Sunteți pe pagina 1din 113

Lector univ.dr.

Neculita Mihaela

ECONOMIE
EUROPEANA

Universitatea "Dunarea de Jos" Galati


2006
CUPRINS

Capitolul 1. Abordari conceptuale ale integrarii europene .........9


1.1. Stadiile integrarii economice ........................................................11
& Întrebari ..............................................................................................12

Capitolul 2. Bazele istorice ale integrarii europene ....................13


2.1. Europa dupa razboi ........................................................................13
2.2. De la Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
la Comunitatea Economica Europeana (1951 – 1957).............15
2.3. Comunitatea Economica Europeana(1957) ...............................18
2.4. Comunitatea Economica a celor sase(1957 - 1972) .................20
2.5. Europa de la sase la doisprezece ................................................21
2.6. Europa de la doisprezece la cincisprezece ................................23
2.7. Europa celor douazeci si cinci ......................................................24
& Întrebari ..............................................................................................25

Capitolul 3. Tratatele Uniunii Europene .........................................26


3.1. Actul Unic European.......................................................................26
3.2. Tratatul de la Maastricht ................................................................27
3.3. Criteriile de convergenta ................................................................28
3.4. Tratatul de la Amsterdam ..............................................................36
3.5. Tratatul de la Nisa...........................................................................37
& Întrebari ..............................................................................................37

Capitolul 4. Institutiile Uniunii Europene .......................................38


4.1. Parlamentul European ...................................................................38
5
4.2. Consiliul Uniunii Europene ............................................................42
4.3. Consiliul European .........................................................................43
4.4. Comisia Uniunii Europene .............................................................44
4.5. Curtea de Justitie ............................................................................46
4.6. Curtea de Conturi............................................................................46
4.7. Organismele Uniunii Europene ...................................................47
& Întrebari ..............................................................................................48

Capitolul 5. Piata Unica.......................................................................49


5.1. Libera circulatie a marfurilor..........................................................49
5.2. Libera circulatie a persoanelor .....................................................53
5.3. Libera circulatie a serviciilor ..........................................................59
5.4. Libera circulatie a capitalurilor ......................................................61
& Întrebari ..............................................................................................64

Capitolul 6. Politicile comunitare .....................................................65


6.1. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)....................65
6.2. Politica Agricola Comuna (PAC) ..................................................67
6.3. Politicile de solidaritate ..................................................................68
6.4. Politica privind cercetarea si dezvoltarea ...................................71
6.5. Politica europeana a mediului.......................................................71
6.6. Politica privind transportul .............................................................72
6.7. Politica privind concurenta ............................................................73
& Întrebari ..............................................................................................74

Capitolul 7. Politica monetara ...........................................................75


7.1. Scenariul trecerii la moneda unica, conform Tratatului
de la Amsterdam ..............………………………………………...75
7.2. Avantajele monedei unice .............................................................77
7.3. Utilizarea euro .................................................................................80
7.4. Platile în tranzactiile internationale ..............................................81

6
7.5. Introducerea noilor bancnote si monede în circulatie.
Primele zile ale monedei unice.....................................................88
7.6. Moneda unica, preturi diferite .......................................................90
& Întrebari ..............................................................................................93

Capitolul 8. Sistemul European al Bancilor Centrale si


Banca Centrala Europeana..........................................................94
8.1. Structura Bancii Centrale Europene ............................................96
8.2. Sistemul de Derulare al Pla tilor Transfrontaliere TARGET....103
& Întrebari ............................................................................................106

Capitolul 9. Aderarea României la Uniunea Europeana...........107


9.1. România în procesul de adoptare a acquis-ului comunitar
în domeniul Uniunii Economice si Monetare ............................107
9.2. Politica economica........................................................................107
9.3. Politica monetara si a cursului de schimb.................................109
9.4. Politica fiscala ................................................................................110
9.5. Perspectivele României ...............................................................112
& Întrebari ............................................................................................114

Bibliografie ...........................................................................................115

7
8
CAPITOLUL 1.
ABORDARI CONCEPTUALE ALE INTEGRARII
EUROPENE

În domeniul stiintei economice termenul de integrare a fost


utilizat înca din 1937 sub forma de integrare industriala, adica un mix
de sectoare industriale. Mai târziu, într-o enciclopedie publicata în
1968 conceptul are mai multe pozitii definitorii: integrare regionala,
integrare globala si integrare functionala.
Se poate observa ca exista o familie numeroasa de termeni –
mergând de la apropierea economica, trecând prin cooperare si
solidaritate pâna la combinare, fuziune si unificare – care au primit
acelasi nume: integrare economica.
În seria primilor creatori ai termenului se poate înscrie si Alfred
Weber care a publicat o lucrare despre teoria localizarii în economie
si care utilizeaza termenul de integrare economica a Europei.
Cu toate acestea, termenul de integrare a început sa fie uzitat
odata cu pregatirea Planului Marshall, într-un raport al comitetului
special de coordonare a strategiei navale a SUA. Acest raport se
pare a fi unul din cele mai solide referiri la termenul actual de
integrare economica regionala.
Realitatile proceselor integrationiste au oferit numeroase
întrebari si redefiniri conceptuale a termenului de integrare, existând
însa un larg consens în rândul analistilor asupra a cel putin trei
aspecte:
• Integrarea economica se refera în special la diviziunea muncii
si specializarea intraregionala si internationala;
• Integrarea presupune libera circulatie a bunurilor, serviciilor
sau factorilor de productie;
• Termenul este în strânsa relatie cu tratamentul comercial
diferentiat sau discriminatoriu în ceea ce priveste originea si
destinatia bunurilor, serviciilor si factorilor de productie.
Una din cele mai cuprinzatoare sinteze asupra definirii
conceptului de integrare economica o gasim la Balassa, acesta
propunând respingerea definirilor prea generale si pledând pentru
9
reducerea integrarii la o stare de fapt sau un ansamblu de procese
prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial
regional.
Balassa propunea sa se faca distinctie între mai multi termeni:
integrare comerciala, integrarea factorilor de productie, integrarea
politica si integrarea totala. Literatura de specialitate utilizeaza mai
frecvent termeni precum piete comune, integrate, piete de capital,
conceptul de integrare a pietelor fiind lansat de Vajda care l-a folosit
în paralel cu cel de integrare a productiei si dezvoltarii.
Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor
indicatori sau a evolutiei unor fluxuri economice, dar gradul de
relevanta al rezultatelor poate fi înselator. Unele progrese în procesul
de integrare economica interstatala se pot exprima prin cresterea
volumului schimburilor comerciale reciproce, dar trebuie evidentiate
doua aspecte:
• Nu orice crestere a comertului reciproc cu bunuri exprima un
grad ridicat de integrare, pentru ca evaluarea costurilor de
oportunitate ale productiei si schimburilor comerciale poate fi
ignorata(exporturile pot fi subventionate);
• Este posibil ca în anumite tari care au o complementaritate
economica redusa(gruparile regionale din America Centrala si
Asia, ajunse la stadiul de piete comune, desi comertul reciproc
este foarte modest), adâncirea integrarii sa nu se traduca în
sporirea schimburilor comerciale reciproce.
Expresia de integrare economica acopera mai multe categorii
economice. Ea se poate referi la absorbirea unei companii într-un
concern, poate avea o dimensiune spatiala, referindu-se la
includerea unei economii regionale într-una nationala, etc.
Fara a fi un scop în sine, integrarea economica serveste la
cresterea prosperitatii entitatilor integrate, precum si la cresterea
stabilitatii politice zonale.
Libera circulatie a bunurilor si serviciilor este principiul de baza
al integrarii economice. Aceasta libera circulatie presupune de cele
mai multe ori efecte pozitive asupra evolutiei participantilor, dar în
masura diferita. Liberul schimb permite consumatorilor sa procure
bunurile la cele mai mici costuri, largeste bazele de selectie si
creeaza conditiile unor câstiguri viitoare ca urmare a economiilor de
scara.

10
Schemele integrationiste tind sa urmeze logica politica mai
degraba decât cea economica. Ratiunile politice pentru debutul unor
procese de integrare pe piata bunurilor sunt:
• Armonizarea intereselor sectoarelor economice care solicita
protectie tot mai mare si înclinatia consumatorilor spre liberul
schimb în speranta obtinerii unor produse mai bune si mai
ieftine;
• Politicile de ajustare structurala, barierele netarifare,
procedurile administrative, se pot folosi pentru a interveni în
procesele economice;
• Politicile de crestere economica si redistribuirea resurselor si
veniturilor, pot fi mai fezabile daca se pastreaza la nivel
national.
Un alt factor important, considerat un stimul pentru integrarea
economica este si libera circulatie a factorilor de productie, permitând
alocarea rationala si eficienta a fortei de munca si a capitalurilor.
Referindu-se la integrarea economiilor moderne, Timbergen
distingea doua tipuri de integrare: negativa(eliminarea obstacolelor)
si pozitiva(crearea de conditii egale pentru functionarea
compone ntelor economice integrate).
Integrarea negativa implica o serie de pasi aparent usor de
realizat – reglementare structurala, liberalizare comerciala - masurile
putând fi clar definite, negociate si înscrise în tratate, devenind
obligatorii pentru guverne si cetateni.
În schimb, integrarea pozitiva implica o participare activa,
permanenta si flexibila. Presupune existenta unor institutii publice
care sa adopte masuri dureroase la nivel national, angajamentele
putând fi redefinite daca mediul economic se modifica. Integrarea
pozitiva este mai degraba domeniul politicii si al birocratiei decât al
rigurozitatii

1.1. STADIILE INTEGRARII ECONOMICE

Zona de liber schimb, în cadrul careia obstacolele sub forma


de taxe vamale de import si restrictii cantitative sunt înlaturate dintre
parteneri. Circulatia interna a produselor este libera, fiecare tara
pastrându-si propria politica comerciala fata de terti. Bunurile care
fac obiectul comertului cu tertii trebuie însotite de certificatul de
origine.
11
Uniunea Vamala, ca si în cazul zonei de liber schimb, elimina
toate obstacolele din calea liberei circulatii a marfurilor între tarile
participante. În plus, se elaboreaza si se pune în aplicare un tarif
vamal comun fata de terti, si începe uniformizarea legislatiei vamale.
Piata Comuna este în primul rând o uniune vamala. În plus,
factorii de productie (forta de munca si capitalul) încep sa circule liber
în interiorul pietei unice. Începe procesul de punere la punct a unor
reglementari comune pentru toate tarile membre.
Uniunea Economica implica pe lânga o piata comuna si un
grad ridicat de coordonare si unificare a politicilor economice
sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a
pietelor. Se uniformizeaza politicile macroeconomice, monetare,
sociale si de redistribuire a veniturilor.
Uniunea Monetara este o forma de cooperare care în stadiul
cel mai avansat al pietei comune - când s-a realizat libera circulatie a
capitalurilor - stabileste o politica monetara comuna si o moneda
unica. O astfel de uniune presupune un grad ridicat de integrare a
politicilor bugetare si a celor macroeconomice.
Uniunea Economica Completa implica o completa unificare
a economiilor implicate si o politica comuna în cele mai importante
domenii.

& ÎNTREBARI

1. Care sunt ratiunile politice pentru debutul unor procese de


integrare pe piata bunurilor?
2. Ce reprezinta integrarea negativa?
3. Definiti integrarea pozitiva.
4. Enumerati si explicati stadiile integrarii economice.
5. Care este diferenta dintre Uniunea Economica si Uniunea
Economica si Monetara?
6. Integrarea negativa implica:
a. Participare flexibila si activa
b. Adoptarea unor masuri dureroase la nivel national
c. Eliminarea obstacolelor

12
CAPITOLUL 2.
BAZELE ISTORICE ALE INTEGRARII
EUROPENE

2.1. EUROPA DUPA RAZBOI

La 19 septembrie 1946, la Zürich, Churchill lanseaza un apel


la reconciliere franco-germana si la unitatea continentului. S-au
creat astfel gruparile federaliste nascute adesea din miscarile de
rezistenta, de inspiratie socialista, democrat-crestina sau liberala.
Între 7 si 11 mai 1948 s-a desfasurat la Haga Congresul Europei
care propune crearea unei Adunari Europene Constituante.

De la planul Mashall la OECE

Dupa dezastrele celor doua razboaie mondiale si dupa marea


depresiune din anii 1930, influenta Europei în economia mondiala a
scazut considerabil. Dupa terminarea celui de-al doilea razboi
mondial economia Europei era ruinata. Dupa aceasta perioada
puterile europene si-au pierdut pe rând coloniile iar acest lucru a
determinat schimbari majore în economia mondiala, atât schimbari
politice cât si economice. În consecinta, dupa aceasta perioada
Europa era caracterizata de tarife si contingente apasatoare, de
valute neconvertibile, suferind de probleme de aprovizionare, penurie
de dolari si prea putine oportunitati comerciale.1
Europa îsi vedea pierdut rolul sau ca centru al puterii
mondiale. Aceasta datorându-se pierderilor economice imense
suferite dupa cel de-al doilea razboi mondial cât si divizarea
continentului prin crearea de blocuri politico-militare si declansarea
Razboiului Rece dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite ale
Americii. Europa fiind astfel divizata de „ Cortina de Fier ” având
ca efecte reducerea comertului, migratiei si chiar a comunicatiilor la
nivel minim.2 Pe masura ce ruptura dintre Statele Unite ale Americii
si Uniunea Sovietica se adâncea, europenii si-au dat seama ca
devenise miza rivalitatii americano-sovietice pentru suprematia
globala. Aceste evenimente care au devastat Europa în aceasta
13
perioada impuneau cautarea de catre europeni a unor solutii viabile
pentru a face fata noii conjuncturi internationale, si pentru a
împiedica Europa sa cada sub influenta ideologiei comuniste. Pentru
aceasta Europa avea nevoie de un ajutor economic si financiar
prompt. Acest ajutor a venit în 1948 din partea Statelor Unite ale
Americii prin lansarea planului Marshall care a fost conceput sub
forma unei contributii la efortul european de relansare economica,
acest ajutor fiind dat Europei cu conditia unei cooperari intra-
europene.
Astfel la Paris se întâlnesc saisprezece tari ale Europei
Occidentale si Rusia Sovietica. Rusia Sovietica va refuza
participarea la programul planului Marshall iar acest refuz va fi urmat
si de refuzul satelitilor1 URSS, si astfel în acest moment al istoriei s-a
produs ruptura decisiva a Europei. In consecinta singurele
beneficiare ale programului sunt tarile din Europa Occidentala, care
pentru a raspunde la oferta americanilor semneaza Conventia de
Cooperare Economica Europeana la Paris in 1948.

Planul Schuman (1950)

Acceptând ca o parte din suveranitatea lor sa fuzioneze,


statele au creat o prima comunitate integrata. Parintii fondatori au
fost:
§ Jean Monnet (1888-1979): ocupa un loc deosebit în istoria
contemporana; nici om politic, nici economist, el va fi calificat de
catre de Gaulle ca “inspirator”. Influenta sa asupra lumii politice
europene va fi determinata si o va ghida în realizarea Europei
comunitare. Dupa ce a jucat un rol în perioada primului razboi
mondial – el înfiinteaza primele organizatii franco-britanice de
aprovizionare – este numit secretar general adjunct al Societatii
Natiunilor. El observa repede slabiciunile organizatiilor
internationale de natura interguvernamentala. Plasat în centrul
unui dispozitiv american de razboi care elaboreaza “The Victory
Program”, el este numit în 1945 comisarul general al Planului.
Cunoscând limitele modernizarii Frantei într-un cadru strict
national, el constata în acelasi timp ca nici Consiliul Europei, nici
OECE nu ar putea sa integreze economic si politic tarile Europei.
Monnet lanseaza ideea unei “Comunitati Europene a Carbunelui
si Otelului”.

14
§ Robert Schuman (1886-1963): provenind din Lorena si om al
granitelor, ministru francez al afacerilor externe, a fost însarcinat
de catre puterile aliate sa gaseasca o solutie în problema
germana. El este cucerit de un plan redactat de Jean Monnet si
îsi asuma responsabilitatea politica a aplicarii acestuia. Robert
Schuman a fost si primul presedinte al Parlamentului European.
§ Konrad Adenauer (1876-1967): cancelar al Germaniei Federale,
de origine renan, el doreste drepturi egale pentru tara sa;
urmareste, de asemenea, integrarea Germaniei în Estul european
si favorizarea reconcilierii franco-germane.
Cei trei, ca si premierul italian Alcide de Gasperi (1881-1954),
sunt inspirati de idealul pacii si sunt hotarâti sa reînnoade legaturile
care ar face pentru totdeauna imposibila reluarea conflictelor intra-
europene.
Un raspuns la problemele imediate: planul Schuman propunea
plasarea carbunelui si otelului Frantei si Germaniei sub o înalta
autoritate comuna. Libera circulatie a celor doua produse regleaza
problema nivelului productiei din Ruhr.
Inventarea sistemului comunitar: metoda planului Schuman este
revolutionara în domeniul relatiilor internationale: ea înfiinteaza o
autoritate independenta de guverne, ale carei decizii vor lega
statele. Concentrând actiunea spre “un punct limitat, însa decisiv”,
Schuman si Monet se hotarasc pentru metoda functionalista.
“Supranationalitatea” este punctul de plecare al unei constructii mai
vaste, instituind, pe fondul “solidaritatilor concrete”, “primele baze ale
unei federatii europene indispensabile apararii pacii”.

2.2. DE LA COMUNITATEA EUROPEANA A


CARBUNELUI SI OTELULUI, LA COMUNITATEA
ECONOMICA EUROPEANA (1951-1957)

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (1951) CECO

Planul Schuman, acceptat fara rezerve de Germania, Italia si


cele trei tari din Benelux, este supus unei negocieri deschise la 24
iunie 1950 si intra în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris
prin care lua fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
(CECO) este încheiat pentru 50 de ani.

15
CECO a fost prima organizatie europeana ce dispunea de
puteri supranationale. Acestea rezulta din delegarea suveranitatii
consimtita de state prin intermediul unui proces de negociere a
taxelor ratificate de parlamentele nationale. Supranationalitatea este
valabila numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate are
competente în gestionarea pietei comune a carbunelui si otelului.
CECO, ale carei organe au fuzionat apoi cu cele CEE prin “Tratatul
de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în 1967, are cele mai
importante atributii de tip supranational dintre institutiile Uniunii.
Meritul CECO este dublu: pe plan politic, ea a initializat reconcilierea
si cooperarea franco-germana si a pus bazele Europei comunitare.
Pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei liberalizând
productia si schimburile de materii prime (carbunele si otelul)
fundamentale în industrie.

Comunitatea Europeana de Aparare (1954) CEA

Planul Pleven si dezbaterea politica în Franta

§ Originea planului armatei europene: la 25 mai 1950, declansarea


ostilitatilor în Coreea agraveaza razboiul rece. Statele Unite fac
presiuni ca Germania de Est sa fie repede reînarmata. Ostila
renasterii unei armate germane necontrolate, Franta propune
integrarea acesteia într-o armata europeana (declaratia
presedintelui Consiliului, Réne Pleven, din 24 octombrie 1950).
Pentru Réne Pleven si Jean Monet este imperativ sa se raspunda
preocuparilor americanilor de a permite Germaniei sa participe la
efortul de aparare occidentala, însa fara a pune în pericol
proiectul de înfiintare a Comunitatii Carbunelui si Otelului.
Guvernul francez refuza reînarmarea unilaterala a Germaniei si
nu concepe redobândirea unei suveranitati militare a Bonnului
decât în cadrul unei organizatii comune, dupa modelul unei
comunitati supranationale, precum CECO.
§ Dezbaterea politica: propunerea franceza face obiectul unei
negocieri initiate la Paris, pe 15 februarie 1951. Tratatul care
instituie Comunitatea Europeana de Aparare (CEA) este semnat
de cele sase state membre ale CECO, la 28 mai 1952. Clasa
politica franceza se divizeaza însa profund în momentul în care
Adunarea Nationala lanseaza apelul de semnare a tratatului.
Dupa lungi si dificile dezbateri, care au destabilizat viata politica a
16
celei de-a IV-a Republici, adversarii armatei europene câstiga:
Tratatul asupra CEA este adoptat de catre Adunarea Nationala, la
30 august 1954. Disputa dintre adeptii si adversarii CEA a creat
tensiuni puternice în sânul fiecarei formatiuni politice. Cu exceptia
republicanilor populari (MRP) care ramasesera fideli CEA,
socialistii (SFIO), radicalii si independentii (CNI) ramasesera
divizati în privinta tratatului, în timp ce comunistii si gaulistii (RPF)
se regrupeaza într-o alianta de circumstanta pentru a lupta
împotriva CEA.

Momentul Relansarii. Messina

Ca prim flux al ideii europene dupa razboi, esecul CEA atrage


dupa sine doua consecinte:
Reculul momentan al influentei franceze: initiativa revine unor
reprezentanti ai Beneluxului (P.H. Spaak si J. Beyen). La Messina, la
1 iunie 1955, Cei Sase adopta principiul unei noi comunitati fondate
pe o piata comuna industriala.
Reculul ambitiilor federale: obiectivul unei federatii europene
cuprins în declaratia Schuman nu este retinut în noul text al tratatului.
La 10 septembrie 1952, pe baza articolului 38 al tratatului
CEA, o Adunare ad-hoc adopta un proiect de “comunitate politica
europeana” ce are ambitia de a construi un ansamblu institutional
consolidat, care sa includa uniunea economica si politica. Acest
proiect devina însa caduc, dupa esecul CEA.
Începând cu anul 1957, statele sunt gata sa-si liberalizeze
comertul si sa armonizeze conditiile de concurenta dintre economiile
lor. Însa institutiile ce ar trebui create vor dispune de puteri mai mici.
Este pretul care trebuie platit, sub forma de compromis, de catre
“pro-europeni” pentru a repune pe sina trenul integrarii europene. În
realitate, succesul Comunitatii Economice Europene va depasi rapid
sperantele fondatorilor sai. CEE va deveni singura concretizare
economica si politica ce va structura vestul Europei si care va atrage
în jurul sau alte tari, într-o serie de extinderi atât în sudul cât si în
estul continentului.

17
2.3. COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA (1957)

Tratatele de la Roma

La 25 martie 1957, pe colina Capitoliului la Roma,


reprezentantii R.F.G., Belgiei, Frantei, Italiei, Luxemburgului si
Olandei semneaza, într-o ceremonie solemna, tratatele care instituie
CEE si CEEA. Tratatul asupra CEE îsi fixeaza obiective ambitioase
enumerate în preambulul sau. Statele membre se declara:
§ hotarâte sa stabileasca fundamentele unei uniuni din ce în ce
mai strânse între popoarele europene;
§ decise sa asigure, printr-o actiune comuna, progresul
economic si social al popoarelor lor si sa elimine barierele ce
divizeaza Europa;
§ sa desemneze ca scop esential al eforturilor lor ameliorarea
constanta a conditiilor de viata si de munca ale popoarelor;
§ preocupate sa consolideze unitatea economiilor lor si sa
asigure dezvoltarea armonioasa a acestora, reducând
decalajele dintre diferitele regiuni si întârzierile celor mai putin
favorizate;
§ decise sa consolideze, prin constituirea acestui ansamblu de
resurse, salvgardarea pacii si libertatii si cheama celelalte
popoare ale Europei care le împartasesc idealul sa se
asocieze efortului lor.

Tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene (CEE)

Aceste obiective politice se traduc prin punerea în practica a


politicilor concrete:
§ o uniune vamala industriala, prin eliminarea taxelor vamale
intracomunitare si desfiintarea contingentelor cantitative. O
uniune vamala se distinge mai ales printr-o zona de liber-
schimb, prin implementarea unei protectii exterioare uniforme
(tarif vamal comun). Uniunea vamala este programata pentru
o perioada tranzitorie de 12 ani, divizata în trei etape a câte 4
ani;
§ o politica agricola comuna;
§ o politica comerciala comuna;
§ o politica concurentiala.
18
Tratatul CEE cunoaste un succes mare si rapid. El însoteste si
accelereaza faza de relansare a cresterii economice caracteristica
anilor ’60. Baza economica a facut din Europa o mare putere
comerciala si a determinat afirmarea comunitatilor europene.

Tratatul de înfiintare a Comunitatii Europene a Energiei Atomice


(EURATOM)

Obiectivul Euratom-ului este “crearea conditiilor de dezvoltare


a unei industrii nucleare puternice”. Tratatul prevede actiuni comune
în domenii variate ca:
§ cercetarea si difuzarea cunostintelor;
§ punerea la punct a tehnologiilor industriale;
§ investitii si crearea întreprinderilor comune;
§ aprovizionarea;
§ securitatea;
§ înfiintarea unei piete nucleare.
Euratom-ul trebuie sa-si limiteze rapid actiunile. Statele, în
special Franta, nu doresc sa renunte la prerogative într-un sector atât
de sensibil ca cel atomic, cu implicatiile sale militare.

Ratificarea în Franta

Ratificarea tratatului CEE în Franta a provocat dezbateri vii în


Adunarea Nationala. Perspectiva unei piete comune se opune
traditiei protectioniste a unei parti importante a patronatului francez.
Alesii RPF, apropiati ai generalului de Gaulle, aflati înca în opozitie,
se exprima împotriva tratatului. Acesta a fost în final ratificat în cele
sase tari ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului între 5
iulie si 26 noiembrie 1957. El intra în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul de la Roma înfiinteaza Comunitatea Economica
Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
(CEEA). Aceste comunitati se bazeaza pe un sistem institutional
semanator celui al CECO: Consiliul de Ministri, Comisia, Parlamentul
European si Curtea de Justitie. La 8 aprilie 1965, Cei Sase
semneaza un tratat de fuzionare a executivelor care intra în vigoare
la 1 iulie 1967. Începând cu aceasta data, cele trei comunitati dispun
de un ansamblu institutional unic (un Parlament, un Consiliu, o
Comisie, o Curte), însa aplica în mod distinct cele trei tratate; daca
tratatul CECO este încheiat pentru 50 de ani, tratatele CEE si CEEA
sunt întocmite pentru o durata nelimitata.
19
2.4. COMUNITATEA EUROPEANA A CELOR SASE
(1957-1972)

Uniunea vamala

Pentru realizarea uniunii vamale sunt prevazute trei etape:


Prima etapa: 1958-1961
§ reducerea taxelor vamale interioare cu cel putin 25%;
§ cresterea contingentelor globale de import cu cel putin 60%;
§ adaptarea legislatiilor vamale.
A doua etapa: 1962-1966
§ noua reducere a taxelor vamale interioare cu 25%;
§ cresterea cu 80% a contingentelor de import;
§ reducerea cu 30% a diferentei existente între tarifele vamale
nationale si tariful vamal exterior comun (TVC) calculat dupa
media aritmetica a taxelor aplicate de fiecare tara la 1 ianuarie
1957.
A treia etapa: 1967-1969
§ eliminarea taxelor vamale interioare, a contingentelor si a
tuturor obstacolelor din calea libertatii comerciale în interiorul
Comunitatii;
§ aplicarea generalizata a TVC;
§ libera circulatie a persoanelor si a bunurilor.
La 1 iunie 1968, cu 18 luni în avans fata de ritmul prevazut
prin tratatul privind CEE, Cei Sase elimina toate tarifele vamale
intracomunitare asupra produselor industrial.
Din 1958 pâna în 1970, efectele eliminarii barierelor vamale
sunt spectaculoase: comertul intracomunitar creste de sase ori, în
timp ce schimburile CEE cu tarile terte cresc de trei ori. Partea
schimbarilor fiecaruia dintre cele sase state membre cu cei cinci
parteneri ai sai creste de la 30% în 1958, la 52% în 1973. În aceeasi
perioada, PNB mediu al CEE creste cu 70%. Aceste rezultate au
devenit posibile datorita efectelor deschiderii frontierelor. Economiile
în domeniul productiei permit specializarea si exportul, îndeosebi în
sectoarele bunurilor de consum.

EXTINDERILE (1972-1995)

Comunitatea Europeana fondata de cele sase state


semnatare ale tratatelor privind CECO, în 1951 si CEE, în 1957,
20
cunostea un proces de extindere care a început în 1973 cu aderarea
Marii Britanii, a Danemarcei si a Irlandei, formându-se Europa celor
9.

2.5. EUROPA DE LA SASE LA DOISPREZECE


Aderarea Marii Britanii: avantaje si inconveniente

§ Avantajele: acuzata de catre detractorii sai ca nu ar fi decât


„mica Europa”, CEE a Celor Sase dobândeste o noua
dimensiune trecând la un numar de noua membri. Piata
comuna se largeste, importanta sa internationala creste,
relatiile sale cu Statele Unite se amelioreaza si se deschid noi
perspective în relatiile comerciale cu tarile din Commonwealth.
§ Inconvenientele: atât guvernarea laburista a lui Harold Wilson,
cât si cea conservatoare a lui Margaret Thatcher au încercat,
cu succes, sa renegocieze conditiile financiare de aderare a
tarii lor. „Mecanismul corector”, adoptat la 26 iunie 1984 de
Consiliul European la Fontainebleau, pune capat unei lungi
dispute bugetare dintre Londra si partenerii sai. Însa Marea
Britanie a lui John Major ramâne fidela pozitiei rezervate a
Regatului Unit în ceea ce priveste dezvoltarea europeana.
Londra nu ezita sa faca uz de dreptul sau de veto pentru a
apara interesele nationale britanice, fara menajamente fata de
cele ale partenerilor.

Aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei

Grecia, asociata la CEE din 1 noiembrie 1962, avusese


relatiile externe înghetate pe „perioada coloneilor” (1067-1974) si îsi
depune candidatura pentru aderare la 12 iulie 1975. Tratatul este
semnat la 28 mai 1979 si intra în vigoare începând cu 1 iulie 1981. În
pofida importantelor transferuri financiare de care Grecia a beneficiat
cu titlul de fonduri structurale, aceasta tara ramâne tributara
deficientelor economice care fac din ea „lanterna rosie” a CEE: rata
inflatiei de aproape 20%, sectorul privat farâmitat, sectorul public
hipertrofiat si putin productiv, contractarea de datorii si
subdezvoltarea fac din Grecia un stat care dovedeste ca are
dificultati în a se ridica la nivelul partenerilor sai din Comunitate.
Sensibilitatea balcanica si mediteraneana a Greciei, diferendul
21
asupra problemei cipriote care o opune Turciei si apropierea sa de
zona exploziva a Macedoniei, a regiunii Kosovo si a Bosniei,
influenteaza profund diplomatia Atenei, indiferent daca tara este
guvernata de socialistii din PASOK sau de conservatorii din Nea
Demokratia.
Spania, marcata de razboiul civil si izolata de Europa în timpul
generalului Franco, reintra în rândul democratilor în 1975.
Aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie 1986, la capatul lungilor
negocieri marcate de atitudinea rezervata a Frantei care se teme de
concurenta produselor agricole spaniole, da semnalul noului elan
politic european al Madridului care îsi ocupa de acum locul sau în
rândul institutiilor comunitare. Spania regionalizata, constituita din
1978 în 17 regiuni autonome, pledeaza pentru o Europa
descentralizata pa plan politic si solidara în plan economic. Chiar
daca, datorita încrederii investitorilor si dinamismului întreprinderilor
sale, ea recuperase partial ramânerea în urma care o separa de
restul Europei, Spania continua sa aiba nevoie de solidaritatea
comunitara (subdezvoltarea sudului si regiunilor periferice, rata
somajului de aproape 20%). Madridul a obtinut astfel, cu ocazia
negocierii Tratatului de la Maastricht, crearea unui fond de coeziune
destinat finantarii realizarii proiectelor din domeniul mediului sau al
constituirii marilor retele. Fondul va completa ajutoarele de care
Spania beneficiase deja cu titlul de fonduri structurale ale CEE
(fonduri regionale, fonduri sociale, fonduri agricole) si va contribui la
accelerarea modernizarii economice a tarii.
Portugalia, care a cunoscut aceeasi izolare diplomatica c a si
Spania în urma unui regim autoritar dominat, dupa razboi, de catre
Salazar, se alatura CEE la 1 ianuarie 1986. „Revolutia garoafelor
rosii”, condusa în 1974 de catre ofiteri animati de o viziune marxista
si tieromondista, se prelungeste pâna în 1976. Partidul Socialist al lui
Mario Soares, caruia îi succede la putere în 1987 Partidul Liberal al
lui Antonio Cavaco Silva, determina tara sa intre în mars fortat în
Europa comunitara. Este vorba atât de consolidarea tinerei republici
si intrarea sa în rândul democratiilor occidentale, cât si de
dezvoltarea unei economii pâna atunci arhaice, dominata de o logica
agrara si etatica. Orientarea radical liberala, data de guvernul de
centru-dreapta la sfârsitul anilor ’80, insereaza progresiv Portugalia
în piata interna europeana.

22
2.6. EUROPA DE LA DOISPREZECE LA
CINCISPREZECE
De la AELS la SEE

Tarile Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS),


principalii parteneri comerciali ai CEE, se temeau sa nu fie izolate de
marea piata interna care se constituie în cadrul Europei Celor
Doisprezece. Astfel, se negociaza între cele doua parti un Spatiu
Economic European (SEE: Tratatul de la Porto din 2 mai 1992). Însa
tarile din AELS cer si obtin, doi ani mai târziu, deplina lor aderare la
CEE (cu exceptia Elvetiei, care, prin referendum, respinge tratatul
referitor la SEE, la 6 decembrie 1992).

Noile state membre


§ De ce o noua extindere?
q Motivele de ordin politic: sfârsitul comunismului si accelerarea
unificarii între Cei Doisprezece în urma Tratatului de la
Maastricht fac ca Austriei si tarilor scandinave sa le fie teama
de a nu fi tinute deoparte de aceasta miscare istorica. Sfârsitul
antagonismului est-vest face sa devina caduca neutralitatea
care separa înca aceste tari de sistemul de alianta militara
care îi leaga pe Cei Doisprezece.
q Motive de ordin economic: facând parte din pizza interioara
din cadrul Spatiului Economic European (SEE), tarile din
AELS beneficiaza de întregul efect economic al apropierii de
Cei Doisprezece. Însa, fara a fi membri ai Uniunii, ele nu pot
participa cu drepturi depline la mecanismele institutionalizate
si decizionale ale acesteia.
§ Calendarul celei de-a treia extinderi. Tratatele de aderare au fost
semnate cu Austria, Suedia, Norvegia si Finlanda la 30 martie
1994. Ele au fost supuse referendumului (Austria: 12 iunie 1994;
Finlanda: 16 octombrie 1994; Suedia: 13 noiembrie 1994;
Norvegia 27-28 noiembrie 1994) si intra în vigoare la 1 ianuarie
1995. Doar referendumul norvegian da un rezultat negativ (52%
voturi „împotriva”.
§ Avantajele celei de-a treia extinderi:
q Noile tari membre sunt dezvoltate economic si nu sunt o
povara financiara pentru bugetul Uniunii.
q Sunt democratii vechi si stabile.
23
q Uniunea îsi extinde zona geografica, ponderea economica si
influenta politica.
q Aceasta extindere confirma atractia exercitata de Uniunea
Europeana si functia sa stabilizatoare în centrul unui continent
în cautarea unei noi arhitecturi. Pentru anumite tari membre,
în special pentru Germania, extinderea spre Austria si tarile
scandinave este o etapa obligatorie care va duce, ulterior,l
aderarea tarilor Europei Centrale si a Tarilor Baltice.
§ Inconvenientele celei de-a treia extinderi:
q Trecerea Uniunii de la doisprezece la cincisprezece membri s-
a realizat fara reforma institutionala. Riscul paraliziei
decizionale este mare.
q Noile tari membre nu si-au manifestat clar dorinta de a face sa
progreseze Uniunea în sensul obiectivelor stabilite prin
Tratatul de la Maastricht.
q Exista o incertitudine privind dorinta statelor neutre (Austria,
Suedia, Finlanda) de a participa efectiv la actiunea
organizatiilor europene (UEO) si atlantice de securitate. Fara
participarea a patru sau cinci state membre ale Uniunii, este
posibila punerea în practica a unei politici externe adevarate si
a unei aparari comune, mai ales în cazul în care statele neutru
si-ar asuma presedintia semestriala a Uniunii ?

2.7. EUROPA CELOR DOUAZECI SI CINCI


La 1 mai 2004 mai sunt acceptate în Europa înca zece state
astfel „Europa celor cincisprezece” devine „Europa celor douazeci si
cinci”. Statele care au fost acceptate în 2004 în Uniunea Europeana
sunt: Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia,
Lituania, Republica Ceha si Slovacia.
Alte patru tari, Bulgaria, România, Croatia si Turcia (asociata
din 1963 si în uniune dogmala din 1996), sunt oficial candidate la
aderarea la Uniunea Europeana . România si Bulgaria vor deveni
state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007, daca vor
îndeplini criteriile de aderare si daca Tratatul de aderare a Republicii
Bulgare si României va fi ratificat de catre toate parlamentele
nationale ale statelor membre. Tratatul a fost semnat de
reprezentantii statelor membre a Uniunii Europene si de cei ai
României si Bulgariei la Abatia Neumünster din Luxemburg la 25
aprilie 2005.

24
& ÎNTREBARI

1. Enumerati tarile membre ale Uniunii Europene.


2. În ce an a intrat Elvetia în UE?
a. 1975
b. 2000
c. nu a intrat
3. În ce an s-a semnat Tratatul de la Maastricht?
a. 1950
b. 1975
c. 1993
4. Care au fost parintii integrarii europene?
5. Care sunt avantajele celei de a treia extinderi a U.E?
6. Când s-a realizat Europa celor 15?

25
CAPITOLUL 3.
TRATATELE UNIUNII EUROPENE

3.1. ACTUL UNIC EUROPEAN


Comunitatea Europeana dorea relansarea ideii de unificare
monetara europeana. Noul proiect s-a concretizat în Cartea Alba
publicata de Comisia Europeana în luna iunie 1985 si adoptata de
sefii statelor europene la Luxemburg, în decembrie 1985. Carta Alba
a prezentat mijloacele necesare realizarii mai rapide a celor patru
libertati. Comunitatea Europeana, propunând un “spatiu fara frontiere
interioare în care va fi asigurata libera circulatie a marfurilor,
persoanelor, serviciilor si capitalurilor”, a obtinut adeziunea tuturor
statelor membre ale UE. Chiar daca astazi, libera circulatie a
capitalurilor, marfurilor si serviciilor s-a realizat, iar cea a persoanelor
s-a partial, Piata Unica Europeana a reprezentat o etapa extrem de
importanta, fara de care trecerea la moneda unica nu era posibila.
Acordul cunoscut sub numele de Actul Unic European reprezinta
prima revizuire a Tratatului de la Roma, si se referea la desavârsirea
Pietei Comune, coordonarea politicilor monetare, crearea unui cadru
institutional adecvat.
Actul Unic European a formulat trei principii:
n Principiul recunoasterii reciproce.
n Principiul privind competenta de control a autoritatilor de
supraveghere din tara de origine.
n Principiul armonizarii minimale a reglementarilor.

Daca marea piata europeana si-a început cu adevarat


existenta în 1993, în ceea ce priveste coordonarea politicilor se
poate spune ca politicile monetare ale tarilor europene au continuat
sa aiba fiecare, propriile orientari si caracteristici, obiectivul tuturor
acestor politici fiind însa asigurarea stabilitatii monetare si limitarea la
minimum a inflatiei.
Cooperarea dintre autoritatile monetare europene, a început,
dupa cum se stie, înca din perioada imediat postbelica, însa crearea
spatiului financiar european a impus adoptarea unor noi forme de
coordonare a politicilor monetare nationale, care sa mearga pâna la
26
unificarea monetara si înfiintarea unei Banci Centrale Europene,
care, prin definitie, nu poate fi în serviciul unei singure tari, ci trebuie
sa tina seama de problematica globala a politicilor monetare
comunitare.
Acest proiect a obtinut rapid sprijinul clasei politice din tarile
europene, în pofida caracterului destul de vag al unora din ideile sale
principale:
n o moneda europeana.
n o Banca Centrala Europeana.

3.2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Tratatul de la Maastricht, elaborat în 9-10 decembrie 1991,


semnat la 9 februarie 1992, a intrat în vigoare în noiembrie 1993.
Tratatul asupra Uniunii Europene are doua parti: prima se
refera la Uniunea Economica si Monetara, iar cea de-a doua la
Uniunea politica, si s-a stabilit sa fie pus în aplicare în trei etape:
Etapa I (de la 1 iulie 1990) 1
Principalele obiective care trebuiau atinse se refera la:
n Liberalizarea circulatiei intracomunitare a capitalurilor.
n Integrarea tuturor monedelor nationale în S.M.E si înghetarea
compozitiei cosului de monede în functie de care este definita
valoarea monedei comunitare (E.C.U.).
n Întarirea mecanismelor de cooperare în materie monetara (prin
extinderea atributiilor Comitetului Guvernatorilor Bancilor
Centrale) si coordonarii politicilor fiscal-bugetare nationale.
Etapa a-II-a (de la 1 ianuarie 1994)
Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:
n Înfiintarea Institutului Monetar European (I.M.E.), precursor si
embrion al viitoarei Banci Centrale Europene (B.C.E).
Amplasat la Frankfurt, I.M.E. are ca membri toate autoritatile
monetare din tarile membre ale U.E. Rolul sau este de a
planifica detaliile functionarii viitoarei B.C.E si de a monitoriza
tranzitia la Uniunea Monetara.
Functiile sale, subsumate acestor obiective cuprind:

1
Union Economique et Monétaire – Commission Européennee, Bruxelles 1996
27
q Întarirea cooperarii între Bancile Centrale în domeniul
reglementarilor contabile si de supraveghere bancara ca si
în sistemele informatice.
q Formularea de recomandari si facilitarea coordonarii în
materie de politica monetara.
q Supravegherea functionarii S.M.E.
q Dezvoltarea utilizarii private a E.C.U.
q Pregatirea emisiunii monedei unice.
n Desavârsirea liberei circulatii a capitalului
n Asigurarea independentei Bancilor Centrale din tarile membre
U.E. si interzicerea refinantarii de catre acestea a autoritatilor
publice.
Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al
prerogativelor autoritatilor monetare nationale catre B.C.E.
Etapa a-III-a (de la 1 ianuarie 1999)
Aceasta etapa are trei coordonate principale:
n Începerea activitatii B.C.E.
n Fixarea irevocabila a cursurilor de schimb între monedele tarilor
participante.
n Introducerea efectiva a monedei unice - EURO.

3.3. CRITERIILE DE CONVERGENTA

Înainte de a intra în U.E.M., economiile nationale trebuiau sa


fie pregatite spre a face fata tuturor exigentelor sale. Aceasta
pregatire urma sa fie apreciata în functie de criteriile de convergenta.
Principala ratiune a acestor criterii a constituit-o evitarea posibilitatii
ca U.E.M. sa fie destabilizata ca urmare a admiterii premature a unei
tari ale carei fundamente economice nu erau înca compatibile cu o
moneda stabila.
Criteriile de convergenta, în numar de cinci priveau
principalele domenii ale politicii economice nationale 2:
n politica fiscala;
n politica monetara;
n politica cursurilor de schimb.

2
Tribuna Economica -28/1993 – „Criterii de convergenta la UEM, fundamente
teoretice si dificultati practice”
28
1. Rata inflatiei nu trebuia sa depaseasca cu mai mult de 1,5%
media ratelor inflatiei a celor trei membrii U.E. cu cele mai stabile
preturi.
2. Dobânda aferenta obligatiunilor de stat pe termen lung si
mediu sa nu depaseasca cu mai mult de 2% media dobânzilor
corespunzatoare înregistrate în cele trei tari cu cea mai redusa rata a
inflatiei.
3. Deficitul bugetar sa nu depaseasca 3% din P.I.B.
4. Datoria publica sa nu depaseasca 60% din P.I.B.
5. Moneda nationala sa fi fost integrata în S.M.E. si sa nu fi fost
afectata de tensiuni severe (cursul sau sa fi fost mentinut în interiorul
marjei de fluctuatie acceptabile în interiorul S.M.E., fara sa fi fost
necesara devalorizarea sa, în raport cu celelalte monede) pe o
perioada de cel putin doi ani anteriori momentului intrarii în U.E.M.
Consiliul European era institutia îndreptatita sa judece gradul
de îndeplinire a acestor criterii, iar decizia trebuia luata cu o
majoritate calificata.
Evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergenta nu a fost un
proces automat, bazat pe un set rigid de conditii. De altfel, însa si
formularea acestor criterii a fost facuta de o asemenea maniera încât
o anumita flexibilitate era posibila, atunci când credibilitatea masurilor
de convergenta întreprinse în tara în cauza era apreciata pozitiv.
Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3%
de P.I.B. putea fi acceptabil daca el s-ar fi “diminuat în mod
substantial si continuu si ar fi atins un nivel apropiat de cel de
referinta”. De asemenea o datorie publica echivalenta cu peste 60%
din P.I.B. nu interzicea accesul la U.E.M. daca ea “se diminueaza în
mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinta într-un mod
satisfacator”.
Consiliul U.E. al ministrilor economiei si finantelor
(E.C.O.F.I.N. ) era abilitat sa evalueze programele întocmite de
fiecare tara pentru a satisface criteriile de convergenta. Astazi,
privind retrospectiv, se poate spune ca cel mai discutat aspect în
timpul si chiar dupa finalizarea negocierilor a fost disciplina bugetara
impusa de Maastricht. Aceasta disciplina este axata pe trei principii:
n Este interzisa “finantarea directa de la Banca Centrala sau
accesul la finantare în conditii de favoare a deficitelor publice”
(art. 104, 104a).

29
n Clauza no -boil-out, “fiecare stat membru este responsabil
pentru finantarea datoriei sale publice chiar si în conditiile unei
crize financiare” (art. 104b).
n Statele membre vor evita deficitele bugetare excesive (art.
104c).
Pentru a atinge disciplina bugetara ceruta, fiecare stat
membru al U.E. a adoptat cel putin un program de convergenta, iar
pe lânga pachetele de masuri ale acestor programe (reduceri ale
cheltuielilor bugetare, cresteri ale impozitelor etc.) au fost luate si alte
masuri la nivel macroeconomic. În acelasi timp, aproape toate tarile
au dus o politica monetara restrictiva pentru a controla masa
monetara restrictiva si a reduce inflatia. Implementarea programelor
de convergenta s-a dovedit a fi destul de anevoioasa, datorita si
anilor de recesiune de la începutului deceniului.
În primii doi ani 1991, 1992 putine au fost tarile care au reusit
sa îndeplineasca macar doua din criterii. La sfârsitul lui 1992 doar
Franta si Luxemburg au îndeplinit toate cele cinci criterii. Destul de
aproape s-a aflat Danemarca (4 criterii). Celelalte tari erau înca
departe: Germania doar 3 criterii, datorita în principal reunificarii. Tot
trei criterii îndeplineau si Belgia, Irlanda si Olanda. Cel mai prost
pozitionate erau Anglia (2 criterii), Spania (1 criteriu), Grecia,
Portugalia si Italia (nici un criteriu îndeplinit). Aceste evolutii au fost
determinate de o serie de evenimente cu implicatii negative asupra
U.E.M. – votul negativ al danezilor la referendumul de ratificare a
Tratatului de la Maastricht; întârzieri în calendarul britanic de
ratificare; devalorizarea succesiva a monedelor nationale în cadrul
S.M.E.; suspendarea Italiei si Angliei din S.M.E.
În 1993 Luxemburg a fost singura tara care a îndeplinit toate
cele cinci criterii, urmata de Germania, Franta, Belgia, Olanda,
Danemarca si Irlanda cu trei criterii. Cele mai slab performante tari
au fost din nou Portugalia (1 criteriu), Italia si Grecia (nici unul).
În 1994 Germania a reusit sa îndeplineasca toate cele cinci
criterii, alaturi de Luxemburg. Franta a ramas la patru criterii, alaturi
de Irlanda. Grupul median – cu trei criterii îndeplinite – includea
Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca. Spania a pierdut din viteza,
îndeplinind numai doua criterii, urmata de Portugalia (un criteriu),
Italia si Grecia (nici nu criteriu).
La sfârsitul lui 1995, din nou doar Germania si Luxemburg
îndeplineau toate criteriile. Franta ramânea la patru, alaturi de Irlanda
si Danemarca. Grupul s-a largit în comparatie cu 1994 – Anglia,
30
Belgia, Olanda, Finlanda, Austria – toate cu trei criterii. A doua parte
a clasamentului a ramas neschimbata – doua criterii pentru Spania,
unul pentru Portugalia si Suedia, nici unul pentru Italia si Grecia.
Statisticile din 1996 aratau ca mai multe tari au îndeplinit toate
cele cinci criterii, tinând cont de flexibilitatea criteriilor: Franta, Belgia,
Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Finlanda, urmate de Germania (cu
un deficit mai mare de 3% din P.I.B.) si Olanda cu patru criterii.
Anglia si Austria au ramas cu trei criterii. Spania, Portugalia si Suedia
îndeplineau doua criterii. Italia si Grecia, cu nici un criteriu, se aflau
din nou în coada clasamentului. În 1997 Germania a reusit sa obtina
un deficit bugetar inferior cifrei de 3%.
În 1998, pe 25 martie, la 41 de ani de la semnarea Tratatului
de la Maastricht, Comisia Europeana a recomandat 11 tari din U.E.
care sunt pregatite pentru trecerea la EURO: Germania, Austria,
Belgia, Spania, Finlanda, Franta, Irlanda, Italia, Luxemgurg, Olanda
si Portugalia. Aceste tari au satisfacut criteriile de la Maastricht.
(tabelul 3.1.)
Tabelul 3.1.
Performantele statelor membre privind convergenta
Inflatia Deficit Rata
Datorie publica
bugetar dobinzii
Modificari fata de
Ianuarie Ianuarie
1997 1997 anul precedent
1998 1998
1997 1996 1995
Valoare de 2.7 3 60 7.8
referinta
Belgia 1.4 2.1 122.2 -4.7 -4.3 -2.2 5.7
Danemarca 1.9 -0.7 65.1 -5.5 -2.7 -4.9 6.2
Germania 1.4 2.7 61.3 0.8 2.4 7.8 5.6
Grecia 5.2 4.0 108.7 -2.9 1.5 0.7 9.8
Spania 1.8 2.6 68.8 -1.3 4.6 2.9 6.3
Franta 1.2 3.0 58.0 2.4 2.9 4.2 5.5
Irlanda 1.2 -0.9 66.3 -6.4 -9.6 -6.8 6.2
Italia 1.8 2.7 121.6 -2.4 -0.2 -0.7 6.7
Luxemburg 1.4 -1.7 6.7 0.1 0.7 0.2 5.6
Olanda 1.8 1.4 72.1 -5.0 -1.9 1.2 5.5
Austria 1.1 2.5 66.1 -3.4 0.3 3.8 5.6
Portugalia 1.8 2.5 62.0 -0.3 -0.9 2.1 6.2
Finlanda 1.3 0.9 55.8 -1.8 -0.4 -1.5 5.9
Suedia 1.9 0.8 76.6 -0.1 -0.9 -1.4 6.5
31
Marea 1.8 1.9 35.4 -1.3 0.8 3.5 7.0
Britanie
EURO 1.6 2.4 72.1 -0.9 2.0 3.0 6.1
Source: Commission services

Fig. 3.1.

Inflatia (%) - Ianuarie 1998


6

0
lia

RO
nta
ia

ia
lgia

a
ia

ia
ia

lia

da
Ita
rca

an

nd

ed
nd
ec

rg

str
an

EU
ga
Fra
Be

lan

ie
Ola
bu
Sp

Su
Irla
Gr
ma

Au
rm

tan
rtu

Fin
xem
Ge
ne

Po

Bri
Da

Lu

rea
Ma

Sursa: Guy Raimbault, „Comprendre simplement l’ Europe des quinze.


Financière et monétaire”, Ed. JVDS, Paris 1995

Deficit bugetar Fig. 3.2.


5

0
lia

RO
dia
nta

a
lgia

ia
ia
ia

da
ia

-1
lia
urg
rca

nd
Ita
nd
an
ec

str
an

EU
Ma Sue
ga

lan
Fra
Be

ie
Ola
ma

Sp

Irla

mb
Gr

Au

tan
rm

rtu

Fin
ne

xe
Ge

Bri
Po
Da

Lu

rea

-2

Sursa: Guy Raimbault, „Comprendre simplement l’ Europe des quinze.


Financière et monétaire”, Ed. JVDS, Paris 1995
32
Fig. 3.3.

Datoria publica (si valorile maxime în perioada 1993-97)


160
140
120
100
80
60
40
20
0
lia

RO
nta
lgia

a
ia

ia
ia

ia
ia

da
Ita
nd

nd

lia
urg
an

ed
rca

ec

str

EU
an

Fra
Be

lan
ga

ie
Ola
Irla
Sp

Su
Gr

Au
ma

mb
rm

tan
rtu

Fin
Ge
ne

xe

Po

Bri
Da

Lu

rea
Ma
Sursa: Guy Raimbault, „Comprendre simplement l’ Europe des quinze.
Financière et monétaire”, Ed. JVDS, Paris 1995

Fig. 3.4.
Rata dobânzii (%) - Ianuarie 1997
12
10
8
6
4
2
0
lia
lgia

RO
ia
ia

nta

ia
ia

a
a

da
ia

Ita

lia

ed
urg

nd
ec

an

nd

str
rca

EU
an

Fra
Be

ie
ga

lan
Ola

Su
Sp

Irla
Gr

Au
mb

tan
ma

rm

rtu

Fin
Ge

Bri
xe

Po
ne

Lu
Da

rea
Ma

Sursa: Guy Raimbault, „Comprendre simplement l’ Europe des quinze.


Financière et monétaire”, Ed. JVDS, Paris 1995

33
Institutul Monetar European a insistat într-un raport publicat la
Frankfurt asupra necesitatii ca cele 11 tari sa-si consolideze în
continuare finantele publice, în special Germania, Franta, Italia, si
Belgia, care au probleme în acest domeniu.
Dintre cele patru tari din U.E. neselectionate de Comisie,
Anglia si Danemarca au declarat ca nu vor participa la EURO în
1999, în timp ce Suedia nu respecta criteriul apartenentei (cel putin
doi ani) la S.M.E., si nu doreste sa participe pentru moment la
moneda unica. Grecia nu îndeplinea înca mai multe criterii, printre
care cel al deficitului bugetar si al inflatiei. Atena s-a alaturat la
EURO în 2001.
Comisia a insistat asupra faptului, ca în afara Greciei, celelalte
tari ale U.E. au realizat la sfârsitul lui 1997, o convergenta a
economiilor lor care nu se mai întâlnise pâna atunci, în ceea ce
priveste inflatia si deficitul bugetar, ceea ce era de foarte bun augur
pentru lansarea EURO.
Tabelul 3.2.

Deficit bugetar în tarile U.E.


Anii 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Belgia -7,1 -4,9 -3,9 -3,2 -2,1 -1,7
Danemarca -2.8 -2,8 -2,4 -0,7 0,7 1,1
Germania -3,2 -2,4 -3,3 -2,7 -2,7 -2,5
Grecia -13,8 -10,0 -10,3 -4,0 -4,0 -2,2
Spania -6,9 -6,3 -7,3 -2,6 -2,6 -2,2
Franta -5,8 -5,8 -4,9 -3,0 -3,0 -2,9
Irlanda -2,7 -1,7 -2,2 0,9 0,9 1,1
Italia -9,5 -9,2 -7,7 -2,7 -2,7 -2,5
Luxemburg 1,7 2,8 1,9 1,7 1,7 1,0
Olanda -3,2 -3,8 -4,0 -1,4 -1,4 -1,6
Austria -4,2 -5,0 -5,2 -2,5 -2,5 -2,3
Portugalia -6,1 -6,0 -5,7 -2,5 -2,5 -2,2
Finlanda -8,0 -6,4 -4,7 -0,9 -0,9 0,3
Suedia -12,2 -10,3 -6,9 -0,8 -0,8 0,5
Marea -7,9 -6,8 -5,5 -1,9 -1,9 -0,6
Britanie
EURO -6,1 -5,4 -5,0 -2,4 -2,4 -1,9
Sursa: Commission service,1999

34
Yves Thibault de Silguy, comisarul însarcinat cu dosarul
monetar declara: “Ne -ar fi placut sa avem o echipa de rugby (15
jucatori), dar nici o echipa de football (11 jucatori), nu este rau”. Dupa
cum declara si Jacques Santer presedintele Comisiei Europene
“rezultatul este mai mult decât favorabil”.
Tabelul 3.3.
Rata dobânzii în tarile U.E.
Anii 1993 1994 1995 1996 1997 Ian.
1998
Belgia 7,2 7,8 7,5 6,5 5,8 5,7
Danemarca 7,3 7,8 8,3 7,2 6,3 6,2
Germania 6,5 6,9 6,9 6,2 5,6 5,6
Grecia 23,3 20,8 17,4 14,4 9,9 9,8
Spania 10,2 10,0 11,3 8,7 6,4 6,3
Franta 6,8 7,2 7,5 6,3 5,6 5,5
Irlanda 7,7 7,9 8,3 7,3 6,3 6,2
Italia 11,2 10,5 12,2 9,4 6,9 6,7
Luxemburg 6,8 7,2 7,2 6,3 5,6 5,6
Olanda 6,4 6,9 6,9 6,2 5,6 5,5
Austria 6,7 7,0 7,1 6,2 5,7 5,6
Portugalia 11,2 10,5 11,5 8,6 6,4 6,2
Finlanda 8,8 9,0 8,8 7,1 6,0 5,9
Suedia 8,5 9,7 10,2 8,0 6,6 6,5
Marea Britanie 7,6 8,2 8,3 7,9 7,1 7,0
EURO 8,0 8,2 8,5 7,3 6,2 6,1
Sursa: EMI, Eurostat,1999

Tabelul 3.4.

Datoria publica în tarile U.E.


Anii 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Belgia 135,2 133,5 131,3 126,9 122,2 118,1
Danemarca 81,6 78,1 73,3 70,6 65,1 59,5
Germania 48,0 50,2 58,0 60,4 61,3 61,2
Grecia 111,6 109,3 110,1 111,6 108,7 107,7
Spania 60,0 62,6 65,5 70,1 68,8 67,4
Franta 45,3 48,5 52,7 55,7 58,0 58,1
Irlanda 96,3 89,1 82,3 72,7 66,3 59,5

35
Italia 119,1 124,2 124,2 124,0 121,6 118,1
Luxemburg 6,1 5,9 5,9 6,6 6,7 7,1
Olanda 81,2 79,1 79,1 77,2 72,1 70,0
Austria 62,7 69,2 69,2 69,5 66,1 64,7
Portugalia 63,1 65,9 65,9 65,0 62,0 60,0
Finlanda 58,0 58,1 58,1 57,6 55,8 53,6
Suedia 75,0 77,6 77,6 76,7 76,6 74,1
Marea 48,5 53,9 53,9 54,7 53,4 52,3
Britanie
EURO 65,9 71,0 71,0 73,0 72,1 70,5
Sursa: Commission services,1999

3.4. TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Acest tratat al U.E. trata în principal problemele sociale ale


uniunii. În ceea ce priveste Uniunea Monetara si EURO, Tratatul de
la Amsterdam 3 nu a facut decât sa confirme si sa reitereze vointa
statele membre pentru realizarea monedei unice.
Tratatul avea patru obiective principale : plasarea problemei
locurilor de munca si a drepturilor cetatenilor în centrul preocuparilor
U.E; depasirea ultimelor obstacole privind libertatea de miscare a
persoanelor si întarirea securitatii; prezentarea unei voci unice a
Europei în problemele mondiale; eficientizarea structurii institutionale
comunitare în vederea extinderii Uniunii Europene.
Statele membre ale U.E. s-au angajat prin Tratatul de la
Maastricht sa realizeze o uniune monetara. Aceasta însemna ca
toate cursurile de schimb între monede sa fie fixate irevocabil si
aceste monede sa fie înlocuite cât mai repede de o singura moneda.
Se poate spune ca E.C.U. deja nu mai era vazut de catre
operatorii de pe piata ca o cheie de intrare pe piata de EURO.
De altfel, ca urmare a unor studii întreprinse de catre Comisia
Europeana, s-a ajuns la concluzia ca platile comerciale în E.C.U.
reprezentau mai putin de 1% din valoarea totala a platilor în E.C.U.
Aceste plati au scazut gradual de la 50 bilioane E.C.U. în 1994, la
46,8 bilioane E.C.U. în 1995 si la 46,3 bilioane E.C.U. în 1996. În
1997, s-a înregistrat o modesta crestere a acestor plati la 46,8

3
Pandraud Robert,”Révisions des traites avant Amsterdam” – treize moins
de conférence interguvernamentale 1997
36
bilioane E.C.U. Conform statisticilor Comisiei, suma anuala a platilor
comerciale în E.C.U. ar trebui sa ajunga în jur de 50-75 bilioane
E.C.U.
În concluzie, activitatea în E.C.U. pe piata a continuat sa
scada gradual. În parte, acest lucru a reflectat focalizarea
operatorilor de pe piata pe EURO si pe circulatia acestuia începând
cu 1.01.1999.

3.5. TRATATUL DE LA NISA

Semnarea Tratatului de la Nisa, document adoptat la


reuniunea europeana la nivel înalt din acest oras francez, ce s-a
desfasurat în zilele de 7, 8 si 9 decembrie 2000. Acest tratat, denumit
al extinderii, definitiveaza reforma institutionala a Uniunii Europeana,
stabilind, totodata, trecerea la o extindere treptata a U.E., începând
cu anul 2003.

& ÎNTREBARI

1. Enuntati principiile Actului Unic European.


2. Enuntati si explicati criteriile de la Maastricht.
3. Explicati fazele trecerii la euro conform tratatului de la
Maastricht.
4. Principiile pe care se axeaza disciplina bugetara a U.E.
5. Care au fost obiectivele Tratatului de la Roma?
6. Tratatul privind crearea Uniunii Europene este:
a. Tratatul de la Roma
b. Tratatul de la Maastricht
c. CECO
7. Care sunt ultimele doua tratate privind UE?

37
CAPITOLUL 4.
INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE

§ Promovarea progresului economic si social


§ Afirmarea identitatii Uniunii Europene pe scena internationala
§ Introducerea cetateniei europene
§ Extinderea zonei libertatii, securitati si justitiei
§ Pastrarea si întarirea legislatiei europene

4.1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Reprezinta forul democratic al UE, având functia de a


participa la procesul legislativ si de a controla activitatea Uniunii.
Pâna la 17 iulie 1979, data reuniunii de constituire a noului
Parlament ales prin sufragiu universal direct, Parlamentul European
numara 198 de membri, toti desemnati de parlamentele nationale.
(Decizia statelor membre din 20 septembrie 1976, conform articolului
138 al Tratatului privind CEE).
Între 1979 si 1994: Parlamentul European a fost ales o data la
5 ani, simultan în toate tarile Uniunii. Alegerile din 9 si 12 iunie 1994
au desemnat 567 de deputati ce proveneau din douasprezece tari:
Germania 99
Franta, Marea Britanie, Italia 87
Spania 64
Tarile de Jos 31
Belgia, Grecia, Portugalia 25
Danemarca 16
Irlanda 15
Luxemburg 6

38
Dupa 1995: Paramentul European numara 626 de deputati, o
data cu admiterea Suediei, Austriei si Finlandei.
Suedia 22
Austria 21
Finlanda 16

În urma tratatului de la Nisa numarul membrilor a fost marit la


732, din care în prezent exista 626 deputati, restul locurilor fiind
rezervate în vederea extinderii.

Organele

§ Biroul este alcatuit din: presedinte, 14 vicepresedinti si 4 chestori.


Biroul raspunde de organizarea interna a institutiei.
§ Conferinta presedintilor grupurilor politice stabileste ordinea de zi
a sesiunilor.
§ Secretariatul general este stabilit la Luxemburg si la Bruxelles.
§ Parlamentarii sunt repartizati în cadrul celor 20 de comisii
permanente (agricultura, mediu, afaceri externe, economica,
regionala etc.)
§ Deputatii nu se regrupeaza în delegatii nationale, ci în grupuri
politice care constituie adevarata structura a Parlamentului.
§ Sesiunile plenare sunt lunare si dureaza o saptamâna.
§ Celelalte trei saptamâni sunt consacrate lucrarilor comisiilor
parlamentare si grupurilor politice.

Sediul din Strasbourg a fost confirmat ca locul unde se


desfasoara cele douasprezece sesiuni plenare ordinare, la Consiliul
European de la Edinburgh (decembrie 1992). Comisiile si grupurile
politice se reunesc la Bruxelles.

Grupurile politice din Parlamentul European (noiembrie 1995)

PSE – Partidul Socialist European


PPE – Partidul Popular European
UPE – Uniunea pentru Europa
LDRE – Liberalii, Democratii si Radicalii Europeni
SUE – Stânga Unitara Europeana
V – Verzii

39
ARE – alianta Radicala Europeana
EN – Europa Natiunilor
NI – Neînscrisi

Rolul Parlamentului European

§ Controlul democratic
§ Participarea la procesul legislativ
§ Consultarea de catre Consiliu asupra unei propuneri a Comisiei
(consultare facultativa în efectele sale).
§ Co-decizia este o procedura nou introdusa în Tratatul de
Maastricht (articolul 189B). Co-decizia, care instaureaza o
adevarata împartire a puterii legislative între Parlament si
Consiliu, se exercita în urmatoarele domenii: piata interna
europeana, programele -cadru de cercetare, mediu, consumatori,
retele transeuropene, sanatate, anumite aspecte ale culturii si
educatiei. Ea se caracterizeaza prin dreptul Parlamentului, dupa o
a doua lectura si în cazul esecului procedurii de conciliere (care
reuneste cincisprezece membri al Consiliului si cincisprezece
membri ai Parlamentului) de a respinge cu majoritatea absoluta a
membrilor sai pozitia comuna decisa de Consiliu. Aceasta
respingere are ca efect finalizarea procedurii.
§ Avizul favorabil, care este dat de Parlament cu majoritatea
absoluta a membrilor sai, si care este cerut în cazul aderarii unui
nou stat membru (articolul 237 al Tratatului asupra CEE), al
acordului de asociere (articolul 238) si, începând cu Maastricht, în
ceea ce priveste cetatenia, fondurile structurale (articolul 130D),
procedura electorala (articolul 138), acordurile internationale
(articolul 228).
§ Tratatele bugetare din 22 aprilie 1970 si din 22 iulie 1975 au facut
din Parlament o adevarata co-autoritate bugetara la egalitate cu
Consiliul. Parlamentul are ultimul cuvânt în ceea ce priveste o
categorie importanta de cheltuieli (numite „neobligatorii”), ce
corespund jumatatii creditelor; el poate respinge bugetul, cu
majoritate absoluta, din motive importante si poate cere
Consiliului sa propuna un nou proiect. Parlamentul este cel care,
conform procedurii, în timpul sesiunii din decembrie, decide
definitiv asupra bugetului.
§ Articolul 158 al Tratatului asupra Uniunii (Investirea
Comisiei de catre Parlamentul European)
40
1. Membrii Comisiei sunt numiti, pentru o perioada de 5 ani,
conform procedurii vizate în paragraful 2, sub rezerva, daca este
cazul, a articolului 144. mandatul lor poate fi reînnoit.
2. Guvernele statelor membre desemneaza de comun acord, dupa
consultarea Parlamentului European, personalitatea luata în
considerare pentru a fi numita presedinte al Comisiei. Guvernele
statelor membre desemneaza celelalte personalitati propuse
pentru a fi numite membri ai Comisiei. Presedintele si ceilalti
membri ai Comisiei astfel desemnati sunt supusi în comun unui
vot de aprobare al Parlamentului European. Dupa aprobarea data
de Parlament, presedintele si ceilalti membri ai Comisiei sunt
numiti, de comun acord, de guvernele statelor membre.
§ Vocea democratica a uniunii
§ Loc al dezbaterilor si stimularii politice, Parlamentul exercita o
functie motrice în procesul unificarii europene. El corecteaza
tentatiile birocratice ale Comisiei si stimuleaza Consiliul de
Ministri, caruia îi hotaraste programul la începutul si la finalul
fiecarei presedintii semestriale.
§ Reprezentant al opiniei publice, Parlamentul încearca sa joace
rolul de vox populi pentru Uniunea Europeana. El reprezinta
„mediatorul”, însarcinat sa primeasca plângerile cetatenilor.
Parlamentul European organizeaza audierile publice si este
deschis asociatiilor, miscarilor cetatenesti si reprezentantilor unor
interese.
Forum international, Parlamentul, prin intermediul delegatiilor
interparlamentare, întretine relatii cu Parlamentele tarilor exterioare
Uniunii.
§ Un Parlament „sui generis”
§ Parlamentul împarte cu Consiliul puterile legislative si bugetare.
Tratatul de la Maastricht i-a largit sfera drepturilor în special în
ceea ce priveste procedura amendamentelor si fata de Comisie.
§ Totusi, Parlamentul European nu poate fi confundat cu un
parlament national în cadrul sistemului parlamentar clasic, în
absenta unui guvern european pe care l-ar investi si care ar putea
fi reprezentantul unei majoritati politice. Cele doua grupuri politice
principale (PSE si PPE) sunt determinate, prin importanta lor, sa
încheie acorduri tehnice (de exemplu privind desemnarea
presedintelui Parlamentului) si sa faca o serie de compromisuri
politice.

41
4.2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Este principala instanta de decizie a Uniunii Europene, format


din reprezentantii guvernelor tarilor membre. Reglementarile
adoptate sunt obligatorii pentru toate

Consiliul de Ministri

Consiliul de Ministri compus din ministri reprezentând state le


membre, este institutia decizionala principala a Comunitatii Europene
si a Uniunii în cadrul carora el exprima în mod special interesele
nationale.

Consiliul „afacerilor generale”

Acesta este compus din ministrii Afacerilor Externe ai statelor


membre. Fiecare tara exercita presedintia prin rotatie, pentru o
perioada de 6 luni. Consiliul se reuneste alternativ la Bruxelles si de
3 ori pe an la Luxemburg. El este asistat de un secretariat general al
carui sediu este la Bruxelles.

Consiliile de specialitate

Acestea sunt convocate când ordinea de zi solicita tratarea


unor probleme mai tehnice: Consiliile Agriculturii, Economiei si
Finantelor, Mediului, Transporturilor, Industriei etc. reunesc ministrii
respectivi din fiecare stat membru.

COREPER

În activitatile cotidiene, Consiliul este asistat de catre un organ


administrativ esential si anume Comitetul Reprezentantilor
Permanenti (COREPER). Alcatuit din diplomati având rangul de
ambasadori ai statelor membre, comitetul actioneaza ca organ
subsidiar Consiliului. COREPER este cureaua de transmisie între
diferitele administratii nationale si institutiile comunitare.
Consiliul decide asupra actelor juridice formale (reglementari,
directive, decizii) si hotaraste asupra acordurilor internationale
negociate de catre Comisie. El nu se poate exprima decât la o
42
propunere formala a Comisiei. Anumite hotarâri sunt luate, conform
Tratatului de la Maastricht, în co-decizie cu Parlamentul European.
Consiliul de Ministri este totodata unu din organele triunghiului
decizional al Uniunii (Comisia, Consiliul, Parlamentul) si locul unde
se mediaza între diferitele interese nationale. Deliberarile Consiliului
Agricol („maratonurile” agricole putând dura mai mult de o zi) au
obligatia de a stabili preturile anuale ale produselor care beneficiaza
de o organizare de piata.

Deciziile

§ Votul majoritar (articolul 148 al Tratatului CEE) este procedura


obisnuita: deciziile se iau cu majoritate calificata care atribuie
fiecarei tari un vot ponderat:

Germania, Franta, Italia, Marea Britanie 10 voturi


Spania 8 voturi
Belgia, Grecia, Tarile de Jos, Portugalia 5 voturi
Suedia, Austria 4 voturi
Danemarca, Irlanda, Finlanda 3 voturi
Luxemburg 2 voturi
Total 87 voturi

§ Votul majoritar constituie un element esential al sistemului


decizional comunitar. El permite luarea unor decizii chiar daca un
numar limitat de state manifesta rezerve. Franta generalului de
Gaulle a contestat votul majoritar si a invocat dreptul de veto
când uns stat sustinea un interes national foarte importa nt.
utilizarea arbitrara si necontrolata a dreptului de veto ar putea
conduce însa la paralizarea sistemului decizional.
§ Votul cu unanimitate este necesar în domeniile prevazute de
tratate: aderarea unui nou stat membru, revizuirea tratatului,
armonizarea fiscala, lansarea unei politici noi, programele -cadru
etc.

4.3. CONSILIUL EUROPEAN


Consiliul European, inaugurat în 1974, s-a constituit din
practica întâlnirilor regulate ale sefilor de stat si de guvern cu

43
presedintele Comisiei. A devenit cel mai înalt organ legislativ al U.E.
Aceasta practica este institutionalizata prin Actul Unic European din
1987. Tratatul de la Maastricht confirma rolul director al Consiliului
European în cadrul Uniunii: „Consiliul European da Uniunii
impulsurile necesare dezvoltarii sale definind orientarile politice
generale”.
Sefii de stat si de guvern, carora li se alatura presedintele
Comisiei, se reunesc cel putin de doua ori pe an. Consiliul European
adopta „concluzii” care constituie cadrul de stimulare a Consiliului de
Ministri si a Comisiilor. Nu este vorba de un organ decizional în
sensul formal din tratat, caci concluziile sale (la care se ajunge în
general prin consens) se impun celorlalte institutii. Loc al arbitrajului
si al compromisurile, Consiliul European este adesea chemat sa
transeze anumite probleme care n-ar putea obtine acordul la nivelul
ministrilor.

4.4. COMISIA UNIUNII EUROPENE

Aplicând tratatele de fuziune a executivelor, intrate în vigoare


la 1 iulie 1967, Comisia este organismul comun celor trei Comunitati
europene: CECO, CEE si Euratom. Începând cu 1 noiembrie 1993,
ea poarta numele de Comisia Uniunii Europene.
Comisia este organul executiv al U.E, compus din colegiu – în
Uniunea celor cincisprezece membri – format din cei 20 de
comisari(câte doi pentru Germania, Franta, Italia, Marea Britanie,
Spania si câte unul pentru fiecare dintre celelalte tari) care sunt
numiti de comun acord de catre statele membre. Începând cu 1
ianuarie 1995, membrii Comisiei sunt numiti pentru 5 ani si sunt
supusi votului de investitura al Parlamentului European.
În urma Consiliului de la Nisa, tarile mari au acceptat, ca
începând cu 2005 sa renunte la unul din cei doi comisari, documentul
final specificând plafonarea numarului de comisari la 27.
Presedintele este desemnat de catre statele membre cu
unanimitate, înainte de a fi supus, împreuna cu întregul Colegiu care
va fi desemnat în acord cu statele membre, votului de investitura al
Parlamentului European. Primus inter pares, el exercita o functie
importanta de reprezentare în exterior: participa la lucrarile
Consiliului European, la summit-urile tarilor industrializate, îl

44
întâlnesc în mod regulat pe presedintele Statelor Unite. Presedintele
îsi prezinta programul anual în fata Parlamentului European.
Comisarilor li se repartizeaza diferitele „portofolii” ce
corespund principalelor directii generale ale Comisiei.
Colegiul se bazeaza pe o administratie puternica: 16.000 de
functionari care se ocupa de sarcinile legate de concepere (gradul
A), executie (gradele B si C) si de traducere, repartizati în 23 de
directii generale.
Cea mai mare parte a serviciilor sunt instalate la Bruxelles,
altele la Luxemburg, iar birouri de reprezentare
Independenta Comisiei fata de statele membre constituie un
element cheie al sistemului comunitar. Garant al interesului comun,
Comisia are monopolul asupra initiativei legislative. Ea transmite
Consiliului si Parlamentului propunerile sale de reglementari si
directive.
Comisia dispune de o putere de reglementare prin
competentele care ai sunt atribuite de catre tratate: ea executa
bugetul comunitar, gireaza politica agricola, politica comerciala, piata
interna europeana. Comisia dispune de puteri deosebite în ceea ce
priveste politica în domeniul concurentei: autorizarea extinderii si
recapitalizarii întreprinderilor publice etc.
Comisia este „paznicul” tratatelor. Ea dispune de puterea de a
sanctiona întreprinderile care nu respecta legislatia comunitara în
domeniul liberei concurente. Ea poate urmari un stat sau o alta
institutie pentru deficiente, lipsuri sau încalcari în ceea ce priveste
respectarea Tratatului.
Comisia are competente de a lua numeroase decizii de ordin
tehnic (peste 6000 pe an). Aceste decizii – în special privind pietele
agricole si piata interna – sunt luate în locul administratiei nationale
care, în urma delegarii suveranitatii, nu mai intervin în aceste
domenii.
Însa responsabilitatile tehnice ale Comisiei nu fac din aceasta
o administratie mai tehnocrata decât oricare dintre administratiile
nationale. Investita si controlata de catre Parlamentul European,
Comisia trebuie sa respecte imperativele transparentei si proximitatii.
Complexitatea sistemului decizional comunitar, transferul
competentelor serveste adesea ca alibi categoriilor socio-
profesionale interesate în denuntarea „birocratiei bruxelleze”.
Aceasta exercita totusi o functie de neînlocuit în cautarea interesului

45
comun si în capacitatea de a servi ca intermediar între statele
membre pentru facilitatea compromisurilor.

4.5. CURTEA DE JUSTITIE

Instalata la Luxemburg, Curtea este compusa din 15


judecatori, asistati de 9 avocati generali. Ei sunt numiti pentru 6 ani,
de comun acord, de catre statele membre: independenta lor este
garantata. Curtea de justitie este asistata, din 1988, de un tribunal de
prima instanta.
În virtutea articolului 164 al Tratatului CEE, Curtea trebuie sa
asigure „respectarea dreptului în interpretarea si aplicarea
Tratatului”.
§ Recursul prejudiciar (articolul 177 al Tratatului CEE): când o
jurisdictie nationala îsi pune problema validitatii sau interpretarii
unei norme comunitare. Acest recurs are ca obiect unificarea
aplicarii dreptului comunitar în toata CEE.
§ Functia de contencios: recursul în anulare pentru incompetenta,
violarea tratatelor sau excese de putere din partea unei institutii.
§ Recursul în carenta: sanctioneaza inactivitatea Consiliului sau a
Comisiei în aplicarea unei politici prevazute în tratate.

4.6. CURTEA DE CONTURI

Creata prin Tratatul financiar din 22 iulie 1975, Curtea de


Conturi s-a ridicat la rang de institutie prin Tratatul de la Maastricht.
Este compusa din 15 membri numiti pe o perioada de 6 ani de catre
Consiliu, dupa consultarea Parlamentului.
Curtea examineaza conturile tuturor încasarilor si cheltuielilor
comunitatii si ale oricarui organism creat de comunitate. Ea asista
Parlamentul si Consiliul în exercitarea functiilor de control al executiei
bugetare.

46
4.7. ORGANELE UNIUNII

Comitetul Economic si Social

Comitetul numara 222 de membri numiti pentru 4 ani de catre


Consiliu si este format din reprezentanti ai mediilor profesionale si ai
vietii economice si sociale.
El este consultat de catre Consiliu si Comisie înaintea
adoptarii anumitor acte comunitare. Avizele sale nu sunt obligatorii
pentru membrii. Are rol consultativ, avizele sale fiind transmise
instantelor de decizie ale UE si publicate în Jurnalul Oficial al
Comunitatii Europene.

Banca Europeana de Investitii (BEI)

Ea finanteaza, plecând de la capitalurile obtinute prin CEE pe


pietele mondiale, proiecte structurale (infrastructuri si industrii) în
statele membre si unele state terte. Asigura fonduri pentru investitii în
special în regiunile mai putin dezvoltate.

Banca Centrala Europeana (BCE)

Prevazuta de Tratatul de la Maastricht, Banca centrala a


participat la formarea Uniunii Economice si Monetare. Începerea
activitatii sale corespunde celei a treia faze de constituire a UEM.
Principalul obiectiv este mentinerea stabilitatii preturilor,
defineste si implementeaza politica monetara si controleaza sistemul
de plati si rezervele valutare ale statelor membre

Comitetul Regiunilor

Compus din 220 de reprezentanti ai colectivitatilor regionale si


locale (24 pentru Franta) numita de Consiliu, la propunerea statelor
membre, pentru o perioada de 4 ani. Are putere consultativa.
Consiliul de la Nisa a stabilit ca acest organism trebuie sa aiba
mandatul autoritatilor nationale ale statelor membre pentru o
implicare mai adecvata si în probleme de integrare.

47
& ÎNTREBARI

1. Parlamentul European este:


a. forul democratic
b. forul decizional
2. Consiliul UE este:
a. forul decizional
b. for pur consultativ
c. for executiv
3. Comisia Europeana este:
a. for consultativ
b. for executiv
4. Enuntati obiectivele Uniunii Europene
5. Care sunt rolurile Parlamentului European?
6. Care este diferenta dintre Consiliul European si Consiliul
Uniunii Europene?

48
CAPITOLUL 5.
PIATA UNICA

5.1. LIBERA CIRCULATIE A MARFURILOR

În 1957, prin Tratatul de constituire a Comunitatii Economice


Europene încheiat la Roma, s-au pus bazele unei piete comune care
sa elimine barierele comerciale existente între statele membre, în
scopul cresterii prosperitatii economice si al construirii unei uniuni
mai strânse între popoarele Europei.
Piata comuna a reprezentat principalul obiectiv al Tratatului de
la Roma si avea ca scop o cât mai mare liberalizare a schimburilor
de bunuri si servicii între statele membre printr-o uniune vamala
(eliminarea taxelor vamale între statele membre si stabilirea unui tarif
vamal comun), eliminarea cotelor restrictive si a masurilor cu efect
echivalent pentru asigurarea unei libere circulatii complete a
bunurilor, precum si libera circulatie a persoanelor (mai ales a celor
angajate), serviciilor si, într-o anumita masura, a capitalului. Desi
perioada de tranzitie pentru atingerea acestor obiective era fixata
pentru 1 ianuarie 1970, doar o parte a acestora au fost finalizate
anterior acestei date (uniunea vamala propriu-zisa – finalizata la 1
iulie 1968; eliminarea cotelor vamale; libera circulatie a lucratorilor, în
anumite conditii; armonizarea anumitor taxe prin introducerea
generala a TVA-ului în 1970).
Celelalte obiective n-au fost atinse nici macar în urmatorii 15
ani, astfel ca la mijlocul anilor ’80 înca nu exista nici o reducere
substantiala în ceea ce priveste masurile cu efect echivalent
restrictiilor cantitative. Aspectele practice ale liberei circulatii a
serviciilor, cu exceptia anumitor profesii, erau înca în conflict cu
reglementarile nationale si variau considerabil de la o tara la alta.
Libertatea comertului cu bunuri era restrictionata de practici
neconcurentiale impuse de autoritatile publice: drepturi exclusive de
productie sau de servicii, subventii. De fapt, toate barierele
comerciale indicau mentinerea frontierelor care erau fie de natura
fizica (controlul bunurilor si persoanelor la frontierele interne), fie de
49
natura tehnica (o întreaga gama de reguli nationale), fie legate de
sistemul de taxare (mentinerea taxelor indirecte la cote diferite ceea
ce determina formalitati de trecere a frontierelor consumatoare de
timp si costisitoare).
Întrucât progresele înregistrate pâna la mijlocul anilor ’80 au
fost foarte mici, Comunitatea a hotarât sa utilizeze o abordare mai
consistenta, cu metode mai eficiente de implementare si a creat piata
interna. Aceasta a fost stabilita prin Cartea Alba a Comisiei Europene
din 1985 si a fost încorporata în Tratate prin Actul Unic European
(1986). Creata în scopul realizarii unei zone fara frontiere interne în
care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului
sunt asigurate si însotite de schimbari în sistemul legislativ comunitar
menite sa asigure adoptarea de masuri necesare finalizarii ei, piata
interna a fost finalizata la sfârsitul anului 1992. Dar lucrurile sunt înca
în evolutie. Piata Interna a însemnat o revenire la ambitiile enuntate
prin Tratatul de la Roma si, în acelasi timp, o împingere a acestor
ambitii la limita: eliminarea totala a conceptului de frontiera pentru
crearea unei zone în care resursele umane si materiale pot circula
liber astfel încât sa fie utilizate optim.
Ideea de piata interna a fost imediat sprijinita de statele
membre (care au afirmat acest lucru în 1982), astfel ca în martie
1985 Consiliul European a fixat ca data pentru finalizarea pietei
interne sfârsitul anului 1992 si a cerut Comisiei Europene sa
pregateasca un program si un calendar al implementarii acesteia.
Cartea Alba elaborata de Comisie a fost aprobata de Consiliul
European în iunie 1985 si continea nu mai putin de 300 de masuri
legislative grupate în cadrul celor trei obiective principale: eliminarea
frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice si eliminarea
frontierelor datorate sistemelor de taxe. Noua abordare trecea de la
armonizarea sistematica a reglementarilor nationale, care va fi
rezervata doar cerintelor esentiale precum securitatea si sanatatea,
la stabilirea unei recunoasteri reciproce.
Actul Unic European - semnat în februarie 1986 si intrat în
vigoare în iulie 1987- a încorporat conceptul de piata interna în Tratat
si a stabilit termenul limita pentru finalizarea acesteia, 31 decembrie
1992. De asemenea, Actul Unic European dadea pietei interne un
mecanism decizional eficient prin introducerea votului cu majoritate
calificata în locul unanimitatii pentru majoritatea aspectelor legate de
aceasta.

50
Pâna la sfârsitul anului 1992, 90% din proiectele legislative
mentionate în Cartea Alba din 1985 au fost adoptate, în special
datorita utilizarii votului cu majoritate calificata. Astfel, circulatia
capitalului a fost complet liberalizata, au fost eliminate controalele la
frontierele interne asupra bunurilor si persoanelor, înregistrându-se
progrese si în ceea ce priveste aspectele practice ale libertatii de
stabilire si de prestare de servicii (armonizarea si recunoasterea
reciproca a reglementarilor în domenii vitale precum sectorul bancar
si de asigurari, recunoasterea diplomelor de acces la o serie de
profesiuni si deschiderea pietelor publice).
Cu toate acestea, finalizarea Pietei Interne a cunoscut si
esecuri destul de serioase. În plus, nici propunerile legislative, venite
în completarea Cartii Albe si recunoscute ca importante pentru
finalizarea pietei interne, nu au fost adoptate. În al doilea rând,
trebuie subliniat faptul ca o parte importanta din directivele adoptate
ca reprezentând nucleul legislativ al pietei interne nu au fost
transpuse în legislatiile nationale sau au fost incorect transpuse. Nu
în ultimul rând, unele dintre actele legislative transpuse corect si la
timp în legislatiile nationale au fost implementate gresit de catre
autoritatile nationale fie datorita neglijarii anumitor prevederi în
practica administrativa, fie datorita interpretarii diferite de la o tara la
alta.
Dupa 1992, Comisia a depus eforturi sustinute pentru a
asigura finalizarea completa a pietei interne. Astfel, au fost întocmite
rapoarte anuale ce evidentiau nu numai rezultatele obtinute, ci si
lansarea programelor de actiune menite sa completeze proiectele ce
nu erau înca finalizate. Mai mult, în octombrie 1996, Comisia
Europeana a publicat comunicarea „Impactul si eficacitatea pietei
unice”, document ce a stat la baza planului de actiune pentru piata
unica din iunie 1997.
Cartea Alba pentru pregatirea tarilor asociate din Europa
Centrala si de Est pentru integrarea în Piata Interna a Uniunii
Europene, adoptata la Essen în decembrie 1994 vorbeste despre trei
stadii de dezvoltare în abordarea integrarii europene, stadii ce se
transpun în "trei trepte de viteza" în procesul aderarii:
1. Clasica - parcurgerea etapelor cerute pentru îndeplinirea
conditiilor de armonizare, integrare si convergenta – aplicata tarilor
vest-europene care au aderat la CEE/UE înainte de aparitia Cartii
Albe.

51
2. Noua abordare (New-Approach) introdusa prin renuntarea
la reglementarea unitara, centralizata a initiativei legislative
comunitare (Directivele) si acceptarea existentei mai multor izvoare
de drept comunitar (Tratatul; Legislatia secundara; Interpretarile
Curtii Europene de Justitiessi Legislatia Interna a Statelor Membre,
pentru cazurile precizate).
3. Abordarea globala (Global Approach), bazata în principal
pe considerente de decizie politica si care vizeaza "saltul peste
etape" al tarilor asociate în procesul de armonizare si integrare, în
conditiile în care – prin "masuri similare" de reforma structurala,
legislativa, economica, sociala etc. reusesc sa produca efecte
favorabile, necesare procesului de apropiere si integrare.
Cerintele integrarii europene sugereaza faptul ca piata interna
ar trebui sa culmineze cu o piata integrata on national lines care ar
putea fi denumita „piata europeana autohtona”.
Aceasta ar trebui sa aiba urmatoarele caracteristici: o moneda
unica, un sistem de taxe armonizat, o infrastructura integrata, o
libertate de circulatie a persoanelor completa si instrumente legale
care sa asigure o functionare eficienta a mediului de afaceri pe
aceasta piata. Cum introducerea Uniunii monetare a început deja,
finalizarea pietei europene autohtone va cere: armonizarea
sistemelor de taxare indirecta, finalizarea retelelor transeuropene de
transport, energie si telecomunicatii, precum si adoptarea statutului
companiei europene.
Baza legala a liberei circulatii a marfurilor este reglementata
de dispozitiile Tratatului de la Roma de constituire a Comunitatilor
Europene.
Astfel, articolul 7din Tratat defineste Piata Interna a
Comunitatilor drept ,,o zona fara frontiere interne, în care este
asigurata libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si
capitalului. Toate controalele si verificarile sistematice necesare
asigurarii conformitatii cu regulile au loc pe piata si nu la frontierele
nationale”.
Articolul 6 din Tratat interzice orice discriminare pe baza de
nationalitate, atât între statele membre, cât si între cetatenii acestora.
Articolele 9-12 din Tratat cer abolirea taxelor vamale si a
impozitelor, cu efect echivalent asupra schimburilor dintre statele
membre, iar articolele 30-36 interzic restrictiile cantitative si masurile
cu efect similar asupra schimburilor dintre statele membre. Stabilirea
de conditii stricte pentru ajutoarele de stat, pentru a proteja
52
integritatea Pietei Interne si obligativitatea state lor membre de a nu
face discriminari în probleme fiscale sunt prevazute în articolele 93 si
95 din Tratatul de la Roma.
Libera circulatie a marfurilor se aplica tuturor produselor
originare din statele membre si tuturor produselor din terte tari cu
drept de libera circulatie în spatiul comunitar. La început, libera
circulatie a marfurilor a fost vazuta ca parte integranta a uniunii
vamale a statelor membre, implicând eliminarea taxelor vamale, a
restrictiilor comerciale cantitative si a masurilor echivalente, precum
si stabilirea unor tarife externe comune pentru Comunitate.
Ulterior, accentul a fost mutat pe eliminarea obstacolelor înca
existente în calea liberei circulatii în vederea crearii unei Piete
Interne – o zona fara frontiere interne în care bunurile pot circula la
fel de liber ca pe o piata nationala. Practic eliminarea taxelor vamale
si a restrictiilor cantitative între statele membre s-a realizat la 1 iulie
1985, când s-a definitivat uniunea vamala.
Începând cu 1 ianuarie 1993, marfurile ce trec frontierele interne
ale Comunitatii nu mai sunt controlate. Eliminarea formalitatilor de
trecere a frontierelor implica initiative în patru domenii legate între
ele:
• eliminarea documentelor vamale în comertul intracomunitar,
• regulile comunitare ce guverneaza libera circulatie a bunurilor,
• întarirea frontierelor externe si cooperarea între administratii.

5.2. LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

1. „Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii Europene are


dreptul de a se deplasa si de a-si stabili resedinta în mod liber pe
teritoriul statelor membre“.
2. „Libertatea de circulatie si de sedere poate sa fie acordata,
în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeana,
cetatenilor unor tari terte care domiciliaza legal pe teritoriul unui stat
membru.’’
În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera
circulatie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957),
care stabileste "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în
calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului" si
statueaza faptul ca "în scopul aplicarii prezentului Tratat, si fara a

53
aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este
interzisa orice discriminare pe motiv de nationalitate".
Desi Tratatul de la Roma afirma datoria Comunitatii de a
asigura libera circulatie a persoanelor, pâna la sfârsitul anilor '80
eforturile depuse în acest sens au reusit sa reglementeze partial
aspectele legate de libera circulatie a anumitor categorii de
persoane: lucratorii si familiile acestora, furnizorii de servicii si agentii
economici. Curtea Europeana de Justitie a jucat un rol extrem de
important în consolidarea acestui proces, atât prin semnalarea si
eliminarea neclaritatilor, cât si prin semnalarea golurilor legislative.
Libera circulatie a persoanelor în cadrul Comunitatii Europene
a fost definita de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele
patru libertati fundamentale ale Pietei Interne .
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere
a dreptului de libera circulatie asupra unor noi categorii de persoane
(studenti, persoane ce nu depun activitati economice, dar au resurse
suficiente de trai).
Conceptul de “cetatenie europeana” a fost prima oara introdus
prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de
libera circulatie si de libera rezidenta în interiorul Uniunii tuturor
cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul
a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre si politica
referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica
referitoare la imigratie (Titlul VI - cooperarea în domeniul justitiei si
afacerilor interne, cunoscut si sub numele de al Treilea Pilon al UE).
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de
aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigratie
si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor) si a prevazut o
perioada de 5 ani pâna la momentul în care se vor aplica procedurile
comunitare si în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea
unei zone europene de libertate, securitate si justitie în care nu mai
este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent
de nationalitate. În acelasi timp, se desfasoara un amplu proces de
implementare a unor standarde comune în ceea ce priveste controlul
la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigratie.
Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat sa ia parte la masurile din
cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa
doar în cadrul masurilor referitoare la politica de vize.

54
Libera circulatie a persoanelor constituie una dintre cele patru
libertati din cadrul pietei interne si a politicilor comunitare la nivelul
Uniunii Europene, alaturi de libera circulatie a produselor, libera
circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor. Cetatenii
europeni beneficiaza de dreptul fundamental de a se deplasa si de a
se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul
tuturor, libertatea de circulatie a persoanelor trebuie însotita de un
nivel corespunzator de securitate si justitie. La Amsterdam, aceasta
dubla cerinta a fost înscrisa în Tratat sub forma înfiintarii progresive a
uni zone de libertate, securitate si justitie. Abolirea controalelor la
frontiera nu a fost însa pe deplin înfaptuita în cadrul Uniunii.
Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza
Conventiei de Implementare a Acordului Schengen (semnata la 19
iunie 1990 si intrata în vigoare la 26 martie 1995). Protejarea
drepturilor fundamentale ale omului reprezinta unul dintre principiile
de baza ale dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma, si nici
Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut si sub denumirea de
Tratatul de la Maastricht, nu contin o lista a drepturilor fundamentale.
Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în
Uniune este acela de a asigura protejarea acestor drepturi în
proiectarea, aplicarea si interpretarea legislatiei comunitare.
În contextul necesitatii de compatibilitate cu drepturile
fundamentale recunoscute si protejate de constitutiile statelor
membre, Curtea Europeana de Justitie a recunoscut o serie de
drepturi cunoscute ca fiind fundamentale (ex. aspecte ale liberei
circulatii: tratamentul egal, nediscriminarea, libertatea de asociere,
libertatea de profesare, libertatea comerciala, libertatea industriala,
libertatea concurentiala). Toate acestea au facut obiectul unor
procese desfasurate în fata Curtii de Justitie, dar aceasta nu a dat o
definitie abstracta a scopului protejarii drepturilor fundamentale ale
individului. Astfel, au aparut probleme în distingerea unui drept
economic fundamental de altul si în distingerea acestora de
“libertatile fundamentale” mentionate explicit în Tratatul de la Roma –
libera circulatie a persoanelor, libera circulatie a bunurilor, libertatea
de a furniza servicii si libertatea de stabilire.
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000),
Consiliul UE, Parlamentul European si Comisia Europeana au
semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un
cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-
o serie de
55
documente internationale, europene si nationale. Din punct de
vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire
între cetateni, întrunind – pentru prima data – în cadrul unui
document unic drepturile tuturor persoanelor care se gasesc în mod
legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei
vorbeste despre dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de
a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili
sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest articol, în
alineatul 3 dispune ca «rezidentii tarilor ,care sunt autorizati sa
munceasca pe teritoriul statelor membre, au dreptul la conditii de
munca echivalente cu acelea de care beneficiaza cetatenii sau
cetatenele Uniunii Europene».
Libera circulatie a persoanelor este unul dintre obiectivele
fundamentale prevazute în dispozitiile Tratatului de la Roma ce
trebuie îndeplinit în vederea realizarii pietei comune. Esenta acestei
libertati consta în eliminarea discriminarilor între cetatenii statului
membru pe teritoriul caruia se afla acestia sau îsi desfasoara
activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc
pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile
de intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneratie. Prin
asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizeaza
libera circulatie a persoanelor în spatiul comunitar.
Libera circulatie a persoanelor si eliminarea controalelor la
frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel
de piata interna – ce nu poate fi realizata în conditiile existentei unor
frontiere interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor. Sensul
conceptului de libera circulatie a persoanelor a evoluat foarte mult de
la momentul aparitiei sale. Primele prevederi legate de acest
domeniu considerau individul doar ca agent economic - ca angajat
sau furnizor de servicii.
Conceptul initial s-a extins treptat pentru a cuprinde si
aspectele legate de notiunea de cetatean al Uniunii, indiferent de
orice dimensiune economica sau de diferente legate de nationalitate.

Politica în domeniul vizelor


Cea mai importanta etapa în evolutia spre o piata interna
reala, în care sa nu mai existe obstacole în calea liberei circulatii a
persoanelor, este reprezentata de încheierea celor doua acorduri
Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia
de Implementare Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata în
56
vigoare la 26 martie1995). În prezent Conventia este semnata de 13
state membre; Irlanda si Marea Britanie nu sunt membre ale
Conventiei, dar au avut posibilitatea sa opteze pentru aplicarea
anumitor parti ale corpului de legislatie Schengen. Din momentul
aplicarii Conventiei pentru Italia si Austria (1 aprilie 1998), au fost
eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor
semnatare, cu exceptia Greciei. În plus, Islanda si Norvegia (membre
ale Uniunii Pasapoartelor Nordice) au statut de membrii asociati.
Directiva Consiliului din 28 februarie 2002 reglementeaza cererea
Irlandei de a participa la câteva dispozitii ale acquis-ului Schengen,
un pas premergator spre adoptarea deplina a aquisului Schengen de
catre acest stat.
Implementarea Conventiei Schengen are ca scop eliminarea
controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând
bineînteles masuri de întarire a controalelor la frontierele externe.
Aceste masuri implica o politica de vize comuna, posibilitatea
procesarii cererilor de azil, cooperare judiciara si politieneasca,
precum si un schimb eficient de informatii. La frontierele externe ale
spatiului Schengen, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un
document de identificare valid, iar cetatenii tertelor tari cuprinse în
lista comuna a tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza de intrare
trebuie doar sa posede o viza unica valabila în întregul spatiu
Schengen. Totusi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza
în cazul cetatenilor altor terte tari.
In perspectiva crearii unui spatiu comunitar în care controalele
la frontiere vor dispare, iar libera circulatie a cetatenilor va fi deplina
este nevoie de crearea unei securitati a frontierelor externe si de o
solidaritate a statelor UE în acest sens.
Pentru functionarea cât mai eficienta a Conventiei, a fost
introdusa o masura tehnica compensatorie esentiala – Sistemul de
Informatii Schengen (SIS), sistem ce furnizeaza informatii referitoare
la intrarea cetatenilor tertelor tari, problemele legate de vize si de
cooperare politieneasca. Accesul la SIS este restrictionat în principal
la politie si la autoritatile responsabile cu controlul la frontiere.
Controlul frontierelor si migratia
Disparitia frontierelor si libera circulatie a persoanelor în tot
spatiul comunitar poate duce la aparitia unor probleme legate de
migratia clandestina. Pe lânga stabilirea unei liste a tarilor terte ai
caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra în spatiul comunitar,

57
au fost luate o serie de masuri privind controlul si securitatea
frontierelor UE în tarile ce constituie frontiere externe ale spatiului
Programe privind cooperarea între administratiile vamale ale
statelor membre sau între serviciile de politie, precum EUROPOL, ori
programe de cooperare în domeniul judiciar, precum programul
GROTIUS, duc la realizarea unei solidaritati între state si la crearea
unui spatiu comunitar sigur.
Probleme legate de azil
Conventia de la Dublin, ce defineste tara responsabila pentru
anali zarea cererilor de azil înaintate într-un stat membru, a intrat în
vigoare la 1 septembrie 1997 în 12 state membre, la 1 octombrie
1997 în Austria si Suedia si la 1 ianuarie s998 în Finlanda. Conventia
stabileste principiul conform caruia un singur stat membru este
responsabil cu analiza cererilor de azil.
Tendinta este de a crea un sistem comun în vederea tinerii
unei evidente cu privire la cererile de azil. În acest sens
Regulamentul Consiliului CE din 28 februarie 2002 fixeaza câteva
modalitati de aplicare si creare a sistemului EURODAC pentru
compararea amprentelor digitale.
În acelasi timp, azilantii si refugiatii trebuie sa beneficieze pe
perioada desfasurarii procedurii de acordare a dreptului de azil, de
asigurarea unui standard minim de viata si de respectarea drepturilor
lor. Pe de alta parte, este necesara întarirea cooperarii
administratiilor vamale în domeniul problemelor legate de azil si
organizarea bazei de date comune întreg spatiului comunitar cu
privire la tarile furnizoare de azilanti.
Recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale
Domeniul recunoasterii reciproce a calificarilor profesionale se
refera la sistemele de recunoastere a diverselor calificari si profesii la
nivel comunitar, pe baza de reciprocitate. O serie de Directive
reglementeaza libera circulatie a persoanelor care îndeplinesc
anumite servicii precum: medici, farmacisti, asistenti medicali,
avocati, arhitecti, etc. Acest domeniu face însa parte din libera
circulatie a serviciilor în spatiul comunitar astfel ca tratarea în
amanunt a subiectului se gaseste în brosura privind libera circulatie a
serviciilor.
Circulatia fortei de munca
Prin Decizia Consiliului din 7 mai 2002 s-a creat un Comitet
consultativ pentru libera circulatie a persoanelor care are menirea de

58
a propune masuri de îmbunatatire si de uniformizare a legislatiei în
domeniul circulatiei fortei de munca în spatiul comunitar.
Coordonarea sistemelor de asistenta sociala
Exista o multime de reglementari referitoare la punctual mai
sus mentionat, referitoare la aplicarea schemelor de asistenta sociala
angajatilor si familiilor acestora, care circula în cadrul Comunitatii, la
membrii familiei (soti/sotii si copii sub 12 ani), indiferent de
nationalitate, care se afla împreuna cu un cetatean al unui stat
membru care este angajat pe teritoriul altui stat membru al Uniunii.

5.3. Libera circulatie a serviciilor

În temeiul si în conformitate cu dispozitiile tratatelor


constitutive, institutiile UE cu competente în procesul legislativ
adopta, în esenta, urmatoarele acte normative:
≈ Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la
data intrarii lor în vigoare atât pentru statele membre, cât si pentru
persoanele fizice si juridice aflate pe teritoriul acestora.
Regulamentele se aplica direct pe teritoriul statelor membre,
carora le este interzis sa adopte masuri de transpunere sau orice
alte masuri care ar putea îngradi aplicarea lor directa. Daca în text
nu este precizata data intrarii în vigoare, aceasta va fi
reprezentata de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul
Oficial al Comunitatilor Europene.
≈ ?Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii
pentru statele membre, lasând la latitudinea acestora modalitatile
de atingere a lor. În text este precizata data pâna la care statele
membre trebuie sa adopte masurile de adaptare la directiva în
cauza. Directivele se aplica si ele direct pe teritoriul statelor
membre, dar numai dupa expirarea termenului de transpunere.
≈ ?Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele
membre sau persoanele juridice carora le sunt adresate. Unele au
caracter individual (având un singur destinatar sau un numar
limitat de destinatari), iar altele au caracter general (sunt
obligatorii pentru toate statele membre si pentru persoanele fizice
si juridice aflate pe teritoriul acestora).
≈ Recomandarile, rezolutiile si avizele sunt acte fara caracter
obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru
apropierea legislatiilor si practicilor nationale.

59
≈ Acordurile si conventiile sunt întelegeri în forma scrisa supuse
dreptului international dar încheiate fie de catre Comunitati cu
state terte, fie de catre acestea si statele membre cu state terte,
fie numai între statele membre, în conformitate cu competentele
stabilite prin tratatele constitutive.

Într-o serie de domenii, în afara actelor normative mai sus


aratate, institutiile Uniunii adopta si alte acte cu caracter obligatoriu.
Acestea vor fi aratate si explicate în cadrul prezentarii domeniilor
respective.
Libera circulatie a serviciilor consta în dreptul de a oferi
servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu (principal
sau secundar) stabilit în Uniunea Europeana. Ea este o componenta
importanta pentru functionarea pietei unice europene, având ca
fundament necesitatea unei reparti zari optime a tuturor factorilor de
productie la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora sa
permita exercitarea activitatilor productive si comerciale în cele mai
favorabile medii sociale, economice si comerciale. Baza legala se
regaseste în art.49-55 (ex. 59-66) din Tratatul de la Roma (CEE).
În dreptul comunitar prin notiunea de „servicii“ se întelege
ansamblul prestatiilor care nu cad sub incidenta dispozitiilor
referitoare la libera circulatie a marfurilor, capitalurilor sau
persoanelor. Ea are, asadar, un caracter „rezidual“ sau „subsidiar“,
dar poate fi clarificata în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenta
CJCE de la Luxemburg:
a) Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit într-un stat
membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului
prestatiei, astfel încât sa existe o trecere a unei frontiere interioare
UE.
b) Prestatorul trebuie sa fi fost stabilit în spatiul Pietei unice
europene.
c) Prestatia trebuie sa fie furnizata contra unei remuneratii.
Articolul 50 (ex-60) din Tratatul de la Roma (CEE) precizeaza ca
prestatorul serviciilor îsi poate exercita si numai temporar activitatea
în tara în care serviciul este oferit.
Libera circulatie a serviciilor poate fi împartita în doua
categorii: libera circulatie a serviciilor active si libera circulatie a
serviciilor pasive. Cea activa este cel mai des întâlnita si presupune
ca furnizorul sa fie „activ“ adica sa se deplaseze la clientul care
locuieste în alt stat membru decât acela unde se afla el stabilit.
60
Libera circulatie a serviciilor pasiva determina clientul sa se
deplaseze în statul membru unde se afla stabilit prestatorul pentru a
lua contact cu el sau a încheia un contract.
O varianta intermediara este cea în care nici furnizorul de
servicii, nici destinatarul lor nu se deplaseaza într-un alt stat membru
al UE, dar furnizarea serviciilor se produce prin posta, telefon,
telegrama, telex, fax, terminale de computer, transmitere de
publicitate etc.
Tratatul de la Roma (CEE) stabileste ca beneficiarii liberei
circulatii a serviciilor sunt persoane fizice si persoane juridice care
prin specificul sau activitatile lor se plaseaza în câmpul de aplicare al
dreptului comunitar. Fata de oricare alte subiecte de drept, libera
circulatie a serviciilor nu se aplica.
În principiu, statele membre ale UE au libertatea de a fixa (sau
nu) un nivel minim al calificarii necesare pentru exercitarea unei
profesii. În conformitate cu principiul recunoasterii reciproce, ele sunt
însa obligate sa ia în considerare calificarea obtinuta de o persoana
într-un alt stat membru al UE si sa aprecieze daca aceasta
corespunde exigentelor proprii. Statul gazda poate cere promovarea
unor stagii sau examene prin care sa fie îndeplinite cerintele
legislatiei sale cu privire la exercitarea acelor profesii.
Directive generale de recunoastere reciproca a diplomelor si a
certificatelor
Ø ?Recunoasterea reciproca a diplomelor eliberate dupa absolvirea a
minim trei ani de studii
Ø ?Recunoasterea reciproca privind diplomele, certificatele si
celelalte titluri eliberate dupa absolvirea a mai putin de trei ani.

5.4. Libera circulatie a capitalurilor


Libera circulatie a capitalurilor îsi propune sa înlature
restrictiile care exista în legatura cu circulatia capitalurilor între tarile
membre, sa contribuie la desavârsirea Pietei Unice europene
înlesnind celelalte libertati (libera circulatie a marfurilor, a
persoanelor si a serviciilor) si sa
favorizeze progresul economic prin alocarea optima a capitalului. Ea
permite crearea unui spatiu financiar de dimensiuni internationale si
contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice si monetare a

61
Uniunii Europene. Libera circulatie a capitalurilor deschide calea unei
concurente directe între fiscalitatea statelor membre.
Beneficiarii acestei libertati sunt cetatenii statelor membre ale
UE (în conformitate cu articolul 12 al Tratatului de la Roma care
interzice orice discriminare fondata pe cetatenie), precum si cetatenii
apartinând unor terte state care au resedinta pe teritoriul unui stat
membru al UE. Stabilirea criteriilor dupa care se acorda dreptul la
resedinta persoanelor fizice sau juridice revine legislatiei proprii
fiecarui stat membru al UE.

Acquis -ul comunitar în domeniul liberei circulatii a


capitalurilor.
Platile curente
Distinctia dintre plati curente si circulatia capitalurilor este
dificil de realizat. Astfel, platile primelor de asigurare pentru pagube
materiale sau pentru asigurarea de raspundere civila sunt plati
curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viata
reprezinta o miscare de capital. O efectiva liberalizare a circulatiei
marfurilor si serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea
acestor operatiuni. Tratatul de la Maastricht consfinteste liberalizarea
realizata prin faptul ca articolul 56 (ex-73B §2) al Tratatului de la
Roma (CEE) dispune de acum înainte ca restrictiile impuse platilor
dintre statele membre sunt interzise, ca si acelea dintre statele
membre si statele terte. Sunt, de asemenea, libere de orice restrictii
platile curente dintre statele semnatare ale Tratatului privind spatiul
economic european.
Miscarile de capitaluri
Articolul 58 (ex-73 D) paragraful 1 punctul a din Tratatul de la
Roma (CEE) al dispune ca statele membre pot sa aplice dispozitiile
pertinente ale legislatiei lor fiscale care stabilesc distinctia între
contribuabilii care nu se gasesc în aceeasi situatie în ceea ce
priveste resedinta lor sau locul unde sunt investite capitalurile lor.
Restrictiile care exista pe pietele financiare au cauze diverse:
interventiile publice în jocul liber al pietelor, reglementarile restrictive
sau discriminatorii privind plasamentele, insuficienta difuzare a
informatiilor privind sectorul economiilor populatiei. Dar, în afara de
aceste obstacole, factorul fiscal produce un efect atât de grav, încât
el singur ar fi de ajuns sa împiedice liberalizarea acestor piete.
Incidenta este tripla:

62
1) produce efect în ceea ce priveste locul plasamentului
efectuat de investitor
2) dirijeaza investitorul catre anumite tipuri de plasament
(valori cu venituri fixe sau variabile, etc.), ceea ce corespunde unei
veritabile optiuni economice
3) influenteaza modul de plasare (direct sau prin intermediar)
Pentru a se realiza aceste efecte este suficient ca anumite
valori mobiliare sa fie însotite de sarcini sau avantaje fiscale sau ca
veniturile pe care ele le produc sa fie dublu impozitate.
Chiar daca acest dispozitiv normativ prezinta înca lacune,
constituie, totusi, o etapa semnificativa pe drumul ridicarii
obstacolelor fiscale care frâneaza investitiile productive. Solutiile care
se degaja astazi sunt:
1) Suprimarea taxei de timbru pe care o percepeau anumite
state cu ocazia emiterii sau circulatiei titlurilor straine pe teritoriul lor.
2) Armonizarea legislatiilor nationale vizând taxa perceputa cu
ocazia constituirii societatilor de capitaluri sau efectuarii operatiunilor
asimilate. Aceasta armonizare poarta asupra definitiei societatilor de
capitaluri, asupra determinarii bazei impozabile, asupra eventualelor
reduceri sau exonerari sau asupra desemnarii statului competent sa
perceapa impozitul.
În concluzie, se poate spune ca actiunea legislativa
comunitara în materia liberei circulatii a capitalurilor se bazeaza pe
urmatoarele principii generale:
• ? eliminarea efectiva a controlului circulatiei capitalurilor si a
platilor se refera nu numai la restrictiile respective în materie
de schimb valutar, dar si la reglementarile administrative de
orice natura, care genereaza o discriminare efectiva, bazata
pe originea sau destinatia capitalului;
• ? instaurarea acestei libertati are ca efect excluderea nu numai
a oricarei interdictii generale, dar si a oricarei proceduri
explicite sau implicite de autorizare. Ramân, totusi, câteva
exceptii generale la aceasta libertate. Ele se refera în special
la politicile nationale de securitate si ordine publica, dar nu se
extind la aspectele mai generale ale politicii economice, cum
ar fi politica monetara nationala sau cea a ratei dobânzii.

Experienta Uniunii Europene trebuie vazuta în lumina


schimbarilor care apar pe scena financiara internationala. În cursul
ultimilor 20 de ani, circulatia capitalurilor a cunoscut o dezvoltare
63
extraordinara, costurile tranzactiilor s-au micsorat, iar atragerea
capitalurilor face obiectul unei concurente internationale din ce în ce
mai intense. De atunci, masurile de ilberalizare au devenit si mai
indispensabile pentru a se atrage capitalul strain, pentru a se asigura
integrarea în economia internationala si a se promova dezvoltarea
unui sector financiar concurential. Este vorba de experienta evidenta
facuta de un numar de terte tari care au liberalizat circulatia
capitalului la sfârsitul anilor 1980 si începutul anilor 1990.

& ÎNTREBARI

1. Ce sunt regulamentele, directivele si deciziile adoptate de


institutiile UE?
2. Care sunt tarile din spatiul Schengen si când a intrat în
vigoare Conventia de Implementare?
3. Care sunt cele patru libertati ale Pietei Comune?
4. Enuntati cele trei stadii de integrare din Carta Alba adoptata la
Essen în 1994.

64
CAPITOLUL 6.
POLITICILE COMUNITARE

6.1. POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA


(PESC)

§ Obiective: Tratatul asupra Uniunii Europene fundamenteaza o


adevarata uniune politica ce presupune în special aplicarea unei
politici externe si de securitate comuna (PESC), ale carei
obiective sunt:
q „salvgardarea valorilor comune, ale intereselor fundamentale
si ale independentei Uniunii;
q întarirea securitatii Uniunii si a tuturor statelor sale;
q mentinerea pacii si consolidarea securitatii internationale;
q promovarea cooperarii internationale;
q dezvoltarea si armonizarea democratiei si a statului de drept
ca si respectarea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale”.
§ Modalitati de aplicare:
q Consiliul European este autoritatea suprema care, prin
consens, defineste orientarile generale ale politicii externe;
însa principiul actiunilor comune care angajeaza Uniunea
ramâne valabil. Aceste actiuni comune pot face obiectul
modalitatilor de aplicare decise prin majoritate calificata.
q Politica externa de securitate PESC trebuie sa poata conduce,
în timp, la o aparare comuna. Formula prezerva preocuparile
statelor care considera necesara afirmarea unei identitati
europene în ceea ce priveste apararea si ale celor care nu vor
sa-si asume riscul unei diluari a relatiilor de solidaritate,
contracte în cadrul Aliantei Nord-Atlantice. Însa conceptul de
„aparare comuna” marcheaza un pas înainte în ambitia de a
progresa pe calea unei uniuni complete, incluzând
dimensiunea strategica si militara.

65
q Cerându-i „Uniunii Europei Occidentale, care face parte
integranta din dezvoltarea uniunii Europene, sa elaboreze si
sa aplice deciziile si actiunile Uniunii care au implicatii în
domeniul apararii”, Uniunea face primul pas catre singurul tip
de organizare europeana competenta în materie de aparare.

Spatiul Schengen

„Spatiul Schengen” este realizat progresiv de un anumit


numar de state ale reuniunii care vor sa anticipeze realizarea
obiectivelor Tratatului de la Maastricht.
14 iunie 1985: Franta, Germania si tarile Beneluxului
semneaza Acordul de la Schengen care vizeaza suprimarea
progresiva a controalelor la frontierele comune, instaurând un regim
de libera circulatie pentru toti cetatenii provenind din statele
semnatare si din alte state ale comunitatii sau din tari terte. Aceasta
cooperare include o politica comuna a azilului si a emigrarii.
19 iunie 1990: semnarea, de catre cele cinci state, a
Conventiei complementare ce defineste conditiile de aplicare si
garantiile circulatiei libere. Aceasta conventie, compusa din 142 de
articole, modifica legile nationale si este supusa ratificarii
parlamentare. Conventia organizeaza o colaborare între politii
împotriva terorismului si a criminalitatii.
26 martie 1995: intrarea în vigoare a Conventiei dintre Franta,
Germania, tarile Beneluxului, Spania si Portugalia.

Cooperarea în domeniul afacerilor interne si justitiei

Cooperarea în domeniul afacerilor interne si al justitiei


(capitolul al VI- lea din Tratatul asupra Uniunii Europene) se
realizeaza prin intermediul principiului cooperarii
interguvernamentale. Acest capitole al tratatului acopera în special
patru sectoare:
§ armonizarea în domeniul dreptului la azil;
§ punerea la punct, la nivelul Uniunii, a regulilor referitoare
la imigrare aplicabile cetatenilor proveniti din statele terte;
§ cooperarea politieneasca destinata luptei eficiente
împotriva criminalitatii transfrontaliere;
§ elaborarea acordurilor de cooperare în domeniul dreptului
civil si al dreptului penal.
66
Noile dispozitii ale Tratatului referitoare la cooperarea în
domeniile afacerilor interne si justitiei trebuie sa faca sa dispara
obstacolele din calea liberei circulatii a persoanelor. Astfel, vor fi
extinse la toate statele membre masurile contractate între statele
semnatare ale acordului de la Schengen.

6.2. POLITICA AGRICOLA COMUNA (PAC)

§ Fundamentele: articolele 38 si 39 ale Tratatului privind CEE


formuleaza baza juridica a politicii agricole comune. Se
precizeaza ca principiile Pietei Comune se aplica în mod egal
produselor agricole si ca statele membre trebuie sa implementeze
o politica comuna în acest sector.
§ Conferinta de la Stresa, reunind Statele membre între 3 si 12 iulie
1958, traseaza liniile principale ale PAC, care nu înceteaza sa
beneficieze de o alianta obiectiva între guvernul francez, care o
considera drept instrumentul principal al modernizarii agriculturii
si o Comisie, care face politica de integrare comunitara. PAC
contribuie mult la procesul de unificare europeana în anii ’60.
Victima a propriilor succese si a costului sau financiar, PAC
revine în atentie în anii ’80.
§ Etapele:
q Intrarea în vigoare, la 30 iulie 1962, a reglementarilor privind
organizarea comuna a pietelor agricole (cereale, carne de
porc, fructe si legume, pasari, oua si vin);
q “maratonurile” agricole din decembrie 1963 si decembrie 1964
extind lista produselor agricole care beneficiaza de o
organizare comuna a pietei;
q la 11 mai 1966, Consiliul hotaraste asupra finantarii PAC si a
calendarului liberei circulatii a produselor agricole;
q la 1 ianuarie 1971, intrarea în vigoare a regimului resurselor
proprii si a regimului definitiv de finantare a PAC.

Politica agricola comuna este cea mai veche si cea mai


integrata dintre politicile comune. Comisia, sustinuta de Franta, a
jucat un rol determinant în aplicarea sa.

67
Principiile PAC

§ Unitatea pietelor: libertatea schimburilor de produse agricole,


armonizarea reglementa rilor sanitare si veterinare, regulile
comune de gestiune, preturi comune.
§ Preferinta comunitara: taxe vamale aplicate importurilor din tarile
ce nu fac parte din CEE.
§ Solidaritatea financiara: sectiunea „garantii” ale FEOGA (Fondul
European de orientare si Garantii Agricole) preia cheltuielile
aferente organizatiilor comune ale pietei (aproape 50% din
bugetul Uniunii în 1994).

Rezultatele

§ Securitatea aprovizionarii pentru consumatori.


§ Garantarea preturilor remuneratorii pentru producatori.
§ Modernizarea muncii agricole.

Reformele

§ Supraproductia înregistrata la începutul anilor ’80, care


antreneaza excedente structurale costisitoare, presupune, de
asemenea, o politica a preturilor mai prudenta si masuri restrictive
asupra productiei: întreruperea temporara a cultivarii terenurilor,
cote.
§ Reforma din iunie 1992 vizeaza apropierea progresiva a preturilor
europene de preturile mondiale, protejarea mediului si integrarea
agriculturii (acordul GATT, incluzând agricultura, semnat la
Marrakesh în aprilie 1994).

6.3. POLITICILE DE SOLIDARITATE

Necesare liberei circulatii a bunurilor, a serviciilor si a


capitalurilor în Uniunea Europeana, politicile de solidaritate vizeaza
favorizarea dezvoltarii armonioase a factorilor de productie si
egalizarea conditiilor circulatiei.

68
Politica sociala:
q 11 mai 1960: crearea Fondului Social European;
q 25 februarie 1964: directivele Consiliului referitoare la
libertatea înfiintarii si prestarii serviciilor;
q 29 iulie 1968: adoptarea textelor privind libera circulatie a
muncitorilor.

Tratatul de la Roma

§ Tratatul de la Roma prevedea ca ameliorarea conditiilor de viata


si de munca, precum si armonizarea diferitelor sisteme sociale
trebuie sa rezulte din însasi functionarea Pietei Comune. Criza
economica si sociala care afecta Europa a determinat guvernele
sa ia masuri mai voluntariste.
§ Fondul Social European (FSE) a fost creat în 1960 si de mai
multe ori revizuit. Interventiile sale se concentreaza asupra celor
care sunt someri pe perioade lungi si a tinerilor care nu au locuri
de munca.

Tratatul de la Maastricht

§ Carta sociala a drepturilor sociale fundamentale adoptata de


Consiliul European de la Strasbourg, la 9 decembrie 1989,
defineste un program de actiune destinat sa aprofundeze
dimensiunea sociala a pietei intern eeuropene. Tratatul de la
Maastricht consacra cea mai mare parte acestor obiective
(Regatul Unit al Marii Britanii s-a autoexclus de la acest acord).

Dezvoltarea regionala

Politica regionala: desi tardiva, ea intervine în 1973, cu


crearea Fondului European de Dezvoltare Regionala (FEDER).
Dezechilibrul regional între Nord si Sud si între zonele centrale
si zonele periferice ale Uniunii constituie un obstacol în calea
convergentei economice. Aceasta abatere n- facut decât sa creasca
odata cu aderarea unor tari ca Irlanda si Marea Britanie în 1972,
Grecia în 1981, Spania si Portugalia în 1986. Preambulul Tratatului
de la roma fixeaza ca obiectiv „asigurarea dezvoltarii armonioase a
economiilor prin reducerea diferentei dintre regiuni si a întârzierii
celor mai putin favorizate”.
69
Aproximativ 20% din populatia Uniunii traieste în zone unde
venitul pe cap de locuitor este inferior procentului de 75% din media
comunitara. Uniunea vamala a contribuit, partial, la accentuarea
dezechilibrelor regionale favorizând concentrarea economica în
zonele dispunând de atu-uri ca: avantaje naturale, mâna de lucru
calificata, retele de transport sau fixare de capital.
Relatiile exterioare: acordurile de la Yaoundé (1963-1969) si
Lomé (1975) stabilesc legaturi între CEE si tarile Africii, Caraibelor si
Pacificului.

Fondurile comunitare

§ FEDER (Fondul European de Dezvoltare regionala) a fost înfiintat


în 1975. Dupa crearea sa, 24 de miliarde de ECU au fost
acordate de la bugetul comunitar regiunilor defavorizate.
§ Fondurile structurale (FEDER, Fondurile Structurale Agricole,
Fondurile Sociale) actioneaza, de la reforma din 1988, în profitul
a trei tipuri de zone:
q regiunile cu întârzieri de dezvoltare (obiectivul 1);
q regiunile industriale în declin (obiectivul 2);
q zonele rurale (obiectivul 3).
§ Finantarea decisa la Consiliul European de la Edinburgh
(decembrie 1992) aloca un numar de 176 miliarde de ecu pentru
actiunile structurale din perioada 1993-1999.

Carta sociala a drepturilor sociale fundamentale, adoptata la


Consiliul European de la Strasbourg (9 decembrie 1989)

1. Dreptul la libera circulatie, pentru a exercita orice profesie în tara


aleasa din cadrul Comunitatii europene, în aceleasi conditii ca si
cetatenii tarii gazda.
2. Dreptul la un loc de munca si la o remunerare echitabila.
3. Dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca.
4. Dreptul la protectia sociala.
5. Dreptul la libertatea de asociere si la negociere colectiva.
6. Dreptul la pregatire profesionala.
7. Dreptul la tratament egal pentru femei si barbati.
8. Dreptul muncitorilor la informare, consultare si participare.
9. Dreptul la protejarea sanatatii si securitatii la locul de munca.
10. Dreptul copiilor si adolescentilor la protectie.
70
11. Dreptul la un venit minim pentru persoanele în vârsta.
12. Dreptul la integrare si readaptare profesionala si sociala pentru
persoanele handicapate.

6.4. POLITICA PRIVIND CERCETAREA SI


DEZVOLTAREA

Programele

Din 1986, diferitele proiecte de cercetare finantate de CEE


sunt regrupate în programe-cadru pe cinci ani care fixeaza
prioritatile:
§ ESPRIT (tehnologia informatiei);
§ RACE (tehnologia comunicatiilor);
§ mediu;
§ stiinte si tehnologii ale viului;
§ tehnologii energetice;
§ siguranta si securitate nucleara;
§ fuziune termonucleara controlata.

Finantarea

Programul, propus de Comisie pentru perioada 1994-1998, se


bazeaza pe suma de 13 miliarde de ECU. Politica comunitara de
cercetare se alatura eforturilor nationale concentrându-se pe anumite
sectoare strategice pentru viitorul european.

6.5. POLITICA EUROPEANA A MEDIULUI

Prevazuta din 1982, politica europeana a mediului figureaza în


Actul Unic din 1987, pe baza principiilor urmatoare: actiune
preventiva, luarea în calcul a exigentelor în materie de mediu în
cadrul altor politici ale Comunitatii. Tratatul de la Maastricht largeste
competentele Parlamentului European în ceea ce priveste mediul cu
ajutorul procedurii co-decizionale.
Principalele domenii de actiune ale Uniunii Europene:
§ poluarea atmosferica;
71
§ poluarea apelor;
§ eliminarea si tratarea deseurilor;
§ riscurile industriale;
§ biotehnologia;
§ poluarea fonica.

6.6. POLITICA PRIVIND TRANSPORTUL

Aplicare

§ Politica comuna a transporturilor, prevazuta de articolul 75 al


Tratatului CEE, raspunde unei functii duble: aceea de a elimina
orice discriminari si inegalitati existente în materie de politica a
transporturilor în statele membre si care împiedica functionarea
Pietei Comune si aceea de a crea, în acest sector, o piata
comuna a transporturilor care asigura o adevarata libertate a
prestarii de servicii.
§ Aceasta politica comunitara a progresat foarte greu. De
asemenea, Curtea de Justitie a condamnat Consiliul, pe baza
unui recurs în carenta introdus de Parlamentul European la 22
mai 1985, ca nu a satisfacut exigentele tratatului. Semnarea
Actului Unic, în 1986, si perspectiva înlaturarii frontierelor
intracomunitare, în 1993, au dat un nou impuls acestei politici,
confirmat de Tratatul de la Maastricht, care a consacrat în special
importanta retelelor transeuropene pentru infrastructurile din
transporturi, telecomunicatii si energie.

Realizarile

Activitatea Comunitatii s-a concretizat pe libera prestare a


serviciilor în domeniul transporturilor terestre, în special liberul acces
la piata transporturilor internationale si activitatile de cabotaj, adica
admiterea transportatorilor non-rezidenti pe piata transporturilor
nationale a unui stat membru..
§ Deciziile au fost luate pentru amortizarea conditiilor de
concurenta pentru transporturile rutiere, în special conditiile de
acces la profesie si la piata, libertatea de înfiintare si de prestari
de servicii, duratele de sofaj si securitatea.

72
§ Politica comuna a transporturilor aeriene trebuie sa faca fata
efectelor dereglementarii transportului aerian american:
liberalizarea cerului european se realizeaza pe etape si
presupune o împartire mai flexibila a capacitatilor între marile
companii, accesul reciproc la piete si libertatea de stabilire a
tarifelor, adoptarea clauzelor de salvare pentru a se tine cont de
obligatiile serviciului public prestat si de imperativele amenajarii
teritoriului.
§ Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurentiale care
se aplica în acelasi timp armatorilor europeni, cât si celor ce
navigheaza sub pavilionul unei terte tari. Aceste reguli încearca
sa controleze practicile tarifare neloiale (pavilioane de
complezenta) însa în acelasi timp trebuie sa faca fata dificultatilor
grave cu care se confrunta industria santierelor navale din
Europa.

6.7. POLITICA PRIVIND CONCURENTA

Baza juridica: articolele 85 si 86 ale Tratatului Comunitatii


Economice Europene

Prezenta în Tratatul de la roma, politica comunitara a


concurentei este indispensabilul corolar al aplicarii regulilor libertatii
schimburilor pe piata interna europeana. Ea este aplicata de catre
Comisia Europeana care constituie, împreuna cu Curtea de Justitie,
singura sa garantie.
Principiul acestei politici este de a evita ca o întelegere între
întreprinderi, un ajutor public sau un monopol abuziv sa împiedice
jocul liber al concurentei în cadrul Pietei Comune. Numeroase
exceptii au fost totusi prevazute (pentru acordurile de cercetare-
dezvoltare, pentru PME, ajutoarele cu finalitate regionala etc.).

Aplicarea

§ Orice întelegere care cade sub incidenta regulilor tratatului este


subiectul unei notificari adresate Comisiei Europene care poate
impune în mod direct o amenda pentru întreprinderile care nu-i
respecta hotarârea sau pentru lipsa notificarii. În ceea ce priveste

73
ajutoarele neanuntate sau ilegale, Comisia poate sa ceara
rambursarea lor.
§ Orice concentrare a întreprinderilor care ar putea crea o situatie
de pozitie dominanta (mai mult de 20% din piata comunitara)
trebuie sa fie anuntata Comisiei.

& ÎNTREBARI

5. Obiectivele PESC
6. Enuntati principiile PAC
7. Care sunt fondurile comunitare?
8. Principalele domenii de actiune ale Uniunii Europene în
domeniul mediului.
9. Care este principiul care sta la baza politicii privind concurenta
în U.E?

74
CAPITOLUL 7.
POLITICA MONETARA

7.1. SCENARIUL TRECERII LA MONEDA UNICA,


CONFORM TRATATULUI DE LA AMSTERDAM.

În ianuarie 1996, sefii de state si de guverne, au decis ca


trecerea la moneda unica sa se realizeze în jurul a trei date cheie,
care marcheaza tot atâtea etape.
Etapa A (1.01.1998 – 1.01.1999). Lansarea U.E.M. Pe 2 mai
1998, la Bruxelles, Comisia Europeana a recomandat la 41 de ani de
la semnarea Tratatului de la Roma, 11 tari care sunt pregatite pentru
E.U.R.O.: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franta,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda si Portugalia. Anglia si Danemarca
au refuzat aderarea la noua moneda europeana, în timp ce Suedia
nu respecta ultimul criteriu, al apartenentei la S.M.E. (cel putin doi
ani). Grecia nu îndeplinea criteriile de convergenta, dar si-a anuntat
intentia de a se alatura la EURO în 2001.
În cursul acestei perioade, monedele, atât ale tarilor participante
la EURO cât si ale altor tari membre ale U.E. au continuat sa
fluctueze unele în raport de celelalte.
În tarile participante, preparativele de integrare s-au intensificat
la nivelul administratiilor, bancilor si institutiilor financiare. Banca
Central Europeana urma sa-si înceapa activitatea prin emiterea de
monede si bilete de banca în moneda unica. Germania a fost prima
tara care a emis EURO pe piata germana.
Etapa B (1.01.1999-1.01.2002). Demararea efectiva a
U.E.M. În timpul acestei perioade care a durat trei ani, monedele
nationale au circulat alaturi de moneda unica EURO, cursurile de
schimb fiind fixate irevocabil între ele si EURO.
Sistemul European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.) compus din
Banca Central Europeana (B.C.E.) si Bancile Centrale Nationale, a
devenit operational. El definea si conducea o politica monetara si de
schimb unica (fixarea ratelor dobânzii pe termen scurt, interventiile
75
fata de dolar sau yen etc.) în EURO. Noile emisiuni privind datoria
publica negociabila se faceau în EURO.
În ceea ce priveste bancile, acestea puteau utiliza pe extrasele
de cont ale clientilor dubla indicatie (EURO sau moneda nationala).
În plus, puteau furniza clientilor lor informatii asupra consecintelor
trecerii la moneda unica, si de asemenea, puteau oferi anumite
produse în EURO, în functie de posibilitatile juridice si tehnice
existente.
Întreprinderile puteau lucra si cu EURO si cu moneda nationala.
Se spera însa, ca întreprinderile angajate în comertul international si
european sa apeleze rapid la moneda unica.
Administratiile trebuiau sa furnizeze operatorilor si
consumatorilor informatii necesare privind introducerea monedei
unice, tranzactiile lor cu publicul facându-se înca, în moneda
nationala.
Consumatorii au continuat sa utilizeze în special moneda
nationala. Totusi, cererea publicului a fost influentata de anumite
banci si întreprinderi care ofereau servicii în EURO. Instaurarea
progresiva a dublului afisaj al preturilor bunurilor si serviciilor a
permis familiarizarea cu moneda unica în cursul acestei perioade.
Tot în timpul acestei etape, principalele sisteme de plati
(virament, carti de credit, C.E.C. etc.) urmau sa fie adaptate pentru a
putea functiona în EURO.
Etapa C (1.01.2002) generalizarea monedei unice. Începând
cu 1.01.2002 si timp de sase luni, s-au introdus noile mijloace de
plata în moneda unica si s-au retras vechile monede nationale.
Aceasta perioada trebuia sa fie cât mai scurta pentru a minimiza
complicatiile pentru utilizatori, care decurg dintr-o dubla circulatie
monetara prelungita.
Toate operatiile monetare (salarii, retrageri, conturi bancare
etc.) urmau sa fie exprimate în EURO. Contractele încheiate în
monedele nationale urmau sa fie la rândul lor transformate în EURO
conform cursului de schimb irevocabil fixat, fara alte modificari de
termene si conditii stipulate.
Trecerea la moneda unica nu putea reusi, decât daca moneda
unica era total acceptata de catre cetateni. Or aceasta evolutie, în
acel moment, deranja obisnuintele cotidiene si modifica organizarea
bancilor si întreprinderilor.
Tocmai de aceea s-au propus diverse simulari pentru ca
întreprinderile si populatia sa se obisnuiasca cu noua moneda. Unele
76
firme si-au realizat contabilitatea atât în moneda proprie cât si în
euro, iar magazinele au utilizat dublul afisaj. În Franta, în marile
magazine, se realizau campanii de informare a populatiei, utilizându-
se atât materiale editate cât si suporturi informatice. Sume
considerabile au fost alocate pentru campaniile de informare, având
ca scop evitarea socului trecerii la moneda unica.

7.2. AVANTAJELE MONEDEI UNICE.

Odata cu accentuarea tendintelor de globalizare a pietelor,


competitia între cele trei centre de putere economica – Europa, SUA
si Japonia – s-a ascutit. În acelasi timp, au aparut o serie de
competitori noi, cum ar fi “tigrii asiatici” sau unele tari din America
Latina.
Prin crearea Uniunii Monetare s-a urmarit atingerea a cel putin
doua obiective, primul, Uniunea Monetara sa constituie un motor
pentru continuarea integrarii politice a Europei Occidentale, si al
doilea, sa se realizeze o dinamica mai accentuata a cresterii
economice si o utilizare mai ridicata a fortei de munca.
Fara îndoiala, o uniune monetara poate aduce avantaje
economice însemnate:
§ se îmbunatateste alocarea factorilor de productie, deoarece
productia si investitiile nu vor mai fi influentate de evolutia
cursurilor de schimb;
§ se vor face economii de catre populatie, care vor duce la
cresterea consumului. În 1996, germanii au cheltuit peste 45
miliarde DM la calatoriile în tarile Uniunii Europene, iar la
transformarea cursurilor si pentru comisioane bancare s-au
platit, în medie, 5% ceea ce înseamna 2,25 miliarde DM;
§ cresterea transparentei pietei si a preturilor;
§ piata de capital creste ca spatiu si lichiditati, ceea ce va putea
determina reducerea nivelului dobânzii (aceasta nu va mai
cuprinde prime contra riscului de devalorizare, asa cum s-au
practicat în cazul altor tari);
§ scade costul tranzactiilor, întrucât nu vor mai cuprinde
cheltuieli legate de risc valutar, si scade costul informatiei
valutare. Comisia UE apreciaza aceste economii la 20-25
miliarde ECU, care reprezinta circa 0,3 % din PIB al UE.
Resursele disponibilizate, ca urmare a eficientizarii fluxului de
77
bunuri, servicii si capital, vor fi folosite în special pentru
stimularea cererii si a ofertei. Îmbunatatirea climatului
investitional si comercial va duce si la crearea de noi locuri de
munca. În Germania, unul din cinci locuri de munca este legat
de activitatea de export. Peste 40% din exporturi merg în
celelalte tari ale Eurolandului. În comertul reciproc, nu va mai
exista risc valutar si, cel putin în tarile orientate spre export,
exista posibilitatea ca introducerea euro sa creeze noi locuri
de munca;
§ crearea euro va contribui la dezvoltarea relatiilor comerciale si
financiare între membrii Euroland si parteneri, întrucât tarile
membre ale Uniunii Monetare nu vor mai fi afectate de riscul
valutar în aceeasi masura în care au fost expuse înainte;
§ o relatie de mai mare echilibru între principalii actori ai
sistemului financiar international, respectiv Euroland, SUA si
Japonia, va contribui la cresterea responsabilitatii fiecaruia, în
vederea asigurarii unui mediu global stabil;
§ euro va deveni, alaturi de dolarul SUA moneda internationala
de tranzactii, depozit, investitii si rezerva.
La 1 ianuarie 1999, Consiliul de Ministri de Finante si ai
Economiei (ECOFIN), la propunerea Comisiei Europene si dupa
consultarea B.C.E, au stabilit cursurile de schimb fixe, irevocabile,
dintre monedele tarilor membre si dintre acestea si EURO, acest
moment fiind apreciat a fi momentul crucial în procesul crearii uniunii
monetare. Tot la 1 ianuarie 1999 a avut loc si transferarea
responsabilitatilor politicii monetare de la bancile centrale nationale la
B.C.E. Începând cu 1 ianuarie 1999, EURO a devenit astfel singura
moneda europeana în cadrul uniunii monetare. Conversia de la
monedele nationale în EURO s-a facut prin intermediul E.C.U. 1
E.C.U = 1 EURO, iar E.C.U a încetat sa mai existe.
Anuntul prealabil al cursurilor de schimb bilaterale înca din
mai 1998 a avut ca scop o calmare a pietelor valutare în perioada
critica dintre mai si decembrie 1998. Conform art. 109(4) al Tratatului
de la Maastricht, conversia monedelor nationale în ECU nu trebuia
sa schimbe valoarea externa a E.C.U.
Utilizarea cursurilor de schimb centrale ale S.M.E. nu
înseamna ca DM, spre exemplu, a fost transformata în EURO la
cursul central al E.C.U. Cursul DM/EURO a ramas necunoscut pâna
la 1 decembrie 1998, deoarece cosul E.C.U. a continut monede care
nu au trecut la EURO în 1999.
78
Joi 31 decembrie 1998, la ora 11,30, toate bancile centrale ale
Uniunii Europene au comunicat, într-o conferinta telefonica, cursurile
de schimb ale monedelor lor fata de dolarul S.U.A. Cursurile au fost
comunicate de catre Banca Centrala din Belgia catre Comisia
Europeana, care, pe baza acestor date, a stabilit valoarea E.C.U. în
raport cu dolarul S.U.A. (cursurile de calculare a E.C.U. fiind cele
stabilite la începutul lunii mai, respectiv cursurile de schimb centrale
din Sistemul Monetar European), 1 E.C.U. era egal cu 1 EURO.
Cursul de schimb între dolarul S.U.A. si E.C.U. a fost
multiplicat cu cursul de schimb al monedelor nationale în raport cu
dolarul S.U.A. Astfel, au rezultat cursurile monedelor celor 11 fata de
EURO, pe care Comisia Europeana le-a comunicat Consiliului
Ministrilor de Finante si ai Economiei (ECOFIN) din tarile U.E.
ECOFIN, dupa comunicarea cursurilor bilaterale între monedele
europene, a anuntat, la ora 13.00, aceste cursuri, iar apoi au fost
facute publice prin mijloace electronice si tiparite.
Cursurile de schimb între monedele uniunii monetare si
EURO, care s-au stabilit la 1 ianuarie 1999, au ramas irevocabile si
nemodificate pe întreaga perioada, când cele doua monede (cea
nationala si EURO) au fost folosite ca mijloc de plata, respectiv de la
1 ianuarie 1999 la 30 iunie 2002. Cotatia pentru 1 EURO a fost de
1,17 dolari S.U.A.
La 1 ianuarie 1999 au intrat în vigoare urmatoarele cursuri
irevocabile de conversie pentru 1 EURO:

Cursurile irevocabile ale monedelor europene fata de euro


40,3399 FRANCI BELGIENI
1,95583 DM
166,386 PESETAS
0,787564 LIRE IRLANDEZE
6,55957 FRANCI FRANCEZI
1936,27 LIRE ITALIENE
2,20371 GULDENI OLANDEZI
13,7603 SILINGI AUSTRIECI
200,482 ESCUDOS PORTUGHEZI
5,94573 MARCI FINLANDEZE
40,3399 FRANCI LUXEMBURGHEZI

Sursa: Banca Centrala Europeana

79
7.3. UTILIZAREA EURO

Transformarea monedelor nationale ale statelor membre


U.E.M. în EURO se facea prin utilizarea ratelor de conversie fixate
irevocabil de la 1 ianuarie 1999 de Consiliul Uniunii Europene si prin
utilizarea metodei triunghiului. La conversia în cont dintr-o moneda
nationala U.E.M. în EURO sau din EURO într-o moneda nationala
U.E.M. nu se percepea comision de schimb. Transformarea unei
monede care nu facea parte din U.E.M. în EURO si invers se
comisiona. Totusi, cheltuielile legate de transferurile internationale au
fost destul de mari.
Pentru transformarea unei alte monede care nu apartinea
U.E.M. într-una din cele 11 monede nationale ale statelor membre
U.E.M, era necesara conversia monedei respective în EURO si apoi
conversia în moneda nationala U.E.M.
Monedelor celor 11 tari participate la UEM aveau denumirea
generica de Unitati Monetare Nationale ( UMN ) în perioada de
tranzitie 1999-2001. Reguli stricte au fost stabilite într-o
Reglementare promulgata în cadrul art. 235 din Tratatul de la
Maastricht, pentru a se asigura faptul ca întotdeauna conversiile între
UMN si între acestea si EURO vor fi angajate pe o baza corecta si
compatibila.

EXEMPLE
1. Convertirea EURO într-o moneda IN implica:
q multiplicarea cu rata de conversie fixata
q rotunjirea conform Reglementarii CE în sus sau în jos
47,21 EURO × 6,47551 = 305,7088271 FRF
Rotunjirea în sus = 305,71 FRF

59,48 EURO × 6,47551 = 385,163 348 FRF


Rotunjirea în jos = 385,16 FRF

Convertirea dintr-o moneda IN în EURO si înapoi în aceeasi


moneda IN putea sa genereze diferente la suma finala.

80
Convertirea FRF – EURO – FRF
Suma originala 1323,35
FRF
Suma în EURO 1323,35 : 6,47551 = 204,3622819
EURO
Suma rotunjita în EURO 204,36
EURO
Conversie inversa 204,36 × 6,47551 = 1323,3352236
FRF

7.4. Platile în tranzactiile internationale

Principiul “nici o obligatie, nici o interdictie”, prevazut în


Reglementarea UEM permitea fiecarui client sa decida asupra
monedei în care se tinea contul si în care se exprimau ordinele de
plata si alte modalitati de decontare în perioada de tranzitie.
În perioada de tranzitie, clientii bancilor puteau avea conturi în
monedele nationale ale statelor membre UEM, cât si în EURO.
Conturile deschise agentilor economici în monedele nationale ale
statelor membre UEM se mentineau neschimbate.
Bancile derulau operatiunile valutare în statele membre UEM
prin conturile corespondente deschise la bancile din aceste state, în
monedele nationale ale acestor tari, cât si în euro. Soldurile existente
în conturile de corespondent ECU erau transferate în mod automat în
conturi euro.
Datorita statutului legal al euro si al monedelor nationale ale
statelor membre U.E.M. bancile, institutiile financiare, societatile
comerciale, agentii economici si persoanele particulare erau libere sa
utilizeze euro sau monedele nationale IN ca monede de decontare în
platile comerciale si financiare.
Platile în valuta pentru tranzactiile comerciale în raporturile cu
entitatile din statele membre UEM erau efectuate în conformitate cu
regulile si uzantele uniforme ale C.I.C. (Camera Internationala de
Comert) privind acreditivele documentare, incasso-urile, garantiile
bancare si rambursarile de la banca la banca, si cu respectarea
reglementarilor interne.

81
Se aplicau în mod riguros regulile privind întocmirea mesajelor
pentru plati, asa cum rezulta si procedurile SWIFT si din conventiile
cu bancile straine din UEM. Întrucât în multe cazuri trebuiau sa se
specifice sumele atât în euro, cât si în monede nationale IN, în
mesajele SWIFT pentru perioada de tranzitie de la 1 ianuarie 1999 la
31 decembrie 2001, a trebuit sa se includa “Informatia relativ la
euro”, prescurtat ERI.
ERI permitea transmiterea urmatoarelor informatii:
§ Moneda originala (DEM; FRF);
§ Suma originala;
§ În mod optional, comisioanele si spezele de tranzitie.
Introducerea euro nu a permis partilor contractante sa
modifice sau sa anuleze unilateral contractele (principiul continuitatii
contractelor). Platile trebuiau facute, de regula, în moneda
specificata în contract.
Consumatorii puteau utiliza fie euro, fie moneda lor nationala,
pentru platile prin cecuri, card-uri bancare, transferuri bancare.
Începând cu 1999 obligatiunile publice negociabile au fost
emise numai în euro. Spre deosebire de acestea, conversia unei
datorii publice mai vechi putea avea loc într-o moneda la alegerea
tarii respective. În tarile U.E.M. obligatiunile si actiunile erau cotate la
burse numai în euro, acesta fiind un mecanism prin care se testa
credibilitate monedei unice.
Unele tari au reglementat procesul de tranzitie si la nivelul
tarii. Astfel, în Germania a fost adoptata Legea introducerii euro 4,
guvernul federal acoperindu-si datoria publica începând cu 1999 în
euro. Bursele de valori din Germania erau capabile în acel moment
sa coteze preturi în DM si euro, firmele putând sa-si tina
contabilitatea, bilantul si capitalul firmei în euro si sa îl utilizeze ca
moneda de contract în noi afaceri.
Sa urmarim, mai întâi, cum a evoluat cursul monedei euro în
anul 1999, în comparatie cu perioada anterioara, în care cotatia se
referea la ECU.

4
Doina Zenovia Penea, Moneda euro, Editura Tehnica, Bucuresti, 1999, p. 36.
82
Evolutia cursului bilateral în raport cu dolarul si cu principalele
monede
(unitati nationale/ECU sau euro, medie anuala)

Coroana
Dolar Franc Lira Coroana Coroana Drahma
Anul Yen norvegi-
SUA elvetian sterlina suedeza daneza greceasca ana
1996 1,270 138,1 1,568 0,814 8,51 7,36 305,5 8,20
1997 1,134 137,1 1,644 0,692 8,65 7,48 309,3 8,03
1998 1,121 146,4 1,622 0,676 8,92 7,50 330,7 8,47
1999 1,066 121,3 1,600 0,659 8,81 7,44 325,8 8,31
Sursa: ECB, Monthly Bulletin, February 2000, p. 48.

Principala cotatie, aceea fata de dolar, a aratat o depreciere a


noii monede, de la 1 euro = 1,121 dolari, media pentru ECU a anului
1998, la 1 euro = 1,066 dolari, media anului 1999. Deprecierea s-a
înregistrat si fata de alte monede din afara si din interiorul UE.
Explicatia evolutiei cursului euro ca, de altminteri, în cazul
oricarei monede, trebuie mai întâi cautata în situatia factorilor
fundamentali care determina, în general, situatia cursului unei
monede: situatia economica generala (rata cresterii economice, rata
somajului, evolutia productivitatii), evolutia preturilor pe plan intern, a
ratelor dobânzilor, situatia balantei de plati externe, în special situatia
balantei conturilor curente. Toate aceste elemente determina
marimea cererii si ofertei din respectiva moneda în raport cu alte
monede si, nu de mica importanta, este încrederea utilizatorilor.
Indicatorii esentiali, precum rata cresterii anuale a PIB, a
productivitatii muncii si chiar a exportului, desi înregistrau importante
valori pozitive, aratau unele reduceri fata dea anii anteriori. Daca se
compara aceasta situatie cu puternica crestere a economiei
americane, cu evolutia ascendenta a cresterii altor tari industrializate
si cu revenirea în forta a noilor tari industrializa te din Asia, aveam o
anumita explicatie asupra deprecierii nominale efective a monedei
euro în raport cu dolarul si cu alte monede din afara zonei.
Important era de urmarit cum s-a prezentat situatia inflatiei,
ratelor bancare, a balantelor conturilor curente etc. Evolutia ratei
inflatiei, exprimata prin Indicele Preturilor de Consum (IPC) se
prezenta astfel:

83
Evolutia ratei inflatiei, exprimata prin HICP

Anul
1997 1998 1999
Indicatori
IPC 1,6 1,1 1,1
Bunuri 1,1 0,6 0,8
Servicii 2,4 2,0 1,6

Sursa: ECB Monthly Bulletin, februarie 2000.


Se putea constata marea stabilitate a preturilor, indicele IPC
încadrându-se în nivelul fixat prin statului Bancii Central Europene,
de 2%. O anumita crestere a indicelui preturilor s-a înregistrat în
ultimele luni ale anului 1999, ca urmare a cresterii pretului barilului de
titei, de la 10,3 euro în primul trimestrul, la 23,0 euro în trimestrul IV,
dar cresterea a fost compensata de ratele foarte mici ale cresterilor
de preturi în perioada anterioara, astfel ca, în medie, rezultatul era de
stabilitate.
În strânsa legatura cu ratele inflatiei se aflau ratele dobânzilor.
Semnificative, pentru aprecierea gradului de stabilitate, erau ratele
dobânzilor la termen, respectiv dobânzile la obligatiuni pe termen
lung. În zona euro, acestea se prezentau dupa cum urmeaza:

Ratele dobânzilor la obligatiuni pe termen lung


Obligatiuni pe:
Anul
12 luni 2 ani 3 ani 5 ani 7 ani 10 ani
1995 5,62 5,69 5,97 6,48 7,06 8,73
1996 4,06 4,17 4,41 5,06 5,82 7,23
1997 4,05 4,33 4,51 4,87 5,20 5,99
1998 3,14 3,16 3,22 3,38 3,67 4,71
1999 3,05 3,39 3,63 4,01 4,38 4,66
Sursa: ECB Monthly Bulletin, februarie 2000, p. 21.

Asa cum a evoluat indicele preturilor, în scadere, tot asa a fost


trendul general – în scadere – si în privinta ratelor dobânzilor.
Reducerea fata de anul de referinta fiind chiar substantiala.

84
Situatia finantelor publice si a conturilor curente în zona euro

Anul
Indicatori 1997 1998 1999

Încasari bugetare (% din PIB) 47,3 46,7 46,5


Cheltuieli bugetare (% din PIB) 49,9 49,1 48,5
Deficitul bugetar (% din PIB) 2,5 2,3 2,0
Datoria publica guvernamentala (% din
72,0 70,3 69,0
PIB)
Conturile curente (% din PIB) 1,8 1,9 1,9
Sursa: Eurostat.
Ponderea ve niturilor bugetare în PIB era mult mai mare decât
în cazul SUA si Japoniei (cca. 35%), ceea ce, firesc, corespundea
modelului european preponderent social-democrat, dar care exprima
si un grad ridicat de fiscalitate în cadrul zonei euro, cu efecte asupra
competitivitatii externe a produselor europene. S-a semnalat o
reducere atât a deficitului bugetar, cât si a datoriei publice
consolidate, ceea ce exprima preocuparea pentru respectarea
criteriilor de performanta prevazute prin Tratatul de la Maastricht.
Dar, si la capitolul bugetar, SUA s-a prezentat, pentru prima data
dupa o lunga perioada, cu un excedent în crestere, ceea ce în mod
natural a influentat pozitiv si cursul dolarului în exterior, inclusiv fata
de euro. Situatia balantei conturilor curente în zona euro arata un
sold pozitiv.
S-a constatat ca aproape toti indicatorii de care depindea
situatia cursului monedei euro aratau o situatie pozitiva a zonei, în
curs de ameliorare.
În momentul stabilirii paritatilor între valutele componente si
euro, acesta a fost cotat la 1,17 dolari SUA, ambianta euforica de
lansare urcând cursul acestuia la 1,19 dolari/euro (New York 4
ianuarie 1999). Ulterior el nu a mai confirmat previziunile analistilor în
devize de a ajunge la 1,30 dolari SUA, înregistrând chiar o usoara
tendinta de declin, ajungând, la începutul lunii februarie la 1,13 dolari
SUA, ceea ce înseamna un declin de aproximativ 5% fata de
moneda americana. Aceasta evolutie nu reflecta o slabire a încrederii
investitorilor internationali în euro si nici o slabiciune serioasa a
acestuia.
Startul a evoluat fara nici o problema (din punct de vedere
tehnic, lucrurile au evoluat ireprosabil, fapt deloc de neglijat, fiind
85
vorba de cea mai mare schimbare de pe pietele financiare din ultimii
30 de ani), euro s-a integrat fara probleme în piata financiara
internationala.
George Soros (în “The Guardian”) aprecia ca slabiciunea
monedei euro se datoreaza si greselilor de constructie a UE. El
apreciaza ca, atâta timp cât slabiciunile structurale politice nu vor fi
înlaturate, euro va ramâne o moneda slaba. Cheia problemei:
“tensiunile interne proprii unei monede comune, fara o politica
financiara comuna”5.
Nivelul de referinta al dobânzilor în Euroland, stabilit de Banca
Central Europeana, a ramas, si dupa o luna, tot la 3%, întrucât
diversi indicatori ai pietelor financiare au aratat ca ratele inflatiei în
tarile membre vor ramâne în continuare scazute.
Cresterea masei monetare, M3, în Euroland, s-a situat dupa o
luna la 4,7%, deci în apropierea nivelului de referinta de 4,5%. În
plus, euro era la mijlocul lunii februarie 1999 cu înca 5% peste nivelul
ECU din aprilie 1998. Scaderea cursului euro a fost si o miscare de
corectie fata de aprecierea puternica a monedelor euro din vara
anului 1998, ca urmare a crizei din Rusia, a aratat comisarul UE în
probleme monetare, Yves Thibault de Silguy6.
O moneda tare satisface orgoliul natiunii, dar nu este oportuna
din punct de vedere economic, deoarece frâneaza exporturile.
Americanii au trait foarte bine, decenii de-a rândul, cu un dolar slab.
Multor state exportatoare din Europa li se potriveste mult mai bine un
euro mai slab, decât unul puternic, în conditiile în care pentru tarile
vest europene exporturile constituie factorul principal de determinare
a cresterii economice si în conditiile în care multe tari (din Asia,
America Latina, Rusia etc.) îsi diminueaza importurile ca urmare a
devalorizarilor puternice înregistrate de monedele proprii.
Faptul ca euro nu era slab, rezulta din analiza evolutiei cererii
pe pietele de capital. Aproximativ jumatate din obligatiunile emise au
fost denominate în euro. Spre comparatie, în trecut doar 15-20% din
piata obligatiunilor era denominata în DM, iar având în vedere toate
cele 11 tari ale UME, aceasta pondere se ridica la 35%. În ciuda
acestei cereri enorme de euro, aproape fiecare obligatiune s-a
vândut din prima zi. Acest lucru dovedea ca euro era pentru multi
investitori o moneda atractiva. În ianuarie, ponderea emisiunilor de

5
Soros, Handelsblatt, nr. 50/12 martie 1999.
6
De Silguy, Handelsblatt, nr. 40/20 februarie 1999.
86
obligatiuni în euro a fost chiar mai ridicata decât cea a emisiunilor în
dolari.
Faptul ca nu toti clientii marilor banci occidentale au început
sa-si deruleze afacerile în euro, se datora, conform opiniei unor
specialisti bancari 7, altor cauze decât încrederea în euro, printre
care:
q frânele legislative, de exemplu în Germania, o multime de
impozite catre stat sunt prevazute a se plati în DM si nu în
euro;
q problemele pe care le vor ridica computerele;
q pozitia sectorului de stat, care a declarat ca va trece numai în
perioada finala de tranzitie la utilizarea euro.
Dintre sperantele pe care euro nu le-a îndeplinit se numara si
cele legate de piata muncii. Aprecierile euforice privind stimularea
cresterii economice si crearea de noi locuri de munca, care s-au
facut cu câtiva ani în urma, s-au dovedit o pura propaganda.
De asemenea, nu s-au îndeplinit sperantele privind o mai
mare întelegere politica în tarile euro, mai ales în ceea ce priveste
impozitele directe.
Din punctul de vedere al omului de pe strada, acesta nu
observa nici o îmbunatatire în ceea ce priveste transferurile banesti
între tarile europene, chiar daca pentru valori mari sistemul de plati
functioneaza foarte bine.
Dupa o luna, gradul de optimism fata de auro a crescut si în
tarile care nu au aderat. Astfel, ostilitatea britanicilor fata de euro s-a
mai diminuat, ramânând totusi majora, conform sondajelor.
La o luna si jumatate de la debutul euro multe banci centrale
din Asia de Sud - Est ramâneau legate de DM sau de francul
francez. Putine si-au schimbat dolarii în euro. Motivul retinerii fata de
noua moneda era teama de volatilitate.
Dupa reducerea rezervelor lor valutare, ca urmare a crizei
financiare si în conditiile în care toate tarile luptau împotriva
recesiunii economice, bancile centrale nu doreau sa-si asume atât de
repede un risc.

7
De. Konrad Kentmann, economist sef la Hambwgische Landesbank, în discursul
din 24 martie 1999, cu prilejul vizitei efectuate de Clubul Economistilor Diplomati
din Bonn la aceasta banca.
87
Banca Centrala din Jakarta a anuntat ca nu va introduce euro
între monedele de rezerva strategica, atât timp cât BCE nu va dovedi
temperament în apararea euro (se refera la scaderea euro, în 4
februarie la 1,1262 dolari SUA)
În analiza pozitiei tarilor asiatice fata de euro trebuia avut în
vedere si faptul ca o treime din comertul sud-est asiatic revenea
Eurolandului.

7.5. INTRODUCEREA NOILOR BANCNOTE SI MONEDE


ÎN CIRCULATIE. PRIMELE ZILE ALE MONEDEI UNICE

În etapa a treia, de la 1 ianuarie 2002, bancnotele si monedele


euro au început sa fie folosite, în timp ce bancnotele si monedele
nationale au fost retrase din circulatie. Dupa aceasta data, EURO a
fost singura moneda utilizata. Pentru a reduce costurile legate de
existenta unei piete cu preturi duale, reprezentantii sectorului de
desfacere cu amanuntul au fost pentru adoptarea unei perioade cât
mai scurte posibil (o solutie bing/bang). Totusi, conversia
automatelor de bani si probleme logistice ale înlocuirii monedelor si
bancnotelor nationale au constituit un argument în favoarea unei
treceri mai lente.
În primele zi ale noii ere euro, vechile monede nationale si-au
pastrat în majoritatea tarilor, suprematia. De exemplu, în Germania,
Grecia sau Irlanda, taximetristii, micii negustori au acceptat plata în
euro, dar au dat restul în drahme, marci sau pan.
Din Finlanda pâna în Italia, imediat dupa traditionalul foc de
artificii de la miezul noptii, în fata bancilor s-au format cozi lungi de
persoane, care voiau sa scoata din automatele de bani noile monede
euro. La Helsinki, în pofida gerului puternic, oamenii au stat la coada
ore în sir în fata filialelor Bancii Nationale pentru a obtine noul mijloc
de plata european.
Platile în euro în Uniunea Europeana au fost în ianuarie 2002
de 92%, iar în tari precum Germania, Olanda, Irlanda, Finlanda si
Luxemburg acest procent a fost de peste 95%. Din pacate, tara care
a facut exceptie de la regula a fost Italia, care a înregistrat cel mai
scazut procent de plati în euro.
Monedele sunt de 1, 2, 5, 10, 20 si 50 centi si de 1 si 2 euro.
Pe partea comuna tuturor monedelor, piesele de 1, 2 si 5 centi
ilustreaza Europa, ca parte a globului pamântesc, piesele de 10, 20
88
si 50 centi arata U.E. împartita pe tari, iar monedele de 1 si 2 euro,
realizate în doua culori, arata U.E, fara a trasa granitele tarilor
componente. Întrucât monedele au si o parte nationala, sunt 120 de
monede diferite în U.E. Toate monedele sunt rotunde, dar crestate
diferit pe margini. Pe lânga tema nationala, partea nationala a
monedei include 12 stele, însemnul unitar, tara si anul de emisie.
Biletele euro au fost desenate de artistul austriac Robert
Kalina si reprezinta stiluri de arhitectura care caracterizeaza sapte
perioade din cultura europeana 8:
§ Stilul clasic – biletul de 5 euro;
§ Stilul roman – biletul de 10 euro;
§ Stilul gotic – biletul de 20 euro;
§ Renasterea – biletul de 50 euro;
§ Stilul baroc si rococo – biletul de 100 euro;
§ Arhitectura care utilizeaza fier si sticla – biletul de 200 euro;
§ Arhitectura moderna (sec. XX) – biletul de 500 euro.

La început, euro a înregistrat cresteri fata de principalele


valute internationale pe masura trecerii sale fara dificultati la statutul
de moneda de schimb în numerar. Pe pietele asiatice moneda unica
europeana a fost cotata la 199,7 yeni, cel mai ridicat nivel din august
1999 încoace. Înca de la început euro “a pus în ceata” lira sterlina
printr-o crestere record de 2,7% pâna la 62,8 pence (pe 3 ianuarie
2002).

8
„ Les billets en EURO: Réponses aux questions les plus fréquemment posées ”

89
Cel mai important câstig, din punct de vedere al imaginii, a
fost însa în fata dolarului american. Analistii considerau ca acest
câstig a fost mai degraba efectul psihologic al transformarii euro, el
neputând fi sustinut pe un termen lung. Potrivit Reuters, Banca
Centrala Europeana a decis sa mentina neschimbate ratele
dobânzilor, presedintele institutiei considerând nivelul actual de
3,25% drept cel mai potrivit din perspectiva pastrarii sub control a
preturilor, fara a afecta procesul de redresare a economiei zonei
euro. Aceasta decizie era asteptata în mare masura de analistii
europeni. În schimb, o parte a analistilor preconizau o interventie a
bancii asupra dobânzilor în cadrul reuniunii din luna februarie. “Este
posibil ca inflatia sa înceapa în curând sa scada, ceea ce va necesita
o reducere a dobânzilor”, a adaugat analistul Commerzbank.

7.6. MONEDA UNICA, PRETURI DIFERITE


Fragmentarea pietei de desfacere a Uniunii s-a reflectat în
preturile sale. Studii repetate au demonstrat ca preturile pot diferi în
mod considerabil în cadrul UE. Un studiu efectuat asupra a 50 de
produse din zona euro a relevat diferente medii ale preturilor de 24%,
iar un sondaj printre directorii de marketing a pus în evidenta o
variatie medie de 80% între preturile cele mai mari si cele mai
scazute. Astfel, în Portugalia, una din tarile cu cele mai scazute
preturi din UE, cercetarile au aratat ca pretul sarii este de 12 ori mai
mare decât în Italia.
Euro înlatura problema compararii preturilor în tarile în care
circula, ramânând însa alte probleme. Când Economist Intelligence
Unit a fost solicitat sa selecteze câte va branduri identice de bunuri de
larg consum în câteva tari, astfel încât preturile acestora sa poata fi
comparate, operatiunea s-a dovedit surprinzator de complicata.
Pentru multe produse, pur si simplu, dominând marcile locale; de
exemplu, nu prea exista o marca de tricou vandabila în toata Europa.
Chiar si acolo unde ar putea fi identificate anumite marci traditionale,
compararea în cele 12 tari ramâne o problema dificila.
Una din probleme este aceea ca fabricantii schimba, de la tara
la tara, unele detalii ale produselor. Biciclete purtând acelasi numar
de model au componente diferite. Acelasi echipament de sport
purtând marca Adidas se poate dovedi a fi o varianta usor diferita, cu

90
unele modificari de forma, compozitie a materialului, cu un alt model
al zimtilor pantofilor, de exemplu.
Panasonic afirma ca fiecare din modelele sale de cuptoare cu
microunde este fabricat cu un specific anume pentru o tara anume,
astfel încât compararea preturilor acestor produse este cu greu
posibila. Pentru multe produse, variatia considerabila de modele
complica compararea. Deoarece în Europa exista o mare varietate
de preferinte, dar si de conditii, o standardizare stricta a productiei
este, cel mai adesea, exclusa. Spaniolii utilizeaza masini de spalat
cu viteza de rotatie mai mica decât restul europenilor. Nemtilor le
plac frigiderele cu congelatoarele încorporate în acestea, în timp ce
britanicii prefera modelele cu corpuri separate, cu congelatorul în
partea de sus, pe când francezii înclina spre modelele cu
congelatorul deasupra. La fel stau lucrurile cu mai toate bunurile de
consum, de la ceainice la masini de gatit.
Sa presupunem ca se gasesc unele produse cu adevarat
comparabile: un anumit CD sau un anumit tip de minge de golf. Alte
doua elemente mai pot sta în calea unei comparari simple. În primul
rând ambalajul poate diferi. Câte mingi de golf se vând într-un
pachet? CD-ul pus în vânzare include ca bonus o alta piesa
muzicala, de felul celor care în Anglia ridica pretul cu 50%.
În al doilea rând, specificul local face comparatiile complicate,
canalele de distributie a produsului putând modifica tabloul. În Franta
principala locatie de vânzare a aparaturii audio, video si
televizoarelor sunt supermarket-urile, în timp ce în Germania acestea
au loc de obicei în magazine specializate. Desi sunt mai scumpe,
nemtii prefera acest tip de magazine, datorita calitatii serviciilor pe
cale le ofera. Daca toate acestea nu complica suficient lucrurile, mai
exista si alti factori dificil de cuantificat, care influenteaza preturile:
diferenta de clima dintre nordul si sudul continentului, rate de
impozitare diferite, coordonarea vânzarilor si lichidarea stocurilor,
distanta dintre producator si vânzatorul en-detail.
Existenta euro înlesneste procesul de comparare, dar nu prea
mult. Preturile unor produse simple cum ar fi benzina sau laptele, sau
ale unor produse transnationale standardizate vor fi mai usor de
cumparat în toata zona euro si trebuie sa convearga spre un
standard european. Dar acestea vor fi exceptiile. Producatorii vor
dispune în continuare de un întreg arsenal de modalitati de a crea
diferente si de a mentine diferentele de preturi între tari.

91
Europenizarea, fara sa mai vorbim de globalizare, are, înca, un drum
lung de parcurs.
Unul din primele efecte ale introducerii efective ale monedei
euro este o mai mare transparenta la nivelul preturilor în cele 12
state, dar, chiar daca diferentele de la o tata la alta vor fi acum mult
mai vizibile, economistii nu se asteapta la modificari de preturi din
partea comerciantilor, comenteaza Reuters.
O prima constatare a analistilor este ca Finlanda pare sa fie
cea mai scumpa tara din Uniunea Monetara Europeana. La Helsinki
o cutie de Coca Cola costa de trei ori mai mult decât la Madrid, în
timp ce un Renault Megane, cu capacitate cilindrica de 1.600 cm3
are în Finlanda cel mai ridicat cost de achizitie din zona euro.
Cei mai avantajati pentru achizitionarea acestui tip de
autoturism par sa fie locuitorii Luxemburgului, unde pretul acestuia
este de 12.450 de euro, spre deosebire de 21.700 de euro în
Finlanda. Preturi relativ mici se practica si în Belgia, unde modelul
Renault se vinde pentru 13.000 euro, în vreme ce în Portugalia
acesta poate ajunge la 20.780 de euro. În Franta, automobilul costa
15.700 euro.
În schimb, italienii care beau mult lapte sunt cei mai
dezavantajati din întreaga zona euro, ei platind pentru un litru 1,34
euro, spre deosebire de portughezi, care cheltuiesc numai 0,52 euro
pentru acest produs. O alta bautura populara, Coca Cola are preturi
care variaza între 1,18 euro în Finlanda, si 0,33 euro în Spania.
Preturi mai ridicate sunt practicate în Italia si Irlanda, în timp ce
Germania, Luxemburg si Franta se situeaza la polul opus în ceea ce
priveste pretul acestui produs.
Pretul unui Big Mac este, la rândul sau, diferit de la o tara la
alta, putând ajunge pâna la 0,6 euro în Finlanda si la 0,59 euro în
Grecia, în timp ce în Irlanda costa numai 0,38 euro, iar în Italia 0,41
euro.
Unul dintre motivele pentru care preturile sunt atât de variate
în cele 12 tari este faptul ca nivelul acestora este stabilit în functie de
impozite, costul mâinii de lucru, cheltuielile de transport, precum si
de competitie. Aceasta nu poate însemna decât ca discrepantele
puternice vor continua sa existe atâta timp cât toti acesti factori vor
persista.

92
& ÎNTREBARI
1. Care era moneda comuna a Europei Monetare?
d. ECU
e. EURO
2. Enuntati tarile care nu fac parte din Uniunea Economica si
Monetara.
3. Care sunt avantajele monedei unice?
4. Care sunt informatiile pe care le putea transmite ERI?
5. Enumerati etapele trecerii la euro conform Tratatului de la
Amsterdam.

93
CAPITOLUL 8.
SISTEMUL EUROPEAN AL BANCILOR
CENTRALE SI BANCA CENTRALA EUROPEANA

Puterea pe care o detine o banca în cadrul unei economii a


suscitat din totdeauna vii polemici, iar ideea ca acest organism care
coordoneaza sistemul de plati, lichiditatile bancare si conditiile
creditului are o independenta totala – nedepinzând nici de puterea
politica si nici de cea executiva – întâlneste si astazi multi sceptici.
Poate fi o asemenea independenta absoluta ?
În toate tarile occidentale, activitatile bancilor centrale, a
conducatorilor acestora sunt supuse unui anumit control care le
limiteaza puterea, iar emisiunea si politica monetara sunt, în mod
primordial, probleme politice.
Astfel, în virtutea principiilor democratice, guvernele si bancile
centrale (în conditiile în care bancile centrale nu sunt independente)
prefera sa conduca direct politica monetara, chiar cu riscul de a
reveni asupra propriilor angajamente, privind emisiunea ca mijloc de
a obtine pe termen scurt o cât de mica crestere economica si cu
efectul negativ de a pune în primejdie obiectivele pe termen lung.
Cedarea de catre guvern a unei parti importante din atributele
politice, în special pe cele economice (asa cum este politica
monetara) implica retineri ferme din partea politicienilor.
Experienta istoriei a aratat, însa, ca este necesar ca banca
centrala sa reziste presiunilor privind utilizarea politicii monetare în
sprijinul unor încercari de ameliorare a cresterii economice si sa
respinga tentatiile de a crea inflatii neasteptate prin sustinerea unei
înviorari economice fara fundament.
Astfel, s-a impus ideea de a delega politica monetara unei
banci centrale independente, a carei credibilitate depinde de
claritatea misiunii ce îi este încredintata de autoritatea politica si de
capacitatea pe care aceasta o poate avea în îndeplinirea
obiectivelor ce i-au fost conferite.

94
Cu toate acestea, independenta bancii centrale nu poate fi nici
atotcuprinzatoare, nici nedefinita.
Teoria economica si practica internationala arata ca
independenta bancilor centrale îmbraca doua forme:
§ Una care cuprinde decizia privind obiectivele si instrumentele
utilizate (independenta în sens larg);
§ Alta care se refera numai la gestiunea instrumentelor în cadrul
unor obiective stabilite de guvern.
În momentul în care s-a pus problema realizarii Sistemului
European al Bancilor Centrale si a Bancii Centrale Europene,
reprezentantii Germaniei au lasat sa se înteleaga în mod clar ca nu
vor accepta diminuarea rolului si prerogativelor Bundesbank prin
includerea sa într-un organism dependent de puterea politica.
Banca centrala în Germania (Bundesbank) se bucura de o
mare independenta fata de puterea executiva. Presedintele sau,
numit în mod ireversibil pentru o perioada de timp fixa, participa la
sedintele de guvern la care se discutau problemele monetare.
Guvernul federal putea amâna aplicarea unei decizii a Bundesbank,
însa pentru o perioada de cel mult doua saptamâni. Cu toate
acestea, cazurile în care ministrii de finante au încercat sa se opuna
politicii Bundesbank au fost foarte rare, iar în final s-a impus tot
punctul de vedere al bancii centrale.
Independenta Bundesbank era asigurata prin statutul sau,
care îi încredinta în mod explicit sarcina asigurarii stabilitatii monedei,
sarcina pe care opinia publica din Germania o considera prioritara în
raport cu oricare alte considerente de politica economica. De aici si
puternica sustinere publica de care se bucurau actiunile
Bundesbank, inclusiv în cazurile de divergenta a acesteia cu
guvernul.
În concluzie, pozitia negociatorilor germani a avut la baza
rezultatele obtinute de Germania, datorate în special, independentei
Bundesbank, a carei politica a fost concentrata pe stabilitatea
preturilor si limitarea inflatiei. Aceasta politica a Bundesbank a adus
marcii germane denumirea de “ancora a sistemului monetar
european”9.
Evolutiile din marile tari europene au aratat ca existau orientari
evidente de a extinde si a întari principiul independentei bancii
9
Silviu Cerna,” Locul Bancii Centrale Europene în sistemul institutiilor comunitare
”, Editura Enciclopedica 1997
95
centrale. Franta si Anglia au luat masuri hotarâte de a se încadra în
politici monetare ferme, instaurate în Europa de catre Germania.
Banca Frantei, potrivit legii din 4 august 1993, a devenit si ea
pe deplin responsabila pentru definirea si punerea în aplicare a
politicii monetare. Aceasta lege confirma Bancii Centrale misiunea sa
fundamentala: asigurarea stabilitatii preturilor.
Potrivit legii, s-a creat, în cadrul bancii, Consiliul de politica
monetara compus din 9 membri (dintre care faceau parte
guvernatorul Bancii Frantei si doi subordonati). Acest consiliu, era
investit cu responsabilitatea de a defini politica monetara si de a
asigura aplicarea ei. Se interzicea în mod explicit acestuia de a
solicita sau accepta instructiuni guvernamentale sau de la alte
persoane. Caracterul colegial al consiliului si mai ales irevocabilitatea
mandatului, întareau functionalitatea si autoritatea consiliului.
Dialogul si transparenta se realizau pe baza participarii Primului
Ministru si a Ministrului Economiei la sedintele consiliului si prin
raportul anual al Guvernatorului Bancii asupra operatiunilor bancii
adresat Presedintelui Republicii si Parlamentului.
Banca Angliei a facut obiectul unei reforme institutionale odata
cu noul guvern laburist. La 6 mai 1997, noul Cancelar al Esichierului,
M. Brown, a decis sa acorde o mai mare autoritate Bancii Angliei cu
privire la manevrarea instrumentelor de politica monetara, însa
definirea obiectivelor anuale ale inflatiei ramâneau, totusi, de
competenta exclusiva a guvernului.
Alinierea bancilor centrale europene la un comportament
concertant s-a realizat atât prin vointa cât si prin prisma
instrumentelor de politica monetara aplicate în fiecare din aceste tari.
În sprijinul sustinerii rolului bancii centrale în conducerea politicilor
monetare s-au elaborat numeroase studii al caror rezultat era cât se
poate de clar: cu cât banca centrala era mai independenta, cu atât
nivelul mediu si variabilitatea inflatiei erau mai scazute.

8.1. STRUCTURA BANCII CENTRALE EUROPENE

Pe baza acestor considerente, s-a realizat Sistemul European


al Bancilor Centrale format din Banca Centrala Europeana si bancile
centrale ale statelor membre. Bancile centrale nationale din tarile
participante au devenit de la 1.01.1999 membre ale Sistemului
European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.).

96
S.E.B.C. are drept obiectiv final mentinerea stabilitatii
preturilor, conditie necesara a cresterii durabile si sanatoase a
economiilor tarilor comunitare. În atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C.
actioneaza în concordanta cu legile liberei concurente, favorizând
alocarea eficienta a resurselor si având urmatoarele atributii:

§ Definirea si punerea în practica a politicii monetare unice;


§ Conducerea operatiunilor valutare, detinerea si gestiunea
rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
§ Promovarea bunei functionari a sistemului de plati.
La 1 ianuarie 1999, responsabilitatea bancilor nationale
centrale, în ceea ce priveste politica monetara, a trecut în sarcina
Bancii Centrale Europene. Prin urmare, Consiliul de Conducere al
B.C.E. a elaborat politica monetara pentru toate tarile uniunii
monetare.

§ B.C.E. are ca sarcina principala stabilitatea preturilor.


§ B.C.E. are independenta fata de guvernele tarilor si organele
Uniunii Europene.
§ B.C.E. acorda credite guvernelor cu dificultati bugetare.
Structura bancii este similara Bundesbank. Ca si aceasta, B.C.E.
are un Birou Executiv si un Consiliu de conducere.
La summitul de la Bruxelles, sefii de stat sau de guvern au
decis cine vor fi membrii Biroului Executiv ai Bancii Centrale
Europene (B.C.E.).
Biroul Executiv este compus din 6 membri. Olandezul
Willem F. Duisenberg a fost numit presedinte (discutiile fiind dificile,
desi a fost ales pe 8 ani, a promis ca. va demisiona probabil dupa 4
ani astfel încât guvernatorul Bancii Franceze Jean Claude Trichet sa-
i urmeze); vicepresedinte a fost numit Christian Noyer (Franta).
Ceilalti 4 membri sunt: Sirka Kamalainen (Finlanda - 5 ani), Otmar
Issing (Germania - 8 ani), Tommaso Padoa Schioppa (Ita lia - 7 ani)
si Eugenio Domingo Solans (Spania - 6 ani). Biroul executiv se
întruneste la doua saptamâni.
Într-un interviu publicat în “Le Figaro”, vicepresedintele
B.C.E. arata ca statutul S.E.B.C. ofera un bun echilibru: decizia este
total centralizata pentru ca este unica, iar relatiile S.E.B.C. cu
exteriorul sunt larg descentralizate. Adica, bancile, bursele, pietele
financiare la termen etc. pot sa opereze exact în aceeasi maniera, fie
97
ca sunt implantate la Frankfurt, Paris sau în oricare alt centru
financiar al uniunii monetare. “S.E.B.C. a adoptat o structura
federala: în frunte, B.C.E. care asigura decizia si mai multe picioare,
cele 11 banci centrale nationale care vor efectua cvasitotalitatea
operatiunilor”. 10
Consiliul de conducere al B.C.E. este format din membrii
Biroului Executiv si din guvernatorii bancilor centrale ai statelor
membre. Consiliul decide liniile importante ale politicii monetare, dar
pentru ca se întâlneste trimestrial (fata de doua ori pe luna pentru
Bundesbank), gestiunea cotidiana este încredintata Biroului Executiv.
Membrii Consiliului de conducere nu primesc instructiuni de la
autoritatile nationale sau institutii U.E. Presedintele B.C.E. va
prezenta o data pe an Raportul anual al B.C.E în fata Parlamentului
European si va avea 4 audieri pe an în fata unor subcomitete
relevante ale Parlamentului European.
Membri Biroului Executiv au un mandat de 8 ani, care nu
poate fi reînnoit. Mandatul guvernatorilor bancilor centrale este de 5
ani si poate fi reînnoit. Mandatul primilor membri ai Biroului Executiv
se întinde de la 4 la 8 ani, ceea ce face sa nu paraseasca toti o data
conducerea B.C.E. si sa se asigure astfel continuitatea.
Operatiunile de politica monetara sunt executate în toate cele
11 tari potrivit unor modalitati identice. În Uniunea Monetara nu
exista politici monetare nationale sau regionale. Totusi, la
organizarea S.E.B.C. s-a prevazut si principiul descentralizarii
activitatii sale. Acest principiu este pus în practica prin atributiile si
activitatea specifica a Bancilor Centrale Nationale. Serviciile de
specialitate ale acestora, împreuna cu cele ale B.C.E., contribuie la
pregatirea deciziilor de politica monetara unica. Totodata, B.C.N.
traduc în practica deciziile de politica monetara luate de Consiliul
guvernatorilor al B.C.E. Practic, Bancile Centrale Nationale sunt
acelea care executa operatiunile de refinantare, continua relatiile cu
institutiile de credit pe pietele financiare nationale, sunt punctul de
acces la moneda centrala, EURO. De asemenea, B.C.N. participa la
explicarea deciziilor de politica monetara unica si, mai ales, la
analiza si prezentarea incidentei politicii monetare unice asupra
economiilor nationale.
Capitalul B.C.E. Bancile Centrale Nationale sunt singurele
autorizate sa subscrie si sa detina capitalul B.C.E. Volumul acestui

10
Christian Noyer, vicepresedintele BCE, Observator financiar, nr. 58/28.01.1998
98
capital a fost stabilit la nivelul de 5 miliarde euro. La începerea
activitatii B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 banci nationale din Uniunea
Monetara au varsat integral capitalul subscris, iar celelalte 4 banci
nationale au varsat doar 5% din acesta, astfel ca B.C.E. dispune
efectiv de un capital initial de aproape 4 miliarde euro. Subscrierea
bancilor nationale la capitalul B.C.E. s-a facut în baza unei chei de
repartitie cu doua criterii, egale ca importanta (populatia si PIB-ul
celor 15 tari ale UE). Ponderile rezultate la subscriere au fost11:

Deutsche Bundesbank 24,4935%


Banca Frantei 16,8337%
Banca Italiei 14,8950%
Banca Angliei 14,6811%
Banca Spaniei 8,8935%

Celelalte 10 banci centrale nationale participa cu ponderi între


4,2780% - Olanda si 0,1492% - Luxemburg.
Rezervele valutare ale B.C.E. S-a stabilit ca nivelul acestora
sa fie de 50 miliarde euro pentru totalitatea celor 15 tari ale UE,
ponderea fiecarei tari determinându-se folosind aceeasi cheie de
repartitie ca în cazul capitalului B.C.E. Rezervele transferate la 1
ianuarie 1999 la B.C.E. sunt de 39,46 miliarde euro si provin de la
cele 11 tari care fac parte din U.M., celelalte 4 tari netransferând
nimic în aceasta etapa. Structura rezervelor B.C.E. este prevazuta sa
fie de 15% în aur si de 85% în devize. În fapt, rezervele respective,
desi apartin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au
ramas la cele 11 banci nationale, care le gestioneaza exclusiv în
contul B.C.E. În viitor, pot fi stabilite rezerve suplimentare, în limitele
si conditiile fixate de catre Consiliul UE.
Banca Centrala Europeana efectueaza operatiuni monetare,
în special sub forma tranzactiilor la termen. Pe lânga tranzactiile la
termen, care s-au derulat la un nivel fix al dobânzii de 3%, si care
constituie instrumentul principal de control al lichiditatii si al nivelului
dobânzii, sistemul european ofera doua facilitati permanente:
refinantarea si depozitarea. Acestea pot fi efectuate de catre
11
Basno Cezar, Dardac Nicolae, ” Integrarea Moneter bancara europeana “, E.D.P,
Bucuresti 1999
99
institutiile creditoare, prin intermediul bancilor nationale centrale. La
începutul uniunii monetare, dobânda de depozitare a fost de 2% si
cea de refinantare de 4,5%. În perioada 4-21 ianuarie 1999 coridorul
dintre cele doua dobânzi a fost îngustat la 2,75% si 3,25%.
Politica monetara în Sistemul European al Bancilor Centrale
are ca sarcina principala stabilitatea preturilor. Conform definitiei
Consiliului B.C.E, prin stabilirea preturilor se întelege o crestere a
indicelui armonizat al preturilor de consum în Euroland cu sub 2%
fata de anul precedent. Definirea clara a acestui tel da posibilitatea
Parlamentului European de a aprecia succesul politicii monetare si
de a face, astfel, eurosistemul si politica sa mai transparente.
Pentru atingerea acestui tel, strategia B.C.E. se bazeaza pe
doua coloane 12. Prima coloana este constituita din rolul primordial
acordat masei monetare. Deoarece inflatia, privita pe termen mediu,
este un fenomen monetar, masa monetara constituie o “ancora
nominala”. Consiliul B.C.E. a stabilit o valoare de referinta a cresterii
masei monetare, prima valoare pentru cresterea M3 fiind 4,5% pe
an. Aceasta va asigura o stabilitate a preturilor si o crestere a
produsului intern brut real de la 2% pâna la 2,5% pe an.
A doua coloana a strategiei monetare se bazeaza pe o analiza
ampla a perspectivelor privind evolutia preturilor în Euroland. Vor fi
analizate variabilele care ofera informatii asupra evolutiei viitoare a
preturilor, dar si a cauzelor care au determinat modificari neasteptate
între principalii indicatori economici.
B.C.E. analizeaza cu atentie toti indicatorii relevanti, daca
modificarile acestora sunt temporare sau permanente, sau daca este
vorba de un soc din partea cererii sau a ofertei si, în general, nu
considera necesar sa faca transparente aceste ana lize.
Vicepresedintele B.C.E, C. Noyer a spus ca este nevoie de
aceste agregate, care sunt indicatori necesari pentru pilotarea politicii
monetare, declarând ca în adoptarea strategiei monetare au avut
prudenta de a nu se rezuma orbeste la un instrument – agregatele -,
ci la mai multe, cum sunt ratele de evolutie a salariilor, cele pentru
utilizarea capacitatilor de productie etc.13
B.C.E, ca parte a eurosistemului, este reprezentata în institutii
si foruri internationale. Astfel, aceasta are deja încheiate acorduri
formale sau informale cu Fondul Monetar International, care i-a
12
Willem Duisenberg, presedinte BCE – Referat sustinut la Universitatea
Hohenheim, 9-11 februarie 1999
13
C. Noyer, Observator financiar, nr. 58/1999
100
acordat în decembrie 1998 statutul de observator, cu OCDE, cu G-7
si G-10. BCE a initiat numeroase contacte bilaterale cu bancile
centrale din alte tari din lume.
Banca Centrala Europeana pune un mare accent pe
încheierea Pactului de stabilitate si crestere economica, adoptat de
Consiliul European de la Dublin (decembrie 1996) si de Consiliul
European de la Maastricht (iunie 1997).
Pactul prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor
bugetare:
1. tarile participante la moneda unica sunt obligate sa întocmeasca
programe de stabilitate referitoare la obiectivele bugetare pe
termen scurt privind reechilibrarea sau excedentul bugetului
administratiei publice si masurile preconizate a le înfaptui;
2. tarile cu derogare (care nu participa la moneda unica), urmeaza
sa fundamenteze programe de convergenta având aceleasi
orientari;
3. Comisia si Consiliul European sunt abilitate sa asigure urmarirea
regulata a evolutiei finantelor publice a statelor membre. În cazuri
specifice, comisia elaboreaza un raport asupra situatiei bugetare
a statelor, care presupun riscul unui deficit excesiv si face
operativ recomandarile necesare statelor membre.
Se considera deficit excesiv, atunci când acesta depaseste
3% din PIB. În cazul în care se constata o asemenea situatie,
Consiliul face recomandari tarii respective (maxim în luna mai a
anului urmator în care a aparut acel deficit), iar aceasta trebuie sa
întreprinda “actiuni normale de efecte”, pentru a putea corecta
dezechilibrul existent.
Sanctiunile posibile a fi aplicate se bazeaza pe urmatorul
mecanism:
§ la pronuntarea privind acordarea sanctiunii, tarile membre
constituie un depozit nepurtator de dobânda;
§ cuantumul depozitului este:
q 0,2% din PIB, pentru un deficit de 3% din PIB;
q se adauga 0,01% din PIB pentru fiecare transa de
depasire cu 0,1% din PIB a deficitului admis initial14;

14
Prin însumare vom avea: 0,3% din PIB depozit pentru deficit de 4% din PIB ;
0,4% din PIB depozit pentru deficit de 5% din PIB ; 0,5% din PIB depozit pentru
deficit de 6% din PIB
101
q depozitul este plafonat la 0,5% din PIB;
§ depozitul se transforma în amenda, daca dupa 2 ani deficitul
excesiv persista. Hotarârea aplicarii amenzii revine Consiliului de
Ministri ai zonei euro, cu votul a doua treimi din membri;
§ sumele provenind din amenzi devin venituri ale bugetului general
al Comunitatii, fiind atribuite proportional tarilor membre euro,
care nu au avut deficite excesive.
Consiliul de la Dublin a stabilit “circumstantele exceptionale si
temporare” în virtutea carora tarile pot fi supuse unui regim de
exceptie privind sanctionarea.
Se prevede o scara de solutii diferite în functie de situatiile
exceptionale în care a survenit deficitul, ale carei trepte pot fi
exprimate astfel:
§ diminuarea PIB cu 2% scuteste automat tara respectiva de
sanctiuni;
§ diminuarea PIB între 0,75% si 2%, tara respectiva îsi poate
pleda cauza în fata Consiliului de Ministri;
§ diminuarea PIB cu mai putin de 0,75% permite tarii respective
sa renunte în a beneficia de exceptarea de la sanctiuni. Dar,
în ultima instanta, cel ce are hotarârea finala este Consiliul
prin votul sau.
Chiar daca Germania si Franta au probleme cu respectarea
unor criterii de convergenta, sanctiunile nu s-au aplicat înca,
deoarece s-a facut apel la situatii exceptionale si temporare.
Dupa cum se vede, mecanismele constituite în sistemul de
coordonare a politicilor economice si financiare promoveaza
concomitent eforturile de armonizare în orientarile si politicile
economice ale tarilor membre în corelatie cu cresterea raspunderilor
nationale si comunitare privind eficienta cooperarii în litera si spiritul
integrarii.
Se creeaza astfel, conditii de consolidare a baze lor de
existenta a unor premise mai ferme pentru o unificare a politicilor
pornind de la unitatea politicilor monetare.
Fara a-i afecta deplina independenta si avându-se în vedere faptul
ca a fost atins un grad înalt de stabilitate a nivelului preturilor, Bancii
Centrale Europene îi revine sarcina de a mobiliza tot potentialul de
crestere economica si de ocupare a fortei de munca disponibil la
nivelul Uniunii Europene.

102
Guvernele statelor membre care duc în prezent o politica
bugetara disciplinata vor trebui sa sprijine demersurile partenerilor
sociali si ale Bancii Centrale Europene printr-o coordonare mai
strânsa a politicii lor economice, financiare si sociale.
Daca BCE va reusi sa-si îndeplineasca atributiile, daca
rezultatele scontate nu se vor lasa asteptate, iar politica monetara
unica va fi un succes, racpunsurile la toate aceste întrebari le vom
afla în viitor. Iar viitorul depinde în mare masura de modul cum se vor
adapta economiile europene la schimbarile care vor surveni.

8.2. SISTEMUL DE DERULARE A PLATILOR


TRANSFRONTALIERE TARGET

Target este sistemul de derulare a platilor mari,


transfrontaliere, din cadrul Sistemului Bancilor Centrale Europene,
respectiv reteaua de reglementare interbancara.
Implementarea unei politici monetare uniforme necesita nu
numai armonizarea instrumentelor monetare, ci si integrarea pietelor
nationale interbancare. Bancile trebuie sa fie în stare sa efectueze
tranzactii banesti peste granita (transfrontaliere) în euro, la fel de
eficient ca si pe piata interna. În acest sens, Institutul Monetar
European a elaborat un nou sistem de plati, intitulat TARGET (Trans
European Automated Rea-Time Gross Settlement Express Transfer),
care se realizeaza printr-o retea speciala de comunicatii (interlinking
system), care permite participantilor sa efectueze plati imediate în
euro. În acelasi timp, se urmareste ca sistemul de preturi (costul de
operare) al Target si egalizarea zilnica a lichiditatilor sa fie
armonizate, pentru a evita operatiuni de arbitraj între sistemele de
plati nationale.
La sistemul Target au acces si tari membre ale uniunii
monetare, dar aceste tari vor trebui sa-si ajusteze sistemele lor,
astfel încât sa poata efectua atât plati în euro, cât si în monede
locale.
Sistemul Target implica înregistrarea platii în timp real, tehnica
ce are semnificatia decontarii ante-compensatie, fapt care înseamna
înregistrarea sumei în contul bancii beneficiare în momentul efectiv al
operarii, oricare ar fi ora de operare si, implicit, posibilitatea de a fi
interpretata ca decontare definitiva pentru beneficiar. Acest lucru

103
deschide acestuia posibilitatea de a dispune si folosi imediat suma
respectiva.
În cadrul acestui sistem, creste raspunderea bancilor centrale
nationale pentru sustinerea comuna a sistemului de plati si protectia
împotriva riscului sistemic, risc formulat în sensul ca “neîndeplinirea
obligatiunilor de plati de catre un participant poate sa provoace
dificultati altora, declansând astfel o reactie în lant, care va determina
o criza financiara generalizata”. 15
Protejarea împotriva riscului sistemic nu poate fi conceputa
decât prin cooperarea constienta si hotarâta a autoritatilor monetare.
Conditiile de operare preconizate de Target asigura asistenta
bancilor centrale de catre S.E.B.C. în doua etape:
§ credite intrazilnice;
§ credite pentru 24 de ore acordate bancilor debitoare.
Prima categorie (credite intrazilnice) se acorda automat la
sosirea la destinatie a mesajului de plata. Suma este operata definitiv
în contul bancii beneficiare, fara sa exist de fapt acoperirea
necesara. La sfârsitul zilei operative, prin încheierea compensarii si
onorarea de catre toate bancile a obligatiilor decurgând din
compensare, se va crea acoperirea necesara si, deci, creditul
intrazilnic va fi rambursat.
Soldurile neonorate la compensarea zilnica vor determina
acordarea, de asemenea automata, a creditelor de 24 de ore, fapt ce
devine posibil prin asumarea responsabilitatii de catre BCN.
Ragazul acordat de 24 de ore implica masuri corelate între
bancile centrale nationale si, respectiv, în cadrul politicii monetare a
S.E.B.C. care sa asigure rezolvarea situatiei, respectiv acoperirea
platilor angajate prin mesaje în cadrul sistemului de compensare
Target, fapt care duce cu necesitate la stingerea primejdiei de risc
sistemic.
În fiecare tara, bancile se adreseaza bancilor centrale
nationale pentru a cere lichiditati. Toate aceste cereri sunt
centralizate instantaneu la sediul BCE, care aloca lichiditatea în
functie de ansamblul cererilor. Aceasta lichiditate este apoi
redistribuita electronic, prin acelasi canal, al bancilor centrale
nationale. Apoi, Target permite tuturor bancilor europene sa faca
schimburi ale lichiditatilor lor într-o mare piata monetara unificata.

15
C. Basno si N. Dardac, „Operatiuni bancare ”, EDP, Bucuresti, 1996, p. 232.
104
Aceasta ar urma sa asigure, imediat ce sistemul va fi rodat, o rata a
dobânzii pe termen scurt absolut identica pretutindeni.
În cazul lipsei de lichiditati, bancile centrale national din zona
euro vor acorda bancilor comerciale credite de zi pe termen scurt.
Daca bancile nu vor putea sa le plateasca pâna la sfârsitul zilei, vor
avea acces la facilitatea marginala de împrumut de noapte a
sistemului european al bancilor centrale.
Bancilor comerciale le va fi permis sa efectueze plati în euro
prin toate sistemele conectate la Target, dar ele nu vor fi obligate sa
utilizeze Target, exceptând platile efectuate în legatura cu politica
monetara comuna. Aceasta înseamna ca sistemele nationale vor
intra în competitie unul cu celalalt. În acelasi timp, Target va concura
cu sistemele de plati private.
Sistemul Target permite reglarea în timp real a platilor
transfrontaliere în euro. Conform aprecierii Bundesbank, Target este,
în prezent, cel mai mare sistem de plati mari transfrontaliere. La 11
ianuarie 1999, o saptamâna dupa intrarea sa în functiune, prin
Target s-a derulat un volum de plati de 400 miliarde euro. Spre
comparatie, în aceeasi zi s-a derulat prin sistemul cel mai mare pâna
la Target, respectiv EAF (Electronic Acces Frankfurt), un volum de
plati de 275 miliarde euro, iar prin Euro-1, respectiv EBA (European
Banking Association), un volum de 204 miliarde euro.
Taxele relativ ridicate ale utilizarilor sistemului Target – la
peste 1000 de plati, 80 euro/tranzactie, nu ar constitui, conform
Bundesbank, un dezavantaj. Euro-1/EBA costa numai 20
euro/tranzactie, la peste 3000 tranzactii/zi, iar EAF 0,15
euro/tranzactie. La ordinul de marime al tranzactiilor,
aceste taxe nu joaca nici un rol.
Au existat, desigur, în primele zile de functionare a Target,
anumite probleme, fie cauzate tehnic, fie, în special, datorate
factorului uman. Pe lânga concentrarea fluxurilor de plata spre
sfârsitul zilei, problemele s-au datorat si greutatilor întâmpinate de
unele banci în aplicarea reglementarilor Target si completarea
informatiilor în formularele Target.
În ciuda acestor aspecte, TARGET a reusit sa se impuna,
tarile membre ale ale Uniuni Monetare cât si cele care doresc sa
adere la UE îl folosesc în acest moment.

105
& ÎNTREBARI

1. Din cine este format Sistemul European al Bancilor Centrale?


2. TARGET reprezinta:
a. libera circulatie a persoanelor
b. libera circulatie a capitalurilor
c. sistem de facilitare a circulatiei platilor
3. Ce reprezinta Pactul de Stabilitate?
4. Care sunt sanctiunile stabilita prin Pact?
5. Care sunt obiectivele principale ale Bancii Centrale
Europene?

106
CAPITOLUL 9.
ADERAREA ROMANIEI LA UNIUNEA
EUROPEANA

9.1. ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE ADOPTARE A


ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN DOMENIUL UNIUNII
ECONOMICE SI MONETARE

Pentru aderarea la Uniunea Economica si Monetara,


obiectivul intermediar pentru România îl constituie îndeplinirea
cerintelor Tratatului de la Maastricht care prevad obtinerea unor
rezultate concrete în ceea ce priveste deficitele/excedentele
bugetare, datoria publica, inflatia, ratele dobânzii si ratele de schimb.
România s-a angajat sa adopte acquis-ul comunitar pâna la data
propusa pentru aderarea la Uniunea Europeana, care este 1 ianuarie
2007. În privinta armonizarii prevederilor referitoare la independenta
bancii centrale, eliminarea finantarii directe a deficitelor temporare
ale Trezoreriei de catre Banca Nationala a României si a accesului
privilegiat al institutiilor publice la resursele institutiilor financiare,
care în momentul de fata nu sunt înca pe deplin armonizate cu
legislatia europeana, termenul limita pentru armonizare stabilit de
catre România este anul 2004. Pâna la sfârsitul anului 2004 au fost
adoptate, conform calendarului convenit, toate modificarile legislative
menite sa faca Banca Nationala a României si sistemul bancar
compatibile cu criteriile Uniunii Europene.
Adoptarea deplina a acquis-ului comunitar presupune
directionarea rolului primordial al bancii centrale catre un singur
obiectiv, care priveste stabilitatea preturilor în concordanta atât cu
prevederile Tratatului care instituie Comunitatea Europeana, cât si cu
Statutul Bancii Centrale Europene.

9.2. POLITICA ECONOMICA

Programul Economic de Preaderare


Prioritatile politicii economice pentru România în urmatorii ani
vizeaza în mod ferm mentinerea stabilitatii macroeconomice ca
107
element fundamental al garantarii cresterii economice si mentinerea
economiei pe un trend crescator pe termen mediu si lung. România a
elaborat si transmis la 1 octombrie 2001 prima varianta a
Programului Economic de Preaderare (PEP), document care vizeaza
continuarea masurilor pe linia îndeplinirii criteriilor economice de
aderare la UE, precum si crearea premiselor pentru participarea
României la Uniunea Economica si Monetara, în calitate de tara cu
derogare de la moneda unica euro.
Programul Economic de Preaderare, document de referinta
privind politica economica a României pe termen mediu, a fost
elaborat pe baza prevederilor Programului de guvernare pentru
perioada 2001-2004 si a Planului de actiune aferent (Hotarârea
Guvernului nr. 455/2001), precum si a optiunilor majore ale Strategiei
Nationale de Dezvoltare Economica a României pe termen mediu
(Hotarârea Guvernului nr. 456/2000).
Totodata, PEP este corelat cu Programul National de Aderare
a României la Uniunea Europeana, masurile de politica economica
prevazute fiind în acord cu programul de adoptare a acquis-ului
comunitar.
Comisia Europeana a facut o evaluare a Programului
Economic de Preaderare al României în luna noiembrie 2001. Cu
prilejul evaluarii s-au avansat o serie de recomandari specifice
României privind, în esenta prezentarea mai detaliata a unor aspecte
(problematica mediului de afaceri, influenta reducerii inflatiei asupra
veniturilor fiscale, calendarul de aplicare a masurilor de reforma
propuse etc.), care, împreuna cu cerintele de ordin general ale
Comisiei Europene, au fost discutate, în luna martie 2002 cu
institutiile participante.

Capacitatea administrativa
În vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea
Economica si Monetara, Guvernul României este, în principal, cel
care trebuie sa ia masuri de implementare a actiunilor si masurilor
necesare dezvoltarii economice si crearii unui cadru favorabil unei
economii concurentiale viabile, care sa faca fata cerintelor si
standardelor europene. În acelasi timp, toate celelalte institutii
subordonate Guvernului sunt în masura sa contribuie la efortul de
dezvoltare economica durabila pe termen lung a economiei
românesti.

108
9.3. POLITICA MONETARA SI A CURSULUI DE SCHIMB

Armonizarea legislativa
România s-a angajat ca pâna la data de 31 decembrie 2004
sa modifice Legea nr. 101/1998 privind Statutul Bancii Nationale a
României (BNR) pentru a garanta deplina independenta a bancii
centrale si a defini drept obiectiv fundamental al acesteia asigurarea
stabilitatii preturilor, în conformitate cu prevederile Tratatului privind
Uniunea Europeana si Protocolului privind Statutul Sistemului
European al Bancilor Centrale si Bancii Centrale Europene. În mod
concret, prevederile unor articole din Legea nr. 101/1998 vor fi
modificate si armonizate conform legislatiei Uniunii Europene, în
scopul:
ð ?Asigurarii independentei institutionale a BNR în elaborarea si
conducerea politicii monetare si a cursului de schimb, prin
definirea explicita - în conformitate cu prevederile Tratatului
instituind Comunitatea Europeana - a asigurarii stabilitatii
preturilor ca obiectiv fundamental;
ð ?Asigurarii independentei personalului BNR, prin armonizarea cu
legislatia comunitara a prevederilor referitoare la durata
mandatului membrilor consiliului de administratie, motivele de
revocare din functie, dreptul de contestare în justitie a deciziei de
revocare din functie si conflictul de interese;
ð ?Interzicerii finantarii directe a institutiilor publice de catre banca
centrala, astfel încât sa se asigure armonizarea cu prevederile
Art. 101 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana referitor la
finantarea directa de catre banca centrala.

În prezent, articolul 15(2) al Ordonantei Guvernului nr.


39/1996 privind organizarea si functionarea Fondului de Garantare a
Depozitelor în Sistemul Bancar dispune ca “Fondul va investi
resursele financiare disponibile în titluri de stat si în obligatiuni ale
Bancii Nationale a României”.

Capacitatea administrativa
Masurile ce trebuie luate sunt, în principal, în sarcina
Guvernului României si a Bancii Nationale a României. Aceste
institutii sunt cele care trebuie sa propuna crearea unui cadru
normativ care sa duca la îndeplinirea criteriilor cerute pentru
aderarea la Uniunea Economica si Monetara. Ne referim aici, în
109
primul rând, la crearea unui cadru legal care sa confere o
independenta totala Bancii Nationale si la o politica monetara în
acord cu politica Bancii Centrale Europene în vederea trecerii la
moneda unica euro.

9.4. POLITICA FISCALA

Armonizarea legislativa
În domeniul politicii fiscale, un obiectiv esential este
consolidarea stabilizarii macro-economice prin controlul deficitului
bugetar. În vederea îndeplinirii angajamentelor asumate în
documentul de pozitie, Ministerul Finantelor Publice a elaborat un
proiect al legii privind finantele publice, care a fost dezbatut si
aprobat de Parlament prin Legea nr. 500/2002.
Ministerul Finantelor Publice a propus si un mod nou de
prezentare a proiectului de buget, bazat pe reguli si principii noi
circumscrise urmatoarelor scopuri:
≈ realizarea previziunilor multianuale ale veniturilor si
cheltuielilor bugetare;
≈ extinderea finantarii pe baza de programe;
≈ restructurarea cheltuielilor bugetare în raport cu posibilitatile si
reformele pe domenii de activitate.

În vederea îmbunatatirii capacitatii Ministerului Finantelor


Publice de a administra resursele financiare ale statului, a fost
elaborata documentatia necesara înfiintarii Unitatii de Management a
Trezoreriei Statului. În scopul îmbunatatirii colectarii veniturilor
bugetare a fost adoptata Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.
40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, care vizeaza în
principal o transparenta totala în ceea ce priveste acordarea de
înlesniri la plata de catre creditorii bugetari prin stabilirea de criterii
clare de performanta economico-financiara si de disciplina fiscala.
Înlesnirile la plata se vor acorda pe baza unui punctaj rezultat din
analiza criteriilor de performanta economico-financiara si de
disciplina fiscala, iar numarul de luni de esalonare la plata a
obligatiilor bugetare, care include si perioada de gratie, se determina
în functie de raportul procentual dintre totalul obligatiilor bugetare si
cifra de afaceri pe baza unei conventii încheiate între debitori si
creditorii bugetari respectivi. Aplicarea prevederilor acestei
110
În domeniul consolidarii reformei sistemului impozitelor si
taxelor, masurile luate se refera la reducerea ratei impozitului pe
profit si o deducere de 10% din profitul reinvestit precum si la
utilizarea ratei unice a TVA de 19% si reducerea numarului de
activitati exceptate de la plata TVA.
Revizuirea legislatiei privind regimul accizelor se înscrie pe
linia noilor principii ale politicii fiscale privind simplificarea legislatiei
existente, crearea unui climat economic favorabil pentru toti agentii
economici producatori sau importatori de produse supuse accizelor,
asigurarea unor venituri constante la bugetul de stat si apropierea
legislatiei nationale de acquis-ul comunitar în domeniu.
Gestionarea corecta a politicii financiare – prin aprofundarea
si accelerarea coerenta a reformei fiscale, cresterea eficientei si
transparentei utilizarii resurselor publice pe baza de proiecte si
programe viabile si stabilirea unui sistem coerent de prioritati în
cadrul acestora – este una din garantiile asigurarii dezvoltarii
economico-sociale durabile.
Începând cu anul 2001, România participa la Dialogul de
politici economice cu tarile candidate, instituit de Consiliul ECOFIN si
Comisia Europeana. Acest cadru pregateste , printre altele, statele
candidate în vederea participarii la Uniunea Economica si Monetara
prin familiarizarea si aplicarea efectiva a unor proceduri specifice de
supraveghere economica multilaterala executate periodic de statele
membre ale Uniunii Economice si Monetare.

Notificarea fiscala
În vederea îmbunatatirii colectarii impozitelor, autoritatile
române au actionat pentru reglementarea procedurilor administrative
în domeniul înregistrarii, declararii si colectarii impozitului pe venit
prin extinderea sistemului de înregistrari fiscale în vederea includerii
platitorilor individuali de taxe si prin informatizarea administrarii
impozitului pe venit.
În cadrul Procedurii de Supraveghere Bugetara în perioada de
pre-aderare si evaluarii acesteia de catre Eurostat, au fost
identificate punctele slabe în ceea ce priveste datele sectorului
guvernamental, si anume: lipsa datelor în baza cu privire la impozite,
taxe si contributii sociale, precum si neincluderea în notificare a
datelor privind operatiunile Autoritatii pentru Valorificarea Activelor
Bancare (AVAB).

111
Capacitatea administrativa
Responsabilitatea în ceea ce priveste implementarea politicii
fiscale a Uniunii Europene în România apartine, în primul rând,
Ministerului Finantelor Publice si Guvernului României. Ministerul
este cel care trebuie sa propuna îmbunatatirea cadrului legal în
domeniu, iar Guvernul cel care trebuie sa aprobe masurile ce
urmeaza a fi luate.
În privinta notificarii fiscale, institutiile responsabile sunt
Ministerul Finantelor Publice, Institutul National de Statistica si Studii
Economice si Banca Nationala a României. Institutul National de
Statistica si Studii Economice este institutia responsabila pentru
elaborarea conturilor nationale si pentru calcularea PIB.

9.5. PERSPECTIVELE ROMÂNIEI

Pe termen scurt, obiectivele urmarite de România sunt


mentinerea functionarii adecvate a politicilor, asigurarea unui cadru
economic stabil, functional si predictibil si realizarea obiectivelor de
politica economica în vederea crearii conditiilor de baza necesare
mentinerii si accelerarii tendintei de crestere economica înregistrata
de România în ultimii ani.
Pentru aceasta sunt avute în vedere:
ð Monitorizarea Strategiei Nationale de Dezvoltare Economica a
României pe termen mediu si evaluarea rezultatelor
implementsrii sale;
ð Realizarea macrostabilizarii consolidate si asigurarea cresterii
economice;
ð Optimizarea substantiala a coordonatelor mediului de afaceri
prin ajustare structurala, privatizare si stimularea
întreprinderilor mici si mijlocii;
ð Atragerea unui volum sporit de investitii straine si cresterea
exporturilor;
ð Promovarea unui set de politici compatibile cu mecanismele
Uniunii Europene;
ð Realizarea unui management performant al datoriei publice
externe;
ð Alinierea deplina la sistemul european de conturi SEC 95. În
vederea întaririi capacitatii institutionale a bancii centrale, BNR

112
îsi propune realizarea, cu sprijinul UE, a unor proiecte care
vizeaza:
ð Crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru
balanta de plati, care sa respecte criteriile Fondului Monetar
International, Eurostat si Bancii Centrale Europene, si
asigurarea infrastructurii necesare implementarii acestuia;
ð Elaborarea unui studiu privind introducerea monedei euro;
ð Optimizarea managementului strategic al rezervelor valutare.
Pe termen mediu, dezinflatia sustinuta va constitui unul din
obiectivele principale ale programelor economice românesti, politica
monetara urmând sa se consacre cu prioritate acestuia.
Un obiectiv important al politicii monetare l-a constituit si
remonetizarea economiei românesti prin metode neinflationiste.
Acest obiectiv s-a realizat, având la baza progresele pe care le-a
înregistrat economia în ansamblu, cresterea economica si refacerea
încrederii în moneda nationala..
De asemenea, se are în vedere:
ð Urmarirea evolutiei ansamblului de politici promovat, prin prisma
monitorizarii stricte a pozitiei bugetare, a mentinerii cresterii
economice reale si durabile si a convergentei graduale a
indicatorilor economici catre criteriile de la Maastricht;
ð Pregatirea în vederea realizarii obiectivelor Pactului de Crestere
si Stabilitate;
ð Cresterea reala si durabila a PIB prin asigurarea cresterii
economice si realizarea unei macrostabilizari consolidate;
ð Finantarea neinflationista a deficitului bugetar, în principal prin
atragerea de surse externe;
ð Îmbunatatirea disciplinei fiscal-bugetare si crearea conditiilor
necesare absorbtiei fluctuatiilor ciclice normale, concomitent cu
mentinerea sub control a deficitului bugetar;

Sa speram ca România va deveni membru cu drepturi depline


la 1 ianuarie 2007, daca se vor îndeplini criteriile de aderare si daca
Tratatul de aderare a României va fi ratificat de catre toate
parlamentele nationale ale statelor membre. Tratatul a fost semnat
de reprezentantii statelor membre a Uniunii Europene si de cei ai
României la Abatia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005.
Pâna în luna februarie a anului 2005, 13 state ratificasera tratatul.

113
Oricum, singura optiune viabila în acest moment si în viitor
este aderarea noastra la U.E.

& ÎNTREBARI

1. Unul din obiectivele României pe termen scurt privind


aderarea la UE este:
a. asigurarea unui cadru economic stabil
b. realizarea dezinflatiei
c. remonetizarea economiei prin metode neinflationiste
2. Stabilizarea macro-economica se realizeaza prin:
a. Programul Economic de Preaderare
b. Controlul deficitului bugetar
c. Armonizarea legislativa
3. Care sunt tarile candidate la largirea UE?
4. Enuntati trei obiective pe care România la are în vedere pe
termen scurt.
5. Enuntati trei obiective pe care România la are în vedere pe
termen mediu.

114
BIBLIOGRAFIE

1. Bârsan Maria, Integrarea Economica Europeana, Vol. I


Introducere în teorie si practica, Editura Carpatica Cluj Napoca
1995.
2. Basno Cezar, Dardac Nicolae Integrarea monetar - bancara
europeana, EDP, Bucuresti, 1999.
3. Benjamin Angel, Care sunt efectele crearii monedei euro
asupra politicii economice si monetare a României si a
întreprinderilor, DG Economica Comisia Europeana, Bruxelles,
2002.
4. Bibere Octav, Uniunea economica între real si virtual, Editura
ALL, Bucuresti, 1999.
5. Boissieu Christian, Politique monétaire, Encyclopedie
économique, Paris, Economica, 1990.
6. Borthe Marie-Annick, L`Economie de l`UE, Ed. Economica,
2000.
7. Boyer R., Le gouvernement économique de la zone euro,
Rapport au CGP, 1999.
8. Brociner Andrew, Europa monetara SME, UME, moneda unica
Institutul European, 1999.
9. Cerna Silviu, Unificarea monetara în Europa, Editura
Enciclopedica, Bucuresti 1997.
10. Chabot Christian N., Euro – moneda europeana, Editura Teora,
Bucuresti, 2000.
11. Commelïn Bertrand, Europa economica. U.E.M, Institutul
European, 1998.
12. Fontaine Pascal, Constructia europeana de la 1945 pâna în
zilele noastre, Institutul European, 1998 .
13. Jinga Ion, Uniunea Europeana : realitati si perspective, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1999.
14. Penea Doina Zenovia, Moneda Euro, Ed. Tehnica, Bucuresti,
1999.
15. Raimbault Guy, Comprendre simplement l’Europe des quinze,
Financiere et monétaire, Editions JV DS Paris 1995.

115
16. Rollet Philippe Du grand marché à l’Union Economique et
Monétaire, Editions Cujas Paris 1995 .
17. Suta Nicolae (coordonator), Integrarea economica europeana,
Ed. Economica, Bucuresti, 1999.
18. * * * Uniunea Economica si Monetara, Seria Europa, Delegatia
Comisiei Europene în România, str. Grigore Mora, Bucuresti –
august 1996.
19. * * * “Ghid practic în labirintul U.E.”, “Departamentul de Relatii
externe” Oficiul de integrare EURO-ATLANTICA Editura D.R.E.
1996, “Uniunea Economica si Monetara” Seria Europa, Delegatia
Comisiei Europene în România, str. Grigore Mora, Bucuresti –
august 1996.

116