EXPERIMENTUL RUTHERFORD STRUCTURA

ATOMULUI
1. Fenomene care au condus la descoperirea electronului
Conceptul atomic al substanței a pătruns în teoria electricității
independent de teoria gazelor, dar cam în aceeași perioadă.
În anul 1834 M. Faraday a descoperit legea echivalentelor
electrolitice, care spune că o moleculă-gram de ioni monovalenți,
indiferent de natura lor, poartă o anumită sarcină electrică.
Dacă ionii sunt bivalenți sarcina electrică este dublă, și așa mai
departe.
Pornind de la această observație, fizicienii au ajuns la concluzia
că fiecărui ion i se poate atribui un anumit număr de sarcini
elementare.
Este de remarcat faptul că pornind de la legile electrolizei s-a
putut stabili, în mod indirect, valoarea sarcinii electrice elementare: e
= 1,6∙10−19 C.
Considerarea electronului drept particulă elementară purtătoare
de sarcină electrică negativă a fost susținută către fizicianul irlandez
George Johnstone Stoney în 1874, care a și inventat termenul de
electron, în anul 1894. Etimologic vorbind, termenul de electron
provine din limba greacă ήλεκτρον (electron) = chihlimbar.
Tot în această perioadă s-a declanșat și bătălia pentru
„deconspirarea” atomului.
În anul 1876 E. Goldstein, studiind trecerea curentului electric
prin gazele rarefiate, în așa numitele tuburi Crookes, a observat o
radiație care pleacă de pe suprafața catodului, pe care a numit-o rază,
sau radiație catodică.
Inițial natura acestei radiații a fost vehement contestată, totuși
proprietățile ei erau evidente: a) Provoacă fluorescența unor substanțe;
b) Se propagă în linie dreaptă; c) Sunt emise după o direcție
perpendiculară pe suprafața catodului; d) Au energie cinetică; e)
Impresionează placa fotografică; f) Generează raze X; g) Sunt deviate
în câmpuri electrice și magnetice.
În anul 1897, J.J. Thomson studiind razele descoperite de
Goldstein a stabilit că acestea sunt alcătuite din fluxuri de particule
universale, independente de natura gazului, sau de materialul din care
este confecționat catodul, cu sarcină electrică negativă, pe care le-a
identificat ca fiind chiar electronii. Din experimentele legate de
descărcările electrice în gaze, care au continuat, s-a mai constatat că:
- electronul este un constituent universal al substanţei;
- electronul este partea cea mai mobilă din atom;
- atomul de hidrogen poate pierde un singur electron;
- electronii sunt identici între ei, indiferent de substanţa din care
provin.
Acceptarea electronilor (cu sacină electrică negativă) drept
constituienţi ai atomilor (neutri din punct de vedere electric) a ridicat o
nouă problemă: în atom (undeva) trebuiau să existe sarcini electrice
pozitive, care neutralizau sarcinile electronilor.
În 1889 Thomson a propus o primă structură atomică, care avea
în vedere prezenţa celor două tipuri de sarcini.
El a imaginat atomul ca pe o mică sferă rotundă, solidă, încărcată
cu sarcină electrică pozitivă, în care erau implantaţi (asemenea
stafidelor dintr-un chec) un număr suficient de electroni - în aşa fel
încât sarcina totală să fie zero (modelul "pudding cu stafide").
În 1903 Philipp von Lenard, observând că electronii din razele
catodice trec prin foiţe subţiri de metal practic nedeviaţi, subliniază
natura lacunară a atomilor.
El propune un model de atom mai mult gol, având în compoziţie,
din loc în loc, perechi de sarcini pozitive şi negative.
În 1904 fizicianul japonez Hantaro Nagaoka propune un model
atomic de tip planetă Saturn: cu un centru pozitiv şi nişte inele care îl
înconjoară, alcătuite dintr-o mulţime de sarcini electrice negative.
Deşi n-a fost acceptată de către confraţi (inclusiv datorită
absenţei unor dovezi experimentale), o astfel de structură atomică este
extrem de apropiată de ceea ce ne imaginăm chiar şi astăzi despre
interiorul atomului.
În 1906, studiind proprietăţile particulelor alfa (α) emise de către
substanţe radioactive, Rutherford a descoperit că acestea sunt foarte
masive, drept pentru care le-a considerat adecvate pe post de "obuze"
în studierea structurii atomilor.
 2. Modele atomice
2.a. Modelul atomic Dalton – modelul sferic (1803)
Cel mai simplu model atomic este cel al sferei rigide.

Conform acestui model, atomii au: formă sferică solidă

(indistructibilă), sunt complet elastici (la o ciocnire cu alţi atomi
energia lor cinetică nu se transformă în alte forme de energie), pentru
aceeaşi substanţă sunt omogeni şi identici (au aceeaşi mărime/masă) și
nu sunt încărcaţi electric.
Atomii au fost deci imaginaţi ca mici particule sferice în care
masa este distribuită omogen.
Modelul este suficient pentru a explica structura şi
unele proprietăţi simple ale substanţei, fenomene simple: difuzia,
schimbarea stării de agregare.
Acest model explică: unele proprietăți chimice cum ar fi
combinarea atomilor pentru formarea de molecule; confirmă legile
fundamentale ale chimiei: conservarea masei în reacțiile chimice și
legea proporțiilor definite.
Acest model nu poate explica: existența nucleului atomic;
existența ionilor și izotopilor; nu presupune existența particulelor
subatomice, a electronilor, protonilor și neutronilor.
În anul 1803, fizicianul și chimistul englez John Dalton a
elaborat o teorie atomică proprie care explică Legea proporțiilor
multiple, afirmând că din moment ce substanțele se combină numai în
proporții integrale, atomii trebuie să existe la baza materiei.
În secolul al XIX-lea, John Dalton a vrut să cunoască de ce se
sparg as torpidele în constituenți proporționali.
În lucrarea Noul sistem al filozofiei chimice (1808), a introdus
două postulate: a) atomii aceluiași element chimic sunt identici, dar
diferiți între elemente; b) atomii diferitelor elemente se pot combina
între ei, formând substanțe complexe.
Așadar, fiecare element chimic a fost reprezentat printr-un tip de
atom și invers.
2.b. Modelul atomic Thomson (modelul atomic static)
 Problema indivizibilității atomului, ca particulă constituentă a
substanței, rămâne valabilă doar în chimie, în cazul reacțiilor chimice,
sau în teoria cineticomoleculară a gazelor, în cazul proceselor de
ciocnire dintre atomi.
În fizică, problema indivizibilității atomului a fost desființată
abia acum, în urma observațiilor lui Thomson.
Ca urmare a acestor observații, ideea care se desprinde în mod
logic este că atomul este alcătuit dintr-un amestec de sarcini electrice
pozitive și negative, în cantități egale.
Neutralitatea atomului din punct de vedere electric rămâne
incontestabilă.
De aceea, în exterior atomul este neutru din punct de vedere
electric.
Când se separă un electron, restul atomului ramâne pozitiv.
Cu ajutorul acestui model atomic, se explică de ce la conducţia
electrică în metale participă electronii şi nu atomii reziduali.
Modelul atomic Thomson este un model clasic care presupune
că atomul e alcătuit din electroni aranjaţi în interiorul unei sfere cu
raza de ordinul 10−10 m, încărcate uniform cu o sarcină pozitivă.
Modelul a fost privit cu suspiciune și numit, în glumă, „modelul
budincă cu stafide”, datorită asemănării dintre dispunerea particulelor
negative în norul de sarcină pozitivă și a stafidelor în aluat.
A fost propus de către J.J. Thomson în anul 1906, înainte de
descoperirea nucleului atomic.
Pentru a-și primi acreditarea, acest model trebuia să fie verificat
experimental.
El presupunea că electronii oscilează în jurul unei poziţii de
echilibru atunci când li se comunică energie, atomul emiţând radiaţii
de diverse frecvenţe.

Deficienţe/dezavantaje ale modelului Thomson

Una dintre deficienţele modelului consta în faptul că frecvenţa
radiaţiei emise putea avea orice valoare, lucru infirmat de seriile
spectrale descoperite experimental.
Nu există detalii despre nucleul atomic.
Nu există detalii despre orbitele atomice.
Nu există explicații despre protoni sau neutroni.
Afirmă că atomul are o distribuție uniformă a masei, ceea ce este
greșit.
În 1909, experimentele lui Geiger şi Marsden pun în evidenţă
împrăştierea particulelor la trecerea printr-o foiţă metalică, fenomen ce
nu putea fi explicat pe baza modelului Thomson.
Ernest Rutherford a intuit că sarcina pozitivă este concentrată
într-un volum mic în interiorul atomului.
El a elaborat un model planetar care considera că atomul este
format dintr-un nucleu pozitiv de rază 10−14 ÷ 10−15 m în jurul căruia se
rotesc electronii, pe orbite circulare. 2.c.
Modelul atomic Rutherford (modelul atomic nuclear/ modelul
dinamic sau planetar) A
apărut în 1911 și a fost dedus de Rutherford (1871-1937) după
experiențele lui: Hertz, Lenard, Geiger.
Noul model atomic are următoarele proprietăți:
a. atomii au în mijloc un nucleu foarte mic ce conţine cea mai
mare parte a masei atomului;
b. nucleul este format din protoni, care sunt încărcaţi pozitiv şi
neutroni, neutri din punct de vedere electric;
c. volumul nucleului este neglijabil în comparație cu volumul
atomului, prin urmare, cea mai mare parte a spațiului din atom este
goală (spaţiul dintre nucleu şi electroni este vid) (lacunaritatea);
d. nucleul este înconjurat de un înveliș de electroni, care sunt
încărcați negativ şi sunt situați în afara nucleului pe orbite la o distanță
considerabilă.
Electronii au o mișcare circulară în jurul nucleului şi sunt
menținuți de nucleu prin forțe electrostatice de atracţie, care îi
împiedică să cadă pe nucleu;
 e. numărul protonilor este egal cu cel al electronilor, rezultând
un atom neutru din punct de vedere electric.
Valorile sarcinilor electrice şi maselor constituenţilor atomilor
au fost stabilite experimental, după cum urmează:
Valorile sarcinilor electrice şi maselor constituenţilor atomilor
au fost stabilite experimental, după cum urmează:
- protonul (q p = + e = 1,6∙ 10−19 C, m p = 1,673∙ 10−27 Kg); -
neutronul (q n = 0 C, mn = 1,675∙ 10−27 Kg)(descoperit de James
Chadwick în anul 1932); -
electronul (q e = e = −¿ 1,6∙ 10 C, me = 9,1∙ 10 Kg). Concluzie
−19 −31

Este primul
model planetar al atomului. Conform acestui
model, atomul este format din nucleu (noţiune introdusă pentru prima
dată), în care este concentrată sarcina pozitivă, şi electroni care se
rotesc în jurul nucleului pe orbite circulare, asemenea planetelor în
Sistemul Solar. Elaborarea modelului. Experimentul
Rutherford Ernest Rutherford (1871-1937) a fost un chimist născut
în Noua Zeelandă care a lucrat cu [Link] la Universitatea din Cambridge, fiind elevul
acestuia. A efectuat împreună cu Thomson experimente asupra
ionilor de gaze tratate cu raze X. În 1898 Rutherford a dovedit existenţa razelor alfa şi beta la
atomii de uraniu. Ernest Rutherford a primit Premiul Nobel pentru chimie
în 1908, pentru "investigaţiile sale în domeniul dezintegrării elementelor şi în chimia
substanţelor radioactive". Pentru contribuţiile sale referitoare la structura atomului, în
special pentru descoperirea nucleului atomului, acesta este considerat părintele fizicii
nucleare. Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de
către Hans Geiger şi Ernest Marsden în anul 1909.
Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest Rutherford, împrăştierea
particulelor α/(atomi de He) (au două sarcini pozitive +2e) - emise prin descompunerea
radioactivă a atomilor de radiu - la trecerea printr-o foiţă subţire din aur.
Recepţia particulelor alfa s-a făcut prin intermediul unei plăcuţe
detectoare din sulfat de zinc. Bazându-se pe cunoştinţele vremii privind structura atomului
(conform modelului atomic elaborat de Thomson), Geiger şi Marsden se aşteptau ca cea mai
mare parte a particulelor alfa să călătorească drept prin foiţa de aur, în timp ce numai o foarte
mică parte va fi deviată sub un unghi foarte mic.
Aceste aşteptări erau fundamentate prin presupunerea că sarcinile pozitive şi
negative ce formau atomul erau distribuite uniform în interiorul acestuia şi că asupra
particulelor alfa se va exercita o forţă electrică foarte slabă.
Ce au descoperit cei doi cercetători, Hass Geiger şi Ernest
Marsden, a fost surprinzător: cele mai multe particule alfa treceau de foiţa de aur fără a suferi
devieri, indicând că atomul este, în cea mai mare parte, spaţiu gol.
O mică parte din particulele alfa au fost deviate sub diverse unghiuri,
arătând astfel că sarcina pozitivă a atomului trebuie să fie concentrată într-o zonă foarte
restrânsă a atomului. În sfârşit, o foarte mică parte a particulelor alfa au fost reflectate în
direcţia din care veneau.
Particulele alfa au o masă de aproximativ 8000 de ori mai mare decât masa
unui electron.
Prin urmare, pentru a devia sub unghiuri mari particulele alfa erau necesare forţe
foarte mari; electronul nu putea fi bănuit ca fiind cauza acestor devieri.
Avansând ideea unui nucleu atomic, foarte mic în comparaţie cu dimensiunea
atomului, dar care reprezenta cea mai mare parte a masei atomului, Rutherford a putut explica
de ce numai unele particule alfa întâlneau în drumul lor nuclee care să le devieze.
S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90° sau
chiar cu 180°.
Acest fapt a fost explicat prin existenţa unei neuniformităţi a distribuţiei de sarcină
electrică în interiorul atomului.
Pe baza observaţiilor efectuate, Rutherford a propus un nou model în care sarcina
pozitivă era concentrată în centrul atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia (conform
căruia atomul este o sferă de rază aproximativ r = 10−10 m, în care sarcina pozitivă era
concentrată într-o zonă restrânsă, în centrul atomului, numită nucleu, de rază aproximativ r =
−15
10 m).
Rutherford se referea, în lucrarea sa din 1911, la o concentrare a sarcinii electrice
pozitive: "Se consideră trecerea unei particule de mare viteză printr-un atom având o sarcină
pozitivă centrală Ne, compensată de sarcina a N electroni".
El a estimat, din considerente energetice, că, pentru atomul de aur, aceasta ar avea o
rază de cel mult 3.4x10−14 m (valoarea actuală este egală cu aproximativ o cincime din
aceasta).
Mărimea razei atomului de aur era estimată la 10−10 m, de aproape 3000 de ori mai
mare decât cea a nucleului.
Rutherford a presupus că mărimea sarcinii pozitive ar fi proporţională cu masa
atomică exprimată în unităţi atomice, având jumătate din valoarea acesteia.
A obţinut pentru aur o masă atomică de 196 (faţă de 197, valoarea actuală).
El nu a făcut corelaţia cu numărul atomic Z, estimând valoarea sarcinii la 98 e, faţă de
79, unde e reprezintă sarcina electronului.
Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o structură orbitelor
electronilor.
Totuşi, în lucrare este menţionat modelul saturnian al lui Hantaro Nagaoka, în care
electronii sunt aranjaţi pe inele.
 Rutherford a calculat traiectorii hiperbolice pentru cazul unei
particule în câmpul unui nucleu atomic.
El a obţinut o ecuaţie care descrie împrăştierea unui fascicul
paralel de raze α la trecerea printr-o foiţă metalică de aur. Cu
ajutorul acestei ecuaţii s-a demonstrat ca numărul de ordine care îi
revine unui element chimic în sistemul periodic este egal cu numărul
de sarcină Z al nucleului său. Distanţa
minimă, rmin, la care se poate apropia particula α de nucleu în
procesul de frânare corespunde anulării energiei sale cinetice pe
seama lucrului mecanic al forţelor de respingere electrostatică dintre
ea și nucleu. Întreaga energie a
sistemului particulă α – nucleu este aici de natură potenţială.
Conform teoremei de
2
m v
variaţie a energiei cinetice: Δ Ec =0 −¿ α 0
2
= Lfr â nare = Δ Eelp =
2
Ze ∙ 2 e Ze
−¿
4 π ε 0 r min
→ r min = 2
π ε 0 mα v 0
Cea mai mare valoare pentru r min
corespunde razei sferei de influenţă a nucleului pentru care nu mai are
loc o deviaţie unghiulară a traiectoriei particului α.

Deficiențele modelului planetar

Modelul planetar nu poate explica:
1. Marea stabilitate a atomilor
Condiția de staționaritate nu este suficientă pentru a explica acest
fapt.
Mișcarea electronului pe traiectorie închisă în jurul nucleului
este o mișcare accelerată.
Conform legilor electrodinamicii clasice, electronul, ca orice
particulă încărcată cu sarcină electrică, ar trebui să emită continuu
unde electromagnetice cu aceeaşi frecvenţă cu care el se roteşte.
Întrucât în urma emisiei de unde electromagnetice energia
cinetică a electronului scade, raza de mişcare pe orbită se micşorează
continuu până când electronul ar sfârși prin a „cădea” pe nucleu
(în 10−8 s), iar atomul s-ar distruge (fapt neobservat experimental).
După modelul lui Rutherford, atomii nu ar putea exista mai mult
de o sutime de milionime de secundă.
Se ştie însă că existenţa lor este nelimitată în timp.
2. De ce atomul nu poate emite energie, sub formă de radiație
electromagnetică, atunci când se află în starea fundamentală, starea de
minimă energie.
3. De ce atomul poate emite energie doar când se află în stare
excitată.
În condiţia în care frecvenţa de mişcare a electronului variază
continuu, frecvența radiației electromagnetice emise ar trebui să ia
orice valoare (valori continue), fapt infirmat de experimentele în
domeniul spectroscopiei și de existența seriilor spectrale.
Spectrele de emisie ale atomilor ar trebui să fie continue, dar
ele sunt discrete.
Importanţă
Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului
şi a existenţei unor particule componente, precum şi posibilitatea
separării acestora.
Datele experimentale privind structura complexă a atomului au
fost cele legate de: descoperirea electronului, descoperirea nucleului, a
nivelelor energetice.
Existenţa şi mişcarea electronilor în atomi s-a explicat prin mai
multe teorii, dar multe sunt depăşite sau sunt de domeniul istoric.
Teoria care a reuşit să explice în cea mai mare parte comportarea
electronului în atom şi toate proprietăţile substanţelor se bazează pe
calculul mecano-cuantic asupra învelişului de electroni.
Reprezentând punctul de plecare al modelului Bohr (modelul
atomic cuantic), a dus la separarea a două domenii: fizica nucleară, ce
studiază nucleul, şi fizica atomului, ce studiază structura electronică a
atomului.
În ciuda deficienţelor, caracterul descriptiv al modelului a permis
utilizarea ca simbol al atomului şi energiei atomice.
Concluzie
Modelul Thomson al atomului și modelul atomului Rutherford
sunt două modele propuse de J. J. Thomson și Ernest Rutherford,
respectiv pentru a explica structura unui atom.
Principala diferență dintre modelul atomului Thomson și
Rutherford este că modelul Thomson nu oferă detalii despre nucleul
atomic, în timp ce modelul Rutherford explică despre nucleu.
2.d. Modelul atomic Bohr (model atomic cuantic)
În decursul a 100 de ani, de la modelul lui John Dalton la cel al
lui Ernest Rutherford, ideea structurii atomului a evoluat semnificativ
de la înţelegerea modului cum atomii interacţionează unul cu altul
până la descifrarea mecanismelor intra-atomice.
Modelul lui Rutherford, ce, credem, deşi depăşit, încă persistă în
imaginaţia multor "nespecialişti", simulează sistemul solar, cu
diferenţa semnificativă că dacă sistemul solar se susţine pe forţa de
gravitaţie, atomul are ca forţă aglutinantă forţa electromagnetică.
Ulterior, lucrând cu Niels Bohr, Rutherford a avansat ipoteza
existenţei neutronilor pentru a compensa efectul de respingere al
sarcinilor pozitive ale neutronilor. Niels Bohr este cel care va
îmbunătăţi modelul atomic al lui Rutherford peste numai câţiva ani.
În anul 1913 apare modelul atomic al lui Bohr. Acest model
preia modelul planetar al lui Rutherford și îi aplică teoria cuantelor.
2.e. Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
În anul 1915, fizicianul german Arnold Sommerfeld a dezvoltat
modelul atomic al lui Bohr, elaborând modelul Bohr-Sommerfeld.
El a presupus că orbitele staționare din jurul nucleului nu sunt
numai circulare, ci pot fi și eliptice.
În modelul său, unei orbite circulare cu număr cuantic principal
n îi corespund (n – 1) orbite staționare eliptice.
În consecință, fiecare orbită circulară a lui Bohr se descompune
în (n – 1) elipse cu excentrități diferite, rezultând o familie de orbite
pentru fiecare număr cuantic principal n > 1.
Deficiențe ale modelului
Deși perfecționat față de modelul lui Bohr, modelul lui
Sommerfeld își limitează aplicabilitatea la hidrogen și ionii
hidrogenoizi, nepermițând interpretarea spectrelor atomilor cu mai
mulți electroni, sau comportarea lor magnetică.
Modelul propus nu este nici consecvent clasic, nici consecvent
cuantic (stările de energie staționare sunt calculate cu relații clasice,
numerele cuantice și condițiile de cuantificare sunt introduse arbitrar).
2.f. Modelul ondulatoriu staționar al atomului (modelul
atomic mecanic cuantic-ondulatoriu)
În anul 1926, Schrödinger elaborează prima lucrare de mecanică
ondulatorie, în care apare Ecuația lui Schrödinger, prin care arată:
caracterul ondulatoriu al mișcării electronului în atom, descris de o
funcție de undă, arată în termenii mecanicii cuantice că energia totală
a unei particule (electronul) cu o anumită masă, care se mișcă în
spațiu, este suma dintre energia cinetică și energia potențială; ecuația
are soluții numai pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă
energiile electronului în stările staționare, stări caracterizate de
numerele cuantice, energia în atom fiind cuantificată.