Atom

207 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Unelte

















De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Atom

Ilustrație a atomului de heliu, reprezentând nucleul

atomic (roz) și distribuția norului electronic (negru).
Nucleul (dreapta-sus) de heliu-4 prezintă în realitate
simetrie sferică și se aseamănă cu norul electronic, dar
aceasta nu se întâmplă și pentru nuclee mai complicate.
Bara neagră reprezintă un angstrom (10-10 m sau 100 pm).

Clasificare
 Cea mai mică diviziune recunoscută a unui element
chimic

Proprietăți

Masa de la 1.67×10−27 la 4.52×10−25 kg

Sarcina zero (neutru) sau diferită de zero

electrică pentru ioni

Diametru de la 62 pm (He) la 520 pm (Cs)

Componente Electroni și un nucleu compact format

din protoni și neutroni

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are
proprietățile unui element chimic.[1] Orice solid, lichid, gaz și plasmă este compus din
atomi neutri sau ionizați. Atomii sunt foarte mici; dimensiuni tipice sunt în jur de
100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru).[2] Atomii nu au limite bine definite și
există diferite moduri de a defini dimensiunea, care dau fiecare valori diferite, dar
apropiate ca valoare.
Conform ipotezei De Broglie, atomii sunt suficient de mici încât încercarea de a le
prezice comportamentul folosind fizica clasică — de exemplu, ca și cum ar fi niște
bile de biliard — dă predicții vizibil incorecte din cauza efectelor cuantice. Prin
dezvoltarea fizicii, modelele atomice au încorporat principii cuantice pentru a explica
și prezice mai bine acest comportament.
Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de
nucleu. Nucleul este format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un
număr similar de neutroni. Protonii și neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94%
din masa unui atom este concentrată în nucleu. Protonii au sarcină electrică pozitivă,
electronii au sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au sarcină electrică. Dacă
numărul de protoni este egal cu cel de electroni, atunci atomul este neutru din punct
de vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni,
atunci acesta are o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion.
Electronii unui atom sunt atrași de protonii din nucleul atomic de această forță
electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o
altă forță, forța nucleară, care de obicei este mai puternică decât forța
electromagnetică de respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În
anumite circumstanțe, forța electromagnetică de respingere poate deveni mai
puternică decât forța nucleară, și nucleonii pot fi astfel scoși din nucleu, lăsând în
urmă un element diferit: dezintegrarea nucleară rezultă în transmutație nucleară.
Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul:
de exemplu, toți atomii de cupru conțin 29 de protoni. Numărul de neutroni
definește izotopul elementului.[3] Numărul de electroni influențează
proprietățile magnetice ale unui atom. Atomii se pot atașa de unul sau mai mulți alți
atomi prin legături chimice pentru a forma compuși chimici, cum ar fi moleculele.
Capacitatea atomilor de a se asocia și disocia este responsabilă pentru cele mai
multe dintre modificările fizice observate în natură, și este subiectul disciplinei chimie.

Istoria teoriei atomice[modificare | modificare sursă]

Atomii în filosofie[modificare | modificare sursă]
Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care
apare în multe culturi antice, cum ar fi Grecia și India. Cuvântul „atom” a fost inventat
de vechii filosofi greci. Cu toate acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult
în raționamentele filozofice și teologice, decât în dovezi și experimente. Ca urmare,
vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă atomii erau incorecte. Ele nu
puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât atomismul era doar una dintr-o
serie de ipoteze concurente cu privire la natura materiei. Abia în secolul al XIX-lea,
ideea a fost îmbrățișată și rafinată de către oamenii de știință, atunci când știința
emergentă a chimiei a produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea
explica.
Primele teorii bazate pe dovezi[modificare | modificare sursă]

Diverși atomi și molecule, așa cum au fost descrise

de John Dalton în Un nou sistem de filosofie chimică (1808).
La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de atomi pentru a explica de
ce elementele reacționează întotdeauna în raporturi de numere întregi mici (legea
proporțiilor multiple). De exemplu, există două tipuri de oxid de staniu(d): unul este
88,1% staniu și 11,9% oxigen, iar celălalt este 78,7% staniu și 21,3% oxigen (oxid de
staniu (II) și, respectiv, dioxid de staniu(d)). Acest lucru înseamnă că 100 g de staniu
se vor combina fie cu 13,5 g, fie cu 27 g de oxigen. 13,5 și 27 sunt în raport de 1:2,
un raport de numere întregi mici. Acest model comun în chimie i-a sugerat lui Dalton
că elementele care reacționează în număr întreg multiplu de unități discrete — cu
alte cuvinte, atomi. În cazul oxizilor staniului, un atom de staniu se va combina cu
unul sau doi atomi de oxigen.[4]
Dalton credea și că teoria atomică ar putea explica de ce apa absoarbe gaze diferite
în proporții diferite. De exemplu, el a constatat că apa absoarbe dioxidul de
carbon mult mai bine decât absoarbe azotul.[5] Ipoteza lui Dalton se datora
diferențelor de masă și configurație între particulele gazelor respective și moleculele
de dioxid de carbon (CO2) sunt mai grele și mai mari decât moleculele de azot (N2).
Mișcarea browniană[modificare | modificare sursă]
În 1827, botanistul Robert Brown a folosit un microscop pentru a privi granule de praf
plutind în apă și a descoperit că ele se mișcau haotic, fenomen care a devenit
cunoscut sub numele de „mișcare browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi
cauzat de faptul că moleculele de apă lovesc granulele. În 1905, Albert Einstein a
dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin producerea primei analize
de fizică statistică a mișcării browniene.[6][7][8] Fizicianul francez Jean Perrin s-a folosit
de munca lui Einstein pentru a determina experimental masa și dimensiunile
atomilor, confirmând astfel în mod concludent teoria atomică a lui Dalton.[9]
Descoperirea electronului[modificare | modificare sursă]

Experimentul Geiger–Marsden(d)
Sus: Rezultatele așteptate: particulele alfa care trec prin modelul cozonacului cu
stafide al atomului cu deviere neglijabilă.
Jos: Rezultatele observate: o mică parte din particulele au fost deviate de sarcina
pozitivă concentrată în nucleu.
Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt
formate din particule, dar că acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decât cel
mai ușor atom, cel de hidrogen. Prin urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă,
prima particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe care el a numit-o inițial
„corpuscul”, și mai târziu electron, după particulele postulate de către Johnstone
Stoney(d) în 1874. El a arătat și că ele sunt identice cu particulele emanate de
materialele fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a recunoscut rapid că acestea
sunt chiar particulele care transportă curenții electrici în firele de metal, și care poartă
sarcina electrică negativă în atomi. Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel în
Fizică pentru acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că atomii sunt particulele
finale, indivizibile, de materie.[11] Thomson a și postulat, incorect, că masa redusă a
electronilor încărcați negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare uniformă de
sarcini pozitive. Acest lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului cu stafide”.
Descoperirea nucleului[modificare | modificare sursă]
În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden(d), sub conducerea lui Ernest Rutherford, au
bombardat o folie metalică cu particule alfa pentru a observa cum se împrăștie ele. Ei
se așteptau ca toate particulele alfa să treacă direct prin folie, cu minime devieri,
deoarece modelul lui Thomson spunea că sarcina în cadrul atomului este atât de
difuză încât câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea mult particulele alfa. Cu
toate acestea, Geiger și Marsden au constatat că unele particule alfa sunt deviate la
unghiuri mai mari de 90°, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie imposibil potrivit
modelului Thomson. Pentru a explica acest lucru, Rutherford a propus că sarcina
pozitivă a atomului este concentrată într-un nucleu mic aflat în centrul atomului. [12]
Descoperirea izotopilor[modificare | modificare sursă]
În timp ce experimenta cu produsele dezintegrării radioactive, în
1913 radiochimistul Frederick Soddy a descoperit ceea ce părea să fie mai mult
decât un singur tip de atom pe fiecare poziție în tabelul periodic.[13] Termenul izotop a
fost inventat de către Margaret Todd ca nume potrivit pentru diferiți atomi care
aparțin aceluiași element. J. J. Thomson a creat o tehnică de separare a tipurilor de
atom prin munca sa de gaze ionizate, care ulterior a condus la
descoperirea izotopilor stabili(d).[14]
Modelul Bohr[modificare | modificare sursă]

Modelul Bohr al atomului, cu un electron face „salturi

cuantice” instantanee de la o orbită la alta. Acest model este învechit.
În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care electronii unui atom sunt
presupuși a orbita în jurul nucleului, dar că pot face acest lucru numai într-o mulțime
finită de orbite, și ar putea sări între aceste orbite numai în salturi discrete de energie
corespunzătoare absorbției sau radiației unui foton.[15] Această cuantificare a fost
folosită pentru a explica de ce orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere că,
în mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară, pierd energie
cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice, vezi radiația de
sincrotron) și de ce elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre
discrete.[16]
Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi experimentale în
favoarea teoriei lui Niels Bohr. Aceste rezultate au rafinat modelul lui Ernest
Rutherford și modelul lui Antonius van den Broek(d), care avansa ideea că atomul
conține în nucleu un număr de sarcini nucleare(d) pozitive egal cu numărul (atomic)
din tabelul periodic. Până la aceste experimente, numărul atomic nu era cunoscut
drept cantitate fizică și experimentală. Faptul că este egal cu sarcina atomică rămâne
modelul atomic acceptat astăzi.[17]
Legăturile chimice explicate[modificare | modificare sursă]
Legăturile chimice dintre atomi erau acum explicate, de Gilbert Newton Lewis în
1916, ca interacțiuni între electronii care îi compun.[18] Cum se cunoștea în mare
măsură că proprietățile chimice ale elementelor se repetă în conformitate cu o lege
periodică(d),[19] în 1919, chimistul american Irving Langmuir a sugerat că acest lucru ar
putea fi explicat prin faptul că electronii dintr-un atom sunt legați sau grupați într-un
fel. Se credea că grupurile de electroni ocupă o mulțime de învelișuri electronice în
jurul nucleului.[20]
Evoluțiile ulterioare în fizica cuantică[modificare | modificare sursă]
Experimentul Stern–Gerlach din 1922 a furnizat dovezi suplimentare ale naturii
cuantice a atomului. Atunci când un fascicul de atomi de argint a fost trecut printr-un
câmp magnetic de formă specială, fasciculul a fost divizat în funcție de direcția
momentului cinetic al atomului, denumit spin. Cum această direcție este aleatoare,
era de așteptat ca raza să se răspândească într-o linie. În schimb, fasciculul a fost
împărțit în două părți, în funcție de orientarea spinului atomic, în sus sau în jos. [21]
În 1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza că toate particulele se comportă până la
un punct ca niște unde. În 1926, Erwin Schrödinger a folosit această idee pentru a
dezvolta un model matematic al atomului, care descria electronii ca forme de
undă(d) tridimensionale, mai degrabă decât ca particule punctiforme. O consecință a
folosirii formelor de undă pentru a descrie particulele a fost că este matematic
imposibil să se obțină valori precise atât pentru poziția cât și pentru impulsul unei
particule la un moment dat în timp; acest lucru a devenit cunoscut ca principiul
incertitudinii, și a fost formulat de Werner Heisenberg în 1926. În acest concept,
pentru o anumită precizie în măsurarea unei poziții se poate obține o gamă largă de
valori probabile pentru impuls, și vice-versa.[22] Acest model a fost în măsură să
explice observațiile comportamentului atomic pe care modelele anterioare nu le
puteau explica, cum ar fi anumite șabloane structurale și spectrale ale unor atomi
mai mari decât hidrogenul. Astfel, s-a renunțat la modelul planetar al atomului în
favoarea unuia care descria zone orbitale atomice în jurul nucleului unde un anumit
electron este cel mai probabil să fie observat.[23][24]
Descoperirea neutronului[modificare | modificare sursă]
Dezvoltarea spectrometriei de masă a permis măsurarea cu precizie sporită a masei
atomilor. Dispozitivul folosește un magnet pentru a îndoi traiectoria unui fascicul de
ioni, și cantitatea de deformare este determinată de raportul între masa unui atom și
sarcina sa. Chimistul Francis William Aston a folosit acest instrument pentru a arăta
că izotopii au mase diferite. Masa atomică a acestor izotopi variază cu multipli întregi
ai unei valori, denumită regula numerelor întregi(d).[25] Explicația pentru acești izotopi
diferiți aștepta descoperirea neutronului, o particulă fără sarcină, cu o masă similară
cu a protonului, de către fizicianul James Chadwick în 1932. Izotopii au fost atunci
explicați ca elemente cu același număr de protoni, dar număr diferit de neutroni în
nucleu.[26]
Fisiune, fizica energiilor înalte și materia
condensată[modificare | modificare sursă]
În 1938, chimistul German Otto Hahn, un student al lui Rutherford, a direcționat
neutronii asupra unor atomi de uraniu pentru a obține elemente transuranice.
Experimentele lui chimice au demonstrat, în schimb, producerea de bariu.[27] Un an
mai târziu, Lise Meitner și nepotul ei Otto Robert Frisch au confirmat că rezultatul lui
Hahn a fost de fapt prima fisiune nucleară experimentală.[28][29] În 1944, Hahn a
primit premiul Nobel pentru Chimie. În ciuda eforturilor lui Hahn, contribuțiile lui
Meitner și Frisch nu au fost recunoscute.[30]
În 1950, dezvoltarea unor acceleratoare de particule și detectoare de
particule îmbunătățite au permis oamenilor de știință să studieze efectele atomilor în
mișcare la energii înalte.[31] Neutronii și protonii s-au dovedit a fi hadroni, adică
compuși din particule mai mici numite quarkuri. A fost dezvoltat modelul standard al
fizicii particulelor, care până acum a explicat cu succes proprietățile nucleului în ceea
ce privește aceste particule sub-atomice și forțele care guvernează interacțiunile lor.
[32]

Particulele subatomice[modificare | modificare sursă]

Deși cuvântul atom denumea inițial o particulă care nu poate fi împărțită în particule
mai mici, în utilizarea științifică modernă atomul este compus din diferite particule
subatomice. Particulele constituente ale unui atom
sunt electronii, protonii și neutronii; toate trei sunt fermioni. Ca excepție, atomul
de hidrogen-1 nu are neutroni, iar ionul hidron nu are electroni.
Electronul este de departe cel mai puțin masiv din aceste particule, la 9.11×10−31 kg,
cu sarcină electrică negativă și cu dimensiune care este prea mică pentru a fi
măsurată folosind tehnicile disponibile.[33] Este cea mai ușoară particulă cu masă de
repaus pozitivă măsurată. În condiții normale, electronii sunt legați de nucleul
încărcat pozitiv prin atracția creată între sarcinile electrice de semn opus. Dacă un
atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât numărul său atomic, atunci el
devine încărcat negativ sau, respectiv, pozitiv în ansamblu; un atom încărcat electric
se numeste ion. Electronii au fost cunoscuți încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea,
mai ales datorită lui J. J. Thomson.
Protonii au o sarcină pozitivă și o masă de 1836 de ori mai mare ca a electronului,
la 1.6726×10−27 kg. Numărul de protoni dintr-un atom se numește număr
atomic. Ernest Rutherford (1919) a observat că azotul, sub bombardament de
particule alfa, radiază ceea ce părea a fi nuclee de hidrogen. În 1920, el acceptase
faptul că nucleul de hidrogen este o particulă distinctă în interiorul atomului, și l-a
numit proton.
Neutronii nu au sarcină electrică și au o masă liberă de 1839 de ori mai mare ca
masa electronului,[34] sau 1.6749×10−27 kg, fiind cea mai grea dintre cele trei particule
constituente, dar el poate fi redus prin energia de legătură nucleară(d). Neutronii și
protonii (cunoscuți colectiv sub numele de nucleoni) au dimensiuni comparabile—de
ordinul a 2.5×10−15 m—deși „suprafața” acestor particule nu este definită clar.
[35]
Neutronul a fost descoperit în 1932 de către fizicianul englez James Chadwick.
În Modelul Standard al fizicii, electronii sunt cu adevărat particule elementare, fără
structură internă. Cu toate acestea, atât protonii cât și neutronii sunt particule
compozite alcatuite din particule elementare numite quarkuri. Există două tipuri de
quarkuri în atomi, fiecare având o sarcină electrică fracționară. Protonii sunt compuși
din două quarkuri up(d) (fiecare cu sarcina +⅔) și un quark down(d) (cu o sarcină de
−⅓. Neutronii constau dintr-un quark up și două quarkuri down. Această distincție
explică diferența de masă și de sarcină electrică între cele două particule.[36][37]
Quarkurile sunt ținute împreună de interacțiunea tare (sau forța nucleară tare), care
este mediată de gluoni. Protonii și neutronii, la rândul lor, sunt ținuți unul lângă altul
în nucleu de forța nucleară, care este un reziduu al unei forțe tari cu proprietăți
oarecum diferite în raport cu raza de acțiune. Gluonul este un membru al
familiei bosonilor gauge, particule elementare care mediază forțe fizice.[36][37]
Nucleul[modificare | modificare sursă]
 Energia de legătură(d) necesară
pentru ca un nucleon să scape din nucleu, pentru diverși izotopi
Toți protonii și neutronii legați din atom formează un mic nucleu atomic, și sunt
denumiți colectiv nucleoni. Raza nucleului este aproximativ egală cu 1.07 3√A fm,
unde A este numărul total de nucleoni.[38] Acesta este mult mai mic decât raza
atomului, care este de ordinul a 105 fm. Nucleonii sunt legați împreună de un
potențial atractiv cu rază mică de acțiune numit forță tare reziduală. La distanțe mai
mici de 2,5 fm această forță este mult mai puternică decât forța electrostatică care
provoacă respingerea reciprocă a protonilor încărcați pozitiv.[39]
Atomii aceluiași element au același număr de protoni, numit număr atomic. Într-un
singur element, numărul de neutroni poate varia, determinând izotopii acelui element.
Numărul total de protoni și neutroni determină nuclidul. Numărul de neutroni relativ la
cel de protoni determină stabilitatea nucleului, anumiți izotopi pretându-se
la dezintegrare radioactivă.[40]
Protonul, electronul, neutronul sunt clasificați ca fermioni. Fermionii se
supun principiului de excluziune al lui Pauli, care interzice fermionilor identici, cum ar
fi mai mulți protoni, să ocupe aceeași stare cuantică în același timp. Astfel, fiecare
proton din nucleu trebuie să ocupe o stare cuantică diferită de toți ceilalți protoni, și
același lucru este valabil și pentru neutronii din nucleu și pentru toți electronii din
norul de electroni. Cu toate acestea, un proton și un neutron au voie să ocupe
aceeași stare cuantică.[41]
Pentru atomii cu un număr atomic scăzut, un nucleu care are mai mulți neutroni
decât protoni tinde să scadă la o stare de energie mai mică prin dezintegrare
radioactivă, astfel încât raportul neutroni–protoni(d) să se apropie de unu. Cu toate
acestea, pe măsură ce numărul atomic crește, este necesară o proporție mai mare
de neutroni pentru compensarea respingerii reciproce dintre protoni. Astfel, nu există
nuclee stabile cu număr egal de protoni și neutroni de la numărul atomic Z = 20
(calciu) în sus și, pe măsură ce Z crește, raportul neutroni–protoni al izotopilor stabili
crește și el.[41] Izotopul stabil cu cel mai mare raport protoni–neutroni raport
este plumb-208(d) (aproximativ 1,5).
 Ilustrarea unei fuziuni nucleare, proces care formează
un nucleu de deuteriu, format dintr-un proton și un neutron, din doi protoni.
Un pozitron (e+)—un electron de antimaterie este emis împreună cu
un neutrino electronic.
Numărul protonilor și neutronilor în nucleul atomic poate fi modificat, deși acest lucru
poate necesita energii foarte înalte din cauza forței tari. Fuziunea nucleară apare
atunci când mai multe particule atomice se unesc pentru a forma un nucleu mai greu,
cum ar fi prin ciocnirea la mare energie a două nuclee. De exemplu, în centrul
Soarelui protonii necesită energii de 3-10 keV, pentru a depăși respingerea—bariera
Coulomb—și a fuziona într-un singur nucleu.[42] Fisiunea nucleară este procesul
invers, provocarea divizării unui nucleu în două nuclee mai mici—de obicei, prin
dezintegrare radioactivă. Nucleul poate fi modificat și prin bombardament cu particule
subatomice sau fotoni de mare energie. Dacă aceasta modifică numărul de protoni
din nucleu, atomul se transformă într-un alt element chimic.[43][44]
Dacă în urma unei reacții de fuziune masa nucleului este mai mică decât suma
maselor particulelor separate, atunci diferența dintre aceste două valori pot fi emise
sub forma unui tip de energie utilizabilă (cum ar fi o rază gamma, sau energia
cinetică a unei particule beta), așa cum descrie formula lui Albert
Einstein a echivalenței masă–energie E = mc2, unde m este pierderea de masă
și c este viteza luminii. Acest deficit face parte din energia de legătură(d) a noului
nucleu, și este pierderea nerecuperabilă de energie care provoacă particulele sudate
una de alta să rămână împreună într-o stare care necesită această energie pentru a
se separa.[45]
Fuziunea a două nuclee care creează nuclee mai mari cu numere atomice mai mici
decât fierul și nichelul—un număr total de nucleoni de aproximativ 60—este de obicei
un proces exoterm care eliberează mai multă energie decât este necesară pentru a
le aduce împreună.[46] Acest proces de eliberare de energie este cel care face ca
fuziunea nucleară din stele să fie o reacție auto-susținută. Pentru nuclee mai grele,
energia de legătură per nucleon din nucleu începe să scadă. Aceasta înseamnă că
procesele de fuziune producătoare de nuclee cu numere atomice mai mari decât
aproximativ 26 și mase atomice mai mari decât 60 este un proces endoterm. Aceste
nuclee mai grele nu pot suferi o reacție de fuziune producătoare de energie care să
poată susține echilibrul hidrostatic al unei stele.[41]
Norul de electroni[modificare | modificare sursă]
 O groapă de potențial arată, conform mecanicii
clasice, energia minimă V(x) necesară pentru a ajunge la fiecare poziție x. Clasic, o
particulă cu energia E este constrânsă la o serie de poziții între x1 și x2.
Electronii dintr-un atom sunt atrași de protonii din nucleu prin forța electromagnetică.
Această forță leagă electronii într-o groapă de potențial electrostatic ce înconjoară
nucleul mai mic, ceea ce înseamnă că o sursă externă de energie este necesară
pentru ca electronul să scape. Cu cât este mai aproape un electron de nucleu, cu
atât mai mare forța de atracție. Prin urmare, electronii legați în apropiere de centrul
gropii de potențial necesită mai multă energie pentru a scăpa decât cei mai
îndepărtați.
Electronii, ca și alte particule, au proprietăți atât de particulă cât și de undă. Norul
electronic este o regiune în interiorul gropii de potențial, unde fiecare electron
formează un fel de undă staționară tridimensională—o formă de undă care nu se
mișcă în raport cu nucleul. Acest comportament este definit de un orbital atomic, o
funcție matematică care caracterizează probabilitatea ca un electron să pară a fi într-
un anumit loc, atunci când poziția sa este măsurată.[47] Doar o mulțime discretă
(sau cuantificată) de orbitali există în jurul nucleului, întrucât alte modele posibile de
undă se degradează rapid într-o formă mai stabilă.[48] Orbitalii pot avea una sau mai
multe structuri de inel sau de nod, și diferă unele de altele în dimensiune, formă și
orientare.[49]

Funcțiile de undă ale primilor cinci orbitali atomici. Cei

trei orbitali 2p prezintă fiecare câte un singur nod(d) care are o orientare și un minim la
centru.Felul cum atomii sunt construiți din orbitali electronici și legătura cu tabelul
periodic
Fiecare orbital atomic corespunde unui anumit nivel de energie al electronului.
Electronul își poate schimba starea la un nivel superior de energie prin absorbția
unui foton cu energie suficientă pentru a-l trece într-o nouă stare cuantică. De
asemenea, prin intermediul emisiei spontane, un electron dintr-o stare mai mare de
energie poate scădea la o stare de energie mai mică, în timp ce radiază energia în
exces sub forma unui foton. Aceste valori caracteristice ale energiei, definite prin
diferențele de energie ale stărilor cuantice, sunt responsabile pentru liniile spectrale
atomice.[48]
Cantitatea de energie necesară pentru a elimina sau adăuga un electron— energia
de legătură a electronului—este cu mult mai mică decât energia de legătură a
nucleonilor(d). De exemplu, este nevoie de doar 13.6 eV pentru a scoate un electron
din starea de bază(d) dintr-un atom de hidrogen,[50] comparativ cu 2.23 milioane de eV
pentru divizarea unui nucleu de deuteriu.[51] Atomii sunt neutri din punct de
vedere electric dacă au un număr egal de protoni și electroni. Atomii care au un
deficit sau un surplus de electroni se numesc ioni. Electronii care sunt aflați mai
departe de nucleu pot fi transferați la alți atomi din apropiere sau puși în comun între
atomi. Prin acest mecanism, atomii sunt în măsură să formeze legături în
cadrul moleculelor și în alte tipuri de compuși chimici, cum ar fi rețelele
de cristale ionice și covalente.[52]

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Proprietăți nucleare[modificare | modificare sursă]
Prin definiție, orice doi atomi cu același număr de protoni în nucleele lor aparțin
aceluiași element chimic. Atomii cu același număr de protoni, dar număr diferit
de neutroni sunt izotopi diferiți ai aceluiași element. De exemplu, atomii de hidrogen
admit exact un proton, dar există izotopi fără neutroni (hidrogen-1(d), de departe, cea
mai comună formă,[53] numit și protiu), un neutron (deuteriu), doi neutroni (tritiu) și mai
mult de doi neutroni. Elementele cunoscute formează un set de numere atomice, de
la elementul cu un singur proton, hidrogenul, până la elementul cu 118
protoni ununocțiu.[54] Toți izotopii cunoscuți ai elementelor cu numărul atomic mai
mare de 82 sunt radioactivi.[55][56]
Circa 339 nuclizi apar în mod natural pe Pământ,[57] din care 254 (aproximativ 75%)
nu au fost observați a se degrada, și sunt menționați ca „izotopi stabili(d)”. Cu toate
acestea, doar 90 din acești nuclizi sunt stabili la toate degradările, chiar și teoretic.
Alți 164 (ajungând la un total de 254) nu au fost observați a se degrada, chiar dacă în
teorie este posibil din punct de vedere energetic. Aceștia sunt oficial clasificați ca
fiind „stabili”. Alți 34 de nuclizi radioactivi au timp de înjumătățire mai mare de 80 de
milioane de ani și au viață suficient de lungă încât să fi fost prezenți la
nașterea sistemului solar. Această colecție de 288 de nuclizi este cunoscută sub
numele de nuclizi primordiali. În sfârșit, sunt cunoscuți încă 51 de nuclizi cu viață
scurtă care pot apărea în mod natural, ca produse ale descompunerii nuclizilor
primordiali (cum ar fi radiul din uraniu), sau altfel ca produse ale proceselor
energetice naturale de pe Pământ, cum ar fi bombardamentul cu raze cosmice (de
exemplu, carbonul-14).[58][a]
Pentru 80 de elemente chimice, există cel puțin un izotop stabil(d). Ca o regulă, există
doar câțiva izotopi stabili pentru fiecare dintre aceste elemente, valoarea medie fiind
de 3,2 izotopi per element. Douăzeci și șase de elemente au numai un singur izotop
stabil, în timp ce cel mai mare număr de izotopi observat pentru orice element este
de zece, pentru elementul staniu. Elementele 43, 61, și toate elementele cu numere
de la 83 în sus nu au izotopi stabili.[59][necesită pagina]
Stabilitatea izotopilor este afectată de raportul dintre protoni și neutroni, și de
prezența unor „numere magice” de neutroni sau protoni, care reprezintă învelișuri
cuantice închise și pline. Aceste învelișuri cuantice corespund unui set de niveluri de
energie în cadrul modelului cu învelișuri(d) al nucleului; învelișuri pline, cum ar fi
învelișul plin de 50 de protoni pentru staniu, conferă stabilitate neobișnuită nuclidului.
Din cele 254 de nuclee stabile cunoscute, doar patru au atât un număr impar de
protoni și un număr impar de neutroni: hidrogen-2 (deuteriu), litiu-6(d), bor-10 și azot-
14(d). De asemenea, doar patru nuclizi naturali, radioactivi, par–par au un timp de
înjumătățire de peste un miliard de ani: potasiu-40(d), vanadiu-50(d), lantan-
138(d) și tantal-180m(d). Majoritatea nucleelor impar–impar sunt foarte instabile în
raport cu dezintegrarea beta, deoarece produsele de descompunere sunt par–par, și,
prin urmare, mai puternic legate, din cauza efectelor împerecherilor nucleare(d).[59]
[necesită pagina]

Masa[modificare | modificare sursă]

Majoritatea masei unui atom provine de la protoni și neutroni. Numărul total al
acestor particule (numite „nucleoni”) într-un anumit atom se numește numărul de
masă. Este un număr întreg pozitiv și adimensional (în loc de a avea dimensiunea de
masă), pentru că exprimă un număr. Un exemplu de utilizare a unui numărul de
masă este „carbon-12,” care are 12 nucleoni (șase protoni și șase neutroni).
Masa unui atom în repaus(d) este de multe ori exprimată folosind unitatea unificată
atomică de masă (u), numită și dalton (Da). Această unitate este definită ca o a
douăsprezecea parte din masa liberă a unui atom neutru de carbon-12(d), care este
de aproximativ 1.66×10−27 kg.[60] Hidrogen-1 (cel mai ușor izotop de hidrogen, care
este și nuclidul cu cea mai mică masă) are 1.007825 u.[61] Valoarea acestui număr se
numește masă atomică. Un anumit atom are o masă atomică aproximativ egală (cu
aproximație de 1%) cu numărul de masă înmulțit cu unitatea atomică de masă (de
exemplu masa azotului-14 este de aproximativ 14 u). Cu toate acestea, acest număr
nu va fi exact un număr întreg, cu excepția carbonului-12 (vezi mai jos).[62] Cel mai
greu atom stabil este plumb-208,[55] cu o masă de 207.9766521 u.[63]
Deoarece chiar și cei mai masivi atomi sunt mult prea ușori pentru a lucra cu ei în
mod direct, chimiștii folosesc în schimb unitatea mol. Un mol de atomi de orice
element are întotdeauna același număr de atomi (circa 6.022×1023). Acest număr a
fost ales astfel încât, dacă un element are o masă atomică de 1 u, un mol de atomi
de acest element are o masă de aproape un gram. Pentru definirea unității atomice
de masă, fiecare atom de carbon-12 are o masă atomică de exact 12 u, și deci un
mol de atomi de carbon-12 cântărește exact 0,012 kg.[60]
Forma și mărimea[modificare | modificare sursă]
Atomilor le lipsește o limită exterioară bine definită, astfel încât dimensiunile lor sunt
de obicei descrise în termeni de rază atomică. Aceasta este o măsură a distanței pe
care se întinde norul electronic de la nucleu.[2] Acest lucru presupune însă că atomul
ar prezenta o formă sferică, ceea ce este adevărat doar pentru atomi în vid sau în
spațiul liber. Raze atomice se pot calcula din distanțele între două nuclee atunci când
doi atomi sunt uniți într-o legătură chimică. Raza variază în funcție de locația unui
atom în structura atomică, tipul de legătură chimică, numărul atomilor vecini (numărul
de coordonare) și proprietatea mecanică cuantică numită spin.[64] În tabelul periodic al
elementelor, dimensiunea atomilor tinde să crească atunci când ne deplasăm în jos
pe coloane, dar să scadă atunci când ne deplasăm pe rânduri (de la stânga la
dreapta).[65] Ca urmare, cel mai mic atom este cel de heliu, cu o rază de 32 pm, în
timp ce unul dintre cele mai mari este cel de cesiu, cu 225 pm.[66]
Atunci când este supus unor forțe externe, cum ar fi câmpurile electrice, forma unui
atom se poate abate de la simetria sferică(d). Deformarea depinde de mărimea
câmpului și de tipul de orbital al electronilor exteriori, așa cum arată unele
considerații de teoria grupurilor. Abateri asferice ar putea fi provocate de exemplu
în cristale, unde câmpuri electrice mari pot apărea în puncte de joasă simetrie a
rețelei. S-a demonstrat că pot apărea deformări elipsoidale semnificative la ionii de
sulf[67] și ai altor calcogeni[68] în compușii de tipul piritei.
Dimensiunile atomice sunt de mii de ori mai mici decât lungimile de undă
ale luminii (400-700 nm), astfel încât aceștia nu pot fi văzuți folosind un microscop
optic. Atomi individuali pot fi totuși observați folosind un microscop de scanare cu
efect tunel. Pentru a înțelege cât de mic este un atom, ne putem gândi că un fir de
păr uman tipic are aproximativ 1 milion de atomi de carbon lățime.[69] O singură
picătură de apă conține aproximativ 2 triliarde(d) (2×1021) de atomi de oxigen, și de
două ori mai mulți atomi de hidrogen..[70] Un singur diamant de un carat, cu o masă
de 2×10−4 kg conține aproximativ 10 triliarde (1022) de atomi de carbon.[b] Dacă un
măr ar fi mărit la dimensiunea Pământului, atunci atomii din măr ar fi aproximativ de
dimensiunea mărului original.[71]
Dezintegrare radioactivă[modificare | modificare sursă]

Această diagramă arată timpul de

înjumătățire (T½ ) al diferiților izotopi cu Z protoni si N neutroni.
Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse
dezintegrării radioactive, făcând nucleul să emită particule sau radiații
electromagnetice. Radioactivitatea poate apărea atunci când raza unui nucleu este
mare în comparație cu raza de acțiune a forței tari, care acționează numai pe
distanțe de ordinul a 1 fm.[72]
Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt:[73][74]

 Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o
particulă alfa, adică un nucleu de heliu, constând din doi protoni și doi neutroni.
Rezultatul emisiei este un element nou, cu un număr atomic mai mic.
 Dezintegrarea beta (și capturarea de electroni(d)): aceste procese sunt
reglementate de forța slabă, și rezultă din transformarea unui neutron într-un
proton, sau a unui proton într-un neutron. Tranziția neutron-proton este însoțită
de emisia unui electron și a unui antineutrino, în timp ce o tranziție proton-neutron
(cu excepția capturării de electroni) provoacă emisia unui pozitron și a
unui neutrino. Emisiile de electroni sau pozitroni sunt numite particule beta.
Dezintegrarea beta fie crește, fie scade numărul atomic al nucleului cu unu.
 Capturarea de electroni este mult mai comună decât emisia de pozitroni, pentru
că necesită mai puțină energie. În acest tip de degradare, nucleul absoarbe un
electron mai degrabă decât să emită un pozitron. În acest proces, se emite însă
un neutrino este, și un proton se transformă în neutron.
 Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-o schimbare în nivelul de energie
al nucleului la o stare de energie inferioară, care se soldează cu emisie de radiații
electromagnetice. Starea excitată a unui nucleu care produce emisie gamma
apare de obicei în urma emisiei unei particule alpha sau beta. Astfel,
dezintegrarea gama urmează de obicei după dezintegrarea alfa sau beta.
Alte tipuri mai rare de dezintegrare radioactivă sunt ejecția de neutroni sau protoni
sau de grupuri de nucleoni din nucleu, sau mai multe particule beta. O emisie
gamma analogă care permite ca nucleele excitate să piardă energie într-un mod
diferit, este conversia internă(d)— un proces care produce electroni cu viteză mare
care nu sunt radiații beta, urmați de producerea de fotoni cu energie înaltă, care nu
sunt radiații gamma. Câteva nuclee mari pot exploda în două sau mai multe
fragmente încărcate electric de diferite mase, plus câțiva neutroni, într-o degradare
numită fisiune nucleară spontană.
Fiecare izotop radioactiv are o perioadă de timp ce caracterizează descompunerea
— timpul de înjumătățire—care este determinat de cantitatea de timp necesară
pentru ca o jumătate dintr-un eșantion să se dezintegreze. Acesta este un proces
de scădere exponențială(d) care scade în mod constant proporția de izotop rămasă cu
50% la fiecare timp de înjumătățire. Prin urmare, după ce se scurge de două ori
timpul de înjumătățire, va mai rămâne 25% din izotopul prezent, și așa mai departe.
[72]

Momentul magnetic[modificare | modificare sursă]

Particulele elementare posedă o proprietate mecanică cuantică intrinsecă
numită spin. Acest lucru este analog cu momentul cinetic al unui obiect care se
rotește în jurul centrului de masă, deși, strict vorbind, aceste particule sunt
considerate a fi punctiforme și nu mai poate fi vorba despre o rotație a lor. Spinul
este măsurat în unități de constantă Planck redusă (ħ), electronii, protonii și neutronii
toate având spin ½ ħ, sau „spin-½”. Într-un atom, electronii în mișcare în
jurul nucleului posedă un moment cinetic orbital în plus față de spin, în timp ce
nucleul în sine posedă moment cinetic datorită spinului nuclear.[75]
Câmpul magnetic produs de un atom— momentul său magnetic—este determinat de
aceste diferite forme de moment cinetic, la fel cum un obiect încărcat electric
produce de regulă un câmp magnetic. Cu toate acestea, cea mai importantă
contribuție vine de la spinul electronilor. Datorită naturii electronilor de a
respecta principiul de excluziune al lui Pauli, conform căruia doi electroni nu se pot
găsi în aceeași stare cuantică, electronii legați fac pereche, fiecare membru al
perechii într-un spin cu direcția în sus și celălalt cu spinul în jos. Astfel, aceste rotiri
se anulează reciproc, reducând total momentul de dipol magnetic la zero în unii
atomi cu număr par de electroni.[76]
În elementele feromagnetice, cum ar fi fierul, cobaltul și nichelul, un număr impar de
electroni conduce la existența unui electron nepereche și la prezența unui moment
magnetic net. Orbitalii atomilor vecini se suprapun și se atinge o stare de energie mai
joasă atunci când spinii electronilor nepereche sunt aliniați unul cu celălalt, proces
spontan cunoscut sub numele de interacțiune de schimb(d). Când momentele
magnetice ale atomilor materialelor feromagnetice sunt aliniate, materialul poate
produce un câmp măsurabil la scară macroscopică. Materialele paramagnetice au
atomi cu momentele magnetice întreptate în direcții aleatoare atunci când nu este
prezent niciun câmp magnetic, care se aliniază în prezența unui câmp.[76][77]
Nucleul unui atom nu va avea niciun spin atunci când are atât număr par de neutroni
cât și de protoni, dar în alte cazuri cu numere impare, nucleul poate avea spin. În
mod normal, nucleele cu spin sunt aliniate în direcții aleatoare, din cauza echilibrului
termic(d). Cu toate acestea, pentru anumite elemente (cum ar fi xenon-129) este
posibil să se polarizeze(d) o proporție semnificativă din stările de spin nuclear, astfel
încât acestea să fie aliniate în aceeași direcție—o condiție numită hiperpolarizare(d).
Aceasta are importante aplicații în imagistica prin rezonanță magnetică.[78][79]
Nivelul de energie[modificare | modificare sursă]

Nivelurile de energie ale acestor electroni (nu la

scară) sunt suficiente pentru stările fundamentale ale atomilor până
la cadmiu (5s2 4d10) inclusiv. Chiar și partea de sus a diagramei are energie mai
joasă decât o stare nelegată.
Energia potențială a unui electron într-un atom este negativă, dependența ei față de
poziție ajungând la un minim (valoare absolută maximă) în interiorul nucleului, și
dispărând atunci când distanța de la nucleu tinde la infinit, aproximativ invers
proporțional cu distanța. În modelul cuantic-mecanic, un electron legat poate ocupa
doar o mulțime de stări centrat pe nucleu, și fiecare stare corespunde unui
anumit nivel de energie; vezi ecuația lui Schrödinger independentă de timp pentru o
explicație teoretică. Un nivel de energie poate fi măsurat prin cantitatea de energie
necesară pentru a dezlega electronul din atom, și este, de obicei, dată în unități
de electronvolți (eV). Cel mai mic nivel de energie al unui electron legat se numește
stare fundamentală, sau stare staționară(d), în timp ce o tranziție a unui electron la un
nivel superior se soldează cu o stare excitată.[80] Energia electronilor crește atunci
când n crește, deoarece distanța (medie) față de nucleu crește. Dependența energiei
de ℓ este cauzată nu de potențialul electrostatic al nucleului, ci prin interacțiunea între
electroni.
Pentru ca un electron să treacă de la o stare la alta(d), de exemplu de la starea
fundamentală la primul nivel excitat (ionizare), acesta trebuie să absoarbă sau să
emită un foton la o energie egală cu diferența de energie potențială între aceste
niveluri, conform modelului lui Niels Bohr, care poate fi calculată cu precizie
prin ecuația lui Schrödinger. Electronii trec între orbitali într-o manieră similară
particulelor. De exemplu, dacă un singur foton ar lovi electronii, numai un singur
electron și-ar schimba starea ca răspuns la foton; a se vedea proprietățile
electronului.
Energia emisă de un foton este proporțională cu frecvența sa, astfel încât aceste
niveluri de energie specifice apar ca benzi distincte în cadrul spectrului
electromagnetic.[81] Fiecare element are un spectru caracteristic care depinde de
sarcina nucleară, subînvelișurile ocupate de electroni, interacțiunile
electromagnetice dintre electroni și de alți factori.[82]

Exemplu de linii de absorbție într-un

spectru
Atunci când un spectru continuu de energie este trecut printr-un gaz sau printr-
o plasmă, unii dintre fotoni sunt absorbiți de atomi, făcându-i pe electroni să-și
schimbe nivelul de energie. Acești electroni excitați care rămân legați de atom emit
spontan această energie sub forma unui foton, care se îndreaptă într-o direcție
oarecare, și astfel coboară înapoi la un nivel inferior de energie. Astfel, atomii se
comportă ca un filtru care formează o serie de benzi de absorbție(d) întunecate în
producția de energie. (Un observator care vizualizează atomii dintr-o perspectivă
care nu include spectrul continuu în fundal vede, în schimb, o serie de linii de
emisie produse de fotonii emiși de către atomi.) Măsurătorile spectroscopice ale
intensității și lățimii liniilor spectrale atomice permit identificarea compoziției și
proprietăților fizice ale unei substanțe.[83]
Examinarea atentă a liniilor spectrale relevă că unele prezintă o divizare a structurii
fine(d). Acest lucru se întâmplă din cauza interacțiunii spin–orbită(d), care este o
interacțiune între spin și mișcarea electronului cel mai exterior.[84] Când un atom se
află într-un câmp magnetic exterior, liniile spectrale devin împărțite în trei sau mai
multe componente, fenomen numit efect Zeeman. Acest lucru este cauzat de
interacțiunea câmpului magnetic cu momentul magnetic al atomului și al electronilor
săi. Unii atomi pot avea mai multe configurații de electroni cu același nivel de
energie, care apar astfel ca o singură linie spectrală. Interacțiunea câmpului
magnetic cu atom deplasează aceste configurații de electroni la niveluri de energie
ușor diferite, de unde rezultă mai multe linii spectrale.[85] Prezența unui câmp
electric extern poate provoca un nivel comparabil de divizare și deplasare a liniilor
spectrale prin modificarea nivelurilor de energie ale electronilor, un fenomen
numit efect Stark(d).[86]
Dacă un electron legat este într-o stare excitată, un foton care interacționează cu el
și are energie corespunzătoare poate provoca o emisie stimulată a unui foton cu
nivelul de energie potrivit. Pentru ca acest lucru să apară, electronul trebuie să
coboare la o stare de energie mai mică, astfel încât diferența de energie să fie
aceeași cu energia de fotonului cu care interacționează. Fotonii emiși și fotonii care
interacționează pornesc apoi în paralel și în fază; adică, modelele de undă ale celor
doi fotoni sunt sincronizate. Această proprietate fizică este folosită pentru a
face lasere, care pot emite fascicule coerente de lumină a căror energie este într-o
bandă de frecvență îngustă.[87]
Valența și comportamentul legăturilor[modificare | modificare sursă]
Valența este puterea de combinare a unui element. Aceasta este egală cu numărul
de atomi de hidrogen cu care atomul s-ar putea combina sau pe care i-ar putea
dizloca în formarea de compuși.[88] Învelișul exterior de electroni al unui atom în
starea sa necombinată este cunoscut sub denumirea de strat de valență, iar
electronii de la acel nivel se numesc electroni de valență. Numărul de electroni de
valență determină comportamentul atomului în legătură cu alți atomi. Atomii au
tendința de a reacționa chimic unii cu alții într-un mod care le-ar umple (sau le-ar
goli) stratul de valență.[89] De exemplu, transferul unui singur electron între atomi este
o aproximare utilă pentru legăturile care se formează între atomi care au un singur
electron mai mult decât stratul exterior complet, și un altul căruia îi lipsește un
electron pentru a-și completa ultimul strat, astfel cum apare în compusul clorură de
sodiu și în alte săruri ionice. Cu toate acestea, multe elemente prezintă valențe
multiple, sau tendința de a pune în comun diferite numere de electroni în cadrul
diferiților compuși. Astfel, legăturile chimice dintre aceste elemente iau multe forme
de punere în comun de electroni, care sunt mai mult decât simple transferuri de
electroni. Exemplele includ elementul carbon și compușii organici.[90]
Elementele chimice sunt adesea afișate într-un tabel periodic care pune în evidență
proprietăți chimice recurente. Elementele cu același număr de electroni de valență
formează un grup care este aliniat pe aceeași coloană a tabelului. (Rândurile
orizontale corespund cu umplerea unui anume nivel cuantic de electroni.) Elementele
din extremitatea dreaptă au stratul exterior complet ocupat cu electroni, ceea ce le
face să fie inerte din punct de vedere chimic. Ele se numesc gaze nobile.[91][92]
Stări de agregare[modificare | modificare sursă]

Instantanee care ilustrează formarea unui condensat

Bose–Einstein
Cantitățile de atomi se găsesc în diferite stări ale materiei care depind de condițiile
fizice, cum ar fi temperatura și presiunea. Variind aceste condiții, materialele pot
trece între stările solidă, lichidă, gazoasă și de plasmă.[93] În cadrul unei stări, un
material poate exista în forme alotropice diferite. Un exemplu în acest sens îl
constituie carbonul solid, care poate exista și amorf, ca grafit, și cristalizat,
ca diamant.[94] Și gazele pot avea forme alotropice multiple,
precum dioxigenul(d) și ozonul.
La temperaturi apropiate de zero absolut, atomii pot forma un condensat Bose–
Einstein, punct în care efectele mecanicii cuantice, care sunt de obicei observate
numai la scară atomică, devin evidente la scară macroscopică.[95][96] Această colecție
suprarăcită de atomi se comportă ca un singur superatom, care poate permite
verificări fundamentale ale comportamentelor din mecanica cuantică.[97]

Identificarea[modificare | modificare sursă]

 Imagine la un microscop cu scanare cu efect
tunel arată atomii individuali care alcătuiesc această suprafară de aur (100(d)) de
suprafață. Atomii de la suprafață deviază de la structura cristalină a ansamblului și se
aranjează în coloane de mai mulți atomi cu spații largi între ei.
Microscop cu scanare cu efect tunel este un dispozitiv pentru vizualizarea
suprafețelor la nivel atomic. El utilizează fenomenul de tunelare cuantică, care
permite particulelor să treacă printr-o barieră care în mod normal ar fi de netrecut.
Electronii tunelează prin vid între doi electrozi metalici planari, pe fiecare dintre care
se află un atom adsorbit, furnizând o densitate de curent de tunelare care poate fi
măsurată. Scanarea unui atom când trece pe lângă celălalt (eșantion) permite
trasarea deplasării primului în raport cu separarea laterală pentru un curent constant.
Calculul arată măsura în care sunt vizibile imaginile obținute cu microscopul cu efect
tunel. Se confirmă faptul că pentru polarizare redusă, microscopul prezintă
dimensiunile mediate spațial ale orbitalilor electronici prin niveluri de energie strâns
apropiate— nivelul Fermi(d) densitatea locală de stări(d).[98][99]
Un atom poate fi ionizat prin eliminarea unuia dintre electronii săi. Sarcina
electrică determină curbarea traiectoriei unui atom atunci când trece printr-un câmp
magnetic. Raza cu care traiectoria unui ion este transformată de către câmpul
magnetic este determinată de masa atomului. Spectrometrul de masă folosește
acest principiu pentru a măsura raportul masă-sarcină electrică(d) al ionilor. Dacă
eșantionul conține mai mulți izotopi, spectrometrul de masă poate determina
proporția fiecărui izotop în eșantion prin măsurarea intensității diferitelor fascicule de
ioni. Printre tehnicile de vaporizare a atomilor se numără spectroscopia emisiilor
atomice cu plasmă cuplată inductiv(d) și de spectrometria de masă cu plasmă cuplată
inductiv(d), ambele utilizând plasmă pentru a vaporiza eșantioanele pentru analiză.[100]
O metodă selectivă spațial este spectroscopia pierderilor de energie electronică(d),
care măsoară pierderea de energie a unui fascicul de electroni într-un microscop
electronic cu transmisie(d) atunci când interacționează cu o parte dintr-un
eșantion. Tomograful cu sondă atomică(d) are o rezoluție sub-nanometrică în 3-D și
poate identifica din punct de vedere chimic atomi individuali folosind spectrometria
timpului-de-zbor.[101]
Spectrele stărilor excitate(d) pot fi utilizate pentru a analiza compoziția atomică a
unor stele îndepărtate. Anumite lungimi de undă ale luminii cuprinse în lumina
observată de la stele pot fi separate și legate de tranzițiile cuantizate în atomii liberi
de gaz. Aceste culori pot fi reproduse folosind o lampă cu descărcare în gaz(d) care
conține același element.[102] Heliul a fost descoperit în acest fel în spectrul Soarelui cu
23 de ani înainte de a fi identificat pe Pământ.[103]