ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

‘’FUNDENI’’

MODUL RADIOFIZICĂ
TEMA:ATOMUL ÎNTRE SIMPLU ȘI
COMPLEX

NEGREA SIMONA : I RAD -

2
 ATOMUL ÎNTRE SIMPLU ȘI
cOMPLEX

1.ISTORIC
Meditațiile filozofice atomiste datează încă de pe vremea vechilor gânditori greci și indieni ai
secolelor al VI-lea și al V-lea i.d.ch. Prima formulare filozofică a unei idei similare celei de
atom a fost dezvoltată de Democrit în Grecia secolului al VI-lea î.d.ch. Ideea s-a pierdut timp de
secole, până la reaprinderea interesului științific din epoca Renașterii.

În secolul al XIX-lea, John Dalton a vrut să cunoască de ce se sparg substanțele în

constituenți proporționali. Pentru Dalton, fiecare element chimic a fost reprezentat printr-un tip de
atom, și vice-versa. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Willian crookes a inventat tubul cu
raze catodice (denumit și tub crookes) și a fost primul care a observat particule încărcate negativ
într-un astfel de tub. Aproape de trecerea către secolul al XX-lea, J.J. Thomson, în urma cercetărilor
sale privind razele catodice, a descoperit că atomii sunt, de fapt, divizibili, fiind parțial compuși din
particule foarte ușoare încărcate negativ (dovedite a avea proprietăți identice indiferent de elementul
chimic de la care proveneau), ce au fost numite mai târziu electroni. De altfel J.J. Thomson propune
primul model de atom, în care electronii sunt incluși într-o bilă cu sarcină pozitivă precum „stafidele
într-un cozonac”.

Fig 1.1 Modelul atomic J.J.

Thomson
 În 1911, Ernest Rutherford a descoperit că electronii orbitează un nucleu compact. Tot Rutherford
a descoperit că hidrogenul posedă cel mai ușor nucleu, pe care l-a numit proton (în limba greacă,
πpoτou înseamnă „primul”). Pentru a explica de ce electronii „nu cad, în spirală, pe nucleu”, Niels Bohr a
dezvoltat un model al atomului în care, folosind rezultatele mecanicii cuantice, electronii nu pot să
parcurgă decât
orbite circulare fixate.
După descoperirea principiului de incertitudine al lui Werner Heisenberg, conceptul de orbită
circulară a fost înlocuit cu cel de „nor”, în interiorul căruia distribuția electronilor a fost descrisă prin
ecuații probabilistice. În sfârsit, după descoperirea în anul 1932 a neutronului, particula neutră din punct
de vedere electric, nucleele atomice ale elementelor mai grele decât hidrogenul s-au găsit a fi formate
din protoni și neutroni, aceste ultime rezultate completând concepția modernă despre structura
atomică. Protonul și neutronul se mai numesc și nucleoni.

cunoștințele despre mărimea și natura atomului s-au îmbogățit de-a lungul timpului, însă la
începuturi oamenii nu puteau decât să speculeze aceste cunoștințe.

Odată cu apariția cercetării științifice experimentale( în sec. XVI-XVII e.n.), procesul de cunoaștere
a teoriei atomice a progresat rapid.chimiștii au recunoscut atunci că toate substanțele, indiferent de starea
de agregare, pot fi analizate până la cele mai mici componente elementare. De exemplu, s-a descoperit că
sarea este compusă din două elemente distincte, sodiu și clor, care combinate formează un compus
chimic. S-a descoperit de asemenea că aerul este un amestec de azot și oxigen. Apa este simbolizată de
formula H2O, ceea ce înseamnă că fiecărui atom de oxigen îi corespund doi atomi de hidrogen.
 În contrast cu vechea lor reprezentare, atomii au o structură complexă, căreia i se datorează
varietatea proprietăților fizice și chimice.conform teoriei lui Aristotel: "orice corp poate fi divizat în
particele oricât de mici fără ca prin aceasta să i se altereze substan ț a."

Fig:1.2 Istoric

2.DEFINIȚIE

Atomul este cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic, respectiv este cea mai
mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi fragmentată în alte
particule mai simple.

componentele principale ale atomului sunt: nucleu și înveliș electornic. În atomul neutru din punct
de vedere electric numărul electronilor ( cu sarcină electrică negativă ) din învelișul electronic este egal cu
numărul protonilor ( cu sarcină electrică ) din nucleul atomic . Atomii sunt reprezentați prin modele
atomice.

2.1 MODELUL SFE$IC

 Conform acestui model, atomilor le revin următoarele proprietăți: atomii au formă sferică,
atomii sunt complet elastici (la o ciocnire cu alți atomi energia lor cinetică nu se transformă în alte
forme de energie) și atomii aceluiași fel de substanță au aceeași mărime și aceeași masă.

2.2 MODELUL ATOMIC THOMSON

În anul 1904 J.J. Thomson (1856-1940) a dezvoltat un model conform căruia atomul consta dintr-
o masă încărcată pozitiv și distribuită omogen sub formă de sferă. În această masă sunt încorporate în
unele locuri sfere mult mai mici, cu sarcină negativă - electronii. Numărul lor este atât de mare încât
sarcina lor negativă totală este egală cu sarcina pozitivă a restului atomului.

Fig:2.2 Modelul atomic Thomson

2.3MODELUL ATOMIC RUTHERFORD

O extindere a modelului lui Thomson a fost întreprinsă în 1911 de către Rutherford (1871-
1937). Bazându-se pe experientele lui H. Hertz, Lenard, Geiger, Rutherford a elaborat un model
atomic nou care are următoarele proprietăți: aproape toată masa atomului este concentrată în interior
într-un volum mic, nucleul atomic.

Fig 2.3 Modelul atomic

Rutherford

2.4 MODELUL ATOMIC BOHR

 În anul 1913 apare modelul atomic al lui Bohr. Acest model preia modelul planetar al lui
Rutherford și îi aplică teoria cuantelor. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2,
Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă al nucleului).

5. MODELUL ATOMIC BOHR-SOMMERFELD

În anul 1915, fizicianul german Arnold Sommerfeld a dezvoltat modelul atomic al lui Bohr,
elaborând modelul Bohr-Sommerfeld. El a presupus că orbitele staționare din jurul nucleului nu sunt
numai circulare, ci pot fi și eliptice. În modelul său, unei orbite circulare cu număr cuantic principal n îi
corespund n-1 orbite staționare eliptice. În consecință, fiecare orbită circulară a lui Bohr se descompune în
n-1 elipse cu excentrități diferite, rezultând o familie de orbite pentru fiecare număr cuantic principal n>1.

6. MODELUL ONDULATORIU STAŢIONAR AL ATOMULUI

În anul 1926, Schrödinger elaborează prima lucrare de mecanică ondulatorie, în care apare
Ecuația lui Schrödinger, prin care arată: caracterul ondulatoriu al mișcării electronului în atom, descris de
o funcție de undă, arată în termenii mecanicii cuantice că energia totală a unei particule (electronul) cu
o anumită masă, care se mișcă în spațiu, este suma dintre energia cinetică și energia potențială; ecuația are
soluții numai pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă energiile electronului în stările
staționare, stări caracterizate de numerele cuantice, energia în atom fiind cuantificată.

3.STRUCTURA ATOMULUI

În chimie și fizică, atomul (în limba greacă aτoµoς înseamnă “indivizibil”) este cea mai mică
particulă posibilă care încă mai păstrează proprietățile chimice ale unui element (chimic).

Dacă, inițial, cuvântul atom însemna cea mai mică particulă indivizibilă, mai târziu, după ce
termenul a căpătat o semnificație precisă în știință, atomii au fost găsiți a fi divizibili și compuși din
particule și mai mici, subatomice, dar aceste părți nu mai păstrează proprietățile elementului.Materia este
formată din atomi, care se combină pentru a forma molecule.
 Fig 3.1 Structura atomului

Atomul este constituit dintr-un nucleu cu sarcină pozitivă înconjurat la o distanță relativ mare de
electroni, ce au sarcină negativă. Nucleul conține protoni, ce au sarcină pozitivă, și neutroni, care nu au

sarcină electrică. Numărul protonilor este egal cu cel al electronilor, ceea ce face ca atomul să fie
neutru din punct de vedere electric.

cei mai mulți atomi sunt compuși din trei tipuri de particule subatomice care guvernează
proprietățile lor externe:

•
electronii, care au o sarcină electrică negativă și sunt cele mai puțin masive particule
subatomice;
•
protonii, care au o sarcină electrică pozitivă și sunt de aproape 1836 ori mai masive
decât
•
electronii;
neutronii, care nu au sarcină electrică și care sunt de aproximativ 1839 ori mai masivi
decât electronii.
Protonii și neutronii creează un nucleu atomic dens și masiv, ei fiind numiți și nucleoni.
Electronii formează un larg nor electronic ce înconjoară nucleul.

În atomul neutru din punct de vedere electric numărul electronilor (cu sarcină electrică
negativă) din învelișul electronic este egal cu numărul protonilor (cu sarcină electrică) din
nucleul atomic.
 Proton - Particulă cu masă (relativă =1) și cu sarcină electrică pozitivă din nucleul
atomic.Numărul protonilor este caracteristic pentru toți atomii unui element.El reprezintă numărul de
sarcini nucleare z (numărul de sarcini electrice pozitive).

Numarul de protoni stabilește poziția elementului în sistemul periodic.

Nr. Protoni = Nr. de sarcini nucleare = Nr. de

ordine

E lectron - Particula cu masă (relativă=1/1823) și sarcină electrică negativă.Electronii atomilor

se află în spațiul din jurul nucleului atomic și se mișcă cu viteza foarte mare.Numărul electronilor
din învelișul electronic este egal cu numărul protonilor din nucleul atomic.

Pentru un atom
valabil: este

Nucleu atomic - Parte a

atomului care se află în centrul
atomului este încărcată pozitiv din
și
punct de vedere electric; reunește aproape întreaga masă a atomului şi este format din nucleoni (protoni
si neutroni).

Suma dintre numărul protonilor (z) și numărul neutronilor (N) reprezintă numărul nucleonilor. Ea
corespunde numărului de masa (A) al atomului.

Nr. protonilor + Nr. neutronilor = Nr. nucleonilor = Numarul de masa( A)

Nucleul conVine un anumit număr de protoni, fiecare dintre aceştia cu sarcină pozitivă, iar
numărul electronilor cu sarcină negativă este egal cu numărul protonilor, astfel încât atomul este neutru.

Fiecare atom este caracterizat de 2 numere:

➢ z, numărul atomic care este dat de numărul protonilor (=numărul
electronilor)
 ➢ A, masa atomică, care reprezintă numărul total de protoni şi neutroni din nucleu.

N um arul Z identifică elementul chimic căruia îi aparVine atomul – oxigen, carbon,

fier şi proprietăVile acestuia (de exemplu, oxigenul este gaz, fierul este metal, etc). În natură există
92 de elemente – de la hidrogen (z = 1) la uraniu (z =92) şi mai există un număr de aproximativ 20 de
elemente (cu z de le 93 la peste 110) care au fost obVinute artificial.

Atomul este clasificat după numărul de protoni și neutroni: numărul protonilor determină
numărul atomic(z) și neutronii - izotopii acelui element.

Numărul de masă A sau numărul nucleonic al unui element este numărul total de protoni și
neutroni din atomul acelui element, denumit așa deoarece fiecare proton și neutron au masa de aproximativ
1 uam (uam = unitate atomică de masă). O colecție particulară de z protoni și A - z neutroni se
numește nuclid.

4.ELEMENTE0 IZOTOPI ŞI IONI

Izotopul este specia de atom cu același număr atomic z dar cu număr de masă A diferit (adică
aceleași proprietăți chimice dar proprietăți fizice diferite). cuvântul "izotop" provine din grecescul isos
(egal) și topos (loc). Toți izotopii unui element chimic au în învelișul electronic același număr de
electroni, iar nucleele lor au același număr de protoni; ceea ce este diferit reprezintă numărul de neutroni.

Atomii cu același număr atomic z contribuie la o varietate largă de proprietăți fizice și

manifestă proprietăți chimice aproape identice (un exemplu de excepție de la acest principiu îl constituie
deuteriul și

apa grea). Atomii sunt clasificați în elemente chimice prin numărul lor atomic z, care corespunde
numărului de protoni din nucleul atomic. De exemplu, toți atomii ce conțin șase protoni (z = 6) sunt
clasificați drept
carbon. Elementele pot fi sortate, conform tabelului periodic, în ordinea crescătoare a numărului
atomic.
Această metodă pune în evidență cicluri repetitive regulate în proprietățile chimice și fizice ale
respectivelor elemente.

Numărul de masă A, sau numărul nucleonic al unui element este numărul total de protoni și
neutroni din atomul acelui element, denumit așa deoarece fiecare proton și neutron au masa de
aproximativ 1 uam (uam = unitate atomică de masă).

Fiecare element poate să aibă numeroși nuclizi diferiți, cu același z, dar cu un număr variabil
deoarece nuclizi au același simbol chimic și ocupă același loc în tabelul periodic). când se scrie numele
unui nuclid particular, numele elementului (care specifică z) este precedat de numărul de masă dacă este
scris ca indice superior, sau este urmat de numărul de masă dacă nu este indicat superior. De exemplu,
nuclidul carbon-14, care poate să fi scris și 14c, este unul dintre izotopii carbonului și conține 6 protoni
și 8 neutroni
în fiecare atom (număr de masă 14 = 6 + 8).

cel mai simplu atom, protium, izotop al hidrogenului, are numărul atomic 1 și numărul de masă 1;
el constă dintr-un proton și un electron. Izotopul hidrogenului care conține și un neutron se numește
deuteriu sau hidrogen-2; izotopul hidrogenului cu doi neutroni se numește tritiu sau hidrogen-3. Tritiul
este un izotop instabil care se dezintegrează prin procesul numit radioactivitate. Mulți izotopi ai
fiecărui element sunt radioactivi; numărul izotopilor stabili variază puternic de la un element la altul (de
exemplu, staniul are 10 izotopi stabili). Plumbul (z = 82) este ultimul element care are izotopi stabili.
Elementele cu număr atomic 83 (bismut) și mai mare nu au izotopi stabili și sunt toți radioactivi.

Virtual, toate elementele mai grele decât hidrogenul și heliul au fost create prin fenomenul de
nucleosinteză din stele și supernove. Sistemul nostru solar s-a format din nori de elemente provenite de
la multe astfel de supernove, acum 4,6 miliarde de ani.

cele mai multe elemente mai ușoare decât uraniu (z = 92) au, fiecare, izotopi stabili sau cel
puțin radioizotopi cu viață suficient de lungă ca să poată fi întâlniți în mod natural pe Pământ. Două
excepții notabile de elemente ușoare dar radioactive cu viață scurtă sunt technețiu, z = 43 și promețiu, z =
61, care se găsesc în mod natural numai în stele.

Alte câteva elemente grele cu viață scurtă care nu apar pe Pământ au fost de asemenea găsite în
stele. Elementele care nu se găsesc în mod normal pe Pământ au fost create artificial prin bombardament
nuclear;
până în anul 2006 s-a ajuns la elementul cu număr atomic 116 numit, temporar, „ununhexium”.
Aceste elemente ultragrele sunt foarte instabile și se dezintegrează rapid.

Atomii care au pierdut sau câștigat electroni se numesc ioni. Ionii se împart în cationi cu
sarcină electrică pozitivă (+), și anioni cu sarcină electrică negativă (-).

4.1.PROPRIETĂȚILE NUCLEONILOR
 Nucleele atomice pot suferi transformări care afectează numărul de protoni și neutroni pe care îi
conțin, proces numit dezintegrare radioactivă. Dacă transformările nucleelor au loc spontan, procesul se
numește radioactivitate. Transformările radioactive au loc într-un număr mare de moduri, dar cele mai
comune sunt dezintegrarea alfa (emisia unui nucleu de heliu) și dezintegrarea beta (emisia unui
electron).

Dezintegrările ce implică electroni sau pozitroni sunt datorate interacțiunilor nucleare slabe.

În plus, ca și electronii din atom, și nucleonii din nucleu pot fi aduși într-o stare excitată de
înaltă energie. Totuși, această tranziție cere de sute de ori mai multă energie decât excitația
electronilor. La revenirea în starea fundamentală, nucleul emite un foton de energie foarte înaltă, numit și
radiație gamma.

Transformările nucleare au loc de asemenea și în cadrul reacțiilor nucleare. În fuziunea nucleară,

două nuclee ușoare se unesc într-un singur nucleu mai greu. În fisiunea nucleară, un nucleu greu se divide
în două sau mai multe nuclee.
4.2 PARTICULE SU4ATOMICE

Înainte de 1961, se acceptau ca particule subatomice doar electronii, protonii și neutronii. Azi se
cunoaște că protonii și neutronii înșiși sunt constituiți din particule și mai mici numite quarkuri. În
plus, electronul are un partener neutru din punct de vedere electric, aproape fără masă, numit neutrino.
Electronul și neutrino sunt ambii leptoni.

Prin urmare, atomii sunt compuși numai din quarkuri și leptoni. Protonul este format din două
quarkuri „up” și un quark „down”, iar neutronul este format din două quarkuri „down” și un
quark „up”. Deși nu apar în substanța obișnuită, alte două generații mai grele de quarkuri și leptoni pot
fi generate în
ciocnirile de înaltă energie.

O importanță deosebită pentru atom o prezintă bosonii, adică particulele de transport al forțelor
de interacțiune. Astfel, electronii sunt legați de nucleu prin intermediul fotonilor ce transportă
forța electromagnetică. Protonii și neutronii sunt menținuți împreună în nucleu prin intermediul
gluonilor ce transportă forța nucleară.

4osonii sunt reprezentaVi

de:
 Gravitonul . Este particula-forVă purtătoare a gravităVii, care este cea mai slabă forVă. Nu există
încă nicio dovadă experimentală că această particulă forVă există, făcând din gravitaVie una dintre
problemele centrale ale fizicii moderne.

Fotonul . Este purtătorul radiaViei electromagnetice, în întregul ei, incluzând undele radio,
lumina, razele x, razele gama etc. Fotonul şi câmpul electromagnetic asociat Vin atomii
împreună. ForVa electromagnetică este de asemenea responsabilă de interacViunea dintre atomi şi
dintre molecule; fără aceasta, obiectele nu ar avea consistenVă.

Bosonii slabi. ForVa slabă. W+, W- şi z0 sunt bosonii slabi, purtătorii forVei slabe. ForVa slabă
este responsbilă de dezintegrările radioactive, conducând la transformarea unui quarc down în quarc up.
Această schimbare are ca efect transformarea neutronului în proton, transformare însoVită de eliberarea
unui electron. De asemenea, forVa slabă poate transforma un proton într-un neutron. Bosonii purtători ai
forVei slabe au fost descoperiVi în 1983 de Carlo Rubbia şi Simon Van der Meer.

Gluonul . ForVa tare. Este purtătorul forVei tari şi acVionează la distanVe foarte mici de
aproximativ 10 - 13
cm. ForVa tare Vine quarcurile la un loc formând protonii şi neutronii. De asemenea,
forVa tare Vine la un loc protonii şi neutronii ce formează nucleul atomului. În lipsa acestei forVe,
protonii, graVie forVei de respingere creată de sarcina lor pozitivă, s-ar îndepărta unii de alVii. Primele
indicii despre existenVa gluonilor au apărut la un laborator din Hamburg, în 1979.

Bosonul Hi33s . Câmpul Higgs încearcă să explice apariVia masei determinate experimental
a bosonilor care erau înVeleşi ca fiind lipsiVi de masă; astfel, acest câmp încetineşte bosonii slabi ce ar
evolua
cu viteza luminii şi care în principiu nu au masă, iar prin această încetinire bosonii slabi obVin
masă. La temperaturi înalte, bosonii slabi călătoresc cu viteza luminii, fiind lipsiVi de masă.
 Fig:4.2.1
Bosoni

Fermionii conVin trei familii de

particule:

Fig 4.2.2 Fermioni

Fermionii, familia nr.1, care constituie materia de care luăm act, ca oameni:

Leptonii :

➢ Electronul. Particulă încărcată negativ ce înconjoară nucleul atomului. Întrucât nucleul atomului este
încărcat pozitiv electric, electronul este atras către centrul atomului. Modul în care electronii
sunt aranjaVi în orbită în jurul nucleului determină caracteristicile chimice ale atomului. Sarcina
electrică a electronilor împiedică electronii să treacă unul prin altul, forVa de respingere care
apare Vinându-i separaVi.
➢ Neutrinul Electronic. Aceştia pot călători distanVe uriaşe fără a interacViona cu materia,
aproximativ
600 de milioane de neutrino trecând prin corpul uman în fiecare secundă.
 Ei pot penetra pământul nestingheriVi, sunt fără masă
ori aproape, cu o masă infimă şi interacVionează cu materia
doar prin intermediul forVei slabe şi a gravitaViei.
Wolfgang Pauli a prezis existenVa neutrino în 1930, dar a
fost descoperit abia în
1957 de clyde cowan şi Fred Reines.

4uarcurile :

➢ Quarcul up. cel mai puVin masiv dintre cele şase tipuri de quarcuri, acesta se combină cu quarcul
down pentru a crea materia pe care o experimentăm în mod curent. Quarcurile nu au fost observate
niciodată, dar sunt dovezi care i-au convins pe fizicieni de existenVa lor. În 1964 Murraz Gell-
Mann şi George zweig au avansat ideea existenVei quarcurilor, iar în 1968, la Acceleratorul liniar
din Stanford a fost confirmată.
➢ Quarcul down. Acesta, împreună cu quarcul up formează protonii şi neutronii care constituie
nucleul
atomic. Două quarcuri down şi un quarc up formează un neutron. Un quarc down şi două quarcuri
up formează un proton.

Fermionii, familia nr.2:

Leptonii :

➢ Miuonul. Este o particulă cu sarcină electrică, mult mai masiv decât electronul şi mult mai
instabil decât acesta. Două treimi din miuoni se dezintegrează în electron, neutrinoul miuonic şi
electron anti-neutrino în 2 microsecunde de la apariVie. Miuonul a fost descoperit după electron,
proton şi neutron. În 1937 Jabez c. Street şi Edward c. Stevenson au găsit dovezi ale existenVei
acestuia.
➢ Neutrinul Miuonic. Tipul de dezintegrare radioactivă ce produce miuonii neutrino, produce de
asemenea şi miuonii. A fost descoperit în 1961 de Jack Steinberger, Melvin Schwarty şi Leon
Lederman.

4uarcurile

➢ Quarcul charm. Este similar quarcului up, dar este mult mai masiv. A fost descoperit în anul 1974.
➢ Quarcul strange. Are denumirea astfel, pentru că atunci când a fost descoperit, s-a observat că durata
sa
de viaVă era mai mare decât cea aşteptată.
➢ Tauonul. Este identic cu electronul, dar este de 3,500 de ori mai greu şi mai instabil decât acesta. Are
o durată de viaVă mai mică de 10-12 dintr-o secundă, înainte să se dezintegreze în alte particule. A
fost descoperit în 1975 de Martin Perl.
➢ Neutrinul Tauonic. Este cel mai masiv dintre cele trei tipuri de neutrini. ExistenVa acestuia a
fost

confirmată atunci când o particulă care nu putea fi decât un neutrin tauonic s-a lovit de nucleul unui
atom şi a rezultat un lepton tau. Prima dovadă directă datează din anul 2000, laboratorul Fermi,
Illinois.

Quarcuri:

➢ Quarcul top. Masa unui quarc top este echivalentă cu nucleul unui atom de aur, care conVine 197
de protoni şi tot atâVi neutroni. A fost descoperit în 1995 la laboratorul Fermi.
➢ Quarcul bottom. A fost descoperit, de asemenea, la laboratorul american Fermi în anul 1977.

5.SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

La mijlocul secolului XIX, câțiva chimiști considerau că similitudinile dintre proprietățile

chimice ale mai multor elemente, implicau o regularitate care putea fi demonstrată prin ordonarea
elementelor într-o formă tabelară sau periodică.Chimistul rus Dimitri Mendeleev a propus o hartă a
elementelor, numită “tabel
periodic”, în care elementele sunt aranjate în rânduri și coloane, astfel încât, elementele cu proprietăți
chimice asemănătoare să fie grupate. Potrivit acestui aranjament, fiecare element a primit un număr
(număr atomic) pornind de la 1, pentru hidrogen, până la 92, pentru uraniu.
 Fig 5.1 Tabelul periodic al elementelor

Grupele sistemului periodic se clasifică în 2 categorii:

•
principale
•
secundare

Grupele principale sunt în număr de 8 unele dintre ele având denumiri specifice :

- I - a A = grupa metalelor alcaline

- II - a A = grupa metalelor alcalino - pământoase

- III - a A = grupa pământurilor

- VII - a A = grupa halogenilor ( F, Cl, Br, I, At )

- VIII - a A = grupa gazelor rare sau grupa gazelor nahile.

Între grupele a- II - a A și a - III - a A se află amplasate grupele secundare care conțin 3 tipuri
de

metale : - metale
tranziționale
- lantanidele
 - actinidele

Aspectul grupelor secundare au particulariatea ca gr. a VII a secundara are in componenta 3 tipuri

de metale.Perioadele sunt in numar de 7 si contin un numar diferit de electroni .

Reguli pentru pozitionarea unui element in sistemul periodic :

- elementele din gr. principale au in curs de ocupare orbitali de tip "s" si "p"

-gr. elementului este date de numarul de electroni amplasati pe orbital de tip "s" si "p" al stratului in curs de

ocupare

- perioada este data de nr. stratului aflat in curs de acopare

- metalele tranzitionale au in curs de ocupare orbitali de tip "d"

- perioada este indicate de nr. stratului aflat in curs de ocupare

- gr. este indicate de suma nr. de electroni de pe orbitalul "s" sp "d" ai ultimului strat.

Lantanidele si actinidele au in curs de ocupare orbitali de tip ( 4f pentru lantamide si 5s pentru

actinide ).Perioada este data de nr. stratului in curs de ocupare.Gr. este data de suma nr. de electroni de

pe orbitali "s" si "f" ai ultimului strat.

LANTANIDELE:

Caracterul Metalic. Ca si elementele din grupa III-b, Lantanidele sunt puternic electropozitive, formând
din

soluția apoasã ioni pozitivi.

Proprietãți magnetice. Ionii Lu, Ce și Ib sunt diamagnetici. Ceilalți ioni sunt paramagnetici.

Proprietãți spectrale. Cu excepția ionilor Ce3+, Gd3+, Yb3+ ºi Lu3+, ionii lantanidelor sunt frumos colorați,
având spectre caracteristici în regiunea vizibilã și ultravioletã. De aceea spectrele sunt adesea folosite
pentru identificare, succesiunea de culori a primelor 7 elemente se repetã, în ordine inversã, la ultimele 7,
ionii Ln3+ cu același numãr de electroni necuplați au aceeași culoare.Totuși faptul cã speciile electronice,
Ce4+
(roșu- orange) – La3+(incolor); Gd3+(incolor) – Eu2+(galben -pai); Lu3+(incolor) – Ib2+(verde) au culori
diferite sugereazã cã repetarea culorii este un fenomen mai complex.

Separarea lantanidelor. Lantanidele au proprietãți fizice și chimice atât de asemãnãtoare, încât izolarea de
elementele în stare purã a constituit una din cele mai grele probleme ale chimiei analitice. Pentru a separa
lantanidele de elementele însoțitoare, mineralul respectiv se dizolvã în acizi, soluția se trateazã cu oxalat
de amoniu. Odatã cu oxalații lantanidelor, greu solubile în soluții slab acide, se precipitã și oxalații de torin
și zicorniu care însã se îndepãrteazã ușor, datoritã solubilitãții lor într-un exces de oxalat de amoniu.
Oxalații lantanidelor se transformã în oxizi Ln2O3 prin calcinare iar din oxizi se obțin sulfați. În
continuare, amestecul de lantanide este separat în pãmânturi cerice și pãmânturi ytrice, pe baza diferenței
de solubilitate a sulfaților dublii.

ACTINIDELE:

Caractere generale. Radioactivitatea. Toate actinidele sunt radioactive. În timp ce douã din aceste
elemente, torul si uraniul, sunt de mult cunoscute și relativ abundente în naturã datoritã timpului de
înjumãtãțire mare
al unora dintre izotopii lor (109-1010ani). Majoritatea celorlalte provin fie din dezintegrãri nucleare ale
unor elemente radioactive naturale, fie au fost obținute numai pe cale artificialã prin reacții nucleare.

Configurația electronicã. Din elementul actiniu (z=89) care face parte din a IV-a serie tranziționalã d,
urmeazã în Sistemul Periodic, conform teoriei structurii învelișului de electroni ai atomilor, o serie de
14 elemente analogã lantanidelor, actinidele. În aceste elemente este în curs de completare substratul 5f
care cuprinde 7 orbitali și deci este complet ocupat când conține 14 electroni.

Stãri de oxidare. Actinidele se împart, în ce privește proprietãțile fizice, în 2 grupe:

➢ actinidele ușoare (cu numerele atomice 90-95)

➢ actinidele grele (z=96-103)

Starea de oxidare predominantã este +3.Proctactinitul și uraniul pot folosi toți electronii din orbitalii 5f, 6d
și 7s și de aceea ating stãrile de oxidare maxime +5, respectiv +6. Starea de oxidare +6 este cea mai stabilã
la uraniu; ea pierde din stabilitate la neptuniu și plutoniu iar la americiu cea mai stabilã stare de oxidare
este
+3.

Toriul – principala sursã de Toriu este monazita, mineralul pãmânturilor rare, un amestec de fosfaþi
care conțin toriul sub forma unui silicat.
 Atomii pot să difere prin numărul fiecărui tip de particule subatomice pe care ei le conțin.
Atomii aceluiași element au același număr de protoni (numit și număr atomic). Pentru unul și același
element, numărul de neutroni poate să varieze determinând izotopii acelui element. Numărul de electroni
asociați cu un atom este foarte ușor modificat, din cauza energiei de legătură a electronilor foarte
scăzută. Numărul de

protoni (și neutroni) în nucleul atomic poate fi modificat prin intermediul fuziunii nucleare, a
fisiunii nucleare sau a dezintegrării radioactive, cazuri în care atomul nu mai rămâne elementul care era
la început.

Atomii sunt electric neutri dacă au același număr de protoni și electroni. Atomii care au un deficit
sau un surplus de electroni se numesc ioni. Electronii care sunt departe de nucleu pot fi transferați unui
atom din apropiere sau pot fi folosiți în comun de doi sau mai mulți atomi. Prin intermediul acestui ultim
mecanism atomii sunt legați în molecule și alte tipuri de compuși chimici cum ar fi rețelele
cristaline ionice și covalente.

Atomii nu sunt stabili în stare liberă, având învelișuri atomice încomplete în starea fundamentală –
ei au tendința de a se lega între ei. Procesul de combinare a atomilor - formarea legăturilor chimice –
are loc spontan# cu degajare de energie. Starea finală – molecula# macromolecula sau rețeaua – este mai
stabilă decât atomii liberi și are energie mai mică.

Formarea legăturilor chimice este consecința a două fenomene:

•
stabilitatea deosebită a configurației de gaz nobil a atomilor,
•
tendința atomilor de a-și ocupa cât mai complet orbitalele vacante.

Molecula poate fi definită ca fiind un grup discret de atomi mentinuți împreună prin legături
chimice.
Macromolecula are masa moleculară uriașă (peste 100.000 u.a.m.).

Din punctde vedere structural, substanțele pot fi formate din: atomi# ioni# molecule
(sau macromolecule) legate prin diferite tipuri de leguri chimice sau forte intermoleculare.
 Fig:5.2 Exemple de molecule

Structura chimică a substanț elor comportă mai multe aspecte:așezarea reciprocă a atomilor,
natura legăturilor dintre atomi, influențele lor reciproce.Pentru gaze și unele lichide și solide
moleculare (cum ar fi apa și zahărul), moleculele sunt cele mai mici diviziuni de substanță care
încă mai păstrează proprietățile chimice; totuși, există multe solide și lichide care sunt
compuse,de asemenea, din atomi, dar nu conțin molecule discrete (cum ar fi sărurile, rocile precum
și metalele solide și lichide). Astfel, deși moleculele sunt comune pe Pământ (intrând în formarea
atmosferei și a oceanelor), cea mai mare parte a Pământului (cea mai mare parte a crustei, întreaga
manta și tot miezul) nu este formată din molecule identificabile, ci, mai degrabă, reprezintă
substanță atomică dispusă în alte tipuri de aranjamente particulare de ordin

microscopic.Cele mai multe molecule sunt pluri-atomice; de exemplu, molecula de apă este
formată din doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen.

Termenul „moleculă” a fost utilizat inițial ca un sinonim pentru „molecula fundamentală” de gaz,
indiferent de structura acestuia. Această definiție corespunde doar pentru câteva tipuri de gaze (de
exemplu, elementele chimice inerte care nu formează compuși, cum ar fi heliu), având „molecule”
formate dintr-un singur atom.
 <.CONFIGURAȚIA ELECTRONICĂ

Comportarea chimică a atomilor este datorată interacțiunilor dintre electroni. Electronii unui
atom rămân în interiorul unor configurații electronice fixate, predictibile. Aceste configurații sunt
determinate de mecanica (cinematică) cuantică a electronilor în potențialul electric al atomului; numărul
cuantic principal determină învelișuri electronice particulare cu nivele distincte de energie. În general, cu
cât este mai înalt nivelul de energie, cu atât este electronul mai îndepărtat de nucleu.

Fig 6.1 Structura învelișului electronic

Electronii de pe cel mai îndepărtat înveliș, numiți și electroni de valență, au cea mai puternică
influență în comportarea chimică a atomului. Electronii de pe învelișurile interioare, (deci nu cei de
valență) joacă și ei un rol cu efecte secundare datorate ecranării sarcinii pozitive din nucleul atomic.

Un înveliș electronic poate avea până la 2n2 electroni, unde n este numărul cuantic principal al
învelișului. Învelișul ocupat cu cel mai mare n este învelișul de valență, chiar dacă acesta ar avea un
singur electron. În cea mai stabilă stare, de bază, electronii unui atom vor umple învelișurile acestuia în
ordinea crescătoare a energiei. În unele circumstanțe, un electron poate fi excitat pe un nivel de energie
mai mare (electronul absoarbe energie de la o sursă externă și sare pe un înveliș mai înalt) lăsând un
loc „gol” în învelișul energetic inferior.

Electronii unui atom excitat vor cădea în mod spontan pe nivelul inferior, emițând energia
excedentă sub formă de fotoni, până la revenirea la starea de bază.
 1. Orbitali atomici de tip s

Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 și se caracterizează prin l = 0, m = 0. Orbitalii s au simetrie

sferică (figura 6.2).

Fig. Nr 6.2 . Diagrama individuală a unui orbital atomic de tip s

În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s, al cărui diametru va fi din ce în ce mai
mare. Astfel: n = 1, l = 0, m = 0 este orbitalul 1s; n = 2, l = 0, m = 0 este orbitalul 2s; n = 3, l = 0, m
= 0 este orbitalul 3s etc.

2. Orbitali atomici de tip p

Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 și sunt caracterizați de l = 1 si m = ±1,0. În fiecare strat

electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p, care reprezintă
regiunile de probabilitate maximă de prezență a electronului, sunt situați de o parte și de alta a
nucleului având, prin urmare, un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit
niciodată). Convențional, orbitalii p se notează în funcție de sistemul de axe x, y, z de-a lungul cărora
se dirijează lobii (figura 6.3).

Fig. nr. 6.3 Diagrama a orbitalilor atomici de tip

p

*. Orbitali atomici de tip d

Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 și sunt caracterizați de l = 2 si m = ± 1, ±2, 0, fiind în număr de

cinci. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secțiuni și ca
urmare prezintă structură mai complicată, tetralobara. Trei orbitali d sunt a șezați sub unghiuri
de 45o fată de axele de
coordonate și sunt notați dxy, dyz, dxz . În cazul celorlalți doi orbitali, probabilitatea de existență a electronilor este de-a
lungul axelor de coordonate.

Fig. nr. 6.4 Diagrama a orbitalilor atomici de tip d

4 .Orbitali atomici de tip f

Orbitalii f apar la n ≥ 4 și sunt caracterizați de l = 3 si m = ±1, ±2, ±3, 0, fiind în număr de

șapte [fxyz, fx(z2-y2), fy(x2-z2), fz(x2-y2), fx3, fy3, fz3]. Structura lor este complicată deoarece acești orbitali
au trei planuri nodale care trec prin nucleu și au formă octalobară.

Fig. nr. 6.5. Diagrama a orbitalilor atomici de tip

f

Ocuparea cu electroni a orbitalilor se produce urmând trei reguli:

1. Se ocupă mai întâi orbitalii cu energia cea mai scăzută: 1s → 2s → 2p → 3s→ 3p → 4s → 3d

... (orbitalul 4s are energie mai scăzută decât 3d).
 2. Electronii se rotesc în jurul axei proprii (spin), iar rotația se poate produce în două sensuri,
fapt reprezentat prin două săgeți: sus (↑) și jos (↓). Doar doi electroni pot ocupa un orbital, și ei au
spin opus (principiul de excluziune al lui Pauli)

3. Dacăfiecare
un electron sunt disponibili mai
orbital până multo
când
ți orbitali cu aceeași energie (ex. cei trei orbitali p), se ocupă cu
ți orbitalii sunt semi-ocupați, și apoi se ocupă cu cel de-al
câte
doilea electron (regula lui Hund).

Fig:6.6.Nivelele enevgetice ale ovbitalilov dintv-un atom

Configurația în stare fundamentală a unui atom reprezintă o listă a orbitalilor ocupați cu

electroni în atomul respectiv. De ex., hidrogenul are configurația electronică 1s1 , iar carbonul (care
are șase electroni) are configuraț ia 1s2 2s2 2p2. Numărul de electroni din fiecare orbital este notat ca
exponent.

Pe lângă numărul cuantic principal n, unui electron i se mai asociază încă trei numere cuantice:
numărul cuantic secundar l (număr cuantic azimutal, ce descrie momentul unghiular orbital), numărul
cuantic magnetic m (ce descrie direcția vectorului moment unghiular) și numărul cuantic de spin s (ce
descrie direcția momentului unghiular intrinsec al electronului).
 Nivelurile energetice (straturile electronice) se subimpart pe baza diferențierii fine a energiei
electronilor în subniveluri (substraturi).Unui nivel energetic cu numărul cuantic principal n îi aparțin n
niveluri.Fiecare subnivel corespunde unui număr cuantic secundar l. Subnivelurile se notează cu literele
s(l=o), p(l=1), d(l=2), f(l=3).

Electronii cu valori diferite pentru numerele cuantice l și m au învelișuri distincte, evidențiate

prin notația spectroscopică (configurații s, p, d și f). În cei mai mulți atomi, orbitalii cu numere l diferite
nu sunt degenerate exact ci separate printr-o structură fină. Orbitalii cu numere m diferite sunt degenerate
dar pot fi separate doar aplicând un câmp magnetic, ceea ce se numește efect zeeman. Electronii cu
numere s diferite prezintă diferențe energetice foarte slabe, caracterizând așa-numita structură (despicare)
hiperfină.

Prin combinare chimica atomii își modifică straturile exterioare de electroni, realizând
configurații mai stabile, identice cu ale gazelor nobile sau apropiate de acestea.Prin formarea
legăturilor chimice se eliberează energie, iar pentru ruperea lor se consumă energie.Exista tipuri generale
de legături chimice, adică modalități de realizare a configurațiilor stabile ale atomilor:
legatura ionic( și legatura co)alent(.Prin combinare chimic( atomii își modifică straturile exterioare
de electroni, realizând configurații mai stabile, identice cu ale gazelor nobile sau apropiate de acestea.
Teoria electronică a legăturii chimice se bazează pe câteva principii și anume:

•
tendința de combinare este cauzată de nestabilitatea configurației electronice a atomilor liberi;
•
stabilitatea configurației de gaz nobil – realizarea octetului electronic;
•
tendința de folosire cât mai completă a electronilor și orbitalilor disponibile.

Legatuva ionică – electvovalentă – W.Kossel

 Kossel în 1916 a elaborat teoria electronică a legăturii ionice. Această legătură ia naștere între
elemente cu caracter chimic diferit, deci cu diferențe mari de electronegativitate. Conform acestei teorii
formarea legăturii ionice presupune două etape:

- formarea ionilor;
- atracția electrostatică dintre ioni.

Teoria electronică a valenței, formulată independent de W. Kossel și G.N. Lewis, are la bază
ideea că în transformările chimice ale elementelor sunt implicați electroni din stratul exterior,
numiți electroni de valență. În reacțiile chimice atomii tind să își modifice învelișul de electroni
astfel încât să dobândească o configurație electronică stabilă de dublet sau de octet, și anume cea
a gazului inert cel mai apropiat. Se formează o legătură în care o pereche de electroni este pusă în
comun de doi atomi. Moleculele cu mai mult de opt electroni la unul dintre atomi sunt foarte
instabile, în timp ce acelea cu mai puțin de opt electroni la un

atom sunt în mod obișnuit foarte reactive față de sistemele donoare de electroni. Există două căi
pentru a atinge configurația de gaz inert. O primă cale constă în transferul de electroni, în care un
atom cedează electroni și devine ion pozitiv, iar celălalt acceptă electronii și devine ion negativ; ambii
dobândesc astfel
configurația gazului inert cel mai apropiat.
Legătuva covalentă
Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați intre ei prin perechi de electroni puse
în
comun, atomii având poziț ii fixe unii fa ă de al ii. Aceasta apare țdoar între
ț atomii nemetalelor, iar
legării se numește
rezultatul
moleculă.
*ormarea ionilor are loc prin pierdere sau câștig de electroni:

- metalele puternic electropozitive, cu un număr mic de electroni pe ultimul nivel față de configurația
de gaz nobil (mai ales din grupele 1 si 2), cedează acești electroni, trecând în ioni pozitivi numiți cationi.

Atomii sunt mult mai mici decât lungimea de undă a luminii pe care o poate detecta văzul
uman, fapt pentru care atomii nu pot fi văzuți cu nici un fel de microscop optic. Cu toate acestea,
există alte căi de detectare a pozițiilor atomilor pe suprafața unui solid sau a unui film subțire și
chiar pentru a obține imagini ale acestora. Este vorba despre: microscoapele electronice
(microscopia cu efect de tunel), microscopia atomică (atomic force microscopy), rezonanț a
magnetică nucleară și microscopia cu raze X.

Deoarece norul de electroni nu are o formă precisă, dimensiunea unui atom nu este ușor de
definit. Pentru atomii care formează rețele cristaline solide, distanța dintre centrele a doi atomi adiacenți
poate fi ușor determinată prin difracție cu raze X, găsindu-se o estimare a dimensiunii atomului. Pentru
orice atom, se poate folosi raza la care se pot găsi cel mai des electronii de pe stratul de valență.
De exemplu, dimensiunea atomului de hidrogen este estimată ca fiind de aproximativ 1,06×10–10 m
(de două ori raza Bohr). Comparând această valoare cu dimensiunea protonului (unica particulă din
nucleul atomului de hidrogen), care este aproximativ 10–15 m, raportul dintre dimensiunea atomului
de hidrogen și cea a nucleului său este de 100.000:1. Dacă un atom ar avea dimensiunea unui stadion
său ar trebui să fie de dimensiunea unei mărgele de sticlă. Aproape toată masa unui atom se găsește în
nucleu
și aproape tot spațiul din atom este ocupat de electronii săi.

Atomii diferitelor elemente variază în dimensiune, dar dimensiunea (volumul) nu este

cu masa propor țională
atomului. Atomii grei au tendința generală de a fi mai denși. Diametrele atomilor sunt
acelea și până la un factor mai mic de trei în cazul atomilor grei, dar cel mai notabil efect al masei
aproximativ
asupra dimensiunii este următorul: dimensiunea atomică descrește cu creșterea masei pentru fiecare linie
din tabelul periodic. Rațiunea acestor efecte este aceea că elementele grele au sarcină pozitivă mare în
nucleu, care atrage puternic electronii către centrul atomului. Această forță de atracție contractează
dimensiunea învelișului electronic, astfel încât un număr mai mare de electroni se pot afla într-un volum
mai mic. Acest efect poate fi remarcabil: de exemplu, atomii elementului mai dens iridiu (masă atomică
192) au aproximativ aceeași dimensiune ca atomii de aluminiu (masă atomică 27), fapt ce contribuie
la stabilirea raportului densităților (mai mare de 8) dintre aceste metale.

Temperatura unei colecții de atomi este o măsură a energiei medii de mișcare (energie cinetică) a
acestor atomi, deasupra energiei minime a punctului de zero cerută de mecanica cuantică; la 0 K (zero
absolut) atomii ar trebui să nu aibă extra-energie peste acest minim. Dacă temperatura sistemului
crește, energia cinetică a particulelor din sistem crește, deci și viteza de mișcare crește. La temperatura
camerei, atomii ce formează gazele din aer se mișcă cu o viteză medie de 500 m/s (aproximativ 1800
km/h).

Curiozitatea privind mărimea și greutatea atomului i-a urmărit pe oamenii de știința o lungă
perioadă în care lipsa instrumentelor și a tehnicilor adecvate i-a împiedicat să obțină răspunsuri
consecin ță, un mare număr de experimente ingenioase au avut ca s c op determinarea mărim i i și
satisfăcătoare.
atomului. În ușor atom, cel de hidrogen are un diametru de1x10
Cel mai - 8 cm și greutatea 1.7x10
-2 4 g. Un
greută ții
atom este atât de mic încât o singură picatură de apă conține mai mult de un milion de milioane de
miliarde de atomi.

7.UTILIZĂRILE ATOMULUI

a) ATOMUL DISTRUGǍTOR

□ Secolul atomic a început cu bombele atomice.Planeta s-a cutremurat.Omenirea adânc impresionată

a întrebat cu neliniște și speranță: cine este atomul un prieten sau un dușman?

□ 6 august 1945, prima bombă atomică transportată la bordul bombardierului American B-29
“Enola Gay” a transformat Hiroshima într-un morman de ruine fără viață

□ După trei zile ciuperca otrăvitoare a exploziei atomice a crescut deasupra unui alt oras japonez

Nagasaki
□ 1 martie 1954 operațiunea Castle –efectuarea unei explozii experimentale a unei bombe
mixte,
atomice și nucleare pe atolul Bikini.Deasupra oceanului s-a înalțat o “ciupercă” de 40km, având
la partea superioară lățimea de 160 km.Sfera de foc care s-a aprins la câteva secunde după
explozie avea în centru o temperatură de ordinul unui miliard de grade și a fost vizibilă de la
130 km de epicentru.La o oră după explozie radioactivitatea norului a atins 1000 de miliarde de
curie pentru obținerea căreia ar fi fost nevoie de un milion de tone de radiu.Insula de coral a
fost topită de explozie și transformată instantaneu în praf de unda de șoc.

Fig 7.1Norul ciupercă provocat de explozia aruncării bombei atomice, Little Boy,
deasupra oraşului Hiroshima.

b ) ATOMUL
‘'INGINER''

Defectoscopia gama
□ Măsurarea lichidului în rezervoare
închise
 □ Determinarea uzurii instrumentelor de tăiere

□ Constatarea scurgerilor de gaz din conductele subterane

□ Verificarea captușelii refractare cu care este căptușită gura încălzită a furnalului

□ Căutarea unor surse de aprovizionare cu apă

□ Controlul colmatării porturilor

□ Neutralizarea sarcinilor electricități statice care prezintă pericole de incendiu

c )ATOMUL ‘'CHIMIST''

□ Radiațiile radioactive reprezinta un mijloc cu adevărat miraculos în mâinile chimistului.Sub

acțiunea
lor se produc metamorfoze uimitoare:zahărul se transformă în acid, uleiul de ricin se solidifică,
devine impermeabilă,benzenul se combină cu clorul dând un insecticid foarte eficace,parafina
pielea
se schimbă într-o substanță asemănătoare cauciucului

□ Radiochimia –obținere de polimeri

-transformarea energiei atomice direct în energie electrică

-metode de analiză prin radioactivare a materialelor ultrapure (combustibili nucleari,

semiconductori)

d) ATOMUL ‘'MEDIC''

La 6 iunie 1905,Pierre Curie spunea în discursul cu ocazia decernării premiului Nobel că sub acțiunea
radiațiilor radiului creșterea țesuturilor atacate de cancer încetinește, sau încetează total, în timp ce
țesuturile sănătoase vecine sunt menajate.

Radiul a fost înlocuit cu Co radioactiv (30 g Co radioactiv emite aceeași cantitate de radiații ca o bucata
de Ra de câteva kilograme)

Radioterapia :
1. Intratisulară-este utilizată pentru tratarea tumorilor canceroase exterioare. În tumoră se introduce o
sursa de radiații, de exemplu sub forma unor ace dintr-o sârmă specială de cobalt-nichel,
bombardată în prealabil cu neutroni.Neutronii transformă cobaltul obișnuit în cobalt radioactiv

2. cobalt.Acestuia
Iradierea externă-se utilizează
nu-i pot rezistaonici
instala ție specială de iradiere la distanță, așa-numitul tun
cei mai îngrozitori dușmani ai sănătății:cancerul
de pulmonar,
cancerul esofagului, sarcomul oaselor și alte boli ale organelor
interne.
 BIBLIOGRAFIE
1. Compendiu de fizica,Autor:Ion Bunget,Editura: Stiintifica si
Enciclopedica,Anul 1988
2. Fizica F1+F2, manual pentru clasa a 12-a, Autor: Mantea C., Garabet
M ,Editura ALL Educational, 2007 2. Ciubotaru d., *.a. - FIz ICA, Manual
pentru clasa a XII-a, Editura didactică *i Pedagogică, Bucure*ti - 1994.
3. Probleme de fizica poentru clasele XI-XII,Autor: vlăducă Gh., Editura didactică
*i Pedagogică, Bucure*ti - 1983.

4. Probleme de fizica pentru liceu, vol. II,Autor: Cone G., Stanciu Gh,
Editura Academiei, 1988 5. von Laue M, - Istoria fizicii, pag. 135-151,
EdITURA
ȘTIINȚIFICĂ, Bucure*ti, 1965
5. Chimie Anorganica vol I,Institutul Politehnica
Bucuresti,Autor:Ianu Aurel,Editura:didactica si Pedagogica
Bucuresti,anul 1963
6. Tratat de chimie anorganica (vol I,II),Autor:d.Negoiu,Editura
Tehnica Bucuresti,Anul 1972