Cristea Bogdan Marian

Cls X C
MODELE ATOMICE

Fizica atomică este o ramură a fizicii ce se ocupă cu studiul atomilor ca un sistem

izolat de electroni şi un nucleu atomic. În principal se studiază aranjarea electronilor în
jurul nucleului. De asemenea, se studiază şi procesul prin care aranjarea electronilor se
modifică. Termenul de fizică atomică este cel mai des asociat cu fizica nucleară, deoarece în
general atomic şi nuclear sunt sinonime pentru majoritatea populaţiei. Specialiştii fizicieni
diferenţiazăfizica atomică şi fizica nucleară. În cazul fizicii nucleare se studiază strict numai
nucleul atomului.

Concepția modernă de atom și moleculă a fost creată de chimie și ulterior preluată de

fizică. Implementarea teoriei atomiste în fizică s-a produs în trei etape.

A. Prima etapă în evoluția teoriei atomiste despre atom s-a produs în anul 1808, când
chimistul englez John Dalton a făcut următoarele remarci:

a) Elementele chimice sunt realizate din particule extrem de mici, numite atomi.

b) Atomii unui element chimic sunt identici ca dimensiune, masă, și alte proprietăți.

c) Atomii nu pot fi divizați, creați, sau distruși.

d) Atomii diferitelor elemente se combină într-un raport simplu pentru a forma compuşi
chimici, care exprimă legea proporțiilor definite, așa cum este cunoscută în chimie.

e) În reacţii chimice, atomii se combină, se separă, sau se reordonează.

B. Etapa a doua a avut loc în anul 1811, când chimistul italian Amedeo Avogadro a
enunțat legea care-i poartă numele: Volume egale ale gazelor, la aceeași temperatură și
presiune, conțin același număr de particule (sau molecule), NA, cunoscut sub numele de
numărul lui Avogadro.

C. Etapa a treia și ultima s-a produs în anul 1866, când J.C. Maxwell și L. Boltzman,
independent unul de altul au pus bazele teoriei cinetico-moleculare a gazelor, teorie verificată
experimental de A. Einstein în anul 1905, explicând mișcarea Browniană. Trebuie să
remarcăm că Teoria cineticomoleculară a gazelor este prima formă a teoriei fizice despre
atom și că în tot acest timp nu s-a cunoscut nimic despre structura atomului

Modelul atomic al lui Thomson

La aproximativ o sută de ani de la conceperea modelului atomic al lui John Dalton,

fizicianul englez Joseph John Thomson (1856-1940) imaginează un nou tip de atom, bazat pe
constatările făcute în urma experimentelor cu tuburile catodice, schimbând odată pentru
totdeauna concepţia atomului indivizibil.
 Joseph John Thomson (1856-1940) a imaginat în 1904 - în urma experimentelor efectuate
cu tuburi catodice - primul model al unui atom care nu mai era atomos (gr. - indivizibil), ci o
sferă încărcată pozitiv, dar plină de mici "corpusculi" încărcaţi negativ. Sarcina pozitivă a
sferei era egală cu sarcina totală a corpusculilor din interior. Deşi modelul său a avut o viaţă
scurtă, acesta a reprezentat o detaşare definitivă de imaginea atomului indestructibil creată de
John Dalton cu mai bine de o sută de ani în urmă.

[Link] a fost un fizician englez extrem de prolific, fiind cel care a descoperit
electronii, dar şi existenţa izotopilor (atomi ai aceluiaşi element, cu acelaşi număr de protoni,
dar număr diferit de neutroni). În anul 1906 Thomson a primit premiul Nobel "in recognition
of the great merits of his theoretical and experimental investigations on the conduction of
electricity by gases" (pentru recunoaşterea meritelor deosebite ale investigaţiilor teoretice şi
experimentale asupra conductivităţii electricităţii în gaze).

Cum a ajuns [Link] la modelul său atomic?

Fizicianul a efectuat o serie de experimente cu tuburi catodice. La acea dată
(1897) razele catodiceerau un mister asupra căruia mulţi fizicieni se aplecaseră deja. În urma
acestor experimente [Link] a tras concluzia că radiaţia emisă de catod este formată din
"corpusculi", observând faptul că aceasta putea fi deviată de un câmp electric. Termenul de
"electron" va fi folosit pentru a desemna aceşti "corpusculi" mai târziu (din 1891), deşi
conceptul fusese introdus deja de fizicianul irlandez George Johnstone Stoney, care făcuse
referire la "unitatea fundamentală ce constituie electricitatea". Tot Stoney va fi acela care va
introduce şi termenul "electron".
Thomson a avansat ipoteza că aceşti corpusculi - sarcini negative purtate de particule
de materie - erau mai mici decât atomul şi că, în fapt, erau parte a acestuia. Pentru prima dată
ideea de atom compus din mai multe entităţi (contradicţie în termeni,
căci atomos înseamnă indivizibil, care nu poate fi spart) este dovedită experimental.
Atomul lui [Link] este format din corpusculi încărcaţi negativ ce stau într-un fel
de "supă" încărcată pozitiv. La data creării acestui model atomic, încă nu era dezvăluită
existenţa nucleului atomic, acesta fiind motivul pentru care imaginea de mai sus descrie o
distribuţie relativ uniformă a electronilor. Conform lui Thompson, electronii se puteau roti în
cerc în substanţa încărcată pozitiv din interiorul atomului.
Unul dintre studenţii profesorului [Link] la Universitatea din Cambridge a fost
Ernest Rutheford. Acesta din urmă este cel care după numai şapte ani de la conceperea
modelului atomic al lui Thomson a propus un alt model, modelul planetar, care seamănă cu
sistemul solar, având pe post de Soare o nouă descoperire excepţională privind structura
atomului: nucleul atomic.

Modelul atomic Ernest Rutherford

În 1911Ernest Rutherford, născut în Noua Zeelandă, dar care a lucrat în Marea

Britanie, a schiţat o nouă structura atomică, care a dat răspuns la fenomenele observate în
experimente. În conformitate cu aceasta, mijlocul atomului sau altfel spus nucleul, are sarcina
pozitivă şi este relativ greu. În jurul lui se rotesc electronii: particule foarte mici şi uşoare,
purtătoare de sarcină negativă. Rutherford nu a realizat însă că nucleul atomic se compune de
regula din mai multe tipuri de particule: unele cu sarcina pozitiva şi altele fără sarcină.
Existenta particulelor cu sarcina pozitivă – a protonilor – s-a dovedit în jurul anului 1920.
Particulele fără sarcină electrică au fost descoperite în 1932 de Sir James Chadwick, care le-a
denumit neutroni. Prin aceasta s-a completat modelul de atom prin care putem înţelege
comportamentul materiei.
Modelul atomic al lui Rutherford a fost denumit modelul planetar al atomului
datorita analogiei imaginii sale cu imaginea sistemului solar, cu trei caracteristici definitorii :

a. Aproape toata masa atomului este concentrata intr-un volum foarte mic care
constituie nucleul atomic. Nucleul atomului are un diametru de 10-14 - 10-15 m, mult mai mic decat
diametrul atomului (10-9 - 10-10 m).

b. Nucleul este incarcat pozitiv. El este inconjurat de un invelis de electroni, numarul acestora
fiind astfel incat atomul este neutru din punct de vedere electric.

c. Electronii se invart in jurul nucleului pe traiectorii circulare. Nucleul exercita asupra

electronilor forte de atractie electrostatica care joaca rol de forte centripete.

Prin modelul atomic imaginat de Rutherford a fost introdusa in fizica, pentru prima
oara, notiunea de nucleu atomic.

De la modelul atomic al lui Ernest Rutherford la atomul lui Bohr

Fizicianul danez Niels Bohr, folosindu-se de noile teorii referitoare la capacitatea atomului de
a emite radiaţii, pornind de la modelul atomic al lui Rutherford, a "redesenat" în 1913
structura atomică. Fizicienii secolului al XIX-lea au descoperit că atunci când un gaz este
expus unui câmp electric, gazul emite lumină, deci radiaţii electromagnetice. Dar această
emisie are loc numai la anumite frecvenţe, iar diferite elemente şi compuşi chimici emit
radiaţii de diferite lungimi de undă.
Aşadar, spectrul de emisie al atomilor şi al substanţelor diferă. Astfel, după cum uşor se
poate înţelege, atomii diferitelor elemente ori diferite substanţe pot fi determinate pe baza
lungimii de undă a radiaţiei emise, altfel spus pe baza liniilor spectrale. Chiar şi corpuri
îndepărtate, cum ar fi stelele, pot fi înţelese sub aspectul elementelor constituente,
determinând spectrul de emisie al acestora.
Având ca punct de plecare atomul lui Rutherford (Bohr şi Rutherford au lucrat
împreună pentru a înţelege radiaţia atomului), Bohr a dezvoltat o teorie prin care se putea
prezice lungimea de undă a radiaţiei atomului.
Teoria lui Bohr a fost deosebit de îndrăzneaţă, fundamentându-se pe câteva ipoteze ce au
revoluţionat modul de înţelegere a atomului, deşi erau privite cu suspiciune de fizicienii
vremii:
- atomii emit radiaţie numai la anumite frecvenţe (frecvenţe discrete);
- electronii pot orbita numai la anumite distanţe de nucleu, intrând în contradicţie cu
modelul atomic al lui Rutherford care lăsa libertate de mişcare absolută electronilor;
- radiaţia poate fi emisă numai când un electron face un "salt" dintr-o stare staţionară într-
alta (de pe o orbită superioară pe una inferioară). În 1914 fizicienii James Franck şi Gustav
Hertz au dovedit experimental că atomii absorb şi emit radiaţie numai atunci când electronii
realizează saltul dintre stările staţionare (orbite).
Pentru a susţine aceste ipoteze, Niels Bohr a postulat că la scară atomică anumite stări
staţionare(orbite) erau stabile , iar electronii aflaţi pe aceste niveluri stabile nu emit radiaţie
(Bohr nu a putut justifica de ce se întâmplă astfel).

Bibliografie:
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]