II.

ORGANIZAREA MONETARĂ ÎN EVOLUŢII,

SEMNIFICAŢII ŞI STRUCTURI

Sisteme monetare - concept, elemente constitutive, soluții de optimizare a

plăților
Sistemul monetar european şi evoluţiile sale, moneda unică, integrarea
europeană
Sistemul monetar internaţional şi organisme reprezentative – mecanisme de
finanțare

Obiective specifice
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să înţelegi, să explici şi să exemplifici corect noile concepte, să
utilizezi adecvat conceptele specifice domeniului financiar-monetar, în
relație cu entitățile vizate;
 să identifici instituţiile implicate în procesele monetare, rolul,
procedurile şi operaţiunile financiare specifice;
 să poţi explica mecanismele monetare specifice fiecărei etape de
evoluţie, în plan naţional, european şi mondial, pe exemplul sistemului
monetar analizat şi instituţiilor specifice;
 să înţelegi mecanismele de finanţarea europeană şi politicile
monetare;
 să defineşti cerinţele care vizează moneda unică europeană şi
efectele complexe pe care aceasta le generează;
 să sintetizezi exigenţele privind România din perspectiva condiţiilor
economice şi politice de intrare în zona euro şi de menţinere a statutului de
economie de piaţă funcţională;

1
  să dezvolți abilităţile de analiză şi operare cu noţiunile şi tehnicile
financiar-monetare, cu aplicație pe entități/organizații economice;
 să elaborezi un referat/proiect pe o temă dată.
După ce vei studia conținutul cursului, vei parcurge bibliografia
recomandată.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

2
 2.1. Sisteme monetare - concept, elemente constitutive,
mecanisme, soluții de optimizare a plăților

Modul de organizare şi de reglementare a emisiunii şi circulaţiei

monedei în cadrul unui spaţiu naţional, regional sau mondial defineşte
sistemul monetar, în sens generic. Sistemul monetar defineşte astfel
un complex de instituţii, mecanisme, instrumente şi tehnici care
permit reglementarea circulaţiei monetare, într-o ţară sau pe o zonă
mai extinsă, prin intermediul unui ansamblu de norme şi reglementări
legale.

Sistemele monetare nu au fost legiferate concomitent cu apariţia monedei în

cadrul economiei de schimb, ci mult mai târziu, în decursul evoluţiei.
Printr-un sistem monetar se reglementează în principal următoarele elemente ale
circulaţiei băneşti:
a) unitatea monetară a statului respectiv;
b) etalonul care stă la baza sistemului bănesc respectiv (în evoluţie: metalul
monetar, o anumită valută, o anumită putere de cumpărare a cărei determinare se
bazează pe un "coş" de produse reprezentative);
c) instrumentele efective de circulaţie şi de plată, structura pe cupiuri a banilor
(reprezintă totalitatea semnelor monetare de diferite valori, emise într-o ţară) şi
ponderea fiecărei cupiuri în totalitatea masei monetare, care de obicei depinde de
cererea populaţiei şi a agenţilor economici, de nivelul preţurilor, de puterea de
cumpărare a unităţii monetare etc.;
d) emisiunea şi baterea monedei (cu sau fără valoare deplină, respectiv moneda
din metale preţioase sau moneda fiduciară), decontările cu şi fără numerar;
e) organizarea şi atribuţiile băncii centrale, obiectivele şi direcţiile de politică
monetară;
f) stabilirea relaţiilor cu alte sisteme monetare pe plan mondial.
Formarea sistemului monetar unic naţional a reprezentat o necesitate rezultată şi
din imperativul asigurării unei relative stabilităţi a unităţii monetare, în condiţiile
adaptării ofertei la cerinţele economiei.
Sistemele monetare au înregistrat evoluţii cu caracter general, dar şi particularităţi
naţionale sau regionale.

Sarcina de lucru 1
Identificaţi şi prezentaţi principalele etape în evoluția unității
monetare a României.

3
 În consecinţă, principalele elemente definitorii ale unui sistem monetar clasic,
prezentate în evoluţie, sunt:
1 - unitatea monetară;
2 - etalonul monetar;
3 - modul de batere, de emisiune şi circulaţie a monedei cu şi fără valoare
integrală;
4 - convertibilitatea monetară.
1. Unitatea monetară
Definirea prin lege a unităţii monetare este atributul autorităţii monetare naţionale
şi are ca referinţă etalonul stabilit ca bază a sistemului monetar.
În decursul timpului, unitatea monetară a fost caracterizată prin trei elemente
componente:
1) valoare paritară;
2) paritate monetară;
3) curs de schimb.
1). Valoarea paritară - reprezintă conţinutul valoric al monedei şi are echivalent
fie într-o cantitate de metal preţios, fie într-o altă valută, fie într-o monedă
compozită (drepturile speciale de tragere - D.S.T.) iar în ultimii ani, în puterea ei
de cumpărare.
2) Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două monede, respectiv
dintre valorile lor paritare
3) Cursul de schimb sau cursul valutar reprezintă preţul unei monede exprimat
într-o altă monedă; acesta reflectă legătura dintre economia naţională şi cea
mondială, cu importante influenţe asupra dinamicii economiei naţionale.
Cursul de schimb reprezintă practic raportul valoric între moneda unui stat şi
moneda altui stat. În evoluţie, există numeroase tipuri de curs de schimb, dintre
care precizăm:
- cursul oficial, stabilit de autoritatea monetară a unui stat; este un curs relativ
stabil în timp, bazat pe o reglementare legală, fiind de cele mai multe ori un curs
paritar.
- cursul pieţei sau cursul liber, stabilit pe pieţele specializate, în baza cererii şi
ofertei pentru fiecare valută, este un curs variabil, care se poate modifica zilnic;
asupra acestui curs acţionează şi alţi factori, cum ar fi nivelul dobânzilor, politica

4
 bancară, inflaţia, politica societăţilor transnaţionale, stabilitatea şi perspectivele
politice, s.a.
Cursul de schimb asigură compararea valorică a unităţilor monetare. Ca ordin de
mărime, paritatea era sinonimă cu cursul oficial.
Determinarea cursului de schimb pe piaţă se mai numeşte cotaţie, care prezintă
două forme:
- cotaţie directă sau incertă - prin care se înregistrează suma variabilă în moneda
naţională – “cota” - corespunzătoare unei unităţi (sau la 100 de unităţi) de monedă
străină – “baza”; majoritatea valutelor cotează direct;
- cotaţie indirectă (inversă) sau certă - prin care o unitate (sau 100 unităţi) de
monedă naţională se echivalează într-un număr variabil de unităţi de monedă
străină, situaţie rar întâlnită.
Exemplu: Dintre cele mai puternice valute, lira sterlină ( £ ) cotează indirect -
procedură urmată de Marea Britanie în cursul istoriei sale - precum şi monedele
compozite, de genul D.S.T. sau E.C.U iar mai recent, moneda unică europeană.
Cotaţia monedelor nu se întrerupe niciodată, ea se realizează pe toate pieţele de
schimb din lume (asiatică, europeană, americană), după orarul propriu.
Cursul pieţei, la rândul lui, poate fi:
- curs valutar direct, care exprimă raportul valoric direct dintre două
monede naţionale;
- curs valutar indirect sau “încrucişat” (cross-rate), care stabileşte raportul
valoric dintre două monede prin intermediul unei a treia monede, de largă
circulaţie internaţională.

Sarcina de lucru 2
Identificaţi şi prezentaţi la nivelul anului precedent, tipuri de cotații și
evoluții ale cotațiilor principalelor monede în România – curs valutar
BNR.

2. Tipologia sistemelor monetare în funcţie de etalonul monetar

Etalonul monetar, strâns legat de celelalte elemente ale sistemului monetar,
reprezintă modalitatea de precizare şi concretizare a unităţii monetare,
conţinutul acesteia.

5
 Costin C. Kiriţescu defineşte etalonul monetar ca fiind „valoare sau materie
adoptată convenţional ca bază a sistemului monetar, prin care se defineşte
unitatea monetară.” (Kiriţescu C. C., 1997)
În decursul timpului au funcţionat mai multe tipuri de sisteme monetare.
 Sistem monetar constituit pe metalul monetar, cu variantele:
~ monometalism argint - în unele ţări din Asia, dispărând treptat în a doua
jumătate a sec. al XIX – lea;
~ monometalism aur - bazat pe etalonul aur-monedă şi aur-lingouri; ~~
bimetalism.
Bimetalismul reprezintă un sistem monetar în cadrul căruia două metale-aurul şi
argintul - servesc concomitent ca echivalent general şi ca mijloc de circulaţie
Practica bimetalismului a evidenţiat o serie de dezechilibre legate de diferenţele
tot mai mari dintre raportul valoric legal, oficial, şi cel de piaţă privind cele două
metale, cu consecinţe care conduc până la eliminarea din circulaţie a monedei din
metalul mai bine cotat, ca o demonstraţie a "Legii lui Gresham" (sec XVI):
"moneda rea scoate din circulaţie moneda bună", lege care, adaptată realităţilor
actuale, se dovedeşte valabilă şi în prezent.
Exemplu: Ca urmare a acestor dificultăţi, s-a renunţat la bimetalism în favoarea
monometalismului aur, cu evoluţia cunoscută, printre primele ţări care au
adoptat acest sistem fiind: Anglia – 1816; Franţa, Italia, Elveţia, Belgia (Uniunea
Monetară Latină)- 1878; România -1890; S.U.A. - 1900.
 Sistemul combinat aur-devize a fost iniţiat o dată cu Conferinţa de la Genova în
1922, având ca obiectiv mai ales monetizarea ţărilor balcanice care vor fi astfel
împrumutate cu lire sterline şi dolari, monede definite şi convertibile în aur, şi vor
bate monedă pe baza acestor "rezerve". Această soluţie a fost fragilă,
împrumuturile fiind majoritar pe termen scurt şi deci devizele trebuiau rapid
restituite iar baza emisiunii monetare a ţărilor respective nu se mai justifica. Criza
economică generală de după 1929 a stopat această intenţie de ajutor.
Sistemul se generalizează după al doilea război mondial, prin Conferinţa de la
Bretton Woods care pune bazele sistemului monetar internaţional, având ca
principale caracteristici următoarele: singura monedă convertibilă în aur este
dolarul american (1 uncie de aur = 35$); rezervele ţărilor se constituie din aur şi
dolari; paritatea monedelor este riguros stabilită, atât în aur cât şi în dolari;
cursurile de schimb sunt fixe, ajustabile la o marjă de fluctuaţie foarte redusă (1 %
maximum), prin intervenţia instituţiilor de emisiune.
Acesta a fost de fapt un sistem al "etalonului dolar", care nu a mai putut funcţiona
o dată cu abandonarea convertibilităţii dolarului în aur.
 Sistemul cursurilor flotante - cu caracter mai mult internaţional, pentru care
flotarea poate fi mai mult sau mai puţin extinsă.
 Sistemul bazat pe etalonul putere de cumpărare - care, mai mult sau mai puţin
combinat cu alte elemente, domină în prezent relaţiile economice dintre state,

6
 fiind caracterizat prin cursuri flotante, cu toate inconvenientele legate de acestea.
În sistemele monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare, moneda emisă şi
pusă în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are drept corespondent un etalon
format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii
naţionale.

Sarcina de lucru 3
Studiaţi bibliografia recomandată şi evidenţiaţi care au fost tipurile de
sisteme monetare din istoria României.

Principalele tipuri de etalon monetar care au stat la baza sistemelor monetare, în

evoluţie, sunt:
a) Etalonul aur-monedă (Gold Specie Standard)
Etalonul se bazează pe câteva reguli esenţiale, descrise mai ales de un grup de
experţi englezi reunit la cererea guvernului britanic în 1918: definirea monedelor
printr-o cantitate de aur fixă; convertibilitatea monedelor în aur; libera circulaţie
în interiorul şi exteriorul frontierelor.
b) Etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard)- este o variantă redusă a
etalonului aur, caracterizată prin eliminarea monetizării aurului şi a
convertibilităţii bancnotelor în monede de aur, fiind păstrată convertibilitatea
numai în lingouri de aur (un lingou standard cântărea 400 uncii, respectiv 12,4414
kg.). Acest etalon limitează convertibilitatea numai la cantităţi egale sau
superioare greutăţii unui lingou, ceea ce i-a adus denumirea de "etalon
aristocratic" (ec. francez Henri Guitton, în lucrarea „La monnaie”).
c) Etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard) - apărut din necesitatea
economisirii aurului în plăţile internaţionale.
Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton Woods (1944) a statuat primul
sistem monetar internaţional modern, la baza căruia s-a aflat etalonul aur-devize şi
în principal dolarul american, singura valută direct convertibilă în aur, ca valută
de rezervă şi de plăţi externe a sistemului.
d) Etalonul devize (Exchange Standard) - începând cu anul 1971, ca urmare a
gravelor dezechilibre survenite la nivelul sistemului monetar internaţional şi a
carenţelor sistemului cursurilor flotante, autoritatea monetară din S.U.A. decide în
mod oficial abandonarea convertibilităţii în aur a dolarului, situaţie valabilă şi în
prezent. Aurul nu mai are rol monetar, el devine o simplă marfă cotată la bursă.

7
 e) Etalonul putere de cumpărare - se apreciază că în prezent, unitatea monetară
are la bază totalitatea bunurilor şi serviciilor ce pot fi procurate într-o anumită
ţară, ca expresie a nivelului de trai al populaţiei acelei ţări.
Aceasta reprezintă o modalitate mai complexă de calcul şi mai incertă, fapt ce a
făcut pe unii specialişti să afirme că sistemele monetare actuale pot fi caracterizate
drept "fără etalon", în sensul că moneda de referinţă nu mai are o valoare fixată
de drept sau de fapt, sistemul cursurilor devine aleatoriu, preturile relative ale
monedelor se modifică în mod continuu şi necontrolat.

Sarcina de lucru 4
Enumeraţi etaloanele monetare care stau la baza sistemelor monetare
şi precizaţi importanţa lor în economia mondială.

3. Mecanisme de stabilizare în cazul sistemelor bazate pe moneda cu şi fără

valoare integrală
Fiecare sistem monetar a avut caracteristicile sale proprii care i-au conferit
specificitate, avantaje şi dezavantaje legate de integrarea în mecanismele
internaţionale.
A. Banii cu valoare integrală
Monedele cu valoare integrală erau banii a căror valoare intrinsecă corespundea
cu valoarea lor nominală1. Monedele cu valoare integrală aveau specifică baterea
liberă, cu rol important în cadrul mecanismului intern de reglare a circulaţiei
monetare şi de echilibru 2.
Aceste mecanisme acţionau mai ales pe plan extern. Valoarea paritară a monedei
naţionale era fixată oficial şi corespundea unei anumite cantităţi de aur, stabilind
cursul oficial sau paritar al monedei. Titlurile de plăţi străine sau devizele care se
negociau pe pieţele de schimb, puteau fi cotate peste sau sub acest curs, în funcţie
de plăţile excedentare sau deficitare ale fiecărei ţări.

1
De exemplu, în 1933 dolarul american având un conţinut de 1,5 gr. aur, moneda de 10 USD cântărea 15 gr. aur.
2
Pe măsură ce se înregistra o tendinţă de creştere a cererii de monedă, ceea ce se manifesta prin reducerea ,,preţului”
aurului-lingou, posesorii de monede erau în avantaj, iar deţinătorii de lingouri erau stimulaţi să transforme
lingourile în monede. Dacă se înregistra un aflux de monedă în circulaţie, oferta depăşind solicitările, se înregistra
o creştere treptată a ,,preţului “ aurului-lingou până la un nivel la care interesul pentru batere dispărea din lipsă de
câştig.

8
 Limitele fluctuaţiilor erau strict încadrate prin aşa-numitul mecanism al
"punctelor aurului", respectiv punctul de intrare sau de ieşire a metalului din
ţară, astfel:
- plăţile internaţionale se efectuau fie în aur, fie în devize care se procurau de pe
pieţele de schimb;
- dacă balanţa unei ţări era deficitară, devizele străine deveneau tot mai rare iar
valoarea lor urca, până la limita superioară fixată de punctul de ieşire a aurului
din ţară;
- acesta marca momentul în care importatorul prefera efectuarea plăţilor în
străinătate direct în metalul monetar - incluzând cheltuielile cu remiterea aurului
în exterior (transport, asigurare) care nu depăşeau 1 % din valoarea tranzacţiei -
decât în devizele care s-au scumpit;
- în acest mod, cursul monedelor era stabilizat prin posibilitatea transferului
aurului dintr-un loc în altul, ca modalitate de plată general admisă.
În mod similar se proceda şi în cazul în care balanţa de plăţi a unei ţări era
excedentară, cursul devizelor scădea sub preţul aurului şi devenea preferabil să se
primească plata în aur şi nu în devize, raportat la punctul de intrare a aurului în
ţară.

Exemplu: APLICAŢII ALE MECANISMULUI „PUNCTELOR AURULUI”

PROBLEME REZOLVATE
1. Să se determine soluţiile favorabile unui importator spaniol de mărfuri din
Anglia în valoare de 10.000 lire sterline, ştiind următoarele:
1£ = 7,32 g aur fin
1 pesos = 2,52 g. aur fin
Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur pe traseul Londra – Madrid
reprezintă 2 % din valoarea transportului.
Cursul valutar pe piaţa din Madrid este de:
1) 2,90 pesos
2) 3,00 pesos

Rezolvare:
A. Plata în aur, la cursul oficial
Cursul paritar (oficial) = 7,32:2,52 = 2,90
Echivalentul a 10.000 lire sterline, la cursul paritar = 10.000x2,90 = 29.000 pesos
Cheltuieli de transport 2%x29000 = 580 pesos
Punctul superior sau de ieşire (export) a aurului în ţară:
29.000 + 580 = 29.580 pesos

9
 Importatorul suportă cheltuielile de transfer aur, dacă impune această modalitate
de plată.
B. Plata în devize:
Momentul 1). 10.000x2,90 = 29.000 pesos
Momentul 2) 10.000x3,00 = 30.000 pesos
Opţiuni ale importatorului în fiecare din cele două momente ale evoluţiei cursului
valutar pe piaţa din Madrid:

Tabel 0.3. Analiza modalităţii de plată şi stabilirea punctului superior pentru importator

Momentul Plata prin Plata în devize Soluţia preferată de

transfer aur pesos importator
pesos
1) 29.580 29.000 Devize
Avantaj 580 pesos

2) 29.580 30.000 Aur

Avantaj 420 pesos

Sarcina de lucru 5
Să se determine soluţiile favorabile unui importator francez de mărfuri engleze
în valoare de 20.000 lire sterline, în fiecare din cele două momente (a, b), ştiind
următoarele:
1£ = 7,32 g aur fin
1 FF = 6 g. aur fin
Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur pe traseul Londra – Paris
reprezintă 2 % din valoarea transportului.
Cursul valutar pe piaţa franceză este de
a. 1,25
b. 1,20

2 Să se determine soluţiile favorabile unui exportator spaniol de mărfuri în Marea

Britanie, în valoare de 10.000 lire sterline, ştiind următoarele:
1£ = 7,32 g aur fin
1 pesos = 2,52 g. aur fin
Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur pe traseul Londra – Madrid
reprezintă 2 % din valoarea transportului.
Cursul valutar pe piaţa din Madrid este de:

10
 1) 2,80 pesos
2) 2,90 pesos

Rezolvare:
Cursul paritar (oficial) = 7,32:2,52 = 2,90
Echivalentul a 10.000 lire sterline, la cursul paritar = 10.000x2,90 = 29.000 pesos
Cheltuieli de transport 2%x29000 = 580 pesos
Punctul inferior sau de intrare (import) a aurului în ţară:
29.000 - 580 = 28.420 pesos
Exportatorul suportă cheltuielile de transfer aur, dacă impune această modalitate
de plată.
Plata în devize:
Momentul 1). 10.000x2,80 = 28.000 pesos
Momentul 2) 10.000x2,90 = 29.000 pesos
Opţiuni ale exportatorului în fiecare din cele două momente ale evoluţiei cursului
valutar pe piaţa din Madrid:

Tabel 0.4 Analiza modalităţii de plată şi stabilirea punctului inferior pentru exportator

Momentul Plata prin transfer Plata în devize Soluţia preferată de

aur exportator
pesos
1) 28.420 28.000 Aur
Avantaj
2) 28.420 29.000 Devize
Avantaj

Sarcina de lucru 6
Să se determine soluţiile favorabile unui exportator român de mărfuri în Franţa,
în valoare de 20.000 FF, în fiecare din cele două momente (a, b), ştiind
următoarele:
1 leu = 0,10 g aur fin
1 FF = 3,50 g. aur fin
Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur reprezintă 2,5 % din valoarea
transportului.
Cursul valutar pe piaţă este de:
a. 33
b. 36

11
 B. Modul de batere, emisiune şi punere în circulaţie a monedelor fără valoare
integrală
Monedele fără valoare integrală sunt monede cu o valoare intrinsecă foarte
redusă în raport cu valoarea nominală cu care erau investite 3 . Baterea acestor
monede a fost şi este un drept reţinut doar de monetăria statului, care realizează
din această operaţiune un venit egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală, mai
mare, şi valoarea lor reală, mai mică. Şi astăzi Tezaurul acţionează în această
calitate, moneda divizionară fiind considerată în momentul emiterii ei un venit al
statului. Moneda divizionară este emisă de stat prin instituţiile sale şi pusă în
circulaţie de banca centrală, în scopul exercitării unui control sistematic al
cantităţii de monedă în circulaţie. Banca de emisiune evidenţiază moneda
divizionară în activul ei bilanţier. Concomitent, se reflectă şi în pasivul bilanţului,
reprezentând din acest punct de vedere o creanţă faţă de Tezaur.
În cazul monedei fără valoare integrală, rolul autorităţilor monetare în
mecanismele de emisiune şi circulaţie monetară devine de o mare importanţă, atât
referitor la bancnote, cât şi la moneda divizionară, aşa cum s-a evidenţiat şi în
capitolul precedent. De asemenea, pieţele de capital acţionează în ideea realizării
unui echilibru internaţional.

4. Convertibilitatea monetară
Ca sens şi forme de manifestare, convertibilitatea a cunoscut o diversitate de
aspecte direct legate de sistemul monetar la care s-a raportat. Dacă în contextul
etalonului aur, convertibilitatea obliga numai la echivalarea şi transformarea
monedei în metalul preţios, în cazul etalonului aur-devize convertibilitatea se
materializa şi într-o monedă "forte", de referinţă, cel mai adesea în dolarul
american sau liră sterlină, raportat la rezervele de aur şi la volumul tranzacţiilor
comerciale internaţionale ale ţărilor respective.
Convertibilitatea reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi
preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare şi cumpărare pe
piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privite la suma de preschimbat,
nici la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de
capital) şi nici cu privire la calitatea celui care efectuează operaţiunea
(rezident al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident).
Piaţa trebuie să permită o confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să
comunice cu pieţele străine. Convertibilitatea conduce la integrarea sistemelor

3
Valoarea lor nominală nu era determinată de valoarea metalului din care se confecţionau, ci valoarea aurului pe
care-l reprezentau în circulaţie.

12
 monetare naţionale într-un cadru mondial, care implică existenţa unui ansamblu
de acorduri, practici şi instituţii prin care se efectuează plăţile corespunzătoare
tranzacţiilor.
Interesul pentru convertibilitate poate fi motivat prin următoarele efecte pozitive:
se creează premisele determinării exacte a eficienţei comerţului exterior în
ansamblu şi a fiecărei tranzacţii în parte şi, pe plan mai general, a întregii activităţi
economice a ţării. Acesta întrucât convertibilitatea presupune existenţa unor
preţuri apropiate de valoare, deci de preţurile mondiale; produsele ţarii se află
într-o concurenţă reală şi intensă cu produsele celorlalte ţări, astfel încât agenţii
economici sunt stimulaţi în îmbunătăţirea activităţii de producţie, creşterea
productivităţii muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ şi estetic al produselor;
convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a economiei prin
dezvoltarea prioritară a producţiei sectoarelor şi produselor celor mai eficiente
cerute la export, precum şi mai buna specializare a ramurilor în funcţie de
cerinţele şi condiţiile pieţei externe; contribuie la realizarea echilibrului valutar-
financiar: moneda naţională convertibilă poate fi utilizată – desigur temporar şi în
anumite limite – pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale balanţei
plăţilor, întrucât soldurile (balanţele) creditoare în moneda naţională deţinute de
străini rămân o perioadă asupra acestora; sporeşte operativitatea şi diversificarea
decontărilor externe; stimulează investitorii străini, deoarece facilitează însuşirea
şi transferul profiturilor şi a capitalului în valuta convertibilă.
În condiţiile în care mecanismul convertibilităţii nu este corect fundamentat, sunt
inevitabile influenţe economice şi sociale nefavorabile, privind:
 Diminuarea rezervei valutare a ţării şi creşterea datoriei externe, în cazul
unui export cu eficienţă redusă.
 Accelerarea falimentului unor firme care nu fac faţă concurenţei pe piaţa
externă, cu consecinţe în plan social – creşterea şomajului – şi în sfera economică
– diminuarea ofertei anumitor bunuri pe piaţa internă.
 Majorarea preţurilor, prin alinierea acestora la preţurile mondiale.
Astfel, convertibilitatea nu reprezintă doar o opţiune, trecerea la convertibilitatea
monedei naţionale fiind un proces gradual şi complex. De obicei, prima fază o
constituie dreptul la convertire pentru operaţiunile care, prin frecvenţa şi
importanţa lor, reclamă cel mai mult nevoia de convertibilitate. Apoi, se trece
treptat la înlăturarea restricţiilor şi la realizarea convertibilităţii integrale.
În România, prima lege monetară a statului român modern a fost elaborată la data
de 22.04.1867, lege care instituia leul ca monedă naţională, cu reprezentare în
argint şi indirect în aur.

Sarcina de lucru 7
Studiaţi bibliografia recomandată şi punctaţi principalele etape ale

13
 convertibilităţii leului, din primele etape ale circulaţiei monetare.

2.2. Sistemul monetar european şi evoluţiile sale, moneda unică,

integrarea europeană

Sistemul monetar european este o încercare de stabilitate la nivel european,

în contextul dezordinii mondiale. El implică un sistem de cursuri organizate,
de mecanisme stabilizatoare, fiind constituit între state care se bazează pe
legături juridice şi economice strânse (Comunitatea Economică Europeană).
În esenţă, pot fi sintetizate trei etape mai importante de constituire a sistemului
monetar european:
a) Sistemul monetar al "şarpelui valutar";
b) Sistemul monetar vest european;
c) Tratatul de la Maastricht (Olanda).
În 1972, la iniţiativa cancelarului german Helmut Schmidt şi a preşedintelui
francez Giscard d’Estaing, Consiliul Europei a decis crearea Sistemului Monetar
European, având ca obiectiv limitarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale
monedelor europene. Drept punct de referinţă, a fost creată moneda de cont ECU
(“European Currency Unit”) - Unitatea de Cont Europeană. Valoarea ECU a fost
stabilită în raport cu moneda SUA.
E.C.U. nu a fost niciodată o monedă efectivă ci doar o unitate de cont europeană,
concepută ca un "coş" de valute ale ţărilor membre ale sistemului, în ponderi
bine determinate. Ponderea fiecărei ţări în cadrul coşului reflecta puterea
economică a fiecăreia. Cursul E.C.U. a fost cursul de referinţă al sistemului
european, un sistem complex de cursuri în care se încadrează un curs oficial al
E.C.U. şi un curs zilnic, de piaţa, calculat în funcţie de fluctuaţiile curente de pe
piaţă. E.C.U. utilizat în tranzacţiile oficiale dintre băncile centrale ale ţărilor
membre, deci ca unitate de cont oficială, reprezenta contravaloarea a 20 % din
rezervele de aur şi devize vărsată de statele membre la Fondul European de
Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.), ca o încercare de revigorare a mecanismelor
stabilizatoare ale aurului.
Proiectul UEM a început să se concretizeze abia în anul 1979, prin înfiinţarea
Sistemului Monetar European, cu scopul creării unei zone de stabilitate monetară
în Europa, pentru realizarea unei mai strânse cooperări monetare între statele
membre şi a unei mai mari convergenţe a politicilor financiare şi monetare.
În decembrie 1985, Consiliul Comunităţii a adoptat Actul Unic, ca expresie a
deciziei ţărilor membre ale C.E. de a desăvârşi procesul de integrare pe care

14
 Tratatul de la Roma l-a stabilit, în sensul realizării unui spaţiu economic integrat
pe baza triplei libertăţi de circulaţie a persoanelor, bunurilor şi capitalurilor.
Consiliul European de la Madrid (1989) a decis ca prima etapă a Uniunii
Economice şi Monetare să înceapă în iulie 1990. Consiliul European de la
Maastricht, finalizat prin Tratatul de la Maastricht - semnat în 1991 la
reuniunea la nivel înalt din Olanda, devenit oficial în 1992, aprobă proiectele de
realizare a Uniunii Monetare Europene (U.M.E.) lansate cu puţin timp înainte
("Raportul Delors" din 1989 privind crearea Uniunii Economice şi Monetare a
Pieţei Comune).
Prin acest tratat se prevede realizarea U.M.E. în trei etape, precis definite, care
trebuie să conducă la instaurarea unei monede unice europene pentru cei 15
parteneri ai S.M.E.
1. Prima etapă, prevăzută pentru perioada 01.07.1990 - 01.01.1994, a vizat
liberalizarea completă a mişcării capitalurilor, a prestărilor de servicii financiare;
C.E.E. constituie o piaţă unică pe care circulă persoane, mărfuri, capitaluri.
2. A doua etapă, cu coordonatele ian. 1994 - dec.1997, vizează înfiinţarea
Institutului monetar european (I.M.E.) care să realizeze o strânsă cooperare între
băncile centrale naţionale şi să supravegheze evoluţia U.M.E.
De asemenea, se urmăreşte "armonizarea" politicilor economice ale statelor
membre, care vor trebui să îndeplinească 5 criterii de convergenţă care să le
permită trecerea în ultima etapă. Criteriile de convergenţă şi valorile standard ale
indicatorilor ce la caracterizează au fost următoarele:
 Criteriul stabilităţii preţurilor - inflaţia, calculată cu ajutorul indicelui
preţurilor de consum armonizat – IPCA, nu trebuie să depăşească cu mai mult
de 1,5 puncte procentuale media aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din
primele trei state membre care prezentau cele mai bune rezultate în domeniu;
 Criteriul situaţiei finanţelor publice, criteriu complex, cu două componente:
- ponderea deficitului bugetar în PIB, care nu trebuia să depăşească 3 %;
- datoria publică să nu depăşească 60% din PIB.
 Criteriul cursului de schimb - respectarea, pe cel puţin doi ani, a marjelor
normale de fluctuare prevăzute de mecanismul valutar al UE, fără devalorizări
ale monedei în cauză faţa de moneda altui stat membru; marjele de fluctuaţie
s-au situat între –15% şi +15%, începând cu august 1993; ) menţinerea
fluctuaţiei cursurilor de schimb în limite strânse, astfel încât să nu fie necesară
devalorizarea monedei o perioadă de doi ani.
 Criteriul ratei dobânzii pe termen lung - cerinţa a fost să nu se depăşească cu
mai mult de 2% media aritmetică simplă (pe 12 luni) a ratelor dobânzii din
primele trei state membre cu cele mai scăzute rate.
 Independenţa băncilor centrale, cerinţa de bază fiind ca finanţarea monetară a
deficitului public să fie interzisă, la fel ca şi accesul privilegiat al sectorului
public la instituţiile financiare.

15
 Etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.), deosebit de
importantă, s-a concentrat asupra continuării şi intensificării pregătirilor
pentru introducerea monedei unice. În această perioadă s-au creat Institutul
Monetar European4 (I.M.E.) şi Banca Centrală Europeană (B.C.E.).
3. Etapa a treia a fost prevăzut să înceapă cel mai devreme în anul 1997 şi cel mai
târziu în ian. 1999, pentru statele care vor îndeplini condiţiile cerute.
Ea impune stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb intercomunitare pentru a
adopta moneda unică şi funcţionarea unui Sistem European de Bănci Centrale
(S.E.B.C.) care să se substituie în parte băncilor centrale naţionale privind politica
monetară.
Crearea S.E.B.C. şi a B.C.E. reprezintă o importantă construcţie instituţională a
U.E.M., în vederea instaurării Uniunii Monetare, introducerii monedei comune şi
realizării politicii monetare unice. S.E.B.C., compus iniţial din B.C.E. şi băncile
centrale naţionale ale celor 15 state membre U.E., are drept obiectiv final
menţinerea stabilităţii preţurilor, condiţie necesară a creşterii durabile şi sănătoase
a economiei ţarilor comunitare.
Se poate preciza astfel că Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe două
concepte: coordonarea politicilor economice naţionale şi existenţa unei instituţii
independente, responsabilă cu politica monetară

Sarcina de lucru 8
Studiaţi bibliografia recomandată şi punctaţi principalele etape ale
construcţiei Uniunii economice şi monetare europene, cu precizarea,
pentru fiecare, a perioadei și evenimentului aferent.

Mecanismele de creditare ale S.M.E. au fost puse în practică de F.E.C.O.M.,

având ca scop susţinerea intervenţiilor băncilor centrale pe pieţele de schimb şi
reglarea unor deficite temporare sau de durată ale balanţelor de plăţi ale ţărilor
membre. Finanţarea se acordă în mod automat în relaţia dintre băncile de
emisiune, pe termen foarte scurt, reînnoibilă până la 3 luni, sau pe termen scurt
(până la 6 luni) şi în sfârşit, pe termen mediu (5ani), de la caz la caz. F.E.C.O.M.

4
I.M.E., în cei patru ani de funcţionare (ianuarie 1994-mai 1998), a exercitat un rol deosebit de important în
fundamentarea aspectelor esenţiale ale construcţiei monetare europene: proiectarea şi punerea în lucru a B.C.E. şi
a Sitemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.), stabilirea liniilor directoare şi a mecanismelor politicii
monetare şi valutare comune, realizarea rapoartelor asupra convergenţei, proiectarea sistemelor de plăţi,
rezolvarea problemelor juridice, statistice, de contabilitate etc.

16
 efectuează înregistrarea contabilă a sumelor împrumutate şi a termenelor stabilite
şi serveşte ca intermediar la rambursare.
Moneda unică europeană a fost numită "euro", aşa cum s-a stabilit la Reuniunea
la nivel înalt a membrilor Uniunii Europene de la Madrid - 16.11.1995.
Abrevierea oficială pentru moneda unică este „EUR”, fiind înregistrată la
Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO). Ulterior, în cadrul Consiliului
European de la Amsterdam (iunie 1997) s-a adoptat designul monedelor şi
bancnotelor Euro. Cu aceeaşi ocazie, s-a încheiat un acord între statele membre
ale UE, intitulat Pactul de Stabilitate şi Creştere, care viza două aspecte cheie: un
sistem de alarmă preventivă pentru identificarea şi corectarea dezechilibrelor
bugetare, înainte ca acestea să depăşească pragul de 3% din PIB; un set de reguli
cu efect restrictiv care să exercite presiuni asupra statelor membre ale zonei Euro,
astfel încât acestea să evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectarea
lor.
În condiţiile în care moneda rămâne unul dintre cele mai importante simboluri ale
suveranităţii naţionale, teritoriul naţional fiind asimilat cu cel monetar, noutatea
monedei Euro constă în acordul unui grup independent de state de a-şi înlocui
monedele naţionale cu o monedă unică, transferând totodată suveranitatea politicii
monetare către o instituţie nouă, respectiv Banca Centrală Europeană.
În vederea analizării capacităţii statelor membre de a participa la zona Euro, prin
Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut prezentarea unor rapoarte privind gradul de
compatibilitate al statelor membre cu criteriile de convergenţă stabilite. Pe baza
acestor rapoarte, Consiliul European a confirmat în luna mai 1998, statele membre
ale Uniunii Europene care vor adopta Euro ca monedă unică începând cu
01.01.1999.
Moneda unică a fost introdusă iniţial în 11 ţări din cele 15 ale Uniunii Europene,
începând cu 1 ianuarie 1999: Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Finlanda,
Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Portugalia şi Spania. Au făcut excepţie Marea
Britanie, Danemarca, Suedia şi Grecia. Primele trei ţări au refuzat introducerea
Euro din motive politice interne, iar Grecia (şi parţial Suedia) nu a îndeplinit
criteriile de convergenţă.
De la 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele Euro intră în circulaţie iar din
28.02.2002 se trece definitiv la moneda unică în administraţia publică, în timp ce
bancnotele şi monedele naţionale au fost retrase din circulaţie într-o scurtă
perioadă de timp în care au circulat în paralel – circulaţie duală. În mod
obligatoriu, toate tranzacţiile de cont se efectuează în Euro.
Condiţiile economice şi politice de aderare a ţărilor candidate în zona euro
privesc, într-o primă etapă, democraţie, respectarea drepturilor omului, la care se
adaugă o economie de piaţă funcţională şi concurenţială. Economia de piaţă
funcţională, atât de mediatizată şi abordată în contextul actual, presupune:
- sistem financiar-bancar eficient, capabil să orienteze economiile către investiţii
productive;
- sistem juridic modern, care să ofere securitate activităţii economice în ansamblul
ei;

17
 - cadru macroeconomic stabil şi neinflaţionist, propice creşterii economice şi
ocupării forţei de muncă.
Capacitatea concurenţială, în relaţie cu piaţa unică, obligă la realizarea unor
produse de performante, la standardele Uniunii, formarea de resurse umane
adecvate, asigurarea infrastructurii de calitate, etc.
Primele cinci ţări central şi est-europene care au primit aviz favorabil de aderare la
Uniunea Europeană – Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia şi Estonia – au răspuns
principalelor cerinţe impuse de extinderea în condiţii optime a U.E. Având ca
reper aceste realizări, România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană de la
01.01.2007 iar previziunile de integrare reală şi completă se doresc a fi dintre cele
mai optimiste.

Sarcina de lucru 9
Studiaţi bibliografia recomandată şi analizaţi modul în care România
a realizat fiecare dintre criteriile impuse pentru trecerea la euro.

2.3. Sistemul monetar international şi organisme reprezentative – mecanisme

de finanțare

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un cod de conduită pentru

dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei lumi
interdependente.

Sistemul monetar internaţional se bazează pe reguli care provin în mod direct din
practicile comerciale impuse de către state. Aceste reguli trebuie să definească: un
regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede;
asigurarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă dezvoltării
comerţului internaţional; un sistem de rezerve care conferă diferitelor naţiuni
participante la schimb mijloacele de plată care să la permit surmontarea
dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară;
mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi curente, pe
termen mediu sau lung.
Un sistem monetar internaţional organizat îndeplineşte o triplă funcţie:
- stabileşte o monedă sau mai multe care vor fi utilizate în tranzacţiile mondiale;

18
 - reglementează cursul de schimb dintre fiecare monedă naţională şi moneda
internaţională;
- statuează mecanismele reechilibrante.
Primele încercări de reglementare internaţională a relaţiilor monetare nu au
depăşit cadrul regional sau zonal, fiind legate de realizarea unor uniuni monetare,
iar mai târziu a unor zone monetare, deci reglementări cu caracter parţial, axate pe
anumite ţări.
Bazele primului sistem monetar internaţional, ca ansamblu de relaţii băneşti
pentru mijlocirea schimburilor internaţionale, pentru mişcarea liberă a
capitalurilor şi creştere economică, au fost puse la Conferinţa Monetară şi
Financiară Internaţională de la Bretton Woods (S.U.A.), care s-a desfăşurat între
1 şi 22 iulie 1944. Conferinţa a hotărât înfiinţarea a două organisme specializate
ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), cu funcţii complementare în sistemul
monetar internaţional: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). cu scopul de a
reglementa decontările externe şi de a oferi o mai mare stabilitate sistemului, de a
asigura o largă cooperare monetară şi astfel, creşterea echilibrată a comerţului
internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei ţări.
În data de 15 noiembrie 1947, Fondul Monetar Internaţional a obţinut statutul de
instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Astfel ONU
armonizează acţiunile Fondului prin recomandări şi consultări, dar nu poate
acţiona direct în acţiunile întreprinse de FMI
De la apariţie până în prezent, obiectivele sale au rămas neschimbate, însă
operaţiile efectuate pentru îndeplinirea acestora s-au modificat pentru a răspunde
nevoilor de schimbare ale ţărilor membre aflate în curs de dezvoltare.
Scopul esenţial al sistemului monetar internaţional este de a asigura cadrul care să
faciliteze schimbul de bunuri între state, de a susţine creşterea economică, de a
crea condiţiile necesare pentru realizarea stabilităţii economice şi financiare.
Crearea FMI a însemnat pentru ţările membre lărgirea considerabilă a
posibilităţilor de acoperire a unui deficit temporar al balanţei de plăţi. Fondul
Monetar Internaţional are o personalitate juridică deplină pentru care s-a stabilit
un statut juridic potrivit, având totuşi o poziţie diferită de a celorlalte instituţii
specializate ale ONU. FMI are un buget propriu, un sistem de organisme de
conducere şi un sistem logic de interpretare a statutului propriu şi de decizie
(cadrul juridic care defineşte drepturile si obligaţiile ţărilor membre)
Potrivit articolului I din statutul FMI, adoptat la Bretton Woods, acesta are
următoarele obiective principale5:

5
Voinea, M. Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Ediţia III,
revizuită, Iaşi, 2004, p. 218-219

19
  Promovează cooperarea internaţională cu ajutorul unei autorităţi ce pune
la dispoziţie sisteme de influenţă şi de consultare în relaţiile internaţionale
financiar-valutare;
 Facilitează creşterea echilibrată a comerţului şi expansiunea expansiunii şi
creşterii, dezvoltând ramurile productive ale ţărilor membre şi ocuparea forţei de
muncă, aducându-şi aportul la menţinerea şi promovarea şi unui grad ridicat de
folosire a capacităţilor de producere în statele membre prin creşterea resurselor
din producţie şi a venitului naţional;
 Promovează stabilitatea cursului valutar şi evitând devalorizarea monetară
ca mijloc de concurenţă internaţională;
 Facilitează stabilirea unui sistem de plăţi multilateral pentru tranzacţii
uzuale între statele membre şi înlătură restricţiile valutare, care încurcă progresul
tranzacţiilor internaţionale;
 Pune la dispoziţia tutror statelor membre depozite valutare sub formă de
credite pe termen mijlociu şi scur pentru a reduce dezechilibrele provizorii din
balanţele de plăţi externe care sunt determinate de cauze neprevăzute, iar statele
membre nu vor apela la măsuri ce ar putea avea efect negativ asupra bunăstării
internaţionale şi naţionale;
 Scurtează durata şi să micşorează dezechilibrul balanţelor de plăţi externe
pentru ţărilor membre.

Domeniile mai importante ale activităţii Fondului Monetar Internaţional se

diferentiaza în funcţie de mijloacele şi obiectivele de care dispune pentru
împlinirea lor si vizeaza:

 acordarea de credite pe baza de garanţii în monedă naţională, pentru

aderenţii săi, astfel ca statele membre să fie susţinute la nevoie în efortul de a
echilibra balanţele de plăţi şî pentru ca să poată contribui la definirea unui sistem
de decontări multilateral;
 menţinerea parităţilor monedelor naţionale ale ţărilor membre, acestea
fiind obligate prin statut să nu opereze modificări esenţiale ale parităţii fără avizul
Fondului (conform Articolului IV şi XX) - principiul fixităţii parităţilor nu mai
este în prezent respectat, numeroase ţări membre ale FMI lăsând cursul de schimb
al monedei lor naţionale să floteze;
 limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care opresc
dezvoltarea comerţului internaţional; astfel, membrii Fondului Monetar
Internaţional sunt obligaţi să evite restricţiile valutare ce se impun asupra plăţilor
curente. Smultan, Fondul are îndatorirea de a veghea şi de a interzice încheierea
de acorduri valutare discriminatorii între ţările membre.

Principiile menite să guverneze primul sistem monetar internaţional, stabilite la

Bretton Woods, nu au făcut obiectul unui document special, ele au fost inserate în
statutul F.M.I. şi au vizat în esenţă:

20
 1. Universalitatea - calitatea de membru era deschisă, în principiu, tuturor
statelor, însă cu condiţia să fie de acord cu toate prevederile statutului F.M.I.,
inclusiv cu cele care nu au legătură cu sistemul.
2. Asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, cu posibilitatea ajustării lor, altfel
spus, fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare. Pentru îndeplinirea acestei
cerinţe, statutul stabilea următoarele: definirea monedei fiecărui stat membru
atât în aur, cât şi în dolari; modificarea valorii paritare se realiza numai pentru
motive deosebite (corectarea unui dezechilibru fundamental) şi cu aprobarea
F.M.I.; fluctuarea cursului valutar era limitată, iniţial la + 1 %, marjă extinsă
ulterior la + 2,25 %, raportat la cursul oficial. Valoarea paritară a dolarului
american funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui grad mare de
încredere în moneda de rezervă pentru posesorul străin.
3. Asigurarea echilibrării balanţelor de plăţi ale statelor membre prin crearea
unui sistem de rezerve valutare internaţionale adecvat la care să aibă acces
băncile centrale, rezerve formate din stocurile oficiale de aur, valute
convertibile, titluri negociabile pe pieţele financiar-monetare, creanţele faţă de
F.M.I. şi ulterior, deţinerile de D.S.T.
4. Convertibilitatea reciprocă a monedelor ţărilor participante, prin intermediul
dolarului, considerat singura monedă convertibilă în aur. Autorităţile monetare
americane s-au obligat să convertească oricând, la cererea băncilor centrale,
deţinerile lor în dolari la preţul oficial, păstrat mult timp la valoarea stabilă de
35 dolari uncia de aur. Transformarea oficială a unei monede în alta era
limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare. Celelalte operaţiuni comerciale
sau financiare se efectuau în baza convertibilităţii reciproce, oficiale şi de
piaţă, monedele fiind convertibile în aur indirect, prin intermediul dolarului.
La acestea s-a asociat necesitatea eliminării restricţiilor, discriminărilor şi altor
practici protecţioniste din schimburile şi plăţile internaţionale.

Sarcina de lucru 10
Studiati site-ul FMI si evidentiati principalele obiective si domenii de
activitate pe care se axeaza in prezent.

Sistemul monetar internaţional a consolidat etalonul aur-devize, dar a menţinut

dolarul ca unică monedă utilizată drept mijloc internaţional de plată şi de rezervă.
Moneda americană era definită în aur iar guvernul S.U.A s-a angajat să menţină
paritatea monedei sale precum şi convertibilitatea ei în aur.
Evoluţii. Sistemul monetar internaţional creat la Bretton Woods a funcţionat
satisfăcător, cu anumite amendamente, până în anul 1971 şi a reprezentat un

21
 succes pentru SUA şi moneda americană. Comerţul mondial a cunoscut o
puternică dezvoltare, în cadrul unei relative stabilităţi economice, monetare.
Creditele oferite de FMI statelor membre au permis depăşirea unor dificultăţi
temporare ale balanţelor lor de plăţi.
Aceste rezultate nu s-au impus însă, ele fiind oscilante şi insuficiente pentru a
asigura viabilitatea sistemului şi a anihila efectele unor fenomene negative care au
determinat aplicarea necorespunzătoare a principiilor sale.
Ca urmare a inaplicabilităţii principiilor de funcţionare a sistemului, însoţite de
dezechilibre tot mai accentuate ale balanţei de plăţi externe a S.U.A. şi de
devalorizarea dolarului şi lirei sterline, în anii '60 încep să apară simptomele crizei
S.M.I.
Controversele în jurul dolarului american, dar şi faţă de o eventuală penurie de
lichidităţi internaţionale - care paralizează schimburile, deci şi creşterea
economică - conduc la crearea Drepturilor Speciale de Tragere (DST)
O dată cu diminuarea stabilităţii dolarului, un important amendament a fost adus
statutului F.M.I. în 1969, prin decizia de creare a "drepturilor speciale de tragere"
(D.S.T.) cu scopul de a asigura necesarul de lichiditate internaţională cerut de
economia mondială. Lansarea drepturilor speciale de tragere a urmărit instituirea
unui nou etalon monetar internaţional dar moneda compozită, cu existenţă
contabilă, nu a avut forţa de a înlocui aurul în toate atributele sale. Dolarul a
continuat să rămână o monedă de bază pe piaţa monetară, având în vedere şi
predominanţa sa în structura rezervelor valutare ale statelor.
D.S.T. reprezintă o monedă de cont emisă de F.M.I. iniţial pe baza unei cantităţi
de aur echivalentă cu 1$ (0,888671 gr.) iar mai târziu, începând cu iulie 1974,
definită printr-un "coş" de valute. Ponderea de participare la coşul de valute a
fiecărei ţări, se determină în funcţie de locul în schimburile internaţionale şi de
rolul fiecărei monede pe piaţa financiară. Dacă la început "coşul" cuprindea 16
valute, din anul 1981 D.S.T. conţine 5 valute liber convertibile, de importanţă
internaţională ($ SUA, £, DM, FF, yen) şi se regăseşte mai ales în circuitul oficial,
în operaţiunile dintre autorităţile monetare.
Exemplu: După introducerea în circulaţie a monedei unice europene, EURO
intră în coşul DST, alături de yenul japonez, lira sterlină şi dolarul american. De
la 01.01.2001, ponderea atribuită fiecăreia dintre aceste monede a fost:
Dolar american: 39%;
Euro: 32%;
Yen: 18%
Lira sterlină: 11%.
Monedele din coş la 01 octombrie 2016, respectiv sumele pe care acesta le conţine
se prezentau astfel:

Moneda Suma
Euro 0,38671

22
 Yen-ul japonez 11,9000
Lira Sterlină 0,085946
Yuan-ul chinez 1,0174
Dolarul S.U.A. 0,58252
Sursa: www.imf.org

La 24 martie 2017, 1 DST era egal cu 1,363110 USD.

Elementele tehnice care stau la baza constituirii şi funcţionării „coşului” valutar se

derulează pe trei etape:
1) Stabilirea ponderii diferitelor monede componente în „coş”, în principal în
funcţie de volumul comerţului exterior al ţărilor respective (exporturi);
2) Stabilirea de sume fixe din fiecare monedă a „coşului”, potrivit ponderii
monedelor în „coşul” valutar;
3) Stabilirea valorii zilnice a D.S.T., prin însumarea echivalentelor în dolari a
sumelor fixe aferente „coşului”, pe baza ratei de schimb zilnice de pe piaţa
londoneză – când aceasta este închisă, se iau în considerare cursurile de pe piaţa
din New York sau Frankfurt pe Main.
F.M.I. a decis ca valutele din „coş” şi modul lor de evaluare în dolari americani
să fie revizuit la fiecare jumătate de deceniu, în funcţie de evoluţiile de fapt ale
monedelor.
De la apariţie şi până în prezent, utilizarea D.S.T. a confirmat o serie de avantaje:
este mai stabil decât orice valută, în cadrul "coşului" valutar realizându-se o
compensare a devalorizării unei monede cu revalorizarea alteia, fiind reprezentat
de cele mai importante valute pe plan mondial; este emis de un organism
internaţional, deci nu propagă deficienţele unei economii naţionale în sistem;
emisiunea de D.S.T. are la bază un necesar determinat raţional, astfel încât se
diminuează riscurile unor dezechilibre.
În acelaşi timp, s-a putut constata existenţa unor dezavantaje care au condus la
limitarea utilizării lui, cum ar fi: nu îndeplineşte toate funcţiile monetare; are
preponderent un circuit oficial, deşi sunt încercări de extindere a utilizării lui în
sectorul privat, mai ales ca monedă de facturare; inflaţia şi deflaţia de D.S.T. nu
sunt excluse; fiind emis şi trecut în contul ţărilor în raport cu cota lor de
participare la FMI, acţionează în favoarea statelor dezvoltate şi nu a celor care au
mai mare nevoie de fonduri.
Utilizări practice cele mai frecvente ale D.S.T. vizează: obţinerea de valute prin
tranzacţii bazate pe acord direct între membri - orice valută se poate obţine contra
D.S.T., schimbul efectuându-se la cursul zilnic; încheierea de acorduri „SWAP”,
prin care un membru poate transfera DST altui membru, în schimbul unui activ de
rezervă, cu excepţia aurului - valuta se restituie la o dată ulterioară, la un curs
convenit de comun acord; efectuarea de operaţiuni „forward” - o ţară membră a
FMI poate vinde sau cumpăra DST, cu obligaţia plăţii la o dată viitoare, în
schimbul oricăror active monetare (excepţie aur), la un curs la termen previzionat

23
 în momentul încheierii tranzacţiei; pentru suplimentarea rezervelor valutare ale
statelor; pentru obţinerea de valută convertibilă de la altă ţară membră a FMI;
acordarea de împrumuturi, rambursarea lor şi plata dobânzilor în DST – în
general, se calculează rate ale dobânzilor săptămânale, ca medie ponderată a
dobânzilor la anumite titluri financiare ale fiecăreia din cele cinci ţări ale căror
monede au intrat în „în coşul valutar”; în afara utilizării lui oficiale, DST a
dobândit şi o serie de utilizări private, în domeniul afacerilor, cum ar fi stabilirea
unor tarife internaţionale atunci când intervin mai multe monede.
Astăzi, DST-ul a fost limitat la valoarea de activ de rezervă, iar funcţia sa
principală este de a servi drept unitate de cont a FMI şi a altor organizaţii
internaţionale.
DST nu este o unitate adevărată şi nici o creanţă asupra Fondului. Mai corect, ar
putea fi privită ca o creanţă asupra monedelor utilizabile ale ţărilor membre ale
FMI. Deţinătorii de DST pot obţine aceste valute în schimbul sumelor în DST pe
două căi:
- prima, în baza unui aranjament de schimb voluntar între membri;
- a doua, prin care membrii desemnaţi care au balanţe de plăţi excedentare
cumpără DST de la membrii cu balanţe de plăţi deficitare.
Chiar dacă D.S.T. nu este o monedă în sensul complet al termenului, cu ajutorul
mecanismelor de creditare ale F.M.I. se pot procura monede de rezervă de la
ţările excedentare şi redistribui astfel fondurile la nivel internaţional.

Sarcina de lucru 11
Prezentaţi caracteristicile care definesc DST şi modul în care se
stabileşte valoarea zilnică a DST – urmăriţi cotaţiile BNR şi
exemplificaţi.

Relaţiile valutar-financiare internaţionale au solicitat, odată cu dezvoltarea şi

diversificarea lor, un cadru organizatoric adecvat, în profil mondial, care să
permită executarea unor activităţi concrete de derulare a raporturilor financiar-
valutare sau să contribuie la reglementarea desfăşurării operaţiunilor financiare,
de credit şi de plăţi internaţionale.
Organismele internaţionale care acţionează în acest domeniu reprezintă forme
organizatorice de reglementare, prin consens, a relaţiilor valutare şi financiare

24
 internaţionale şi regionale. Exercitarea de către fiecare ţară, pe plan intern, a
atributelor de suveranitate şi independenţă naţională, face ca hotărârile acestor
organisme să fie adoptate pe baza obţinerii unui consimţământ democratic din
partea ţărilor membre; hotărârile organismelor financiar - monetare internaţionale
au pentru ţările membre, caracterul unor recomandări.
Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de Fondul
Monetar Internaţional, cu precizarea că o ţară nu poate deveni membră a BIRD
atât timp cât nu este membră a FMI.

Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au rămas să gestioneze în

continuare problemele monetare, în încercarea de a ajuta statele lumii să-şi
ajusteze balanţele lor de plăţi, în condiţiile în care dereglările la nivel mondial au
accentuat deficitele bugetare şi îndatorarea.

Sarcina de lucru 12
Studiaţi site-ul F.M.I. şi prezentaţi concret o serie de condiţii impuse
statelor (României) pentru accesul la finanţare.

În sistemul elaborat la Bretton Woods, fiecare ţară este chemată să-şi întreţină
propria monedă pe piaţa schimburilor, fără să conteze pe vreun mecanism
reglator. Asistenţa celorlalte ţări îi este asigurată cu condiţia respectării anumitor
reguli. Un Fond Monetar Internaţional, instalat la Washington, avea rolul să
organizeze asistenţa şi să vegheze la respectarea regulilor impuse de specialişti şi
asumate de membrii noii instituţii.
Fiecare ţară din reţeaua F.M.I. subscrie o cotă-parte, vărsată atât în aur, cât şi în
propria monedă, şi anunţă o paritate calculată în raport cu puterea economică a
ţării respective şi cu volumul comerţului său exterior. Cota-parte determină
capacitatea de împrumut şi drepturile de conducere în F.M.I. ale ţării respective.
Cât despre paritate, exprimată în aur sau dolari, ea trebuie să fie constantă,
valabilă pentru toate tipurile de tranzacţii şi în raport cu celelalte monede.
Cotele de participare sunt subscrise iniţial cu ocazia aderării la FMI şi, ulterior, o
dată cu revizuirile generale ale acestor cote. Cotele atribuite în momentul aderării
la FMI sunt în aceeaşi mărime cu a celor deţinute de membrii deja existenţi, cu o
economie şi o dezvoltare apropiată în linii mari de cea a ţărilor noi.

Exemplu: Cotele de participare sunt exprimate în Drepturi Speciale de Tragere,

unitatea de cont a Fondului Monetar Internaţional. Totalul acestor cote, care era

25
 de 7,5 miliarde USD în 1945, se ridicau în luna ianuarie 2016 la 477 miliarde
DST, adică aproximativ 668 miliarde USD6.

Revizuirile generale ale cotelor permit ajustări ale sumelor cu care participă ţările
membre, reflectând în acest sens schimbările produse în ceea ce priveşte poziţia
lor în economia mondială. Aceste revizuiri sunt realizate de către Consiliul
Guvernatorilor care le aprobă cu o majoritate de 85% din puterea totală de vot, la
intervale nu mai mari de cinci ani. Cotele de participare au fost revizuite de
patrusprezece ori. Cea de-a treisprezecea revizuire s-a încheiat în 30 ianuarie 2008
neexistând o propunere de majorare a cotelor, însă în cazul celei de-a
patrusprezecea, în decembrie 2010 pachetul de reforme a adus o creştere de 100%
în totalul cotelor şi o realiniere a acţiunilor în cotă, reformă care a devenit efectivă
în ianuarie 2016. Totodată în urma acestei revizuiri, China a devenit a 3-a cea mai
mare ţară a Fondului şi au intrat în rândul celor 10 mari acţionare 4 ţări cu o piaţă
dinamică emergentă şi în dezvoltare: Brazilia, China, India şi Rusia.
Cotele cele mai mari le au ţările dezvoltate (3/4 din totalul cotelor de participare,
respectiv din voturi). Cel mai mare membru al Fondului sunt Statele Unite ale
Americii, cu o cotă de 82,99 miliarde DST (aproximativ 116 miliarde USD),
respectiv 20% din resursele totale ale FMI), iar cel mai mic membru este Tuvalu,
cu o cotă de 2,5 milioane DST (aproximativ 3,5 milioane USD)7.

Sarcina de lucru 13
Din organigrama FMI, sintetizati care sunt organele de conducere si
principalele lor atributii. Precizati ce reprezinta Grupul celor 20 si
care sunt directiile de actiune ale acestuia. (www.imf.org)

Fondul deţine 90,5 milioane de uncii de aur la depozitarii oficiali, aceasta

reprezentând 3,2 miliarde DST (aproximativ 4,5 miliarde de dolari), însă la preţul
pieţei valoarea lor este de 80,1 miliarde DST (aproximativ 112,7 miliarde USD)8.

6
http://www.imf.org/external/np/exr/facts/quotas.htm
7
http://www.imf.org/external/np/exr/facts/quotas.htm
8
http://www.imf.org/external/np/exr/facts/gold.htm

26
 FMI a ajuns să acumuleze aceste rezerve în aur, în baza statutului său, prin
intermediul a patru tipuri de tranzacţii: cele 25 de procente care trebuiau subscrise
iniţial sub forma cotelor de participare, plăţi efectuate de ţările membre în baza
datoriilor existente în aur (dobânzi la împrumuturi), achiziţionarea monedei alte
ţări prin vânzarea aurului către FMI şi, în final, utilizarea aurului pentru
rambursările de credite extinse anterior.
În prezent, prin statut se prevede limitarea operaţiilor şi tranzacţiilor efectuate în
aur, acestea referindu-se doar la vânzarea lui şi la acoperirea datoriilor de către
ţările membre faţă de Fond. O dată propuse, aceste operaţii au loc atâta timp cât
sunt întrunite 85% din puterea totală de vot în cadrul Consiliului Guvernatorilor.
FMI nu se poate angaja în alte operaţii, cum ar fi împrumuturi, operaţiuni swap în
aur, cumpărări de aur.
Una dintre funcţiile importante ale FMI este de asistenţă financiară. Acordurile de
la Bretton Woods au prevăzut că, dacă FMI, în scopul promovării politicii sale de
credite, doreşte să îşi reconstituie disponibilităţile în moneda unei ţări membre, el
poate încheia un acord cu această ţară membră pentru a-i împrumuta moneda de
care are nevoie. Această dispoziţie a dat naştere la Acordul General de Împrumut
(AGE). FMI are posibilitatea să cumpere o anumită cantitate din moneda statului
membru, în schimbul aurului pe care îl deţine, iar începând din 1970, în schimbul
DST-urilor, fără ca ţările membre să poată refuza.
Scopul declarat al mecanismului împrumuturilor acordate de FMI este de a
permite ţărilor membre să îşi remedieze dezechilibrele temporare ale balanţelor de
plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau
dezvoltarea schimburilor internaţionale. Acordând împrumuturi statelor membre,
FMI le oferă, de fapt, timpul necesar pentru ca acestea să adopte măsurile de
reechilibrare a balanţelor de plăţi care se impun şi pentru ca măsurile respective să
aibă efectele scontate.
O dată cu completarea resurselor financiare prin crearea de D.S.T., F.M.I. a
instituit un sistem propriu de creditare, prin tehnica "tragerilor" care presupune
acordarea de împrumuturi ţărilor membre, raportat la cota de participare la D.S.T.
însă, în anumite condiţii, superioare acesteia. Creditele se acordă în valută liber
convertibilă, în schimbul sumei echivalente în moneda naţională iar restituirea
creditului implică operaţiunea inversă, de "răscumpărare". Astfel, în terminologia
FMI, împrumuturile într-o monedă convertibilă se numesc trageri sau cumpărări,
iar rambursările se numesc răscumpărări.
Condiţionarea volumului creditelor de cota parte dar şi de realizarea unor cerinţe
economice, financiare, sociale, constituie restricţii justificate în procesul de
finanţare. Acordarea de credite se efectuează în "tranşe" care se derulează pe
măsură ce ţările debitoare îndeplinesc o serie de condiţii legate de programele lor
economice şi financiare. Astfel, se recomandă sau în unele cazuri se impune,
recurgerea la disciplina stabilizării cursurilor monedelor naţionale, reducerea
deficitelor bugetare, presiuni asupra salariilor, eficientizarea economiilor
naţionale, incluzând şi privatizarea s.a.

27
 Majoritatea împrumuturilor acordate de FMI presupun plăţi acordate succesiv.
Aceasta permite Fondului să verifice dacă o ţară continuă să respecte
angajamentele luate înaintea plăţii ratelor. Implementarea programelor se bazează
pe o serie de coordonate9, cum ar fi:

 acţiunile prioritare, care sunt măsuri pe care o ţară acceptă să le pună în aplicare
înaintea aprobării împrumutului de către Consiliul Executiv. Aceste acţiuni pot include,
spre exemplu, ajustări ale cursului valutar către un nivel acceptabil, eliminarea
controlului preţurilor, aprobarea bugetului în concordanţă cu programul-cadru fiscal.
 criteriile de performanţă, care reprezintă condiţii specifice ce trebuie îndeplinite
de ţările membre pentru ca suma stabilită drept credit să fie primită. Întâlnim două tipuri
de astfel de condiţii: cantitative şi structurale.
 criteriile cantitative se referă în mod obişnuit la variabile de politică
macroeconomică ca rezervele internaţionale, agregatele monetare şi de credit, balanţa
fiscală, sau datoria externă. Spre exemplu, un program poate include un nivel minim
al rezervelor internaţionale, un nivel maxim al activului net al băncii centrale, sau un
nivel maxim al împrumuturilor guvernamentale.
 îndeplinirea criteriilor de natură structurală este foarte importantă pentru
succesul unui program economic. Acestea diferă în funcţie de programul în cauză şi
pot include, spre exemplu, măsuri specifice în vederea îmbunătăţirii operaţiilor din
sectorul financiar, a sistemelor de securitate socială sau a restructurării sectoarelor
cheie cum ar fi cel al energiei.
Criteriile cantitative pot fi completate de indicatori ţintă. Aceştia sunt stabiliţi de cele
mai multe ori pentru ultimele luni ale programului, iar apoi transformaţi în criterii de
performanţă, cu unele modificări, pe măsură ce tendinţa de evoluţie a economiei
manifestă o anumită stabilitate.
 testări de natură structurală, folosite în cazul măsurilor care nu pot fi
monitorizate suficient de obiectiv pentru a intra in categoria criteriilor de performanţă,
sau în cazul paşilor mărunţi făcuţi în procesul de reformă, care nu ar putea justifica o
eventuală întrerupere a finanţării Fondului.
 un alt instrument de monitorizare a desfăşurării programului este sumarul
programului, care serveşte Consiliului Executiv în aprecierea progreselor programului
de-a lungul timpului. În baza acestuia pot fi aduse modificări programului iar unele ţări
pot solicita o revizuire a criteriilor de performanţă.
Rolul condiţionalităţii a crescut în mod semnificativ, în special în ceea ce priveşte
implicarea FMI în cazul ţărilor slab dezvoltate şi a celor aflate în tranziţie, unde
problemele structurale care influenţează stabilitatea economică sunt tot mai
severe.
România a devenit membră a FMI în anul 1972. Aderarea României la FMI s-a
înscris pe linia colaborării şi cooperării cu toate statele lumii, de participare la
activitatea organizaţiilor internaţionale ale căror obiective tind tocmai spre crearea
unui cadru propice unei asemenea colaborări şi cooperări.

9
http://www.imf.org/external/np/exr/facts/conditio.htm

28
 Calitatea de membru prezintă o serie de avantaje şi drepturi ce decurg din
extinderea cooperării monetare şi financiare cu statele membre: obţinerea de
credite normale, în regim de facilităţi, în DST şi valute convertibile; obţinerea de
DST în cazul în care FMI efectuează noi alocaţii; participarea la adoptarea
deciziilor în cadrul FMI, inclusiv acelea care privesc funcţionarea sistemului
monetar internaţional.
Începând cu 1972, România a apelat la resursele FMI în baza unor acorduri stand-
by, pentru a avea o mai bună fundamentare a programelor economice ale
Guvernului. România a beneficiat totodată de asistenţă tehnică din partea
Fondului Monetar Internaţional în mai multe domenii, în peste 40 de misiuni de
asistenţă tehnică, printre care: reforma fiscală şi vamală, modernizarea sistemului
bancar, politica monetară şi organizarea băncii centrale, supravegherea bancară şi
cursuri de instruire şi îmbunătăţire a colectării şi raportării datelor statistice.
Ca ţară membră, România şi-a asumat anumite obligaţii statutare, şi anume:
subscrierea şi vărsarea cotei-părţi de capital; convenirea cu Fondul a unui curs
reprezentativ al leului faţă de dolarul SUA, utilizabil în relaţiile cu Fondul;
comunicarea de informaţii şi date cu caracter economic şi financiar; comunicarea
reglementărilor valutare interne şi a modificărilor aduse acestora; cooperarea cu
Fondul în vederea facilitării sarcinii de supraveghere a sistemului monetar
internaţional atribuită acestuia.

Sarcina de lucru 14
Studiaţi site-ul F.M.I. şi identificati acordurile stand-by încheiate între
România şi FMI dupa anii 1990 (www.imf.org)

Rezumat
Sistemul monetar defineşte un complex de instituţii, mecanisme, instrumente
şi tehnici care permit reglementarea circulaţiei monetare, într-o ţară sau pe o
zonă mai extinsă, prin intermediul unui ansamblu de legi, norme şi
reglementări.
Sistemul monetar internaţional se bazează pe reguli care provin în mod direct
din practicile comerciale impuse de către state. Decizia de creare a

29
 "drepturilor speciale de tragere" (D.S.T.) a avut ca scop asigurarea
necesarului de lichiditate internaţională cerut de economia mondială. D.S.T.
reprezintă o monedă de cont emisă de F.M.I.
Sistemul monetar european este o încercare de stabilitate la nivel european. El
implică un sistem de cursuri organizate, de mecanisme stabilizatoare, fiind
constituit între state care se bazează pe legături juridice şi economice strânse
Crearea S.E.B.C. şi a B.C.E. reprezintă o importantă construcţie instituţională
a U.E.M., în vederea instaurării Uniunii Monetare, introducerii monedei
comune şi realizării politicii monetare unice.
Trecerea la moneda unică reprezintă un proces controlat în detaliu şi cu un
calendar precis. Condiţiile economice şi politice de aderare a ţărilor candidate
în zona euro privesc, într-o primă etapă, democraţie, respectarea drepturilor
omului, la care se adaugă o economie de piaţă funcţională şi concurenţială.

Teste de autoevaluare
1. Sistemul monetar creat în baza acordurilor de la Bretton Woods s-a bazat pe
respectarea anumitor principii, printre care se regăsesc:
a. flotarea cursurilor valutare; convertibilitatea îngrădită a dolarului, eliminarea
aurului din plăţile internaţionale;
b. universalitatea, fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare, convertibilitatea
reciprocă a monedelor prin intermediul dolarului;
c. circulaţia liberă a banilor; stabilitate monetară; creştere economică;
d. lichiditate internaţională; asigurarea comparabilităţii schimburilor economice
externe; dolarul ca etalon pentru operaţiunile comerciale şi financiare..

2. Drepturile speciale de tragere au fost create de FMI cu scopul:

a. stabilirii unui etalon monetar internaţional;
b. asigurării necesarului de lichiditate internaţională cerut de economia
mondială;
c. reinstituirii mecanismelor monetare stabilizatoare specifice aurului.

30
 3. Criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht prevăd limite pentru:
a. rata inflaţiei, rata dobânzii, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria
publică;
b. rata şomajului, cursul de schimb, PIB, balanţa de plăţi, creditul public;
c. cheltuieli publice, asistenţă socială, politica vamală, rezerva valutară,
politica externă;
d. sistem fiscal, inflaţie, curs valutar, deficit bugetar, legislaţie;
e. circulaţia capitalurilor, a persoanelor şi mărfurilor.

4. Să se determine soluţiile favorabile unui exportator japonez de mărfuri în

Marea Britanie, în valoare de 50.000 lire sterline, în fiecare din cele două
momente (a, b), ştiind următoarele:
1£ = 7,32 g aur fin
1 Y = 3,66 g. aur fin
Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur pe traseul Tokio-Londra reprezintă 3
% din valoarea transportului.
Cursul valutar pe piaţă este de:
a. 1,90
b. 2,10

5. Să se determine soluţiile favorabile unui importator elveţian de mărfuri engleze

în valoare de 40.000 lire sterline, în fiecare din cele două momente (a, b), ştiind
următoarele:
1£ = 7,32 g aur fin
1 F elveţian = 1,40 g. aur fin
Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur reprezintă 2 % din valoarea
transportului.
Cursul valutar pe piaţă este de:
a. 5,20
b. 5,40

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b; 2. a,b; 3. a; 4. a) 38.800; b) 42.000; 5. a) 52.000; b) 53.244

31
 Lucrare de verificare

Rezolvați următoarele cerințe:

1. Realizarea unui proiect privind analiza masei monetare și a

contrapartidelor ei in Romănia, în perioada 2010 - 2016

2. Aplicații privind sistemul monetar - mecanisme de optimizare a

plăților
2.1. Să se determine soluţiile favorabile unui importator francez de mărfuri
engleze în valoare de 20.000 lire sterline, în fiecare din cele două momente (a,
b), ştiind următoarele:

1£ = 7,80 g aur fin

1 FF = 5.20 g. aur fin

Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur pe traseul Londra – Paris

reprezintă 2 % din valoarea transportului.

Cursul valutar pe piaţa franceză este de

a. 1,30

b. 1,60

Alegeți varianta corectă dintre următoarele:

A. moment a. transfer aur: 156.000; moment b. transfer valută: 32.000 FF

B. moment a. transfer valută: 20.400 FF; moment b. transfer aur: 29.000 FF
C. moment a. transfer valută: 26.000 FF; moment b. transfer aur: 30.600 FF
D. moment a. transfer aur: 104.000; moment b. transfer valută: 26.000 FF
E. moment a. transfer aur: 29.400; moment b. transfer valută: 26.000 FF
F. moment a. transfer aur: 30.600 FF; moment b. transfer valută: 26.000 FF

2.2. Să se determine soluţiile favorabile unui exportator român de mărfuri în

Franţa, în valoare de 10.000 FF, în fiecare din cele două momente (a, b),
ştiind următoarele:

1 leu = 0,50 g aur fin

1 FF = 5,50 g. aur fin

32
 Cheltuielile de transport, asigurare, pază aur reprezintă 5 % din valoarea
transportului.

Cursul valutar pe piaţă este de:

a. 10,5

b. 10

Alegeți varianta corectă dintre următoarele:

A. moment a. transfer aur: 110.000; moment b. transfer valută: 105.000 lei
B. moment a. transfer valută: 105.000 lei; moment b. transfer aur: 104.500 lei
C. moment a. transfer valută: 100.000 lei; moment b. transfer aur: 115.500 lei
D. moment a. transfer aur: 104.000; moment b. transfer valută: 100.000 lei
E. moment a. transfer aur: 104.500 FF; moment b. transfer valută: 100.000 FF
F. moment a. transfer aur:105.500 lei; moment b. transfer valută: 105.000 lei

Bibliografie minimală
1. Basno C., Dardac N. s.a. (2003). Monedã, credit, bãnci, EDP, Bucureşti, p. 23-76, 77-125
2. Dragomir, G. (2010). Structuri și mecanisme financiar-monetare, Ed. Pro Universitaria,
București, p. 11-227
3. Turliuc V., Cocriș. V. (1998). Monedă și credit, Iași, Ed. Ankarom, p. 7-62, 155-177, 319-
380
4. Voinea, M. Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura
Sedcom Libris, Ediţia III, revizuită, Iaşi, 2004, p. 218-219
5. *** Monitorul Oficial, 2002-2017
6. *** www.imf.org

33