ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ”FUNDENI”

MODUL RADIOFIZICĂ

ATOMUL, ÎNTRE SIMPLU ȘI COMPLEX

PROFESOR: MIHAI FLORENȚA

ELEV: STAN GABRIEL-ANDREI
CLASA: AMR 1A
 DEFINIȚIA ATOMULUI

Atomul este cea mai mică particulă a unei substanțe, care nu poate fi divizată prin metode
chimie și fizice obișnuite, neutră din punct de vedere electric și care păstrează toate proprietățile
chimice ale substanței respective.

Denumirea de atom provine din grecescul atomos care înseamnă „ce nu poate fi tăiat”, cuvânt
inventat de filosofii antici greci Leucip și Democrit.

Orice solid, lichid, gaz și plasmă este compus din atomi neutri sau ionizați.

Totalitatea atomilor de același tip alcătuiesc un element chimic. Se cunosc 118 elemente
chimice:

 92 elemente chimice naturale

 26 elemente chimice artificiale

1
 ISTORIC AL TEORIEI ATOMICE

Ideea legată de alcătuirea matierei din unități mici, nevizibile cu ochiul liber, este veche, care
apare prin multe culturi antice.

În jurul anului 450 î.Hr., filosoful grec Epedocle identifică 4 elemente ca substanțe
primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile: foc, apă, pământ și aer

Acestea nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest
procesc continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale iubirea
(philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere
toate obiectele și viețuitoarele universului.

2
 MODELE ATOMICE PRECUANTICE
MODELUL DALTON

John Dalton folosea conceptul de atom pentru a explica

de ce elementele reacționează întotdeauna în raporturi de
numere întregi mici (legea proporțiilor multiple).

Joseph Proust a studiat oxizi de staniu și a gasit că există

două tipuri de oxid de staniu: primul este 88,1% Sn și
11,9% O (SnO), iar al doilea este 78,7% Sn și 21,3% O
(SnO2). Asta înseamnă că 100g de Sn se vor combina fie cu
13,5g O, fie cu 27g O, ele fiind în raport de 1:2, un raport
de numere întregi mici.

Ideea acestui model din chimie i-a sugerat lui Dalton că

elementele reacționează în multiplii de unități discrete, sau atomi. În cazul oxizilor de staniu, un
atom de staniu se va combina fie cu un atom de oxigen, fie cu 2 atomi de oxigen.

De asemenea, Dalton credea că această teorie atomică ar putea explica de ce apa absoarbe
gaze în proporții diferite. De exemplu, el a constat că apa absoare dioxidul de carbon mai bine
decât absoarbe azotul. Ipoteza acestuia se datora diferențelor de masă și configurație între
particulele gazelor respective. Într-adevăr, moleculele de CO 2 sunt mai grele și mai mare decât
cele de N2.

Modelul atomic al lui Dalton spune că:

 Materia este compusă din atomi

 Atomii nu pot fi creați ori distruși
 Atomii aceluiași element sunt identici, dar sunt diferiți de atomii altor elemente
 Reacțiile chimice au loc atunci când atomii sunt rearanjați
 compuşii chimici sunt formaţi prin combinarea atomilor diferitelor elemente
 Atomii diferitelor elemente variază din punct de vedere al masei și al dimensiunii

În 1827, Robert Brown a descoperit mișcarea haotică a unor granule de praf plutind în apă,
fenomen care a devenit cunoscut sub numele de mișcare browniană. Acest fenomen a fost
considerat a fi cauzat de faptul că moleculele de apă lovesc granulele de praf.

În 1905, Albert Einstein a dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin producerea
primei analize de fizică statistică a mișcării browniane.

Jean Perrin, folosindu-se de munca lui Einstein, a determinat experimental masa și

dimensiunile atomir, confirmând teoria atomică a lui Dalton.

3
 MODELULTHOMSON – MODELUL COZONACULUI CU STAFIDE
DESCOPERIREA ELECTRONULUI

Joseph John Thomson a măsurat masa razelor catodice,

arătând că ele sunt formate din particule, dar că acestea sunt
de cca. 1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel
de hidrogen.

Prin urmare, particulele masurate nu erau atomi, ci o nouă

particulă, prima particulă subatomică ce a fost descoperită,
numind-o inițial corpuscul, apoi devenind electron, dupa
particulele postulate de către George Johnstone Stoney în
1874.

S-a recunoscut că acestea sunt chiar particulele care

transportă curenții electrici în firele de metal și care poartă
sarcina electrică negativă în atomi.

Modelul atomic al lui Thomson:

 Răstoarnă ideea că atomii sunt particule finale, indivizibile, de materie

 Masa redusă a electronilor încărcați negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare
uniformă de sarcini pozitive – a fost dovedit a fi incorect.
 Atomul are forma sferică, sarcină electrică pozitivă uniform distribuită în tot volumul, iar
electronul, încărcat negativ, oscilează în interiorul atomului datorită câmpului electric care
se creează.

4
 MODELUL RUTHERFORD – MODELUL NUCLEAR
DESCOPERIREA NUCLEULUI

În anul 1909, Hans Geiger și Ernet Marsden, sub îndrumarea

lui Ernet Rutherford, au bombardat o folie metalică cu
particule α pentru a observa cum se împrăștie ele.

Ei se așteptau ca toate particulele α să treacă direct prin folie,

cu minime devieri, conform modelului lui Thomson care
spuunea că sarcina în cadrul atomului este atât de difuză
încât câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea mult
particulele α.

Rezultaltul observat a fost că unele

particule α sunt deviate la unghiuri
mai mari de 90°, ceea ce ar fi fost imposibil confrom
modelului Thomson.

Pentru a explica acest rezultat, Rutherford a propus că

sarcina pozitivă a atomului este concentrată într-un
nucleu mic aflat în centru atomului.

Modelul atomic al lui Rutherford:

 Atomii constau dintr-un nucleu central mic, dens,
încărcat pozitiv înconjurat de electroni, încărcaţi negativ, care se mişcă pe orbite circulare.
 Modelul este în contradicție cu electrodinamica clasică

5
 MODELE ATOMICE CUANTICE
MODELUL BOHR – MODELUL PLANETAR

În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care

electronii unui atom sunt presupuși a orbita în jurul
nucleului, dar că pot face acest lucru numai într-o mulțime
finită de orbite, și ar putea sări între aceste orbite numai în
salturi discrete de energie corespunzătoare absorbției sau
radiației unui foton.

Această cuantificare a fost folosită pentru a explica de ce

orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere că, în mod
normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară,
pierd energie cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice, și de ce elemente absorb
și emit radiații electromagnetice în spectre discrete.

Modelul Bohr poate fi caracterizat prin următoarele:

 Electronii ocupă doar unele orbite în jurul nucleului. Aceste orbite sunt stabile si se
numesc orbite „staționare”
 Fiecare orbită are energie asociată cu ea. Orbita cea mai apropiată de nucleu are o energie
de E1, următoarea orbită E2 etc.
 Energia este absorbită când un electron „sare” de la o orbita mai apropiată la una mai
îndepărtată și energia este emisă când un electron „cade” de pe o orbită mai îndepărtată pe
una mai apropiată.
 Energia și frecvența luminii emisă și absorbită poate fi calculată folosind diferența dintre
2 energii ale orbitelor.

6
 MODELUL SCHRÖDINGER

Experimental Stern–Gerlach din 1922 a furnizat dovezi suplimentare ale naturii cuantice a

atomului. Atunci când un fascicul de atomi de argint a fost trecut printr-un câmp magnetic de
formă specială, fasciculul a fost divizat în funcție de direcția momentului cinetic al atomului,
denumit spin. Cum această direcție este aleatoare, era de așteptat ca raza să se răspândească într-o
linie. În schimb, fasciculul a fost împărțit în două părți, în funcție de orientarea spinului atomic,
în sus sau în jos.

În 1924, Louis de Broglie avansează ipoteza cum că

toate particulele se comportă până la un moment dat ca
niște unde. În 1926, Erwin Schrödinger a folosit această
idee pentru a dezvolta un model matematic al atomului,
care descria electronii ca forme de undă tridimensionale. O
consecință a folosirii formelor de undă pentru a descrie
particulele a fost că este matematic imposibil să se obțină
valori precise atât pentru poziția cât și
pentru impulsul unei particule la un moment dat în timp. În
acest concept, pentru o anumită precizie în măsurarea unei
poziții se poate obține o gamă largă de valori probabile
pentru impuls, și vice-versa. Acest model a fost în măsură
să explice observațiile comportamentului atomic pe care modelele anterioare nu le puteau
explica. Astfel, s-a renunțat la modelul planetar al atomului în favoarea unuia care descria
zone orbitale atomice (norul de electorni) în jurul nucleului unde un anumit electron este cel mai
probabil să fie observat.

DESCOPERIREA NEUTRONULUI

Dezvoltarea spectrometriei de masă a permis măsurarea precisă a masei atomilor. Dispozitivul

folosește un magnet pentru a îndoi traiectoria unui fascicul de ioni, și cantitatea de deformare este
determinată de raportul între masa unui atom și sarcina sa. Chimistul Francis William Aston a
folosit acest instrument pentru a arăta că izotopii au mase diferite. Masa atomică a acestor izotopi
variază cu multipli întregi ai unei valori. Explicați pentru acești izotopi diferiți aștepta
descoperirea neutronului, o particulă fără sarcină, cu o masă similiară cu a protonului, de către
James Chadwick în 1932.

Izotopii au fost atunci explicați ca elemente cu același număr de protoni, dar număr diferit de
neutroni în nucleu.

7
 STRUCTURA ATOMULUI

Atomul este format din următoarele componente mari: un nucleu central dens (încărcat
pozitiv) în jurul căruia gravitează electroni (încărcați negativ).

 Masa variază de la 1.67 ∙ 10-27 la 4.52 ∙ 10-25 kg.

 Diametrul variază de la 62 pm (He) la 520 pm (Cs)
 Dacă numarul de protoni este egal cu cel de electroni, atunci atomul este neutru din punct
de vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni,
atunci acesta are o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă și vorbim despre ioni.

Cel mai simplu atom, hidrogen: 1 proton, 1 neutron, 1 electron

Cel mai mare atom din natură, uraniu: 92 protoni, 146 neutroni, 92 electroni

IONI
Un ion este un atom (sau un grup de atomi) care are o sarcină electrică nenulă. Un atom
neutru se poate ioniza prin schimbarea echilibrului dintre electroni și protoni:

 Dacă pierde (cedează) unul sau mai mulți electroni devine ion pozitiv, numit și cation
pentru ca este atras catod (electrodul negativ) – exemple: Na+1, Ca+2, Al+3, NH4+
 Dacă primește (acceptă) unul sau mai mulți electroni devine ion negativ, numit și anion
pentru că este atras de anod (electrodul pozitiv) – exemple: Cl-1, O-2, N-3, OH

Ionii se pot găsi în soluții obținute prin dizolvarea unor substanțe în solvenți sau sub forma

unui gaz care conține particule încărcate electric. În acest din urmă caz mediul ionizat se
numește plasmă și întrucât are proprietăți diferite de cele ale solidelor, lichidelor și gazelor este
considerat a reprezenta o a patra stare de agregare a materiei.

IZOTOPI
Izotopii sunt specii nucleare cu același număr atomic Z (număr de protoni), dar cu număr de
masă A (număr de nucleoni) diferit.

Izotopii au aceleași proprietăți chimice, dar proprietăți fizice diferite. Toți izotopii unui
element chimic au în învelișul electronic acelșasi număr de electroni, iar nucleele lor au același
număr de protoni, ceea ce este diferit reprezintă numărul de neutroni.

Exemple de izotopi: hidrogen-2 (2H), heliu-3 (3He), carbon-14 (14C), oxigen-18 (18O), uraniu-
238 (238U).
8
 NUCLEUL ATOMIC

Nucleul este alcătuit din particule compozite numite

nucleoni:

 protoni – încărcați pozitiv – ceea ce conferă

sarcina electrică pozitivă a nulceului
 neutroni – neutri din punct de vedere electric

Peste 99,94% din masa unui atom este concentrată în

nucleu.

Protonii sunt particule subatomice din nucleul

tuturor atomilor, încărcate pozitiv. Se notează cu p+.
Au sarcină electrică relativă +1 și masă relativă
1.

Numărul protonilor din nucleu se numește

Protonul este format din 2 quarci sus
număr atomic și se notează cu litera Z.
(u) și un quarc jos (d)

Neutronii sunt o particule subatomice, fără nicio sarcină

electrică. Se notează cu n0. Au sarcină electrică 0 și masă
relativă 1.

Suma dintre numărul protonilor și numărul neutronilor

din nucleu se numește număr de masă și se notează cu
litera A.

Neutronul este format din 2 quarci jos

(d) și un quarc sus (u)

9
 ÎNVELIȘUL ELECTRONIC

Învelișul electronic, sau un nivel

energetic principal, reprezintă acea
parte a atomului în care electronii
orbitează în jurul nucleului atomic.

Configurația electronică a unui

element chimic din tabelul periodic
descrie aranjarea electronilor săi în
norul electronic. Nivelele (straturile)
electronice se divid în subnivele (s, p,
d, f) ce conțin orbitalii care grupează electronii din nivelul respectiv. Un atom are șapte nivele
aranjate specific elementului chimic. Orbitalul reprezintă zona în care un electron este cel mai
probabil să fie observat.

Reguli de aranjare:

 principiul ocupării succesive cu electroni: orbitalii sunt ocupați cu electroni în funcție de

creșterea energiei
 prin fiecare orbital al unui atom există maximum 2 electroni cu un spin opus

Substraturile și conținutul maxim de electroni:

 s – continuț maxim de electroni = 2 (se notează ca un pătrat cu o căsuță)

 p – conținut maxim de electroni = 6 (se notează ca un dreptunghi cu 3 căsuțe)
 d – conținut maxim de electroni = 10 (se notează ca un drepthunghi cu 5 căsuțe)
 f – conținut maxim de electroni = 14 (se notează ca un
drepthunghi cu 7 căsuțe)

Căsuța este un orbital, căci fiecare orbital are 2 electroni.

Nivelele electronice au un maxim de subnivele stabilit:

 1 (sau K) are substratul 1s

 2 (sau L) are substraturile 2s 2p
 3(sau M) are substraturile 3s 3p 3d
 4(sau N) are substraturile 4s 4p 4d 4f
 5(sau O) are substraturile 5s 5p 5d 5f
 6(sau P) are substraturile 6s 6p 6d
 7(sau Q) are substraturile 7s

10
 Electronul este o particulă fundamentală a atomului încărcată negativ, notată cu e-. Are
sarcină electrică relativă -1 și masă relativă 0, neglijabilă.

DEZINTEGRARE RADIOACTIVĂ

Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse
dezintegrării radioactive, făcând nucleul să emită particule sau radiații electromagnetice.

Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt:

 Dezintegrarea α – acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o particulă α, adică
un nucleu de He, constând din 2 protoni și 2 neutroni. Rezultatul emisiei este un element
nou, cu un număr atomic mai mic.
 Dezintegrarea β (și capturarea de electroni) – rezultă din transformarea unui neutron
într-un proton, sau a unui proton într-un neutron. Emisiile de electroni sau pozitroni sunt
numite particule β. Dezintegrarea β fie crește, fie scade numărul atomic al nucleului cu
unu.
 Dezintegrare γ – acest proces rezultă dintr-o schimbare în nivelul de energie al nucleului
la o stare de energie inferioară, care se încheie cu emisie de radiații electromagnetice.
Starea excitată a unui nucleu care produce emisie γ apare, de obicei, în urma emisiei unei
particule α sau β. Astfel, dezintegrarea γ urmează, de obicei, după dezintegrarea α sau β.

Alte tipuri mai rare de dezintegrare radioactivă sunt:

 Ejecția de neutroni sau protoni sau de grupuri de nucleoni din nucleu, sau mai multe
particule β
 Fisiune nucleară

Fiecare izotop radioactiv are o perioadă de timp ce caracterizează descompunerea – timpul

de înjumătățire – care este determinat de cantitatea de timp necesară ca o jumătate dintr-un
eșantion să se dezintegreze. Este un proces de scădere exponențială care scade în mod constant
proporția de izotop rămasă cu 50% la fiecare timp de înjumătățire.

11
 RADIAȚII

Radiația este un fenomen fizic de

emitere și propagare a energiei sub forma
de unde (radiație ondulatorie) sau de
corpusculi (radiație corpusculară) prin
spațiu sau printr-un mediu material.

Clasificare:

 Radiații electromagnetice: unde

radio, microunde, infraroșu, lumina
visibilă, ultraviolet, raze X și radiații
γ
 Radiații corpusculare: radiații α, radiații β
 Radiații acustice: ultrasunete, sunetul, undele seismice (dependente de un mediu fizic prin
care se transmit)

Radiațiile pot fi ionizante sau neionizante. Radiațiile ionizante au valori mai mari de 10 eV,
care este suficient sa ionizeze atomi și molecule, și să rupă legături chimice. Această distincție
între cele ionizante și neionizante este importantă pentru a ști care sunt dăunătoare organismelor
vii.

Sursele comune de radiații ionizante sunt substanțele radioactive care emit raze α, β sau γ,
constând în nuclei de heliu, electroni sau pozitroni, și fotoni. Alte surse includ razele X din
radiografiile medicale și alte particule care constituie razele cosmice secundare care sunt produse
după interacțiunea razelor cosmice primare cu atmosfera Pământului.

12
 RADIAȚIA (RAZELE) RÖNTGEN (X)

Radiația (razele) X sau radiația (razele) Röntgen sunt

radiații electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă
mici, cuprinse între 0,01 și 100 Å. Razele X formează
radiația X, o formă de radiație electromagnetică.

Cele mai multe raze X au o lungime de undă cuprinsă

între 0,01 și 10 nanometri, corespunzând frecvențelor
cuprinse între 30 petahertz și 30 exahertz și energii cuprinse
între 100 eV și 100 keV.

OBȚINEREA RAZELOR X

Razele X se pot obține în tuburi electronice vidate, în care electronii emiși de un catod
incandescent sunt accelerați de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii cu
viteză mare ciocnesc anticatodul care emite radiații X. Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul
interacționează cu atomii acestuia în două moduri:

Electronii, având viteză

mare, trec prin învelișul de
electroni al atomilor
anticatodului și se apropie
de nucleu. Nucleul, fiind
pozitiv, îi deviază de la
direcția lor inițială. Când
electronii se îndepartează
de nucleu, ei sunt frânați de
câmpul electric al
nucleului; în acest proces
se emit radiații X.
La trecerea prin
învelișul de electroni al
atomilor anticatodului,
electronii rapizi pot ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un electron de pe un
strat interior (de exemplu de pe stratul K) poate fi dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un
electron aflat pe straturile următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea
electronilor atomilor anticatodului este însoțită de emisia radiațiilor X.
13
 UTILIZĂRI MEDICALE

 Radiografia proiecțională – practica de a produce imagini bidimensionale utilizând

radiația cu raze X
 Tomografia computerizată (CT) – modalitate imagistică medicală în care imaginile
tomografice sau felii de zone specifice ale corpului sunt obținute dintr-o serie mare de
imagini cu raze X bidimensionale luate în diferite direcții. Aceste imagini transversale pot
fi combinate într-o imagine tridimensională a interiorului corpului
 Fluoroscopia – tehnică de imagistică utilizată în mod obișnuit de medici sau terapeuți
radiologi pentru a obține imagini în mișcare în timp real ale structurilor interne ale unui
pacient prin utilizarea unui fluoroscop
 Radioterapia – utilizarea razeor X ca tratament pentru managementul (inclusiv paliație) a
cancerului.

BIBLIOGRAFIE

https://www.slideshare.net/constantinalucretia/atomul-structura-atomului-47052215

https://www.primaryconnections.org.au/sites/all/modules/primaryconnections/includes/SBR/data/
Chem/sub/atom1/atom1.htm

14
https://mail.uaic.ro/~marius.mihasan/teaching/pdfs/general_chemistry_courses/CURS%203.pdf

http://www.abcte.org/files/previews/chemistry/s1_p6.html

https://www.wikiwand.com/ro/Atom

https://www.wikiwand.com/ro/Izotop

http://www.wikiwand.com/ro/Ion

https://www.wikiwand.com/ro/Neutron

https://www.wikiwand.com/ro/Proton

http://www.wikiwand.com/ro/Nucleu_atomic

http://www.wikiwand.com/ro/Configura%C8%9Bie_electronic%C4%83

https://www.wikiwand.com/ro/Electron

http://www.wikiwand.com/en/Electron_shell

http://www.wikiwand.com/ro/Radia%C8%9Bie_X

https://en.wikipedia.org/wiki/Radiation

15