Conf.univ.dr.

Mirela Diaconescu

INTEGRARE
ECONOMIC
EUROPEAN
Suport de curs

CUPRINS

1. Fundamente teoretice ale integr rii economice – concepte de baza

1.1. Integrarea economica - concept i forme
1.2. Stadii i efecte ale integrării economice
1.3. Bibliografia capitolului 1

2. Aspecte juridice şi institu ionale ale construc iei Uniunii Europene

2.1. Tratate fundamentale ale construc iei UE
2.2. Structura institu iilor UE şi proceduri decizionale comunitare
2.3. Bibliografia capitolului 2

3. Uniunea European pe drumul integr rii economice

3.1. Uniunea vamală
3.2. Pia a Internă Unică
3.3. Uniunea Economică şi Monetară
3.4. Bibliografia capitolului 3

4. Politici comune ale UE

4.1. Politica comercială
4.2. Politica de concuren ă

1
 4.3. Politica agricolă comunitară
4.4. Politica regională a UE
4.5. Bibliografia capitolului 4

5. Extinderea UE c tre rile din Europa Central şi de Est. Aderarea

României la UE
5.1. Extinderea UE : condi ii, valuri de extindere
5.2. Aderarea României la UE
5.3. Bibliografia capitolului 5
6. Provoc ri actuale pentru UE
6.1. ”Brexit” sau ie irea Marii Britanii din Uniunea Europeană
6.2. Criza imigran ilor din Europa
ANEXE
Bibliografie general
Mirela Diaconescu, "Economie europeană", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus,
Bucureşti, 2004;
Gabriela Drăgan, Mihaela Cristina Drăgoi, ”Uniunea Europeana : etape, institutii,
mecanisme”, Ed. ASE, Bucure ti, 2013;
Luciana-Alexandra Ghica (coord.), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed.
Meronia, Bucure ti, 2007;
John McCormick, “Să în elegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Ed.
CODECS, Bucureşti, 2006;
Steven P. McGiffen , ”Uniunea Europeană. Ghid critic”, Regia Autonomă ”Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007;
Dumitru Miron, Ovidiu Folcu , Economia integrării europene, Ed. Universitară, Bucure ti,
2008;
* * * - site-ul Uniunii Europene : www.europa.eu

2
 1. Fundamente teoretice ale integr rii
economice – concepte de baza

1.1 Integrarea economic - concept și forme

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române

 verbul “a integra” = “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”;
 substantivul integrare = “ac iunea de a (se) integra i rezultatul ei”.
Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a
întregi, a completa, a reuni mai multe păr i într-un tot unitar sau pentru constituirea unui
întreg, a restabili.
Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea
unei strânse interdependen e între păr ile unei fiin e vii sau între membrii unei societă i, ale
unei uniuni formate din multiple entită i sau din mai multe grupări de indivizi.
Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât
la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare interna ională,
integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii 1).
În ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrarea economic
interna ional .
CONCEPTUL DE INTEGRARE ECONOMIC
In Dicţionarul Enciclopedic  “integrarea economic interna ional este o
trăsătură esen ială a evolu iei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o
cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ări, de regulă vecine, pe baza
unor acorduri sau tratate interguvernamentale, prin care se prevăd înfiin area unor organiza ii
interna ionale cu caracter integra ionist (respectiv a unui spa iu economic unificat)”; ea
reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependen elor economice, ştiin ifice şi
tehnice şi a specializărilor între economiile diferitelor ări.

1
Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorb ia altor întreprinderi, în scopul
creşterii capacită ii de concuren ă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H-
K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

3
 Dicţionarul de economie (coord. Ni ă Dobrotă) conferă no iunii de integrare
economică interna ională numeroase sensuri: trecerea de la microspa ii la macrospa ii, crearea
unor ansambluri economice tot mai vaste; absen a discriminărilor sau eliminarea progresivă a
acestora din raporturile economice între diferite state; stabilitatea şi eficien a economică a
rela iilor dintre state.
Integrarea economic nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea
unor obiective ca: ridicarea prosperită ii tuturor păr ilor, men inerea păcii prin reducerea
şansei de conflict armat între parteneri.

FORME ALE INTEGRARII ECONOMICE

Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiin elor economice, defineşte
integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea
obstacolelor artificiale din calea func ionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor
elementelor necesare coordonării şi unificării”.
El face distinc ia între conceptele de integrare negativ (eliminarea tuturor
discriminărilor şi restric iilor din calea circula iei mărfurilor şi a mijloacelor de produc ie) şi
integrare pozitiv (modificarea instrumentelor şi institu iilor existente precum şi crearea
unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea realizării unor
obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor) ca forme de
integrare.
Accep iunilor de mai sus acordate termenului de integrare li se adaugă şi distinc ia
care este făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formal (ce
presupune schimbări ale reglementărilor juridice şi de altă natură în direc ia compatibilizării
reciproce şi atingerii func ionalită ii eficiente a comunită ii) şi integrarea informal (care se
referă la dinamica produc iei, a comer ului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de
comunica ie). Dacă integrarea formală depinde direct de ini iative politice, integrarea
informală se desfăşoară mai mult prin for a mecanismelor civiliza iei europene actuale [Marga
A.].

1.2. Stadii și efecte ale integr rii economice

In afara simplei zone preferen iale (ce implică reduceri ale taxelor vamale şi a anumitor
bariere comerciale, cum ar fi contingentele), Bela Balassa distinge cinci grade (stadii sau

4
trepte) ale integr rii clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensită ii,
fiecare grad re inut fiind constituit din precedentul la care se adaugă un nou element:

1. zona de liber schimb - se caracterizează prin faptul că ările membre elimină (dintr-o
dată sau treptat) taxele vamale şi restric iile cantitative care frânează libera circula ie a
mărfurilor între ele, fiecare ară participantă păstrându-şi protec ia ini ială fa ă de ter i şi
deci propria ei politică comercială fa ă de restul ărilor lumii;

2. uniunea vamal – se distinge de forma precedentă de integrare prin adoptarea unui tarif
vamal comun i prin practicarea unei politici comerciale comune fa ă de ter i . Atât zonele
de liber schimb cât şi uniunile vamale pot fi perfecte (sau complete) când vizează toate
produsele care se schimbă reciproc şi cu ter ii sau imperfecte (incomplete) când se referă
numai la o parte din produsele care se schimba reciproc şi cu ter ii;

3. pia a comun (piaţă unică sau piaţă internă unică în cazul Comunită ii Europene) – este
o formă de organizare a rela iilor economice interna ionale mult mai ambi ioasă, ea
presupunând în plus fa ă de o uniune vamală trei elemente: libera circula ie a persoanelor
(favorizată prin anumite măsuri ce asigură echivalarea diplomelor, elimină discriminările
bazate pe na ionalitate în domeniul angajărilor, al remunerării, al condi iilor de lucru);
libera circula ie a capitalurilor (prin armonizări fiscale şi prin eliminarea tuturor măsurilor
de control al cursurilor de schimb); libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întregul
teritoriu al pie ei comune. Pia a comună amplifică substan ial legăturile între economii
pentru că se unifică nu numai pie ele bunurilor, dar şi cele ale capitalurilor, serviciilor
financiare şi for ei de muncă. Astfel, se măreşte câmpul efectelor benefice ale concuren ei
interna ionale şi ale lărgirii pie elor, pentru că libera circula ie a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi lucrătorilor ca şi libertatea de stabilire a întreprinderilor creează condi iile
pentru ca activită ile de produc ie a bunurilor şi serviciilor să fie realizate acolo unde ele
sunt cel mai eficiente;

4. uniunea economic – presupune pe lângă principiile pie ei comune, armonizarea

politicilor economice na ionale pentru a întări coeren a şi eficien a lor;

5
5. uniunea economic şi monetar sau integrarea economic total – implică unificarea
politicilor monetare, fiscale, sociale şi conjuncturale, făcând necesară instaurarea a fortiori
a unei adevărate autorită i suprana ionale dacă crearea unei zone de cursuri de schimb
stabile în interiorul uniunii este înso ită de crearea unei monede comune sau unice.

Urmarea logică a integrării economice este uniunea politic . Integrarea politică presupune o
politică externă şi de apărare comune, precum şi institu ii cu caracter suprana ional, acceptate
de toate statele participante.

OBSERVA IE :
Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut
ca un proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la
următorul. Tranzi iile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna
definite cu claritate.
Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi
elemente ale pie ei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună,
apoi mai târziu Sistemul Monetar European).

EFECTELE STATICE ALE INTEGR RII ECONOMICE:

CREAREA ŞI DETURNAREA DE COMER

Teoriile integr rii ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind
uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condi ia sine qua non a tuturor
formelor de integrare economică.
Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale func ionării unei uniuni
vamale a fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie
Endowment for International Peace, New-York, 1950); el schi ează cadrul analitic ce permite
să se vadă dacă astfel de uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau
nu să amelioreze bunăstarea generală în raport cu liberul schimb universal.

Contribu ia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea

efectelor de creare de comer (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comer
(“trade diversion”).

6
 Prin creare de comer , J. Viner în elege apari ia de noi fluxuri comerciale în cadrul
uniunilor vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai pu in eficiente cu cele mai
avantajoase din punct de vedere al costurilor de produc ie. Aceasta reprezintă crearea intern
de comer .
Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai pu in avantajoase (mai pu in
eficiente din punct de vedere al costurilor de produc ie) se face cu fluxuri mai eficiente din
afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creare extern de comer .
Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al
costurilor de produc ie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii
vamale mai pu in eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor
comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de
deturnare de comer .
Ra ionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ări care vor forma o uniune
vamală (UV), iar C o ară ter ă (poate reprezenta şi restul lumii).
Înainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ara A pot fi astfel încât anumite
bunuri nu sunt importate nici din B, nici din C, datorită faptului că pre ul intern, de pe pia a
ării A, al acestor bunuri este inferior pre urilor minime de import (cost de produc ie + taxa
vamală).
Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din
aceste ări sunt eliminate; în consecin ă, anumite bunuri, pentru care costurile de produc ie
sunt mai mici în B decât în A, pot fi importate în ara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul
de creare de comer .
Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ara A, ce aplica taxe vamale
identice pentru bunurile din ările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de
produc ie sunt inferioare celor din B.
Dacă eliminarea taxelor vamale între ările A şi B face ca ara A să importe bunul
respectiv din B şi nu din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de
comer .
Iată i un exemplu cifric pentru a pune în evidenta efectele de creare i deturnare de
comer :
ara A ara B ara C
Cost de produc ie unitar pt. produsul X în fiecare 35 26 20
ar - u.m.
INAINTE DE REALIZAREA UNIUNII VAMALE (UV)
Pre minim posibil pe pia a rii A (cost de produc ie

7
+ taxa vamală) în func ie de provenien a produsului:
a) taxa vamală de import de 100% 35 52 40
b) taxa vamală de import de 50% 35 39 30
ara A + ara B = UV
Pre urile minime posibile pe pia a rii A în func ie
de provenien a produsului:
a) taxa vamală de import de 100% 35 26 40
b) taxa vamală de import de 50% 35 26 30

Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de
creare şi deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală
conduce la o creare netă de comer , atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a
bunăstării.
J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătă ească, fie să deterioreze
alocarea de resurse, adică să conducă fie la creare de comer , fie la deturnare de comer ; cele
două efecte de creare şi deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când
producătorul mai eficient se situează în afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea
vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare peste cantită ile importate anterior de la
producătorii eficien i din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie în
mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comer , iar partea ce corespunde
creşterii vânzărilor reprezintă o creare de comer .
J. Viner admite, în ultimă instan ă, că numai studiul concret al zonelor integrate
permite să se vadă dacă integrarea regională generează efecte de creare de comer superioare
celor de deturnare de comer .

1.3. Bibliografia capitolului 1

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente i etape ale constructiei
europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Dic ionar Enciclopedic (1999), vol. III (H-K), Editura Enciclopedică, Bucureşti.
Dic ionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Edi ia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti.
Dobrotă N. (coord.) (1999), Dic ionar de economie, Editura Economică, Bucureşti.
Marga A. (1995), "Filosofia unificării europene", Biblioteca Apostrof, Cluj.
Redor D. (1999), "Economie européenne", Collection "Les Fondamentaux - La
Bibliothèque de l'étudiant - Economie", Hachette.

8
 2. Aspecte juridice şi institu ionale ale
construc iei Uniunii Europene

2.1. Tratate fundamentale ale construc iei UE

Construc ia Uniunii Europene poate fi asemuita cu cea a unei case. Casa numita
”Uniunea Europeana”, locuita în prezent de 28 de membri, este construita din mai mul i pere i
ale căror funda ii au la bază o serie de tratate distincte i succesive. Punerea în comun a
mijloacelor institu ionale este liantul care asigura, atât cât este posibil, soliditatea
ansamblului.
• Puterile şi responsabilită ile institu iilor UE, cadrul politic, precum şi regulile şi
procedurile ce trebuie urmate sunt stipulate în Tratatele ce fundamentează Uniunea.
• Tratatele constituie baza oric rei ac iuni a Uniunii, astfel ca UE nu are competen e
în afara domeniilor acoperite prin Tratate.
• Tratatele sunt agreate de către şefii de stat şi de guvern ai tuturor statelor membre şi
trebuie ratificate de către statele membre, de regula prin intermediul parlamentelor
na ionale.
• De-a lungul anilor, ca răspuns la o serie de presiuni, cadrul Tratatelor CE/UE a fost
extins, consolidat şi democratizat. în schema de mai jos este prezentata evolu ia
tratatelor ce au pus bazele Comunită ilor Europene, respectiv a UE de-a lungul
timpului (anul indicat reprezintă momentul intrării în vigoare al tratatului).

9
 Tratatele Comunităţilor Europene - UE

Tratatul de la Nisa Tratatul CECO

(Tratatul de la Paris)
2003
1952

Tratatele Euratom şi CEE

Tratatul de la Amsterdam (Tratatele de la Roma)
1999 1958
Tratatul asupra Constituţiei UE
(Noul Tratat de la Roma - Respins
2005
Tratatul de la Lisabona –
semnat în dec. 2007/in
vigoare 1dec.2009
1993 1967
Tratatul asupra UE Tratatul de Fuziune
(Tratatul de la
Maastricht)

1987
Actul Unic European
2

O prezentare foarte succinta a fiecărui Tratat arată următoarele :

 Tratatul de la Paris (semnat în 1951 de 6 state - Belgia, Fran a, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda , în vigoare din 1952) a pus bazele Comunită ii Europene a
Cărbunelui şi O elului (CECO); a fost un tratat (lex specialis) ce a vizat integrarea
economica sectoriala, fiind încheiat pe o perioada de 50 de ani; a expirat la 23 iulie 2002,
Tratatul de la Nisa fiind cel ce a prevăzut solu ionarea dispari iei lui; dpdv institu ional a
creat următoarea structură institu ională:
- Înalta Autoritate
- Consiliul de Miniştri
- Adunarea Comună
- Curtea de Justi ie.
iar, dpdv politic, a pus bazele pentru o pia ă comună a cărbunelui, o elului, cocsului şi
minereurilor de fier.
 Tratatele de la Roma (semnate în 1957 de acelea i 6 state fondatoare, în vigoare din
1958) au creat încă 2 Comunită i: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Ca i institu ii acestea au creat
câte o Comisie i un Consiliu de Mini tri pentru fiecare dintre Comunită i, Adunarea i
Curtea de Justi ie fiind institu ii comune tuturor celor 3 Comunită i.
- Tratatul de la Roma privind crearea CEE a constituit baza juridică a întregii
activită i comunitare, fiind un tratat-cadru (lex generalis) încheiat pe o perioada
nedeterminata, vizând integrarea economica generala. Din punct de vedere

10
 economic, obiectivul Tratatului era de apropiere a economiilor na ionale prin
instituirea unei uniuni vamale, prin libera circula ie a persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor, prin intermediul unor politici comune (în agricultură, transporturi şi în
domeniul concuren ei), prin apropierea legisla iilor na ionale în măsura în care
func ionarea pie ei comune o cerea, printr-o serie de proceduri ce permiteau
coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi remedierea dezechilibrelor
din balan ele de plă i; se prevedea crearea unui Fond social european şi a unei Bănci
europene de investi ii, etc. în plus, articolul 237 prevedea că “orice stat european poate
cere să devină membru al Comunită ii”; în fa a unei astfel de cereri Consiliul trebuie
să se pronun e cu unanimitate, iar acordul trebuie să fie ratificat de toate statele
membre.
- Tratatul de la Roma privind crearea Euratom este un tratat (lex specialis) ce
vizează integrarea economica sectoriala i care a fost încheiat pe durata nelimitata;
acesta pune bazele unei piețe comune în domeniul energiei nucleare.
- Tratatul de la Roma a fost pe alocuri amendat sau completat în cursul următorilor 30
de ani de la semnarea sa; astfel, pot fi men ionate textul tratatului prin care fuzionează
institu iile însărcinate cu realizarea func ionării celor trei Comunită i (CEE, CECO,
Euratom), amendamentele referitoare la buget şi resursele sale, modificări cu ocazia
lărgirilor succesive şi mai ales Actul Unic European.
 Tratatul de la Maastricht (semnat în feb.1992, în vigoare din 1 nov.1993) a adus
modificări şi completări la cele trei tratate existente : CECO-1951, CEE-1957 şi Euratom-1957;
conform tratatului, CEE se va numi în mod oficial Comunitatea Europeană (iar cele 3 comunită i
se vor numi Comunită ile Europene), iar după punerea în aplicare a acestui tratat, acestea se vor
numi Uniunea Europeană. în tratatul general privind Uniunea Europeană, în capitole separate au
fost cuprinse dispozi ii privind cooperarea în domeniile justi iei şi afacerilor interne precum şi
dispozi ii privind politica externă şi de securitate comună.
- Principale inovații ale Tratatului de la Maastricht:
 O cetă enie a uniunii este instituită pentru toate persoanele având na ionalitatea
unui stat membru ;
 Introduce procedura de codecizie ce sporeşte puterile Parlamentului European;
 Extinde baza juridică a votului cu majoritate calificata în Consiliul de Miniştri;
 Introduce principiul subsidiarităţii (Art. 3b “Comunitatea va ac iona între
limitele puterilor conferite prin Tratat şi a obiectivelor atribuite prin acesta.
Conform principiului subsidiarită ii, în domeniile ce nu sunt de competen a sa

11
 exclusivă, Comunitatea va ac iona numai dacă şi atâta timp cât obiectivele
ac iunii propuse nu pot fi atinse în mod suficient de către statele membre şi
astfel, din motive de anvergură şi efecte, pot fi atinse mai bine de către
Comunitate.”)
 Furnizează cadrul şi calendarul pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare.
 Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999) –
revizuieşte şi completează Tratatul de la Maastricht şi îşi propune să construiască o
Europă mai apropiată de cetă enii săi, capabilă să func ioneze cu un număr sporit de
membri, după aderarea ărilor asociate. Alături de dispozi iile privind Uniunea Economică
şi Monetară, Tratatul de la Amsterdam con ine şi un pachet de măsuri cu caracter social
privind creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Tratatul include un articol
nou, consacrat principiului general al nediscriminării (Uniunea poate combate orice
formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, vârstă
sau orientare sexuală). Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni
de ajutor umanitar şi de men inere a păcii (misiuni Petersberg). Tratatul a prevăzut ca, în
următorii 5 ani după intrarea sa în vigoare, măsurile privind libera circula ie a persoanelor
străine în UE, controalele la frontiere, imigrarea şi dreptul de azil să fie unificate după
consultarea cu Parlamentul şi printr-o decizie cu unanimitate a Consiliului. Tratatul de la
Amsterdam creşte considerabil responsabilitatea Parlamentului, făcând din procedura de
codecizie regula cvasi-generală i extinde către noi domenii politice posibilitatea de a
adopta o decizie cu majoritate calificată în cadrul Consiliului UE.
 Tratatul de la Nisa (semnat în feb.2001, în vigoare de la 1 feb.2003) a avut ca scop
adaptarea func ionarii institu iilor europene în perspectiva unei extinderi a UE la 27 de
state membre. În consecin ă, schimba reprezentarea na ională la nivelul institu iilor UE în
vederea pregătirii pentru extindere, schimbă ponderarea votului cu majoritate calificata în
Consiliul UE i extinde baza juridică a acestuia i realizează o extindere de mică
anvergură a aplicării procedurii de codecizie.
 Tratatul de la Lisabona - este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a
urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Condi iile impuse de trecerea de la 15 la 27
de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea
institu iilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în
vederea sporirii eficien ei întregului sistem comunitar. Noul Tratat de organizare şi
func ionare a Uniunii Europene a fost semnat de către şefii de stat/guvern ai statelor

12
 membre la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Titulatura sa oficială este Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea European şi a Tratatului de
instituire a Comunit ii Europene. Acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. După
eşecul ratificării Tratatului de instituire a unei Constitu ii pentru Europa, cunoscut
sub numele de Tratatul Constitu ional, un pas important în reluarea procesului de
reformare a Tratatelor UE a fost reprezentat de elaborarea şi adoptarea Declara iei de la
Berlin pentru aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul,
adoptat la 25 martie 2007 de cele 27 de state membre de atunci şi de institu iile Uniunii,
subliniază realizările Uniunii de la crearea sa şi reafirmă solidaritatea statelor membre în
jurul unor proiecte şi obiective comune pentru viitor. Consiliul European din 21-23 iunie
2007 a decis elaborarea unui Tratat de Reformă a Uniunii şi a adoptat un mandat clar şi
detaliat în acest sens, care a condus la semnarea Tratatului în decembrie 2007, la
Lisabona. România s-a asociat încă de la început dezbaterilor pe această temă, fiind
conştientă de importan a noului Tratat pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii şi a
modalită ilor în care aceasta va răspunde aşteptărilor cetă enilor europeni, inclusiv celor
români. Tratatul de la Lisabona, la fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv,
Tratatul de la Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde
Tratatul Uniunii Europene (TUE) şi Tratatul privind func ionarea Uniunii (TFUE), care
reprezintă tratatele de bază ale Uniunii şi au o valoare juridică egală. Tratatul de la
Lisabona con ine, de asemenea, o serie de Protocoale şi de Declara ii. România a sus inut
activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inova iilor prevăzute anterior
de Tratatul Constitu ional. Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată de către
toate cele 27 de state membre UE la 13 noiembrie 2009. România este unul dintre primele
state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul român finalizând procedura de
ratificare la data de 4 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Cronologia ratific rii Tratatului de la Lisabona

Stat membru Data ratific rii Modalitatea de ratificare Data depunerii

instrumentului de ratificare
Ungaria 17 decembrie 2007 Parlament 6 februarie 2008
Slovenia 29 ianuarie 2008 Parlament 30 aprilie 2008
Malta 29 ianuarie 2008 Parlament 6 februarie 2008
România 4 februarie 2008 Parlament 11 martie 2008
Fran a 8 februarie 2008 Parlament 14 februarie 2008
Bulgaria 21 martie 2008 Parlament 28 aprilie 2008
Polonia 2 aprilie 2008 Parlament 12 octombrie 2009
Slovacia 10 aprilie 2008 Parlament 24 iunie 2008

13
Portugalia 23 aprilie 2008 Parlament 17 iunie 2008
Danemarca 24 aprilie 2008 Parlament 29 mai 2008
Austria 24 aprilie 2008 Parlament 13 mai 2008
Letonia 8 mai 2008 Parlament 16 iunie 2008
Lituania 8 mai 2008 Parlament 26 august 2008
Germania 23 mai 2008 Parlament 25 septembrie 2009
Luxemburg 29 mai 2008 Parlament 21 iulie 2008
Finlanda 11 iunie 2008 Parlament 30 septembrie 2008
Estonia 11 iunie 2008 Parlament 23 septembrie 2008
Grecia 12 iunie 2008 Parlament 12 august 2008
Marea Britanie 18 iunie 2008 Parlament 16 iulie 2008
Cipru 3 iulie 2008 Parlament 26 august 2008
Olanda 8 iulie 2008 Parlament 11septembrie 2008
Belgia 11 iulie 2008 Parlament 15 octombrie 2008
Spania 15 iulie 2008 Parlament 8 octombrie 2008
Italia 31 iulie 2008 Parlament 8 august 2008
Suedia 20 noiembrie 2008 Parlament 10 decembrie 2008
Republica Cehă 6 mai 2009 Parlament 13 noiembrie 2009
Irlanda 2 octombrie 2009 Referendum 23 octombrie 2009

Scurt prezentarea a Tratatului de la Lisabona

1. O Europ mai democratic şi mai transparent , în care Parlamentul European şi
parlamentele na ionale se bucură de un rol consolidat, în care cetă enii au mai multe
şanse de a fi asculta i şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi
na ional şi de către cine.
• Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales
direct de către cetă enii Uniunii Europene, va avea noi atribu ii privind
legisla ia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile interna ionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de co-decizie în cadrul elaborării
politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o pozi ie de egalitate
cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari păr i a legisla iei Uniunii Europene.
• O mai mare implicare a parlamentelor na ionale: parlamentele na ionale vor
participa într-o măsură mai mare la activită ile Uniunii Europene, în special
datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine
numai atunci când se pot ob ine rezultate mai bune la nivel comunitar
(principiul subsidiarită ii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului

14
 European, implicarea parlamentelor na ionale va conduce la consolidarea
caracterului democratic şi la creşterea legitimită ii ac iunilor Uniunii.
• O voce mai puternică pentru cetă eni: datorită ini iativei cetă enilor, un milion
de cetă eni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi
propuneri politice.
• Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru
prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
• Cine şi ce face: rela ia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni
mai clară odată cu clasificarea competen elor. Tratatul introduce o clasificare
general a competen elor în trei categorii:
1. Competen ele exclusive: doar Uniunea are puterea de a legifera în
domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau
concuren a.
2. Ac iunile de sprijin, de coordonare sau de completare : interven ia
Uniunii se limitează la sus inerea ac iunilor întreprinse de statele
membre, de exemplu, prin intermediul ajutoarelor financiare. Sunt
vizate domenii precum cultura, educa ia sau industria.
3. Competen ele partajate: acoperă celelalte domenii, printre care se
numără protec ia mediului, transporturile şi protec ia consumatorilor.
Distribuirea puterii de legiferare între Uniunea Europeană şi statele
membre se face respectând principiul subsidiarită ii.
2. O Europ mai eficient , cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu institu ii
eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană capabilă să ac ioneze mai bine în
domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
• Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi
extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare
mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorită ii calificate se
va baza pe sistemul dublei majorită i, a statelor membre şi a popula iei,
reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se ob ine atunci
când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel
pu in 65% din popula ia Uniunii.
• Un cadru institu ional mai stabil şi mai eficient: Tratatul nu schimbă
fundamental structura institu ională a UE, care se va baza, în continuare, pe

15
 triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Totuşi, el introduce câteva elemente
noi menite să amelioreze eficien a, coeren a şi transparen a institu iilor.
• vor exista 7 institu ii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea de Justi ie a Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană şi Curtea de Conturi.
Parlamentul European
– Tratatul de la Lisabona sporeşte competen ele acestuia la nivel legislativ,
bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor interna ionale. De asemenea,
Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputa ilor europeni nu
va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state
membre se va face după principiul propor ionalită ii degresive. Altfel spus,
deputa ii din ările cu cei mai mul i locuitori vor reprezenta un număr mai mare
de cetă eni decât deputa ii din ările cel mai pu in populate. Tratatul mai
precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6
deputa i şi de maxim 96.
Consiliul European
– are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor i devine o institu ie a UE,
fără a primi însă noi atribu ii. Este creat totuşi un nou post, cel de Preşedinte al
Consiliul European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat
de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea
lucrărilor Consiliului European şi de a găsi solu ii care să conducă la ob inerea
consensului. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte func ii la
nivel na ional.
Consiliul
– Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare
măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative
şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va men ine rolul central în materie de politică
externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor
economice.
– Schimbarea esen ială adusă de T. Lisabona se referă la procesul de decizie:
Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excep ia cazurilor în care
tratatele prevăd o altă procedură (ex. votul în unanimitate). După intrarea în
vigoare a T. Lisabona, votul cu majoritate calificată este extins la numeroase
domenii de ac iune (de ex., imigrarea sau cultura).

16
 – Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor
membre ale UE (55%) şi al popula iei (65%), care reflectă dubla legitimitate a
Uniunii, va conduce la consolidarea transparen ei şi eficien ei. Noua modalitate
de calcul va fi completată de un mecanism care ar trebui să permită unui număr
mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste
opozi ia fa ă de o decizie. Într-o astfel de situa ie, Consiliul trebuie să facă tot
ce-i va sta în putin ă pentru a ob ine, într-un interval de timp rezonabil, o
solu ie satisfăcătoare pentru ambele păr i.
Comisia Europeană
– Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general
european. T. Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit
principiului rota iei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va
fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor
membre. Nr. membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European
cu unanimitate de voturi. La solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12
dec. 2008 a decis în unanimitate că va ac iona în sensul men inerii sistemului
un stat / un comisar pt. structura Comisiei i după 2014.
– Rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea
obliga pe membrii colegiului să demisioneze.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi
vicepreşedinte al Comisiei
– Înfiin area postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate este una dintre inova iile institu ionale majore ale
Tratatului de la Lisabona. În consecin ă, coeren a ac iunii externe a Uniunii ar
trebui să fie ameliorată.
– Acest Înalt Reprezentant va avea o dubl misiune: pe de o parte, va fi
împuternicitul Consiliului pentru politica extern şi de securitate comun
(PESC) iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru rela ii
externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida i Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena interna ională în domeniul PESC şi va fi asistat de un
serviciu european pentru ac iune externă, format din func ionari ai Consiliului,
Comisiei şi serviciilor diplomatice na ionale.
Celelalte instituţii

17
• Dispozi iile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la
Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile.
• În ceea ce priveşte Curtea de Justi ie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de interven ie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi
poli ienească şi introduce câteva modificări procedurale.
3. O Europ a drepturilor, valorilor, libert ii, solidarit ii şi siguran ei, care
promoveaz valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în
dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigur o mai
bun protec ie a cet enilor europeni.
• Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile
şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească
drept punct de referin ă pentru cetă enii europeni şi să arate ce anume are de
oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
• Drepturile cet enilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la
Lisabona men ine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special,
garantează libertă ile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi
conferă dispozi iilor acesteia for ă juridică obligatorie. Se referă la drepturi
civile, politice, economice şi sociale.
• Libertate pentru cet enii europeni: Tratatul de la Lisabona men ine şi
consolidează cele „patru libertă i”, precum şi libertatea politică, economică şi
socială a cetă enilor europeni.
• Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
Uniunea şi statele membre ac ionează împreună într-un spirit de solidaritate în
cazul în care un stat membru este inta unui atac terorist sau victima unui
dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază
solidaritatea în domeniul energiei.
• Mai mult siguran pentru to i: Uniunea va beneficia de o capacitate
extinsă de ac iune în materie de libertate, securitate şi justi ie, ceea ce va aduce
avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva
criminalită ii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protec ie civilă,
ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări
capacitatea Uniunii de a răspunde la amenin ările la adresa securită ii
cetă enilor europeni.

18
 4. Europa ca actor pe scena interna ional – instrumentele de politică externă de care
dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea
noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în rela iile cu
partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza for a dobândită de Europa în domeniul
economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile
europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
• Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi unul din vicepreşedin ii Comisiei, va creşte impactul,
coeren a şi vizibilitatea ac iunii externe a UE.
• Noul Serviciu european pentru ac iune extern va oferi Înaltului
Reprezentant sprijinul necesar.
• Uniunea va avea o personalitate juridic unic , ceea ce îi va întări puterea
de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener
mai vizibil pentru ările ter e şi organiza iile interna ionale.
• Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor men ine
unele modalită i decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare
consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

2.2. Structura institu iilor UE şi proceduri decizionale

comunitare
Cadrul institu ional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are
la bază "un triunghi institu ional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană
şi Parlamentul European. Aceste institu ii sunt actorii procesului decizional, lor alăturându-li-
se Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Aplicarea normelor UE este
supravegheată de Curtea de Justi ie a Uniunii Europene, iar partea financiară a activită ilor
este verificată de Curtea Europeană de Conturi. Pe lângă aceste institu ii, UE include i alte
institu ii i de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.
 Comitetul Economic i Social European reprezintă actorii economici şi sociali din
societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angaja ii, sindicatele şi organiza iile de
consumatori;
 Comitetul Regiunilor reprezintă autorită ile regionale şi locale;

19
 Banca Europeana de Investitii finan ează investi iile în proiecte de dezvoltare
economică în interiorul şi în exteriorul UE şi sus ine micile întreprinderi prin Fondul
European de Investi ii;
 Banca Centrala Europeana este responsabilă de politica monetară europeană;
 Mediatorul (Ombudsman) European investighează plângerile privind administrarea
defectuoasă înaintate împotriva institu iilor şi organismelor UE;
 Controlorul European pentru Protec ia Datelor asigură protec ia datelor cu caracter
personal ale cetă enilor.

Structura institutionala cf. T. de la Lisabona

Consiliul European

Consiliul UE (Consiliul de Miniştri) Parlamentul European

Curtea de Justiţie a UE Comisia Europeană

Instituţii-cadru

Banca Centrală Europeană Curtea Europeană de Conturi

Instituţii

Comitetul Economic şi Social Comitetul Regiunilor

Organisme consultative

Alte organisme şi agenţii

20
 Mecanism instituţional
Consiliul European
(re)modelează viziunea
politică a Uniunii
Celelalte organisme Comisia Europeană
sprijină şi completează elaborează politicile comunitare
activităţile instituţiilor şi iniţiază legislaţia aferentă

Mediatorul European Consiliul şi Parlamentul

veghează asupra relaţiei
dintre organismele UE şi persoane adoptă legislaţia

Curtea de Conturi
Comisia şi statele membre
veghează la administrarea corectă,
asigură implementarea legislaţiei
eficace şi eficientă a fondurilor
Comisia şi Curtea de Justiţie
veghează la respectarea
dreptului european

Consiliul European
Consiliul European a fost înfiin at în urma conferin ei la nivel înalt de la Paris din 10
decembrie 1974, prima sa întâlnire având loc la Dublin în 1975.
Rolul Consiliului European este de a impulsiona dezvoltarea Uniunii şi de a stabili
politicile generale necesare acestei dezvoltări. Atribu iile Consiliului European, care a devenit
şi principalul factor de decizie în ceea ce priveşte viitorul Uniunii, sunt:
 desemnarea principalelor linii de ac iune la nivelul evolu iei interna ionale a
construc iei europene;
 stabilirea orientărilor generale în domeniul politicilor economice, sociale şi
externe;
 luarea deciziilor la cel mai înalt nivel în privin a problemelor deosebite care pot
apărea în cadrul domeniului economic, social, financiar şi de politică externă.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei
reuniuni, precum şi un raport scris privind progresele UE.
Iată o schemă ce prezintă în mod sintetic aceasta institu ie a UE:

21
22
Consiliul Uniunii Europene
Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În
func ie de chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ară va fi reprezentată de ministrul care
răspunde de subiectul în cauză (afaceri externe, finan e, probleme sociale, transporturi,
agricultură, etc.).
Preşedin ia Consiliului este de inută timp de şase luni de către fiecare stat membru, pe
baza unui sistem de rota ie.
Consiliul r spunde de luarea deciziilor şi de coordonare.
 Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună cu
Parlamentul European.
 Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
 Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate comună a
UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European.
 Consiliul încheie, în numele Comunită ii şi al Uniunii, acorduri interna ionale între
UE şi unul sau mai multe state sau organiza ii interna ionale.
 Consiliul coordonează ac iunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul
cooperării poli ieneşti şi judiciare în materie penală.
 Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunită ii.
Actele Consiliului
Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, ac iuni comune
sau pozi ii comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii,
declara ii sau rezolu ii.
Atunci când Consiliul ac ionează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană este, în
principiu, cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către Consiliu, care poate
aduce modificări înainte de a le adopta.
Parlamentul European este un participant activ în cadrul acestui proces legislativ.
Legisla ia comunitară referitoare la o gamă amplă de chestiuni se adoptă în comun de către
Parlament şi Consiliu, utilizând procedura legislativă ordinară (fosta „codecizie”).
De-a lungul timpului, num rul de voturi de care dispune fiecare stat membru a
fost stabilit prin tratate. Tratatele sunt cele care definesc, de asemenea, cazurile în care
este necesar majoritatea simpl , majoritatea calificat sau unanimitatea.

23
 Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General, dar şi de mai multe
comitete, dintre care cel mai important este COREPER (Comitetul Reprezentan ilor
Permanen i). Acesta este format din reprezentan ii statelor membre, fiind un organ permanent,
de natură diplomatică, care pregăteşte şedin ele Consiliului, propunerile de decizii precum şi
propunerile de compromis. În continuare este prezentat în mod schematic Consiliul Uniunii
Europene:

24
Comisia European
Comisia Europeană este organul executiv al UE. Ea propune noile reglementări
comunitare şi se ocupă de gestionarea cotidiană a punerii în aplicare a politicilor europene şi a
modului în care sunt cheltuite fondurile UE. Reprezentând interesele Europei în ansamblul
său, Comisia se asigură că tratatele şi legisla ia europeană sunt respectate de toate statele
membre.
Este alcatuită din 28 de comisari – câte un comisar propus de guvernul fiecărei ări
membre din rândul cetă enilor săi (în 2018, comisia are în mod efectiv 27 de comisari:
Jonathan Hill, fost comisar din partea Marii Britanii pentru Stabilitatea Financiară, Servicii
Financiare şi Uniunea Pie elor de Capital a UE, i-a anun at demisia începând cu 15 iulie
2016, după ce britanicii au votat favorabil ie irea din Uniunea Europeană, portofoliul fiind
preluat de către vicepreşedintele Comisiei Europene responsabil pentru euro şi dialog social,
Valdis Dombrovskis). Deşi membrii Comisiei sunt numi i de statele membre, aceştia
reprezintă interesele comunitare şi nu pe cele na ionale. Pe durata mandatului lor (5 ani),
comisarii europeni vor ac iona în deplină independen ă fa ă de statele care i-au numit,
ab inându-se de la orice ac iune care ar putea fi incompatibilă cu atribu iile lor. Comisia este
condusă de un Preşedinte care este desemnat de Consiliul European, care-i desemnează si pe

25
ceilalti comisari cu acordul Pre edintelui numit ; componen a Comisiei, (inclusiv
Pre edintele) este supusă aprobării Parlamentului European.
Comisia Europeană are următoarele atribu ii:
 atribu ii de ini iativă legislativa;
 putere de execu ie, Comisia având misiunea de a urmării aducerea la îndeplinire a
deciziilor Consiliului;
 asigură respectarea tratatelor şi a obliga iilor comunitare putând impune sanc iuni
pentru nerespectarea acestora;
 gestionează bugetul şi fondurile structurale comunitare;
 putere de negociere în raport cu statele ter e şi alte organiza ii.

Parlamentul European
Parlamentul European (PE) este ales de cetă enii UE pentru a le reprezenta interesele.
Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii PE sunt
aleşi prin vot direct de către cetă enii UE. Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare
cetă ean UE are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Cele mai
recente alegeri au avut loc în mai 2014. Astfel, Parlamentul exprimă voin a democratică a

26
celor peste 500 de milioane de cetă eni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discu iile cu
alte institu ii UE. Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ară este aproximativ
propor ional cu numărul locuitorilor ării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio
ară nu poate avea mai pu in de 6 reprezentan i sau mai mult de 96. Componen a actuală a
Parlamentului s-a modificat, astfel că, de ex., numărul deputa ilor din Germania a fost redus
de la 99 la 96, iar cel al deputa ilor din Letonia a scăzut de la 9 la 8.

Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupa i în func ie de ările de origine,

ci de afinită ile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care apar in, ei
reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de
la adep ii convinşi ai federalismului până la euroscepticii ferven i.
Martin Schulz a fost ales preşedinte al PE la 17 ianuarie 2012, pentru un mandat de
doi ani şi jumătate, fiind reales la 1 iulie 2014, devenind astfel primul Pre edinte din istoria
PE care are un al doilea mandat. Din 17 ianuarie 2017 noul Pre edinte al PE este Antonio
Tajani.
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia),
Luxemburg şi Strasbourg (Fran a). La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul

27
General”). Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au
loc la Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la
Bruxelles.

Grup politic Președinte sau președinți Nr. membrilor

Grupul Partidului Popular European
(Creştin Democrat) (PPE)
Grupul Alian ei Progresiste a
Sociali tilor i Democra ilor din
Parlamentul European (S&D)
Conservatorii i Reformi tii Europeni grupului său. A devenit deputat european în 2005. În
(CRE)
Alian a Liberalilor i Democra ilor
pentru Europa (ALDE)
Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Gabriele Zimmer (Germania). Este la al treilea mandat în
Nordică (GUE/NGL)
Verzi/Alian a Liberă Europeană
(Verzi/ALE)
Manfred Weber (Germania)
Este la al treilea mandat la Parlamentul European. În
217
ultimul mandat, a fost membru al comisiei pentru afaceri
constitu ionale.
Gianni Pittella (Italia)
La 2 iulie 2014 a fost ales pre edinte al S&D, al doilea
189
cel mai mare grup politic din cadrul Parlamentului
European.
Syed Kamall (Regatul Unit) a fost ales pre edinte al
74
mandatul trecut, a fost membru al comisiei pentru afaceri
economice.
Membrii grupului l-au ales pe Guy Verhofstadt (Belgia)
pre edinte. Fostul premier belgian a prezidat grupul i în 70
mandatul trecut.
51
Parlamentul European. Este pre edinta grupului din 2012.
Philippe Lamberts (Belgia) i Rebecca Harms
(Germania) au fost ales co-pre edin i. Lamberts îl
50
înlocuie te pe Daniel Cohn-Bendit (Fran a). Harms a fost
co-pre edintă i în mandatul trecut.

28
 Nigel Farage (Regatul Unit) i David Borrelli (Italia)
Nigel Farage este membru al Parlamentului European din
Grupul Europa Libertă ii i
1999. A mai fost lider al grupului. David Borrelli a fost 45
Democra iei Directe (EFDD)
ales pentru prima dată în Parlamentul European i a fost
consilier în ora ul Treviso.
Grupul Europa Na iunilor i a
Marine Le Pen (Fran a) i Marcel de Graaff (Olanda) 37
Libertă ii
Sursa: Prelucrare realizată de Maria Floriana Popescu pe baza informațiilor disponibile la adresa
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/

Parlamentul îndeplineşte trei func ii principale:

1. Adopt legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici
publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetă enii UE reprezintă o
garan ie a legitimită ii democratice a legisla iei europene.
2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte institu ii UE, în special
asupra Comisiei. Parlamentul de ine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii
nominaliza i şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.
3. Controlul finan elor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul de ine autoritatea
asupra bugetului UE şi poate influen a cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau
respinge întregul proiect de buget.

29
Parlamentul European - continuare

Controlul finanţelor publice

Parlamentul şi Consiliul stabilesc împreună bugetul anual al
UE. Parlamentul dezbate proiectul de buget în 2 lecturi
succesive, dar bugetul nu intră în vigoare decât după
semnarea de către preşedintele Parlamentului.
Comisia pentru control bugetar a PE monitorizează modul
în care se cheltuiesc fondurile bugetare. Parlamentul
hotărăşte, în fiecare an, dacă aprobă modul în care Comisia
Europeană administrează bugetul („acordarea descărcării de
gestiune”).
Controlul democratic
Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte
instituţii ale UE în diferite moduri:
La începutul mandatului unei noi Comisii, membrii acesteia
sunt desemnaţi de guvernele statelor membre UE, dar nu pot
fi numiţi fără aprobarea Parlamentului ( Parlamentul
intervievează fiecare membru în parte, inclusiv potenţialul
preşedinte al Comisiei, şi votează aprobarea Comisiei ca un
întreg).

30
 Parlamentul European - continuare

Controlul democratic
Pe durata întregului mandat, Comisia răspunde politic în faţa
Parlamentului, care poate prezenta o „moţiune de cenzură” prin
care să solicite demisia în masă a Comisiei.
Parlamentul exercită controlul si prin examinarea periodică a
rapoartelor trimise de către Comisie (raportul general anual,
rapoarte privind punerea în aplicare a bugetului etc.).
Mb. PE transmit întrebări Comisiei în mod periodic, iar comisarii
au obligaţia legală de a răspunde la aceste întrebări.
Parlamentul supraveghează activitatea Consiliului: MPE
transmit întrebări Consiliului în mod periodic, iar Preşedintele
Consiliului participă la sesiunile plenare ale PE şi ia parte la
dezbaterile importante.
Parlamentul poate extinde controlul democratic prin
examinarea cererilor trimise de cetăţeni şi înfiinţarea unor
comitete de investigare.
La deschiderea fiecărei reuniuni la nivel înalt a Consiliului
European, preşedintele Parlamentului este invitat să prezinte
punctele de vedere ale Parlamentului.

Curtea de Justi ie a UE
Curtea de Justi ie UE, al cărei sediu este la Luxemburg, este compus din trei
instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1989) i Tribunalul Funcției Publice
(creat în 2004). De la crearea acestora, au fost pronun ate de către cele trei instan e
aproximativ 15 000 de hotărâri.
Curtea de Justi ie a UE are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este institu ia care a avut un rol decisiv în stabilirea
superiorită ii dreptului comunitar asupra dreptului na ional. Atribu iile principale ale Cur ii de
Justi ie a UE sunt:
 controlează legalitatea actelor emise de celelalte institu ii ale Uniunii;
 controlează respectarea de către statele membre a obliga iilor impuse de tratate;
 interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contesta ie
în privin a unei norme comunitare;
 poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea inten ionează să
le încheie cu state ter e.
Curtea de Justiție este compusă în prezent de 28 de judecători şi 9 avoca i generali.
Membrii Cur ii sunt numi i de către statele membre dintre cetă enii lor, pentru un mandat de 6

31
ani. Aceşti sunt aleşi dintre juriştii cu experien ă, independen i şi care îndeplinesc în statele de
origine condi iile pentru exercitarea celor mai înalte func ii jurisdic ionale. Avoca ii - generali
asistă toate lucrările Cur ii, expunându-şi opiniile cu impar ialitate în oricare din cauzele
prezentate în fa a Cur ii.
În 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost înfiin at
Tribunalul de Primă Instan ă, organ de jurisdic ie, însă fiind un organism autonom din punct
de vedere organizatoric. La fel ca şi Curtea de Justi ie, Tribunalul are 28 de judecători, numi i
de statele membre şi nu are nici un avocat general. Ocazional rolul acestuia poate fi luat de un
judecător. Crearea Tribunalului de Primă Instan ă a permis crearea unui sistem jurisdic ional
cu două trepte de jurisdic ie, dar şi transferarea unei păr i a din competen ele Cur ii către noua
jurisdic ie. De asemenea au fost create camere jurisdic ionale, specializate pe anumite
domenii.
În cadrul institu iei jurisdic ionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instan a
specializată în materia contenciosului func iei publice a Uniunii Europene. Această
competen ă a fost exercitată anterior de Curtea de Justi ie şi, de la crearea sa în 1989, de
Tribunal.
Tribunalul Func iei Publice a Uniunii Europene este compus din şapte judecători
numi i de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită. Începând din anul
2012, Tribunalul Func iei Publice poate recurge la un judecător ad-interim pentru a suplini
absen a unui judecător care, fără a se afla într-o situa ie de invaliditate totală, este împiedicat,
din motive medicale, să participe la solu ionarea cauzelor pe o perioadă de cel pu in trei luni.
Consiliul, la propunerea pre edintelui Cur ii de Justi ie, stabile te o listă de trei judecători ad-
interim. Ace ti trei judecători sunt ale i dintre fo tii membri ai Cur ii, ai Tribunalului sau ai
Tribunalului Func iei Publice.

Curtea Europeana de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este o institu ie independentă, însărcinată cu verificarea
gestiunii finan elor comunitare. Aceasta realizează un control extern, independent de organele
comunitare. Atribu iile Cur ii de conturi sunt:
 de control asupra bugetului Uniunii, opera iunilor financiare bugetare şi
extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum şi asupra ac iunilor finan ate
din bugetul Uniunii Europene;

32
  rol consultativ în ceea ce priveşte proiectele de acte juridice referitoare la finan ele
comunitare;
 urmăreşte legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor;
 întocmeşte rapoarte generale asupra întregii activită i de control.
Curtea Europeană de Conturi are 28 de membri, numi i de statele membre din rândul
auditorilor na ionali recunoscu i pentru independen a şi competen a lor. Aceştia sunt aleşi
pentru un mandat de 6 ani. Curtea func ionează pe principiul colegialită ii, preşedintele fiind
numit din rândul celorlal i membrii ai Cur ii, pentru un mandat de 3 ani.

Comitetul European al Regiunilor

Înfiin area Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii
formulate de autorită ile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei institu ii
Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul institu ional comunitar Comitetul
şi-a câştigat un loc bine definit datorită experien ei politice a membrilor săi la diferite niveluri
locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale.
Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană. Unul din
principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor
membre.
Comitetul Regiunilor are, ca şi consecin ă a extinderii, în prezent 350 de membri
numi i pentru o perioadă de cinci ani de către Consiliul UE, care îşi desfăşoară activitatea în
exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor
poate fi reînnoit. Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se
supun nici unor instruc iuni obligatorii. Ei ac ionează complet independent pentru îndeplinirea
atribu iilor specifice, urmărind interesul general al UE. Comitetul Regiunilor reprezintă o
"punte" de legătură între institu iile europene şi regiunile, comunele şi oraşele UE. Rolul
Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi regionale cu privire la
legisla ia UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la propunerile
Comisiei.
Comisia şi Consiliul au obliga ia de a consulta CR înainte de adoptarea unor decizii la
nivel UE în probleme care sunt de interes pentru guvernul local şi regional. Comisia,
Consiliul şi Parlamentul European au libertatea de a se consulta cu CR şi în alte probleme. În

33
ceea ce priveşte Comitetul, acesta poate adopta avize din proprie ini iativă şi le poate prezenta
Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul
căruia sunt reprezentate diversele categorii de activită i economice şi sociale. Comitetul are
rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la nivel european cât şi la nivelul statelor
membre.
Comitetul Economic şi Social este format din 350 de membri (din cele 28 de state membre) ce
reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comer ul şi
asocia iile mesteşugăreşti, cooperativele, societă ile de întrajutorare, profesiunile liberale,
consumatorii, organiza iile pentru protec ia mediului, familiile, ONG - urile cu caracter
"social" etc. Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:
 să ofere consultan ă celor trei mari institu ii (Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia); se impune consultarea Comitetului înainte de
adoptarea unor decizii de politică economică şi socială, regională şi de mediu. Prin

34
 urmare, Comitetul îndeplineşte un rol esen ial în procesul decizional din cadrul
Uniunii.
 să asigure o mai mare implicare/contribu ie din partea societă ii civile la ini iativa
europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetă enilor săi;
 să sporească rolul organiza iilor şi asocia iilor societă ii civile în ările ne-membre
(sau grupuri de ări), iar în acest scop promovează ”dialogul structurat”, organizat
cu reprezentan ii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate :
ări candidate la aderare ările mediteraneene, ACP, India, China şi America Latina
etc. ("dezvoltare institu ională").

Banca Centrala European

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală
Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale na ionale ale celor 28 de State Membre.
Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/na ionale ale
statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;
 derularea opera iunilor externe;
 păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre;
 promovarea unui sistem eficient de plă i.
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director
(sau Consiliul Guvernatorilor), Comitetul Executiv şi Consiliul General.
Consiliul Director defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor
la care băncile comerciale pot ob ine bani de la Banca Centrală i.este compus din membrii
Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale na ionale din statele zonei Euro.
Comitetul Executiv gestionează activitatea curentă i este compus din Preşedintele BCE,
Vice-Preşedintele ei şi al i patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscu i în domeniul
monetar bancar. Consiliul General contribuie la ac iunile de consultare şi coordonare ale BCE
şi oferă sprijin ărilor care se pregătesc să adere la zona euro i este compus din Preşedintele şi
Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 28 de State
Membre ale UE. BCE se află în centrul Uniunii Economice şi Monetare, este responsabilă de
stabilitatea monedei europene, euro, autorizează emiterea de bancnotelor şi hotărăşte volumul
emisiunilor de euro. Tot ea gestionează şi cursurile monedei europene în raport cu celelalte

35
monede. Pentru a-i permite BCE să-şi îndeplinească misiunea, numeroase dispozi ii îi
garantează independen a.

Legisla ia UE și procesul decizional

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite institu ii UE, în
special:
 Parlamentul European (PE/Parlamentul),
 Consiliul Uniunii Europene şi
 Comisia Europeană.
În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul şi
Parlamentul sunt cele care le adoptă. În anumite situa ii, Consiliul poate hotărî singur. Există
şi alte institu ii care au un rol specific în acest proces.
Actele legislative ale UE sunt reprezentate de:
• Regulamente – acte legislative obligatorii pentru statele membre, persoane fizice
şi juridice de la data intrării în vigoare; nu necesită legislaţie naţională de
implementare, fiind direct aplicabile;
• Directive – acte legislative care definesc obiective ce trebuie atinse în mod
obligatoriu până la data stabilită în text, modalitatea de atingere a acestora fiind
lăsată la latitudinea statelor membre; se adresează numai statelor membre şi necesită
transpunere în legislaţiile naţionale.
• Decizii – acte obligatorii numai pentru statele membre, instituţiile comunitare,
persoanele juridice şi fizice cărora li se adresează; nu necesită legislaţie naţională
de implementare ;
• Recomand ri şi opinii – acte legislative fără caracter obligatoriu.
Pe lângă acestea, mai există şi rezoluţiile, declaraţiile şi programele de acţiune care sunt
însă forme de ac iune menite să asigure crearea şi modelarea cadrului juridic; nu au
caracter obligatoriu.
Normele şi procedurile din cadrul procesului decizional al UE sunt prevăzute în
tratate. Fiecare nouă propunere de proiect legislativ european trebuie să aibă la bază un articol
specific din tratat, men ionat ca „temei legal” pentru propunerea respectivă. Astfel se
determină procedura legislativă care trebuie urmată.

36
Elaborarea legisla iei UE
Înainte de a propune noi ini iative legislative, Comisia evaluează poten ialele
consecin e economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea. Prin urmare,
Comisia realizează evaluări de impact care prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor
op iuni politice.
De asemenea, Comisia consultă părţile interesate cum ar fi organiza iile
neguvernamentale, autorită ile locale, reprezentan ii industriei şi ai societă ii civile. Grupurile
de exper i sunt invitate să formuleze avize cu privire la aspectele tehnice relevante. În acest
fel, Comisia se asigură că propunerile legislative răspund nevoilor celor viza i şi evită
procedurile birocratice inutile.
Cetă enii, întreprinderile şi organiza iile pot participa la procedura de consultare prin
intermediul site-ului Consultări publice.
Parlamentele na ionale îşi pot exprima în mod oficial rezervele în cazul în care consideră că o
problemă poate fi solu ionată mai bine la nivel na ional decât la nivelul UE.

Procedura legislativ ordinar (ex- codecizia)

Codecizia, cunoscută de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ca
„procedura legislativă ordinară” (articolul 294 al Tratatului privind func ionarea Uniunii
Europene - TFEU), este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor
legislative comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal
între Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra
unei propuneri de legisla ie, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii, se pot efectua două
„lecturi” succesive ale proiectului de lege în fiecare institu ie. Dacă se ajunge la un acord cu
ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz contrar, proiectul de lege va fi prezentat
unui comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentan i ai Consiliului şi ai
Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se trimite din nou la
Parlament şi la Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de lege. Concilierea devine un procedeu
tot mai rar întâlnit. Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima
sau a doua lectură, datorită bunei cooperări între cele trei institu ii.

2.3. Bibliografia capitolului 2

37
Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente i etape ale construc iei
europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Drăgan G. (2005), ”UE între federalism şi inerguvernamentalism. Politici comune ale UE”,
Bucureşti, Editura ASE;
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,
Bucure ti;
www.europa.eu

3. Uniunea European pe drumul

integr rii economice
3.1. Uniunea vamal
În capitolul 1 am văzut ce presupune conceptul de uniune vamală, aşadar în continuare
vom prezenta cum s-a realizat aceasta în cazul UE.
Conform dispozi iilor Tratatului de la Roma şi a celor adoptate ulterior de institu iile
comunitare, Comunitatea Economică Europeană trebuia să se realizeze treptat, mai întâi sub
forma unei uniuni vamale şi apoi sub forma unei uniuni economice şi monetare.
Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea uniunii vamale următoarele elemente
(N. Sută):
a) înl turarea complet , dar treptat , a taxelor vamale de import şi de export în
rela iile comerciale dintre rile semnatare, atât pentru produsele industriale cât şi
pentru cele agricole. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare vamală
în rela iile reciproce dintre ările semnatare ale Tratatului. Ini ial Tratatul prevedea
realizarea uniunii vamale într-un interval de 12-15 ani, însă acesta a fost redus la 10 ani.
Pentru aceasta a fost adoptat şi pus în practică un calendar de reduceri succesive ale
taxelor vamale de import la produsele industriale şi la o parte din produsele agricole (care
nu au intrat sub inciden a politicii agricole comunitare) până la 1 iulie 1968. Taxele
vamale de export au fost integral desfiin ate încă din anul 1960.
b) înl turarea complet , dar treptat , în acelaşi interval de timp ca şi pentru taxele
vamale, a restric iilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comer ului

38
 reciproc al rilor membre, astfel încât să se asigure o liberă circula ie a produselor în
interiorul comunită ii. Dispari ia contingentelor (restric ii cantitative) a fost realizată încă
de la 1 ianuarie 1962.
c) instituirea unui regim fiscal comun în rile membre (presupune un regim similar de
impozite interne, indirecte, pentru ca mărfurile importate din ările membre să nu fie
discriminate fa ă de cele autohtone) şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind
desfăşurarea concuren ei în cadrul comunită ii.
d) instituirea unei politici comerciale comune fa de ter i în decursul perioadei de
tranzi ie prevăzute pentru eliminarea taxelor vamale şi a barierelor netarifare din calea
schimburilor reciproce. Acest aspect presupunea, în primul rând, instituirea unui tarif
vamal comun fa de ter i. În paralel cu reducerea treptată a taxelor vamale de import,
au fost efectuate trei ajustări ale tarifelor vamale na ionale la nivelul tarifului vamal
comun fa ă de ter i, astfel că, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun
fa ă de ter i. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare (cantită i
de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care ările membre CEE le puteau importa din
exteriorul comunită ii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu
angajamentele asumate de CEE în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comer
(GATT). O politică comercială comună a CEE fa ă de ter i mai implică, pe lângă
adoptarea unui tarif vamal comun, şi o serie de alte măsuri şi reglementări comunitare
care stau la baza rela iilor comerciale cu ările ter e. Astfel, în 1961, organele comunitare
au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor acorduri comerciale cu ările ter e, statele
membre ale CEE să ceară introducerea "clauzei comunit ii" între prevederile
acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obligă să recunoască limitele impuse
de Tratatul de la Roma în ce priveşte măsurile de politică comercială care se refereau la
schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, în 1962, organele comunitare au
elaborat şi adoptat un memorandum cu privire la politica comercial în căruia rela iile
comerciale ale CEE cu ările ter e erau împăr ite în trei categorii: rela ii comerciale cu
ările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi ale GATT; rela ii comerciale cu ările
în curs de dezvoltare, membre ale GATT; rela ii comerciale cu alte ări, inclusiv cu ările
socialiste (fa ă de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu în compara ie cu
celelalte ări ter e). Pe baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, a fost elaborat
un program concret de m suri, care să ducă până la sfârşitul perioadei de tranzi ie
(1968) la stabilirea şi aplicarea unei politici comerciale comunitare fa ă de ter i.

39
 Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare fa ă de ter i l-a
constituit adoptarea, în iunie 1971, a Sistemului generalizat de preferin e vamale
nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea rilor în curs de dezvoltare - SGP. CEE
a fost primul grup de ări dezvoltate care a pus în aplicare, la 1 iulie 1971, în baza
recomandărilor ONU privind strategia interna ională pentru cel de-al doilea deceniu al
dezvoltării, o schemă de preferin e vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea
ărilor în curs de dezvoltare. Această schemă se revizuieşte anual atât în ceea ce priveşte
lista produselor ce intră sub inciden a sa, cât şi a beneficiarilor. În a doua jumătate a
anilor '90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de ări. Pentru ările ACP
(peste 70 de ări din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din schema SGP au
avut şi au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevăzute prin Acordurile
de la Lomé (I-IV) sau prin Conven ia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai substan iale.
O altă măsură de politică comercială, care a vizat domeniul promo ional şi de stimulare a
exporturilor, a fost adoptată la începutului deceniului opt şi s-a referit la armonizarea
reglement rilor din statele membre în privin a acord rii creditelor de export,
asigur rii şi garant rii acestora, ca şi a garant rii investi iilor de capital efectuate în
ri ter e. Reglementările în această privin ă au intrat în vigoare din anul 1973.
Pe linia instituirii unei politici comerciale comune fa ă de ter i, Tratatul de la Roma a mai
prevăzut şi armonizarea legisla iilor vamale ale rilor membre pentru o aplicare
uniformă de către acestea.
Având în vedere toate aceste aspecte, se poate spune c la 1 iulie 1968 a fost realizat în
linii generale înf ptuirea uniunii vamale.
Pentru întreprinderile cu activită i comerciale i de transport interna ional, uniunea vamal a
UE înseamn proceduri comune și armonizate astfel că, indiferent de statul membru în
care sunt declarate mărfurile, se aplică acelea i reguli, iar după îndeplinirea formalită ilor
vamale, acestea pot circula liber sau pot fi comercializate pe întreg teritoriul UE. UE are o
competenț exclusiv în privin a politicii vamale.

3.2. Pia a Intern Unic

Cu toate că Tratatul de la Roma stabilise încă de la bun început principiul unei pie e
comune, realizarea concretă a acesteia nu a fost fără dificultă i.
Exper ii Michel Albert şi James Ball, într-un raport publicat în 1983, au ajuns la
concluzia că, în ciuda înlăturării definitive a taxelor vamale în 1968, pie ele ărilor membre au

40
rămas separate. Limitele Pie ei comune apăreau atât în circula ia persoanelor (cu ocazia
trecerii frontierelor, acestea erau încă supuse controalelor poli iei de frontieră - uneori lungi -
şi nu aveau impresia de apartenen ă la aceeaşi comunitate), cât şi a bunurilor (libera circula ie
a bunurilor era înfrânată de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea
normelor tehnice şi prin persisten a controalelor administrative şi sanitare la frontiere, care
conduceau la o încetinire a schimburilor).
În fa a unei astfel de situa ii, Comisia Europeană, prezidată atunci de Jacques Delors, a
decis să reac ioneze publicând, în iunie 1985, Cartea Albă privind desăvârşirea Pieţei
Interne (în aceasta, pe lângă diagnosticul privind obstacolele existente încă în calea liberei
circula ii, figurează detalierea măsurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pie ei Unice).
Pentru a da o valoare juridică acestor măsuri, statele membre au semnat în februarie 1986
Actul Unic European, care pe lângă dispozi iile privind Pia a Internă reluate din Cartea Albă,
ini iază o reformă a institu iilor (pentru realizarea obiectivului de Pia ă Unică, nu era
suficientă numai voin a politică a statelor membre; erau necesare schimbări majore în
sistemul de luare a deciziei, deoarece era imposibil să se respecte termenul stabilit pentru
realizarea Pie ei Unice, dacă procesul decizional continua să ceară în cea mai mare parte a
cazurilor unanimitatea; de aceea, Actul Unic European introduce posibilitatea ca anumite
decizii să fie luate cu o majoritate de voturi în Consiliul de Miniştri). Actul Unic European
este cel care a stabilit şi un termen pentru realizarea unei Pie e Unice Interne în cadrul
CEE: sfârşitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 1993.
Între 1986 şi 1992, Comunitatea a adoptat circa 280 de texte legislative în privin a
deschiderii pie elor na ionale până atunci închise.
De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spaţiu comercial unic :
frontierele interne au disp rut şi m rfurile, serviciile, capitalurile şi persoanele pot s
circule f r nici o barier .
Dar ce înseamnă toate acestea în mod concret ?
 Pentru întreprinderi – sa desfă oare afaceri în alte state din UE mai u or i cu
costuri mai reduse.
 Pentru consumatori – o concurenta sporita care conduce la scăderea preturilor,
la diversificarea gamei de produse comercializate i la cre terea nivelului de
protec ie.
 Pentru cetă enii UE – dreptul de a trai, de a lucra, de a-si face studii i de a ie i
la pensie într-o alta tara a UE.

41
 Pia a Unică este elementul central al Uniunii de astăzi. Datorită Pie ei Unice,
întreprinderile din UE pot vinde şi cumpăra mărfuri oriunde în Uniune.
UE a îndepărtat obstacolele care împiedicau, în trecut, importurile şi exporturile între
statele membre, iar întreprinderile au acum libertatea de a transporta şi de a vinde mărfuri
peste tot în Uniune. ările din UE pot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor doar în
situa ii excep ionale, justificate de ap rarea interesului public, pe motive cum ar fi
protec ia sănătă ii şi siguran ei publice, protec ia mediului sau asigurarea bunăstării
consumatorilor. Restric iile trebuie să fie propor ionale cu riscurile. Libera circula ie a
mărfurilor poate fi de asemenea restric ionată ca măsură de precau ie, atunci când există
informa ii ştiin ifice conform cărora bunurile ar putea reprezenta o amenin are la adresa
oamenilor, animalelor, plantelor sau mediului.
UE a adoptat noi norme menite să înlăture obstacolele care mai stau în calea liberei
circula ii a mărfurilor, prin:
 consolidarea aplicării legisla iei europene în materie de pia ă;
 mai bună legiferare în materie de supravegherea pie ei;
 un cadru comun pentru comercializarea produselor;
 consolidarea credibilită ii marcajului CE;
 asigurarea unui sistem opera ional de recunoaştere reciprocă.
Având în vedere faptul că diferen ele dintre cerin ele de ordin tehnic ale fiecărei ări
pot constitui o piedică în calea comer ului, UE a adoptat măsuri de armonizare pentru
câteva produse, în principal pentru mărfurile cu grad mare de risc, cum ar fi produsele
farmaceutice, vehiculele, jucăriile, produsele chimice, echipamentele electrice şi mecanice şi
aparatura medicală. Produsele fabricate conform acestor norme pot fi comercializate în toate
ările UE.
Începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare asupra armonizării, bazată pe
standardizare. Legisla ia UE (aşa numitele directive de tip "noua abordare") prevede
cerin ele principale pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea fi
comercializate pe teritoriul Uniunii. Transformarea acestor cerin e principale în specifica ii
tehnice este de competen a producătorilor.
Pentru a le veni în ajutor, au fost publicate, până în prezent, circa 20.000 de standarde
europene. Se consideră că produsele care respectă standardele europene respectă şi cerin ele
principale prevăzute de directivele UE. Sistemul este totuşi voluntar, producătorii având
libertatea de a alege alte solu ii tehnice pentru a îndeplini respectivele cerin e.

42
 Standardele armonizate europene sunt elaborate de către Comitetul european pentru
standardizare (CEN), Comitetul european pentru standardizare electrotehnic
(CENELEC) şi Institutul European de Standarde în Telecomunica ii (ETSI), după ce toate
păr ile interesate (reprezentan i ai sectorului industrial, autorită i publice, consumatori,
organiza ii de protec ia mediului, uniuni sindicale) au ajuns la un consens.
Standardizarea reprezintă un instrument strategic pentru promovarea inovării şi
competitivită ii. Obiectivul UE este de a se asigura că standardele in pasul cu noile
descoperiri şi de a încuraja păr ile implicate (mai ales micile întreprinderi) să participe la
procesul de standardizare.
Prezen a marcajului CE pe un produs arată faptul că acesta se conformează tuturor
cerin elor UE relevante. ările din Uniune nu pot restric iona accesul pe pia ă pentru
produsele care poartă marcajul CE, decât dacă există dovezi că acestea nu respectă normele.
În sectoarele în care nu s-a realizat o armonizare, comer ul se bazează pe principiul
recunoaşterii reciproce (a se vedea Cazul Cassis de Dijon – 1979 şi soluţia Curţii de Justiţie
a CE): produsele fabricate sau comercializate conform legii într-o ară din UE pot fi
comercializate şi în celelalte state, chiar dacă nu corespund în întregime cerin elor tehnice
locale (formă, dimensiuni, greutate, compozi ie, etichetare sau ambalare). Astfel,
întreprinderile îşi pot desfăşura activitatea peste tot în UE, atâta timp cât se conformeaz la
legisla ia din propria ar .
Libertatea de stabilire i libertatea de a presta servicii reprezintă două dintre
principiile europene esen iale care stau la baza pie ei unice a serviciilor. Aceste principii
permit antreprenorilor din UE să înfiin eze o întreprindere în ara în care vor presta servicii
sau să furnizeze servicii transfrontaliere, în alte state membre, fără să stabilească un sediu
secundar în ara respectivă - de exemplu, prin telefon, prin internet sau prin marketing direct.
Având în vedere că întreprinderile se confruntă în continuare cu proceduri administrative
complexe, lungi i nesigure din punct de vedere juridic, atunci când încearcă să acceseze sau
să presteze servicii în alte state membre, UE a adoptat un act legislativ, Directiva privind
serviciile, cu termen de implementare de toate ările UE până la sfâr itul anului 2009.
În această Directivă, UE a introdus o serie de norme în vederea simplificării procedurilor
necesare pentru demararea unei activități de prestări servicii i pentru furnizarea
transfrontalieră de servicii. Directiva consolidează i drepturile beneficiarilor de servicii.
1. În privința înființ rii unei întreprinderi - Fiecare stat membru este obligat să îşi
simplifice procedurile şi formalită ile legate de prestarea de servicii. Acesta trebuie să
înfiin eze puncte de contact unic destinate prestatorilor de servicii, prin care aceştia să

43
 poată ob ine informa ii pertinente şi să poată îndeplini procedurile administrative - de la
distan ă şi cu ajutorul mijloacelor electronice, fără a fi nevoi i să contacteze o serie de
autorită i competente.
De asemenea, statele membre sunt obligate să elimine sistemele de autorizare inutile sau
dispropor ionate, cerin ele cu caracter discriminatoriu pe criterii de na ionalitate sau de
re edin ă i cerin ele extrem de restrictive, cum ar fi testul privind nevoile economice
(prin care li se cere întreprinderilor să efectueze studii de pia ă, pentru a dovedi
autorită ilor că există cerere pentru serviciile lor).
2. În privința prest rii de servicii transfrontaliere - Directiva privind serviciile stabile te
principiul libert ții de a presta servicii, statele membre neputând impune cerin e
na ionale discriminatorii, inutile sau dispropor ionate furnizorilor de servicii provenind
din altă ară - de exemplu ob inerea unei autoriza ii sau instituirea unui anumit tip de
infrastructură.
În situa ii excep ionale, se pot impune anumite cerin e dacă acestea sunt necesare în baza
unuia din următoarele motive: politică publică, securitate publică, protec ia sănătă ii
publice sau protec ia mediului. De asemenea, există anumite derogări generale de la
clauza privind libertatea de a presta servicii, printre care deta area lucrătorilor în
străinătate i recunoa terea calificărilor profesionale.
În cazul unor cerin e administrative care pot fi impuse, întreprinderile vor putea ob ine
informa iile necesare i îndeplini formalită ile prin intermediul unor ghi ee unice.
3. Legat de drepturile beneficiarilor de servicii - Directiva le consolidează acestora
drepturile: astfel, este necesar ca persoanele juridice şi consumatorii să poată utiliza
serviciile furnizorilor stabili i în alte state membre fără a fi nevoi i să ob ină o autoriza ie
prealabilă sau să se confrunte cu cerin e discriminatorii pe criterii de na ionalitate sau
re edin ă. Autorită ile na ionale sunt obligate să ofere informa ii generale i sprijin cu
privire la drepturile consumatorilor i la procedurile privind căile de atac pe care ace tia le
au la dispozi ie.
Directiva privind serviciile se aplică, printre altele, în cazul următoarelor servicii:
 profesii reglementate (de exemplu, consilieri juridici i fiscali, arhitec i, ingineri,
contabili, inspectori);
 servicii în construc ii;
 me te uguri;

44
  servicii pentru întreprinderi (de exemplu, mentenan a birourilor, consultan ă în
management, organizarea de evenimente, recuperarea datoriilor, servicii de
publicitate i recrutare);
 comer ul distributiv, inclusiv comer ul cu amănuntul i en-gros de bunuri i
servicii;
 servicii turistice (de exemplu, serviciile agen iilor de turism);
 servicii recreative (de exemplu, servicii furnizate de centrele sportive i de
parcurile de distrac ii);
 servicii în domeniul instalării i între inerii de echipamente;
 servicii de informare (de exemplu, portaluri de internet, activită ile agen iilor de
tiri, activită i de publicare i programare IT);
 servicii de cazare i alimenta ie (de exemplu, hoteluri, restaurante i servicii de
catering);
 servicii în domeniul formării i educa iei;
 închiriere, inclusiv serviciile de închiriere de autoturisme i leasing;
 servicii imobiliare;
 servicii de certificare i testare;
 servicii de ajutor la domiciliu (de exemplu, servicii de cură enie, bone sau
grădinărit).
Directiva privind serviciile nu se aplică în cazul următoarelor servicii:
 activită ile reglementate întru totul de UE: servicii financiare, comunica ii
electronice i transport;
 servicii de asisten ă medicală, agen ii de ocupare temporară a for ei de muncă,
servicii de securitate privată, servicii audiovizuale, jocuri de noroc, anumite
servicii sociale, serviciile notarilor i executorilor judecătore ti (numi i de
autorită ile publice). În orice eventualitate, normele i reglementările na ionale
legate de aceste servicii excluse trebuie să respecte alte dispozi ii din legisla ia
comunitară - în special libertatea de stabilire i libertatea de a presta servicii, a a
cum prevede Tratatul CE.
Liberalizarea completă a mişcărilor de capital s-a efectuat rapid după adoptarea
directivei din 1988 referitoare la acestea (directiva 88/361/CEE prevedea liberalizarea
completă şi necondi ională a mişcărilor de capital în UE începând cu 1990 – toate derogările
prevăzute fiind în prezent expirate).

45
 Această libertate este strâns legată de liberalizarea serviciilor financiare, de garantarea
unor condi ii de concuren ă loiale şi de protec ia adecvată a depunătorilor şi investitorilor în
întreaga Comunitate. Restric iile care existau, în special cele pentru opera iunile pe termen
scurt, au fost eliminate în iulie 1990. Progrese rapide au fost, de asemenea, realizate în ările
care dispuneau de o perioadă tranzitorie pentru a ajunge la o completă liberalizare; aceasta a
fost realizată la sfârşitul anului 1992 în Irlanda, Spania şi Portugalia şi în mai 1994 în Grecia.
Ultimele obstacole în libera circula ie a capitalurilor au fost suprimate, însă mai sunt posibile
derogări. în mod excep ional, i numai fata de ter e tari, libera circula ie a capitalurilor poate
fi restric ionată pe o perioada de maxim 6 luni, în cazul în care capitalurile dinspre aceste tari
ridica probleme serioase privind func ionarea UEM (art.66 TFUE – ex-art.59 TCE).
Libera circulație a persoanelor este un principiu fundamental garantat de UE. Orice
persoana rezidenta în UE are dreptul de a se deplasa, de a trai, de a studia, de a muncii, de a se
stabili sau de a furniza un serviciu într-un alt Stat membru, fără a suporta o discriminare
legata de na ionalitatea sa.
Una dintre realizările majore ale Uniunii este garantarea faptului că dreptul fiecărui
cetă ean de a trăi şi de a munci oriunde în UE este înso it de accesul la presta ii sociale,
inclusiv la îngrijiri medicale în ara în care se află. UE încurajează mobilitatea lucrătorilor,
care nu numai pentru că le aduce acestora avantaje care in de dezvoltarea personală şi
profesională, ci şi pentru că reprezintă o modalitate de adaptare a competen elor la cererile
pie ei. Pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor, serviciile publice pentru ocuparea for ei de
muncă din toate ările UE publică posturi vacante pe site-ul de internet EURES, ghişeu unic
care reuneşte în prezent peste un milion de astfel de anun uri.
„Acordul Schengen” (semnat la 14 iunie 1985 între Republica Federală Germania,
Fran a, Belgia, Luxemburg şi Olanda) garantează dreptul de a călători liber dintr-o ară în alta.
La 19 iunie 1990 a fost elaborată şi semnată Convenţia de punere în aplicare a Acordului
Schengen prin care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi
crearea unei singure frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spa iul Schengen
se efectuează în conformitate cu normele comune ale statelor membre. De la momentul
semnării i intrării în vigoare a Acordului Schengen numărul de state membre a crescut astfel
ca, în prezent, Spa iul Schengen cuprinde 26 ări (22 de ări membre ale UE, la care se adaugă
Islanda, Norvegia, Elve ia i Liechtenstein). Este evident că libera circula ie în interiorul
Uniunii depinde de existen a unor frontiere externe sigure. În prezent, cetă enii europeni nu
mai sunt nevoi i să prezinte paşapoartele sau căr ile de identitate atunci când călătoresc în altă
ară a UE. Singurele state care fac excepţie sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda (în

46
cazul călătorilor care nu provin din Regatul Unit), Bulgaria, Cipru, România şi Croa ia. Cipru
i Croa ia beneficiază de o derogare temporară de la aderarea la Spa iul Schengen; în prezent
acestea desfă oară activită i de pregătire pentru a se integra în SIS (Sistemul de Informa ii
Schengen). În ceea ce prive te România i Bulgaria acquis-ul Schengen a fost acceptat în
totalitate odată cu pregătirile pentru aderarea la UE. Ambele state au depus Declara ia de
Pregătire pentru evaluarea Schengen. România a îndeplinit în totalitate obliga iile asumate.
Astfel, toate rapoartele de evaluare Schengen ale României au fost aprobate, succesiv, în
cadrul Grupului de lucru ”Evaluare Schengen” de la Bruxelles. Bulgaria a fost re-evaluata în
domeniul ”frontiere terestre” la sfâr itul lunii martie 2011. Actul care va consfin i aderarea
României la Spa iul Schengen este Decizia Consiliului privind aplicarea integrala a
dispozi iilor acquis-ului Schengen în Republica Bulgaria i în Romania.
Eliminarea barierelor comerciale şi libera circula ie sunt avantaje semnificative pentru
persoanele care activează în sectorul comer ului sau călătoresc din motive justificate. Însă
diverşi infractori încearcă să întoarcă sistemul în favoarea lor. Uniunea Europeană a instituit
un sistem de cooperare poli ienească şi judiciară transfrontalieră pentru a putea reac iona la
problema criminalită ii fără frontiere. Europol, Oficiul European de Poli ie, este parte a
acestei reac ii, ca şi Sistemul de Informare Schengen în care serviciile na ionale de poli ie
schimbă informa ii cu privire la infractorii da i în urmărire generală sau suspecta i. În cadrul
proiectului Eurojust, statele membre îi asistă pe procurorii, ofi erii de poli ie şi avoca ii care
colaborează, în cadrul unei echipe centrale, pentru combaterea crimei organizate.
În prezent, la peste 20 de ani de când a fost creata, în Pia a Unica există peste 21 de
milioane de societă i comerciale europene care asigură 175 de milioane de locuri de muncă şi
aprovizionează peste 500 de milioane de consumatori. Pia a unică trebuie să încurajeze
societă ile comerciale să se extindă, să cumpere, să vândă, să creeze, să investească şi să
recruteze personal pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi dincolo de grani ele acesteia,
deoarece Europa este decisă să gândească şi să ac ioneze global.

47
 Piața Unic în constant creștere
In 20 de ani de existenta Piata Unica a crescut:
 De la 345 milioane consumatori în 1992 la peste 500 milioane în 2011 în
cele 27 tari membre UE,
 De la 12 milioane de întreprinderi în 1999 la peste 21 de milioane în 2009.
 In privinta schimburilor intre statele membre UE : de la 800 de miliarde euro
în 1992 la 2800 miliarde euro în 2011 (valoarea mărfurilor schimbate), ceea
ce inseamna o crestere de la 12% din PIB UE în 1992 la 22% din PIB-ul UE
în 2011.
 In privin a schimburilor intre UE i restul lumii: de la 500 miliarde euro în
1992 (adică 8% din PIB-ul UE) la 1500 miliarde euro în 2011 (12% din PIB-
ul UE).
 In 2011, 21 de milioane de locuri de munca depind de exporturile UE. Un
sfert din acestea se găsesc în afara tarii exportatoare, aspect ce se explica
prin faptul ca marii exportatori se bazează pe materiile prime i pe
competentele ce provin din intreaga Europa, datorita Pietei Unice.
 In privinta investitiilor straine directe intre tarile UE: acestea au crescut de la
64 miliarde euro în 1992 la 260 miliarde în 2010 (înainte de încetinirea
cre terii economice, acestea atinsesera chiar valoarea de 730 miliarde euro –
în 2007).
 In 2011, cca. 6 milioane de cetateni europeni (aproape 3% din populatia
activa totala a UE) lucra intr-un stat al UE, altul decat cel de origine.

Evaluarea consecin elor unei Pie e Interne integrate a făcut obiectul a numeroase studii
în care au fost eviden iate atât efectele benefice ale Pie ei Unice, cât i limitele constatate în
func ionarea acesteia. De exemplu, potrivit Comisiei Europene, Pia a Unică a dus la crearea
mai multor milioane de locuri de muncă de la lansarea sa şi până în prezent, generând un
profit de peste 800 de miliarde de euro. În Europa, convorbirile telefonice costă mult mai
pu in decât în urmă cu 10 ani, tarifele la biletele de avion au scăzut semnificativ (cu 40%) şi
au fost inaugurate noi rute, iar persoanele fizice şi juridice îşi pot alege acum furnizorul de
electricitate şi gaz.
Succesele Pie ei Unice nu trebuie să ne împiedice să-i recunoaştem şi neajunsurile. De
exemplu, sectorul serviciilor s-a deschis mai greu decât pie ele pentru bunuri, deşi un nou act
legislativ major a fost adoptat în 2006 (Directiva serviciilor), permi ând întreprinderilor să
furnizeze din ara de origine o serie de servicii transfrontaliere.
Întârzierile au afectat şi serviciile financiare şi transporturile, acolo unde mai există
pie e na ionale separate. Caracterul fragmentat al sistemelor fiscale na ionale a constituit, de
asemenea, un obstacol în calea integrării şi eficien ei pie ei.

48
 Majoritatea serviciilor financiare au fost liberalizate. În consecin ă, consumatorii pot
folosi mai uşor cardurile de credit sau de debit în străinătate şi pot transfera bani într-o altă
ară a Uniunii. Taxele bancare pentru plă ile transfrontaliere au fost, de asemenea, reduse.
UE a decis să îşi deschidă pia a şi serviciilor poştale. Ini iativa are ca scop stimularea
concuren ei, reducerea pre urilor şi îmbunătă irea calită ii serviciilor. Deschiderea totală a
pie ei va crea şi locuri de muncă în cadrul noilor companii poştale şi în sectoarele conexe.
 Pentru o mai bună func ionare a PIU, Comisia Europeană a prezentat pe 27 octombrie
2010, în 2 rapoarte, o serie de solu ii concrete pentru stimularea Pie ei Unice. În Raportul
privind cetă enia UE, Comisia propune 25 de măsuri pentru a simplifica via a cetă enilor
atunci când î i exercită drepturile conferite de UE de a se căsători, cumpăra o casă sau
înmatricula un autovehicul în altă ară a UE. Pentru a stimula cre terea economică,
competitivitatea i progresul social, Actul privind Pia a Unică face apel la ac iuni de
simplificare a vie ii tuturor participan ilor pe pia ă – întreprinderi, consumatori i lucrători
(sunt prezentate 50 de propuneri care să fie puse în aplicare până în 2012 pentru ca Pia a
Unică să func ioneze mai bine )2. În 2011, primul Act privind pia a unică a propus un set
de 50 de măsuri care sunt în prezent în curs de adoptare de Parlamentul European şi
Consiliul UE. În 2012, în Actul privind pia a unică II, Comisia identifică 12 ac iuni-cheie
esen iale pentru dezvoltarea viitoare, care ar stimula creşterea economică, crearea de
locuri de muncă şi coeziunea socială în UE:
Realizarea unor reţele total integrate
1. Transportul feroviar – îmbunătă irea calită ii serviciilor şi a pre urilor pentru
pasageri la nivelul întregii Uniuni Europene.
2. Transportul maritim – crearea unei pie e unice pentru transportul maritim în scopul
simplificării transportului de mărfuri.
3. Transportul aerian – ameliorarea siguran ei, eficien ei şi a performan ei de mediu în
cazul călătoriilor cu avionul.
4. Energie – continuarea integrării pie ei energetice a UE pentru a oferi servicii mai
bune către consumatori şi la pre uri accesibile, promovarea energiei regenerabile şi a
eficien ei energetice şi garantarea securită ii aprovizionării.
Încurajarea circulaţiei cetăţenilor şi a întreprinderilor peste graniţe

2
Informa ii suplimentare legate de Actul privind pia a unică sunt disponibile la adresa:
http://ec.europa.eu/internal_market/smact/index_ro.htm
MEMO/10/525

49
 5. Mobilitatea individuală – sprijin pentru găsirea unui loc de muncă în alte ări din
UE, prin crearea unui instrument electronic de recrutare, plasare şi armonizare a cererii de
for ă de muncă cu oferta de locuri de muncă, utilizabil la nivelul UE.
6. Accesul la fonduri – crearea de noi instrumente de investi ii pentru a-i ajuta pe
cetă eni să investească mai uşor în proiecte pe termen lung.
7. Mediul de afaceri – modernizarea normelor în materie de insolven ă pentru a
simplifica procedurile transfrontaliere şi pentru a ajuta, în final, întreprinderile să
supravie uiască; iar atunci când acest lucru nu este posibil, antreprenorilor li se va acorda o a
doua şansă.
Sprijinirea economiei digitale în Europa
8. Servicii – sprijinirea serviciilor on-line prin eficientizarea plă ilor electronice.
9. Pia a digitală unică – acces pentru cât mai mul i cetă eni şi cât mai multe
întreprinderi la infrastructuri de comunicare de mare viteză .
10. Facturarea electronică – promovarea facturării electronice prin introducerea
obligativită ii acesteia în cazul achizi ionării de produse şi servicii de către autorită ile publice
(achizi ii publice).
Consolidarea antreprenoriatului social, a coeziunii şi a încrederii/nediscriminării
consumatorului
11. Consumatori – ameliorarea siguran ei produselor prin norme mai coerente şi
printr-o mai bună aplicarea a acestora.
12. Coeziunea socială – luarea măsurilor necesare pentru ca to i cetă enii UE să aibă
acces la un cont bancar, garantarea transparen ei comisioanelor bancare şi simplificarea
condi iilor pentru transferarea conturilor de la o bancă la alta.

Aceste 12 măsuri-cheie sunt prezentate în „Actul privind pia a unică II: Împreună
pentru o nouă creştere”3. Comisia şi-a stabilit ca obiectiv să prezinte toate propunerile
legislative esen iale până în primăvara lui 2013 şi, cel târziu până la sfârşitul aceluiaşi an,
toate măsurile care nu intră în sfera legislativă, urmând ca propunerile legislative să fie
analizate de Parlamentul European şi Consiliul UE şi adoptate cu titlu prioritar până în
primăvara lui 2014.

3
http://ec.europa.eu/internal_market/smact/docs/single-market-act2_ro.pdf

50
 Indicatori pentru Piața Unic la 18 ani de existenț

 Comerțul cu bunuri și servicii în cadrul UE: În 2009, comer ul cu

bunuri în cadrul UE reprezenta 37% din PIB (4 320 miliarde EUR), iar cel
cu servicii 10,5% din PIB (1 233 miliarde EUR). (Eurostat)
 Comerțul electronic în cadrul UE: în 2010, 9% din cetă enii europeni au
cumpărat de la furnizori stabili i în alte state membre. (Eurostat)
 Num rul cererilor de obținere a brevetului european depuse și
aprobate: în 2010 (cifre provizorii) – la Oficiul European de Brevete s-au
depus 235 029 de cereri de brevete europene; au fost acordate 58 108 de
brevete europene.( Oficiul European de Brevete)
 Cooperarea transfrontalier a administrațiilor publice din UE
(Sistemul electronic de schimb de informatii - IMI): La sfâr itul lui
2010, în IMI erau înscrise 5 737 de autorită i competente. (Comisia
Europeană)

 Deficitul de transpunere a legislației europene privind piața intern : la

sfâr itul lui 2010, deficitul global de transpunere în UE era de 0,9%;
(Comisia Europeană)

 Num rul de cet țeni ai UE care lucreaz în alt stat membru: 5,8 de
milioane de cetă eni în 2009 - echivalentul a 2,5% din popula ia activă a
UE.(Eurostat)

Pia a Unică nu reprezintă un obiectiv în sine, ci un instrument care deserve te alte

politici. Toate ac iunile publice i private, solu iile găsite în ceea ce prive te provocările legate
de cre tere, coeziune socială i ocuparea locurilor de muncă, securitatea i schimbările
climatice vor avea mai multă putere de a reu i dacă Pia a Unică func ionează corect. Astfel,
relansarea Pie ei Unice se prezintă ca un instrument indispensabil al strategiei UE2020.
Strategia UE 2020 propune 7 ini iative emblematice:
1. O Uniune a inovării;
2. Tineretul în mi care;
3. O agendă digitală pentru Europa;
4. O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor;
5. O politică industrială adaptată erei globalizării;
6. O agendă pentru noi competen e i noi locuri de muncă;
7. Platforma europeană de combatere a sărăciei.
O Pia a Unică modernizată reprezintă fundamentul comun pentru fiecare dintre aceste
edificii; aceasta este pârghia care le va ajuta să genereze cre tere i locuri de muncă, creând o

51
dinamică pentru cre terea inteligentă, durabilă i incluzivă i consolidând astfel sinergiile
dintre diferitele ini iative emblematice.

Strategia Europa 2020

Strategia Europa 2020 lansează o nouă viziune pentru economia Europei în următorul
deceniu, bazată pe o coordonare extinsă a politicilor economice, pentru a genera o creştere
economică şi o ocupare sporită a for ei de muncă care să ajute la relansarea economică şi
financiară a Uniunii. Noua strategie se concentrează asupra următoarelor domenii-cheie:
cunoaştere şi inovare, o economie mai viabilă, un nivel ridicat de ocupare a for ei de muncă şi
incluziune socială. Consiliul European din 25-26 martie 2010 a agreat cadrul general al noii
strategii Europa 2020 precum şi o serie de obiective cuantificabile ale acesteia, iar Consiliul
European din iunie 2010 a adoptat Strategia Europa 2020 pentru creştere economică şi
ocuparea for ei de muncă, confirmând toate obiectivele cuantificabile stabilite la nivel
european.
Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:
1. obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a for ei de muncă de 75% pentru popula ia
cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani;
2. îmbunătă irea condi iilor pentru cercetare şi dezvoltare, în special pentru ca nivelurile
combinate ale investi iilor publice şi private din acest sector să ajungă la 3% din PIB;
3. reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% fa ă de nivelurile din 1990;
creşterea ponderii surselor regenerabile în consumul final de energie până la 20%; şi
urmărirea unei creşteri cu 20% a eficien ei energetice;
4. îmbunătă irea nivelurilor de educa ie, în special prin fixarea obiectivului de reducere
sub 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii; şi creşterea la cel pu in 40% a ratei
popula iei cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educa ie ter iară;
5. promovarea incluziunii sociale, în special prin reducerea cu cel pu in 20 de milioane a
numărului de persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială, până în 2020.
Concluziile Consiliului European din iunie 2010 au subliniat necesitatea finalizării
intelor na ionale, astfel încât acestea să fie reflectate în Programele Na ionale de Reformă
care urmau sa fie prezentate în toamna anului 2010.
De asemenea, cu aceasta ocazie a fost reafirmata importan a identificării şi înlăturării
celor mai importante blocaje macrostructurale în func ionarea Pie ei Interne, ca şi a
obstacolelor – fizice sau legislative - din alte domenii.

52
 Concluziile Consiliului European din iunie 2010 recunosc rolul Politicii Agricole
Comune i Politicii de Coeziune în sus inerea obiectivelor de creştere economică şi ocupare a
for ei de muncă ale noii strategii. În plus, liderii europeni au andosat, la Consiliul European
din iunie 2010, liniile directoare integrate pentru politicile economice ale statelor membre şi
ale Uniunii, precum şi pentru politicile de ocupare a for ei de muncă ale statelor membre.
Actuala criza financiară şi economică si-a pus amprenta în mod evident i asupra Pie ei Unice,
având un puternic impact asupra lucrătorilor şi agen ilor economici europeni. Iată câteva cifre
în acest sens:
 în perioada 2008-2009, economia UE s-a contractat, PIB scăzând cu 700 mld. Euro,
pentru ca în 2010 acesta sa crească cu 500 mld. Euro fata de 2009;
 cca. 5 mil. persoane si-au pierdut locurile de munca intre anii 2008-2010;
 deficitul public a trecut de la 0,9% din PIB-ul UE în 2007 la 6,6% în 2010;
 in 2009 valoarea schimburilor de mărfuri intre tarile UE a scăzut cu 415 mld. Euro (15%)
fata de 2008;
 valoarea exporturilor UE către tarile ter e a înregistrat o scădere cu 160 mld. Euro (12%)
în perioada 2008-2009;
 fluxurile de investi ii străine directe (ISD) între tarile UE au scăzut de la 730 mld. Euro în
2007 la 200 mld. Euro în 2009;
 fluxurile de ISD în afara UE au scăzut de la 560 mld. Euro în 2007 la 140 mld. euro în
2010.
Criza economică i financiară nu a atins însă toate statele membre ale UE în acela i
mod, sco ând la iveală unele slăbiciuni structurale în mai multe ări. Aceasta a pus în eviden ă
necesitatea de a întări coordonarea între politicile economice i de a îmbunătă i func ionarea
Pie ei Unice.
Edificarea Pie ei Unice este un exerci iu permanent i un element central în programul
de măsuri europene destinate ie irii din criza economică actuală. În acest context, după cum
am arătat anterior, Comisia Europeană a adoptat pe 3 octombrie 2012 Actul privind pia a
unică II i a prezentat 12 ac iuni-cheie. Aceste ac iuni se concentrează asupra a patru
catalizatori principali pentru cre tere, crearea de locuri de muncă i dezvoltarea unui climat de
încredere: a) re ele integrate, b) mobilitate transfrontalieră pentru cetă eni i întreprinderi, c)
economia digitală i d) ac iuni care să consolideze coeziunea i să sporească avantajele de
care se bucură consumatorii. Comisia a înaintat toate propunerile legislative principale din
cadrul Actului pentru pia a unică II până în primăvara anului 2013 i pe cele nelegislative

53
până la sfâr itul anului 2013, făcând apel la Parlamentul European i la Consiliu să adopte cu
prioritate aceste propuneri legislative până în primăvara anului 2014.
Toate statele membre s-au angajat să atingă obiectivele Strategiei Europa 2020,
transpunându-le în obiective na ionale şi politici favorabile creşterii economice. Dar pentru a
obţine impactul dorit asupra creşterii este necesar ca eforturile individuale ale tuturor
ţărilor să fie coordonate şi concertate. Prin urmare, Comisia Europeană a creat semestrul
european, ciclu anual de coordonare a politicilor economice. În fiecare an, Comisia
Europeană analizează în detaliu programele statelor membre în materie de reforme economice
şi structurale şi le oferă recomandări pentru următoarele 12-18 luni.
Semestrul european include primele şase luni ale fiecărui an (de aceea i denumirea de
”semestru”) şi reprezintă perioada pe durata căreia are loc coordonarea politicilor bugetare,
macroeconomice şi structurale ale statelor membre, pentru ca acestea să poată ine cont de
recomandările UE în luarea deciziilor cu privire la bugetul na ional şi la alte aspecte de interes
economic.
Etapele principale ale semestrului european sunt următoarele:
În luna ianuarie, Comisia prezintă analiza anuală a creşterii, care stabileşte priorită ile
UE pentru anul următor, în materie de creştere economică şi locuri de muncă.
În luna martie, şefii de stat şi de guvern elaborează orientările UE pentru politicile
na ionale, pe baza analizei anuale a creşterii.
În luna aprilie, statele membre transmit planurile na ionale privind garantarea
finan elor publice sănătoase (programele de stabilitate/convergen ă), precum şi programele de
reformă şi măsurile pe care inten ionează să le ia pentru a promova creşterea inteligentă,
durabilă şi favorabilă incluziunii (programele na ionale de reformă).
În luna iunie, Comisia evaluează aceste programe şi, dacă este cazul, formulează
recomandări specifice pentru fiecare ară. Consiliul UE discută aceste recomandări, iar
Consiliul European le aprobă.
La sfâr itul lui iunie sau la începutul lunii iulie, Consiliul adoptă oficial recomandările
adresate fiecărei ări.

54
55
 Dacă recomandările nu sunt urmate în termenul indicat, UE le poate adresa statelor
membre avertismente politice. În cazul în care se înregistrează dezechilibre macroeconomice
sau bugetare excesive, se pot aplica stimulente şi sanc iuni.

3.3. Uniunea Economic şi Monetar

Procesul de integrare economică i monetară în UE este paralel cu istoria Uniunii
însăşi: în 1957, cu ocazia creării CEE, statele membre i-au concentrat eforturile asupra
construirii unei pie e comune; de-a lungul timpului însă, a apărut necesară pentru dezvoltarea
economică i prosperitatea pie ei interne o mai strânsă cooperare în domeniul economic i
monetar. Decizia de a forma o Uniune Economic şi Monetar a fost luată de Consiliul
European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind apoi prev zut în Tratatul
privind Uniunea European (Tratatul de la Maastricht).
Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea UEM între toate sau o parte din
statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.
Prima etap a debutat la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat, conform calendarului prevăzut,
la 31 decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertă ii totale de mişcare a capitalului între
cele 12 state şi a fost înso ită de planuri de ajustare structurală pentru reducerea
dezechilibrelor şi ob inerea unei convergen e a evolu iilor şi structurilor macroeconomice
na ionale, în ările cu importante dezechilibre economice.
UE a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La această dată
a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un
dispozitiv de tranzi ie către viitoarea Bancă Centrală Europeană. Înlocuind Comitetul
Guvernatorilor Băncii centrale şi preluând activită ile Fondului European de Cooperare
Monetară (F.E.C.O.M.), institutul avea ca principale sarcini întărirea coordonării politicilor
monetare na ionale, supravegherea func ionării Sistemului Monetar European şi pregătirea
instrumentelor viitoarei politici monetare unice. De asemenea, intrarea în etapa a II-a a UEM
însemna interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la institu iile financiare şi al
finan ării monetare a deficitelor publice, precum şi o convergenţă mai mare a economiilor
ţărilor membre.
Trecerea la etapa a III-a care implică utilizarea unei monede unice şi crearea unei
Bănci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru ările considerate apte de către Consiliul
European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.

56
 Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută
numai de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi
durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergen a real şi convergen a
nominal .
Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de via ă în materie de venit şi
productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferen elor structurale care influen ează
competitivitatea ării.
Convergenţa nominală priveşte evolu ia variabilelor de costuri şi pre uri şi a
determinan ilor lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria
publică). Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht vizează convergenţa nominală a
ţărilor UE, această convergenţă urmând a fi apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul
European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Condiţiile de convergenţă (art. 109J)
necesare pentru înfăptuirea UEM sunt următoarele:
- "realizarea unui grad ridicat de stabilitate a pre urilor", eviden iat printr-o diferen ă
de infla ie anuală care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media a trei
state comunitare care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a
pre urilor;
- situa ia finan elor publice va trebui să fie sub control conform următoarelor două
criterii: "un deficit bugetar ne-excesiv", adică mai mic de 3% din PIB;"o datorie
public ce poate fi sus inută", adică mai mică de 60% din PIB;
- "respectarea marjelor normale de fluctua ie prevăzute prin mecanismul
cursurilor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel
pu in 2 ani, fără devalorizarea monedei fa ă de cea a altui stat membru";
- "caracterul durabil al convergen ei atinse de statul membru, care se reflectă în
nivelurile ratelor de dobând pe termen lung", care nu vor trebui să le
depăşească cu mai mult de 2% pe cele înregistrate în trei state comunitare cu cele
mai bune rezultate în privin a stabilită ii pre urilor.
Rapoartele de convergen ă verifică dacă statele membre îndeplinesc condi iile
necesare pentru a adopta moneda unică. Conform Tratatului CE, Comisia şi Banca Centrală
Europeană trebuie să prezinte Consiliului aceste rapoarte cel pu in o dată la doi ani sau la
cererea unui stat membru care ar dori să adere la zona euro. Condi iile pe care statele membre
trebuie să le îndeplinească şi care sunt evaluate în rapoartele de convergen ă sunt următoarele:
 criteriile de convergenţă economică (stabilitatea pre urilor, finan e publice sănătoase,
stabilitatea cursului de schimb şi convergen a ratelor dobânzilor pe termen lung) - au

57
 rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru
adoptarea monedei unice şi că se poate integra cu uşurin ă în regimul monetar al zonei
euro.;
 convergenţa juridică - cere ca legisla ia na ională, în special cea referitoare la banca
centrală na ională şi la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispozi iile tratatului;
astfel, se are în vedere compatibilitatea legisla iei na ionale cu acquis-ul comunitar
(legisla ia în vigoare a UE) în ceea ce priveşte banca centrală na ională, în special
independen a sa şi cea a membrilor organelor sale de decizie, obiectivele sale şi
integrarea în Sistemul European al Băncilor Centrale.
Rapoartele de convergen ă există din 1996. Rapoartele din 1998 ale Comisiei şi
Institutului Monetar European (predecesorul Băncii Centrale Europene) au servit drept
bază pentru decizia Consiliului cu privire la introducerea monedei euro în primele unsprezece
state membre. Conform prevederilor protocoalelor (n°12 şi n°11) anexă la Tratatul de la
Maastricht, Danemarca şi Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a
treia fază a UEM în 1999.
Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea în mod
oficial a monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: ările calificate
pentru faza a treia a UEM, parită ile bilaterale între monedele care vor face parte din UEM şi
alcătuirea directoriului Băncii Centrale Europene. ările desemnate să formeze Uniunea
Monetară la 1 ianuarie 1999 au fost: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Fran a,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia. Patru ări nu au participat la lansarea
monedei unice; trei dintre acestea: Marea Britanie, Suedia şi Danemarca au ales, cel pu in
într-o primă perioadă, să rămână în afară; Grecia nu a reuşit să satisfacă criteriile de
convergen ă de la Maastricht şi şi-a fixat anul 2001 ca dată pentru a se alătura zonei euro.
Zona euro cuprinde acele state membre UE care au adoptat moneda unică. Zona euro nu este
însă statică – conform tratatului, toate statele membre UE trebuie să adere la zona euro
imediat ce îndeplinesc condi iile necesare, cu excep ia Danemarcei şi a Regatului Unit, care
au negociat o „clauză de neparticipare” care le permite să rămână în afara zonei euro.
În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11
state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede na ionale – precum marca germană şi
francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de
opera iuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în
timp ce vechile monede continuau să fie folosite pentru efectuarea de plă i în numerar.
Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede.

58
 După momentul lansării monedei unice la 1 ianuarie 1999, extinderea Zonei euro a
inclus până în prezent (2018) următoarele date la care încă 8 state ale UE au adoptat euro:
2001 GRECIA
2007 SLOVENIA
2008 CIPRU, MALTA
2009 SLOVACIA
2011 ESTONIA
2014 LETONIA
2015 LITUANIA
Unele state care nu fac parte din zona euro sunt deja membre ale Mecanismului de
schimb valutar (ERM II). ERM II este un sistem menit să contribuie la evitarea fluctua iilor
excesive ale ratelor de schimb dintre monedele participante şi moneda euro, care ar putea
perturba stabilitatea economică a pie ei unice. Participarea la acest mecanism este voluntară,
ea reprezintă însă unul din criteriile de convergen ă – ările candidate la zona euro trebuie să
participe la ERM II, fără tensiuni majore, cu cel pu in doi ani înainte de a îndeplini criteriile
necesare pentru adoptarea monedei unice.
Moneda unică este un element pozitiv din punct de vedere economic şi politic,
prezentând o serie de avantaje: costurile de schimb valutar în cazul călătoriilor sau al
tranzac iilor comerciale efectuate în zona euro au dispărut; în cele mai multe cazuri, costurile
asociate plă ilor transfrontaliere au dispărut sau au scăzut dramatic; consumatorii şi
întreprinderile pot compara mai uşor pre urile, ceea ce stimulează concuren a.
Cadrul în care este administrat euro face din moneda europeană o monedă stabilă, cu
un nivel scăzut al infla iei şi cu rate ale dobânzilor reduse, contribuind la soliditatea finan elor
publice. De asemenea, moneda unică este un complement logic al pie ei unice, a cărei
eficien ă creşte. Folosirea unei monede unice pune în mişcare mecanismele economiei
europene, facilitează comer ul interna ional şi consolidează pozi ia UE pe scena
interna ională. Dimensiunea şi for a zonei euro oferă o mai bună protec ie împotriva şocurilor
economice externe, precum creşterile neprevăzute ale pre ului petrolului sau turbulen ele de
pe pia a valutară.

59
 Sursa: www.europa.eu

În acelaşi timp, trebuie să men ionăm că moneda euro reprezintă pentru cetă enii
Uniunii un simbol tangibil al identită ii lor europene, de care se pot sim i din ce în ce mai
mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre
actuale şi viitoare.
Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunită i în cadrul economiei mondiale.
Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ările ter e,
promovând, astfel, comer ul şi investi iile. Pruden a în gestionarea sa economică, face din
euro o monedă de rezervă atractivă pentru ările ter e şi asigură zonei euro o pozi ie mai
puternică în cadrul economiei mondiale.
Dar, moneda unică are şi un cost: acesta constă în special în pierderea independenţei
în fixarea ratelor de dobândă.
Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică . Acestea se
realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor
tratatului şi ale Pactului de stabilitate şi creştere (PSC), un element vital pentru buna
func ionare a Uniunii economice şi monetare (UEM).

60
 PSC este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale na ionale în
cadrul UEM, fiind creat pentru a veghea la stabilitatea finan elor publice, o cerin ă importantă
pentru UEM. Pactul de stabilitate şi creştere cuprinde o component preventiv şi o
component corectiv :
 Componenta preventiv - include două instrumente politice care pot fi folosite
pentru a se evita apari ia unor deficite „excesive”. Conform dispozi iilor componentei
preventive, statele membre din zona euro elaborează anual programe de stabilitate, iar
statele membre care nu fac parte din zona euro elaborează programe de convergen ă pe
care le prezintă Comisiei şi Consiliului, de obicei până la data de 1 decembrie. Scopul
este acela de a asigura o disciplină bugetară mai riguroasă prin supravegherea şi
coordonarea politicilor bugetare în interiorul zonei euro şi în UE în general. Aceste
programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre
ele; la propunerea Comisiei, Consiliul poate declanşa o procedură de avertizare
timpurie pentru a preveni apari ia unui deficit excesiv.
 Componenta corectiv - reglementează procedura privind deficitul excesiv (PDE).
Aceasta se declanşează în momentul în care deficitul bugetar depăşeşte pragul de 3%
din PIB prevăzut de tratat. Procedura PDE nu va fi lansată dacă se consideră că
deficitul public excesiv, care depăşeşte pragul de 3% din PIB, este o situa ie temporară
şi excep ională şi dacă deficitul se men ine aproape de valoarea pragului. Dacă însă, se
ajunge la concluzia că deficitul este excesiv în sensul tratatului, Consiliul emite
recomandări către statele membre implicate pentru corectarea deficitului excesiv şi
stabileşte un termen pentru aceasta. Nerespectarea recomandărilor conduce la
declanşarea următoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea sanc ionării
statelor membre din zona euro.
În vederea consolidării Pactului de Stabilitate i de Cre tere, în martie 2011, efii de
stat sau de guvern ai tarilor din zona euro i ai altor 6 tari non-euro de atunci (Bulgaria,
Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia, România) au semnat a a-numitul Pact Euro Plus, un
nou reper în arhitectura guvernantei europene. Pactul Euro Plus va consolida în continuare
pilonul economic al UEM i va realiza o nouă calitate a coordonării politicii economice,
având ca obiectiv îmbunătă irea competitivită ii i ducând prin urmare la un grad mai ridicat
de convergen ă. Acest Pact rămâne deschis pentru aderarea altor state membre. Pactul Euro
Plus stabileşte o limită de 0,5 la sută din PIB a deficitului bugetar structural şi un nivel al
datoriei publice sub 60% din PIB, pentru a fi evitate riscurile privind sustenabilitatea pe
termen lung a finan elor publice. Deficitul bugetar maxim ciclic, inclusiv cel structural,

61
prevăzut de Pact, se va încadra în limita maximă de 3% din PIB. Potrivit documentului, dacă
se înregistrează abateri fa ă de aceste nivele, se va declanşa automat un mecanism de corec ie,
ce trebuie introdus în legisla ia na ională a fiecărei ări semnatare ca ”regulă de aur” privind
limitarea deficitului structural.
Ca răspuns la actuala criza economica i financiara, în mai 2010, a fost introdus un
pachet de măsuri de stabilizare la nivel european, prin care s-a oferit asisten ă financiară
statelor membre aflate în dificultate, men inându-se, astfel, stabilitatea financiară a UE în
contextul puternicelor tensiuni la care sunt supuse pie ele datoriei publice din zona euro.
Măsurile de siguran ă au constat în Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF)
şi în Fondul european de stabilitate financiară (FESF). Alături de contribu iile provenind
de la Fondul Monetar Interna ional (FMI), ele au alcătuit un pachet de stabilitate financiară în
valoare de 500 de miliarde de euro.
Deoarece aceste două mecanisme de protec ie au fost instituite ca măsuri temporare, în
toamna anului 2012 (8 octombrie 2012) ările din zona euro au creat un nou mecanism
financiar, de data aceasta permanent – Mecanismul european de stabilitate (MES). Acesta
constituie, în prezent, piatra de temelie a sistemului european de protec ie i face parte dintr-o
strategie generală menită să asigure stabilitatea financiară în zona euro. În prezent, capacitatea
sa de creditare este de 500 de miliarde de euro. ărilor care au ratificat tratatul privind
stabilitatea, coordonarea i guvernan a li se acordă asisten ă financiară condi ionată. Astfel,
MES vine în completarea unei supravegheri consolidate, oferind asisten ă financiară în
anumite condi ii acelor ări din zona euro care au nevoie de ea. Aceste sisteme de protec ie nu
numai că au rezolvat problemele imediate cu care s-au confruntat unele ări în privin a
rambursării datoriilor lor, dar au contribuit i la cre terea încrederii pie elor financiare i la
asigurarea stabilită ii financiare a zonei euro, în ansamblul ei.
UE oferă sprijin i ărilor din afara zonei euro, atunci când acestea întâmpină
dificultă i majore sau nu pot ob ine finan are de pe pie ele interna ionale. ările care apelează
la instrumentul UE de asisten ă pentru balan a de plă i, în valoare de 50 de miliarde de euro,
trebuie, de asemenea, să se angajeze să aplice reforme prin care să- i solu ioneze problemele
economice.
Pentru a evita colapsul complet al sistemului bancar, guvernele europene au sărit în
ajutorul băncilor lor, acordându-le de urgen ă ajutoare la un nivel fără precedent. 1,6 trilioane
de euro, adică echivalentul a 13 % din PIB-ul anual al UE, s-au distribuit între 2008 şi 2011.

62
 UE a lansat şi un program de redresare la nivel european, pentru a salva locurile de
muncă şi protec ia socială şi pentru a sprijini investi iile. S-a evitat astfel panica bancară şi
economiile europenilor au fost protejate.
Euro şi-a men inut în mare parte valoarea şi a protejat cu succes ările din zona euro de
cele mai grave efecte ale crizei economice, oferind companiilor din UE un teren de activitate
stabil pentru comer interna ional şi investi ii. Însă efortul necesar a fost uriaş, cea mai mare
parte a banilor provenind din împrumuturi.
Criza economică şi financiară a demonstrat că sistemul bancar european este
vulnerabil. O problemă apărută la o bancă poate contamina rapid alte institu ii financiare,
afectând deponen ii, investi iile şi economia în general. Prin urmare, UE şi statele membre au
luat măsuri care vizează consolidarea mecanismelor de supraveghere a sectorului
financiar. Reformele adoptate au condus, printre altele, la instituirea, în 2011, a trei
organisme europene de supraveghere:
 Autoritatea Bancar European (ABE) răspunde de monitorizarea băncilor, inclusiv
de supravegherea recapitalizării băncilor.
 Autoritatea European pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA) răspunde de
supravegherea pie elor de capital i supraveghează în mod direct agen iile de rating de
credit i registrele de tranzac ii.
 Autoritatea European de Asigur ri și Pensii Ocupaționale (EIOPA) răspunde de
monitorizarea sectorului asigurărilor.
Rolul acestora este de a contribui la coordonarea activită ii autorită ilor de
reglementare din statele membre şi de a garanta buna aplicare a cerin elor UE. Supravegherea
financiară europeană a fost intensificată, urmărind ca băncile să fie optim capitalizate, să
ac ioneze responsabil şi să poată credita companiile şi cetă enii.
Sunt primii paşi către o uniune bancară, prin care se protejează depozitele cetă enilor
şi se evită ca eşecul băncilor să-i afecteze pe contribuabili. Uniunea bancară vine în mod
natural în completarea uniunii economice i monetare. Aceasta permite remedierea punctelor
slabe eviden iate de criză.
În curând, toate băncile din ările care utilizează moneda euro vor raporta unei
autorită i comune de supraveghere, i anume Băncii Centrale Europene. Mai mult, deciziile
privind băncile în dificultate majoră vor fi luate la nivel central, respectând norme concepute
pentru a minimiza costul suportat de contribuabili. Conturile de economii vor fi protejate mai
bine.

63
 Aceste măsuri, alături de alte aproape 30 de ac iuni, sunt modalitatea prin care UE
încearcă să construiască un sector financiar mai eficient, bazat pe bănci mai rezistente i mai
puternice i pe reglementări i activită i de supraveghere mai solide.
În calitate de autoritate independentă în materie de politică monetară, Banca Centrală
Europeană (BCE) a avut un rol important în limitarea efectelor crizei, aplicând politici
inovatoare. Decizia sa de a acorda băncilor împrumuturile de care aveau nevoie cu o dobândă
mică, pe termen de până la trei ani, a calmat pie ele, deoarece a oferit garan ia că băncile
respective î i pot acoperi nevoile pe termen scurt.
La un moment dat, pie ele deveniseră atât de disfunc ionale încât solicitau dobânzi
nejustificat de mari pentru împrumuturile acordate guvernelor. De aceea, BCE a formulat
programul de tranzac ii monetare definitive (TMD), angajându-se să cumpere, la pre uri
rezonabile, obliga iunile guvernamentale ale ărilor aflate în dificultate, cu condi ia ca
guvernele în cauză să se angajeze să aplice un program de reforme economice, în colaborare
cu fondul de asisten ă al zonei euro, Mecanismul european de stabilitate.
De i nicio ară nu a solicitat utilizarea programului TMD, simpla sa existen ă a calmat
pie ele financiare.

3.4. Bibliografia capitolului 3

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente i etape ale construc iei
europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Drăgan G. (2005), ”UE între federalism şi multilateralism. Politici comune ale UE”,
Bucureşti, Editura ASE;
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,
Bucure ti;
Sută N. (coord.) (1999), "Comer interna ional şi politici comerciale contemporane", vol.I,
Editura Independen a Economică, Brăila, p.154-157; 166-168.
www.europa.eu
www.mai.gov.ro

64
 4.Politici comune ale UE
4.1. Politica comercial
Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, de inând 20% din
volumul total de importuri şi exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb între statele
membre a stat la baza creării uniunii vamale, în urmă cu cu aproape 50 de ani. Eliminarea
barierelor comerciale în cadrul UE a contribuit semnificativ la prosperitatea sa şi la
reafirmarea angajamentului său fa ă de liberalizarea comer ului mondial. Prin urmare, i în
prezent, Uniunea conduce eforturile depuse în direc ia liberalizării comer ului mondial, în
folosul reciproc al na iunilor bogate şi al celor sărace.
Conform art.207 TFUE (ex-art.133 TCE), ”politica comercială comună se întemeiază
pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de
acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele
comerciale ale proprietă ii intelectuale, investi iile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protec ie comercială, printre care şi
cele care se adoptă în caz de dumping şi de subven ii. Politica comercială comună se
desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor ac iunii externe a Uniunii”. În domeniul
politicii comerciale comune i în cel al uniunii vamale competenta UE este exclusiva (art.3
TFUE).
Pentru o mai buna în elegere a importan ei politicii comerciale a UE, în continuare
sunt prezentate, destul de succint, aspectele teoretice definitorii ale politicii comerciale şi ale
instrumentelor de politică comercială.
Politica comercial , în sens larg, cuprinde ansamblul reglementărilor adoptate de
către un stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în
scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei
na ionale de concuren a străină.
Func ii principale ale politicii comerciale:
a) de promovare a rela iilor economice externe (impulsionarea exporturilor);
b) de protejare a economiei na ionale de concuren a străină (reglementarea şi controlul
importurilor);
c) de realizarea a unui echilibru dinamic în balan a comercială şi de plă i şi de sporire a
rezervei valutare a statului.
Instrumente şi m suri de politic comercial :

65
 a) de natură tarifară (vamală)
b) de natură netarifară;
c) de natură promo ională (de promovare şi de stimulare).

Instrumente de politic comercial de natur tarifar

Politica vamal - se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care
vizează intrarea sau ieşirea în/din ară a mărfurilor şi care implică:
 controlul mărfurilor, al documentelor înso itoare şi al mijloacelor de transport cu ocazia
trecerii frontierei vamale;
 îndeplinirea formalită ilor vamale;
 plata taxelor vamale sau impunerea vamală  3 func ii principale:
1) fiscală = taxele vamale sunt o sursă de venit la bugetul statului
2) protec ionistă = taxele vamale percepute la import ridică pre ul mărfii importate
reducându-i for a concuren ială în raport cu produsul indigen
3) de negociere = statele pot negocia într-un cadru bi sau multilateral concesii vamale
care pot stimula schimburile comerciale.
Instrumente de politic vamal :
 legile, codurile şi regulamentele vamale - sunt elemente de natură legislativă care
diferen iază modul de aplicare a politicilor vamale între statele lumii;
 tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de produse.
 taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor atunci când
acestea trec grani ele vamale ale ării respective.
Tipologia taxelor vamale:
1. după scopul impunerii (sau după nivelul impunerii):
 taxe vamale cu caracter fiscal
 taxe vamale cu caracter protec ionist
2. după obiectul impunerii (felul opera iei de comer exterior):
 taxe vamale de import
 taxe vamale de export
 taxe vamale de tranzit
3. după modul de percepere (de aşezare):
 taxe vamale ad-valorem

66
  taxe vamale specifice
 taxe vamale mixte
4. după modul de stabilire (fixare de către stat):
 taxe vamale autonome (generale)
 taxe vamale conven ionale (contractuale)
 taxe vamale preferen iale (de favoare)
 taxe vamale de retorsiune (răspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.
Protec ia nominal şi protec ia efectiv
1. Protec ia nominal
 vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale;
 este exprimată de taxele vamale înscrise în tariful vamal oficial;
 ca regulă generală, este direct propor ională cu gradul de prelucrare al mărfurilor
importate
2. Protec ia efectiv
 vizează valoarea nou creată şi încorporată în produsul importat;

T f xV f  Tm xVm
Te  x100
V f  Vm

 factorii ce influen ează rata protec iei efective sunt: nivelul taxei vamale la
produsul finit şi la materia primă; dispersia tarifară (= diferen a dintre nivelul
taxelor vamale pe grupe de produse în func ie de gradul lor de prelucrare); gradul
de prelucrare al produsului.
Teritoriul vamal - reprezintă acel spa iu geografic în interiorul căruia este în vigoare
un anumit regim vamal, o anumită legisla ie vamală. Există situa ii în care grani ele statului 
de grani ele vamale:
A. Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamală) se poate realiza prin:
 uniune vamală  teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante;
 zona de liber schimb .
B. Restrângerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamală) - presupune exceptarea
de la regimul vamal în vigoare a unei por iuni dintr-un stat na ional (denumită generic
zonă liberă) în care nu se percep taxe vamale de import.

67
 Mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale
până la precizarea ulterioară a destina iei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.
În aceste zone mărfurile pot suferi anumite opera iuni de prelucrare, transformare,
recondi ionare, selectare, măsurare/por ionare, (re)ambalare etc., în urma cărora pot fi:
- orientate spre pia a internă (în teritoriul vamal), fiind în acest caz supuse
impunerii vamale;
- ieşi din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state,
rămânând scutite de plata taxelor vamale de import;
- introduse în procesul productiv în zona liberă unde au fost depozitate
temporar, caz în care rămân scutite de plata taxelor vamale de import.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate (sau
mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de
import, dar cu plata taxelor de antrepozitare. Tipuri de antrepozite :
a) antrepozite reale = construc ii special amenajate în vederea depozitării şi
păstrării în condi ii corespunzătoare (temperatură, umiditate) a mărfurilor
pentru o perioadă limitată de timp (în general, max. 2 ani); sunt administrate de
birouri vamale care urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor în/din
aceste antrepozite.
b) antrepozite nominale (fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc
absolut toate condi iile pentru păstrarea produselor respective  nu pot fi
păstrate decât produse care se deteriorează mai greu  taxele de antrepozitare
sunt mai mici decât la cele pentru antrepozitele reale.

Instrumentele de politic comercial de natur netarifar

Barierele netarifare reprezintă un ansamblu de măsuri şi reglementări de politică
comercială (de natură publică şi uneori chiar privată) care împiedică, limitează sau
deformează fluxurile interna ionale de bunuri şi servicii şi care au ca principale scopuri
protejarea pie ei interne de concuren a externă şi redefinirea dinamică a echilibrelor balan ei
comerciale şi de plă i. Principale grupe de bariere netarifare:
I. Bariere netarifare care implic o limitare cantitativ direct a importurilor
(restric ii cantitative la import)
II. Bariere netarifare care implic o limitare indirect a importurilor prin
mecanismul pre urilor

68
III. Bariere care decurg din formalit ile vamale şi administrative la import
IV. Bariere care decurg din participarea statului la activit ile comerciale
V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi
celor indigene (obstacole tehnice)

I. Bariere netarifare care implic o limitare cantitativ direct a importurilor

(restric ii cantitative la import)
Forme:
a) Interdic iile (prohibirile) la import = reglementări adoptate de stat care interzic total sau
par ial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe de
produse; se pun în practică prin refuzul autorită ilor abilitate de a elibera licen e de import
pentru produsele respective.
Motive:
- economice (asigurarea unei protec ii sporite a unor produse, ramuri etc. în raport cu
concuren a externă; echilibrarea balan ei comerciale şi de plă i);
- politice (discriminare comercială);
- altele (asigurarea stării de sănătate şi de securitate a popula iei, protec ia fitosanitară,
protejarea mediului ambiant etc.)
UE  interdic ii selective şi temporare la importul de produse agricole din ările ter e
b) Contingentele de import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul
anumitor produse/grupe de produse pe o perioadă determinată de timp (de regulă 1 an);
- pot fi:
 globale = se stabilesc de către stat în mod independent fără să existe o reparti ie pe
ări de provenien ă
 bilaterale = se negociază cu ările de provenien ă şi sunt înscrise în listele anexă la
acordurile/protocoalele comerciale încheiate cu acestea
- Contingente tarifare = plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt
permise beneficiind de un tratament vamal mai favorabil  în aranjamentele comerciale
preferen iale (sistemul "tariff-quota")
c) Licen ele de import = autoriza ii pe care autorită ile publice abilitate le acordă firmelor
importatoare pentru un produs/grupă de produse pe o perioadă rezonabilă de timp, în func ie
de natura produsului şi de distan a geografică fa ă de ara de provenien ă.
Tipuri de licen e :

69
- automate = pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptată
într-un termen prestabilit; scop = statistic;
- neautomate = licen e pentru administrarea restric iilor cantitative la import = licen e
discre ionare; se acordă selectiv, în func ie de produs, de ara de origine etc.; scop =
contro riguros privind respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale)
şi individuale (bilaterale).
d) Limit rile "voluntare" la export (autolimit ri la export) = în elegeri oficiale sau
neoficiale care intervin între anumite state sau între autorită i publice din ările importatoare şi
firme sau grupuri de firme exportatoare, prin care ara exportatoare, la cererea (sau sub
presiunea) ării ( ărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui
produs/grupă de produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp.
Pot fi bilaterale sau multilaterale în func ie de numărul ărilor participante la astfel de
în elegeri.
Pentru ca măsura să aibă rezultate condi ia este ca ara ( ările) importatoare să fie pie e
însemnate de desfacere pentru ara ( ările) exportatoare la produsul pt. care se cere
restrângerea "voluntară" a exportului.
e) Acordurile privind comercializarea ordonat a produselor = în elegeri bi sau
multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a
comer ului interna ional cu anumite produse/grupe de produse. Presupun: autolimitări la
export, prevederi referitoare la limitele de pre şi la clauza de salvgardare ("safeguards"), de
care pot face uz ările importatoare când interesele lor comerciale sunt lezate.
Ex: Aranjamentul privind comer ul interna ional cu produse textile - "Aranjamentul
Multifibre" ( din 1973; prelungit de mai multe ori, ultima edi ie expirând în timpul derulării
Rundei Uruguay, când s-a convenit ca, până în 2005, comer ul cu textile să fie reintegrat sub
inciden a regulilor şi disciplinei conduitei comerciale multilaterale) - a scos de sub inciden a
regulilor general aplicabile ale GATT/OMC comer ul interna ional cu produse textile.

II. Bariere netarifare care implic o limitare indirect a importurilor prin

mecanismul pre urilor
a) Prelev rile variabile la import (taxele de prelevare) = s-au practicat în cadrul
mecanismului PAC şi vizau importurile de produse agricole din ările ter e care erau sub
inciden a acestei politici; = taxe vamale suplimentare, percepute peste taxele vamale
obişnuite prevăzute la importul produselor respective (în tariful vamal comun fa ă de
ter i), ce se calculează ca diferen ă între pre ul prag şi pre ul de import (CIF). Pre ul prag

70
 este pre ul minim la care produsele importate pot să intre pe pia a comunitară (el se
deduce din pre ul indicativ prin scăderea cheltuielilor de transport pe parcurs intern
comunitar). Astfel, dacă o marfă se prezintă la frontieră la un pre de import (CIF) inferior
pre ului prag, protec ia la frontieră este asigurată prin această prelevare variabilă.
b) Pre urile minime şi maxime la import : pre urile minime de import se stabilesc la
niveluri foarte apropiate de pre urile interne cu ridicata (urcând pre urile la import) şi sunt
utilizate atunci când produsele indigene au costuri de produc ie mult mai ridicate decât ale
concuren ilor sau când pe pia a interna ională pre urile la anumite produse scad şi
produsele respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export  se
limitează importurile şi se protejează ramura industrială/agricolă vizată; nerespectarea lor
 anularea licen elor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping; pre urile
maxime de import = se utilizează atunci când unele firme, care dispun de un semnificativ
avantaj competitiv (îndeosebi tehnologic) şi pe fondul lipsei de concuren ă, încearcă o
ridicarea artificială a pre urilor la anumite produse pe care le exportă; ca răspuns
autorită ile din ările importatoare stabilesc pre uri maxime de import la produsele
respective la un nivel care să nu depăşească pre urile produselor substituibile indigene sau
să le depăşească cu un anumit procent (2-6%); astfel de pre uri pot fi folosite pt. a
contracara practicile intra-corporative ce urmăresc transferul profiturilor în străinătate pt. a
evita impozitarea lor sau obliga ia de fi reinvestite; efectul acestor pre uri este de limitare
a importului şi reducere a pre urilor de export la produsele respective; ca regulă generală
pot recurge la stabilirea de pre uri maxime de import acele ări care au un rol însemnat ca
importatori pe pia a mondială la produsele respective.
c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajust rile fiscale la frontier ):
ajustările fiscale la frontieră = regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite
de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele
indigene  negocierea de conven ii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea
mărfurilor de import poate avea loc prin stabilirea discre ionară a bazei de impunere şi a
ordinei perceperii taxelor: pt. produsele indigene impozitele se percep la pre urile cu
ridicata; pt. produsele de import, ele se calculează la pre ul CIF majorat cu TV şi cu alte
taxe percepute cu ocazia importului  creşterea pre ului produsului importat peste nivelul
produsului indigen. Forme ale ajustărilor fiscale la frontieră : TVA, taxa în cascadă, taxa
de acciză, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe statistice, taxe sanitare, taxe
consulare etc.

71
d) Taxele de retorsiune (antidumping şi compensatorii) - GATT  2 coduri de conduită
adoptate la Runda Tokio şi revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping şi Acordul
privind subven iile la export şi taxele compensatorii) – gestionate în prezent de OMC :
pentru ca măsurile de răspuns fa ă de politicile comerciale neloiale să fie instituite, potrivit
acestor coduri, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă dovada că
aceste politici au cauzat ării importatoare un prejudiciu grav. În perioada cât durează
această anchetă sunt sistate practic rela iile comerciale cu firmele acuzate de astfel de
politici neloiale (în aceasta constă natura netarifară a acestor măsuri).
e) Depunerile (depozitele) prealabile în valut la import  au proliferat la sfârşitul
deceniului şapte şi începutul deceniului opt când o serie de ări dezvoltate erau confruntate
cu dezechilibre cronicizate în balan ele comerciale şi de plă i; sunt reglementări potrivit
cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ărilor
lor o anumită cotă-parte (până la 50%) în valută din valoarea probabilă a viitorului import,
cu un anumit interval de timp predeterminat (poate ajunge şi la 6 luni) de autorită ile
monetare de resort; acest depozite nu sunt, de regulă, purtătoare de dobânzi sau sunt
constituite la dobânzile curente  importatorul, dacă nu va renun a la import, va căuta să
recupereze pierderea înregistrată: fie prin ridicarea pre ului la produsul importat, fie prin
solicitarea unor reduceri de pre din partea exportatorului; de regulă, eliberarea licen elor
este condi ionată de dovedirea prin extrase de cont a constituirii depozitului valutar;
această măsură mai constituie şi o creditare a statului, pe termen scurt, fără dobândă sau
cu niveluri reduse, îndeosebi în perioadele de penurie de mijloace de plată exprimate în
valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor balan ei comerciale şi de
plă i.

III. Bariere care decurg din formalit ile vamale şi administrative la import
a) Evaluarea valorii m rfurilor în vam = art.VII din GATT a prevăzut ca evaluarea
vamală să se facă pornind de la pre ul facturat (pre CIF), cu condi ia ca acesta să fie un
pre real plătit sau de plătit, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a
tranzac ionat afacerea în moneda na ională a ării importatoare, să se facă la un curs agreat
de FMI; Codul de evaluare vamală (negociat în cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat în
prezent de OMC) prevede ca atunci când există indicii privind o sub-facturare să se
folosească în ordine:
- pre ul unor mărfuri identice importate din aceeaşi sursă de provenien ă;

72
 - pre ul unor mărfuri similare în aceleaşi condi ii comerciale;
- pre ul la care se revând mărfuri identice sau similare pe pia a internă a
importatorului adus în condi ia de livrare franco-frontiera vamală;
- o valoare calculată folosindu-se corespunzător elementele de cost.
b) Documente şi formalit i suplimentare cerute la import - au existat preocupări pe plan
interna ional (Camera Interna ională de Comer , GATT, Consiliul de Cooperare Vamală
de la Bruxelles) pentru simplificarea formalită ilor şi tipizarea documentelor legate de
circula ia mărfurilor pe plan interna ional şi s-au înregistrat şi o serie de progrese; totuşi,
numărul mare de documente şi formalită i cerute la import, formatul, uneori diferit al
acestora, reguli dificile de completare, penalizări aplicate pentru efectuarea de greşeli în
completare = adevărate obstacole; alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de
sta ionare în punctele vamale ca urmare a personalului insuficient/calificării îndoielnice;
îndeplinirea formalită ilor vamale pt. importul anumitor produse numai în anumite puncte
vamale dotate necorespunzător sau cu program de lucru f. redus în raport cu volumul de
tranzac ii ce trebuie procesate; solicitarea de documente, necomunicate în prealabil;
nerecunoaşterea certificărilor tehnice, sanitare şi fitosanitare eliberate de anumite institu ii
specializate şi solicitarea unora noi care sunt îndelungate, costisitoare etc.

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activit ile comerciale
a) Achizi iile guvernamentale (pie ele publice) = cumpărări de bunuri sau servicii
efectuate, de regulă în cantită i mari, de către organisme publice (departamente, ministere,
guverne, alte organisme centrale, autorită i publice locale); achizi iile guvernamentale
devin discriminatorii fa ă de produsele străine atunci când, în baza unor reglementări în
vigoare în anumite state, firmele na ionale au prioritate deplină fa ă de cele străine în
realizarea lor. Modalită i: interzicerea în mod explicit a accesului companiilor străine la
contractele de anvergură efectuate prin achizi ii guvernamentale; oferirea de tratament
comercial şi financiar preferen ial unor companii care se angajează să utilizeze cantită i
însemnate de produse interne în procesul de executare a contractelor guvernamentale;
impunerea unor condi ii şi cerin e discriminatorii fa ă de ofertan ii externi participan i la
licita iile pentru obiectivele finan ate din bani publici cu scopul înlăturării concuren ei
externe şi al promovării industriei indigene. La Runda Tokio (GATT) a fost negociat
Acordul privind achizi iile guvernamentale (intrat în vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a
fost revizuit  Noul acord a fost semnat în aprilie la Marrakesh şi a intrat în vigoare la 1
ian. 1996

73
b) Comer ul de stat = totalitatea opera iunilor de vânzare-cumpărare efectuate de
întreprinderile aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; constituie obstacol
atunci când, statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de
altă natură (acces privilegiat la comenzile publice, bonusuri la pre , facilită i fiscale, acces
preferen ial la liniile guvernamentale de credit, ob in uşor licen e de import etc.) în raport
cu firmele străine sau cele aflate în proprietate privată.
c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de
stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele
respective şi stabilirea pre ului de vânzare cu amănuntul la acestea (de regulă f. ridicate pt.
a restrânge consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea stării de
sănătate a popula iei, a animalelor, prezervarea unor moduri de via ă tradi ionale, protec ia
mediului înconjurător.

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi

celor indigene (obstacole tehnice)
Reglement rile tehnice pot deveni bariere netarifare atunci când nu sunt aplicate standardele
interna ionale, atunci când reglementările na ionale în acest domeniu sunt extrem de diferite,
se modifică frecvent şi nu sunt suficient de transparente.
În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice în calea
comer ului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit şi extins. Separat a fost negociat un Acord
privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare.
Principalele forme sunt:
a) Normele sanitare şi fitosanitare.
b) Normele de securitate.
c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.
d) Norme privind reclama şi publicitatea.
e) Norme privind protec ia mediului înconjurător.

M suri promo ionale şi de stimulare a exporturilor

M suri promo ionale
1. Negocierea şi încheierea unor tratate de comer şi naviga ie, a unor acorduri
comerciale şi de pl i sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot
con ine clauze care să favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului na ional, clauza

74
 privind evitarea dublei impuneri etc., aranjamente privind regulile de origine sau condi ii
în care se pot folosi măsurile de salvgardare ş.a.  fac mediul comercial mai previzibil,
presupun avantaje tarifare şi netarifare, reduc costurile de tranzac ie ale firmelor
exportatoare sau importatoare, conferă continuitate şi stabilitate schimburilor comerciale
reciproce
2. Sprijinirea direct sau indirect a firmelor pentru a participa la târguri şi expozi ii
interna ionale - autorită ile publice pot prelua, mai ales pt. IMM în func ie de produsele
pe care ele doresc să le promoveze prioritar pe anumite pie e, o parte din costurile legate
de închirierea spa iilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestări a unor produse cu
volum mare şi costuri ridicate de transport, suportarea integrală sau par ială a costurilor
unor campanii publicitare etc.
3. Reprezentarea comercial în str in tate - permite o mai bună cunoaştere a pie ei ărilor
partenere, o informare promptă cu privire la noile oportunită i de afaceri prin culegerea de
informa ii referitoare la evolu iile în domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin
contactarea poten ialilor parteneri pt. firmele din propria ară, prin colectarea invita iilor la
licita iile interna ionale etc. Aceste informa ii sunt remise departamentelor de comer
exterior care le vor înainta gratuit sau în condi ii de favoare firmelor care au interese
comerciale în zona respectivă.
4. Sprijinirea activit ilor promo ionale ale Camerelor de Comer , Industrie (şi
Agricultur ) - CCI(A) sunt structuri asociative care desfăşoară ac iuni promo ionale şi de
consultan ă pentru membrii lor; autorită ile publice pot stimula activită ile acestor entită i
prin facilită i fiscale şi de altă natură, prin adoptarea unei legisla ii care să ină seama de
sugestiile exprimate de mediul de afaceri reprezentat de ele etc.
5. Prestarea unor servicii de informare şi orientare a clien ilor externi, acordarea de
consultan şi asisten de specialitate acestora - prin constituirea de compartimente
specializate în cadrul ministerelor de resort, prin finan area unor institute de marketing şi
conjunctură, a centrelor specializate de comer exterior pot fi puse la dispozi ia firmelor
străine baze de date, studii etc.

M suri de stimulare
1. M suri de stimulare de natur bugetar
a) Subven iile directe de export = aloca ii de la bugetul de stat acordate firmelor cu
scopul de a contribui la rentabilizarea activită ilor lor de export atunci când pre urile
ob inute pe pie ele externe nu permit acoperirea costurilor de produc ie. În cadrul

75
 GATT - Runda Uruguay  Acordul privind subven iile de export şi taxele
compensatorii - introduce no iunea de subven ie specifică (= orice subven ie a cărei
acordare este limitată la o întreprindere sau ramură a produc iei ce intră sub jurisdic ia
autorită ii ce acordă subven ia).
b) Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activită i profitabile
pe pia a internă sau externă; scop: creşterea volumului exporturilor sau redefinirea
structurală a acestora; pot fi încurajate firmele să lanseze noi produse pe pia a
interna ională, să-şi sporească semnificativ volumul vânzărilor sau să abordeze noi
pie e.
c) Subven iile indirecte de export - constau în principal : în facilită i bugetare acordate
altor sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri în
condi ii mai avantajoase producătorilor pentru export; prestarea de servicii care
contribuie la diminuarea costurilor totale ale firmelor implicate direct în activită ile de
comercializare pe pie ele externe (finan area de proiecte de cercetare aplicativă,
subven ionarea institutelor de cercetare a pie ei de ale căror rezultate pot beneficia, în
condi ii de favoare, producătorii pentru export etc.)

2. M suri de stimulare de natur fiscal

a) Facilit i fiscale care vizeaz fluxurile de bunuri - scutirea, reducerea sau restituirea
taxelor vamale la anumite bunuri sau în anumite situa ii determinate. Drawback =
regim suspensiv la import, în cadrul căruia se restituie taxele percepute la importul
unor produse dacă acestea se reexportă ca atare sunt încorporate în produse destinate
exportului sau servesc pt. realizarea unor produse care se reexportă.
b) Facilit i fiscale acordate exportatorilor - forme: scutiri de impozite ce trebuie
plătite pentru activită ile de export, reducerea bazei de impozitare sau a cotei de
impozit pt. activită ile de export amânarea plă ii unor impozite datorate statului.

3. M suri de stimulare de natur financiar-bancar

a) Creditele de export
- Creditul furnizor = creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).
- Creditul cump r tor = este acordat direct importatorului (cumpărătorului) de
către o institu ie specializată de creditare (bancă, consor iu bancar) din ara
exportatorului (furnizorului). Au la bază o serie de conven ii individuale sau cadru
de finan are (în care sunt prevăzute produsele ce pot fi achizi ionate, valorile

76
 minime pentru fiecare tranzac ie, datele limită până la care pot fi încheiate
contractele.
- Liniile de credit - o variantă a creditului cumpărător; au la bază acorduri
interguvernamentale care prevăd garantarea de către institu iile statului a unor
credite destinate realizării unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii:
se acordă de regulă pe perioade mai lungi de timp; durata utilizării liniei de credit
este predeterminată; pt. a se califica în vederea accesului la linia de credit fiecare
contract trebuie să îndeplinească anumite caracteristici, de ex. o valoare peste o
anumită limită care diferă de la o ară la alta).
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export
- Asigurarea - se face pt. creditul furnizor de către o institu ie specializată şi
vizează acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scaden ă contravaloarea
mărfurilor livrate (vândute) pe credit. Poli a de asigurare le permite firmelor
exportatoare să contracteze de la o bancă comercială un împrumut, în condi ii
favorabile de dobândă, cu care se refinan ează până la încasarea contravalorii
mărfurilor livrate pe credit.
- Garantarea - se face pt. creditele cumpărător de către o institu ie bancară din ara
importatorului sau dintr-o ară ter ă care se obligă fa ă de banca creditoare din ara
exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care
importatorul se găseşte în incapacitate de plată. Garan ia se poate acorda sub formă
de scrisoare de garan ie bancară sau prin alte forme de garantare specifice
practicilor bancare.

4. M suri de stimulare de natur valutar

a) Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acordă cu prilejul convertirii valutei
ob inute din export în moneda na ională la un curs mai avantajos decât cel oficial sau
decât cursul pie ii (curs valutar cu primă); se pot acorda selectiv pe categorii de
mărfuri sau pe rela ii geografice; au un efect echivalent cu primele directe de export.
b) Deprecierea monedei na ionale = produce efecte pe termen scurt şi are efect
stimulativ numai dacă ritmul în care se produce deprecierea monedei na ionale (în
raport cu celelalte valute) este superior celui în care se erodează puterea de cumpărare
a monedei la intern; are efect numai dacă cererea pentru produsele firmelor
exportatoare este elastică la pre .

77
 UE este unul dintre cei mai importan i actori din domeniul comercial i cooperează
pentru asigurarea unui comer interna ional deschis i reglementat în cadrul Organiza iei
Mondiale a Comer ului (OMC). UE sprijină sistemul bazat pe reguli al OMC, cu cei 162 de
membri ai săi (la 30 noiembrie 2015). Acest sistem oferă un grad de securitate juridică i
transparen ă în desfă urarea comer ului interna ional. În cadrul OMC sunt stabilite condi iile
prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor comerciale neloiale cum ar fi
dumpingul, precum i procedurile pentru solu ionarea disputelor care apar între doi sau mai
mul i parteneri comerciali. De la crearea OMC, UE a fost unul dintre principalii utilizatori ai
sistemului de solu ionare a litigiilor. Astfel, Uniunea a fost implicată în 178 de cazuri de
solu ionare a litigiilor, dintre care 96 ca reclamant i 82 ca pârât (date disponibile la 4 martie
2016). În multe alte cazuri aceasta a solicitat să intervină cu statutul de „parte ter ă” care
permite membrilor OMC să urmărească litigiile care implică alte păr i.

78
 UE – o putere comercială importantă

% din exporturile mondiale, % din exporturile mondiale,

bunuri, 2014 servicii, 2014

UE
15,1% UE
26,8%

Statele Unite Altele

10,8% 40,2%

Altele Japonia
54% 4,5%
Statele Unite
China 18,5%
15,6%
India
China Japonia
4,2% 4,3%
6%

Sursa: www.wto.org

Uniunea nu a încheiat încă acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri

comerciali din rândul ărilor dezvoltate, cum ar fi SUA şi Japonia. Rela iile comerciale cu
acestea se bazează deocamdată pe mecanismele OMC, deşi, în anumite sectoare, există multe

79
acorduri între UE şi cele două ări. La Summit-ul UE-Japonia (mai 2011) s-a decis începerea
pregătirilor pentru un acord de liber schimb (ALS), iar în iulie 2012 Comisia Europeană a
hotărât să întrebe statele membre ale UE cu privire la începerea negocierilor. Negocierile
privind un ALS UE-Japonia au fost lansate oficial la 25 martie 2013, iar cea de a 18-a rundă
de negocieri a avut loc la Tokyo în aprilie 2017. Japonia este al doilea partener comercial al
UE din Asia (după China) în ordinea importan ei, valoarea totală a schimburilor comerciale
dintre cele două ridicându-se la peste 124 miliarde EUR în 2016, iar UE reprezintă peste 11%
din totalul comer ului extern al Japoniei. Ambele păr i preconizează îmbunătă irea rela iilor
comerciale i în materie de investi ii. În ceea ce prive te rela iile comerciale cu SUA, în iulie
2013 au început negocierile unui Parteneriat Transatlantic pentru Comer i Investi ii (până în
noiembrie 2016, s-au desfă urat 15 runde de negocieri).
Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul
său generalizat de preferin e (SGP), UE a garantat accesul preferen ial pe pie ele sale fără taxe
sau cu taxe reduse pentru cea mai mare parte a importurilor provenind din ările în curs de
dezvoltare i economiile în tranzi ie. Se merge chiar mai departe pentru cele 49 din cele mai
sărace ări din lume. Exporturile lor – cu excep ia armelor – pot beneficia integral de acces pe
pie ele UE, fără taxe vamale.
Uniunea Europeană î i extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte
păr i ale lumii (din China i India până în America de Sud i America Centrală). Acordurile
comerciale cu aceste ări includ i cooperări de ordin tehnic i cultural. China a devenit cel de
al doilea partener comercial al UE ca importan ă (după Statele Unite) i cel mai mare furnizor
de importuri al său (în 2016, 20,2 % din importurile în UE proveneau din China). Până la
criza din Ucraina, Rusia era considerată un „partener strategic” al UE, iar natura
multidimensională a rela iei s-a reflectat în numeroase domenii de cooperare, inclusiv în
domeniul comer ului, energiei i al unor probleme interna ionale, cum ar fi combaterea
terorismului i procesul de pace din Orientul Mijlociu; anexarea Crimeii de către Rusia i
politicile sale de vecinătate au afectat rela iile dintre UE i Rusia. Totu i, Uniunea Europeană
este principalul partener comercial al Rusiei (devenită i ea membră OMC în august 2012,
după 18 ani de negocieri), în timp ce Rusia este în 2016 al 4-lea partener comercial al UE
(dupa SUA, China i Elve ia)4.
În privin a rela iilor dintre UE i tarile din Africa (zona subsahariană) acestea datează
de multă vreme. Conform prevederilor din Tratatul de la Roma din 1957, coloniile i

4
European Commission, Trade, http://ec.europa.eu/trade/policy/eu-position-in-world-trade/statistics/

80
teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunită ii, iar
procesul de decolonizare de la începutul anilor ´60 a făcut ca această legătură sa se transforme
într-o asociere diferită, între state suverane.
Acordul de la Cotonou, semnat în 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, a marcat o
nouă etapă în politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre UE i ările din Africa, Zona
Caraibilor i Pacific (ACP) este cel mai ambi ios i mai vast acord comercial i de asisten ă
încheiat vreodată între ările dezvoltate i ările în curs de dezvoltare. El a succedat Conven iei
de la Lomé (semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo), iar apoi a fost treptat adus la zi.
Acest acord merge mult mai departe în compara ie cu acordurile anterioare, din moment ce s-
a trecut de la rela iile comerciale fondate pe accesul pe pia ă la rela ii comerciale într-un sens
mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face fa ă problemelor
cauzate de încălcarea drepturilor omului.5

4.2. Politica de concuren

Politica de concuren are ca scop punerea în practică şi prezervarea unui sistem ce
permite o concuren ă fără distorsiuni în interiorul unui spa iu economic.
Politica de concuren ă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei
concuren e loiale, adică a unei concuren e care are loc în condi iile respectării de către
agen ii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin
reglementările în vigoare din fiecare stat. De fapt, concuren a trebuie să fie întotdeauna loială,
aceasta presupunând ca unită ile economice să se comporte pe pia ă cu bună credin ă şi
potrivit uzan elor cinstite.

Coordonate ale politicii de concuren în Uniunea European

Trăsături ale politicii de concuren ă în UE:
- Marile principii ale politicii de concuren ă sunt fixate prin tratate;
- Tratatul de la Roma (art.3) prevedea : Comunitatea trebuie să stabilească "un regim care
să asigure că în Pia a comună concuren a nu este denaturată";
- Numeroase reglementări precizează punerea în aplicare a marilor principii ale politicii de
concuren ă;
- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispozi iilor
comunitare;

5
Idem, p.69.

81
- Curtea de Justi ie arbitrează litigiile şi fixează jurispruden a.

Politica de concuren a şi tipuri de obstacole în calea concuren ei

Obstacole în calea concuren ei

Private Publice

Comportamente Apari ia de structuri

Neconcuren iale neconcuren iale

În elegeri Abuz de pozi ie Ajutoare Reglement ri

Dominant publice

Art.101 TFUE Art.102 TFUE Reg. 1989 modif. 1997/2004 Art.107 TFUE Art.106 TFUE
(ex.art.81 TCE) (ex.art.82 TCE) (ex.art.87 TCE) (ex.art.86 TCE)

Intensitatea concuren ei în UE depinde de politica de concuren dus , de

realitatea pie ei interne unice şi de efectele politicilor europene  "cu cât înlăturarea
barierelor / obstacolelor pe pia a internă este mai avansată, cu atât politica de concuren ă este
mai pu in obligată să intervină pentru a promova sau restaura concuren a".
Politica de concuren a joac un rol fundamental în construc ia european  o
economie de pia ă efectivă este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice
ale UE; realizarea unei pie e interne presupune nu numai înlăturarea obstacolelor na ionale
din calea circula iei mărfurilor, ci şi eliminarea structurilor şi comportamentelor susceptibile
de a falsifica jocul pie ei.

A. Reguli aplicabile întreprinderilor

Acestea vizează îndeosebi următoarele aspecte:

82
1. "interzicerea oric ror în elegeri / acorduri între întreprinderi, decizii de asociere şi
practici concertate, care sunt susceptibile s afecteze comer ul între statele membre
şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau falsificarea
concuren ei în interiorul pie ei interne" (art.101 TFUE, ex-art.81 TCE, ex. art.85 din
Tratatul de la Roma).
Exemple de astfel de în elegeri ce sunt "nule de drept":
 fixarea în mod direct sau indirect a pre urilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor
condi ii de tranzac ionare;
 limitarea sau controlarea produc iei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a
investi iilor;
 împăr irea pie elor sau a surselor de aprovizionare;
 aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condi ii inegale pentru
presta ii echivalente, făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concuren ă;
 subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor presta ii
suplimentare care, prin natura lor sau conform uzan elor comerciale, nu au legătură
cu obiectul contractelor respective.
Tratatul prevede totuşi şi o serie de derog ri pentru acordurile care: contribuie la
"ameliorarea produc iei sau a distribu iei produselor" şi la "promovarea progresului
tehnic sau economic" şi care, în acelaşi timp permit "utilizatorilor să ob ină o parte
echitabilă din profitul care rezultă". Astfel de situa ii sunt tolerate doar dacă producătorii
îşi men in capacitatea de a oferi bunuri sau servicii competitive. Exceptarea este de
natură individuală şi se practică atunci când Comisia autorizează în mod expres o
în elegere verificată în prealabil.
CAZUL 1: în iunie 2001, Comisia a dat o amendă de 30 milioane euro producătorului
de autoturisme Volkswagen. În 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor săi
germani o circulară care îi incita să nu facă reduceri pentru noile VW Passat. Acest
gen de practici este împotriva regulilor de concuren ă, deoarece ele men in în mod
artificial pre urile ridicate pentru consumator.
CAZUL 2: În 2014, Comisia Europeană a amendat compania farmaceutică Servier i
al i 5 producători de medicamente generice cu suma de aproximativ 430 de milioane
de euro. Motivul a fost încheierea unor în elegeri menite să protejeze medicamentul
cel mai bine vândut al companiei Servier, Perindopril, folosit în tratarea tensiunii
arteriale, împotriva concuren ei din partea altor medicamente generice mai ieftine.

83
2. abuzurile de pozi ie dominant (interzise prin art.102 TFUE, ex-art.82 TCE, ex.art.86
din Tratatul de la Roma). Acest articol nu reglementează concentrările, ci se limitează la
interzicerea faptului de a exploata într-un mod abuziv o pozi ie dominantă, fiind mai
mult corectiv decât preventiv. În acest caz, nu locul ocupat într-un sector de
activitate este pus în discu ie, ci doar faptul de a ob ine un avantaj excesiv din
aceast pozi ie este criticat : "este incompatibil cu pia a comună şi interzis, în măsura
în care comer ul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe
întreprinderi de a exploata în mod abuziv o pozi ie dominantă pe pia a comună sau pe o
parte substan ială a acesteia". O pozi ie dominant pe pia ă = o situa ie de putere
economică de inută de o firmă, care-i conferă puterea de a împiedica concuren a efectivă
pe o pia relevant . Există abuz de pozi ie dominant când comportamentul firmei
respective este de natură să influen eze structura sau gradul de concuren pe pia a
respectiv , chiar dacă un astfel de comportament este favorizat de o dispozi ie
legislativă na ională. Pozi ia dominant se apreciaz pe ansamblul pie ei comunitare
sau pe cel pu in pe o parte substan ial a acesteia. Întinderea pie ei ia în considerare
caracteristicile produsului, produsele substituibile şi percep ia consumatorilor. Nu este
prev zut nici o derogare ca în cazul în elegerilor, iar sanc iunea este pronun ată de
Comisie care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situa iei constatate şi-
i poate aplica o amendă.
Tratatul prezintă mai multe situaţii de abuz:
 impunerea de condi ii neechitabile (pre uri prea mari sau prea mici pentru
eliminarea unor producători concuren i);
 limitarea produc iei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul
consumatorului;
 aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

3. concentrarea - nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat

întotdeauna că aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a pozi iei dominante.
Reglementările din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989)
şi din septembrie 1990 au acoperit această lacună, impunând o notificare obligatorie a
proiectelor de fuziuni şi achizi ii la Comisia Europeană; astfel, se instituie un control
preventiv al Comisiei, care poate s interzic opera iunile de concentrare ce
prezint o dimensiune european , dac ele risc s conduc la o pozi ie

84
 dominant susceptibil s obstruc ioneze în mod semnificativ concuren a. Astfel
se permite politicii de concuren ă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de
concentrare, aprobând sau interzicând alian ele avute în vedere. Controlul preventiv se
aplică următoarelor tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de
entită i comune, pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat de
mai multe ori, ultima fiind în 2004 prin regulamentul Consiliului 139/2004. În acest
caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având
însă şi posibilitatea să-l suspende. Practic, Comisia apreciază dacă există sau nu o
pozi ie dominantă care să constituie o piedică semnificativă pentru concuren ă şi
hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.
CAZ: în Fran a, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii
societă i controlul unor pie e ale produselor petroliere în Fran a, ceea ce ar fi antrenat
costuri mai ridicate pentru distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat
55% din capacită ile de rafinare şi ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru
rezolvarea problemelor de concuren ă eviden iate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat
să cedeze către concuren i o parte importantă a opera iunilor vizate. Noua societate ar fi
dobândit, de exemplu, o pozi ie dominantă în vânzările de carburan i pe autostrăzi (ar fi
de inut 2/3 numărul de benzinării de pe autostrăzi  pia ă specifică cu pre uri ridicate).
Cu scopul de a men ine o pia ă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor,
Comisia Europeană a obligat TotalFina şi Elf să vândă cca. 70 se benzinării din cele 214
de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit să renun e
la controlul depozitelor care alimentează re eaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a
păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură, posibilitatea pentru
concuren i de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.

B. Reglement ri referitoare la interven ia statelor

Comisia Europeană tinde să înlăture discriminările ce pot rezulta din existen a

monopolurilor de stat cu caracter comercial (art.37 TFUE, ex-art.31 TCE, ex.art.37 Tratat
Roma), iar "ajutoarele acordate de către state sau cu resurse de stat, sub orice formă, care
denaturează sau periclitează concuren a" sunt considerate ca incompatibile cu pia a internă
(art.107 TFUE, ex-art.87 TCE, ex.art.92 Tratat Roma). Participările statului la capitalul
întreprinderilor pot fi considerate ca ajutoare de stat, iar ajutoarele (subven iile) la export sunt
şi ele prohibite.

85
 Cu toate acestea există derogări pentru ajutoarele regionale şi pentru cele sectoriale.
Articolul 107 din TFUE delimitează ajutoarele publice considerate compatibile cu piaţa
internă:
 ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;
 ajutoarele destinate remedierii unor evenimente excep ionale (calamită i naturale,
perturbări grave ale economiei);
 ajutoarele regionale (pentru zone cu întârzieri de dezvoltare) sau pentru
dezvoltarea unor activită i;
 ajutoarele pentru promovarea culturii şi păstrarea patrimoniului cultural;
 ajutoarele ce urmăresc realizarea unui important proiect comun la scară europeană
(de ex., Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător).
CAZURI
 În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare în valoare totală de 1,89 milioane euro în
favoarea dezvoltării IMM din turism în regiunea Doñana în sudul Spaniei. Aceste ajutoare au
fost acordate pentru a încuraja investi iile în noi ini iative turistice şi pentru crearea de locuri
de muncă, contribuind astfel la dezvoltarea durabilă a unei regiuni relativ sărace a Europei,
Andaluzia.
 Datorită evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi a paralizării spa iului aerian atlantic care
a urmat, guvernele europene au fost autorizate să verse companiilor lor na ionale subven ii
având ca motiv de "circumstan ele excep ionale".

Art.108 TFUE (ex-art.88 TCE, ex-art.93 T. Roma) impune statelor membre

obligativitatea informării Comisiei cu privire la măsurile pe care acestea le au în vedere.
Acest articol încredin ează astfel Comisiei sarcina supravegherii şi aprecierii ajutoarelor de
stat, pe care guvernele trebuie să le declare. Împreună cu acestea, Comisia examinează
compatibilitatea cu pia a comună, însă numai ea singură hotărăşte în final. În cazul în care
statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat
interesat poate sesiza direct Curtea de Justi ie a UE.
La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că
un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de
împrejurări excepţionale.

86
 Acest control al subven iilor publice este făcut pentru a se asigura că aceste ajutoare
nu servesc finan ării unor "campioni na ionali" sau nu conferă anumitor întreprinderi un
avantaj nefondat fa ă de concuren ii lor.

4.3. Politica agricol comunitar

Politica Agricolă Comună (PAC) se numără printre primele politici comune adoptate
de Uniunea Europeană, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei
comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al
solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finan ate dintr-un buget comun).
Instituirea unei PAC a fost înscrisă printre prevederile Tratatului de la Roma din
1957 care a pus bazele CEE. Tratatul consacra agriculturii zece din articolele sale, de la art.38
la art.47, articole în care se defineau principiile generale ale unei politici agricole comune şi
ale cărei modalită i precise urmau a fi elaborate în cadrul unei conferin e a statelor membre
(art.43). În Tratatul de la Lisabona privind funcționarea UE, agricultura i pescuitul sunt
incluse în titlul III (art.38-44).
Trei dintre aceste articole prezintă o importan ă deosebită. Articolul 38 face precizarea
că "pia a internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comer ul cu produse agricole" şi că se
impune mersul înainte pe calea integrării pentru că "func ionarea şi dezvoltarea pie ei interne
pentru produsele agricole trebuie să fie înso ite de stabilirea unei politici agricole comune" a
statelor membre.
În articolul 39 al tratatului sunt definite în mod clar cele cinci obiective fundamentale
ale PAC, obiective ce au fost concepute atât în interesul producătorului cât şi al
consumatorului :
- creşterea productivită ii prin dezvoltarea progresului tehnic, asigurându-se o
dezvoltare ra ională a produc iei agricole ca şi o utilizare optimă a factorilor de
produc ie şi în special a for ei de muncă ;
- asigurarea unui nivel de via ă echitabil popula iei agricole, îndeosebi prin
creşterea venitului individual ;
- stabilizarea pie elor produselor agricole ;
- garantarea securită ii aprovizionărilor ;
- asigurarea de pre uri rezonabile pentru consumatorii comunitari.
Se face precizarea că în elaborarea acestei politici se va ine cont de :
- necesitatea de a opera în mod gradual ajustările ce se impun ;

87
 - caracterul specific al activită ii agricole, ce decurge din structura socială din
agricultură, din disparită ile structurale şi naturale dintre regiunile agricole ;
- faptul că agricultura constituie în statele membre un sector strâns legat de
ansamblul economiei.
Articolul 40 stabileşte principiul unei organizări comune a pieţelor agricole care
poate lua una din următoarele forme :
- reguli comune în materie de concuren ă ;
- coordonare obligatorie a diverselor reglementari na ionale de pia ă ;
- organizare europeană a pie ei ;
şi poate admite "reglementări ale pre urilor, subven ii ale produc iei şi comercializării
diverselor produse, sisteme de stocare şi de reportare, mecanisme comune de stabilizare la
import sau la export". Acelaşi articol eviden iază că "o politică comună eventual în domeniul
pre urilor, trebuie să fie fondată pe criterii comune şi pe metode de calcul uniforme, iar pentru
a permite organizării comune să-şi atingă obiectivele, pot fi create unul sau mai multe fonduri
de orientare şi garantare agricole".
Politica agricolă comună se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi
este pusă în aplicare de către statele membre ; competența Uniunii este partajată cu statele
membre în domeniul agriculturii i pescuitului, cu excep ia conservării resurselor biologice
ale mării (în cadrul politicii comune privind pescuitul), unde UE a competen e exclusive.
Politica UE în domeniul agriculturii evoluează în mod constant. În urmă cu cca. 50 de
ani, se punea accent pe furnizarea unor cantită i suficiente de alimente pentru o Europă care
traversase un deceniu de lipsuri cauzate de războaie. Subven ionarea produc iei pe scară largă
şi cumpărarea surplusurilor în scopul garantării siguran ei alimentare sunt de domeniul
trecutului. Politica UE în domeniu îşi propune să le ofere tuturor producătorilor (de la
agricultori şi crescători de animale până la producători de fructe, legume sau de vin)
posibilitatea de a se sus ine singuri atât în UE, cât şi pe pia a mondială.
În acest sens, încă de la conturarea sa ca politică europeană comună în 1962, PAC a
cunoscut o serie de reforme succesive, influen ate în principal de necesită ile agriculturii
europene, de procesele de lărgire a UE, de posibilitatea de desfacere a produselor pe pia a
mondială. Reformele au vizat în principal simplificarea modului de acordare a subven iilor,
eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, evoluând de la o politică care se
concentra pe sprijinirea produc iei, la o politică orientată către cerin ele pie ei, axată pe
parametri calitativi, ecologici şi de siguran ă privind alimentele şi utilizarea eficientă şi
durabilă a resurselor.

88
 Îmbun t irea calit ii produselor alimentare a fost întotdeauna unul dintre
obiectivele PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri în anii '80 şi
continuând cu extinderea ulterioară a acesteia în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al
legumelor. Aceste eforturi se află în prezent în centrul politicii agricole. În toate sectoarele
PAC se depun eforturi pentru îmbunătă irea calită ii produselor alimentare. Iată câteva
exemple:
 sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să
permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine;
 stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca
agricultorii să îmbunătă ească nivelul de calitate a produselor;
 măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică.
Natura şi calitatea excep ională a unor produse sunt conferite atât de locul în care au
fost produse, cât şi de metodele de produc ie folosite. Consumatorii şi comercian ii de produse
alimentare sunt tot mai interesa i de originea geografică a alimentelor şi de o serie de alte
caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a creat trei tipuri de „sigle de calitate”.

Pentru ca un produs să poarte sigla DOP (Denumire de Origine Protejată), trebuie să aibă
caracteristici verificate ce pot fi conferite exclusiv de terenul şi priceperea producătorilor din
regiunea de produc ie cu care este asociat. De exemplu: uleiul de măsline Κα α άτα
(Kalamata)
DOP este produs integral în regiunea Kalamata din Grecia, din măsline din soiurile Koronéïki
i Mastoïdis, tipice pentru această zonă; carnea de miel Shetland Lamb DOP este ob inută de
la miei născu i, crescu i i sacrifica i în insulele Shetland; vinul spaniol Ribera del Duero
DOP este ob inut din struguri cultiva i în aria geografică Ribera del Duero, produc ia
desfă urându-se în aria respectivă6.
Un produs care poartă sigla IGP (Indicație Geografică Protejată) are o serie de caracteristici
sau o reputa ie specifică ce îl asociază cu o anumită zonă, iar cel pu in una din etapele
6
European Commission, Directorate-General for Agriculture and Rural Development, EU guaranteed quality,
2015.

89
procesului de produc ie este realizată în acea zonă. Ingredientele utilizate nu provin neapărat
din aria geografică în cauză, iar toate produsele IGP respectă un caiet de sarcini precis. De
exemplu: hamsiile Anchois de Collioure IGP sunt tratate manual potrivit unor metode
ancestrale, dar acest pe te foarte cunoscut nu este pescuit neapărat la Collioure; jambonul
Westfälischer Knochenschinken IGP este produs în Westfalia prin metode străvechi, dar
carnea utilizată pentru produc ie nu provine în mod exclusiv din aria geografică respectivă7.
Sigla Specialitate Tradiţională Garantată (STG) se foloseşte pentru produse cu proprietă i
distincte şi care fie con in ingrediente tradi ionale, fie sunt ob inute prin metode tradi ionale.
De exemplu: Moules de Bouchot STG sunt midii de crescătorie produse doar pe pari,
cunoscu i sub numele de „bouchots”, destina i în mod special înmul irii midiilor; brânza
Boerenkaas STG din Olanda, fabricată în fermă din lapte crud, este ob inută printr-o metodă
de produc ie specifică; pizza Napoletana STG este coaptă în cuptoare cu foc de lemne i se
prepară după o re etă tipică din tradi ia napolitană8.
Protejarea acestor indica ii referitoare la calitate prezintă avantaje deoarece:
 oferă consumatorilor o garan ie privind originea şi metodele de produc ie;
 transmit mesaje comerciale eficiente cu privire la produsele cu valoare adăugată
mare;
 sprijină societă ile din zonele rurale care ob in produse de calitate prin protejarea
etichetei împotriva imita iilor frauduloase.
Până în primăvara anului 2017, UE înregistrase peste 3300 de indica ii geografice, denumiri
de origine şi specialită i tradi ionale garantate.
Agricultura ecologic este o metodă de produc ie care conservă structura şi
fertilitatea solului, promovează un standard ridicat de bunăstare a animalelor şi evită utilizarea
produselor autorizate în agricultura conven ională, precum pesticidele sintetice, erbicidele,
îngrăşămintele chimice sau stimulatorii de creştere, cum sunt antibioticele, sau organismele
modificate genetic. Agricultorii recurg la tehnici care contribuie la men inerea ecosistemelor
şi la reducerea poluării. În prelucrarea ecologică a produselor alimentare se poate folosi numai
un număr limitat de aditivi şi auxiliari tehnologici.
Normele UE garantează autenticitatea produselor agricole ecologice indiferent de locul în
care sunt produse şi asigură etichetarea exactă a acestora. Prin lege, utilizarea cuvântului
„ecologic” şi a echivalentelor sale în orice altă limbă pentru clasificarea produselor alimentare
este rezervată exclusiv produselor agricole ecologice. Această utilizare exclusivă reprezintă

7
Ibidem
8
Ibidem

90
pentru consumatori o garan ie cu privire la calitatea şi fiabilitatea produselor ecologice pe care
le cumpără.
Agricultura ecologică din UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, reprezentând, în
anul 2015, o suprafa ă de aproximativ 11,1 milioane de hectare (adică 6,2% din suprafa a
agricolă totală) apar inând unui număr de 185 000 de exploata ii9, fa ă de anul 2004, când
statisticile indicau 5,8 milioane de hectare (cca. 3,5% din suprafa a agricolă totală), respectiv
150 000 de exploata ii .

Sigla ecologic a UE a fost pusă la dispozi ia agricultorilor şi producătorilor de

produse alimentare ecologice pentru a fi utilizată în mod voluntar, iar semnifica ia ei este că:
 cel pu in 95% din ingredientele produsului au fost ob inute prin metode ecologice;
 produsul respectă normele sistemului oficial de control;
 produsul poartă numele producătorului, al prelucrătorului sau al vânzătorului,
precum şi denumirea sau codul organismului de control.
Din iulie 2010, logo-ul ecologic al UE este obligatoriu pentru toate produsele alimentare
ecologice preambalate din cadrul Uniunii Europene. Logo-ul se poate utiliza i în mod
voluntar pentru produsele ecologice care nu sunt preambalate, fabricate pe teritoriul UE, sau
pentru toate produsele ecologice importate din ări ter e.
Ultima reformă, începută în 2003 şi încheiată în 2008 prin aşa-numitul « control de
sănătate al PAC », a vizat introducerea de noi măsuri menite să ajute agricultura europeană să
facă fa ă noilor provocări globale, printre care schimbările climatice. „Controlul stării de
sănătate” modernizează, simplifică şi eficientizează PAC, îndepărtând restric iile impuse
fermierilor şi ajutându-i astfel să răspundă mai bine semnalelor pie ei şi să facă fa ă unor noi
provocări. De exemplu, elimină cerin a de a nu cultiva 10% din terenul arabil, majorează
treptat cotele de lapte, urmând ca acestea să fie eliminate în 2015 şi utilizează interven ia pe
pia ă (cumpărarea de către UE a produc iei în exces) ca măsură de siguran ă pentru situa ia în

9
https://ec.europa.eu/agriculture/organic/eu-policy/data-statistics_ro

91
care pre urile sunt foarte scăzute. În plus, plă ile directe către agricultori vor fi reduse, iar
banii vor fi transfera i într-un fond pentru dezvoltarea regiunilor rurale.
Politica agricolă a UE a suferit modificări semnificative în ultimii ani, textele juridice
au fost scurtate şi adaptate astfel încât să fie mai uşor de în eles. Au fost eliminate aproape 80
de documente juridice în cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea tehnică de
„organizarea pie ei comune unice”.
Dat fiind faptul că, la începutul lui 2013, mai mult de 60% din popula ia UE-27 trăia
în zonele rurale, care acoperă cca. 90% din teritoriu, politica de dezvoltare rural reprezintă
un domeniu de o importan ă crucială. Agricultura şi silvicultura sunt principalele domenii în
care sunt utilizate terenurile din zonele rurale şi, ca atare, joacă un rol important pentru
comunită ile rurale: reprezintă temelia unei puternice structuri sociale şi viabilită i economice,
precum şi a gestionării resurselor naturale şi a peisajului. Din numeroase sondaje de opinie
efectuate în statele membre ale UE reiese clar că un mediu rural viu şi durabil are o mare
importan ă pentru cetă enii europeni.
Politica de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013 a avut la bază trei teme, în
conformitate cu cele trei axe definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală:
ameliorarea competitivităţii în sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea
gestionării terenurilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în zonele
rurale. O a patra axă, „axa Leader”, inspirată din experien a ini iativei comunitare Leader, a
urmărit punerea în practică a unor strategii locale de dezvoltare rurală prin parteneriate locale
între sectorul public şi cel privat. Numărul de resurse disponibile pentru dezvoltarea rurală a
crescut în urma reducerii plă ilor directe către ferme şi a transferării acestor fonduri pentru
măsurile de dezvoltare rurală (practică cunoscută sub denumirea de „modulare”). Statele
membre au, astfel, obliga ia de a aplica modularea, care constă într-o reducere (de 5%
începând cu 2007) a tuturor plă ilor directe de peste 5 000 EUR pe an.
Indiferent de reforme, politica agricol comun este cea mai integrată dintre toate
politicile UE. Prin urmare, absoarbe o parte important din fondurile comunitare. Totuşi,
partea din bugetul european care îi este alocată a scăzut în timp de la 70%-75% (în anii 1970)
la cca. 43% (în perioada 2007-2013). Reducerea resurselor bugetare alocate PAC indică faptul
că UE se concentrează pe alte aspecte, cum ar fi reducerea costurilor reformelor şi orientarea
către dezvoltarea rurală, căreia i s-a alocat 11% din buget pentru aceeaşi perioadă.
Cheltuielile agricole sunt finan ate de două fonduri care intră în componen a bugetului
general al UE: Fondul European de Garantare Agricol (FEGA), care finan ează plă ile
directe către agricultori şi măsurile de reglementare a pie elor agricole, precum interven ii şi

92
restituiri la export, în timp ce Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rural
(FEADR) finan ează programele de dezvoltare rurală ale statelor membre.
Potrivit reglementărilor de bază în materie de gestionare financiară a PAC, Comisia
răspunde de gestionarea FEGA şi a FEADR. Cu toate acestea, în mod normal Comisia nu
efectuează plă i direct către beneficiari. Conform principiului gestion rii comune, această
sarcină este delegată statelor membre care ac ionează, la rândul lor, prin intermediul a 85 de
agen ii de pl i na ionale sau regionale. Înainte ca aceste agen ii de plă i să poată solicita
fonduri de la bugetul UE, ele trebuie acreditate pe baza unor criterii stabilite de Comisie.
În contextul dezbaterilor privind noua perspectivă financiară a UE, post 2013, (ex-)
comisarul european Dacian Cioloş a lansat o consultare publică privind viitorul PAC după
2013, în perioada aprilie-iunie 2010, care a precedat lansarea unei comunicări a Comisiei
Europene pe această temă (”PAC la orizontul anilor 2020”), ce a fost făcuta public în 18
noiembrie 2010. în urma consultării desfă urate în 2010 în legătură cu aceste reforme,
europenii au spus că doresc ca UE, prin politica sa agricolă, să îi ajute pe fermieri nu numai să
producă alimente, ci şi să protejeze resursele naturale şi via a sălbatică, să amelioreze
bunăstarea animală şi să men ină viabilitatea comunită ilor rurale.
În acest context, în octombrie 2011, Comisia Europeana a prezentat un ansamblu de
propuneri legislative care să conducă la o PAC mai eficienta i care, după dezbateri în cadrul
Parlamentului European i a Consiliului, sa fie adoptate pana la sfâr itul anului 2013,
dorindu-se ca noua PAC, reformată, să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2014.
Printre provocările viitoare la care trebuie sa se adapteze agricultura europeană se
numără dublarea produc iei mondiale de alimente până în 2050 pentru a face fa ă creşterii
popula iei şi cererii consumatorilor de carne, inând cont, în acelaşi timp, de efectele
schimb rilor climatice (pierderea biodiversită ii, deteriorarea solului şi a calită ii apei).
Pentru aceasta şi pentru a răspunde aşteptărilor cetă enilor europeni, începând din 2013
politica agricolă a UE va pune mai mult accent pe:
 metode agricole durabile
 inovare, cercetare şi difuzarea cunoştin elor
 un sistem de sprijin mai corect în favoarea agricultorilor europeni.
Bugetul UE pe termen lung (2014-2020) adoptat în Parlamentul European în
noiembrie 2013 consacră 38,90% (adică 373,2 miliarde euro) din totalul plafonului de
cheltuieli pentru PAC i dezvoltarea rurală. Noua PAC va aduce un echilibru mai bun între
securitatea alimentară i protec ia mediului i va pregăti mai bine fermierii pentru a putea face
fa ă viitoarelor provocări ale pie ei. ”În 2016, bugetul PAC era de circa 61 de miliarde

93
euro”10. A a cum am men ionat anterior, ”bugetul politicii agricole comune a scăzut drastic în
ultimii 30 de ani, ca pondere din bugetul UE – de la aproape 75 % la mai pu in de 40 %. În
această perioadă, 18 ări au devenit membre ale Uniunii (numărul de agricultori a crescut cu
cel pu in 50 %) i, prin urmare, cheltuielile din bugetul UE alocate fiecărui agricultor sunt
mult mai scăzute în prezent decât erau în trecut”11.
Fiind o ară cu poten ial agricol semnificativ, România consideră că, în viitor, PAC trebuie să
se fundamenteze în continuare pe un buget consistent, bazat pe cei doi piloni (mecanisme de
pia ă şi dezvoltare rurală), capabil să contribuie la solu ionarea problemelor structurale ale
agriculturii româneşti şi pe mecanisme adaptate la necesită ile specifice ale noilor state
membre UE. Este nevoie de o reformă coerentă la nivel european, pentru a satisface cerin ele
pie ei europene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comer ului agricol mondial asupra
agriculturii comunitare.

4.4. Politica regional a UE

Politica regional urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se
asigure o repartizare mai echilibrată a popula iei şi activită ilor economice pe ansamblul
teritoriului.
Deşi Uniunea Europeană este una dintre cele mai bogate zone de pe glob, există
diferen e considerabile între regiunile sale sub aspectul veniturilor şi al oportunită ilor. Prin
politica sa regională, UE transferă resurse din zonele prospere în cele mai sărace. Scopul
constă în modernizarea regiunilor mai pu in dezvoltate pentru a le da posibilitatea să ajungă la
nivelul celorlalte regiuni din UE.
Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea reparti iei
demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi sus inerea eforturilor regiunilor cel mai
slab dezvoltate pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat aten iei legiutorului
comunitar de-a lungul celor peste cinci decenii de construc ie a UE.
Cu toate că Tratatul de la Roma privind crearea CEE a recunoscut, în preambul,
importanţa problemelor regionale şi a fixat obiectivul "unei dezvoltări armonioase prin
reducerea decalajului între diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai pu in
favorizate", el nu a prevăzut o politică regională. Abia Actul Unic European, intrat în
vigoare la 1 iulie 1987, care a introdus în tratat un titlu intitulat "Coeziunea economică şi

10
Comisia Europeană, Direc ia Generală Comunicare, Sa în elegem politicile Uniunii Europene: Agricultura,
Bruxelles, decembrie 2016, p.7
11
Ibidem

94
socială", a furnizat o bază institu ională dezvoltării unei politici regionale (art.130A). Până în
1975 (anul în care s-a creat un fond structural special - Fondul European de Dezvoltare
Regională (FEDER), Comunitatea nu a jucat un rol activ în acest domeniu.
Criza economică din 1973 şi restructurările economice care au urmat au pus în lumină
diferen e de dezvoltare între anumite state membre. Aceste disparită i între regiuni s-au
multiplicat mai ales în urma aderării Marii Britanii şi a Irlandei şi apoi a Greciei, Portugaliei
şi Spaniei.
Începând cu aceste momente, a devenit indispensabilă necesitatea punerii în func iune
a unei adevărate politici structurale, astfel încât să fie posibilă reducerea diferen elor de
dezvoltare şi de nivel de via ă.
Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii şi atribuirii Fondurilor structurale:

- "programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit număr de

ani în scopul atingerii de obiective strategice (…) şi mai multă coeren ă în politica
urmată şi în proiectele finan ate"; politica de coeziune nu finan ează proiecte
individuale, ci programe na ionale multianuale aliniate la obiectivele şi priorită ile
UE.

- "parteneriatul (…) în conceperea şi punerea în practică a programelor (…) implică

o multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale, alături de
autorită ile regionale şi locale"; fiecare program este elaborat printr-un proces
colectiv la care participă autorită ile de la nivel local, na ional sau regional şi
european, parteneri sociali şi organiza ii ale societă ii civile. Acest parteneriat se
aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la concep ie, gestionare şi
implementare până la monitorizare şi evaluare. Această abordare are ca scop să
garanteze că ac iunea respectivă este adaptată la nevoile şi priorită ile regionale şi
locale.

- "concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au cea

mai mare nevoie, şi (care) a crescut de-a lungul timpului". Acest principiu are trei
aspecte:
 Concentrarea resurselor: cea mai mare parte a resurselor puse la
dispozi ie prin fondurile structurale (81,9% pentru perioada 2007-2013,
respectiv, 70% pentru perioada 2014-2020) sunt orientate
către regiunile şi ările cele mai sărace.

95
  Concentrarea efortului: efortul investi ional se concentrează pe
anumite aspecte. Pentru perioada 2014-2020 sunt vizate următoarele
priorită i cheie de cre tere: Cercetarea şi inovarea; Tehnologiile
informaţiei şi comunicaţiilor (TIC); Creşterea competitivităţii
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri); Sprijinirea trecerii la o
economie cu emisii reduse de carbon.

 Concentrarea cheltuielilor: la începutul fiecărei perioade de

programare, se stabileşte o finan are anuală pentru fiecare program.
Aceste fonduri trebuie cheltuite într-un interval de doi ani de la alocare
(regula lui N+2).
- "adiţionalitatea (…), Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze
decât să înlocuiască cheltuielile publice existente". Finan area oferită prin
fondurile structurale europene nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat
membru, la nivel na ional. Comisia convine cu fiecare ară nivelul cheltuielilor
publice eligibile pentru perioada de programare şi verifică respectarea acestei
condi ii la mijlocul perioadei de programare (2018) şi la sfârşitul acesteia (2022).
Scopul este de a stabili obiective realiste, dar ambi ioase, pentru cheltuielile
publice structurale, în aşa fel încât să se garanteze că fondurile structurale
reprezintă o valoare adăugată reală.
Acestor patru principii de bază, s-ar putea adăuga regula co-finanţării naţionale a
proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri. Amplitudinea
co-finan ării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la 15% la 85% din suma
investită.
Conceptul de coeziune economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European,
însă, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht (care face referiri
la coeziunea economică şi socială în preambul şi în articolele 2, 3, 123-125, 130A-130E), el a
devenit unul din cei trei piloni ai Comunită ii Europene, la fel ca şi pia a unică şi uniunea
economică şi monetară. Efortul de coeziune a fost şi în perioada 2007-2013 o prioritate pentru
UE, care s-a reflectat în plan bugetar.
Politica regională este un instrument de solidaritate financiară şi, în acelaşi timp, un
puternic motor al coeziunii şi al integrării economice.
Există mari diferen e în ceea ce priveşte nivelul de prosperitate existent între statele membre
ale UE şi în interiorul acestora. Din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor (unitatea
de măsură standard a gradului de bunăstare) cele mai prospere regiuni se situează în mediul

96
urban – Londra, Bruxelles şi Hamburg. Luxemburgul, cea mai prosperă ară din UE, este de
aproape cinci, respectiv şase ori mai bogată decât România şi respectiv Bulgaria, cele mai
sărace state membre.

Sursa: www.europa.eu

Decalajele dintre regiuni pot avea diverse cauze. Poate fi vorba despre dezavantaje
persistente cum ar fi amplasarea geografică, despre mai recentele schimbări socio-economice
sau despre o combina ie între aceşti factori. Adesea, impactul acestor dezavantaje se face
sim it prin excludere socială, învă ământ de slabă calitate, niveluri ridicate de şomaj şi
infrastructuri necorespunzătoare. În cazul anumitor state membre, o parte din decalaje se
datorează fostelor lor sisteme economice centralizate.
Odată cu aderarea acestor ări, UE a reorganizat şi restructurat cheltuielile pentru
dezvoltarea regională. În perioada 2007-2013, acestea au reprezentat 36% din bugetul UE,
adică aproximativ 350 de miliarde de euro.

97
 Un cadru financiar pentru o
Uniune extinsă (2007-2013)

Fondurile alocate ac iunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 s-au

concentrat asupra următoarelor trei obiective:
 Convergen (81,54%) - Scopul este acela de a ajuta ările şi regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătă irea condi iilor
pentru creşterea economică şi ocuparea for ei de muncă. Acest obiectiv poate fi
realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inova ie, în societatea cunoaşterii,
în adaptabilitatea la nou, în protec ia mediului şi în eficien a administrativă.
 Competitivitate regional şi ocuparea for ei de munc (15,95%) - inta este
creşterea competitivită ii, a nivelurilor ocupării for ei de muncă şi a atractivită ii
regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai pu in dezvoltate.) Metoda de îndeplinire
a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a
promova inova ia, spiritul întreprinzător, protec ia mediului, accesibilitatea,
adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pie e ale for ei de muncă mai favorabile incluziunii
sociale.
 Cooperare teritorial european (2,52%). Scopul este de intensificare a cooperării
transfrontaliere, transna ionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta
promovarea unor solu ii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de
autorită ile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea

98
 rela iilor economice şi stabilirea unor re ele între întreprinderile mici şi mijlocii
(IMM).

Aceste obiective sunt finan ate cu fonduri specifice ale UE, care fie se adaugă la
contribu iile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administra iei na ionale şi
regionale, fie stimulează investi iile din aceste direc ii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub
numele de fonduri structurale şi de coeziune.
 Fondul european de dezvoltare regional (FEDER), primul dintre fondurile
structurale, finan ează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin
reducerea disparită ilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a
ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor
industriale aflate în declin.
 Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finan ează ini iative
destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.
Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finan area
proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protec ia mediului înconjurător în
acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din
media UE.
Aten ia se concentrează în special pe statele membre din Europa Centrală şi de Est, la
care se adaugă regiunile cu nevoi speciale din alte state ale UE. Cele 12 ări care au aderat în
anii 2004 i 2007 aveau alocată o valoare de 51% din bugetul total al politicii de dezvoltare
regională pentru perioada 2007-2013, deşi acestea reprezintă mai pu in de un sfert din
popula ia totală a UE.

99
 A adar, finan area provine din trei surse diferite, în func ie de tipul de asisten ă şi de
beneficiar:
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) finan ează programele axate pe
infrastructură generală, inova ie şi investi ii. Banii proveni i din FEDER sunt destina i
celor mai sărace regiuni din UE. FEDER poate să intervină pentru finan area celor 3
obiective ale politicii regionale (convergen ă, competitivitate regională şi ocuparea
for ei de muncă, cooperare teritorială europeană).
 Fondul Social European (FSE) finan ează proiecte de formare profesională şi alte
tipuri de programe de asisten ă în domeniul ocupării şi creării de locuri de muncă. Ca
şi în cazul FEDER, toate ările din UE pot beneficia de asisten ă prin intermediul FSE.
FSE intervine în finan area obiectivelor de convergen ă i competitivitate regională şi
ocuparea for ei de muncă.
 Fondul de Coeziune sus ine ac iuni din cadrul obiectivului de convergen ă, finan ând
proiectele care vizează protec ia mediului, infrastructura de transport şi dezvoltarea în
domeniul surselor de energie regenerabile. De acest tip de finan are pot beneficia doar
ările în care standardul de via ă se situează sub 90% din media înregistrată la nivelul
UE, adică cele 12 state membre care au aderat în 2004 i 2007 la UE, la care se
adaugă Portugalia şi Grecia. Spania, care a beneficiat până acum de asisten ă prin
intermediul Fondului de Coeziune devine, treptat, ineligibilă pentru acest tip de
finan are.
Cea mai mare parte din cheltuieli este consacrată regiunilor în care PIB-ul se situează
sub 75% din media comunitară, pentru a le ajuta să îşi îmbunătă ească infrastructurile şi să îşi
dezvolte poten ialul economic şi uman. Din această categorie fac parte 17 din cele 27 de state
membre ale UE. Pe de altă parte, toate cele 27 de ări din Uniune pot beneficia de finan are
pentru sprijinirea inova iei şi cercetării, a dezvoltării durabile şi a formării profesionale în
regiunile mai pu in dezvoltate. O mică parte din fonduri sunt destinate proiectelor de
cooperare transfrontalieră şi interregională.
Politica regională trebuie să se înscrie pe drumul trasat de Agenda de la Lisabona şi să
contribuie la promovarea creşterii economice şi a ocupării for ei de muncă prin:
 trezirea interesului investitorilor fa ă de statele membre şi regiunile acestora, prin
îmbunătă irea accesibilită ii, furnizarea de servicii de calitate şi protejarea
mediului;
 încurajarea inova iei, a spiritului antreprenorial şi a economiei bazate pe
cunoaştere, prin dezvoltarea tehnologiilor informa iei şi comunicării;

100
  crearea de noi locuri de muncă, mai numeroase şi oferind condi ii mai bune, prin
atragerea unui număr mai mare de persoane pe pia a muncii, îmbunătă irea
capacită ii de adaptare a lucrătorilor şi creşterea investi iilor în capitalul uman.
În octombrie 2011, Comisia Europeană a adoptat un proiect de pachet legislativ care
va constitui un cadru al politicii de coeziune a UE pentru perioada 2014-2020. Noile
propuneri sunt concepute pentru a consolida dimensiunea strategică a politicii şi a asigura
faptul că investi iile UE sunt axate pe obiectivele pe termen lung ale Europei în materie de
creştere economică şi locuri de muncă („Europa 2020”).
Prin contractele de parteneriat convenite cu Comisia, statele membre îşi vor asuma
angajamentul de a-şi reduce paleta de priorită i de investi ii, în conformitate cu aceste
obiective. De asemenea, acest pachet legislativ armonizează normele privind diferite fonduri,
dedicate între altele dezvoltării rurale şi afacerilor maritime şi pescuitului, în vederea sporirii
coeren ei ac iunii UE.

Care sunt noutățile perioadei 2014-2020 pentru politica regională a UE?

 Accent mai puternic pe rezultate: inte mai clare i măsurabile pentru un grad
sporit de răspundere.
 Simplificare: acela i set de norme pentru cinci fonduri.
 Condiții: introducerea unor precondi ii specifice anterior canalizării fondurilor.
 Consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale: o sumă
minimă din FEDR alocată pentru proiectele integrate la nivelul ora elor i din
FSE pentru sus inerea comunită ilor marginalizate.
 Conexiune cu reforma economic : Comisia poate suspenda finan area unui
stat membru care nu respectă normele economice ale UE.

Care sunt prioritățile politicii de coeziune?

Politica de coeziune are 11 obiective tematice destinate cre terii pentru perioada
2014-2020:
1. Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice i inovării.
2. Îmbunătă irea accesului la tehnologiile informa iei i comunica iilor, precum i
îmbunătă irea utilizării i calită ii acestora.
3. Sporirea competitivită ii IMM-urilor.
4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon.
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum i a prevenirii i gestionării
riscurilor.
6. Conservarea i protejarea mediului i promovarea eficien ei resurselor.
7. Promovarea unui transport durabil i îmbunătă irea infrastructurilor re elelor.
8. Promovarea sustenabilită ii i calită ii locurilor de muncă i sprijinirea mobilită ii
lucrătorilor.
9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei i a oricărei forme de
discriminare.
10. Efectuarea de investi ii în domeniul educa iei, al instruirii i al învă ării pe tot
parcursul vie ii.

101
 11. Îmbunătă irea eficien ei administra iei publice.

 Investițiile din FEDR vor sprijini toate cele 11 obiective, însă obiectivele 1-4
sunt principalele priorit ți de investi ii.
 Principalele priorit ți ale FSE sunt obiectivele 8-11, cu toate că fondul sprijină,
de asemenea, obiectivele 1-4.
 Fondul de coeziune sprijină obiectivele 4-7 i 11.

Bugetul propus de Uniunea Europeană pentru perioada 2014 - 2020 este de 1025 miliarde
euro, din care:
 376 miliarde euro sunt alocați pentru instrumentele politicii de coeziune,
 40 miliarde euro pentru facilitatea Conectarea Europei care finan ează
proiectele transfrontaliere de energie, transport i tehnologia informa iei,
 iar 649 miliarde merg către politica de agricultură, cercetare, externe etc.

Sursa: prelucrare Maria Floriana Popescu, http://www.fonduri-structurale.ro/

Parlamentul European i-a exprimat în 19 nov.2013 votul favorabil cu privire la cadrul

financiar multianual (CFM) al UE pentru perioada 2014-2020. Acordul Parlamentului
European a deschis calea către aprobarea finală de către Consiliu; s-au încheiat doi ani i
jumătate de negocieri intense, de când Comisia a prezentat propunerile, la 29 iunie 2011.
Cadrul financiar multianual al UE pentru perioada 2014-2020 permite Uniunii Europene să
investească până la 960 de miliarde EUR în credite de angajament (1,00 % din VNB al UE) i
908,4 miliarde EUR în credite de plată (0,95 % din VNB al UE). Instrumentele pentru situa ii
neprevăzute (precum Rezerva pentru ajutoare de urgen ă, Fondul european de ajustare la
globalizare, Fondul de solidaritate i Instrumentul de flexibilitate) i Fondul european de
dezvoltare se află în afara plafoanelor CFM. În cazul în care ar fi activate integral, acestea
reprezintă încă 36,8 miliarde EUR (sau 0,04 % din VNB al UE). Cadrul bugetului UE pentru

102
2014-2020 define te priorită ile în materie de cheltuieli care sunt orientate către cre tere
economică durabilă, locuri de muncă i competitivitate, în conformitate cu strategia UE de
cre tere economică, „Europa 2020”. De exemplu, în compara ie cu cadrul precedent, suma
aferentă rubricii 1a (Competitivitate pentru cre tere economică i ocuparea for ei de muncă)
este majorată de la 91,5 miliarde EUR (= 9,2 % din buget) la 125,6 miliarde EUR (13,1 % din
buget).
În ansamblu, politica de coeziune reformată va pune la dispozi ie până la 366,8
miliarde EUR12 pentru a se investi în regiunile, ora ele i economia reală a Europei. Acesta va
fi principalul instrument de investi ii al UE pentru a atinge obiectivele strategiei Europa 2020:
crearea de locuri de muncă i generarea de cre tere economică, abordarea problemei
schimbărilor climatice i a dependen ei energetice, reducerea sărăciei i a excluziunii sociale.
La aceasta va contribui i definirea mai bună a priorită ilor-cheie ale Fondului european de
dezvoltare regională, cum ar fi sprijinul pentru întreprinderile mici i mijlocii, obiectivul fiind
de a dubla sprijinul, de la 70 la 140 de miliarde EUR pe durata celor 7 ani. În toate fondurile
structurale i de investi ii europene care stimulează proiectele bune va exista un grad mai
mare de orientare spre rezultate, precum i o nouă rezervă de performan ă. În fine, în cadrul
politicii de coeziune, al dezvoltării rurale i al fondului pentru pescuit, eficien a va fi corelată,
de asemenea, cu guvernan a economică pentru a încuraja respectarea de către statele membre
a recomandărilor UE din cadrul semestrului european.

4.5. Bibliografia capitolului 4

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente i etape ale constructiei
europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,
Bucuresti;
www.europa.eu

12
Pre uri curente. Echivalent în pre urile din 2011: 325 de miliarde EUR.

103
 5. Extinderea UE c tre rile din Europa
Central şi de Est. Aderarea României la UE

5.1. Extinderea UE : condiții, valuri de extindere

Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o popula ie de peste 500 de
milioane de locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de
secol, aflat în continuă evolu ie.
Uniunea Europeană manifestă deschidere fa ă de ideea aderării oricărei ări europene
democratice, care dispune de o economie de pia ă şi de capacitatea administrativă necesară
pentru a gestiona drepturile şi obliga iile care decurg din statutul de membru. Aşadar, procesul
de extindere este un proces aflat în continuă evolu ie.
UE a primit deja noi state membre în sânul ei, acestea aderând în valuri succesive. De
asemenea, a creat o pia ă unică şi o monedă unică şi şi-a extins responsabilită ile de la politica
economică şi socială până la politica externă şi de securitate. Cu fiecare extindere, s-a
îmbogă it şi diversitatea culturală şi lingvistică, marca distinctivă a Uniunii Europene.

104
Procesul de extindere
Extinderile precedente au arătat cât de bine func ionează procesul de integrare al
Uniunii Europene. Însă, deseori, o schimbare majoră este o cauză de îngrijorare, cum s-a
întâmplat şi în cazul valului de extindere din 2004.
Pentru a răspunde acestor preocupări, în iunie 2006, liderii UE au convenit că viitoarele
valuri de extindere vor lua în considerare capacitatea de absorbţie a Uniunii, fără ca acest
lucru să reprezinte o condi ie prealabilă pentru aderare.
ările candidate trebuie să demonstreze că vor fi capabile să-şi asume în întregime
rolul de membri ai Uniunii. Pentru aceasta trebuie să ob ină sprijinul cetă enilor şi să respecte
standarde şi norme europene stricte de ordin politic, juridic şi tehnic.
ările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de
integrare doar după ce toate condi iile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de
admitere în UE sunt complexe, garantând că noile state membre aderă numai atunci când
îndeplinesc toate cerin ele şi doar după ce institu iile UE, guvernele statelor membre şi
guvernele ărilor în cauză îşi vor fi exprimat acordul în mod activ.. Astfel, perspectiva
integrării ac ionează ca un stimulent pentru promovarea reformelor. Politica UE cu privire la
extindere garantează faptul că acest proces este gestionat foarte scrupulos, astfel încât
procesul de aderare să aducă beneficii ambelor păr i implicate, UE şi ărilor în curs de aderare.

Etapele extinderii UE
În 1951, şase ări – Belgia, Germania, Fran a, Italia, Luxemburg şi Olanda – au
întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi O elului şi, ulterior, în 1957, Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Au urmat mai multe valuri de extindere succesive:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
1981 – Grecia
1986 – Spania şi Portugalia
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia
şi Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare.
La 1 ianuarie 2007, au aderat România şi Bulgaria, iar la 1 iulie 2013 Croa ia.

105
Condi iile de aderare
În conformitate cu articolul 49 din Tratatul de la Maastricht - 1992 (actualul art. 49 din
Tratatul de la Lisabona), orice stat european care respectă principiile libertă ii, democra iei,
respectării drepturilor omului şi a libertă ilor fundamentale, precum şi ale statului de drept
poate solicita să devină membru al Uniunii.
Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a adus clarificări suplimentare, şefii
de guvern ai statelor membre stabilind condiţiile de bază care trebuie îndeplinite pentru a
putea adera la UE. Până în momentul aderării, noile state membre trebuie să dispună de:
 institu ii stabile care garantează democra ia, statul de drept, drepturile omului şi
respectarea şi protec ia minorită ilor;
 economie de pia ă func ională şi capacitatea de a face fa ă presiunii concuren iale şi
for elor pie ei din cadrul Uniunii;
 capacitatea de a prelua obliga iile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii.
Trebuie să aibă o administra ie publică capabilă să aplice şi să administreze legisla ia
UE în mod concret.

Viitoarele extinderi
Procesul de aderare cuprinde 3 etape (toate trebuie aprobate de statele membre):
1. ării în cauză i se oferă perspectiva aderării;
2. ara în cauză devine oficial candidat la aderare;
3. ara candidată demarează negocierile oficiale de aderare, proces care implică, în mod
normal, reformele necesare adoptării legisla iei UE în vigoare.
Odată negocierile şi reformele aferente încheiate, ara poate adera la UE, cu acordul
tuturor statelor membre.
În prezent, UE oferă perspectiva aderării la UE pentru următoarele țări : Albania,
Bosnia şi Her egovina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia, Kosovo
(în virtutea rezolu iei 1244 a Consiliului de Securitate al Organiza iei Na iunilor Unite) şi
Turcia. Aderarea va fi posibilă numai dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare.
Cinci dintre acestea au primit statutul de ţări candidate: Turcia, Serbia, Fosta
Republic Iugoslav a Macedoniei, Muntenegru şi Albania.
Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica
Iugoslavă a Macedoniei a devenit ară candidată în decembrie 2005, iar în octombrie 2009
Comisia Europeană a recomandat începerea negocierilor de aderare, însă acestea nu au
demarat încă.

106
 Muntenegru a devenit stat candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au
fost deschise la 29 iunie 2012. Serbia a ob inut statutul de stat candidat la 2 martie 2012; la
17 decembrie 2013 Consiliul a adoptat cadrul de negocieri cu Serbia, iar la 21 ianuarie 2014 a
avut loc prima conferin ă interguvernamentală cu Serbia marcând debutul formal al
negocierilor de aderare. Albania a înaintat formal o cerere de aderare la UE pe 24 aprilie
2009, ob inând din din partea Consiliului la 27 iunie 2014 statutul de ară candidată la aderare
ca o recunoa tere a eforturilor sale de reformă i a progreselor înregistrate în îndeplinirea
condi ionalită ii prevăzute.

O men iune specială trebuie făcută în ceea ce prive te Islanda. Consiliul European din
17 iunie 2010 a decis începerea negocierilor de aderare cu Islanda, însă guvernul islandez a
anun at în 12 martie 2015 Pre edin ia letonă a UE printr-o scrisoare scrisă faptul că interesele
sale sunt "mai bine deservite în afara UE" i a solicitat ca ”Islanda să nu fie considerată ca o
ară candidată la aderarea la UE”. De la primirea scrisorii negocierile de aderare au fost
suspendate oficial pentru o perioada de doi ani.(de altfel, încă din 24 februarie 2014, situa ia
aderării Islandei la UE era pusă sub semnul întrebării, întrucât guvernul de centru-dreapta,
format din două partide eurosceptice, anunţase că va susţine un proiect de lege în faţa
parlamentului pentru retragerea acestei candidaturi; principalul obstacol pentru aderarea
Islandei la UE o reprezintă pescuitul, un subiect care nu a fost discutat în timpul ne gocierilor
dintre Bruxelles şi Reykjavik între iunie 2011 şi ianuarie 2013; divergen ele dintre Islanda i
UE, cunoscute i sub denumirea de "războiul macroului", au apărut după ce Islanda a luat
hotărârea unilaterală de a cre te în mod considerabil cota sa de macrou. Insula se află în
conflict cu UE i asupra problemei vânătorii de balene). O eventuală retragere formală a
candidaturii va trebui înmânată Consiliului UE (statele membre), moment în care Islanda ar
putea fi rugată să dea înapoi sumele de bani primite ca stat candidat la aderare. Sumele, plătite
în 2013, se ridică la aproximativ 5 milioane de euro. Intre timp, Islanda i UE rămân legate
prin Spa iul Economic European i prin conven ia Schengen.

În 2014 s-a lansat noul Instrument de asisten ă pentru preaderare (IPA II). Prin
intermediul IPA II, UE va furniza 11,7 miliarde EUR pentru perioada 2014-2020, cu alocări
stabilite de la an la an, în scopul de a sprijini ările implicate în procesul de aderare pe
parcursul pregătirilor lor în vederea aderării, precum i în scopul de a sprijini cooperarea
regională i transfrontalieră13.

13
Comisia Europeană (COM(2014) 700 final), Strategia de extindere și principalele provocări pentru perioada
2014-2015, Bruxelles, 8.10.2014

107
 Sursa: Prelucrare de către Maria Floriana Popescu după Comisia Europeană,
Să înțelegem politicile Uniunii Europene:Extinderea, noiembrie 2014, Bruxelles

Croa ia este stat membru al UE din iulie 2013. Negocierile de aderare au debutat la
3 octombrie 2005 şi s-au finalizat la 30 iunie 2011. Tratatul de Aderare a Croa iei la UE a fost
semnat la Bruxelles, la data de 9 decembrie 2011. Aderarea efectivă a fost prevăzută pentru 1
iulie 2013, după finalizarea procedurilor na ionale de ratificare a Tratatului de Aderare de
către toate statele membre şi Croa ia.
Celelalte ţări din Balcanii de Vest sunt considerate ţări potenţial candidate, cu
perspectiva de a deveni state membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite. Bosnia şi
Her egovina şi-a prezentat solicitarea pentru a ob ine statutul de candidat la UE la 15
februarie 2016.
Pozi ia României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care
au voin a şi capacitatea de a îndeplini criteriile presupuse de extinderea UE.
Procesul de stabilizare și asociere este un proces stabilit de UE cu toate ările din
Balcanii de Vest care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de UE. Datorită
acestui proces, aceste ări se bucură deja de acces liber la pia a unică a UE pentru aproape
toate exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse în
direc ia realizării reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de
stabilizare şi asociere, o rela ie contractuală care stabileşte drepturi şi obliga ii reciproce.
Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra respectării principiilor
democratice esen iale şi a elementelor centrale ale pie ei unice europene.

108
 5.2. Aderarea României la UE
România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform
calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90.
România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la care a
fost semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea European , document intrat
integral în vigoare doi ani mai târziu. România depunea oficial cererea de aderare la Uniune
în iunie 1995, iar în decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de
aderare cu România, alături de alte şase state. Oficial, negocierile au fost deschise la 15
februarie 2000.
Evolu ia negocierilor de aderare la UE
În 2000 (pe durata Preşedin iilor portugheză şi franceză) au fost deschise 9 capitole şi
închise 6 capitole: 16 – Întreprinderi mici şi mijlocii; 17 – Ştiin ă şi cercetare; 18-
Educa ie, formare profesională şi tineret; 26 – Rela ii externe; 27 – Politica externă şi
de securitate comună; 12 – Statistică.
În 2001 (pe durata Preşedin iilor suedeză şi belgiană) au fost deschise 8 capitole şi
închise 3 capitole: 8 – Pescuit; 23 – Protec ia consumatorilor şi a sănătă ii; 5 – Dreptul
societă ilor comerciale.
În 2002 (pe durata Preşedin iilor spaniolă şi daneză) au fost deschise ultimele 13
capitole şi închise 7 capitole : 11 – Uniunea Economică şi Monetară; 13 – Politici
sociale şi ocuparea for ei de muncă; 15 – Politica industrială; 19 – Telecomunica ii şi
tehnologia informa iilor; 20 – Cultură şi audiovizual; 25 – Uniune vamală; 30 –
Institu ii.
În 2003 (pe durata Preşedin iilor greacă şi italiană) au fost închise 6 capitole: 1 –
Libera circula ie a mărfurilor; 2 – Libera circula ie a persoanelor; 4 – Libera circula ie
a capitalului; 9 – Transporturi; 10 – Impozitare; 28 – Control financiar.
În 2004 (pe durata Preşedin iilor irlandeză şi olandeză) au fost închise ultimele 9
capitole : 3 – Libera circula ie a serviciilor; 6 – Politica în domeniul concuren ei; 7 –
Agricultură; 14 – Energie; 21 – Politica regională; 22 – Mediu; 24 – Justi ie şi Afaceri
Interne; 29 – Dispozi ii financiare şi bugetare; 31 – Diverse.
Negocierile de aderare au fost încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferin ei de
Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European
de la Bruxelles din 16-17 decembrie din acelaşi an. În acelaşi timp, Consiliul a reafirmat şi
calendarul de aderare:

109
 aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare;
1 ianuarie 2007 - aderarea efectiv .
În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual documente de evaluare
privind parcursul european al României, aceste documente fiind de două tipuri: rapoarte
privind stadiul pregătirilor în vederea aderării şi, respectiv, după semnarea Tratatului de
Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare în care era prezentat stadiul îndeplinirii
angajamentelor asumate de România în negocierile de aderare.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de Aderare a României şi
Bulgariei la UE de către România şi Bulgaria şi de către reprezentan ii statelor membre ale
Uniunii. Ulterior semnării, Tratatul a fost supus procesului de ratificare în toate statele
membre UE. După finalizarea procesului de ratificare în toate statele membre, în noiembrie
2006, România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, România a
intrat într-o nouă etapă care presupune pregătirea şi adoptarea măsurilor necesare
eliminării controalelor la frontierele interne, în vederea aderării la Spaţiul Schengen.
Eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene este cel mai vizibil şi mai
important efect al procesului de integrare europeană.
Spa iul Schengen, a cărui creare reprezintă o realizare istorică unică, nu poate
func iona fără solidaritatea celor 26 de state membre în gestionarea frontierelor externe,
concomitent cu asumarea unor responsabilită i pentru îndeplinirea unui set de măsuri comune
acestor state.
Ca măsuri organizatorice, la nivelul Guvernului României a fost elaborat Planul de
Acţiune Schengen, în vederea transpunerii şi implementării prevederilor comunitare,
completat de Strategia naţională pentru manangementul integrat al Frontierei de Stat
pentru perioada 2010-2012.
In acelaşi context al aderării la Uniunea Europeană, România şi-a asumat
responsabilitatea implementării dispozi iilor acquis-ului Schengen care sunt obligatorii de la
data aderării (art.4 al Protocolului privind condi iile şi aranjamentele referitoare la admiterea
Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeana, anexat la Tratatul de Aderare al
României şi Bulgariei).
Pentru România, prima etapă a aderării a fost semnarea împreună cu Republica
Bulgaria, în ianuarie 2008, a Declara iei Comune privind aderarea la spa iul Schengen la data
de 30 martie 2011.

110
 Cea de a doua etapă a constat în prezentarea răspunsurilor la Chestionarul de Evaluare
Schengen, în cadrul Grupului de Evaluare Schengen al Consiliului UE.
Ultima etap constă în evaluarea celor şapte domenii de interes: cooperare
poli ieneasca, protec ia datelor, consulate, frontiere maritime, frontiere aeriene, frontiere
terestre, SIS/SIRENE.
Aderarea presupune încheierea cu succes a procesului de evaluare a României de
către exper i delega i de statele membre, Consiliul UE şi Comisia Europeană, prin
îndeplinirea unor condi ionalită i tehnice, conform unui calendar prestabilit.
Pentru sprijinirea României şi Bulgariei în perioada dintre data aderării şi sfârşitul
anului 2009, a fost constituit instrumentul financiar Facilitatea Schengen destinat finan ării
ac iunilor la noile frontiere ale UE, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen şi a
controlului la frontiere (în conformitate cu Art.32, Tratatul de Aderare: PROTOCOL).
Misiunile de evaluare pentru România s-au desfăşurat în perioada martie 2009 –
decembrie 2010 şi au implicat examinarea de către echipe de exper i din statele membre şi din
institu iile europene a pregătirii României în implementarea corectă şi integrală a prevederilor
acquis-ul Schengen, în ariile conexe cooperării poli ieneşti, protec iei datelor, vizelor,
frontierelor maritime, terestre, aeriene, a utilizării sistemelor SIS/SIRENE. Aşa cum au
conchis misiunile de evaluare succesive, România îndeplineşte toate criteriile prevăzute de
legisla ia care reglementează aderarea la spa iul Schengen şi func ionarea acestuia.
La reuniunea Consiliului Justi ie şi Afaceri Interne din 9 iunie 2011, de la Luxemburg,
miniştrii de interne ai UE au salutat finalizarea cu succes a procesului de evaluare tehnică a
României şi Bulgariei şi au hotărât ca decizia formală privind aderarea celor două state la
spa iul Schengen să fie discutată cu ocazia Consiliului UE Justi ie şi Afaceri Interne din
septembrie 2011. Un mesaj politic, de sus inere, a fost transmis şi de Parlamentul European,
care a dat, la 8 iunie 2011, un vot majoritar favorabil aderării României şi Bulgariei la
Schengen.
Consiliul Justi ie şi Afaceri Interne din 22 septembrie 2011 nu s-a finalizat cu
adoptarea deciziei privind aderarea României (şi Bulgariei) la spa iul Schengen, din cauza
opozi iei politice a Olandei şi Finlandei.
Consiliul European din 9 decembrie 2011 a reconfirmat întrunirea tuturor condi iilor
pentru adoptarea deciziei privind aderarea României şi Bulgariei la spa iul Schengen şi a
invitat Consiliul să finalizeze formal acest proces. Problema aderării României (şi Bulgariei)
la spa iul Schengen, în două etape (în prima etapă, ridicarea controalelor la frontierele
interne aeriene şi maritime şi, ulterior, eliminarea controalelor la frontierele interne

111
terestre) urma sa fie discutată la Consiliul European din martie 2012. Pentru a facilita
adoptarea deciziei politice, la Consiliul European din 1-2 martie 2012, România s-a angajat să
implementeze o serie de măsuri tehnice. Deşi măsurile respective nu reprezintă o condi ie
prevăzută de acquis, ci doar o cale să faciliteze solu ionarea dosarului, implementarea
acestora a fost finalizată cu succes, demonstrând încă o dată faptul că România este pregătită
să-şi asume statutul de stat membru Schengen. Subiectul aderării României la spa iul
Schengen a fost abordat în cadrul reuniunii Consiliului Justi ie şi Afaceri Interne din 25-26
octombrie 2012, prilej cu care Preşedin ia cipriotă a UE a prezentat eforturile României şi
Bulgariei şi a indicat necesitatea adoptării deciziei politice cât mai curând posibil. În cadrul
interven iei sale, Comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström a exprimat
sus inerea pentru concretizarea acestui obiectiv.
Finalizarea de către România a măsurilor complementare şi revenirea la subiectul
extinderii Schengen la Consiliul JAI din martie 2013 au fost cuprinse în declara ia la
minuta Consiliului European din 13-14 decembrie 2012:
În urma solicitării Consiliului European din decembrie 2012, Consiliul JAI din 6 - 7
martie 2013 a revenit asupra dosarului, decizia fiind de a aborda din nou acest subiect până la
sfârşitul anului 2013, în vederea abordării în etape a aderării la spa iul Schengen a celor două
state.
În conformitate cu articolul 4, alineatul 2 din Tratatul de aderare a României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană, decizia Consiliului vizând aderarea României la spa iul
Schengen se adoptă cu unanimitate, similar deciziilor anterioare privind extinderea spa iului
Schengen cu noi state membre.

5.3. Bibliografia capitolului 5

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente i etape ale construc iei
europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,
Bucure ti;
www.ec.europa.eu
www.euractiv.ro
www.europa.eu
www.mae.ro
www.maeur.ro
www.mai.gov.ro

112
 6. Provoc ri actuale pentru UE 14
În prezent UE este confruntată cu o serie de provocări interne i externe fără precedent
care necesită o abordare comună a tuturor statelor membre, bazată pe „elementele esen iale”,
adică exact pe acele politici care au adus valoare adăugată pentru UE şi cetă enii săi. Un
recent raport al Economist Intelligence Unit (EIU) intitulat „Europa, for ată până la limită"
arată problemele critice cu care se confruntă continentul european şi identifică şapte factori
majori care zguduie din temelii economia şi stabilitatea politică a Uniunii Europeane. Între
ace tia documentul EIU vorbeşte despre ”Brexit”, dar i despre criza refugia ilor – ca fiind
cea mai acută de după cel de-al Doilea Război Mondial.

6.1. „Brexit” sau ieșirea Marii Britanii din Uniunea

European
Premierul britanic, David Cameron, a prezentat, în noiembrie 2015, într-o scrisoare
trimisă preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, patru propuneri pentru reforma UE,
propuneri care au vizat guvernan a economică, competitivitatea, suveranitatea şi imigra ia i
care reprezintă, totodată, condi ii pentru rămânerea Marii Britanii ca membru al UE.
Pe 20 februarie 2016, David Cameron, Primul ministru al Marii Britanii, a stabilit ziua de
23 iunie 2016 ca dată pentru organizarea unui referendum privind rămânerea ării sale în UE.
Anun ul său a urmat după o renegociere prelungită a condi iilor actuale de membru ale Marii
Britanii. Măsura a determinat imediat mini trii din guvernul actual al Marii Britanii să î i
declare sprijinul fie pentru campaniile îndreptate către „rămânerea” în UE, fie pentru cele de
„părăsire” a Uniunii. David Cameron a crezut cu tărie în beneficiile păstrării statutului de stat
membru al UE, dar o mână de parlamentari influen i, inclusiv secretarul justi iei, Michael
Gove, i primarul Londrei, Boris Johnson, au promis sprijin pentru campaniile de părăsirea a
UE15. Dacă la începutul lui 2015 ansele unui „Brexit” păreau îndepărtate, la 23 iunie 2016,
ziua când s-a desfă urat referendumul, alegerea de a părăsi UE nu a mai fost doar un co mar,
ci a devenit realitate, în mare parte din cauza crizei migra iei din Europa i a dificultă ilor
interminabile ale monedei unice. La 29 martie 2017 Marea Britanie i Uniunea Europeană au
dat oficial startul pentru Brexit, scrisoarea prin care Marea Britanie a invocat articolul 50 din

14
Capitol realizat i cu participarea asiat. dr. Maria Floriana Popescu
15
The Economist, A background guide to “Brexit” from the European Union, 24 februarie 2016,
http://www.economist.com/blogs/graphicdetail/2016/02/graphics-britain-s-referendum-eu-membership

113
Tratatul de la Lisabona fiind înmânată de Ambasadorul Marii Britanii la Uniunea Europeană,
Sir Tim Barrow, preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk. Negocierile de părăsire a
UE vor dura doi ani, iar acordul Brexit va trebui să fie aprobat de majoritatea calificată a
statelor membre, nefiind nevoie de un vot în unanimitate. Totu i, Parlamentul European are
dreptul să blocheze acordul, dacă nu este de acord cu prevederile sale.
Ie irea Marii Britanii din structura UE este în prim-planul dezbaterilor economice i
politice la nivel european, speciali tii încercând sa cuantifice efectele separării atât pentru
Marea Britanie, cât i pentru UE. În ceea ce prive te situa ia Marii Britanii au existat scenarii
pesimiste care au adus în discu ie chiar sfâr itul Regatului Unit al Marii Britanii i Irlandei de
Nord având în vedere că Sco ia i Irlanda de Nord au votat pentru a rămâne în Uniunea
Europeană, în timp ce majoritatea englezilor au votat pentru ie irea din UE. Această scindare
a popula iei din Regat ar putea duce la ruperea acestuia. Cât despre UE, brexitul va afecta
Uniunea, deja slăbită de neîn elegerile asupra migra iei i de viitorul zonei euro, însemnând
practic despăr irea UE de a doua mare economie a sa, de una dintre primele două puteri
militare i, de departe, de cel mai bogat ora al său, Londra16.
Negocierile oficiale dintre Londra şi Bruxelles privind ieşirea Marii Britanii din UE au
început după alegerile anticipate care au avut loc în această ară pe 8 iunie 2017., respectiv la
19 iunie 2017. Pre edintele Consiliului European, DonaldTusk a reafirmat că blocul doreşte o
„viitoare rela ie puternică” cu vecinul său, dar a avertizat că „înainte de a discuta despre viitor
trebuie reglementat trecutul”, reiterându-se astfel o pozi ie anterioară conform căreia
negocierile privind un acord comercial între Marea Britanie i UE vor avea loc abia după
Brexit17. Schema procesului de ie ire a Marii Britanii din UE este redată mai jos18:

16
http://www.euractiv.ro/extern/cameron-spune-ca-le-va-permite-ministrilor-sai-sa-faca-propaganda-pentru-
brexit-3151
17
Neagu Bogdan, Liderii UE-27 au adoptat în unanimitate liniile directoare ale negocierilor pentru Brexit, 29
aprilie 2017, disponibil la http://www.euractiv.ro/extern/tusk-brexit-ue-unire-7492
18
Brexit | Planul UE privind negocierile cu Marea Britanie pentru ie irea ării din blocul comunitar, 31 martie
2017, disponibil la http://www.libertatea.ro/stiri/brexit-ue-prezinta-planul-privind-negocierile-cu-marea-britanie-
pentru-iesirea-tarii-din-blocul-comunitar-1792174

114
115
 Negociatorii britanic (David Davis) i european (Michel Barnier) au convenit ca
negocierile Brexitului să se concentreze - până în octombrie 2017 asupra drepturilor
cetă enilor, un acord financiar i alte probleme legate de acest ”divor ”; de asemenea, s-a
stabilit ca un dialog distinct să fie purtat cu privire la Irlanda de Nord. Limbile de lucru ale
negocierilor sunt engleza i franceza, iar intrerpretări vor fi furnizate de Comisia Europeană
(CE), ambele păr i dorindu- i transparen a.
Echipele de negociatori trebuie sa ia decizii care vor influenta vie ile a milioane de
oameni de pe întreg continentul. Michel Barnier, negociator ef din partea UE a declarat:
“Obiectivul nostru este clar. Trebuie să abordăm în primul rând chestiunile pe care Brexitul
le lasă “în aer”, în primul rând legate de cetățeni, de beneficiarii programelor UE și legate
de granițe, mai ales cea cu Irlanda”; iar cel al Marii Britanii, David Davis că: „Acum începe
munca grea. Trebuie să obținem un acord care să funcționeze pentru toate parțile Marii
Britanii, care ne va permite să devenim cu adevărat o Mare Britanie globală”. 19
Londra are mai pu in de doi ani pentru a negocia termenii separării i liniile mari ale
viitoarei rela ii cu UE, în condi iile în care desprinderea oficială de blocul comunitar va avea
loc la sfar itul lunii martie 2019. Ambele păr i au nevoie de un acord pentru a permite
continuarea comer ului între cel mai mare bloc comercial al lumii i a cincea economie de pe
Glob.
In decembrie 2017, Marea Britanie şi UE au ajuns la o în elegere privind negocierile
pentru Brexit, Jean Claude Juncker – Pre edinte al Comisiei Europene şi Theresa May –
Premier al Marii Britanii, anun ând într-o conferin ă de presă la Bruxelles că discu iile pot
trece în etapa următoare. Cu această ocazie Theresa May a precizat că : „Acordul pe care l-
am încheiat va garanta drepturile a peste trei milioane de cetăţeni europeni care locuiesc în
Marea Britanie şi a aproximativ un milion de cetăţeni britanici care trăiesc în UE. Drepturile
cetăţenilor europeni care locuiesc în Marea Britanie vor fi prevăzute în legislaţia britanică şi
vor fi puse în aplicare de instanţe britanice. Cetăţenii vor putea să trăiască la fel ca înainte
de Brexit. Am spus foarte clar la Florenţa că suntem o ţară care îşi onorează obligaţiile. În
urma unor discuţii dificile, am ajuns acum la un acord care este corect pentru contribuabilul
britanic; asta înseamnă că vom putea să investim mai mult în priorităţile din ţară, precum
şcolile, locuinţele şi sistemul naţional de sănătate. În Irlanda de Nord, vom garanta că nu va
exista o frontieră dură şi vom respecta Acordul de la Belfast. În acest mod, vom continua să
conservăm integritatea constituţională şi economică a Marii Britanii. Pentru a sublinia

19
https://stirileprotv.ro/brexit/prima-zi-a-negocierilor-dure-dintre-londra-si-bruxelles-privind-brexitul-may-nu-
exista-indoiala-iesim-din-ue.html

116
importanţa acestor principii, le voi prezenta astăzi abordarea noastră cetăţenilor din Irlanda
de Nord"20.
Michel Barnier, negociatorul-şef al UE pentru Brexit, consideră că textul convenit în
decembrie 2017 de Marea Britanie şi UE ar putea constitui baza acordului final privind ieşirea
Marii Britanii din Uniunea Europeană, deoarece au fost înregistrate "progrese reale" în ceea
ce priveşte drepturile cetă enilor, frontiera irlandeză şi în elegerea financiară, declarând
totodată că versiunea finală privind retragerea Marii Britanii din UE ar trebui să fie
disponibilă până în luna octombrie a anului 2018.

6.2.Criza imigranților din Europa

Pentru actualul executiv european (2014-2019), gestionarea eficientă la nivelul
Uniunii a domeniului migra iei şi azilului reprezintă un obiectiv prioritar. La preluarea
mandatului de Preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a anun at migra ia şi
problematica refugia ilor ca fiind una din cele 10 priorită i ale programului politic al Comisiei
Europene şi inten ia de a elabora o nouă politică a UE în aceste domenii21.
Gestionarea migra iei reprezintă un aspect pe cât de complex, pe atât de delicat,
deoarece include o dimensiune internă, care derivă din responsabilitatea comună a statelor
membre, dar şi o dimensiune externă, gestionată în cooperare cu ările din afara UE, ări de
tranzit şi de origine a imigran ilor. O solu ie durabilă pentru criza migra iei necesită o
schimbare majoră în ceea ce priveşte politicile pentru migra ie ale Uniunii, pentru a asigura
grani e puternice, proceduri corecte şi un sistem capabil să anticipeze problemele. Astfel,
Comisia Europeană a adoptat la 13 mai 2015, o nouă Agend European pentru Migra ie,
care include atât priorită i pe termen scurt, cât i priorită i pe termen mediu i lung. Agenda
propune patru direcţii majore de acţiune:
 reducerea factorilor care încurajează migra ia ilegală, cu accent pe abordarea
cauzelor fundamentale ale migra iei ilegale din ările ter e şi o mai bună aplicare a
politicilor de returnare;
 salvarea vie ilor şi securizarea grani elor externe printr-o mai bună gestionare a
grani ei externe şi îmbunătă irea eficien ei procedurilor la frontieră;
 consolidarea politicii comune de migra ie şi azil;

20
UE se declară mul umită de negocierile privind Brexit, disponibil la
http://www.euractiv.ro/economic/premierul-may-se-grabeste-la-o-intalnire-cu-seful-comisiei-europene-9560 , 8
decembrie 2017
21
http://www.mae.ro

117
  dezvoltarea unei noi politici de migra ie legală, având în vedere viitoarele
provocări demografice cu care se va confrunta UE.
Înaltul Comisariat pentru Refugia i al Na iunilor Unite a confirmat pe 30 decembrie
2015 că mai mult de un milion de refugia i şi imigran i au ajuns pe continent în 2015,
comparativ cu doar 219.000 care au venit în 201422. Marea majoritate a acestor imigran i au
sosit pe mare, dar unii au ales i calea terestră, în principal prin Turcia i Albania. Cel mai
important factor al migra iei continuă să fie de departe conflictul din Siria; însă i violen ele
care au loc în Afganistan i Irak, abuzurile din Eritreea i sărăcia din Kosovo, îi determină pe
oameni să caute să înceapă o nouă via ă în altă parte23.

În mod evident gestionarea migra iei este corelată cu necesitatea de a avea frontiere
externe ale UE mai sigure. În acest sens, Comisia Europeană a prezentat, la 15 decembrie
2015, un pachet de măsuri pentru consolidarea frontierelor externe ale UE, în vederea
securizării acestora, pentru un management eficient al migra iei şi îmbunătă irea securită ii
interne a UE, inclusiv prin înfiin area unei Agen ii de Frontieră şi Pază de Coastă.

22
Cristina Andrei, apte factori majori care au adus UE în pragul dezastrului, 24 aprilie 2016,
http://www.gandul.info/international/sapte-factori-majori-care-au-adus-ue-in-pragul-dezastrului-
15270816
23
BBC, Migrant crisis: Migration to Europe explained in seven charts, 4 martie 2016,
http://www.bbc.com/news/world-europe-34131911

118
 De asemenea, în cadrul strategiei actuale a UE de gestionare a migra iei, o aten ie
deosebită este acordată cooperării UE-Turcia, cooperare ce se derulează în baza Planului
comun de ac iuni adoptat în noiembrie 2015 i a Declara iei comune UE-Turcia andosată cu
ocazia CE din 17-18 martie 2016. Obiectivele majore ale cooperării cu Turcia sunt limitarea
migra iei ilegale pe ruta Mediteranei de Est/Balcanii de Vest, combaterea re elelor de trafic cu
migran i i acordarea de sprijin umanitar pentru găzduirea refugia ilor sirieni de către Turcia.
Acordul UE-Turcia a demarat la 20 martie 2016, iar rezultatele acestuia sunt constant
monitorizate de Comisia Europeană. Acordul prevede căi legale prin care refugia ii pot să intre
în Europa. În urma aplicării acordului, numărul de refugia i i de migran i care sosesc din
Turcia a fost redus în mod semnificativ: de la un număr de cca.7 000 de persoane pe zi în
octombrie 2015, numărul mediu de persoane care sosesc a ajuns la 47 pe zi la sfâr itul lunii
mai 201624. În planul asisten ei financiare, UE a adoptat o Facilitate pentru refugia ii sirieni
din Turcia în valoare de 3 miliarde de euro (2016-2017), cu contribu ia bugetului comunitar i
a bugetelor na ionale ale statelor membre. Facilitatea este în prezent în curs de
opera ionalizare prin intermediul de proiecte concrete în beneficiul celor 2,5 milioane
refugia i sirieni găzdui i de Turcia25. De asemenea, UE a creat o re ea de centre de primire în
Grecia i în Italia pentru a ajuta autorită ile din aceste ări să gestioneze fluxurile de migra ie
i va căuta să încheie parteneriate cu ările din care provin refugia ii i migran ii cu scopul de
a salva vie i, de a cre te returnările, de a permite migran ilor i refugia ilor să rămână cât mai
aproape de casă, iar pe termen lung, de a contribui la dezvoltarea acestor ări pentru a trata
cauzele profunde ale migra iei neregulamentare. Pentru aceasta UE î i propune să aloce 8
miliarde de euro pentru acest program până în 202126.

24
Comisia Europeană, UE i criza refugiatilor, Oficiul pentru Publica ii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2016
25
www.mae.ro
26
Comisia Europeană, UE i criza refugiatilor, Oficiul pentru Publica ii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2016

119
ANEXE (sursa: www.europa.eu)

120
121
122
123