Influența lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice este covârșitoare, depășind cu mult contribuțiile

sale în teoria economică.

David Ricardo s-a născut la Londra la 18 aprilie 1772. Anul 1799 este an de cotitură în viața lui Ricardo având,
la 27 de ani, o avere considerabilă, dar neposedând niciun fel de cunoștințe în domeniul economicDupă 41 de
ani de la apariția Avuției Națiunilor, numele lui David Ricardo este așezat lângă cel al lui Adam Smith odată cu
apariția lucrării, în anul 1817, Despre principiile economiei politice și impunerii. Lucrarea devine un reper al
gândirii economice clasice reprezentând, în același timp, apogeul economiei politice burghezeLucrarea Despre
principiile economiei politice și impunerii este structurată în 32 de capitoleprimul capitol din lucrarea Despre
principiile economiei politice și impunerii este dedicat acestui concept, intitulat “Despre valoareRicardo
consideră că teoria valorii elaborată de Adam Smith este contradictorie și pe alocuri nesatisfăcătoareRicardo
încearcă să demonstreze că valoarea și utilitatea sunt termeni distincți și că valoarea unui bun nu seregăsește în
utilitatea acestuia. Utilitatea sau valoarea de întrebuințare este o condiție necesară a valorii de schimb, dar nu
este și unitatea de măsură a acesteia. Bunurile care sunt utile, în sensul că satisfac nevoile oamenilor, își găsesc
valoarea în raritate și în cantitatea de muncă necesară pentru producerea lorUna din contribuțiile majore ale lui
David Ricardo la teoria valorii este aceea că a sesizat faptul că valoarea unei mărfi este dată nu numai de munca
necesară producerii acesteia, ci și de munca încorporată în producerea uneltelor fără de care acea muncă nu
putea fi înfăptuită. Ricardo pune accent (ca și Adam Smith) pe productivitatea muncii și relația dintre aceasta și
valoarea unui bun. Orice perfecționare reprezintă o economisire de forță de muncă, deci o sporire a
productivității și, în final, o modificare în ceea ce privește valoarea bunului sau a mărfii. O altă preocupare
majoră a lui David Ricardo este aceea a modului de distribuție a veniturilorLa fel ca și Adam Smith, analiza lui
Ricardo cuprinde cei trei factori de producție: munca, pământul și capitalul și trei clase sociale, muncitorii,
proprietarii de pământ și capitaliștii. La nivelul întregii economii, fiecare clasă socială contribuie cu venitul
aferent: muncitorii primesc salariul, proprietarii de pământ (land-lorzii) primesc renta, iar capitaliștilor le revine
profitul Renta, în accepțiunea lui David Ricardo, este doar creatoare de valoare și nu de bogăție. observăm că
teoria ricardiană a rentei funciare are la bază următoarele:
 existența proprietății private asupra pământului sub forma unui monopol parțial;
 caracterul limitat atât al pământului, cât și a puterilor sale productive;
 creșterea populației;
 legea randamentelor descrescânde.
Între rentă și puterea productivă a pământului, autorul Principiilor vede o legătură directă, spunându-ne ca renta
poate crește cel mai repede doar atunci când productivitatea pământului este maximă Munca (forța de muncă)
este o marfă ca toate celelalte, tranzacționabilă pe piață, dar care are un preț natural și un preț de piață. Pentru
Ricardo, prețulnatural al muncii este acel preț care-i asigură posesorului factorului muncă toate cele necesare
traiului, perpetuării rasei, fără fluctuații în sensul creșterii sau descreșterii. Nivelul de trai (la pragul
subzistenței) al muncitorului nu depinde de cantitatea de bani primită în schimbul muncii prestate, ci de
cantitatea de mărfuri pe care muncitorul o poate cumpăra cu acei bani. O eventuală creștere a prețului mărfurilor
de primă necesitate înseamnă o eventuală scădere a prețului natural al muncii. Prețul de piață al muncii este
prețul care se plătește efectiv posesorului factorului muncă și care se formează având la bază interacțiunea
dintre cererea și oferta de muncă de pe piață. Munca, spune Ricardo este ieftină atunci când este oferită în exces
și scumpă când ea se situează mult sub curba cereriiDar una din premisele care stau la baza analizei muncii și a
legilor care guvernează salariile este concurența liberă și loială fără nici un fel de control din partea
autoritățilorTeoria comerțului internațional elaborată de David Ricardo are ca punct de plecare teoria
comerțului internațional elaborată de Adam Smith, ambii plecând în demersul lor de la teoria valorii muncă. Ca
și la Adam Smith, condiția esențială pentru ca schimburile comerciale să se dezvolte și să sporească bogăția țării
este libera concurență. În condițiile deplinei libertăți a comerțului, fiecare țară își va aloca resursele doar spre
acele activități care le oferă cele mai mari avantajeSpre deosebire de Adam Smith, care consideră că schimbul
de mărfuri dintre țări are la bază principiul echivalenței, în sensul că se schimbă cantități egale de muncă, în
modelul ricardian, țările participante la schimb se deosebesc doar prin capacitatea lor de producție, iar principiul
echivalenței nu se mai justifică. În acest sens, exemplifică Ricardo, Anglia ar putea schimba munca a 100 de
oameni pentru munca a 80 de portughezi, a 60 de ruși etc. Însă un schimb echivalent poate avea loc doar în
interiorul unei țăriTeoria ricardiană depășește totuși granița avantajelor absolute, acesta fiind convins că relațiile
de schimb dintre țări trebuie să fie avantajoase pentru fiecare în parte, nu numai pentru cele care dețin un
avantaj absolut. Teoria ricardiană a avantajului comparativ relevă importanța optimizării și eficientizării alocării
resurselor în cadrul unei economii în scopul maximizării rezultatelor în cadrul relațiilor internaționale de
schimb. Toată analiza lui Ricardo nu numai asupra comerțului internațional se apleacă asupra alocării eficiente
a resurselor (a muncii și capitalului), abordând în tot acest demers, noțiunea de cost de oportunitate.
Dincolo de rafinamentul cu care Ricardo își argumentează teoria, conceptul de cost comparativ are implicații
profunde în politica economică. Conform acestui concept, toate țările angrenate în fluxurile comerciale pot
înregistra câștiguri, atât timp cât costurile de oportunitate diferă între țări.