Suport de curs

MICROECONOMIE
(în format electronic)

1
 CUPRINS

Cap. 1 Constituirea economiei ca ştiinţă …………………………………………

1.1. Principalele teorii economice şi repere ale gândirii economice în
România ..........................................……………………………….........……….
1.2. Definiţia şi trăsăturile ştiinţei economice …………………..........……
1.3. Conceptele şi legile economice .....................................................
1.4. Principii şi metode de analiză în economie ………………….......…….

Cap. 2 Bazele generale ale economiei ....................……………………………

2.1. Activitatea economică ...................………………………………………….
2.2. Nevoile umane şi resursele ..........................................................
2.3. Premisa economică fundamentală. Curba posibilităţilor de
producţie şi costul de oportunitate .................................................
2.4. Incertitudine şi risc în economie ...................................................

Cap. 3 Factorii de producţie ................................................................

3.1. Combinarea factorilor de producţie .............................................
3.2. Munca ..........................................................................................
3.3. Natura ...........................................................................................
3.4. Capitalul ........................................................................................
3.5. Indicatorii eficienţei economice .................................................

Cap. 4 Economia naţională şi agenţii economici ..................................

4.1. Economia naţională şi componentele ei ........................................
4.2. Structura economiei naţionale ......................................................
4.3. Agenţii economici .........................................................................
4.4. Circuitul şi fluxurile activităţii economice ......................................

Cap. 5 Tipuri de economii. Economia de piaţă ......................................

5.1. Economia naturală .......................................................................
5.2. Constituirea şi afirmarea economiei de schimb .............................
5.3. Economia de piaţă .........................................................................

Cap. 6 Întreprinderea ........................................................………………

6.1. Întreprinderea şi întreprinzătorul .................................................
6.2. Indicatorii activităţii întreprinderii ..............................................
6.3. Obiectivele activităţii
întreprinderii ...............................................
6.4. Progresul tehnologic şi progresul economic ..................................
2
Cap. 7 Productivitatea .........................................................................
7.1. Conceptul de productivitate şi principalii indicatori ......................
7.2. Importanţa şi căile creşterii productivităţii ...................................

Cap. 8 Costul de producţie ....................................................................

8.1. Conceptul de cost şi funcţia costului ...............................................
8.2. Structura, indicatorii şi tipologia costului .....................................

Cap. 9 Schimbul şi consumatorul .......................................................

9.1. Schimbul - concept, avantaje şi funcţii. Costul de tranzacţie ..........
9.2. Utilitatea bunurilor ......................................................................
9.3. Comportamentul consumatorului ..................................................

Cap. 10 Piaţa. Cererea şi oferta ..............................................................

10.1. Conceptul de piaţă, funcţiile şi limitele ei ....................................
10.2. Conceptul de cerere şi factorii de influenţă .................................
10.3. Elasticitatea cererii şi factorii ei ..................................................
10.4. Conceptul de ofertă şi factorii de influenţă ...................................
10.5. Elasticitatea ofertei şi factorii ei ...................................................

Cap. 11 Concurenţa ..............................................................................

11.1. Concept, modalităţi şi direcţii de desfăşurare ................................
11.2. Tipuri de concurenţă şi strategii concurenţiale .............................

Cap. 12 Preţurile şi formarea acestora ..................................................

12.1. Teorii asupra semnificaţiei preţului .............................................
12.2. Funcţiile preţului ........................................................................
12.3. Tipuri de preţ ............................................................................
12.4. Formarea preţurilor ...................................................................

Cap. 13. Repartiţia şi formarea veniturilor. Profitul. .............................

13.1. Piaţa factorilor de producţie şi recompensarea acestora. Cererea
de factori ..............................................................................................
13.2. Conceptul de profit şi formele acestuia .........................................
13.3. Maximizarea profitului .................................................................
13.4. Funcţiile profitului .......................................................................

Cap. 14. Salariul, dobânda şi renta ......................................................

14.1. Conceptul de salariu şi forme. Sistemul de salarizare ..................

3
14.2. Determinarea salariului ..............................................................
14.3. Conceptele de dobândă şi rată a dobânzii ....................................
14.4. Factorii de influenţă ai ratei dobânzii .........................................
14.5. Plafonarea ratei dobânzii şi efectele acesteia ................................
14.6. Conceptul de rentă şi condiţii de formare a rentei ........................

Bibliografie……………………………………………………………………………

4
 Cap. 1 Constituirea economiei ca ştiinţă

1.1. Principalele teorii economice şi repere ale gândirii

economice în România

Diversele teorii economice s-au conturat de-a lungul timpului,

unele dintre acestea fiind mai importante pentru conturarea şi
dezvoltarea ştiinţei economice.
Primul curent de gândire economică a fost mercantilismul,
caracteristic perioadei cuprinse între sec. XVI – XVIII. Există două
etape în dezvoltarea acestei doctrine economice, mercantilismul
timpuriu şi mercantilismul dezvoltat. Reprezentanţii acestui curent
de gândire economică au considerat că principala formă a bogăţiei
unei naţiuni o reprezintă metalele preţioase, respectiv banii din aur şi
argint, iar principala activitate care conduce la creşterea bogăţiei este
schimbul, în special comerţul exterior. Caracteristic pentru
mercantilismul timpuriu este cel spaniol, care accepta doar fluxurile
unidirecţionale de metale preţioase, interzicând ieşirea acestora din
ţară. În cadrul mercantilismului dezvoltat, se acceptă fluxurile
bidirecţionale de metale preţioase, cu condiţia ca statul să urmărească
obţinerea unui sold pozitiv, adică să intre în ţară o cantitate mai mare
de metale preţioase decât cea care iese din ţară. Aici se includ
mercantilismul francez (industrialist), mercantilismul englez
(comercialist), mercantilismul german (camaralist).
Al doilea curent de gândire economică deosebit de important a
fost fiziocraţia, caracteristic în principal sec. XVIII, ale cărui
coordonate principale sunt total opuse mercantilismului, fiziocraţia
apărând, de fapt, ca o reacţie la mercantilism. Pentru fiziocraţi,
principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă produsele, în
primul rând cele agricole, iar cea mai importantă activitate care
conduce la creşterea bogăţiei este producţia, în special cea din
agricultură, întrucât această ramură era singura considerată creatoare
de produs net, care permitea sporirea resurselor naţiunii. Baza
acţiunilor întreprinse de către agenţii economici trebuia să fie
libertatea deplină de acţiune a acestora, corelată cu o intervenţie cât
mai redusă a statului în economie, limitată în principal la colectarea
impozitelor şi la realizarea cheltuielilor necesare pentru întreţinerea
5
aparatului administrativ şi a armatelor. Lucrarea considerată
fundamentul teoriei fiziocrate este “Tabloul economic” (1758) a lui
Francois Quesnay. În cadrul acesteia, societatea este divizată în trei
clase, clasa producătorilor din agricultură, clasa proprietarilor
funciari şi clasa sterilă, unde erau incluşi toţi cei care activau în
celelalte ramuri cu excepţia agriculturii. Tabloul economic este o
schemă în care sunt descrise şi explicate fluxurile economice dintre
cele trei clase, în cadrul procesului de reproducţie simplă. “Tabloul
economic” este considerat a fi primul model (într-o formă simplistă)
de echilibru macroeconomic, iar fiziocraţia a stat la baza apariţiei
liberalismului economic clasic, curent de gândire economică ce a
revoluţionat ştiinţa economică mondială.
Clasicismul economic preia de la fiziocraţi ideea deplinei
libertăţi de acţiune a agenţilor economici, considerând că aceasta
asigură realizarea intereselor acestora. Pentru prima oară în cadrul
ştiinţei economice sunt definite interesele economice, acestea
constând în faptul că agenţii economici urmăresc ca, prin activitatea
lor, să-şi maximizeze rezultatele obţinute şi să-şi minimizeze
eforturile depuse. Clasicismul economic a apărut în secolul XVIII,
părintele acestuia fiind considerat Adam Smith, autorul lucrării
“Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776)
Principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă produsele, în
primul rând cele industriale, iar cea mai importantă activitate care
conduce la creşterea bogăţiei este producţia, în special cea din
industrie. Clasicismul este puternic influenţat de evenimentele din
acea perioadă şi anume de manifestarea la nivel european şi apoi
mondial a Revoluţiei Industriale. Aceasta s-a declanşat în Anglia, în a
doua jumătate a secolului XVIII. Alţi reprezentanţi deosebit de
importanţi ai acestui curent de gândire economică au fost: în Anglia,
David Ricardo, Thomas Robert Malthus, John Stuart Mill şi în
Franţa, Jean Baptiste Say. Deşi există anumite diferenţe în cadrul
teoriilor lor economice, baza este comună. Clasicii considerau că piaţa
se autoreglează prin libera sa funcţionare, că pe piaţă se schimbă
mărfuri contra mărfuri, deci moneda este mai puţin importantă,
aceasta având doar rolul de intermediar al schimburilor. Clasicii
definesc două tipuri de valoare a mărfurilor, valoarea de întrebuinţare
şi valoarea de schimb şi consideră ca valoarea stă la baza formării
preţurilor, alături de raportul dintre cerere şi ofertă. Clasicii sunt
autorii teoriei obiective a valorii, numită şi teoria valorii muncă,
conform căreia valoarea mărfurilor se stabileşte pornind de la

6
cantitatea de muncă încorporată în acestea, măsurată prin
intermediul timpului de muncă necesar pentru producerea lor. Smith,
Ricardo şi Mill au fost preocupaţi şi de avantajele pe care le poate
obţine o ţară în cadrul comerţului internaţional. Cele mai cunoscute
sunt teoria avantajului absolut a lui A. Smith şi teoria avantajului
relativ sau comparativ a lui D. Ricardo.
Neoclasicismul s-a desprins din clasicism. Prima sa formă de
manifestare a fost curentul de gândire economică numit Revoluţia
marginalistă, caracteristic sec. XIX. În cadrul acestuia s-au dezvoltat
trei şcoli de gândire economică: Şcoala elveţiană de la Lausanne, al
cărui principal reprezentant a fost Leon Walras, considerat părintele
teoriei echilibrului economic general şi, de asemenea Vilfredo Pareto;
Şcoala engleză de la Cambridge, ai cărei principali reprezentanţi au
fost William Stanley Jevons şi Alfred Marshall; Şcoala austriacă de la
Viena, al cărui principal reprezentant a fost Carl Menger, alături de
Friedrich von Wieser, Eugen von Bohm-Baewerk, Ludwig von Mises
şi Friedrich von Hayek. Reprezentanţii revoluţiei marginaliste preiau
de la clasici ideea deplinei libertăţi de acţiune a agenţilor economici,
considerând că ea asigură realizarea intereselor acestora, analiza fiind
realizată la nivel microeconomic. Se consideră că producătorii
urmăresc să-şi maximizeze profitul, iar consumatorii urmăresc să-şi
maximizeze utilitatea economică. Principala formă a bogăţiei unei
naţiuni o reprezintă produsele, iar cea mai importantă activitate care
conduce la creşterea bogăţiei este schimbul, în centrul atenţiei
situându-se consumatorul. Preiau, de asemenea, ideea lipsei de
importanţă a monedei, considerând că echilibrul pe piaţa monetară se
realizează automat atunci când toate celelalte pieţe se află în
echilibru. Contrar clasicilor, neoclasicii elaborează teoria subiectivă a
valorii, conform căreia valoarea mărfurilor se stabileşte pornind de la
utilitatea acestora pentru consumatori şi de la raritatea mărfurilor.
Reprezentanţii Revoluţiei marginaliste au fost şi primii care au
introdus modelarea matematică în analiza fenomenelor şi proceselor
economice. Un rol important îl are calculul marginal, care se referă la
ultima unitate de produs sau de factori de producţie implicată în
activitatea economică.
Un alt curent de gândire economică desprins din clasicism în
sec. XIX a fost marxismul, care a preluat teoria valorii muncă, a
analizat rolul capitalului în cadrul procesului de reproducţie socială şi
a subliniat caracterul contradictoriu al progresului economic.

7
 În sec. XIX s-a afirmat şi protecţionismul, al cărui principal
reprezentant a fost Friedrich List, în Germania. Protecţioniştii
consideră că statul trebuie să aibă in rol activ în viaţa economică a
naţiunii, prin adoptarea unor măsuri de protecţie a agenţilor
economici naţionali împotriva concurenţilor externi, în acele ramuri
în care există posibilitatea ca aceştia să se poată dezvolta cu succes.
Protecţioniştii pun, de asemenea, accentul pe activitatea de producţie
industrială, observându-se faptul că în cadrul comerţului
internaţional ţările care au cel mai mult de câştigat sunt cele care au o
industrie mai dezvoltată.
În prima jumătate a sec. XX, economistul britanic John
Maynard Keynes a revoluţionat gândirea economică mondială prin
teoriile sale, care constituie Keynesismul. Principala sa lucrare este
“Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”
(1936). Keynes face o analiză a echilibrului economic pe termen scurt,
la nivel macroeconomic. El consideră că este esenţială intervenţia
statului în economie, prin măsurile şi instrumentele de politică
economică de care acesta dispune, în vederea atenuării
dezechilibrelor macroeconomice grave. Keynes arată pentru prima
dată că se poate realiza echilibrul economic şi în condiţii de
subutilizare a factorilor de producţie, în anumite limite şi subliniază
rolul monedei, arătând că variabilele economice reale sunt influenţate
şi influenţează, la rândul lor, variabilele economice monetare. În
analiza investiţiilor şi consumului, el include veniturile, dar şi rata
dobânzii. Este definită şi preferinţa agenţilor economici pentru
lichiditate, aceasta depinzând de trei mobiluri – mobilul tranzacţiilor,
mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.
Din aceste doctrine de o importanţă fundamentală pentru
ştiinţa economică, s-au desprins, ulterior, o serie de alte direcţii în
gândirea economică, printre care: neokeynesismul, postkeynesismul,
instituţionalismul, monetarismul, sinteza neoclasică.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai gândirii economice din
România au fost Dimitrie Cantemir, care a abordat principii
mercantiliste în lucrarea sa “Descrierea Moldovei”, Nicolae Bălcescu,
principala sa lucrare fiind “Question economique des Principautes
Danubiennes”, protecţioniştii Dionisie Pop Marţian “Economia
socială”, Mihail Maniolescu “Teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional”, liberalii Ion N. Angelescu, Virgil Madgearu, Vintilă
Brătianu şi Nicholas Georgescu – Roegen, reprezentant al
bioeconomiei.

8
1.2. Definiţia şi trăsăturile ştiinţei economice

Ştiinţa economică s-a constituit din necesitatea descrierii şi

explicării realităţilor vieţii economice, a mecanismului de funcţionare
a economiei şi a realizării unor previziuni referitoare la evoluţia
ulterioară a fenomenelor şi proceselor economice. Ea a fost definită în
mod diferit în timp, în funcţie de concepţiile diferiţilor reprezentanţi
ai gândirii economice.
În prezent, se poate spune că “Economia este o ştiinţă socială
care studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi
servicii în vederea desprinderii legilor şi raporturilor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate, precum şi a punerii în evidenţă a
metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor şi a
mobilurilor care îi animă pe agenţii economici în activitatea
economică.”1
Ştiinţa economică reprezintă, de fapt, un sistem de ştiinţe, care
se pot grupa în ştiinţe fundamentale (economia politică, istoria
gândirii economice, istoria economiei naţionale şi internaţionale),
ştiinţe teoretico – aplicative (economia industriei, finanţe etc.) şi
ştiinţe de măsurare şi funcţionale (statistica, managementul,
cibernetica economică etc.).
Economia se mai poate clasifica în economie pozitivă şi
economie normativă. Cea pozitivă prezintă realitatea economică şi
formulează concluzii pe baza modului concret de manifestare în
realitate a fenomenelor şi proceselor economice. Economia normativă
formulează principii şi modalităţi de acţiune bazate pe analiza unor
tendinţe de evoluţie a fenomenelor şi proceselor economice, a unor
legităţi recunoscute în manifestarea acestora. “Afirmaţiile pozitive se
referă la ceea ce este în fapt sau ceea ce va fi; ele susţin şi descriu
realităţi evidente din universul în care trăim. Afirmaţiile normative se
referă la ceea ce ar trebui să fie; ele depind de judecăţile noastre de
valoare despre ceea ce este bun sau rău.”2
În funcţie de nivelul la care se face analiza, economia se poate
împărţi în microeconomie (la nivelul unui singur agent economic),
mezoeconomie (la nivelul unei ramuri sau subramuri economice,
respectiv al unor unităţi administrativ-teritoriale), macroeconomia (la

1
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 20
2
R. Lipsey, K.A. Chrystal, “Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag 57

9
nivelul întregii economii a unei ţări) şi mondoeconomia (la nivelul
economiei mondiale).
1.3. Conceptele şi legile economice

Legile economice sunt cele care descriu evoluţia şi raporturile de

cauzalitate dintre fenomenele şi procesele economice. Au fost, de-a
lungul timpului, considerate fie legi naturale, aşa după cum explicau
fiziocraţii funcţionarea liberă a mecanismelor pieţei sau, dimpotrivă,
legităţi statistice, odată cu gândirea clasică şi neoclasică. Oricare ar fi
orientarea doctrinară a celor care le-au studiat în timp, se poate spune
că “Legile economice reprezintă raporturi esenţiale, durabile, cu un
grad ridicat de repetabilitate, între procese şi fenomene economice.
Cele mai multe dintre aceste raporturi sunt de cauzalitate, altele
exprimă funcţionalitatea sistemelor economice, iar unele sunt
raporturi de interdependenţă şi variaţie reciprocă a fenomenelor.” 3
Modul în care acţionează o anumită lege economică este diferit
în timp şi spaţiu, în funcţie de condiţiile concrete din perioada şi
unitatea de teritoriu respectivă, la nivelul căreia se face analiza. De
asemenea, acţiunea legilor economice nu presupune automat faptul că
fiecare agent economic conştientizează existenţa acestora. Ei pot
acţiona pe baza intuiţiei sau a experienţei anterioare într-un anumit
mod care le asigură satisfacerea intereselor proprii. Din acest motiv,
trebuie determinate cu atenţie condiţiile în care se face un studiu,
astfel încât cei care îl realizează să se asigure că au utilizat legile
economice corecte şi că au aplicat o metodă de studiu adecvată. De
asemenea, trebuie să se ţină seama şi de faptul că obiectivul final se
referă la satisfacerea nevoilor indivizilor, că economia este o ştiinţă
socială, deci trebuie să aibă şi o finalitate socială, să realizeze o
îmbinare şi o corelare a relaţiilor economice cu cele sociale.

1.4. Principii şi metode de analiză în economie

Metodele, principiile şi procedeele utilizate în analiza

fenomenelor şi proceselor economice constituie, în ansamblul lor,
metoda ştiinţei economice. Există o serie de metode de studiu, care,
în general, se clasifică, pe baza unor criterii, în metode opuse ca
abordare.
1. Metoda logică şi metoda istorică. Metoda logică foloseşte
teoriile şi principiile deja cunoscute, în scopul determinării
3
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 22

10
 modului în care se va manifesta un fenomen sau un proces
economic. Metoda istorică, în schimb, se bazează pe
observarea realităţilor concrete de la un moment dat,
urmând ca, pe baza acestora, să se formuleze ulterior
anumite legităţi de funcţionare sau de cauzalitate.
2. Metoda deducţiei şi Metoda inducţiei. Metoda deducţiei
porneşte, în analiza fenomenelor şi proceselor economice de
la ceea ce este cunoscut ca fiind valabil, ca mod de
manifestare, la nivelul unui întreg, al unui ansamblu de
fenomene din care face parte şi cel analizat, pornindu-se de
la premisa că fenomenul sau procesul analizat va respecta
regula de funcţionare a întregului din care face parte.
Metoda inducţiei se referă la observarea unui număr mai
mare de modalităţi de manifestare a unor cazuri individuale,
urmând ca apoi, pe baza lor, să se determine legităţi de
funcţionare valabile la nivelul ansamblului de fenomene
analizat.
3. Metoda statică şi metoda dinamică. Metoda statică permite
descrierea la un moment dat a unui ansamblu de fenomene
şi procese doar din punct de vedere cantitativ şi structural,
fără a se putea formula concluzii referitoare la aspectele
calitative. Fenomenele se numesc, în acest caz, variabile
economice de stoc. Metoda dinamică permite descrierea şi
analiza pe o perioadă de timp a unui ansamblu de fenomene
şi procese, atât din punct de vedere cantitativ şi structural,
cât şi din punct de vedere calitativ. Fenomenele se numesc,
în acest caz, variabile economice de flux.
4. Metoda analizei şi metoda sintezei. Metoda analizei
presupune studierea componentelor, respectiv factorilor
fenomenelor şi proceselor economice, pentru a determina
interdependenţa lor şi modul de funcţionare a întregului pe
care îl constituie. Metoda sintezei presupune studierea
fenomenelor şi proceselor economice ca ansambluri
complexe şi unitare.

11
 Cap. 2 Bazele generale ale economiei

2.2. Nevoile umane şi resursele

Nevoile sunt un ansamblu de cerinţe ale indivizilor de-a lungul

întregii vieţi a acestora şi pe care aceştia urmăresc permanent să şi le
satisfacă prin intermediul activităţilor economice desfăşurate.
“Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv
necesare vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor –
oamenii, grupurile sociale, colectivităţile naţional - statale şi societatea
în ansamblul ei.”4
Ansamblul nevoilor constituie un sistem deoarece acestea se
află în interacţiune unele cu celelalte. De-a lungul timpului, sistemul
nevoilor s-a dezvoltat şi diversificat continuu, ceea ce conferă
sistemului de nevoi un caracter dinamic. Dinamismul implică
nelimitarea nevoilor ca număr, apariţia unor noi nevoi, multiplicarea
şi diversificarea acestora fiind influenţate atât de factori de natură
subiectivă, cât şi de factori de natură obiectivă.
Nevoile se pot clasifica în funcţie de diverse criterii, cu sunt:
după natura lor, după natura bunurilor cu ajutorul cărora se satisfac,
după periodicitatea cu care reapar etc.
Ansamblul nevoilor se poate caracteriza prin câteva trăsături
importante:
- nelimitarea ca număr – sistem dinamic
- limitarea în capacitate
- concurenţa
- complementaritatea
- condiţionarea
Nevoile devin interese economice atunci când indivizii nu
numai că le conştientizează, dar se implică în diverse raporturi de
concurenţă sau de cooperare cu ceilalţi agenţi economici în vederea
satisfacerii lor în condiţii cât mai bune.
Satisfacerea nevoilor presupune utilizarea resurselor
economice, disponibile.
“Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe
care omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi
4
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 32

12
servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.”5
Principalele categorii de resurse sunt:
- resursele primare, care includ resursele naturale şi resursele
de muncă
- resursele derivate, care trebuie produse de către oameni pe
baza resurselor primare.
Resursele naturale se pot, la rândul lor clasifica în funcţie de
posibilităţile de recuperare sau de gradul de regenerare a lor.
Singurele resurse regenerabile sunt pământul, apa şi aerul.
Ansamblul resurselor derivate este într-o continuă creştere, ca
tendinţă pe termen lung, pe măsura dezvoltării activităţilor
economice.
Resursele, spre deosebire de nevoi, sunt limitate la disponibilul
planetei noastre la un moment dat. Deşi în timp se poate vorbi despre
o creştere a cantităţii de resurse disponibile, precum şi a calităţii
acestora, totuşi resursele economice au fost şi rămân insuficiente în
raport cu nevoile, raportul dintre acestea putând fi simbolizat sub
forma relaţiei: N > R.

Bibliografie

1. Blaug M., „Teoria economică în retrospectivă”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1992
2. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., „Economie”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004
3. Cornescu V. (coordonator), “Introducere în economie”, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1997
4. Creţoiu G., Cornescu V., Bucur I., “Economie”, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2011
5. Dăianu D., „Transformarea ca proces real”, Editura IRLI, Bucureşti,
1997
6. Frank R., “Microeconomia”, Editura Mc Graw Hill Libri Italia, Milano,
1998
7. Frois G.A., “Economia politică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
8. Guitton H., “Economie politique”, vol. II, Editura Dalloz, Paris, 1971
9. Heyne P., „Modul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă
libveră”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
10. Lipsey R., Chrystal K. A., “Economia pozitivă”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
11. Ştefănescu I. T., “Dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
5
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 33

13
 12. Teodoru M., “Preţul şi mecanismul său de formare”, teză de doctorat,
A.S.E., 2000
13. Sută – Selejan S., „Doctrine economice”, Editura Eficient, Bucureşti,
1996
14. Toffler A., „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983

14