Structura atomului

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are proprietățile
unui element chimic.

■ Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care apare în
multe culturi antice, cum ar fi Grecia și India. La începutul anilor 1800, John Dalton a
folosit conceptul de atomi pentru a explica de ce elementele reacționează întotdeauna în
raporturi de numere întregi mici (legea proporțiilor multiple). În 1827, botanistul Robert
Brow a folosit un microscop pentru a privi granule de praf plutind în apă și a descoperit că
ele se mișcau haotic, fenomen care a devenit cunoscut sub numele de „mișcare
browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi cauzat de faptul că moleculele de apă lovesc
granulele. În 1905, Albert Einstein a dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin
producerea primei analize de fizică statistică a mișcării browniene. Fizicianul francez Jean
Perrin s-a folosit de munca lui Einstein pentru a determina experimental masa și
dimensiunile atomilor, confirmând astfel în mod concludent teoria atomică a lui Dalton.
■ Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de
nucleu. Nucleul este format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un număr
similar de neutroni. Protonii și neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94% din masa
unui atom este concentrată în nucleu. Protonii au sarcină electrică pozitivă, electronii au
sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au sarcină electrică. Dacă numărul de protoni
este egal cu cel de electroni, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric. Dacă un
atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni, atunci acesta are un o sarcină
totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion.

Electronul este o particulă subatomică fundamentală cu sarcină electrică negativă, fiind

simbolizat e-.

■ Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din
particule, dar că acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel
de hidrogen. Prin urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă, prima
particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe care el a numit-o inițial „corpuscul”, și mai
târziu electron.
 ■ S-a recunoscut rapid că acestea sunt chiar particulele care transportă curenții electrici în
firele de metal, și care poartă sarcina electrică negativă în atomi. Thomson a primit în
1906 Premiul Nobel în Fizică pentru acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că atomii
sunt particulele finale, indivizibile, de materie. Thomson a și postulat, incorect, că masa
redusă a electronilor încărcați negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare
uniformă de sarcini pozitive. Acest lucru a devenit cunoscut
ca modelul „cozonacului cu stafide”.

Nucleul unui atom este o regiune foarte densă din centrul său, constând din protoni și neutroni.
■ În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden, sub conducerea lui Ernest Rutherford, au
bombardat o folie metalică cu particule alfa pentru a observa cum se împrăștie ele. Ei
se așteptau ca toate particulele alfa să treacă direct prin folie, cu minime devieri, deoarece
modelul lui Thomson spunea că sarcina în cadrul atomului este atât de difuză încât
câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea mult particulele alfa. Cu toate acestea, Geiger
și Marsden au constatat că unele particule alfa sunt deviate la unghiuri mai mari de 90°,
ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie imposibil potrivit modelului Thomson. Pentru a
explica acest lucru, Rutherford a propus că sarcina pozitivă a atomului este concentrată
într-un nucleu mic aflat în centrul atomului.
Modelul atomic Bohr:

■ Modelul atomic Bohr este primul model de natură cuantică al atomului și a fost introdus
în anul 1913 de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest model preia modelul planetar al
lui Ernest Rutherford și îi aplică teoria cuantelor. Deși ipotezele introduse de către Bohr
sunt de natură cuantică, calculele efective ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice,
modelul fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi
(He+, Li+2, Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă a
nucleului).
■ fizicianul Niels Bohr a propus un model în care electronii unui atom sunt presupuși a orbita
în jurul nucleului, dar că pot face acest lucru numai într-o mulțime finită de orbite, și ar
putea sări între aceste orbite numai în salturi discrete de energie corespunzătoare absorbției
sau radiației unui foton.Această cuantificare a fost folosită pentru a explica de ce orbitele
electronilor sunt stabile și de ce elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre
discrete.

Modelul lui Schrödinger:

■ Schrödinger (1887-1961) a gândit atomul ca un sistem tridimensional de unde. Ideea de
orbită dispare din concepţia modului de funcţionare a atomului. Electronii sunt mărginiţi în
anumite zone din jurul nucleului, mărginire ce survine în urma interacţiunilor dintre nucleu
şi electroni.
■ Schrödinger a scris în anul 1926 un set de ecuaţii - ori funcţii de undă - pentru a descrie
electronul. Conform acestor ecuaţii electronii sunt distribuiţi în zone din jurul nucleului
numite orbitali. Aceşti orbitali sunt asemenea unor nori; cu cât norul are o mai mare
densitate, cu atât probabilitatea de a detecta un electron este mai mare.
Evoluția modelelor atomice: