe aceasta să își retragă
propunerea și să prezinte una nouă (P7_TA(2014)0185). Negocierile privind pachetul
menționat vor continua în cadrul următoarei legislaturi (2014-2019). De asemenea,
Parlamentul European a aprobat noul cadru financiar comun privind această legislație
în aprilie 2014 (P7_TA(2014)0271). Vor fi disponibili aproximativ 1,9 miliarde EUR, din
care 65 % pentru sănătatea animalelor (măsuri de urgență, programe de control și
eradicare) și 20 % pentru programele de controale oficiale (laboratoare europene de
referință).
În plus, Comisia Europeană a adoptat recent o propunere legislativă privind
programele de promovare a consumului de fructe și de lapte în școli, în vederea
îmbunătățirii funcționării lor (2014/0014 (COD)). Această propunere vizează îndeosebi
să consolideze dimensiunea educațională a acestor două programe, să unifice cadrul lor
juridic și financiar și să crească eficacitatea cheltuielilor UE aferente. Cadrul bugetar ar

124 | P a g e
trebui să rămână același ca cel prevăzut de noua PAC (150 de milioane EUR pe an
pentru sectorul fructelor și legumelor și 80 de milioane EUR pentru sectorul laptelui).
În martie 2014, Comisia Europeană a publicat un Raport privind regimul aplicabil
sectorului fructelor și legumelor (COM(2014)112), care abordează, în special, gradul de
organizare a producătorilor din UE. Comisia ar putea să se bazeze pe acest raport
pentru a pregăti propunerile legislative necesare adaptării regimului sectorului fructelor
și legumelor.
Ponderea alocată PAC în bugetul UE pentru 2014
Bugetul UE pentru 2014, adoptat la 20 noiembrie 2013, a fost primul buget elaborat
în temeiul noului cadru financiar multianual (CFM) al UE pentru perioada 2014 - 2020.
Acesta prevedea un total de 142,6 miliarde EUR în credite de angajament (în prețuri
curente), ceea ce reprezintă o scădere de 6,2 % față de bugetul 2013.
Primul pilon al PAC reprezintă 30,7 % din creditele de angajament pentru 2014
(43,77 miliarde EUR), iar al doilea pilon 9,8 % (13,99 miliarde EUR). În cazul primului
pilon, această sumă se menține stabilă în raport cu bugetul 2013 (+ 0,3 %), iar în cazul
celui de-al doilea a scăzut cu 5,5 %. Prin urmare, în total, PAC reprezintă 40,5 % din
bugetul UE, adică mai puțin decât cheltuielile privind coeziunea economică, socială și
teritorială și competitivitatea pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă
(44,9 % în total).
Perspective privind reforma PAC în 2020
O reformă a PAC va avea loc cel târziu la sfârșitul perioadei CFM 2014-2020. CFM
prevede, de asemenea, o „clauză de revizuire”, conform căreia Comisia Europeană va
trebui să prezinte în 2016 o revizuire a funcționării CFM, ținând seama de situația
economică. Acest lucru va permite instituțiilor, inclusiv Parlamentului European ales în
2014, să reevalueze prioritățile privind CFM. Există riscul unui impact asupra PAC.
Se vor confirma în 2020 tendințele evidențiate în cadrul reformei recente a PAC?
Printre chestiunile care ar putea fi puse în discuție se numără, în primul rând,
menținerea poziției de lider financiar a plăților directe pentru dezvoltarea rurală,
precum și partea din buget care ar trebui alocată pentru măsurile de piață. De asemenea,
având în vedere experiența dobândită în perioada 2014-2020, se poate pune problema
rolului rezervei pentru situații de criză. Evoluția măsurilor de promovare a organizării
economice a fermierilor, mai ales în sectoarele în care măsurile de control al ofertei au
fost eliminate (sectorul laptelui, al zahărului, al vinului), va fi probabil, de asemenea, o
chestiune centrală.

125 | P a g e
 Apoi, s-ar putea pune problema cofinanțării plăților directe, care ar putea avea drept
rezultat crearea unui pilon unic de sprijin pentru agricultură și zonele rurale — o temă
pe care ultima reformă nu a abordat-o, în special din cauza crizei economice. Se va pune
în discuție probabil și chestiunea legată de coordonarea fondurilor PAC cu celelalte
fonduri structurale și de investiții europene, precum și problema cheltuielilor în
domeniul cercetării și inovării în agricultură.
De asemenea, se va aborda viitoarea structură a plăților directe — și, în special,
importanța fiecărui element constitutiv al acestora, precum, de exemplu, sprijinul
pentru producția de bunuri publice. Se va avea în vedere transformarea plății de bază
într-o sumă unică (forfetară) pe hectar ca parte a unui mare sistem agricol european? În
plus, evoluția plăților legate de producție și a plăților redistributive va da cu siguranță
naștere unor dezbateri. În acest context, modelul de punere în aplicare a ajutoarelor
directe care va domina în perioada 2014-2020 va avea probabil o influență asupra
viitorului model de ajutoare directe care va fi adoptat. De asemenea, ar putea fi revizuite
definițiile „fermierilor activi” și „micilor fermieri”.
În cele din urmă, rezultatele negocierilor comerciale internaționale, atât multilaterale
[în contextul Rundei de la Doha (OMC), ca urmare a evoluțiilor din Bali din decembrie
2013], cât și bilaterale [în special cu SUA, în vederea unui parteneriat transatlantic
pentru comerț și investiții (TTIP)] vor influența noua PAC. Același lucru va fi valabil și
în cazul acordurilor multilaterale în domeniul mediului (de exemplu, cele referitoare la
combaterea schimbărilor climatice).

7.2.Primul pilon PAC- Organizarea comună a pieţei (OCP) și plățile directe către
fermieri

I. Organizarea comună a pieței

OCP-urile constituie o componentă esențială a PAC de la crearea acesteia; într-
adevăr, în cadrul OCP-urilor au fost create schemele de sprijin al piețelor, diferențiate în
funcție de sectoarele agricole.
În conformitate cu articolul 40 din TFUE, instituirea unei organizări comune a pieței
urmărește să realizeze obiectivele PAC, mai ales stabilizarea piețelor și asigurarea unui
nivel de trai echitabil pentru agricultori. OCP se aplică produselor care figurează în
anexa I la tratat și conține o serie de mecanisme care reglementează producția și
comercializarea acestora în UE. Aceste mecanisme oferă garanții variabile, în funcție de
caracteristicile specifice produselor în cauză. Măsurile de piață din cadrul OCP fac parte
din primul pilon al PAC.

126 | P a g e
 Până la intrarea în vigoare a OCP unice în 2007 [regulamentul (CE) nr. 1234/2007, JO
L 299 din 16.11.2007], coexistau 21 de OCP-uri individuale, definite prin regulamente de
bază proprii. OCP-urile se bazau inițial pe prețuri garantate, care au fost reduse treptat
prin intermediul unei compensații bazate pe acordarea de ajutor direct și prin instituirea
unor mecanisme de stabilizare. În plus, începând cu reforma de la Luxemburg (2003),
majoritatea ajutoarelor directe, care erau integrate în diferite OCP-uri, au fost treptat
decuplate de producție și transferate în afara domeniului de acțiune al reglementărilor
privind OCP (instituirea schemei de plată unice), inițial în Regulamentul (CE) nr.
1782/2003 (JO L 270 din 21.10.2003), apoi, după adoptarea „bilanțului de sănătateˮ, în
Regulamentul (CE) nr. 73/2009 (JO L 30 din 31.1.2009).
Reformele succesive au modificat instrumentele de intervenție, care sunt în prezent
considerate a fi „mecanisme de siguranțăˮ, adică nu intervin decât în caz de criză a
prețurilor și de perturbare a pieței. În ceea ce privește sprijinul acordat prin intermediul
prețurilor, numai prețurile de intervenție au fost menținute (prețuri garantate, sub care
un organism de intervenție desemnat de statele membre cumpără cantitățile de produse
și le depozitează). Gradul de intervenție a fost redus extrem de mult.
Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii:
 libera circulaţie a produselor pe piaţa unică, însoţită de preferinţa comunitară
Ea se traduce prin:
a) eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole, a taxelor vamale şi a
măsurilor cu efect echivalent în schimburile dintre ţările membre presupune, într-un
cadru foarte reglementat, caracterizat prin existenţa unui regim uniform al preţurilor şi
a unor garanţii uniforme pentru producătorii comunitari;
b) realizarea unei protecţii periferice comune, cu scopul protejării agricultorilor în faţa
preţurilor mondiale de regulă mai mici şi a fluctuaţiei cursurilor de schimb. Această
protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară, astfel încât să favorizeze
achiziţionarea produselor agricole comunitare.
 responsabilitate financiară comună
a) la nivelul gestionării pieţelor, cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de intervenţie
necesare în cazul organizării comune a pieţei (de exemplu, ajutoare pentru exportatori,
cheltuieli de stocare etc.)
b) pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole.
Organizarea comună a pieţelor a înlocuit treptat, după introducerea PAC (în sectoarele
unde era necesar) organizarea naţională a pieţelor. În prezent ea acoperă circa 90% din
producţia agricolă comunitară (cereale, porcine, fructe şi legume, banane, vin, produse
lactate, carne vită, orez, materii grase, zahăr, floricultură, fructe şi legume transformate,
tutun, carne oi şi capră ş.a).

Protecţia agriculturii comunitare. Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor în

faţa concurenţei străine

127 | P a g e
 Din raţiuni diferite, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate, agricultorii
sunt în mod tradiţional protejaţi. În principal, se urmăreşte asigurarea unui venit
satisfăcător dar şi un minim de securitate a aprovizionării (acesta a fost unul dintre
obiectivele fundamentale ale politicii agricole în unele ţări neutre, precum Elveţia,
Austria sau Suedia, care au considerat securitatea aprovizionării drept una dintre
condiţiile necesare menţinerii neutralităţii politice). Pe de altă parte însă, consumatorii
doresc să profite de preţurile reduse de pe piaţa mondială. Experienţa a demonstrat însă
că aceştia au nevoie, în acelaşi timp, de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei
creşteri excesive a preţurilor.
Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de protecţie a
veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice de politică comercială (taxe
vamale şi restricţii cantitative): sistemul măsurilor compensatorii (deficiency payments) şi
sistemul prelevărilor-restituirilor.
Logica celor două sisteme
Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme trebuie să pornim de la ipoteza
unor preţuri mondiale de 100 u.m. şi să considerăm că, pentru a asigura un venit decent
pentru agricultori, preţul ar trebui să crească la 200 u.m. pe chintalul de grâu.
Simplificând foarte mult, putem descrie două sisteme diferite, respectiv:
a) În sistemul măsurilor compensatorii, care a fost tradiţional în sistemul britanic (vezi
teoria lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la
creşterea competitivităţii industriei), se vor importa produse la preţul de 100 u.m. -
preţul pieţei mondiale. Pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit decent, încasările
care provin direct din vânzări vor fi completate cu anumite sume suplimentare. Prin
urmare, pe piaţă, preţurile vor fi la nivelul preţurilor mondiale, dar se vor face şi plăţi
compensatorii de încă 100 u.m., contribuabilul fiind cel care va plăti pentru susţinerea
agriculturii. În mare, acesta era sistemul britanic înainte de intrarea în Comunitate; cu
unele modificări, el reprezintă şi astăzi unul dintre fundamentele agriculturii britanice.
b) Sistemul prelevărilor-restituirilor, deşi va duce la acelaşi rezultat, va folosi metode
diferite. Pentru ca agricultorul să obţină un venit decent, el va trebui să primească de
asemenea 200 u.m. pentru chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de 100 u.m.). Se
va decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi, de fiecare dată când va intra un chintal
de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială, i se vor aplica taxe de încă 100
(prelevări), ridicând preţul la 200 (în fapt se va aplica o taxă ceva mai mare, pentru a
asigura preferinţa comunitară). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale, acum
avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preţurile mondiale variază în mod
constant. Diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa comunitară şi cel de pe piaţa
mondială va reprezenta prelevarea variabila la import. La export, Comunitatea va
acorda o subvenţie numită „restituire”, care va compensa diferenţa dintre preţul
comunitar de 200 şi cel mondial de 100.
Diferenţe între cele două sisteme

128 | P a g e
 Din punct de vedere financiar, cum preţurile mondiale sunt, de regulă,
insuficiente pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se consideră că în sistemul
măsurilor compensatorii cel care plăteşte va fi contribuabilul iar în sistemul prelevărilor-
restituirilor, consumatorul.
Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine
extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” în cadrul GATT, situaţie în
care este imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor contraprestaţii) să aplici la
frontieră protecţia necesară.
Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este
excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export, în condiţiile în care volumul
prelevărilor pentru import scade foarte mult.
Din punct de vedere al protecţiei consumatorilor, de regulă, sistemul măsurilor
compensatorii este mai favorabil acestora. Dar, în cazul unor tensiuni brutale ale
preţurilor pe piaţa mondială, precum a fost cazul la începutul anilor ’70, sistemul
prelevărilor-restituirilor se dovedeşte a fi un factor de stabilitate a preţurilor, în
beneficiul consumatorilor. În exemplul anterior, dacă preţurile mondiale cresc la 300,
este suficient să se aplice o prelevare de 100 pentru a descuraja exporturile şi să se
acorde o restituire la import (o adevărată prelevare negativă) pentru a menţine preţurile
comunitare la adăpost.
Trebuie făcută observaţia că, în ambele sisteme (prezentate schematic mai sus),
este vorba de a garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de producţie (de
exemplu, pe chintalul de grâu). Avem de a face, prin urmare, cu o susţinere a veniturilor
agricole în funcţie de volumul producţiei, prin susţinerea preţurilor sau prin alocarea
unei diferenţe de preţ.

II. Plățile directe către fermieri

Reforma din 2003 și bilanțul de sănătate din 2009 au decuplat majoritatea ajutoarelor
directe și le-au transferat în cadrul noii scheme de plată unică (SPU) și al schemei de
plată unică pe suprafață pentru noile state membre. Noul Regulament (UE) nr.
1307/2013 a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 73/2009, stabilind un nou sistem de plăți
directe aplicabil de la 1 ianuarie 2015.

Temei juridic
 articolele 38-44 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE);
 Regulamentul (UE) nr. 1306/2013;
 Regulamentul (UE) nr. 1307/2013;
Obiective

129 | P a g e
Noul pachet privind PAC în perioada 2014-2020 menține cei doi piloni, dar sporește
legăturile dintre aceștia, oferind astfel o abordare mai cuprinzătoare și mai integrată a
măsurilor de sprijin al acestei politici. Acesta introduce, în particular, o nouă arhitectură
pentru plățile directe, care este mai bine orientată, mai echitabilă și mai ecologică,
precum și un mecanism de siguranță îmbunătățit și o dezvoltare rurală consolidată.
Noul Regulament (UE) nr. 1307/2013, care constituie actul de bază unic și un cod
cuprinzător al plăților directe către fermieri, a înlocuit regulamentele anterioare, și
anume Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului și Regulamentul Consiliului (CE)
nr. 637/2008 al Consiliului.
Conținutul Regulamentului (UE) nr. 1307/2013
a.Privire de ansamblu
În ceea ce privește mecanismele de sprijin direct, se face trecerea de la „decuplarea
completăˮ la „orientareˮ. Sistemul de decuplare a ajutoarelor agricole și de acordare a
unui sprijin general pentru venit, aplicat din 2003, se va transforma acum într-un sistem
în care fiecare componentă este legată de obiective sau funcții specifice, iar perioadele de
referință istorice nu vor mai juca un rol, cu excepția anumitor cazuri în anumite state
membre. Plățile unice vor fi înlocuite de un sistem de plăți multiple, constituit din șapte
componente: (1) o plată de bază pe hectar, al cărei nivel urmează să fie armonizat în
funcție de criteriile economice sau administrative naționale sau regionale și supus unui
proces de convergență; (2) o componentă „de ecologizareˮ, în calitate de sprijin
suplimentar pentru a compensa costurile de furnizării de bunuri publice ecologice
neremunerate de piață; (3) o plată suplimentară timp de cinci ani către tinerii fermieri;
(4) o plată redistributivă, prin intermediul căreia fermierilor li se poate acorda un ajutor
suplimentar pentru primele hectare; (5) acordarea unui sprijin suplimentar pentru venit
în zonele care se confruntă cu anumite constrângeri naturale; (6) un ajutor cuplat cu
producția acordat anumitor sectoare agricole sau tipuri de activități agricole din motive
economice și/sau sociale; (7) o schemă simplificată destinată micilor fermieri, cu plăți de
până la 1 250 EUR. Primele trei componente sunt obligatorii pentru statele membre, iar
ultimele patru, opționale. Statele membre urmează să aloce 30 % din pachetul lor
financiar național de plăți directe componentei „de ecologizare”. Procentajul de 70%
care rămâne va fi alocat componentei „plată de bază”, după deducerea tuturor sumelor
alocate rezervelor naționale de drepturi (obligatorii, până la 3% din pachetele naționale),
plăților complementare redistributive (până la 30%), plăților în favoarea tinerilor
fermieri (obligatorii, până la 2%), zonelor defavorizate (până la 5%) sau plăților cuplate
cu producția (până la 15%). Noile plăți de bază pe hectar sunt rezervate exclusiv

130 | P a g e
fermierilor activi (pe baza unei „liste negativeˮ care urmează a fi stabilită de fiecare stat).
De asemenea, ele vor fi supuse unui proces parțial de convergență între statele membre
până în 2020, fără a elimina în totalitate eterogeneitatea de pe întregul teritoriu european
(datorată pachetelor financiare naționale și suprafețelor eligibile atribuite fiecărui stat în
2015).
b.Măsurile în vigoare
1.Schema de plată de bază: metode de calcul
Statele membre vor aloca 70% din pachetul lor național de plăți directe noii scheme de
plată de bază (SPB), după deducerea oricăror sume angajate pentru plățile
complementare destinate tinerilor fermieri și pentru alte opțiuni, cum ar fi plățile
complementare pentru zonele defavorizate, schema destinată micilor fermieri, plățile
redistributive și plățile „cuplateˮ. Pentru UE-12, valabilitatea sistemului forfetar, mai
simplu, al schemei de plată unică pe suprafață va fi extins până în 2020. În ceea ce
privește convergența internă, acele state membre care mențin, în prezent, alocările
bazate pe referințe istorice trebuie să evolueze în direcția unor niveluri mai
asemănătoare de plată pe hectar. În acest sens li se oferă o gamă de opțiuni diferite: pot
adopta o abordare națională sau regională (pe baza unor criterii administrative sau
agronomice), pot atinge o rată națională/regională până în 2019 sau pot garanta că
fermierii care primesc mai puțin de 90% din rata medie regională/națională vor beneficia
de o creștere treptată a acesteia, cu garanția suplimentară că fiecare fermier ajunge să
beneficieze de o plată minimă de 60% din media națională/regională până în 2019.
Sumele disponibile pentru fermierii care primesc mai mult decât media
regională/națională vor fi ajustate proporțional, statele membre dispunând de opțiunea
de a limita orice „pierderiˮ la 30%.
Statele membre au, de asemenea, dreptul de a folosi o plată redistributivă pentru
primele hectare, prin care pot folosi până la 30% din pachetul național pentru a-l
redistribui fermierilor pentru primele 30 de hectare (sau pentru o suprafață care poate
merge până la suprafața medie a exploatațiilor agricole, dacă aceasta este mai mare de
30 de hectare). Acest lucru va avea un efect de redistribuire considerabil. O altă opțiune
se referă la aplicarea plății maxime pe hectar.
2.Schema pentru tinerii fermieri
Pentru a încuraja reînnoirea generațiilor, plata de bază acordată tinerilor fermieri sub
40 de ani, fermierilor care își încep activitatea agricolă sau exploatațiilor agricole
înființate în ultimii cinci ani ar trebui să fie completată de un procentaj suplimentar de
25% din valoarea drepturilor pe parcursul primilor cinci ani de la instalare. Acest lucru

131 | P a g e
va fi finanțat dintr-un procentaj de până la 2% din pachetul național și va fi obligatoriu
pentru toate statele membre. El vine în completarea altor măsuri destinate tinerilor
fermieri în cadrul programelor de dezvoltare rurală.
3.Ecologizarea
În plus față de schema de plată de bază și schema de plată unică pe suprafață, fiecare
exploatație va primi o plată pe hectar pentru respectarea anumitor practici agricole
benefice pentru climă și mediu. Statele membre trebuie să folosească până la 30% din
pachetele naționale pentru a finanța acest lucru. Acest lucru este obligatoriu, iar
nerespectarea cerințelor în materie de ecologizare va duce la aplicarea de sancțiuni care
vor depăși cu mult suma plăților pentru ecologizare: după o perioadă de tranziție, cei
care nu respectă aceste cerințe vor pierde până la 125% din suma plăților pentru
ecologizare încasate. Cele trei măsuri de bază care sunt prevăzute sunt:
 diversificarea culturilor: un fermier trebuie să cultive cel puțin două culturi,
atunci când terenul lui arabil depășește 10 hectare și cel puțin trei culturi, atunci când
terenul lui arabil depășește 30 de hectare; cultura principală poate acoperi cel mult 75%
din terenul arabil, iar cele două culturi principale, cel mult 95% din terenul arabil;
 menținerea pășunilor permanente;
 menținerea unei zone de interes ecologic cu o suprafață egală cu cel puțin 5%
din terenul arabil al exploatației pentru exploatațiile agricole care au o suprafață de
teren arabil mai mare de 15 hectare (cu excepția pășunilor permanente și a culturilor
permanente) – adică margini de câmp, garduri vii, copaci, pârloage, elemente de peisaj,
biotopuri, zone de protecție, zone împădurite, culturi fixatoare de azot; acest procentaj
ar putea crește la 7% după un raport din 2017 al Comisiei și o propunere legislativă.
Pentru a evita sancționarea fermierilor care abordează deja problemele de mediu și de
durabilitate, textul prevede un sistem echivalent ecologizării prin care aplicarea
practicilor benefice pentru mediu aflate deja în vigoare este considerată echivalentă cu
îndeplinirea acestor cerințe de bază. De exemplu, nu se impune nicio cerință
suplimentară producătorilor de produse ecologice, întrucât s-a demonstrat că practicile
acestora prezintă un beneficiu ecologic evident. Pentru alții, schemele de agromediu pot
încorpora măsuri care sunt considerate echivalente. Noul regulament conține o listă a
unor astfel de măsuri echivalente. Pentru a evita „dubla finanțareˮ a unor astfel de
măsuri, plățile prin intermediul programelor de dezvoltare rurală trebuie să ia în
considerare cerințele de bază în materie de ecologizare.
4.Plățile cuplate

132 | P a g e
Pentru a aborda potențialele efecte negative ale convergenței interne pentru anumite
sectoare din anumite regiuni, precum și pentru a ține seama de condițiile existente,
statele membre vor avea posibilitatea de a asigura, în anumite limite, „plăți cuplateˮ,
adică plăți asociate unor produse specifice. Acest lucru va fi limitat la 8% din pachetul
financiar național în cazul în care statul membru asigură ajutorul cuplat sau până la
13%, în cazul în care nivelul actual al ajutorului cuplat este mai mare de 5%. Rămâne la
latitudinea Comisiei să aprobe un procentaj mai mare, în cazuri justificate. În plus, există
posibilitatea de a asigura un ajutor „cuplatˮ de 2% pentru culturile proteice.
5.Zonele cu constrângeri naturale/zonele defavorizate
În cadrul ambilor piloni, statele membre (sau regiunile) pot acorda o plată suplimentară
pentru zonele cu constrângeri naturale (astfel cum sunt definite în reglementările
privind dezvoltarea rurală) de până la 5% din pachetul financiar național. Acest lucru
este opțional și nu influențează opțiunile referitoare la zonele care se confruntă cu
constrângeri naturale/zonele defavorizate disponibile în temeiul reglementărilor privind
dezvoltarea rurală.
6.Fermierii activi
Pentru a rezolva problema așa-numiților „fermieri de salonˮ și pentru a umple o serie
de lacune juridice care au permis unui număr limitat de întreprinderi să pretindă plăți
directe, chiar dacă activitatea principală a acestora nu este o activitate agricolă, reforma
consolidează reglementările privind fermierii activi. Statelor membre li se va solicita să
respecte o nouă listă negativă de activități care vor fi excluse de la primirea de plăți
directe, cu excepția cazului în care întreprinderile în cauză pot demonstra că practică
într-adevăr activități agricole. Statele membre vor putea să extindă lista negativă pentru
a include și alte activități.
7.Hectarele eligibile
Normele stabilesc 2015 drept noul an de referință pentru suprafața de teren declarată,
însă, pentru a se evita specula, se va stabili o legătură cu beneficiarii sistemului de plăți
directe în 2013. Statele membre care se pot aștepta la o creștere considerabilă a
suprafeței eligibile declarate pot limita numărul de drepturi la plată care urmează să fie
alocate în 2015 fie la un procentaj de 135%, fie la un procentaj de 145% din numărul de
hectare declarate în 2009.
8.Schema pentru micii fermieri
O schemă opțională pentru statele membre prevede că orice fermier care solicită ajutor
poate opta să participe la schema pentru micii fermieri și să primească astfel o plată
anuală, care urmează a fi stabilită de statul membru, de până la 1 250 EUR, indiferent de

133 | P a g e
dimensiunea fermei. Statele membre pot opta între diferite metode pentru a calcula
plata anuală, inclusiv o opțiune prin care fermierii vor primi pur și simplu suma pe care
ar primi-o în mod normal. Acest lucru simplifică foarte mult procedura pentru fermierii
respectivi și pentru administrațiile naționale. Participanții vor trebui să respecte cerințe
mai puțin stricte în materie de ecocondiționalitate și să fie scutiți de ecologizare. Costul
total al schemei pentru micii fermieri nu poate depăși 10% din pachetul financiar
național, cu excepția cazului în care un stat membru optează să se asigure că micii
fermieri primesc ceea ce li se cuvine fără a recurge la această schemă.
9.Ecocondiționalitatea („cross-compliance”)
Dispozițiile referitoare la ecocondiționalitate sunt confirmate și simplificate,
condiționând plățile directe de respectarea de către fermieri a: a) standardelor de mediu
și a standardelor referitoare la condițiile agricole stabilite de statul membru și menite să
limiteze eroziunea solului, să mențină structura solului și a nivelului de materii organice
din sol și să asigure un nivel minim de întreținere și b) standardelor UE în vigoare cu
privire la sănătatea publică, sănătatea animalelor, mediul și bunăstarea animalelor; În
cazul în care regulile ecocondiționalității nu sunt respectate de către un fermier, plățile
directe pe care le poate pretinde acesta sunt parțial diminuate sau chiar eliminate în
totalitate. Textul confirmă că Directiva-cadru privind apa și Directiva-cadru privind
utilizarea durabilă a pesticidelor vor fi incluse în sistemul de ecocondiționalitate, odată
ce se dovedește că au fost aplicate în mod corespunzător în toate statele membre, iar
obligațiile fermierilor în acest domeniu au fost clar identificate.
10.Noi instrumente financiare: mecanismul de disciplină bugetară și financiară
Se aplică un mecanism de disciplină bugetară, cu scopul de a menține cheltuielile din
primul pilon al PAC sub plafoanele bugetare anuale, fixate în cadrul financiar
multianual (5.2.2). O ajustare a plăților directe va fi propusă atunci când previziunile vor
indica faptul că totalul cheltuielilor prevăzute este depășit în cursul unui anumit
exercițiu financiar. Orice viitoare reducere a plăților directe anuale aferentă disciplinei
financiare (de exemplu, în cazul în care plățile estimate depășesc bugetul disponibil
pentru primul pilon), ar trebui să aplice un prag de 2 000 EUR. Cu alte cuvinte,
reducerea nu se va aplica pentru primii 2 000 EUR din plata directă destinată fiecărui
fermier. Acest lucru va contribui, de asemenea, la alimentarea rezervei pentru situații de
criză a pieței, acolo unde acest lucru este necesar (5.2.4).
11.Sistemul integrat de administrare și control
Sistemul integrat de administrare și control este confirmat și consolidat, incluzând în
prezent cel puțin următoarele elemente: o bază de date electronică, un sistem de

134 | P a g e
identificare a parcelelor agricole, un sistem de identificare și înregistrare a drepturilor la
plăți de bază, un sistem integrat de control și un sistem unic de identificare a fiecărui
fermier care depune o cerere de ajutor.

7.3. Al doilea pilon PAC- Dezvoltarea rurală

Politica privind dezvoltarea rurală este consolidată și confirmată în al doilea pilon al
politicii agricole comune (PAC). Această reformă a vizat ameliorarea competitivității
agrosilviculturii, consolidarea legăturilor dintre activitatea primară și mediul
înconjurător, ameliorarea calității vieții în zonele rurale, încurajarea cooperării și
inovării și promovarea diversificării economiei comunităților rurale.

Temei juridic
 Articolele 38-44 din Tratatul privind funcționare Uniunii Europene (TFUE)
 Regulamentul (UE) nr.1303/2013;
 Regulamentul (UE) nr.1305/2013;
 Regulamentul (UE) nr.1306/2013;
Obiective
Politica agricolă și rurală joacă un rol primordial în coeziunea teritorială, economică
și socială a Uniunii, pe de o parte, și în protecția mediului, pe de altă parte. Trebuie să se
țină seama de faptul că agrosilvicultura este un sector caracterizat de legăturile sale cu
resursele naturale. Agrosilvicultura acoperă 78% din teritoriul UE. Suprafața agricolă
utilizată ocupă mai mult de 170 de milioane de hectare. Agricultura este, de asemenea,
cel mai mare utilizator de terenuri și de apă, precum și primul producător de biomasă în
scopuri energetice. Pe lângă măsurile de piață (primul pilon), politica de dezvoltare
rurală (al doilea pilon) a devenit un element esențial al modelului agricol european,
fondat pe multifuncționalitatea activității agricole. Obiectivul major al acesteia este acela
de a implementa un cadru coerent și durabil care să garanteze viitorul zonelor rurale,
bazându-se, în special, pe capacitatea acesteia de a furniza o gamă de servicii publice
care depășesc simpla producție a alimentelor – și pe capacitatea economiei rurale de a
crea noi surse de venit și de locuri de muncă, protejând în același timp moștenirea
culturală, de mediu și patrimonială a lumii rurale.

Conținutul Regulamentului (UE) nr. 1305/2013

Pentru a asigura dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, al doilea pilon al PAC trebuie
să se axeze pe șase priorități legate de: transferul de cunoștințe și inovarea în

135 | P a g e
agricultură, silvicultură și zonele rurale; viabilitatea fermelor, competitivitatea tuturor
tipurilor de agricultură în toate regiunile și promovarea tehnologiilor agricole
inovatoare și a gestionării durabile a pădurilor; organizarea lanțului alimentar, inclusiv
procesarea și comercializarea produselor agricole, a bunăstării animalelor și a gestionării
riscurilor în agricultură; refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor legate de
agricultură și silvicultură; promovarea eficienței resurselor și trecerea la o economie cu
emisii scăzute de dioxid de carbon în sectorul agricol, alimentar și forestier; promovarea
incluziunii sociale, a reducerii sărăciei și a dezvoltării economice în zonele rurale.
În cadrul financiar multianual 2014-2020, Fondului european agricol pentru
dezvoltare rurală (FEADR) i s-a alocat o sumă totală de 85 de miliarde EUR. Pe lângă
aceasta, statele membre pot decide modificarea cu până 15% a plăților lor directe, și
transferul fondurilor generate din plafonarea sau reducerea plăților directe din primul
către al doilea pilon.
FEADR va contribui la Strategia Europa 2020 prin promovarea dezvoltării rurale
durabile în întreaga Uniune, într-un mod care completează celelalte instrumente ale
PAC, politica de coeziune și politica comună în domeniul pescuitului. În acest sens,
statele membre sunt obligate să semneze un contract de parteneriat care reflectă
abordarea strategică comună a UE pentru fiecare stat membre, stabilind modul în care
acestea vor coordona diferitele politici și vor utiliza fondurile structurale și de investiții
europene în consecință (Regulamentul (UE) nr. 1303/2013).
În noua perioadă de programare, statele membre vor avea obligația să cheltuiască cel
puțin 30% din fondurile de dezvoltare rurală pe care le primesc de la bugetul UE pentru
anumite măsuri legate de agricultura ecologică, zonele cu constrângeri naturale,
gestionarea terenurilor și combaterea schimbărilor climatice și cel puțin 5% pentru
abordarea LEADER.
Pentru a îndeplini obiectivele în cele șase zone prioritare, statele membre vor defini
un program de dezvoltare rurală bazat pe un set de măsuri:
a.Inovarea și transferul de cunoștințe
Acest obiectiv cheie (mai concret, Parteneriatul european pentru inovare privind
productivitatea și durabilitatea agriculturii – „PEI”) va fi realizat prin intermediul unor
diferite măsuri de dezvoltare rurală, cum ar fi „transferul de cunoștințe”, „cooperare” și
„investiții în active corporale”. PEI vizează promovarea eficienței resurselor,
productivitatea și dezvoltarea agriculturii și silviculturii cu emisii scăzute, ecologică și
rezistentă la schimbările climatice. Acest obiectiv se va realiza printr-o mai bună
cooperare între agricultură și cercetare în scopul accelerării transferurilor tehnologice

136 | P a g e
către agricultori. Măsuri consolidate vor fi introduse în domeniul serviciilor de
consultanță agricolă (inclusiv măsuri de promovare a atenuării schimbărilor climatice și
a adaptării la acestea, abordarea provocărilor de mediu și stimularea dezvoltării
economice și a formării).
b.Investiții, modernizare, restructurarea agricolă, agricultorii tineri și micii
agricultori
În domeniul restructurării agricole, investițiilor și modernizării, există măsuri care
includ rate mai mari de sprijin atunci când sunt legate de PEI sau de proiecte comune.
Se pune la dispoziția tinerilor agricultori o combinație de măsuri care include subvenții
pentru înființarea unei întreprinderi (până la 70 000 EUR), investiții generale în active
corporale, servicii de formare și consultanță. Micilor fermieri le este oferit ajutor la
înființarea întreprinderii (până la 15 000 EUR) sau măsuri de restructurare.
c.Plățile de agromediu și climă, agricultura ecologică și Natura 2000
Un set de plăți de agromediu/climă sunt puse la dispoziție pentru a conserva și
promova schimbările necesare la nivelul practicilor agricole care aduc o contribuție
pozitivă mediului și climei. Aceste măsuri trebuie incluse în programele de dezvoltare
rurală, cu accent pe contractele comune, formare/informare adecvate și o mai mare
flexibilitate în extinderea contractelor inițiale. În plus, se introduce o măsură separată
unică pentru sprijinirea practicilor agriculturii ecologice.
d.Sisteme de calitate
Se vor pune la dispoziție fonduri pentru sprijinirea participării agricultorilor la
sisteme de calitate, cum ar fi sistemele privind denumirea de origine protejată (DOP),
indicațiile geografice protejate (IGP) și specialitățile tradiționale garantate (STG),
precum și sisteme pentru etichetarea ecologică, inclusiv sistemele de certificare a
fermelor recunoscute de statele membre. Suma corespunzătoare sprijinului este limitată
la 3 000 EUR pe gospodărie.
e.Instrumentarul de gestionare a riscurilor
Asigurarea și fondurile mutuale pentru culturi și pagube cauzate de vreme și boli
ale animalelor (disponibile în prezent în cadrul primului pilon în conformitate cu
articolul 68 din Regulamentul 73/2009) se extind pentru a cuprinde un nou instrument
de stabilizare a veniturilor sub forma unor contribuții financiare la fonduri mutuale,
care asigură agricultorilor despăgubiri în cazul unei scăderi severe a veniturilor, care ar
permite o plată din fondul mutual (care acoperă până la 70% din pierderi) dacă venitul
scade cu 30%.
f.Organizații de producători

137 | P a g e
 Se va asigura sprijin în înființarea organizațiilor de producători, pe baza unui plan
de afaceri și limitat la entitățile definite ca IMM-uri, în scopul adaptării producției
producătorilor la cererile pieței, comercializării comune a bunurilor pe piață,
centralizării vânzărilor și aprovizionării cumpărătorilor cu ridicata, precum și
îmbunătățirii proceselor de organizare și inovare.
g.Silvicultură, zonele montane și zonele cu constrângeri naturale (ZCN)
Măsurile de silvicultură urmează să fie consolidate și se va asigura sprijin
raționalizat sub formă de subvenții și plăți anuale. Pentru zonele montane și terenurile
agricole situate la nord de latitudinea de 62ºN, se poate acorda ajutor sub forma unor
sume până la 450 EUR/hectar (o creștere de la 250 EUR/hectar). Noi delimitări pentru
zonele cu constrângeri naturale bazate pe opt criterii biofizice urmează să intre în
vigoare înainte de 2018. Pentru conservarea sau îmbunătățirea mediului în anumite
zone, statele membre își mențin dreptul de a defini până la 10 % din zonele agricole
drept zone cu constrângeri naturale.
h.LEADER, servicii de bază, reînnoirea satelor și activități neagricole
Trebuie să se pună mai mult accentul pe abordarea LEADER, pe sensibilizare și alt
sprijin de pregătire pentru strategii care promovează flexibilitatea pentru a opera cu alte
fonduri în zonele locale, cum ar fi cooperarea rurală-urbană. LEADER va fi utilizat ca o
abordare comună pentru dezvoltarea locală, elaborată la nivelul comunității, finanțată
de următoarele fonduri ESI: Fondului European pentru Dezvoltare Regională (FEDR),
Fondul Social European (FSE), Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime
(FEPAM) și Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR). Serviciile de
bază și reînnoirea satelor, cum ar fi investițiile în infrastructură de bandă largă și energia
din surse regenerabile, se pot extinde dincolo de relocarea la scară mică a
activităților/transformarea clădirilor acoperită în prezent. Fondurile pot fi, de asemenea,
utilizate pentru activități neagricole legate de comunitatea rurală.
În noua perioadă, statele membre și regiunile vor avea, de asemenea, posibilitatea de
a concepe subprograme tematice care să abordeze în detaliu aspecte specifice, cum ar fi
agricultorii tineri, micii agricultori, zonele montane, femeile în zonele rurale, atenuarea
schimbărilor climatice, adaptarea la acestea, biodiversitatea și lanțurile scurte de
aprovizionare. În anumite cazuri, vor fi disponibile rate de sprijin mai mari în favoarea
unor astfel de subprograme.

138 | P a g e
 CAPITOLUL 8. FINANȚAREA POLITICILOR COMUNE

Finanţarea politicilor comune se realizează de către Uniune prin intermediul bugetului

(conform tratatelor „Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea
obiectivelor şi realizarea politicilor sale”). Decizia de a recurge la o asemenea
programare multianuală a fost luată ca urmare a deteriorării treptate a sistemului
financiar comunitar în anii ’80 şi a dificultăţilor crescânde întâmpinate în încercarea de
echilibrare a balanţei venituri-cheltuieli. Succesiunea de crize bugetare a determinat
instituţiile comunitare să cadă de acord asupra unei noi metode menite să
îmbunătăţească procedura bugetară şi care să permită Parlamentului, Consiliului de
Miniştri şi Comisiei să cadă de acord în avans asupra priorităţilor bugetare ale perioadei
următoare şi să stabilească un cadru financiar care să permită atingerea acelor obiective.

8.1 Evoluţii specifice

Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte UE poate spune foarte
mult despre priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat evoluţia procesului de
integrare europeană. De-a lungul existenţei UE, controversele pe probleme bugetare au
reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema
resurselor financiare proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalităţi între
instituţiile comunitare (Comisie, Consiliu, Parlament).
După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut
o evoluţie constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante,
respectiv:
- unificarea instrumentelor bugetare;
- creşterea autonomiei financiare;
- realizarea echilibrului instituţional.
Unificarea instrumentelor bugetare
Deşi iniţial, cele trei comunităţi dispuneau de propriul lor buget, după Tratatul de
fuziune din 1965, numai două instrumente vor continua să existe: bugetul general şi
bugetul operaţional CECO12. După 2002, an în care tratatul CECO a expirat, gestiunea
patrimoniului a fost încredinţată Comunităţilor existente, Comisia urmând să asigure ca
aceste fonduri să rămână distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. De altfel,
încasările provenind din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la
bugetul general, care vor finanţa cercetările în domeniul cărbunelui şi oţelului.

139 | P a g e
Creşterea autonomiei financiare
În afara prelevărilor CECO, bugetul european a fost alimentat până în 1970 prin
contribuţiile statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970, (reînnoită ulterior) în 1988 şi
1994, va instaura, pentru prima dată, regimul resurselor proprii. O nouă Decizie privind
resursele proprii a fost adoptată de Consiliu în septembrie 2000, înlocuind Decizia din
1994. Primii ani ai politicii bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor politici comune,
precum crearea FEOGA, în 1962, FEDER, în 1975 etc.
Căutarea unui echilibru instituţional în exercitarea puterii bugetare
De-a lungul anilor, puterea bugetară a Parlamentului European a crescut. În
prezent, această putere este partajată între Consiliu şi Parlament, care reprezintă de
acum cele două branşe ale autorităţii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt
în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare ne-obligatorii, poate respinge bugetul şi acceptă
modul de execuţie al acestuia.
Acest echilibru juridic şi instituţională a cunoscut la mijlocul anilor ’70 o situaţie
de criză. Legitimitatea şi puterea de influenţă crescută dobândite de Parlament, în urma
alegerii sale prin sufragiu universal începând cu iunie 1979, au introdus un factor de
tensiune politică permanentă între Consiliul şi Parlament în domeniul bugetar. A
rezultat o funcţionare extrem de dificilă în procesul de decizie bugetară, marcată prin
numeroase incidente: întârzieri în adoptarea bugetului şi recurgerea la regimul
aranjamentelor/ /acordurilor provizorii pe 12 luni, respingerea bugetului de către
Parlament, recurgerea frecventă la Curtea de Justiţie. În plus, numeroase conflicte s-au
născut din confuzia existentă între puterea legislativă şi puterea bugetară. Într-adevăr,
anumite acţiuni întreprinse nu aveau o bază legală, sprijinindu-se doar numai pe un
anumit articol din buget. De altfel, problemele dezechilibrului bugetar (diferenţa între
ceea ce o ţară „dă” UE şi ceea ce ea „primeşte” prin diferite programe şi politici)
invocată de Marea Britanie începând cu 1974, a reprezentat un element important al
dezbaterilor politice. În ultima perioadă, această problemă a revenit în discuţie, în
principal la cererea Germaniei.
Procesul integrării a primit un nou elan politic începând cu 1986, după a treia
lărgire (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic. Aceşti factori au dus la
reformarea în profunzime a sistemului financiar, această reformă făcând parte din
„Pachetul Delors”, prezentat în februarie 1987 de către Comisie (aşa-numitul cadru
financiar Delors I, 1988-1992). Printre modificările intervenite, menţionăm:
- Plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, este fixat ca procent din PNB
Uniunii Europene şi nu în funcţie de TVA, ca până atunci.

140 | P a g e
- Introducerea unei planificări financiare, veritabil cadru financiar plurianual. Acest
sistem, inaugurat în 1988, rămâne unul din pilonii sistemului financiar comunitar. El
va introduce o dublă plafonare a cheltuielilor: ansamblul plăţilor din bugetul anual
nu poate depăşi plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (în prezent este
de 1,27%); fiecare categorie de cheltuieli este plafonată la un nivel fixat pentru fiecare
an. Perspectivele financiare actuale, care acoperă perioada 2000-2006, sunt anexate
acordului interinstituţional din 6 mai 1999, dintre Parlament, Consiliu şi Comisie.
- Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ţine cont de diferenţele între structurile
economice (ponderea consumului în PNB statelor membre).
- O soluţie, care s-a dorit definitivă, a fost găsită pentru problema britanică; de
asemenea, Germania a găsit şi ea răspuns la revendicările proprii.
- Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii directoare agricole
(plafonul rubricii agricole este fixat în prezent în raport de previziunile cheltuielilor
reale).
- Introducerea unei Ratei Maxime de Creştere (RMC) a cheltuielilor numite ne-
obligatorii (cheltuieli asupra cărora Parlamentul are ultimul cuvânt). Acesta se
angajează să nu crească aceste cheltuieli decât în anumite limite.

Bilanţul acestei reforme a fost pozitiv. Beneficiind şi de circumstanţe economice

favorabile, „Pachetul Delors” a dus atât la o evoluţie ordonată a cheltuielilor (care vor
rămâne sub nivelul încasărilor disponibile), cât şi la ameliorarea procedurii şi a gestiunii
bugetare. Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la
Edinburgh, din decembrie 1992. Prin acest document (pachetul Delors II) s-au adoptat
perspectivele financiare pentru perioada 1993-1999, pragul resurselor proprii fiind ridicat
de la 1.2% la 1.27%. În plus, perspectivele financiare au marcat şi reducerea importanţei
TVA în finanţarea bugetului.
În iulie 1997, Comisia a dat publicităţii un nou document, cunoscut sub numele
de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare” (COM(97) 2000 final), care
include informaţii privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune
economică şi socială, strategia de pre-aderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea
Comunităţii. Comisia trasează şi cadrul financiar pentru 2000-2006, menţinând pragul
resurselor proprii la 1.27% din PIB mediu comunitar. Principalele componente ale
Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin, din 24-25
martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă noul Acord
Interinstituţional, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006).

141 | P a g e
 Una din provocările majore ale bugetului comunitar rămâne în continuare
găsirea modalităţilor optime pentru susţinerea financiară solicitată de procesul lărgirii UE
către Est. Această provocare este de mari dimensiuni, presupunând asimilarea acquis-
ului comunitar în ţări cu o structură economică şi socială diferită în raport cu cea a UE.
În ultimii ani, evoluţiile economice, extinderea UE şi modificările produse în
structura bugetului UE au modificat contextul în care operează mecanismul corector în
cazul Marii Britanii. Reamintim faptul că în 1984, la Fontainbleau, Consiliul European a
decis introducerea mecanismului corector pentru Marea Britanie, menit să contribuie la
corectarea poziţiei de contribuitor net pentru această ţară. Prin acest mecanism, Marii
Britanii i se restituie 2/3 din contribuţia ei netă, conform unui principiu general conform
căreia „orice stat membru care se confruntă cu un dezechilibru bugetar excesiv în raport
cu prosperitatea sa, poate beneficia de o corecţie corespunzătoare”. Realitatea este că, în
ciuda acestui principiu general, până astăzi numai Marea Britanie a beneficiat de acest
mecanism.

8.2. Principiile bugetare

Bugetul general al UE este construit tinându-se cont de o serie de principii

inspirate din procedurile bugetare naționale, respectiv:
- principiul unității;
- principiul universalității;
- principiul anualității;
- principiul echilibrului;
- principiul specializării bugetare.
 Principiul unității
Conform acestui principiu, ansamblul încasărilor și plăților trebuie să se
regăsească într-un singur document, pentru a asigura astfel un control eficient al
modului de utilizare a resurselor bugetare. Dacă, la început cele trei comunități
dispuneau de propriile bugete, odată cu Tratatul de fuziune din 1965 au continuat să
existe doar două instrumente bugetare: bugetul general şi bugetul operaţional CECO.
Chiar şi în prezent, anumite elemente financiare ale Comunităţii dispun de un regim
particular: politica externă şi de securitate, justiția și afacerile interne, FEDER.
Derogări sunt în mod egal admise pentru organismele descentralizate ale UE (agențiile
europene), care dispun de propriul lor buget; resursele lor provin din subvenţii înscrise
în bugetul general.
 Principiul universalităţii

142 | P a g e
 Încasările bugetare reprezintă o masă comună care serveşte finanţării tuturor
cheltuielilor, fără deosebire. Aceasta implică existenţa a două reguli caracteristice
dreptului bugetar: a non-afectării şi non-contracţiei.
Regula non-afectării dispune ca încasările bugetare să nu fie afectate de anumite
cheltuieli precise.
Totodată, excepţii de la regulă sunt admise pentru anumite programe de
cercetare sau pentru contribuţia ţărilor din SEE către anumite politici precise.
Regula non-contracţiei arată că nu pot fi acceptate micșorări ale încasărilor sau
cheltuielilor.
 Principiul anualităţii

Principiul semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual capabil să

faciliteze controlul activităţii executivului comunitar. Totodată, adesea sunt necesare
acţiuni plurianuale. În acest caz se face apel la noţiune de credite disociate, care se
descompun în credite de angajament şi de plăţi.
 Principiul echilibrului
Conform tratatelor, bugetul comportă acelaşi nivel al încasărilor şi cheltuielilor.
Comunitatea nu este autorizată să recurgă la împrumuturi pentru a-și acoperi
cheltuielile. Totuşi, prin definiţie, bugetul reprezintă o previziune, atât în ceea ce
priveşte cheltuielile, cât şi veniturile. Prin urmare, nu este imposibil ca pe perioada
execuţiei bugetare să apară diferenţe între venituri şi cheltuieli.
Două situaţii sunt posibile:
- înregistrarea unui sold pozitiv, deci a unui excedent excedentul este reportat în
anul următor.
- înregistrarea unui sold negativ, deci a unui deficit antrenează înscrierea unei
noi cheltuieli în bugetul următor.
 Principiul specializării
Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie să aibă o destinaţie determinată şi
trebuie afectat unui scop precis, astfel încât să fie evitate orice fel de confuzii între
diferitele credite în momentul autorizării şi executării (nici o încasare şi nici o cheltuială
nu poate fi afectată altfel decât prin raportarea la un articol al bugetului). Aceeaşi regulă
este valabilă şi pentru încasări, care trebuie precis identificate.

143 | P a g e
8.3. Structura bugetului comunitar

 Veniturile
Bugetul Uniunii este finanțat mai ales din resurse proprii. Veniturile bugetare sunt
stabilite de Consiliu, după consultarea Parlamentului European. Decizia privind
sistemul de resurse proprii trebuie să fie ratificată de statele membre.
Temei juridic
 Articolele 310-325 și articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene și articolele 106a, 171-182 și 203 din Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Energiei Atomice;
 Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de
resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, 23.6.2007, p. 17) (Decizia
2014/335/UE, Euratom a Consiliului din 26 mai 2014 privind sistemul de resurse
proprii ale Uniunii Europene, Regulamentul (UE, Euratom) nr. 608/2014 al
Consiliului din 26 mai 2014 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a
sistemului de resurse proprii ale Uniunii Europene și Regulamentul (UE,
Euratom) nr. 609/2014 al Consiliului din 26 mai 2014 privind metodele și
procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale și a resurselor
proprii bazate pe TVA și pe VNB și privind măsurile pentru a răspunde
necesităților trezoreriei (JO L 168, 7.6.2014) se vor aplica în mod retroactiv de la 1
ianuarie 2014, după ce Decizia privind sistemul de resurse proprii va fi aprobată
de toate statele membre, în conformitate cu dispozițiile lor constituționale);
 Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1377/2014 al Consiliului din 18 decembrie 2014
de modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 privind punerea în
aplicare a Deciziei 2007/436/CE, Euratom privind sistemul de resurse proprii al
Comunităților Europene (JO L 367, 23.12.2014, p. 14);
 Regulamentul (CE, Euratom) nr. 105/2009 al Consiliului din 26 ianuarie 2009 de
modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 privind punerea în
aplicare a Deciziei 2000/597/CE, Euratom privind sistemul de resurse proprii al
Comunităților (JO L 36, 5.2.2009, p. 36);
 Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2028/2004 al Consiliului din 16 noiembrie 2004
de modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 privind punerea în
aplicare a Deciziei 94/728/CE, Euratom privind sistemul de resurse proprii al
Comunităților Europene (JO L 352, 27.11.2004, p. 1);

144 | P a g e
  Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului
general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002
al Consiliului (JO L 298, 26.10.2012, p.1);
 Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1311/2013 al Consiliului din 2 decembrie 2013 de
stabilire a cadrului financiar multianual pentru perioada 2014-2020 (JO L 347,
20.12.2013, p. 884);
 Acordul interinstituțional din 2 decembrie 2013 dintre Parlamentul European,
Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare
și buna gestiune financiară (JO C 373, 20.12.2013, p. 1).
Obiectiv
A oferi Uniunii Europene autonomie financiară în limitele disciplinei bugetare.
Funcționare
În timp ce Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a beneficiat de
resurse proprii încă de la început, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) au fost inițial finanțate din
contribuțiile statelor membre. Decizia privind resursele proprii din 21 aprilie 1970 a
asigurat CEE propriile sale resurse. Resursele proprii menite să acopere creditele de
plată anuale sunt limitate în prezent la 1,23% din venitul național brut al UE. Întrucât
bugetul trebuie să fie în echilibru, și cheltuielile sunt limitate de acest plafon.
Venituri
1.Resursele proprii „tradiționale”
Acestea au fost create prin decizia din 1970 și sunt colectate începând din acel
moment. În 2012, acestea reprezentau aproximativ 12% din veniturile totale. Ele constau
în taxe vamale, taxe agricole și taxele pe zahăr și izoglucoză.
2.Resursa proprie bazată pe TVA
Deși este prevăzută în decizia din 1970, această resursă nu a fost aplicată până în
momentul armonizării sistemelor de TVA din statele membre în 1979. Ea constă, în
prezent, în transferarea către Comunitate a unui procentaj din TVA-ul estimat a fi
colectat de statele membre. Resursa bazată pe TVA reprezenta aproape 11% din
veniturile totale în 2012.
3.Resursa proprie bazată pe VNB
Această „resursă proprie” a fost creată prin Decizia 88/376/CEE a Consiliului și
constă în prelevarea din VNB-ul statelor membre a unui procentaj uniform prevăzut în
procedura bugetară a fiecărui an. Inițial, această contribuție urma să fie colectată doar în

145 | P a g e
cazul în care celelalte resurse proprii nu acopereau în totalitate cheltuielile, însă ea
finanțează în prezent cea mai mare parte a bugetului UE. În 2012, resursa bazată pe
VNB reprezenta aproximativ 70% din veniturile UE.
4.Alte venituri și soldul reportat din exercițiul financiar anterior
Printre celelalte venituri se numără impozitele pe salarii plătite de personalul UE,
contribuțiile unor țări care nu sunt membre ale UE la anumite programe europene și
amenzile plătite de întreprinderile care încalcă legislația în domeniul concurenței sau
alte reglementări. În cazul unui surplus, soldul din fiecare exercițiu financiar este înscris
în bugetul pentru anul următor sub formă de venituri. Alte venituri, solduri și ajustări
tehnice se ridicau în 2012 la aproximativ 7% din veniturile totale.
5.Mecanisme de corecție
Corecția dezechilibrelor bugetare dintre contribuțiile statelor membre face parte,
de asemenea, din sistemul actual de resurse proprii. „Corecția în favoarea Regatului
Unit”, convenită în 1984, constă într-o reducere a contribuției Regatului Unit egală cu
două treimi din diferența dintre contribuția sa (excluzând resursele proprii tradiționale)
și ceea ce primește înapoi de la buget. Această corecție a fost ajustată în 2007 pentru a
exclude treptat din calcule cheltuielile neagricole din statele membre care au aderat
începând cu 2004. Această măsură este finanțată de toate celelalte state membre, cu
excepția Germaniei, a Țărilor de Jos, a Austriei și a Suediei, care beneficiază de o
reducere a contribuțiilor lor la finanțarea corecției pentru Regatul Unit. Germania, Țările
de Jos, Austria și Suedia au beneficiat, de asemenea, de o rată redusă a TVA-ului exigibil
pentru perioada 2007-2013, iar Țările de Jos și Suedia au beneficiat de o reducere a
contribuției lor bazată pe VNB pentru aceeași perioadă. Ca urmare a propunerilor
Comisiei din 2011 pentru o nouă decizie privind resursele proprii, Consiliul European
din februarie 2013 a solicitat demersuri suplimentare în vederea realizării unei reforme a
resursei bazate pe TVA și a invitat statele membre participante la cooperarea
consolidată în domeniul unei taxe pe tranzacțiile financiare să verifice dacă aceasta ar
putea sta la baza unei noi resurse proprii. În ceea ce privește mecanismele de corecție, se
va menține actualul mecanism de corecție pentru Regatul Unit și finanțarea acestuia,
precum și ratele reduse de colectare a resursei proprii bazate pe TVA în perioada 2014-
2020 pentru Germania, Țările de Jos și Suedia (0,15 %) și se vor înregistra reduceri brute
ale contribuțiilor VNB anuale în perioada 2014-2020 pentru Danemarca (130 de milioane
EUR), Țările de Jos (695 de milioane), Suedia (185 de milioane) și, în perioada 2014-2016,
pentru Austria (30 de milioane în 2014, 20 de milioane în 2015 și 10 milioane în 2016). În

146 | P a g e
ceea ce privește costurile de colectare a resurselor proprii tradiționale, procentajul care
poate fi reținut de statele membre va fi redus de la 25% la 20%.
Ultima modificare a sistemului de resurse proprii se referă la o modificare a
deciziei de punere în aplicare pentru a permite statelor membre să punerea la dispoziție
a unor sume deosebit de mari rezultate din ajustări ale resurselor proprii bazate pe TVA
și pe VNB.

 Cheltuielile

Cheltuielile bugetare sunt aprobate în comun de Consiliu și Parlament.

Temei juridic
 Articolele 310-325 și articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene și articolele 106a, 171-182 și 203 din Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Energiei Atomice;
 Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de
resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, 23.6.2007, p. 17) (Decizia
2014/335/UE, Euratom a Consiliului din 26 mai 2014 privind sistemul de resurse proprii
ale Uniunii Europene, Regulamentul (UE, Euratom) nr. 608/2014 al Consiliului din 26
mai 2014 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a sistemului de resurse proprii
ale Uniunii Europene și Regulamentul (UE, Euratom) nr. 609/2014 al Consiliului din 26
mai 2014 privind metodele și procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii
tradiționale și a resurselor proprii bazate pe TVA și pe VNB și privind măsurile pentru a
răspunde necesităților trezoreriei (JO L 168, 7.6.2014) se vor aplica în mod retroactiv de
la 1 ianuarie 2014, după ce Decizia privind sistemul de resurse proprii va fi aprobată de
toate statele membre, în conformitate cu dispozițiile lor constituționale);
 Regulamentul (CE, Euratom) nr. 105/2009 al Consiliului din 26 ianuarie 2009 de
modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 privind punerea în aplicare a
Deciziei 2000/597/CE, Euratom privind sistemul de resurse proprii al Comunităților (JO
L 36, 5.2.2009, p. 36);
 Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2028/2004 din 16 noiembrie 2004 al Consiliului
de modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 privind punerea în
aplicare a Deciziei 94/728/CE, Euratom privind sistemul de resurse proprii al
Comunităților (JO L 352, 27.11.2004, p. 1);
 Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului

147 | P a g e
general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al
Consiliului (JO L 298, 26.10.2012, p. 1);
 Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1311/2013 al Consiliului din 2 decembrie 2013 de
stabilire a cadrului financiar multianual pentru perioada 2014 - 2020 (JO L 347,
20.12.2013, p. 884);
 Acordul interinstituțional din 2 decembrie 2013 dintre Parlamentul European,
Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare și
buna gestiune financiară (JO C 373, 20.12.2013, p. 1).

Obiectiv
A oferi Uniunii Europene mijloacele de finanțare a politicilor sale în limitele disciplinei
bugetare.
Cheltuieli
a.Principii fundamentale
Bugetul Uniunii respectă regulile generale ale unității, exactității bugetare,
anualității, echilibrului, unității de cont (euro), universalității, specificității (fiecare credit
se alocă unui anumit tip de cheltuieli), bunei gestiuni financiare și transparenței, în
conformitate cu articolele 6-35 din Regulamentul privind normele financiare aplicabile
bugetului general al Uniunii.
Regula anualității trebuie să fie conciliată cu necesitatea de a gestiona măsurile
multianuale, din ce în ce mai importante în cadrul bugetului. Prin urmare, bugetul
include credite diferențiate constând în:
 credite de angajament, care acoperă costul total din exercițiul financiar în curs al
obligațiilor legale contractate pentru activitățile care durează mai mulți ani;
 credite de plată, care acoperă cheltuielile legate de realizarea angajamentelor
contractate în exercițiul financiar în curs sau pe parcursul exercițiilor anterioare.
Nu se respectă întru totul nici regula unității, din cauza faptului că creditele
Fondului european de dezvoltare (FED) nu sunt incluse în buget. Parlamentul a solicitat
în mod repetat, în cadrul rezoluțiilor sale, ca FED să fie integrat în bugetul general.

b.Structura bugetului în funcție de caracteristicile creditelor

1.Cheltuieli operaționale/cheltuieli administrative/bugete individuale pe activități
Bugetul general este împărțit în zece secțiuni, câte una pentru fiecare instituție. În timp
ce secțiunile celorlalte instituții cuprind în special cheltuieli administrative, secțiunea
referitoare la Comisie (secțiunea III) constă în cheltuieli operaționale pentru finanțarea

148 | P a g e
acțiunilor și programelor și în costuri administrative pentru punerea lor în aplicare
(asistență tehnică, agenții, resurse umane). Comisia utilizează o nomenclatură bugetară
care prezintă resursele pe domeniu politic și activitate, facilitând astfel evaluarea
costurilor și a eficacității fiecărei politici a Uniunii („întocmirea bugetului pe activități”).
2.Cadrul financiar multianual (CFM)
Începând din 1988, cheltuielile Comunității au fost planificate conform unui cadru
multianual care împarte bugetul în rubrici, stabilind plafoane de cheltuieli ce reflectă
principalele priorități bugetare pentru perioada avută în vedere. Perioada acoperită de
prima perioadă de programare a fost de cinci ani, durata perioadelor următoare și
actuale fiind de șapte ani. Tratatul de la Lisabona prevede perioade de cel puțin cinci
ani, în corelație cu mandatul Comisiei și cu durata unei legislaturi. Bugetele anuale
trebuie să respecte limitele stabilite în cadrul multianual.

Activitățile de împrumut și creditare

Tratatul Euratom conferă în mod expres Comunității posibilitatea de a acorda
împrumuturi. Articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede
competențele necesare în acest scop.
Volumul împrumuturilor acordate a crescut semnificativ din 1978 și se
preconizează că va crește în continuare. Acordul interinstituțional privind disciplina
bugetară și buna gestiune financiară din mai 2006 prevede să se recurgă tot mai mult la
astfel de „instrumente financiare noi”. Au fost incluse instrumente financiare sub formă
de acțiuni sau de capital de risc, de garanții sau de alte mecanisme de partajare a
riscurilor în diverse programe ale UE pentru a crește capacitatea de mobilizare a
asistenței financiare a UE.
Mecanismul european de stabilizare financiară a fost creat în cadrul unui pachet
de măsuri aprobat de Consiliu la 9 mai 2010 pentru statele membre care se confruntă cu
dificultăți grave sau sunt amenințate de astfel de dificultăți. Mecanismul oferă asistență
financiară sub formă de împrumuturi sau linii de credit garantate de bugetul UE.
Mecanismul pentru balanțele de plăți facilitează acordarea de asistență financiară
statelor membre a căror monedă nu este euro. În plus, poate fi oferită asistență
macrofinanciară țărilor care nu sunt membre ale UE, sub formă de împrumuturi sau de
granturi.

149 | P a g e
 Sursa: ***Bugetul Uniunii Europene pe scurt, Comisia Europeană

8.4. Cadrul financiar multianual

Până în prezent, au existat cinci cadre financiare multianuale: Delors I (1988-1992),

Delors II (1993-1999), Agenda 2000 (2000-2006), Cadrul financiar multianual (CFM)
(2007-2013) și CFM 2014-2020. Tratatul de la Lisabona a transformat cadrul financiar
multianual dintr-un acord interinstituțional într-un act obligatoriu din punct de vedere
juridic.

Temei juridic
 articolul 312 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;
 Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1311/2013 al Consiliului din 2 decembrie 2013 de
stabilire a cadrului financiar multianual pentru perioada 2014-2020 (JO L 347, 20.12.2013,
p. 884);
 Acordul interinstituțional din 2 decembrie 2013 dintre Parlamentul European,
Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare și
buna gestiune financiară (JO C 373, 20.12.2013, p. 1).

150 | P a g e
Context
În anii 1980, a apărut un climat conflictual în relațiile dintre instituții, ca urmare a
nepotrivirii crescânde între resurse și cerințe. Conceptul perspectivei financiare
multianuale a fost elaborat ca o încercare de a atenua conflictul respectiv, de a consolida
disciplina bugetară și de a îmbunătăți execuția bugetară printr-o planificare mai bună.
Primul AII a fost încheiat în 1988. Acesta a inclus perspectiva financiară pentru perioada
1988-1992, cunoscută și sub numele de Pachetul Delors I, care era menit să furnizeze
resursele necesare pentru execuția bugetară a Actului Unic European. Un nou AII a fost
convenit la 29 octombrie 1993, împreună cu perspectiva financiară pentru perioada
1993-1999 (Pachetul Delors II), fapt care a permis dublarea fondurilor structurale și
creșterea plafonului de resurse proprii. Al treilea AII, privind perspectiva financiară
pentru perioada 2000-2006, cunoscut și sub numele de Agenda 2000, a fost semnat la
6 mai 1999, iar una dintre principalele sale provocări a constat în asigurarea resurselor
necesare pentru finanțarea extinderii. Al patrulea AII, referitor la perioada 2007-2013, a
fost convenit la 17 mai 2006.
Tratatul de la Lisabona a transformat cadrul financiar multianual dintr-un acord
interinstituțional într-un act obligatoriu din punct de vedere juridic. Articolul 312 din
TFUE menționează că CFM, care „se adoptă pentru o perioadă de cel puțin cinci ani”,
„vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor
proprii”, precum și faptul că „bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar
multianual”, punând astfel bazele disciplinei financiare. TFUE stipulează că CFM
„stabilește valorile plafoanelor anuale ale alocărilor pentru angajamente pe categorii de
cheltuieli și ale plafonului anual de credite pentru plăți” și, de asemenea, „prevede orice
alte dispoziții utile bunei desfășurări a procedurii bugetare anuale”. Regulamentul
privind CFM este însoțit de un AII care include domeniile referitoare la disciplina
bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare și buna gestiune financiară.
La 27 iunie 2013, președinții Parlamentului, Consiliului și Comisiei au ajuns la un
acord politic referitor la un regulament privind CFM pentru 2014-2020 și un nou AII, iar
cel de-al cincilea CFM, care acoperă perioada 2014-2020, a fost adoptat la 2 decembrie
2013.
Cadrul financiar multianual pentru 2014-2020
În propunerea sa modificată din 6 iulie 2012, Comisia a propus, pentru perioada
2014-2020, majorarea plafonului pentru creditele de angajament la 1 033 de miliarde de
euro (1,08 % din VNB al UE) și cel pentru creditele de plată la 988 de miliarde de euro
(1,03 % din VNB al UE). În contextul climatului economic actual, președinții Comisiei,

151 | P a g e
Parlamentului și Consiliului au ajuns la un acord politic la 27 iunie 2013 privind un
pachet privind CFM care a redus plafoanele globale ale creditelor de angajament la 960
de miliarde de euro (1,00 % din VNB al UE) și cele ale creditelor de plată la 908 miliarde
de euro (0,95 % din VNB al UE). În Rezoluția sa din 3 iulie 2013 referitoare la acordul
politic privind cadrul financiar multianual pentru 2014-2020, Parlamentul a reamintit că
adoptarea Regulamentului privind CFM și a noului AII a fost legată de adoptarea
bugetelor rectificative necesare pentru a furniza credite suplimentare de plată pentru
exercițiul financiar 2013, de un acord politic referitor la temeiurile juridice ale
programelor multianuale relevante, precum și de instituirea unui grup la nivel înalt
privind resursele proprii.
Atunci când aceste condiții au fost îndeplinite, Parlamentul și-a dat acordul cu
privire la proiectul de regulament la 19 noiembrie 2013, iar Consiliul a adoptat
Regulamentul privind CFM pentru 2014-2020 la 2 decembrie 2013.

152 | P a g e
 CAPITOLUL 9. UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

9.1.Istoria UEM
Uniunea economică și monetară (UEM) este rezultatul unei integrări economice
progresive în UE. UEM este o extensie a pieței unice a UE, care implică reglementări
comune privind produsele și libera circulație a bunurilor, capitalurilor, forței de muncă
și serviciilor. Euro a fost introdus ca monedă comună în zona euro, care este formată în
prezent din 18 state membre ale UE. Toate statele membre ale UE, cu excepția Regatului
Unit și a Danemarcei, trebuie să adopte moneda euro după o participare de minimum
doi ani la MCS II și cu condiția să îndeplinească criteriile de convergență. Banca
Centrală Europeană (BCE) stabilește o politică monetară comună care este completată de
politici fiscale armonizate și politici economice coordonate. În UEM nu există o instituție
unică responsabilă pentru politica economică. În schimb, responsabilitatea este partajată
între statele membre și diverse instituții ale UE.

Temei juridic
 Deciziile summiturilor europene de la Haga (1969), Paris (1972), Bruxelles (1978),
Hanovra (1988), Madrid și Strasbourg (ambele din 1989) și Maastricht (1991-1992)
 Articolele 119-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE)
 Protocoale anexate la TFUE privind: trecerea la cea de-a treia etapă a uniunii
economice și monetare; procedurile aplicabile deficitelor excesive și dezechilibrelor
macroeconomice criteriile de convergență; clauzele de neparticipare a Regatului Unit și
a Danemarcei; Sistemul European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană,
precum și Eurogrupul.

Obiective
UEM este rezultatul unei integrări economice progresive și, prin urmare, nu constituie
un scop în sine. UEM este gestionată astfel încât să sprijine o creștere economică
durabilă și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă prin măsuri adecvate de
politică economică și monetară. Principalele trei activități economice desfășurate în acest
sens sunt următoarele:
 politica monetară, care are ca obiectiv stabilitatea prețurilor;

153 | P a g e
  coordonarea politicilor economice din statele membre;
 asigurarea bunei funcționări a pieței unice.

Realizări
În prezent, euro este moneda a 19 dintre statele membre ale UE (Austria, Belgia, Cipru,
Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Spania). În cele din urmă, și
alte state membre vor adopta euro. Moneda unică prezintă câteva avantaje evidente:
reduce costul tranzacțiilor financiare, facilitează călătoriile, consolidează rolul Europei
pe plan internațional etc.
Istoria UEM
La summitul de la Haga din 1969, șefii de stat au definit un nou obiectiv în
cadrul integrării europene: uniunea economică și monetară (UEM). Un grup condus
de prim-ministrul de atunci al Luxemburgului, Pierre Werner, a elaborat un raport care
avea în vedere realizarea unei uniuni economice și monetare complete în termen de zece
ani, conform unui plan cu mai multe etape. Obiectivul final era liberalizarea completă a
mișcărilor de capital, convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre și fixarea
definitivă a cursurilor de schimb. Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și decizia
guvernului SUA de a lăsa liber cursul dolarului la mijlocul anului 1971 a generat un val
de instabilitate a schimburilor valutare care a pus sub semnul întrebării paritățile dintre
monedele europene. Proiectul UEM a fost oprit.
În 1972, la summitul de la Paris, Comunitatea a încercat să dea un nou impuls
integrării monetare, creând „șarpele în tunel”: un mecanism pentru fluctuația
controlată a monedelor naționale („șarpele”), cu marje reduse de fluctuație față de dolar
(„tunelul”). Destabilizat de criza petrolului, slăbiciunea dolarului și diferențele de
politică economică, „șarpele” și-a pierdut majoritatea membrilor în mai puțin de doi ani
și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii germane”, formată din Germania,
Benelux și Danemarca.
Crearea Sistemului Monetar European (SME). Eforturile de creare a unei zone de stabilitate
monetară au fost relansate în 1978 odată cu summitul de la Bruxelles și înființarea
Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. La
mecanismul cursului de schimb (MCS I) au participat monedele tuturor statelor
membre, cu excepția Regatului Unit. Cursurile de schimb se bazau pe cursurile centrale
față de unitatea monetară europeană sau ECU, cunoscută inițial sub denumirea de
unitate europeană de cont, care se calcula ca o medie ponderată a monedelor

154 | P a g e
participante. Pe baza cursurilor centrale exprimate în ECU se calcula o grilă de cursuri
bilaterale de schimb, iar fluctuațiile monedelor trebuiau să se înscrie într-o rată de
±2,25% față de cursurile bilaterale (cu excepția lirei italiene, pentru care marja permisă
era de 6%). Timp de zece ani, SME a obținut mari progrese în reducerea variabilității
cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului, combinată cu voința politică de a realiza
convergența economică, a condus la stabilitatea durabilă a monedelor.
Odată cu adoptarea Programului privind piața unică în 1985, a devenit tot mai clar că
potențialul pieței interne nu va fi fructificat la maximum atât timp cât aveau să persiste
costurile relativ ridicate ale tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile legate
de fluctuațiile cursurilor de schimb, indiferent cât de reduse. În plus, mulți economiști
au denunțat așa-numitul „triunghi imposibil”, considerând că libera circulație a
capitalului, stabilitatea cursurilor de schimb și politicile monetare independente erau
incompatibile pe termen lung.
Introducerea UEM. În 1988, Consiliul European de la Hanovra a instituit o comisie care să
studieze UEM, sub conducerea lui Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei
Europene. Raportul comisiei, prezentat în 1989, propunea măsuri concrete pentru
introducere UEM în trei etape. Raportul sublinia în special necesitatea unei mai bune
coordonări a politicilor economice și a reglementării deficitelor bugetare naționale și
recomanda crearea unei noi instituții, complet independente, care să fie responsabilă de
politica monetară a Uniunii: Banca Centrală Europeană (BCE) Pe baza raportului Delors,
Consiliul European de la Madrid a decis, în 1989, să lanseze prima etapă a UEM,
constând în liberalizarea deplină a mișcărilor de capital începând cu 1 iulie 1990.
În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință
interguvernamentală având ca obiectiv identificarea modificărilor ce trebuiau aduse
tratatului pentru realizarea UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a
dus la elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană, adoptat oficial de șefii de stat
și de guvern la Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991 și semnat la 7
februarie 1992. Tratatul prevede introducerea UEM în trei etape:
Etapa 1: (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): libera circulație a capitalului între
statele membre.
Etapa 2: (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor
economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale
naționale. Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea
Institutului Monetar European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre

155 | P a g e
băncile centrale naționale și de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei
unice. Băncile centrale naționale trebuiau să devină independente în această etapă.
Etapa 3: (demarată la 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a euro ca monedă unică a
statelor membre și aplicarea unei politici monetare comune sub egida BCE. Tranziția la
cea de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență
durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare au devenit
obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități. A fost
introdusă o politică monetară unică, condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC), format din băncile centrale naționale și BCE.
Primele două etape ale UEM au fost finalizate. Cea de-a treia este încă în curs. În
principiu, toate statele membre ale UE trebuie să participe la această a treia etapă și, prin
urmare, să adopte euro (articolul 119 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene). Cu toate acestea, anumite state membre nu îndeplinesc încă criteriile de
convergență. Statele membre respective beneficiază deci de o derogare provizorie până
când vor fi în măsură să participe la a treia etapă a UEM. În plus, Regatul Unit și
Danemarca și-au notificat intenția de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin
urmare, de a nu adopta euro. În consecință, aceste două state membre beneficiază de o
derogare privind participarea la UEM. Dispozițiile detaliate privind derogările sunt
prevăzute în protocoalele referitoare la aceste două țări anexate la tratatele fondatoare
ale UE. Totuși, Regatul Unit și Danemarca își rezervă dreptul de a pune capăt derogării
și de a solicita participarea la cea de-a treia etapă a UEM. În prezent, 18 din cele 28 de
state membre participă la cea de-a treia etapă a UEM și folosesc euro ca monedă unică.

Rolul Parlamentului European

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European
participă drept colegislator cu drepturi egale la procedura legislativă ordinară pentru
adoptarea procedurilor de supraveghere multilaterală (articolul 121 alineatul (6) din
TFUE). Este vorba, printre altele, de componenta preventivă a Pactului de stabilitate și
de creștere, precum și de o supraveghere macroeconomică mai strictă pentru a preveni
dezechilibrele dăunătoare generate de criza financiară. Pachetul legislativ privind
guvernanța economică a consolidat rolul Parlamentului European în acest domeniu în
UE, în special prin introducerea „semestrului european” și instituirea „dialogului
economic”. În plus, Parlamentul European este consultat în legătură cu următoarele
aspecte:
 acordurile privind cursurile de schimb dintre euro și monedele țărilor terțe;

156 | P a g e
 selectarea țărilor care îndeplinesc condițiile de adoptare a monedei unice (în 1999,
respectiv la o dată ulterioară);
 numirea președintelui, a vicepreședintelui și a altor membri ai Comitetului
executiv al BCE;
 dispozițiile de punere în aplicare a procedurii în caz de deficit excesiv, prevăzută
în Pactul de stabilitate și de creștere.

9.2. Criteriile de convergență și instituțiile UEM

Criteriile de convergenţă (Protocolul privind art. 109j TUE; în prezent art. 121 TCE)
sunt :
 stabilitatea preţurilor, măsurată în funcţie de rata inflaţiei din cele 3 state membre cu
cele mai bune performanţe;
 ratele dobânzilor pe termen lung apropiate de ratele din ţările cu cea mai mică inflaţie;
 un deficit bugetar anual de maxim 3% din PIB;
 datoria publică totală de maxim 60% sau în scădere continuă către acea valoare;
 stabilitatea cursului de schimb al monedei naţionale pe pieţele valutare, demonstrată
prin participarea la mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European timp
de doi ani.
Instituţiile cu rol de decizie în cadrul politicii monetare—spre deosebire de cea
economică—sunt stabilite foarte detaliat în TUE. Cadrul instituţional al politicii este
reprezentat de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), compus din cele 25 de
bănci centrale naţionale (BCN) ale UE, în centrul acestuia aflându-se BCE.
"Eurosistemul" este termenul utilizat pentru BCE şi băncile naţionale ale statelor
membre care au adoptat Euro. Băncile centrale ale statelor membre care nu participă la
zona Euro sunt membre ale SEBC dar numai într-un sens limitat, întrucât elaborează
politicile monetare naţionale în mod unilaterală şi nu iau parte la decizii în ceea ce
priveşte politica monetară a zonei Euro.

Temei juridic
 Articolele 119-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene
 Protocoale anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană: Protocolul (nr. 4)
privind Statutul Sistemului European de Bănci Centrale și al Băncii Centrale Europene,
Protocolul (nr. 14) privind Eurogrupul

157 | P a g e
Obiective
Instituțiile uniunii economice și monetare (UEM) au drept principale obiective:
 finalizarea pieței interne prin eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb valutar
și a costurilor inerente operațiunilor de schimb valutar, precum și a costurilor
legate de acoperirea împotriva fluctuațiilor monetare;
 asigurarea comparabilității costurilor și a prețurilor în Uniune, demers care vine
în ajutorul consumatorilor, stimulează schimburile comerciale din cadrul Uniunii
și facilitează activitatea întreprinderilor;
 consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei:
- eliminând, prin definiție, orice posibilitate de speculații între monedele din
Uniune;
- asigurând, prin dimensiunea economică a uniunii monetare astfel create,
un nivel ridicat de invulnerabilitate a noii monede în fața speculațiilor
internaționale;
- creând toate condițiile pentru ca euro să devină o importantă monedă de
rezervă și de plată.
Realizări
a.Prima etapă a UEM
În prima etapă a UEM (1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993) nu au fost create instituții
monetare.
b.A doua etapă a UEM (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998)
1. Institutul Monetar European (IME)
IME a fost înființat, în conformitate cu articolul 117 din Tratatul CE, la începutul celei de
a doua etape a UEM și a preluat responsabilitățile Comitetului guvernatorilor și ale
Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM). Nu a exercitat nicio
responsabilitate în aplicarea politicii monetare, care a rămas o competență rezervată
autorităților naționale. Printre principalele sale sarcini în realizarea celei de-a doua etape
a UEM s-au numărat consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale și
coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea
prețurilor. În conformitate cu articolul 123 alineatul (2) din Tratatul CE, IME a fost
dizolvat după înființarea BCE, pentru a cărei existență a pregătit terenul (1 iunie 1998).
2.Comitetul monetar
Jumătate din membrii săi erau numiți de Comisie, iar cealaltă jumătate de statele
membre. Comitetul a fost creat pentru a promova coordonarea deplină a politicilor
statelor membre, necesară pentru funcționarea pieței interne (articolul 114 din Tratatul

158 | P a g e
CE), și avea rol consultativ. Comitetul a fost dizolvat în cea de-a treia etapă și înlocuit cu
Comitetul Economic și Financiar (articolul 134 din TFUE).
c.A treia etapă a UEM (de la 1 ianuarie 1999)
1.Banca Centrală Europeană (BCE)
a. Organizare
Înființată la 1 iunie 1998, BCE își are sediul la Frankfurt pe Main. Este condusă de
două organe decizionale independente de instituțiile Uniunii și de autoritățile naționale,
și anume Consiliul guvernatorilor BCE și Comitetul executiv, și, pentru anumite
responsabilități, de Consiliul general, care nu este un organ decizional al SEBC. Tratatul
de la Lisabona i-a conferit BCE statutul de instituție a UE (articolul 13 alineatul (1) din
TUE și articolele 282-284 din TFUE); anterior, statutul băncii nu era prevăzut în Tratatul
CE, deși banca avea totuși personalitate juridică.
b.Responsabilități
Dacă bancnotele pot fi emise fie de BCE, fie de băncile centrale naționale din zona
euro, BCE este cea care autorizează astfel de emisiuni. Statele membre emit monede
metalice, sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii (articolul 128 din
TFUE). BCE adoptă deciziile necesare pentru ca SEBC să își îndeplinească misiunile care
i-au fost încredințate prin Statut și prin Tratat (articolul 132 din TFUE). Cu sprijinul
băncilor centrale naționale, BCE colectează datele statistice necesare fie de la autoritățile
naționale de resort, fie direct de la agenții economici (articolul 5 din Statut). BCE este
consultată cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile sale de competență,
precum și, la cererea autorităților naționale, cu privire la orice proiect de act legislativ
(articolul 127 alineatul (4) din TFUE). BCE răspunde de buna funcționare a sistemului
transeuropean automat de transfer rapid cu decontare pe bază brută în timp real
(TARGET 2). Acesta este un sistem de plată în euro care face legătura între sistemele
naționale de plată și mecanismul de plată al BCE. BCE ia măsurile care se impun pentru
integrarea în SEBC a băncilor centrale ale statelor membre care aderă la zona euro.
BCE poate îndeplini misiuni specifice în legătură cu politicile de supraveghere
prudențială a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare (articolul 127 alineatul
(6) din TFUE și articolul 25.2 din Statut). Supravegherea sistemului bancar este în
continuare responsabilitatea autorităților naționale din statele membre. Cooperarea
transfrontalieră a autorităților de supraveghere din Uniune este asigurată de cele trei
autorități europene de supraveghere (AES): Autoritatea bancară europeană (ABE),
Autoritatea europeană pentru valori mobiliare și piețe (AEVMP) și Autoritatea
europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale (AEAPO). Sistemul de supraveghere

159 | P a g e
este întregit de o nouă instituție de supraveghere macroprudențială – Comitetul
european pentru risc sistemic (CERS).
2. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Eurosistemul
a.Organizare
SEBC este constituit din BCE și băncile centrale naționale ale tuturor statelor
membre ale UE (articolul 282 alineatul (1) din TFUE și articolul 1 din Statut). SEBC este
condus de aceleași organe de decizie ca BCE (articolul 282 alineatul (2) din TFUE).
Eurosistemul este constituit doar din BCE și băncile centrale naționale ale statelor
membre din zona euro.
b.Responsabilități
Sarcina fundamentală a SEBC este de a menține stabilitatea prețurilor (articolul 127
alineatul (1) și articolul 283 alineatul (2) din TFUE, articolul 2 din Statut). Fără a aduce
atingere acestui obiectiv, SEBC susține politicile economice generale pentru a contribui
la realizarea obiectivelor Uniunii. SEBC își îndeplinește aceste sarcini prin următoarele
activități (articolul 127 alineatul (2) din TFUE și articolul 3 din Statut):
 definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
 efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219
din TFUE;
 deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
 promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți;
 și (articolul 127 alineatul (5) din TFUE și articolul 3.3 din Statut):
 sprijinirea bunei desfășurări a politicilor promovate de autoritățile
competente în ceea ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de credit
și stabilitatea sistemului financiar.
3.Comitetul Economic și Financiar
Comitetul Economic și Financiar este format din cel mult șase membri, dintre
care o treime sunt numiți de statele membre, o treime de Comisie și o treime de BCE
(articolul 134 alineatul (2) din TFUE). Comitetul a preluat sarcinile Comitetului monetar
pe care l-a înlocuit la 1 ianuarie 1999, cu o diferență semnificativă: informarea Comisiei
și a Consiliului despre evoluția situației monetare este acum datoria BCE.
4.Consiliul Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN)
ECOFIN este organul decizional la nivel european și reunește miniștrii de finanțe
din toate statele membre ale UE. După consultarea BCE, Consiliul ECOFIN adoptă
deciziile referitoare la politica cursului de schimb față de monedele țărilor terțe, în
concordanță cu obiectivul stabilității prețurilor.

160 | P a g e
5.Eurogrupul
Reuniunea miniștrilor economiei și finanțelor din zona euro, denumită inițial
„Euro-11”, și-a modificat denumirea în 1997 în „Eurogrup”. Acest organ consultativ
informal se întrunește periodic pentru a aborda toate aspectele legate de buna
funcționare a zonei euro și a UEM. Comisia și, dacă este cazul, BCE sunt invitate să
participe la aceste reuniuni (articolul 1 din Protocolul (nr. 14) privind Eurogrupul). În
cadrul reuniunii informale a Consiliului ECOFIN de la Scheveningen din 10 septembrie
2004, prim-ministrul și ministrul finanțelor din Luxemburg, Jean-Claude Juncker, a fost
ales președinte al Eurogrupului. Dl Juncker a devenit, astfel, primul președinte ales și
permanent, pentru un mandat care a început la data de 1 ianuarie 2005. Rolul
Eurogrupului a fost extins de Tratatul de la Lisabona cu scopul de a spori coordonarea
la nivelul zonei euro. Pentru prima dată, conceptul de „Eurogrup” este menționat în
acest tratat (articolul 137 din TFUE). Printre inovațiile oficiale se numără alegerea unui
președinte al Eurogrupului, cu majoritatea voturilor statelor membre care fac parte din
zona euro, pentru un mandat de doi ani și jumătate (articolul 2 din Protocolul (nr.14)
privind Eurogrupul).

161 | P a g e
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

***Benelux, CVCE (Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe), www.cvce.eu

***The European Payments Union, CVCE (Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe),
www.cvce.eu
***The Single European Market20 years on, Deutsche Bank, octomber 31, 2013
***VIES and INTRASTAT Traders Manual, www.revenue.ie
*** Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, http://www.europarl.europa.eu
Bîrzea Cezar, Politicile și insituţiile Uniunii Europene, Suport de curs, București, 2000
Burciu A., Tranzacţii comerciale internaţionale, Polirom, 2010
Diaconescu M., Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004
Drăgan G, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale
UE, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/
Mărginean Silvia, Economie europeană, suport de curs, 2013
McCormick J. – Understanding the European Union, 2nd edition, Palgrave, New York,
2002
McGiffen S. P., European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba
română Uniunea Europeană: Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007, pag. 94 şi
următoarele
Popescu Gh. H. - Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007, A. Vaas -
Protecţionismul european, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 15
Wallace H. ş.a. – Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ediţia a cincea, Institutul
European din România, 2005
Wallace H., Wallace W., Policy Making in The European Union, Oxford University Press,
2000; traducere în limba română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc,
Bucureşti, 2004

www.customs.ro
http://europa.eu.int
http://www.clusterobservatory.eu/index.html
http://europa.eu/index_en.htm

162 | P a g e