Atom

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a

materiei comune care are proprietățile unui element Atom
chimic.[1] Orice solid, lichid, gaz și plasmă este
compus din atomi neutri sau ionizați. Atomii sunt
foarte mici; dimensiuni tipice sunt în jur de 100 pm (a
zecea miliardime dintr-un metru).[2] Atomii nu au
limite bine definite și există diferite moduri de a defini
dimensiunea, care dau fiecare valori diferite, dar
apropiate ca valoare.

Conform ipotezei De Broglie, atomii sunt suficient de

mici încât încercarea de a le prezice comportamentul
folosind fizica clasică — de exemplu, ca și cum ar fi
niște bile de biliard — dă predicții vizibil incorecte din
cauza efectelor cuantice. Prin dezvoltarea fizicii, Ilustrație a atomului de heliu, reprezentând
modelele atomice au încorporat principii nucleul atomic (roz) și distribuția norului
electronic (negru). Nucleul (dreapta-sus) de
cuantice pentru a explica și prezice mai bine acest heliu-4 prezintă în realitate simetrie sferică și
comportament. se aseamănă cu norul electronic, dar aceasta
nu se întâmplă și pentru nuclee mai
Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul complicate. Bara neagră reprezintă un
sau mai mulți electroni legați de nucleu. Nucleul este angstrom (10-10 m sau 100 pm).
format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, Clasificare
dintr-un număr similar de neutroni. Protonii și Cea mai mică diviziune recunoscută a unui
neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94% din masa element chimic
unui atom este concentrată în nucleu. Protonii Proprietăți
au sarcină electrică pozitivă, electronii au sarcină Masa de la 1.67 × 10−27 la
electrică negativă, iar neutronii nu au sarcină 4.52 × 10−25 kg
electrică. Dacă numărul de protoni este egal cu cel de Sarcina zero (neutru) sau diferită de
electroni, atunci atomul este neutru din punct de electrică zero pentru ioni
vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai Diametru de la 62 pm (He) la 520 pm
puțini electroni decât protoni, atunci acesta are o (Cs)
sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se Componente Electroni și un nucleu
compact format din protoni
numește ion. și neutroni
Electronii unui atom sunt atrași de protonii din
nucleul atomic de această forță electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul
de celălalt printr-o altă forță, forța nucleară, care de obicei este mai puternică decât forța
electromagnetică de respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În anumite
circumstanțe, forța electromagnetică de respingere poate deveni mai puternică decât forța
nucleară, și nucleonii pot fi astfel scoși din nucleu, lăsând în urmă un element diferit:
dezintegrarea nucleară rezultă în transmutație nucleară.

Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul: de exemplu,
toți atomii de cupru conțin 29 de protoni. Numărul de neutroni definește
izotopul elementului.[3] Numărul de electroni influențează proprietățile magnetice ale unui atom.
Atomii se pot atașa de unul sau mai mulți alți atomi prin legături chimice pentru a forma compuși
chimici, cum ar fi moleculele. Capacitatea atomilor de a se asocia și disocia este responsabilă
pentru cele mai multe dintre modificările fizice observate în natură, și este subiectul disciplinei
chimie.

Istoria teoriei atomice

Atomii în filosofie

Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care apare în multe
culturi antice, cum ar fi Grecia și India. Cuvântul „atom” a fost inventat de vechii filosofi greci. Cu
toate acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult în raționamentele filozofice și teologice,
decât în dovezi și experimente. Ca urmare, vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă
atomii erau incorecte. Ele nu puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât atomismul era
doar una dintr-o serie de ipoteze concurente cu privire la natura materiei. Abia în secolul al XIX-
lea, ideea a fost îmbrățișată și rafinată de către oamenii de știință, atunci când știința emergentă a
chimiei a produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea explica.

Primele teorii bazate pe dovezi

La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de

atomi pentru a explica de ce elementele reacționează
întotdeauna în raporturi de numere întregi mici (legea
proporțiilor multiple). De exemplu, există două tipuri de oxid
de staniu⁠(d): unul este 88,1% staniu și 11,9% oxigen, iar celălalt
este 78,7% staniu și 21,3% oxigen (oxid de staniu (II) și,
respectiv, dioxid de staniu⁠(d)). Acest lucru înseamnă că 100 g de
staniu se vor combina fie cu 13,5 g, fie cu 27 g de oxigen. 13,5 și
27 sunt în raport de 1:2, un raport de numere întregi mici.
Acest model comun în chimie i-a sugerat lui Dalton că
Diverși atomi și molecule, așa cum
elementele care reacționează în număr întreg multiplu de
au fost descrise de John
unități discrete — cu alte cuvinte, atomi. În cazul oxizilor
Dalton în Un nou sistem de filosofie
staniului, un atom de staniu se va combina cu unul sau doi
chimică (1808).
atomi de oxigen.[4]

Dalton credea și că teoria atomică ar putea explica de ce apa

absoarbe gaze diferite în proporții diferite. De exemplu, el a constatat că apa absoarbe dioxidul de
carbon mult mai bine decât absoarbe azotul.[5] Ipoteza lui Dalton se datora diferențelor de masă și
configurație între particulele gazelor respective și moleculele de dioxid de carbon (CO2) sunt mai
grele și mai mari decât moleculele de azot (N2).

Mișcarea browniană

În 1827, botanistul Robert Brown a folosit un microscop pentru a privi granule de praf plutind în
apă și a descoperit că ele se mișcau haotic, fenomen care a devenit cunoscut sub numele de
„mișcare browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi cauzat de faptul că moleculele de apă lovesc
granulele. În 1905, Albert Einstein a dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin
producerea primei analize de fizică statistică a mișcării browniene.[6][7][8] Fizicianul francez Jean
Perrin s-a folosit de munca lui Einstein pentru a determina experimental masa și dimensiunile
atomilor, confirmând astfel în mod concludent teoria atomică a lui Dalton.[9]

Descoperirea electronului

Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că

ele sunt formate din particule, dar că acestea sunt de circa 1800 de ori
mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel de hidrogen. Prin urmare, ei
nu erau atomi, ci o nouă particulă, prima particulă subatomică ce a
fost descoperită, și pe care el a numit-o inițial „corpuscul”, și mai
târziu electron, după particulele postulate de către Johnstone
Stoney⁠(d) în 1874. El a arătat și că ele sunt identice cu particulele
emanate de materialele fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a
recunoscut rapid că acestea sunt chiar particulele care
transportă curenții electrici în firele de metal, și care poartă sarcina
electrică negativă în atomi. Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel
în Fizică pentru acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că atomii
sunt particulele finale, indivizibile, de materie.[11] Thomson a și
postulat, incorect, că masa redusă a electronilor încărcați negativ este
distribuită prin tot atomul printr-o mare uniformă de sarcini pozitive.
Acest lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului cu stafide”. Experimentul Geiger–
Marsden⁠(d)
Sus: Rezultatele așteptate:
Descoperirea nucleului particulele alfa care trec
prin modelul cozonacului cu
În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden⁠(d), sub conducerea lui Ernest stafide al atomului cu
Rutherford, au bombardat o folie metalică cu particule alfa pentru a deviere neglijabilă.
observa cum se împrăștie ele. Ei se așteptau ca toate particulele alfa să Jos: Rezultatele observate:
treacă direct prin folie, cu minime devieri, deoarece modelul lui o mică parte din particulele
Thomson spunea că sarcina în cadrul atomului este atât de difuză au fost deviate de sarcina
încât câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea mult particulele pozitivă concentrată în
alfa. Cu toate acestea, Geiger și Marsden au constatat că unele nucleu.
particule alfa sunt deviate la unghiuri mai mari de 90°, ceea ce în mod
normal ar fi trebuit să fie imposibil potrivit modelului Thomson.
Pentru a explica acest lucru, Rutherford a propus că sarcina pozitivă a atomului este concentrată
într-un nucleu mic aflat în centrul atomului.[12]

Descoperirea izotopilor

În timp ce experimenta cu produsele dezintegrării radioactive, în 1913 radiochimistul Frederick

Soddy a descoperit ceea ce părea să fie mai mult decât un singur tip de atom pe fiecare poziție în
tabelul periodic.[13] Termenul izotop a fost inventat de către Margaret Todd ca nume potrivit
pentru diferiți atomi care aparțin aceluiași element. J. J. Thomson a creat o tehnică de separare a
tipurilor de atom prin munca sa de gaze ionizate, care ulterior a condus la descoperirea izotopilor
stabili⁠(d).[14]

Modelul Bohr
În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care
electronii unui atom sunt presupuși a orbita în jurul nucleului,
dar că pot face acest lucru numai într-o mulțime finită de
orbite, și ar putea sări între aceste orbite numai în salturi
discrete de energie corespunzătoare absorbției sau radiației
unui foton.[15] Această cuantificare a fost folosită pentru a
explica de ce orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere
că, în mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare
circulară, pierd energie cinetică care emisă sub formă de
radiații electromagnetice, vezi radiația de sincrotron) și de ce Modelul Bohr al atomului, cu un
elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre electron face „salturi cuantice”
discrete.[16] instantanee de la o orbită la alta.
Acest model este învechit.
Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi
experimentale în favoarea teoriei lui Niels Bohr. Aceste
rezultate au rafinat modelul lui Ernest Rutherford și modelul lui Antonius van den Broek⁠(d), care
avansa ideea că atomul conține în nucleu un număr de sarcini nucleare⁠(d) pozitive egal cu numărul
(atomic) din tabelul periodic. Până la aceste experimente, numărul atomic nu era cunoscut drept
cantitate fizică și experimentală. Faptul că este egal cu sarcina atomică rămâne modelul atomic
acceptat astăzi.[17]

Legăturile chimice explicate

Legăturile chimice dintre atomi erau acum explicate, de Gilbert Newton Lewis în 1916, ca
interacțiuni între electronii care îi compun.[18] Cum se cunoștea în mare măsură că proprietățile
chimice ale elementelor se repetă în conformitate cu o lege periodică⁠(d),[19] în 1919, chimistul
american Irving Langmuir a sugerat că acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că electronii
dintr-un atom sunt legați sau grupați într-un fel. Se credea că grupurile de electroni ocupă o
mulțime de învelișuri electronice în jurul nucleului.[20]

Evoluțiile ulterioare în fizica cuantică

Experimentul Stern–Gerlach din 1922 a furnizat dovezi suplimentare ale naturii cuantice a
atomului. Atunci când un fascicul de atomi de argint a fost trecut printr-un câmp magnetic de
formă specială, fasciculul a fost divizat în funcție de direcția momentului cinetic al atomului,
denumit spin. Cum această direcție este aleatoare, era de așteptat ca raza să se răspândească într-o
linie. În schimb, fasciculul a fost împărțit în două părți, în funcție de orientarea spinului atomic, în
sus sau în jos.[21]

În 1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza că toate particulele se comportă până la un punct ca
niște unde. În 1926, Erwin Schrödinger a folosit această idee pentru a dezvolta un model
matematic al atomului, care descria electronii ca forme de undă⁠(d) tridimensionale, mai degrabă
decât ca particule punctiforme. O consecință a folosirii formelor de undă pentru a descrie
particulele a fost că este matematic imposibil să se obțină valori precise atât pentru poziția cât și
pentru impulsul unei particule la un moment dat în timp; acest lucru a devenit cunoscut ca
principiul incertitudinii, și a fost formulat de Werner Heisenberg în 1926. În acest concept, pentru
o anumită precizie în măsurarea unei poziții se poate obține o gamă largă de valori probabile
pentru impuls, și vice-versa.[22] Acest model a fost în măsură să explice observațiile
comportamentului atomic pe care modelele anterioare nu le puteau explica, cum ar fi anumite
șabloane structurale și spectrale ale unor atomi mai mari decât hidrogenul. Astfel, s-a renunțat la
modelul planetar al atomului în favoarea unuia care descria zone orbitale atomice în jurul
nucleului unde un anumit electron este cel mai probabil să fie observat.[23][24]

Descoperirea neutronului

Dezvoltarea spectrometriei de masă a permis măsurarea cu precizie sporită a masei atomilor.

Dispozitivul folosește un magnet pentru a îndoi traiectoria unui fascicul de ioni, și cantitatea de
deformare este determinată de raportul între masa unui atom și sarcina sa. Chimistul Francis
William Aston a folosit acest instrument pentru a arăta că izotopii au mase diferite. Masa atomică a
acestor izotopi variază cu multipli întregi ai unei valori, denumită regula numerelor
întregi⁠(d).[25] Explicația pentru acești izotopi diferiți aștepta descoperirea neutronului, o particulă
fără sarcină, cu o masă similară cu a protonului, de către fizicianul James Chadwick în 1932.
Izotopii au fost atunci explicați ca elemente cu același număr de protoni, dar număr diferit de
neutroni în nucleu.[26]

Fisiune, fizica energiilor înalte și materia condensată

În 1938, chimistul German Otto Hahn, un student al lui Rutherford, a direcționat neutronii asupra
unor atomi de uraniu pentru a obține elemente transuranice. Experimentele lui chimice au
demonstrat, în schimb, producerea de bariu.[27] Un an mai târziu, Lise Meitner și nepotul ei Otto
Robert Frisch au confirmat că rezultatul lui Hahn a fost de fapt prima fisiune
nucleară experimentală.[28][29] În 1944, Hahn a primit premiul Nobel pentru Chimie. În ciuda
eforturilor lui Hahn, contribuțiile lui Meitner și Frisch nu au fost recunoscute.[30]

În 1950, dezvoltarea unor acceleratoare de particule și detectoare de particule îmbunătățite au

permis oamenilor de știință să studieze efectele atomilor în mișcare la energii înalte.[31] Neutronii
și protonii s-au dovedit a fi hadroni, adică compuși din particule mai mici numite quarkuri. A fost
dezvoltat modelul standard al fizicii particulelor, care până acum a explicat cu succes proprietățile
nucleului în ceea ce privește aceste particule sub-atomice și forțele care guvernează interacțiunile
lor.[32]

Particulele subatomice

Deși cuvântul atom denumea inițial o particulă care nu poate fi împărțită în particule mai mici, în
utilizarea științifică modernă atomul este compus din diferite particule subatomice. Particulele
constituente ale unui atom sunt electronii, protonii și neutronii; toate trei sunt fermioni. Ca
excepție, atomul de hidrogen-1 nu are neutroni, iar ionul hidron nu are electroni.

Electronul este de departe cel mai puțin masiv din aceste particule, la 9.11 × 10−31 kg, cu sarcină
electrică negativă și cu dimensiune care este prea mică pentru a fi măsurată folosind tehnicile
disponibile.[33] Este cea mai ușoară particulă cu masă de repaus pozitivă măsurată. În condiții
normale, electronii sunt legați de nucleul încărcat pozitiv prin atracția creată între sarcinile
electrice de semn opus. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât numărul său
atomic, atunci el devine încărcat negativ sau, respectiv, pozitiv în ansamblu; un atom încărcat
electric se numeste ion. Electronii au fost cunoscuți încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai
ales datorită lui J. J. Thomson.

Protonii au o sarcină pozitivă și o masă de 1836 de ori mai mare ca a electronului, la

1.6726 × 10−27 kg. Numărul de protoni dintr-un atom se numește număr atomic. Ernest
Rutherford (1919) a observat că azotul, sub bombardament de particule alfa, radiază ceea ce părea
a fi nuclee de hidrogen. În 1920, el acceptase faptul că nucleul de hidrogen este o particulă
distinctă în interiorul atomului, și l-a numit proton.

Neutronii nu au sarcină electrică și au o masă liberă de 1839 de ori mai mare ca masa
electronului,[34] sau 1.6749 × 10−27 kg, fiind cea mai grea dintre cele trei particule constituente,
dar el poate fi redus prin energia de legătură nucleară⁠(d). Neutronii și protonii (cunoscuți
colectiv sub numele de nucleoni) au dimensiuni comparabile—de ordinul a 2.5 × 10−15 m—deși
„suprafața” acestor particule nu este definită clar.[35] Neutronul a fost descoperit în 1932 de către
fizicianul englez James Chadwick.

În Modelul Standard al fizicii, electronii sunt cu adevărat particule elementare, fără structură
internă. Cu toate acestea, atât protonii cât și neutronii sunt particule compozite alcatuite din
particule elementare numite quarkuri. Există două tipuri de quarkuri în atomi, fiecare având o
sarcină electrică fracționară. Protonii sunt compuși din două quarkuri up⁠(d) (fiecare cu sarcina +⅔)
și un quark down⁠(d) (cu o sarcină de −⅓. Neutronii constau dintr-un quark up și două quarkuri
down. Această distincție explică diferența de masă și de sarcină electrică între cele două
particule.[36][37]

Quarkurile sunt ținute împreună de interacțiunea tare (sau forța nucleară tare), care este mediată
de gluoni. Protonii și neutronii, la rândul lor, sunt ținuți unul lângă altul în nucleu de forța
nucleară, care este un reziduu al unei forțe tari cu proprietăți oarecum diferite în raport cu raza de
acțiune. Gluonul este un membru al familiei bosonilor gauge, particule elementare care mediază
forțe fizice.[36][37]

Nucleul

Toți protonii și neutronii legați din atom

formează un mic nucleu atomic, și sunt
denumiți colectiv nucleoni. Raza nucleului
3
este aproximativ egală cu 1.07 √A fm, unde
A este numărul total de nucleoni.[38] Acesta
este mult mai mic decât raza atomului, care
este de ordinul a 105 fm. Nucleonii sunt
legați împreună de un potențial atractiv cu
rază mică de acțiune numit forță tare
reziduală. La distanțe mai mici de 2,5 fm
această forță este mult mai puternică decât
forța electrostatică care provoacă Energia de legătură⁠(d) necesară pentru ca un nucleon să
respingerea reciprocă a protonilor încărcați scape din nucleu, pentru diverși izotopi
pozitiv.[39]

Atomii aceluiași element au același număr de protoni, numit număr atomic. Într-un singur
element, numărul de neutroni poate varia, determinând izotopii acelui element. Numărul total de
protoni și neutroni determină nuclidul. Numărul de neutroni relativ la cel de protoni determină
stabilitatea nucleului, anumiți izotopi pretându-se la dezintegrare radioactivă.[40]

Protonul, electronul, neutronul sunt clasificați ca fermioni. Fermionii se supun principiului de

excluziune al lui Pauli, care interzice fermionilor identici, cum ar fi mai mulți protoni, să ocupe
aceeași stare cuantică în același timp. Astfel, fiecare proton din nucleu trebuie să ocupe o stare
cuantică diferită de toți ceilalți protoni, și același lucru este valabil și pentru neutronii din nucleu și
pentru toți electronii din norul de electroni. Cu toate acestea, un proton și un neutron au voie să
ocupe aceeași stare cuantică.[41]
Pentru atomii cu un număr atomic scăzut, un nucleu care are mai mulți neutroni decât protoni
tinde să scadă la o stare de energie mai mică prin dezintegrare radioactivă, astfel încât raportul
neutroni–protoni⁠(d) să se apropie de unu. Cu toate acestea, pe măsură ce numărul atomic crește,
este necesară o proporție mai mare de neutroni pentru compensarea respingerii reciproce dintre
protoni. Astfel, nu există nuclee stabile cu număr egal de protoni și neutroni de la numărul atomic
Z = 20 (calciu) în sus și, pe măsură ce Z crește, raportul neutroni–protoni al izotopilor stabili
crește și el.[41] Izotopul stabil cu cel mai mare raport protoni–neutroni raport este plumb-208⁠(d)
(aproximativ 1,5).

Numărul protonilor și neutronilor în nucleul atomic poate fi

modificat, deși acest lucru poate necesita energii foarte înalte
din cauza forței tari. Fuziunea nucleară apare atunci când mai
multe particule atomice se unesc pentru a forma un nucleu mai
greu, cum ar fi prin ciocnirea la mare energie a două nuclee. De
exemplu, în centrul Soarelui protonii necesită energii de 3-10
keV, pentru a depăși respingerea—bariera Coulomb—și a
fuziona într-un singur nucleu.[42] Fisiunea nucleară este
procesul invers, provocarea divizării unui nucleu în două
nuclee mai mici—de obicei, prin dezintegrare radioactivă.
Nucleul poate fi modificat și prin bombardament cu particule
subatomice sau fotoni de mare energie. Dacă aceasta modifică
numărul de protoni din nucleu, atomul se transformă într-un
alt element chimic.[43][44]
Ilustrarea unei fuziuni nucleare,
Dacă în urma unei reacții de fuziune masa nucleului este mai proces care formează un nucleu de
mică decât suma maselor particulelor separate, atunci diferența deuteriu, format dintr-un proton și un
dintre aceste două valori pot fi emise sub forma unui tip de neutron, din doi protoni. Un
energie utilizabilă (cum ar fi o rază gamma, sau energia cinetică pozitron (e+)—un electron
a unei particule beta), așa cum descrie formula lui Albert de antimaterie este emis împreună
2
Einstein a echivalenței masă–energie E = mc , unde m este cu un neutrino electronic.
pierderea de masă și c este viteza luminii. Acest deficit face
parte din energia de legătură⁠(d) a noului nucleu, și este
pierderea nerecuperabilă de energie care provoacă particulele sudate una de alta să rămână
împreună într-o stare care necesită această energie pentru a se separa.[45]

Fuziunea a două nuclee care creează nuclee mai mari cu numere atomice mai mici decât fierul și
nichelul—un număr total de nucleoni de aproximativ 60—este de obicei un proces exoterm care
eliberează mai multă energie decât este necesară pentru a le aduce împreună.[46] Acest proces de
eliberare de energie este cel care face ca fuziunea nucleară din stele să fie o reacție auto-susținută.
Pentru nuclee mai grele, energia de legătură per nucleon din nucleu începe să scadă. Aceasta
înseamnă că procesele de fuziune producătoare de nuclee cu numere atomice mai mari decât
aproximativ 26 și mase atomice mai mari decât 60 este un proces endoterm. Aceste nuclee mai
grele nu pot suferi o reacție de fuziune producătoare de energie care să poată susține echilibrul
hidrostatic al unei stele.[41]

Norul de electroni

Electronii dintr-un atom sunt atrași de protonii din nucleu prin forța electromagnetică. Această
forță leagă electronii într-o groapă de potențial electrostatic ce înconjoară nucleul mai mic, ceea ce
înseamnă că o sursă externă de energie este necesară pentru ca electronul să scape. Cu cât este mai
aproape un electron de nucleu, cu atât mai mare forța de atracție. Prin urmare, electronii legați în
apropiere de centrul gropii de potențial necesită mai multă energie pentru a scăpa decât cei mai
îndepărtați.
Electronii, ca și alte particule, au proprietăți atât de particulă
cât și de undă. Norul electronic este o regiune în interiorul
gropii de potențial, unde fiecare electron formează un fel de
undă staționară tridimensională—o formă de undă care nu se
mișcă în raport cu nucleul. Acest comportament este definit de
un orbital atomic, o funcție matematică care caracterizează
probabilitatea ca un electron să pară a fi într-un anumit loc,
atunci când poziția sa este măsurată.[47] Doar o mulțime
discretă (sau cuantificată) de orbitali există în jurul nucleului, O groapă de potențial arată,
întrucât alte modele posibile de undă se degradează rapid într- conform mecanicii clasice, energia
o formă mai stabilă.[48] Orbitalii pot avea una sau mai multe minimă V(x) necesară pentru a
structuri de inel sau de nod, și diferă unele de altele în ajunge la fiecare poziție x. Clasic, o
dimensiune, formă și orientare.[49] particulă cu energia E este
constrânsă la o serie de poziții între
Fiecare orbital atomic x1 și x2.
corespunde unui anumit
nivel de energie al
electronului. Electronul își poate schimba starea la un nivel
superior de energie prin absorbția unui foton cu energie
Funcțiile de undă ale primilor cinci
suficientă pentru a-l trece într-o nouă stare cuantică. De
orbitali atomici. Cei trei orbitali 2p
asemenea, prin intermediul emisiei spontane, un electron
prezintă fiecare câte un singur nod⁠(d)
dintr-o stare mai mare de energie poate scădea la o stare de
care are o orientare și un minim la
energie mai mică, în timp ce radiază energia în exces sub forma
centru.
unui foton. Aceste valori caracteristice ale energiei, definite
prin diferențele de energie ale stărilor cuantice, sunt
responsabile pentru liniile spectrale atomice.[48]

Cantitatea de energie necesară pentru a elimina sau adăuga un

electron— energia de legătură a electronului—este cu mult mai
mică decât energia de legătură a nucleonilor⁠(d). De exemplu,
este nevoie de doar 13.6 eV pentru a scoate un electron
din starea de bază⁠(d) dintr-un atom de hidrogen,[50] comparativ
Felul cum atomii sunt construiți din cu 2.23 milioane de eV pentru divizarea unui nucleu
orbitali electronici și legătura cu de deuteriu.[51] Atomii sunt neutri din punct de
tabelul periodic vedere electric dacă au un număr egal de protoni și electroni.
Atomii care au un deficit sau un surplus de electroni se numesc
ioni. Electronii care sunt aflați mai departe de nucleu pot fi
transferați la alți atomi din apropiere sau puși în comun între atomi. Prin acest mecanism, atomii
sunt în măsură să formeze legături în cadrul moleculelor și în alte tipuri de compuși chimici, cum
ar fi rețelele de cristale ionice și covalente.[52]

Proprietăți

Proprietăți nucleare

Prin definiție, orice doi atomi cu același număr de protoni în nucleele lor aparțin aceluiași element
chimic. Atomii cu același număr de protoni, dar număr diferit de neutroni sunt izotopi diferiți ai
aceluiași element. De exemplu, atomii de hidrogen admit exact un proton, dar există izotopi fără
neutroni (hidrogen-1⁠(d), de departe, cea mai comună formă,[53] numit și protiu), un neutron
(deuteriu), doi neutroni (tritiu) și mai mult de doi neutroni. Elementele cunoscute formează un set
de numere atomice, de la elementul cu un singur proton, hidrogenul, până la elementul cu 118
protoni ununocțiu.[54] Toți izotopii cunoscuți ai elementelor cu numărul atomic mai mare de 82
sunt radioactivi.[55][56]

Circa 339 nuclizi apar în mod natural pe Pământ,[57] din care 254 (aproximativ 75%) nu au fost
observați a se degrada, și sunt menționați ca „izotopi stabili⁠(d)”. Cu toate acestea, doar 90 din acești
nuclizi sunt stabili la toate degradările, chiar și teoretic. Alți 164 (ajungând la un total de 254) nu
au fost observați a se degrada, chiar dacă în teorie este posibil din punct de vedere energetic.
Aceștia sunt oficial clasificați ca fiind „stabili”. Alți 34 de nuclizi radioactivi au timp de înjumătățire
mai mare de 80 de milioane de ani și au viață suficient de lungă încât să fi fost prezenți la nașterea
sistemului solar. Această colecție de 288 de nuclizi este cunoscută sub numele de nuclizi
primordiali. În sfârșit, sunt cunoscuți încă 51 de nuclizi cu viață scurtă care pot apărea în mod
natural, ca produse ale descompunerii nuclizilor primordiali (cum ar fi radiul din uraniu), sau
altfel ca produse ale proceselor energetice naturale de pe Pământ, cum ar fi bombardamentul cu
raze cosmice (de exemplu, carbonul-14).[58][a]

Pentru 80 de elemente chimice, există cel puțin un izotop stabil⁠(d). Ca o regulă, există doar câțiva
izotopi stabili pentru fiecare dintre aceste elemente, valoarea medie fiind de 3,2 izotopi per
element. Douăzeci și șase de elemente au numai un singur izotop stabil, în timp ce cel mai mare
număr de izotopi observat pentru orice element este de zece, pentru elementul staniu. Elementele
43, 61, și toate elementele cu numere de la 83 în sus nu au izotopi stabili.[59]

Stabilitatea izotopilor este afectată de raportul dintre protoni și neutroni, și de prezența unor
„numere magice” de neutroni sau protoni, care reprezintă învelișuri cuantice închise și pline.
Aceste învelișuri cuantice corespund unui set de niveluri de energie în cadrul modelului cu
învelișuri⁠(d) al nucleului; învelișuri pline, cum ar fi învelișul plin de 50 de protoni pentru staniu,
conferă stabilitate neobișnuită nuclidului. Din cele 254 de nuclee stabile cunoscute, doar patru au
atât un număr impar de protoni și un număr impar de neutroni: hidrogen-2 (deuteriu), litiu-6⁠(d),
bor-10 și azot-14⁠(d). De asemenea, doar patru nuclizi naturali, radioactivi, par–par au un timp de
înjumătățire de peste un miliard de ani: potasiu-40⁠(d), vanadiu-50⁠(d), lantan-138⁠(d) și tantal-
180m⁠(d). Majoritatea nucleelor impar–impar sunt foarte instabile în raport cu dezintegrarea beta,
deoarece produsele de descompunere sunt par–par, și, prin urmare, mai puternic legate, din cauza
efectelor împerecherilor nucleare⁠(d).[59]

Masa

Majoritatea masei unui atom provine de la protoni și neutroni. Numărul total al acestor particule
(numite „nucleoni”) într-un anumit atom se numește numărul de masă. Este un număr întreg
pozitiv și adimensional (în loc de a avea dimensiunea de masă), pentru că exprimă un număr. Un
exemplu de utilizare a unui numărul de masă este „carbon-12,” care are 12 nucleoni (șase protoni și
șase neutroni).

Masa unui atom în repaus⁠(d) este de multe ori exprimată folosind unitatea unificată atomică de
masă (u), numită și dalton (Da). Această unitate este definită ca o a douăsprezecea parte din masa
liberă a unui atom neutru de carbon-12⁠(d), care este de aproximativ 1.66 × 10−27 kg.[60] Hidrogen-1
(cel mai ușor izotop de hidrogen, care este și nuclidul cu cea mai mică masă) are
1.007825 u.[61] Valoarea acestui număr se numește masă atomică. Un anumit atom are o masă
atomică aproximativ egală (cu aproximație de 1%) cu numărul de masă înmulțit cu unitatea
atomică de masă (de exemplu masa azotului-14 este de aproximativ 14 u). Cu toate acestea, acest
număr nu va fi exact un număr întreg, cu excepția carbonului-12 (vezi mai jos).[62] Cel mai
greu atom stabil este plumb-208,[55] cu o masă de 207.976 6521 u.[63]
Deoarece chiar și cei mai masivi atomi sunt mult prea ușori pentru a lucra cu ei în mod direct,
chimiștii folosesc în schimb unitatea mol. Un mol de atomi de orice element are întotdeauna
același număr de atomi (circa 6.022 × 1023). Acest număr a fost ales astfel încât, dacă un element
are o masă atomică de 1 u, un mol de atomi de acest element are o masă de aproape un gram.
Pentru definirea unității atomice de masă, fiecare atom de carbon-12 are o masă atomică de exact
12 u, și deci un mol de atomi de carbon-12 cântărește exact 0,012 kg.[60]

Forma și mărimea

Atomilor le lipsește o limită exterioară bine definită, astfel încât dimensiunile lor sunt de obicei
descrise în termeni de rază atomică. Aceasta este o măsură a distanței pe care se întinde norul
electronic de la nucleu.[2] Acest lucru presupune însă că atomul ar prezenta o formă sferică, ceea ce
este adevărat doar pentru atomi în vid sau în spațiul liber. Raze atomice se pot calcula din
distanțele între două nuclee atunci când doi atomi sunt uniți într-o legătură chimică. Raza variază
în funcție de locația unui atom în structura atomică, tipul de legătură chimică, numărul atomilor
vecini (numărul de coordonare) și proprietatea mecanică cuantică numită spin.[64] În tabelul
periodic al elementelor, dimensiunea atomilor tinde să crească atunci când ne deplasăm în jos pe
coloane, dar să scadă atunci când ne deplasăm pe rânduri (de la stânga la dreapta).[65] Ca urmare,
cel mai mic atom este cel de heliu, cu o rază de 32 pm, în timp ce unul dintre cele mai mari este cel
de cesiu, cu 225 pm.[66]

Atunci când este supus unor forțe externe, cum ar fi câmpurile electrice, forma unui atom se poate
abate de la simetria sferică⁠(d). Deformarea depinde de mărimea câmpului și de tipul de orbital al
electronilor exteriori, așa cum arată unele considerații de teoria grupurilor. Abateri asferice ar
putea fi provocate de exemplu în cristale, unde câmpuri electrice mari pot apărea în puncte
de joasă simetrie a rețelei. S-a demonstrat că pot apărea deformări elipsoidale semnificative la ionii
de sulf[67] și ai altor calcogeni[68] în compușii de tipul piritei.

Dimensiunile atomice sunt de mii de ori mai mici decât lungimile de undă ale luminii (400-700
nm), astfel încât aceștia nu pot fi văzuți folosind un microscop optic. Atomi individuali pot fi totuși
observați folosind un microscop de scanare cu efect tunel. Pentru a înțelege cât de mic este un
atom, ne putem gândi că un fir de păr uman tipic are aproximativ 1 milion de atomi de carbon
lățime.[69] O singură picătură de apă conține aproximativ 2 triliarde⁠(d) (2 × 1021) de atomi de
oxigen, și de două ori mai mulți atomi de hidrogen..[70] Un singur diamant de un carat, cu o masă
de 2 × 10−4 kg conține aproximativ 10 triliarde (1022) de atomi de carbon.[b] Dacă un măr ar fi
mărit la dimensiunea Pământului, atunci atomii din măr ar fi aproximativ de dimensiunea mărului
original.[71]

Dezintegrare radioactivă

Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse dezintegrării
radioactive, făcând nucleul să emită particule sau radiații electromagnetice. Radioactivitatea poate
apărea atunci când raza unui nucleu este mare în comparație cu raza de acțiune a forței tari, care
acționează numai pe distanțe de ordinul a 1 fm.[72]

Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt:[73][74]

Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o particulă alfa, adică
un nucleu de heliu, constând din doi protoni și doi neutroni. Rezultatul emisiei este un element
nou, cu un număr atomic mai mic.
 Dezintegrarea beta (și capturarea de
electroni⁠(d)): aceste procese sunt reglementate
de forța slabă, și rezultă din transformarea unui
neutron într-un proton, sau a unui proton într-un
neutron. Tranziția neutron-proton este însoțită
de emisia unui electron și a unui antineutrino, în
timp ce o tranziție proton-neutron (cu excepția
capturării de electroni) provoacă emisia
unui pozitron și a unui neutrino. Emisiile de
electroni sau pozitroni sunt numite particule
beta. Dezintegrarea beta fie crește, fie scade
numărul atomic al nucleului cu unu. Capturarea
de electroni este mult mai comună decât emisia
de pozitroni, pentru că necesită mai puțină
energie. În acest tip de degradare, nucleul
absoarbe un electron mai degrabă decât să
emită un pozitron. În acest proces, se emite
însă un neutrino este, și un proton se
transformă în neutron.
Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-
o schimbare în nivelul de energie al nucleului la Această diagramă arată timpul de înjumătățire
o stare de energie inferioară, care se soldează (T½ ) al diferiților izotopi cu Z protoni si N
cu emisie de radiații electromagnetice. Starea neutroni.
excitată a unui nucleu care produce emisie
gamma apare de obicei în urma emisiei unei
particule alpha sau beta. Astfel, dezintegrarea gama urmează de obicei după dezintegrarea
alfa sau beta.

Alte tipuri mai rare de dezintegrare radioactivă sunt ejecția de neutroni sau protoni sau de grupuri
de nucleoni din nucleu, sau mai multe particule beta. O emisie gamma analogă care permite ca
nucleele excitate să piardă energie într-un mod diferit, este conversia internă⁠(d)— un proces care
produce electroni cu viteză mare care nu sunt radiații beta, urmați de producerea de fotoni cu
energie înaltă, care nu sunt radiații gamma. Câteva nuclee mari pot exploda în două sau mai multe
fragmente încărcate electric de diferite mase, plus câțiva neutroni, într-o degradare numită fisiune
nucleară spontană.

Fiecare izotop radioactiv are o perioadă de timp ce caracterizează descompunerea— timpul de

înjumătățire—care este determinat de cantitatea de timp necesară pentru ca o jumătate dintr-un
eșantion să se dezintegreze. Acesta este un proces de scădere exponențială⁠(d) care scade în mod
constant proporția de izotop rămasă cu 50% la fiecare timp de înjumătățire. Prin urmare, după ce
se scurge de două ori timpul de înjumătățire, va mai rămâne 25% din izotopul prezent, și așa mai
departe.[72]

Momentul magnetic

Particulele elementare posedă o proprietate mecanică cuantică intrinsecă numită spin. Acest lucru
este analog cu momentul cinetic al unui obiect care se rotește în jurul centrului de masă, deși, strict
vorbind, aceste particule sunt considerate a fi punctiforme și nu mai poate fi vorba despre o rotație
a lor. Spinul este măsurat în unități de constantă Planck redusă (ħ), electronii, protonii și neutronii
toate având spin ½ ħ, sau „spin-½”. Într-un atom, electronii în mișcare în jurul nucleului posedă
un moment cinetic orbital în plus față de spin, în timp ce nucleul în sine posedă moment cinetic
datorită spinului nuclear.[75]
Câmpul magnetic produs de un atom— momentul său magnetic—este determinat de aceste diferite
forme de moment cinetic, la fel cum un obiect încărcat electric produce de regulă un câmp
magnetic. Cu toate acestea, cea mai importantă contribuție vine de la spinul electronilor. Datorită
naturii electronilor de a respecta principiul de excluziune al lui Pauli, conform căruia doi electroni
nu se pot găsi în aceeași stare cuantică, electronii legați fac pereche, fiecare membru al perechii
într-un spin cu direcția în sus și celălalt cu spinul în jos. Astfel, aceste rotiri se anulează reciproc,
reducând total momentul de dipol magnetic la zero în unii atomi cu număr par de electroni.[76]

În elementele feromagnetice, cum ar fi fierul, cobaltul și nichelul, un număr impar de electroni

conduce la existența unui electron nepereche și la prezența unui moment magnetic net. Orbitalii
atomilor vecini se suprapun și se atinge o stare de energie mai joasă atunci când spinii electronilor
nepereche sunt aliniați unul cu celălalt, proces spontan cunoscut sub numele de interacțiune de
schimb⁠(d). Când momentele magnetice ale atomilor materialelor feromagnetice sunt aliniate,
materialul poate produce un câmp măsurabil la scară macroscopică. Materialele paramagnetice au
atomi cu momentele magnetice întreptate în direcții aleatoare atunci când nu este prezent niciun
câmp magnetic, care se aliniază în prezența unui câmp.[76][77]

Nucleul unui atom nu va avea niciun spin atunci când are atât număr par de neutroni cât și de
protoni, dar în alte cazuri cu numere impare, nucleul poate avea spin. În mod normal, nucleele cu
spin sunt aliniate în direcții aleatoare, din cauza echilibrului termic⁠(d). Cu toate acestea, pentru
anumite elemente (cum ar fi xenon-129) este posibil să se polarizeze⁠(d) o proporție semnificativă
din stările de spin nuclear, astfel încât acestea să fie aliniate în aceeași direcție—o condiție numită
hiperpolarizare⁠(d). Aceasta are importante aplicații în imagistica prin rezonanță magnetică.[78][79]

Nivelul de energie

Energia potențială a unui electron într-un atom este negativă,

dependența ei față de poziție ajungând la un minim (valoare
absolută maximă) în interiorul nucleului, și dispărând atunci
când distanța de la nucleu tinde la infinit, aproximativ invers
proporțional cu distanța. În modelul cuantic-mecanic, un
electron legat poate ocupa doar o mulțime de stări centrat pe
nucleu, și fiecare stare corespunde unui anumit nivel de
energie; vezi ecuația lui Schrödinger independentă de timp Nivelurile de energie ale acestor
pentru o explicație teoretică. Un nivel de energie poate fi electroni (nu la scară) sunt
măsurat prin cantitatea de energie necesară pentru a suficiente pentru stările
dezlega electronul din atom, și este, de obicei, dată în unități de fundamentale ale atomilor până
electronvolți (eV). Cel mai mic nivel de energie al unui electron la cadmiu (5s2 4d10) inclusiv. Chiar
și partea de sus a diagramei are
legat se numește stare fundamentală, sau stare staționară⁠(d), în
energie mai joasă decât o stare
timp ce o tranziție a unui electron la un nivel superior se
nelegată.
soldează cu o stare excitată.[80] Energia electronilor crește
atunci când n crește, deoarece distanța (medie) față de nucleu
crește. Dependența energiei de ℓ este cauzată nu de potențialul electrostatic al nucleului, ci prin
interacțiunea între electroni.

Pentru ca un electron să treacă de la o stare la alta⁠(d), de exemplu de la starea fundamentală la

primul nivel excitat (ionizare), acesta trebuie să absoarbă sau să emită un foton la o energie egală
cu diferența de energie potențială între aceste niveluri, conform modelului lui Niels Bohr, care
poate fi calculată cu precizie prin ecuația lui Schrödinger. Electronii trec între orbitali într-o
manieră similară particulelor. De exemplu, dacă un singur foton ar lovi electronii, numai un singur
electron și-ar schimba starea ca răspuns la foton; a se vedea proprietățile electronului.
Energia emisă de un foton este proporțională cu frecvența sa, astfel încât aceste niveluri de energie
specifice apar ca benzi distincte în cadrul spectrului electromagnetic.[81] Fiecare element are un
spectru caracteristic care depinde de sarcina nucleară, subînvelișurile ocupate de electroni,
interacțiunile electromagnetice dintre electroni și de alți factori.[82]

Atunci când un spectru continuu de energie este

trecut printr-un gaz sau printr-o plasmă, unii dintre
fotoni sunt absorbiți de atomi, făcându-i pe
electroni să-și schimbe nivelul de energie. Acești
electroni excitați care rămân legați de atom emit
spontan această energie sub forma unui foton, care Exemplu de linii de absorbție într-un spectru
se îndreaptă într-o direcție oarecare, și astfel
coboară înapoi la un nivel inferior de energie.
Astfel, atomii se comportă ca un filtru care formează o serie de benzi de absorbție⁠(d) întunecate în
producția de energie. (Un observator care vizualizează atomii dintr-o perspectivă care nu include
spectrul continuu în fundal vede, în schimb, o serie de linii de emisie produse de fotonii emiși de
către atomi.) Măsurătorile spectroscopice ale intensității și lățimii liniilor spectrale atomice permit
identificarea compoziției și proprietăților fizice ale unei substanțe.[83]

Examinarea atentă a liniilor spectrale relevă că unele prezintă o divizare a structurii fine⁠(d). Acest
lucru se întâmplă din cauza interacțiunii spin–orbită⁠(d), care este o interacțiune între spin și
mișcarea electronului cel mai exterior.[84] Când un atom se află într-un câmp magnetic exterior,
liniile spectrale devin împărțite în trei sau mai multe componente, fenomen numit efect Zeeman.
Acest lucru este cauzat de interacțiunea câmpului magnetic cu momentul magnetic al atomului și
al electronilor săi. Unii atomi pot avea mai multe configurații de electroni cu același nivel de
energie, care apar astfel ca o singură linie spectrală. Interacțiunea câmpului magnetic cu atom
deplasează aceste configurații de electroni la niveluri de energie ușor diferite, de unde rezultă mai
multe linii spectrale.[85] Prezența unui câmp electric extern poate provoca un nivel comparabil de
divizare și deplasare a liniilor spectrale prin modificarea nivelurilor de energie ale electronilor, un
fenomen numit efect Stark⁠(d).[86]

Dacă un electron legat este într-o stare excitată, un foton care interacționează cu el și are energie
corespunzătoare poate provoca o emisie stimulată a unui foton cu nivelul de energie potrivit.
Pentru ca acest lucru să apară, electronul trebuie să coboare la o stare de energie mai mică, astfel
încât diferența de energie să fie aceeași cu energia de fotonului cu care interacționează. Fotonii
emiși și fotonii care interacționează pornesc apoi în paralel și în fază; adică, modelele de undă ale
celor doi fotoni sunt sincronizate. Această proprietate fizică este folosită pentru a face lasere, care
pot emite fascicule coerente de lumină a căror energie este într-o bandă de frecvență îngustă.[87]

Valența și comportamentul legăturilor

Valența este puterea de combinare a unui element. Aceasta este egală cu numărul de atomi de
hidrogen cu care atomul s-ar putea combina sau pe care i-ar putea dizloca în formarea de
compuși.[88] Învelișul exterior de electroni al unui atom în starea sa necombinată este cunoscut
sub denumirea de strat de valență, iar electronii de la acel nivel se numesc electroni de valență.
Numărul de electroni de valență determină comportamentul atomului în legătură cu alți atomi.
Atomii au tendința de a reacționa chimic unii cu alții într-un mod care le-ar umple (sau le-ar goli)
stratul de valență.[89] De exemplu, transferul unui singur electron între atomi este o aproximare
utilă pentru legăturile care se formează între atomi care au un singur electron mai mult decât
stratul exterior complet, și un altul căruia îi lipsește un electron pentru a-și completa ultimul strat,
astfel cum apare în compusul clorură de sodiu și în alte săruri ionice. Cu toate acestea, multe
elemente prezintă valențe multiple, sau tendința de a pune în comun diferite numere de electroni
în cadrul diferiților compuși. Astfel, legăturile chimice dintre aceste elemente iau multe forme de
punere în comun de electroni, care sunt mai mult decât simple transferuri de electroni. Exemplele
includ elementul carbon și compușii organici.[90]

Elementele chimice sunt adesea afișate într-un tabel periodic care pune în evidență proprietăți
chimice recurente. Elementele cu același număr de electroni de valență formează un grup care este
aliniat pe aceeași coloană a tabelului. (Rândurile orizontale corespund cu umplerea unui anume
nivel cuantic de electroni.) Elementele din extremitatea dreaptă au stratul exterior complet ocupat
cu electroni, ceea ce le face să fie inerte din punct de vedere chimic. Ele se numesc gaze
nobile.[91][92]

Stări de agregare

Cantitățile de atomi se găsesc în diferite stări ale materiei care

depind de condițiile fizice, cum ar fi temperatura și presiunea.
Variind aceste condiții, materialele pot trece între stările solidă,
lichidă, gazoasă și de plasmă.[93] În cadrul unei stări, un
material poate exista în forme alotropice diferite. Un exemplu
în acest sens îl constituie carbonul solid, care poate exista și
amorf, ca grafit, și cristalizat, ca diamant.[94] Și gazele pot avea
Instantanee care ilustrează forme alotropice multiple, precum dioxigenul⁠(d) și ozonul.
formarea unui condensat Bose–
Einstein La temperaturi apropiate de zero absolut, atomii pot forma un
condensat Bose–Einstein, punct în care efectele mecanicii
cuantice, care sunt de obicei observate numai la scară atomică,
devin evidente la scară macroscopică.[95][96] Această colecție suprarăcită de atomi se comportă ca
un singur superatom, care poate permite verificări fundamentale ale comportamentelor din
mecanica cuantică.[97]

Identificarea
Microscop cu scanare cu efect tunel este un dispozitiv pentru
vizualizarea suprafețelor la nivel atomic. El utilizează
fenomenul de tunelare cuantică, care permite particulelor să
treacă printr-o barieră care în mod normal ar fi de netrecut.
Electronii tunelează prin vid între doi electrozi metalici planari,
pe fiecare dintre care se află un atom adsorbit, furnizând o
densitate de curent de tunelare care poate fi măsurată.
Scanarea unui atom când trece pe lângă celălalt (eșantion)
permite trasarea deplasării primului în raport cu separarea
laterală pentru un curent constant. Calculul arată măsura în
care sunt vizibile imaginile obținute cu microscopul cu efect
tunel. Se confirmă faptul că pentru polarizare redusă, Imagine la un microscop cu scanare
microscopul prezintă dimensiunile mediate spațial ale cu efect tunel arată atomii individuali
orbitalilor electronici prin niveluri de energie strâns apropiate care alcătuiesc această suprafară
— nivelul Fermi⁠(d) densitatea locală de stări⁠(d).[98][99] de aur (100⁠(d)) de suprafață. Atomii
de la suprafață deviază de la
Un atom poate fi ionizat prin eliminarea unuia dintre electronii structura cristalină a ansamblului și
săi. Sarcina electrică determină curbarea traiectoriei unui atom se aranjează în coloane de mai
atunci când trece printr-un câmp magnetic. Raza cu care mulți atomi cu spații largi între ei.
traiectoria unui ion este transformată de către câmpul
magnetic este determinată de masa atomului. Spectrometrul de
masă folosește acest principiu pentru a măsura raportul masă-sarcină electrică⁠(d) al ionilor. Dacă
eșantionul conține mai mulți izotopi, spectrometrul de masă poate determina proporția fiecărui
izotop în eșantion prin măsurarea intensității diferitelor fascicule de ioni. Printre tehnicile de
vaporizare a atomilor se numără spectroscopia emisiilor atomice cu plasmă cuplată inductiv⁠(d) și
de spectrometria de masă cu plasmă cuplată inductiv⁠(d), ambele utilizând plasmă pentru a vaporiza
eșantioanele pentru analiză.[100]

O metodă selectivă spațial este spectroscopia pierderilor de energie electronică⁠(d), care măsoară
pierderea de energie a unui fascicul de electroni într-un microscop electronic cu transmisie⁠(d)
atunci când interacționează cu o parte dintr-un eșantion. Tomograful cu sondă atomică⁠(d) are o
rezoluție sub-nanometrică în 3-D și poate identifica din punct de vedere chimic atomi individuali
folosind spectrometria timpului-de-zbor.[101]

Spectrele stărilor excitate⁠(d) pot fi utilizate pentru a analiza compoziția atomică a unor
stele îndepărtate. Anumite lungimi de undă ale luminii cuprinse în lumina observată de la stele pot
fi separate și legate de tranzițiile cuantizate în atomii liberi de gaz. Aceste culori pot fi reproduse
folosind o lampă cu descărcare în gaz⁠(d) care conține același element.[102] Heliul a fost descoperit
în acest fel în spectrul Soarelui cu 23 de ani înainte de a fi identificat pe Pământ.[103]

Originea și starea actuală

Atomii formează aproximativ 4% din totalul densității de energie din Universul observabil, cu o
densitate medie de aproximativ 0,25 atomi/m3.[104] Într-o galaxie, cum ar fi Calea Lactee, atomii
au o concentrație mult mai mare, densitatea de materie din mediul interstelar (ISM) variind de la
105 la 109 atomi/m3.[105] Soarele este considerat a fi în interiorul Bulei Locale, o regiune de gaze
puternic ionizate, deci densitatea în regiunea Soarelui este de numai aproximativ 103
atomi/m3.[106] Stelele se formează din nori denși în mediul interstelar, și procesele evolutive ale
stelelor au ca urmare îmbogățirea constantă a acestui mediu cu elemente mult mai masive decât
hidrogenul și heliul. Până la 95% din atomii din Calea Lactee sunt concentrați în interiorul stelelor,
iar masa totală a atomilor formează aproximativ 10% din masa galaxiei.[107] (restul de masă este
o materie întunecată necunoscută.)[108]

Formarea

Se crede că electronii existau în Univers din primele etape ale Big Bangului. Nucleele atomice se
formează în reacțiile de nucleosinteză. În aproximativ trei minute nucleosinteza Big Bangului a
produs mare parte din heliul, litiul, și deuteriul din Univers, și, probabil, o parte din beriliu și
bor.[109][110][111]

Omniprezența și stabilitatea atomilor se bazează pe energia lor de legătură⁠(d), ceea ce înseamnă că

un atom are o energie mai mică decât un sistem format din nucleu și electroni nelegați. Unde
temperatura este mult mai mare decât potențialul de ionizare, materia există sub formă de plasmă
—un gaz de ioni încărcați pozitiv (posibil chiar nuclee goale) și electroni. Atunci când temperatura
scade sub potențialul de ionizare, atomii devin favorabili din punct de vedere statistic. Atomii
(completați cu electroni legați) au ajuns să domine particulele încărcate de la 380.000 de ani după
Big Bang—o epocă numită recombinare⁠(d), atunci când Universul în expansiune s-a răcit suficient
pentru a permite electronilor să se atașeze de nuclee.[112]

De la Big Bang, care nu a produs nici carbon, nici elemente mai grele, nucleele atomice au fost
combinate în stele prin procesul de fuziune nucleară pentru a produce mai mult heliu, și (prin
intermediul procesului triplu alfa) secvența de elemente de la carbon până la fier.[113]
Izotopii, cum ar fi litiu-6, precum și unii izotopi de beriliu și bor sunt generați în spațiu prin
spalația razelor cosmice⁠(d).[114] Acest lucru se întâmplă atunci când un proton cu energie mare
lovește un nucleu atomic, provocând extragerea unui număr mare de nucleoni.

Elementele mai grele decât fierul s-au produs în supernove prin procesul R⁠(d) și în stelele gigante
din ramura asimptotică prin procesul S, care implică capturarea de neutroni de către nucleele
atomice.[115] Elemente cum ar fi plumbul s-au format în mare parte prin dezintegrarea radioactivă
a elementelor mai grele.[116]

Pământul

Cei mai mulți dintre atomii care alcătuiesc Pământul și pe locuitorii săi au fost prezenți, în forma
lor actuală, în nebuloasa care s-a contractat dintr-un nor molecular pentru a forma Sistemul Solar.
Restul sunt rezultatul dezintegrării radioactive, și proporția lor relativă poate fi folosită pentru a
determina vârsta Pământului prin datare radiometrică⁠(d).[117][118] Majoritatea heliului din scoarța
Pământului (aproximativ 99% din heliul din sondele de gaze, așa cum arată abundența mai scăzută
de heliu-3⁠(d)) este un produs al dezintegrării alfa.[119]

Există pe Pământ câteva urme de atomi care nu au fost prezenți de la început (adică
„neprimordiali”), și care nici nu sunt rezultatul dezintegrărilor radioactive. Carbon-14 este generat
continuu de razele cosmice în atmosferă.[120] Unii atomi de pe Pământ au fost generați artificial,
fie în mod deliberat, fie ca produse ale reactoarelor sau exploziilor nucleare.[121][122] Dintre
elementele transuranice—cele cu numere atomice mai mari decât 92—numai plutoniul și
neptuniul apar în mod natural pe Pământ.[123][124] Elementele transuranice au durate de viață
radioactivă mai scurte decât vârsta actuală a Pământului[125] și, astfel, cantitățile identificabile din
aceste elemente s-au descompus demult, cu excepția unor urme de plutoniu-244⁠(d) depuse
probabil de praful cosmic.[126] Zăcămintele naturale de plutoniu și neptuniu sunt produse
prin capturare de neutroni⁠(d) în minereul de uraniu.[127]

Pământul conține aproximativ 1.33 × 1050 atomi.[128] Deși există un număr mic de atomi
independenți ai gazelor nobile, cum ar fi argon, neon, heliu, 99% din atmosferă este legată sub
formă de molecule, inclusiv dioxid de carbon și molecule diatomice de oxigen și azot. La suprafața
Pământului, o majoritate covârșitoare a atomilor se combină pentru a forma diferiți compuși,
inclusiv apa, sarea, silicații și oxizii. Atomii se pot combina pentru a crea și materiale care nu sunt
alcătuite din molecule discrete, inclusiv cristale lichide și solide sau metale.[129][130] Această
materie atomică formează aranjamente în rețea cărora le lipsește tipul de ordine întreruptă la scară
mică asociat materiei moleculare.[131]

Forme rare și teoretice

Elemente supergrele

În timp ce izotopii cu numere atomice mai mari decât plumbul (82) sunt cunoscuți a fi radioactivi,
a fost propusă o „insulă de stabilitate⁠(d)” pentru unele elemente cu numere atomice mai mari de
103. Aceste elemente supergrele pot avea un nucleu relativ stabil în raport cu dezintegrarea
radioactivă.[132] Cel mai probabil candidat pentru un atom supergreu stabil, unbihexium, are 126
de protoni și 184 de neutroni.[133]

Materie exotică
Fiecare particulă de materie are o particulă corespondentă de antimaterie cu sarcină electrică
opusă. Astfel, pozitronii sunt antielectroni, încărcați pozitiv, iar antiprotonii sunt echivalentul
unor protoni cu sarcină negativă. Atunci când materia și antimateria se întâlnesc, ele se anihilează
reciproc. Din acest motiv și din cauza unui dezechilibru între numărul de particule de materie și
cele de antimaterie, acestea din urmă sunt rare în univers. Primele cauze ale acestui dezechilibru
nu sunt încă pe deplin înțelese, deși teoriile bariogenezei⁠(d) pot oferi o explicație. Ca urmare, nu a
fost descoperită în natură antimaterie.[134][135] Cu toate acestea, în 1996 echivalentul din
antimaterie al atomului de hidrogen (antihidrogen) a fost sintetizat la laboratorul CERN din
Geneva.[136][137]

Alți atomi exotici au fost creați prin înlocuirea unuia din protoni, neutroni sau electroni cu alte
particule cu aceeași sarcină electrică. De exemplu, un electron poate fi înlocuit cu un miuon mult
mai masiv, formând un atom miuonic⁠(d). Aceste tipuri de atomi pot fi folosite pentru a testa
previziuni fundamentale ale fizicii.[138][139][140]

Note de completare
a. ^ Pentru cele mai recente actualizări vezi Grafic Interactiv de Nuclizi (Brookhaven National
Laboratory) (http://www.nndc.bnl.gov/chart) Arhivat (https://web.archive.org/web/202007251823
42/https://www.nndc.bnl.gov/nudat2/) în 25 iulie 2020, la Wayback Machine..
b. ^ Un carat este la 200 de miligrame. Prin definiție, carbon-12 are 0,012 kg pe mol. Constanta
lui Avogadro definește 6 × 1023 atomi pe mol.

Note bibliografice
1. ^ „Atom” (http://goldbook.iupac.org/A00493.html). Compendium of Chemical Terminology
(IUPAC Gold Book)⁠(d) (ed. 2nd). IUPAC. Accesat în 25 aprilie 2015.
2. ^ a b Ghosh, D. C.; Biswas, R. (2002). „Theoretical calculation of Absolute Radii of Atoms and
Ions. Part 1. The Atomic Radii”. Int. J. Mol. Sci. 3: 87–113. doi:10.3390/i3020087 (https://doi.or
g/10.3390%2Fi3020087).
3. ^ Leigh, G. J., ed. (1990). International Union of Pure and Applied Chemistry, Commission on
the Nomenclature of Inorganic Chemistry, Nomenclature of Organic Chemistry⁠(d) –
Recommendations 1990. Oxford: Blackwell Scientific Publications. p. 35. ISBN 0-08-022369-9.
„An atom is the smallest unit quantity of an element that is capable of existence whether alone
or in chemical combination with other atoms of the same or other elements.”
4. ^ Andrew G. van Melsen (1952). From Atomos to Atom. Mineola, N.Y.: Dover Publications.
ISBN 0-486-49584-1.
5. ^ Dalton, John (1803). „On the Absorption of Gases by Water and Other Liquids” (http://web.le
moyne.edu/~GIUNTA/dalton52.html). Accesat în 29 august 2007., în Memoirs of the Literary
and Philosophical Society of Manchester
6. ^ Einstein, Albert (1905). „Über die von der molekularkinetischen Theorie der Wärme
geforderte Bewegung von in ruhenden Flüssigkeiten suspendierten Teilchen” (https://web.archi
ve.org/web/20070718202731/http://www.zbp.univie.ac.at/dokumente/einstein2.pdf) (PDF).
Annalen der Physik (în German). 322 (8): 549–560. Bibcode:1905AnP...322..549E (http://adsab
s.harvard.edu/abs/1905AnP...322..549E). doi:10.1002/andp.19053220806 (https://doi.org/10.10
02%2Fandp.19053220806). Arhivat din original (http://www.zbp.univie.ac.at/dokumente/einstei
n2.pdf) (PDF) la 18 iulie 2007. Accesat în 4 februarie 2007.
7. ^ Mazo, Robert M. (2002). Brownian Motion: Fluctuations, Dynamics, and Applications. Oxford
University Press. pp. 1–7. ISBN 0-19-851567-7. OCLC 48753074 (https://www.worldcat.org/ocl
c/48753074).
 8. ^ Lee, Y.K.; Hoon, K. (1995). „Brownian Motion” (http://www.doc.ic.ac.uk/~nd/surprise_95/journ
al/vol4/ykl/report.html). Imperial College London. Arhivat (https://web.archive.org/web/2007121
8061408/http://www.doc.ic.ac.uk/~nd/surprise_95/journal/vol4/ykl/report.html) din originalul de
la 18 decembrie 2007. Accesat în 18 decembrie 2007.
9. ^ Patterson, G. (2007). „Jean Perrin and the triumph of the atomic doctrine”. Endeavour⁠(d). 31
(2): 50–53. doi:10.1016/j.endeavour.2007.05.003 (https://doi.org/10.1016%2Fj.endeavour.2007.
05.003). PMID 17602746 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17602746).
10. ^ Thomson, J. J. (august 1901). „On bodies smaller than atoms” (https://books.google.com/?id
=3CMDAAAAMBAJ&pg=PA323). The Popular Science Monthly. Bonnier Corp.: 323–335.
Accesat în 21 iunie 2009.
11. ^ „J.J. Thomson” (http://nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1906/thomson-bio.html).
Fundația Nobel. 1906. Accesat în 20 decembrie 2007.
12. ^ Rutherford, E. (1911). „The Scattering of α and β Particles by Matter and the Structure of the
Atom” (http://users.uoa.gr/~pjioannou/mech1/READING/structureatom.pdf) (PDF). Philosophical
Magazine⁠(d). 21 (125): 669–88. doi:10.1080/14786440508637080 (https://doi.org/10.1080%2F1
4786440508637080).
13. ^ „Frederick Soddy, The Nobel Prize in Chemistry 1921” (http://nobelprize.org/nobel_prizes/che
mistry/laureates/1921/soddy-bio.html). Fundația Nobel. Accesat în 18 ianuarie 2008.
14. ^ Thomson, Joseph John (1913). „Rays of positive electricity” (http://web.lemoyne.edu/~giunta/
canal.html). Proceedings of the Royal Society. A. 89 (607): 1–20.
Bibcode:1913RSPSA..89....1T (http://adsabs.harvard.edu/abs/1913RSPSA..89....1T).
doi:10.1098/rspa.1913.0057 (https://doi.org/10.1098%2Frspa.1913.0057).
15. ^ Stern, David P. (16 mai 2005). „The Atomic Nucleus and Bohr's Early Model of the Atom” (http
s://web.archive.org/web/20070820084047/http://www-spof.gsfc.nasa.gov/stargaze/Q5.htm).
NASA/Goddard Space Flight Center. Arhivat din original (http://www-spof.gsfc.nasa.gov/stargaz
e/Q5.htm) la 20 august 2007. Accesat în 20 decembrie 2007.
16. ^ Bohr, Niels (11 decembrie 1922). „Niels Bohr, The Nobel Prize in Physics 1922, Nobel
Lecture” (http://nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1922/bohr-lecture.html). Fundația
Nobel. Accesat în 16 februarie 2008.
17. ^ Pais, Abraham (1986). Inward Bound: Of Matter and Forces in the Physical World. New York:
Oxford University Press. pp. 228–230. ISBN 0-19-851971-0.
18. ^ Lewis, Gilbert N. (1916). „The Atom and the Molecule”. Journal of the American Chemical
Society⁠(d). 38 (4): 762–786. doi:10.1021/ja02261a002 (https://doi.org/10.1021%2Fja02261a00
2).
19. ^ Scerri, Eric R. (2007). The periodic table: its story and its significance. Oxford University
Press US. pp. 205–226. ISBN 0-19-530573-6.
20. ^ Langmuir, Irving (1919). „The Arrangement of Electrons in Atoms and Molecules”. Journal of
the American Chemical Society⁠(d). 41 (6): 868–934. doi:10.1021/ja02227a002 (https://doi.org/1
0.1021%2Fja02227a002).
21. ^ Scully, Marlan O.; Lamb, Willis E.; Barut, Asim (1987). „On the theory of the Stern-Gerlach
apparatus”. Foundations of Physics⁠(d). 17 (6): 575–583. Bibcode:1987FoPh...17..575S (http://a
dsabs.harvard.edu/abs/1987FoPh...17..575S). doi:10.1007/BF01882788 (https://doi.org/10.100
7%2FBF01882788).
22. ^ What is the Heisenberg Uncertainty Principle? - Chad Orzel TED-ED talk (https://www.youtub
e.com/watch?v=TQKELOE9eY4)
23. ^ Brown, Kevin (2007). „The Hydrogen Atom” (http://www.mathpages.com/home/kmath538/km
ath538.htm). MathPages. Accesat în 21 decembrie 2007.
24. ^ Harrison, David M. (2000). „The Development of Quantum Mechanics” (http://www.upscale.ut
oronto.ca/GeneralInterest/Harrison/DevelQM/DevelQM.html). Universitatea din Toronto. Arhivat
(https://web.archive.org/web/20071225095938/http://www.upscale.utoronto.ca/GeneralInterest/
Harrison/DevelQM/DevelQM.html) din originalul de la 25 decembrie 2007. Accesat în 21
decembrie 2007.
25. ^ Aston, Francis W. (1920). „The constitution of atmospheric neon”. Philosophical Magazine⁠(d).
39 (6): 449–55. doi:10.1080/14786440408636058 (https://doi.org/10.1080%2F1478644040863
6058).
26. ^ Chadwick, James (12 decembrie 1935). „Nobel Lecture: The Neutron and Its Properties” (htt
p://nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1935/chadwick-lecture.html). Fundația Nobel.
Accesat în 21 decembrie 2007.
27. ^ „Otto Hahn, Lise Meitner and Fritz Strassmann” (http://www.chemheritage.org/classroom/che
mach/atomic/hahn-meitner.html). Chemical Achievers: The Human Face of the Chemical
Sciences. Chemical Heritage Foundation. Arhivat (https://web.archive.org/web/2009102406492
4/http://www.chemheritage.org/classroom/chemach/atomic/hahn-meitner.html) din originalul de
la 24 octombrie 2009. Accesat în 15 septembrie 2009.
28. ^ Meitner, Lise; Frisch, Otto Robert (1939). „Disintegration of uranium by neutrons: a new type
of nuclear reaction”. Nature. 143 (3615): 239–240. Bibcode:1939Natur.143..239M (http://adsab
s.harvard.edu/abs/1939Natur.143..239M). doi:10.1038/143239a0 (https://doi.org/10.1038%2F1
43239a0).
29. ^ Schroeder, M. „Lise Meitner – Zur 125. Wiederkehr Ihres Geburtstages” (https://web.archive.
org/web/20110719034227/http://www.physik3.gwdg.de/~mrs/Vortraege/Lise_Meitner-Vortrag-2
0031106/) (în German). Arhivat din original (http://www.physik3.gwdg.de/~mrs/Vortraege/Lise_
Meitner-Vortrag-20031106/) la 19 iulie 2011. Accesat în 4 iunie 2009.
30. ^ Crawford, E.; Sime, Ruth Lewin; Walker, Mark (1997). „A Nobel tale of postwar injustice” (http
s://www.researchgate.net/publication/260861491_A_nobel_tale_of_postwar_injustice). Physics
Today. 50 (9): 26–32. Bibcode:1997PhT....50i..26C (http://adsabs.harvard.edu/abs/1997PhT....5
0i..26C). doi:10.1063/1.881933 (https://doi.org/10.1063%2F1.881933).
31. ^ Kullander, Sven (28 august 2001). „Accelerators and Nobel Laureates” (http://nobelprize.org/
nobel_prizes/physics/articles/kullander/). Fundația Nobel. Accesat în 31 ianuarie 2008.
32. ^ „The Nobel Prize in Physics 1990” (http://nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1990/
press.html). Fundația Nobel. 17 octombrie 1990. Accesat în 31 ianuarie 2008.
33. ^ Demtröder, Wolfgang (2002). Atoms, Molecules and Photons: An Introduction to Atomic-
Molecular- and Quantum Physics (ed. 1st). Springer. pp. 39–42. ISBN 3-540-20631-0.
OCLC 181435713 (https://www.worldcat.org/oclc/181435713).
34. ^ Woan, Graham (2000). The Cambridge Handbook of Physics. Cambridge University Press.
p. 8. ISBN 0-521-57507-9. OCLC 224032426 (https://www.worldcat.org/oclc/224032426).
35. ^ MacGregor, Malcolm H. (1992). The Enigmatic Electron. Oxford University Press. pp. 33–37.
ISBN 0-19-521833-7. OCLC 223372888 (https://www.worldcat.org/oclc/223372888).
36. ^ a b Particle Data Group (2002). „The Particle Adventure” (http://www.particleadventure.org/).
Lawrence Berkeley Laboratory. Arhivat (https://web.archive.org/web/20070104075936/http://ww
w.particleadventure.org/) din originalul de la 4 ianuarie 2007. Accesat în 3 ianuarie 2007.
37. ^ a b Schombert, James (18 aprilie 2006). „Elementary Particles” (https://web.archive.org/web/2
0110830212645/http://abyss.uoregon.edu/~js/ast123/lectures/lec07.html). University of Oregon.
Arhivat din original (http://abyss.uoregon.edu/~js/ast123/lectures/lec07.html) la 30 august 2011.
Accesat în 3 ianuarie 2007.
38. ^ Jevremovic, Tatjana (2005). Nuclear Principles in Engineering. Springer. p. 63. ISBN 0-387-
23284-2. OCLC 228384008 (https://www.worldcat.org/oclc/228384008).
39. ^ Pfeffer, Jeremy I.; Nir, Shlomo (2000). Modern Physics: An Introductory Text. Imperial College
Press. pp. 330–336. ISBN 1-86094-250-4. OCLC 45900880 (https://www.worldcat.org/oclc/459
00880).
40. ^ Wenner, Jennifer M. (10 octombrie 2007). „How Does Radioactive Decay Work?” (http://serc.
carleton.edu/quantskills/methods/quantlit/RadDecay.html). Carleton College. Accesat în 9
ianuarie 2008.
41. ^ a b c Raymond, David (7 aprilie 2006). „Nuclear Binding Energies” (https://web.archive.org/we
b/20021201030437/http://physics.nmt.edu/~raymond/classes/ph13xbook/node216.html). New
Mexico Tech. Arhivat din original (http://physics.nmt.edu/~raymond/classes/ph13xbook/node21
6.html) la 1 decembrie 2002. Accesat în 3 ianuarie 2007.
42. ^ Mihos, Chris (23 iulie 2002). „Overcoming the Coulomb Barrier” (http://burro.cwru.edu/Acade
mics/Astr221/StarPhys/coulomb.html). Case Western Reserve University. Accesat în 13
februarie 2008.
43. ^ Staff (30 martie 2007). „ABC's of Nuclear Science” (http://www.lbl.gov/abc/Basic.html).
Lawrence Berkeley National Laboratory. Arhivat (https://web.archive.org/web/20061205215708/
http://www.lbl.gov/abc/Basic.html) din originalul de la 5 decembrie 2006. Accesat în 3 ianuarie
2007.
44. ^ Makhijani, Arjun; Saleska, Scott (2 martie 2001). „Basics of Nuclear Physics and Fission” (htt
p://www.ieer.org/reports/n-basics.html). Institute for Energy and Environmental Research.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20070116045217/http://www.ieer.org/reports/n-basics.htm
l) din originalul de la 16 ianuarie 2007. Accesat în 3 ianuarie 2007.
45. ^ Shultis, J. Kenneth; Faw, Richard E. (2002). Fundamentals of Nuclear Science and
Engineering. CRC Press. pp. 10–17. ISBN 0-8247-0834-2. OCLC 123346507 (https://www.worl
dcat.org/oclc/123346507).
46. ^ Fewell, M. P. (1995). „The atomic nuclide with the highest mean binding energy”. American
Journal of Physics⁠(d). 63 (7): 653–658. Bibcode:1995AmJPh..63..653F (http://adsabs.harvard.e
du/abs/1995AmJPh..63..653F). doi:10.1119/1.17828 (https://doi.org/10.1119%2F1.17828).
47. ^ Mulliken, Robert S. (1967). „Spectroscopy, Molecular Orbitals, and Chemical Bonding”.
Science. 157 (3784): 13–24. Bibcode:1967Sci...157...13M (http://adsabs.harvard.edu/abs/1967
Sci...157...13M). doi:10.1126/science.157.3784.13 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.157.378
4.13). PMID 5338306 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/5338306).
48. ^ a b Brucat, Philip J. (2008). „The Quantum Atom” (http://www.chem.ufl.edu/~itl/2045/lectures/l
ec_10.html). University of Florida. Arhivat (https://web.archive.org/web/20061207032136/http://
www.chem.ufl.edu/~itl/2045/lectures/lec_10.html) din originalul de la 7 decembrie 2006.
Accesat în 4 ianuarie 2007.
49. ^ Manthey, David (2001). „Atomic Orbitals” (http://www.orbitals.com/orb/). Orbital Central.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20080110102801/http://www.orbitals.com/orb/) din
originalul de la 10 ianuarie 2008. Accesat în 21 ianuarie 2008.
50. ^ Herter, Terry (2006). „Lecture 8: The Hydrogen Atom” (https://web.archive.org/web/20120222
062433/http://astrosun2.astro.cornell.edu/academics/courses/astro101/herter/lectures/lec08.ht
m). Cornell University. Arhivat din original (http://astrosun2.astro.cornell.edu/academics/course
s/astro101/herter/lectures/lec08.htm) la 22 februarie 2012. Accesat în 14 februarie 2008.
51. ^ Bell, R. E.; Elliott, L. G. (1950). „Gamma-Rays from the Reaction H1(n,γ)D2 and the Binding
Energy of the Deuteron”. Physical Review. 79 (2): 282–285. Bibcode:1950PhRv...79..282B (htt
p://adsabs.harvard.edu/abs/1950PhRv...79..282B). doi:10.1103/PhysRev.79.282 (https://doi.or
g/10.1103%2FPhysRev.79.282).
52. ^ Smirnov, Boris M. (2003). Physics of Atoms and Ions. Springer. pp. 249–272. ISBN 0-387-
95550-X.
53. ^ Matis, Howard S. (9 august 2000). „The Isotopes of Hydrogen” (http://www.lbl.gov/abc/wallch
art/chapters/02/3.html). Guide to the Nuclear Wall Chart. Lawrence Berkeley National Lab.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20071218153548/http://www.lbl.gov/abc/wallchart/chapter
s/02/3.html) din originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat în 21 decembrie 2007.
54. ^ Weiss, Rick (17 octombrie 2006). „Scientists Announce Creation of Atomic Element, the
Heaviest Yet” (http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2006/10/16/AR20061016
01083.html). Washington Post. Accesat în 21 decembrie 2007.
55. ^ a b Sills, Alan D. (2003). Earth Science the Easy Way. Barron's Educational Series. pp. 131–
134. ISBN 0-7641-2146-4. OCLC 51543743 (https://www.worldcat.org/oclc/51543743).
56. ^ Dumé, Belle (23 aprilie 2003). „Bismuth breaks half-life record for alpha decay” (http://physics
world.com/cws/article/news/17319). Physics World. Arhivat (https://web.archive.org/web/20071
214151450/http://physicsworld.com/cws/article/news/17319) din originalul de la 14 decembrie
2007. Accesat în 21 decembrie 2007.
57. ^ Lindsay, Don (30 iulie 2000). „Radioactives Missing From The Earth” (http://www.don-lindsay-
archive.org/creation/isotope_list.html). Don Lindsay Archive. Arhivat (https://web.archive.org/we
b/20070428225550/http://www.don-lindsay-archive.org/creation/isotope_list.html) din originalul
de la 28 aprilie 2007. Accesat în 23 mai 2007.
58. ^ Tuli, Jagdish K. (aprilie 2005). „Nuclear Wallet Cards” (http://nucleus.iaea.org/CIR/CIR/Nuclea
rWalletCards.html). National Nuclear Data Center, Brookhaven National Laboratory. Accesat în
16 aprilie 2011.
59. ^ a b CRC Handbook (2002).
60. ^ a b Mills, Ian; Cvitaš, Tomislav; Homann, Klaus; Kallay, Nikola; Kuchitsu, Kozo (1993).
Quantities, Units and Symbols in Physical Chemistry (http://old.iupac.org/publications/books/gb
ook/green_book_2ed.pdf) (PDF) (ed. 2nd). Oxford: Uniunea Internațională de Chimie Pură și
Aplicată, Commission on Physiochemical Symbols Terminology and Units, Blackwell Scientific
Publications. p. 71. ISBN 0-632-03583-8. OCLC 27011505 (https://www.worldcat.org/oclc/2701
1505).
61. ^ Chieh, Chung (22 ianuarie 2001). „Nuclide Stability” (https://web.archive.org/web/200708301
10015/http://www.science.uwaterloo.ca/~cchieh/cact/nuctek/nuclideunstable.html). University of
Waterloo. Arhivat din original (http://www.science.uwaterloo.ca/~cchieh/cact/nuctek/nuclideunst
able.html) la 30 august 2007. Accesat în 4 ianuarie 2007.
62. ^ „Atomic Weights and Isotopic Compositions for All Elements” (http://physics.nist.gov/cgi-bin/C
ompositions/stand_alone.pl?ele=&ascii=html&isotype=some). National Institute of Standards
and Technology. Arhivat (https://web.archive.org/web/20061231212733/http://physics.nist.gov/c
gi-bin/Compositions/stand_alone.pl?ele=&ascii=html&isotype=some) din originalul de la 31
decembrie 2006. Accesat în 4 ianuarie 2007.
63. ^ Audi, G.; Wapstra, A.H.; Thibault, C. (2003). „The Ame2003 atomic mass evaluation (II)” (http
s://web.archive.org/web/20051016185841/http://amdc.in2p3.fr/masstables/Ame2003/Ame2003
b.pdf) (PDF). Nuclear Physics (revistă). 729 (1): 337–676. Bibcode:2003NuPhA.729..337A (htt
p://adsabs.harvard.edu/abs/2003NuPhA.729..337A). doi:10.1016/j.nuclphysa.2003.11.003 (http
s://doi.org/10.1016%2Fj.nuclphysa.2003.11.003). Arhivat din original (http://amdc.in2p3.fr/mass
tables/Ame2003/Ame2003b.pdf) (PDF) la 16 octombrie 2005. Accesat în 26 septembrie 2016.
64. ^ Shannon, R. D. (1976). „Revised effective ionic radii and systematic studies of interatomic
distances in halides and chalcogenides”. Acta Crystallographica⁠(d). 32 (5): 751–767.
Bibcode:1976AcCrA..32..751S (http://adsabs.harvard.edu/abs/1976AcCrA..32..751S).
doi:10.1107/S0567739476001551 (https://doi.org/10.1107%2FS0567739476001551).
65. ^ Dong, Judy (1998). „Diameter of an Atom” (http://hypertextbook.com/facts/MichaelPhillip.shtm
l). The Physics Factbook. Arhivat (https://web.archive.org/web/20071104160920/http://hypertext
book.com/facts/MichaelPhillip.shtml) din originalul de la 4 noiembrie 2007. Accesat în 19
noiembrie 2007.
66. ^ Zumdahl, Steven S. (2002). Introductory Chemistry: A Foundation (http://college.hmco.com/c
hemistry/intro/zumdahl/intro_chemistry/5e/students/protected/periodictables/pt/pt/pt_ar5.html)
(ed. 5th). Houghton Mifflin. ISBN 0-618-34342-3. OCLC 173081482 (https://www.worldcat.org/o
clc/173081482). Arhivat (https://web.archive.org/web/20080304155935/http://college.hmco.co
m/chemistry/intro/zumdahl/intro_chemistry/5e/students/protected/periodictables/pt/pt/pt_ar5.ht
ml) din originalul de la 4 martie 2008. Accesat în 5 februarie 2008.
67. ^ Birkholz, M.; Rudert, R. (2008). „Interatomic distances in pyrite-structure disulfides – a case
for ellipsoidal modeling of sulfur ions]” (https://www.researchgate.net/profile/Mario_Birkholz/pub
lication/242536174_Interatomic_distances_in_pyrite-structure_disulfides_-_a_case_for_ellipsoi
dal_modeling_of_sulfur_ions/file/ea85e52dfb00163952.pdf) (PDF). phys. stat. sol. b. 245: 1858–
1864. Bibcode:2008PSSBR.245.1858B (http://adsabs.harvard.edu/abs/2008PSSBR.245.1858
B). doi:10.1002/pssb.200879532 (https://doi.org/10.1002%2Fpssb.200879532).
68. ^ Birkholz, M. (2014). „Modeling the Shape of Ions in Pyrite-Type Crystals” (http://www.mdpi.co
m/2073-4352/4/3/390). Crystals. 4: 390–403. doi:10.3390/cryst4030390 (https://doi.org/10.339
0%2Fcryst4030390).
69. ^ Staff (2007). „Small Miracles: Harnessing nanotechnology” (http://oregonstate.edu/terra/2007/
02/small-miracles/). Oregon State University. Accesat în 7 ianuarie 2007.—describes the width
of a human hair as 105 nm and 10 carbon atoms as spanning 1 nm.
70. ^ Padilla, Michael J.; Miaoulis, Ioannis; Cyr, Martha (2002). Prentice Hall Science Explorer:
Chemical Building Blocks. Upper Saddle River, New Jersey USA: Prentice-Hall, Inc. p. 32.
ISBN 0-13-054091-9. OCLC 47925884 (https://www.worldcat.org/oclc/47925884). „There are
2,000,000,000,000,000,000,000 (that's 2 sextillion) atoms of oxygen in one drop of water—and
twice as many atoms of hydrogen.”
71. ^ Feynman, Richard (1995). Six Easy Pieces. The Penguin Group. p. 5. ISBN 978-0-14-
027666-4. OCLC 40499574 (https://www.worldcat.org/oclc/40499574).
72. ^ a b „Radioactivity” (http://www.splung.com/content/sid/5/page/radioactivity). Splung.com.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20071204135150/http://www.splung.com/content/sid/5/pag
e/radioactivity) din originalul de la 4 decembrie 2007. Accesat în 19 decembrie 2007.
73. ^ L'Annunziata, Michael F. (2003). Handbook of Radioactivity Analysis. Academic Press. pp. 3–
56. ISBN 0-12-436603-1. OCLC 16212955 (https://www.worldcat.org/oclc/16212955).
74. ^ Firestone, Richard B. (22 mai 2000). „Radioactive Decay Modes” (https://web.archive.org/we
b/20060929111801/http://isotopes.lbl.gov/education/decmode.html). Berkeley Laboratory.
Arhivat din original (http://isotopes.lbl.gov/education/decmode.html) la 29 septembrie 2006.
Accesat în 7 ianuarie 2007.
75. ^ Hornak, J. P. (2006). „Chapter 3: Spin Physics” (http://www.cis.rit.edu/htbooks/nmr/chap-3/ch
ap-3.htm). The Basics of NMR. Rochester Institute of Technology. Arhivat (https://web.archive.o
rg/web/20070203044312/http://www.cis.rit.edu/htbooks/nmr/chap-3/chap-3.htm) din originalul
de la 3 februarie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2007.
76. ^ a b Schroeder, Paul A. (25 februarie 2000). „Magnetic Properties” (https://web.archive.org/we
b/20070429150216/http://www.gly.uga.edu/schroeder/geol3010/magnetics.html). University of
Georgia. Arhivat din original (http://www.gly.uga.edu/schroeder/geol3010/magnetics.html) la 29
aprilie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2007.
77. ^ Goebel, Greg (1 septembrie 2007). „[4.3] Magnetic Properties of the Atom” (http://www.vector
site.net/tpqm_04.html). Elementary Quantum Physics. In The Public Domain website. Accesat
în 7 ianuarie 2007.
78. ^ Yarris, Lynn (1997). „Talking Pictures” (http://www.lbl.gov/Science-Articles/Research-Review/
Magazine/1997/story1.html). Berkeley Lab Research Review. Arhivat (https://web.archive.org/w
eb/20080113104939/http://www.lbl.gov/Science-Articles/Research-Review/Magazine/1997/stor
y1.html) din originalul de la 13 ianuarie 2008. Accesat în 9 ianuarie 2008.
79. ^ Liang, Z.-P.; Haacke, E. M. (1999). Webster, J. G., ed. Encyclopedia of Electrical and
Electronics Engineering: Magnetic Resonance Imaging. vol. 2. John Wiley & Sons. pp. 412–
426. ISBN 0-471-13946-7.
80. ^ Zeghbroeck, Bart J. Van (1998). „Energy levels” (https://web.archive.org/web/2005011503063
9/http://physics.ship.edu/~mrc/pfs/308/semicon_book/eband2.htm). Shippensburg University.
Arhivat din original (http://physics.ship.edu/~mrc/pfs/308/semicon_book/eband2.htm) la 15
ianuarie 2005. Accesat în 23 decembrie 2007.
81. ^ Fowles, Grant R. (1989). Introduction to Modern Optics. Courier Dover Publications. pp. 227–
233. ISBN 0-486-65957-7. OCLC 18834711 (https://www.worldcat.org/oclc/18834711).
82. ^ Martin, W. C.; Wiese, W. L. (mai 2007). „Atomic Spectroscopy: A Compendium of Basic
Ideas, Notation, Data, and Formulas” (http://physics.nist.gov/Pubs/AtSpec/). National Institute
of Standards and Technology. Arhivat (https://web.archive.org/web/20070208113156/http://phys
ics.nist.gov/Pubs/AtSpec/) din originalul de la 8 februarie 2007. Accesat în 8 ianuarie 2007.
83. ^ „Atomic Emission Spectra — Origin of Spectral Lines” (https://web.archive.org/web/20060228
231025/http://www.avogadro.co.uk/light/bohr/spectra.htm). Avogadro Web Site. Arhivat din
original (http://www.avogadro.co.uk/light/bohr/spectra.htm) la 28 februarie 2006. Accesat în 10
august 2006.
84. ^ Fitzpatrick, Richard (16 februarie 2007). „Fine structure” (http://farside.ph.utexas.edu/teachin
g/qm/lectures/node55.html). University of Texas at Austin. Accesat în 14 februarie 2008.
 85. ^ Weiss, Michael (2001). „The Zeeman Effect” (http://math.ucr.edu/home/baez/spin/node8.htm
l). University of California-Riverside. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080202143147/htt
p://math.ucr.edu/home/baez/spin/node8.html) din originalul de la 2 februarie 2008. Accesat în 6
februarie 2008.
86. ^ Beyer, H. F.; Shevelko, V. P. (2003). Introduction to the Physics of Highly Charged Ions. CRC
Press. pp. 232–236. ISBN 0-7503-0481-2. OCLC 47150433 (https://www.worldcat.org/oclc/471
50433).
87. ^ Watkins, Thayer. „Coherence in Stimulated Emission” (http://www.sjsu.edu/faculty/watkins/sti
mem.htm). San José State University. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080112234014/htt
p://www.sjsu.edu/faculty/watkins/stimem.htm) din originalul de la 12 ianuarie 2008. Accesat în
23 decembrie 2007.
88. ^ oxford dictionary – valency
89. ^ Reusch, William (16 iulie 2007). „Virtual Textbook of Organic Chemistry” (https://web.archive.
org/web/20071029211245/http://www.cem.msu.edu/~reusch/VirtualText/intro1.htm). Michigan
State University. Arhivat din original (http://www.cem.msu.edu/~reusch/VirtualText/intro1.htm) la
29 octombrie 2007. Accesat în 11 ianuarie 2008.
90. ^ „Covalent bonding – Single bonds” (http://www.chemguide.co.uk/atoms/bonding/covalent.htm
l). chemguide. 2000.
91. ^ Husted, Robert; et al. (11 decembrie 2003). „Periodic Table of the Elements” (http://periodic.la
nl.gov/default.htm). Los Alamos National Laboratory. Arhivat (https://web.archive.org/web/2008
0110103232/http://periodic.lanl.gov/default.htm) din originalul de la 10 ianuarie 2008. Accesat
în 11 ianuarie 2008.
92. ^ Baum, Rudy (2003). „It's Elemental: The Periodic Table” (http://pubs.acs.org/cen/80th/elemen
ts.html). Chemical & Engineering News. Accesat în 11 ianuarie 2008.
93. ^ Goodstein, David L. (2002). States of Matter. Courier Dover Publications. pp. 436–438.
ISBN 0-13-843557-X.
94. ^ Brazhkin, Vadim V. (2006). „Metastable phases, phase transformations, and phase diagrams
in physics and chemistry”. Physics-Uspekhi. 49 (7): 719–24. Bibcode:2006PhyU...49..719B (htt
p://adsabs.harvard.edu/abs/2006PhyU...49..719B). doi:10.1070/PU2006v049n07ABEH006013
(https://doi.org/10.1070%2FPU2006v049n07ABEH006013).
95. ^ Myers, Richard (2003). The Basics of Chemistry. Greenwood Press. p. 85. ISBN 0-313-
31664-3. OCLC 50164580 (https://www.worldcat.org/oclc/50164580).
96. ^ Staff (9 octombrie 2001). „Bose-Einstein Condensate: A New Form of Matter” (http://www.nist.
gov/public_affairs/releases/bec_background.cfm). National Institute of Standards and
Technology. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080103192918/http://www.nist.gov/public_a
ffairs/releases/BEC_background.htm) din originalul de la 3 ianuarie 2008. Accesat în 16
ianuarie 2008.
97. ^ Colton, Imogen; Fyffe, Jeanette (3 februarie 1999). „Super Atoms from Bose-Einstein
Condensation” (https://web.archive.org/web/20070829200820/http://www.ph.unimelb.edu.au/~y
wong/poster/articles/bec.html). The University of Melbourne. Arhivat din original (http://www.ph.
unimelb.edu.au/~ywong/poster/articles/bec.html) la 29 august 2007. Accesat în 6 februarie
2008.
98. ^ Jacox, Marilyn; Gadzuk, J. William (noiembrie 1997). „Scanning Tunneling Microscope” (htt
p://physics.nist.gov/GenInt/STM/stm.html). National Institute of Standards and Technology.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20080107133132/http://physics.nist.gov/GenInt/STM/stm.h
tml) din originalul de la 7 ianuarie 2008. Accesat în 11 ianuarie 2008.
99. ^ „The Nobel Prize in Physics 1986” (http://nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1986/
index.html). The Nobel Foundation. Accesat în 11 ianuarie 2008.—in particular, see the Nobel
lecture by G. Binnig and H. Rohrer.
100. ^ Jakubowski, N.; Moens, Luc; Vanhaecke, Frank (1998). „Sector field mass spectrometers in
ICP-MS”. Spectrochimica Acta Part B: Atomic Spectroscopy. 53 (13): 1739–63.
Bibcode:1998AcSpe..53.1739J (http://adsabs.harvard.edu/abs/1998AcSpe..53.1739J).
doi:10.1016/S0584-8547(98)00222-5 (https://doi.org/10.1016%2FS0584-8547%2898%290022
2-5).
101. ^ Müller, Erwin W.; Panitz, John A.; McLane, S. Brooks (1968). „The Atom-Probe Field Ion
Microscope”. Review of Scientific Instruments⁠(d). 39 (1): 83–86. Bibcode:1968RScI...39...83M
(http://adsabs.harvard.edu/abs/1968RScI...39...83M). doi:10.1063/1.1683116 (https://doi.org/1
0.1063%2F1.1683116).
102. ^ Lochner, Jim; Gibb, Meredith; Newman, Phil (30 aprilie 2007). „What Do Spectra Tell Us?” (ht
tp://imagine.gsfc.nasa.gov/docs/science/how_l1/spectral_what.html). NASA/Goddard Space
Flight Center. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080116035542/http://imagine.gsfc.nasa.g
ov/docs/science/how_l1/spectral_what.html) din originalul de la 16 ianuarie 2008. Accesat în 3
ianuarie 2008.
103. ^ Winter, Mark (2007). „Helium” (http://www.webelements.com/webelements/elements/text/He/
hist.html). WebElements. Arhivat (https://web.archive.org/web/20071230182148/http://www.we
belements.com/webelements/elements/text/He/hist.html) din originalul de la 30 decembrie
2007. Accesat în 3 ianuarie 2008.
104. ^ Hinshaw, Gary (10 februarie 2006). „What is the Universe Made Of?” (http://map.gsfc.nasa.g
ov/m_uni/uni_101matter.html). NASA/WMAP. Arhivat (https://web.archive.org/web/2007123114
3948/http://map.gsfc.nasa.gov/m_uni/uni_101matter.html) din originalul de la 31 decembrie
2007. Accesat în 7 ianuarie 2008.
105. ^ Choppin, Gregory R.; Liljenzin, Jan-Olov; Rydberg, Jan (2001). Radiochemistry and Nuclear
Chemistry. Elsevier. p. 441. ISBN 0-7506-7463-6. OCLC 162592180 (https://www.worldcat.org/
oclc/162592180).
106. ^ Davidsen, Arthur F. (1993). „Far-Ultraviolet Astronomy on the Astro-1 Space Shuttle Mission”.
Science. 259 (5093): 327–34. Bibcode:1993Sci...259..327D (http://adsabs.harvard.edu/abs/199
3Sci...259..327D). doi:10.1126/science.259.5093.327 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.259.5
093.327). PMID 17832344 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17832344).
107. ^ Lequeux, James (2005). The Interstellar Medium. Springer. p. 4. ISBN 3-540-21326-0.
OCLC 133157789 (https://www.worldcat.org/oclc/133157789).
108. ^ Smith, Nigel (6 ianuarie 2000). „The search for dark matter” (http://physicsworld.com/cws/arti
cle/print/809). Physics World. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080216185952/http://physi
csworld.com/cws/article/print/809) din originalul de la 16 februarie 2008. Accesat în 14 februarie
2008.
109. ^ Croswell, Ken (1991). „Boron, bumps and the Big Bang: Was matter spread evenly when the
Universe began? Perhaps not; the clues lie in the creation of the lighter elements such as
boron and beryllium” (http://space.newscientist.com/article/mg13217944.700-boron-bumps-and
-the-big-bang-was-matter-spread-evenly-whenthe-universe-began-perhaps-not-the-clues-lie-in-
the-creation-of-thelighter-elements-such-as-boron-and-beryllium.html). New Scientist (1794):
42. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080207065342/http://space.newscientist.com/article/
mg13217944.700-boron-bumps-and-the-big-bang-was-matter-spread-evenly-whenthe-universe
-began-perhaps-not-the-clues-lie-in-the-creation-of-thelighter-elements-such-as-boron-and-bery
llium.html) din originalul de la 7 februarie 2008. Accesat în 14 ianuarie 2008.
110. ^ Copi, Craig J.; Schramm, DN; Turner, MS (1995). „Big-Bang Nucleosynthesis and the Baryon
Density of the Universe”. Science. 267 (5195): 192–99. arXiv:astro-ph/9407006 (https://arxiv.or
g/abs/astro-ph/9407006) . Bibcode:1995Sci...267..192C (http://adsabs.harvard.edu/abs/1995S
ci...267..192C). doi:10.1126/science.7809624 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.7809624).
PMID 7809624 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/7809624).
111. ^ Hinshaw, Gary (15 decembrie 2005). „Tests of the Big Bang: The Light Elements” (http://map.
gsfc.nasa.gov/m_uni/uni_101bbtest2.html). NASA/WMAP. Arhivat (https://web.archive.org/web/
20080117021252/http://map.gsfc.nasa.gov/m_uni/uni_101bbtest2.html) din originalul de la 17
ianuarie 2008. Accesat în 13 ianuarie 2008.
112. ^ Abbott, Brian (30 mai 2007). „Microwave (WMAP) All-Sky Survey” (https://web.archive.org/we
b/20130213023246/http://www.haydenplanetarium.org/universe/duguide/exgg_wmap.php).
Hayden Planetarium. Arhivat din original (http://www.haydenplanetarium.org/universe/duguide/e
xgg_wmap.php) la 13 februarie 2013. Accesat în 13 ianuarie 2008.
113. ^ Hoyle, F. (1946). „The synthesis of the elements from hydrogen”. Monthly Notices of the
Royal Astronomical Society⁠(d). 106: 343–83. Bibcode:1946MNRAS.106..343H (http://adsabs.ha
rvard.edu/abs/1946MNRAS.106..343H). doi:10.1093/mnras/106.5.343 (https://doi.org/10.109
3%2Fmnras%2F106.5.343).
114. ^ Knauth, D. C.; Knauth, D. C.; Lambert, David L.; Crane, P. (2000). „Newly synthesized lithium
in the interstellar medium”. Nature. 405 (6787): 656–58. doi:10.1038/35015028 (https://doi.org/
10.1038%2F35015028). PMID 10864316 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/10864316).
115. ^ Mashnik, Stepan G. (2000). „On Solar System and Cosmic Rays Nucleosynthesis and
Spallation Processes”. arXiv:astro-ph/0008382 (https://arxiv.org/abs/astro-ph/0008382) [astro-
ph (https://arxiv.org/archive/astro-ph)].
116. ^ Kansas Geological Survey (4 mai 2005). „Age of the Earth” (https://web.archive.org/web/2008
0705052359/http://www.kgs.ku.edu/Extension/geotopics/earth_age.html). University of Kansas.
Arhivat din original (http://www.kgs.ku.edu/Extension/geotopics/earth_age.html) la 5 iulie 2008.
Accesat în 14 ianuarie 2008.
117. ^ Manuel 2001, pp. 407–430, 511–519.
118. ^ Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly)
solved” (http://sp.lyellcollection.org/cgi/content/abstract/190/1/205). Geological Society, London,
Special Publications. 190 (1): 205–21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D (http://adsabs.harvard.e
du/abs/2001GSLSP.190..205D). doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14 (https://doi.org/10.1144%
2FGSL.SP.2001.190.01.14). Accesat în 14 ianuarie 2008.
119. ^ Anderson, Don L.; Foulger, G. R.; Meibom, Anders (2 septembrie 2006). „Helium:
Fundamental models” (http://www.mantleplumes.org/HeliumFundamentals.html).
MantlePlumes.org. Arhivat (https://web.archive.org/web/20070208194933/http://www.mantleplu
mes.org/HeliumFundamentals.html) din originalul de la 8 februarie 2007. Accesat în 14 ianuarie
2007.
120. ^ Pennicott, Katie (10 mai 2001). „Carbon clock could show the wrong time” (http://physicsworl
d.com/cws/article/news/2676). PhysicsWeb. Arhivat (https://web.archive.org/web/20071215103
132/http://physicsworld.com/cws/article/news/2676) din originalul de la 15 decembrie 2007.
Accesat în 14 ianuarie 2008.
121. ^ Yarris, Lynn (27 iulie 2001). „New Superheavy Elements 118 and 116 Discovered at Berkeley
Lab” (http://enews.lbl.gov/Science-Articles/Archive/elements-116-118.html). Berkeley Lab.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20080109103538/http://enews.lbl.gov/Science-Articles/Arc
hive/elements-116-118.html) din originalul de la 9 ianuarie 2008. Accesat în 14 ianuarie 2008.
122. ^ Diamond, H; et al. (1960). „Heavy Isotope Abundances in Mike Thermonuclear Device”.
Physical Review. 119 (6): 2000–04. Bibcode:1960PhRv..119.2000D (http://adsabs.harvard.edu/
abs/1960PhRv..119.2000D). doi:10.1103/PhysRev.119.2000 (https://doi.org/10.1103%2FPhysR
ev.119.2000).
123. ^ Poston Sr.; John W. (23 martie 1998). „Do transuranic elements such as plutonium ever
occur naturally?” (http://www.scientificamerican.com/article/do-transuranic-elements-s/).
Scientific American.
124. ^ Keller, C. (1973). „Natural occurrence of lanthanides, actinides, and superheavy elements”.
Chemiker Zeitung. 97 (10): 522–30. OSTI 4353086 (https://www.osti.gov/energycitations/produ
ct.biblio.jsp?osti_id=4353086).
125. ^ Zaider, Marco; Rossi, Harald H. (2001). Radiation Science for Physicians and Public Health
Workers. Springer. p. 17. ISBN 0-306-46403-9. OCLC 44110319 (https://www.worldcat.org/ocl
c/44110319).
126. ^ Manuel 2001, pp. 407–430,511–519.
127. ^ „Oklo Fossil Reactors” (http://www.oklo.curtin.edu.au/index.cfm). Curtin University of
Technology. Arhivat (https://web.archive.org/web/20071218194159/http://www.oklo.curtin.edu.a
u/index.cfm) din originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat în 15 ianuarie 2008.
128. ^ Weisenberger, Drew. „How many atoms are there in the world?” (http://education.jlab.org/qa/
mathatom_05.html). Jefferson Lab. Accesat în 16 ianuarie 2008.
129. ^ Pidwirny, Michael. „Fundamentals of Physical Geography” (http://www.physicalgeography.net/
fundamentals/contents.html). University of British Columbia Okanagan. Arhivat (https://web.arc
hive.org/web/20080121080709/http://www.physicalgeography.net/fundamentals/contents.html)
din originalul de la 21 ianuarie 2008. Accesat în 16 ianuarie 2008.
130. ^ Anderson, Don L. (2002). „The inner inner core of Earth” (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/a
rticles/PMC137819). Proceedings of the National Academy of Sciences. 99 (22): 13966–68.
Bibcode:2002PNAS...9913966A (http://adsabs.harvard.edu/abs/2002PNAS...9913966A).
doi:10.1073/pnas.232565899 (https://doi.org/10.1073%2Fpnas.232565899). PMC 137819 (http
s://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC137819) . PMID 12391308 (https://www.ncbi.nlm.ni
h.gov/pubmed/12391308).
131. ^ Pauling, Linus (1960). The Nature of the Chemical Bond. Cornell University Press. pp. 5–10.
ISBN 0-8014-0333-2. OCLC 17518275 (https://www.worldcat.org/oclc/17518275).
132. ^ Anonymous (2 octombrie 2001). „Second postcard from the island of stability” (http://cerncour
ier.com/cws/article/cern/28509). CERN Courier. Arhivat (https://web.archive.org/web/20080203
031237/http://cerncourier.com/cws/article/cern/28509) din originalul de la 3 februarie 2008.
Accesat în 14 ianuarie 2008.
133. ^ Jacoby, Mitch (2006). „As-yet-unsynthesized superheavy atom should form a stable diatomic
molecule with fluorine”. Chemical & Engineering News⁠(d). 84 (10): 19. doi:10.1021/cen-
v084n010.p019a (https://doi.org/10.1021%2Fcen-v084n010.p019a).
134. ^ Koppes, Steve (1 martie 1999). „Fermilab Physicists Find New Matter-Antimatter Asymmetry”
(http://www-news.uchicago.edu/releases/99/990301.ktev.shtml). University of Chicago. Accesat
în 14 ianuarie 2008.
135. ^ Cromie, William J. (16 august 2001). „A lifetime of trillionths of a second: Scientists explore
antimatter” (http://news.harvard.edu/gazette/2001/08.16/antimatter.html). Harvard University
Gazette. Accesat în 14 ianuarie 2008.
136. ^ Hijmans, Tom W. (2002). „Particle physics: Cold antihydrogen”. Nature. 419 (6906): 439–40.
Bibcode:2002Natur.419..439H (http://adsabs.harvard.edu/abs/2002Natur.419..439H).
doi:10.1038/419439a (https://doi.org/10.1038%2F419439a). PMID 12368837 (https://www.ncbi.
nlm.nih.gov/pubmed/12368837).
137. ^ Staff (30 octombrie 2002). „Researchers 'look inside' antimatter” (http://news.bbc.co.uk/2/hi/s
cience/nature/2375717.stm). BBC News. Accesat în 14 ianuarie 2008.
138. ^ Barrett, Roger (1990). „The Strange World of the Exotic Atom” (http://media.newscientist.co
m/article/mg12717284.600-the-strange-world-of-the-exotic-atom-physicists-can-nowmake-atom
s-and-molecules-containing-negative-particles-other-than-electronsand-use-them-not-just-to-te
st-theories-but-also-to-fight-cancer-.html). New Scientist (1728): 77–115. Arhivat (https://web.ar
chive.org/web/20071221164440/http://media.newscientist.com/article/mg12717284.600-the-str
ange-world-of-the-exotic-atom-physicists-can-nowmake-atoms-and-molecules-containing-negat
ive-particles-other-than-electronsand-use-them-not-just-to-test-theories-but-also-to-fight-cancer
-.html) din originalul de la 21 decembrie 2007. Accesat în 4 ianuarie 2008.
139. ^ Indelicato, Paul (2004). „Exotic Atoms”. Physica Scripta⁠(d). T112 (1): 20–26.
arXiv:physics/0409058 (https://arxiv.org/abs/physics/0409058) . Bibcode:2004PhST..112...20I
(http://adsabs.harvard.edu/abs/2004PhST..112...20I). doi:10.1238/Physica.Topical.112a00020
(https://doi.org/10.1238%2FPhysica.Topical.112a00020).
140. ^ Ripin, Barrett H. (iulie 1998). „Recent Experiments on Exotic Atoms” (https://archive.today/20
120723135110/http://www.aps.org/publications/apsnews/199807/experiment.cfm.html).
American Physical Society. Arhivat din original (http://www.aps.org/publications/apsnews/19980
7/experiment.cfm.html) la 23 iulie 2012. Accesat în 15 februarie 2008.

Bibliografie
Manuel, Oliver (2001). Origin of Elements in the Solar System: Implications of Post-1957
Observations. Springer. ISBN 0-306-46562-0. OCLC 228374906 (https://www.worldcat.org/ocl
 c/228374906).

Lectură suplimentară
Dalton, J. (1808). A New System of Chemical Philosophy, Part 1. London and Manchester: S.
Russell.
Gangopadhyaya, Mrinalkanti (1981). Indian Atomism: History and Sources. Atlantic Highlands,
New Jersey: Humanities Press. ISBN 0-391-02177-X. OCLC 10916778 (https://www.worldcat.o
rg/oclc/10916778).
Harrison, Edward Robert (2003). Masks of the Universe: Changing Ideas on the Nature of the
Cosmos. Cambridge University Press. ISBN 0-521-77351-2. OCLC 50441595 (https://www.worl
dcat.org/oclc/50441595).
Iannone, A. Pablo (2001). Dictionary of World Philosophy. Routledge. ISBN 0-415-17995-5.
OCLC 44541769 (https://www.worldcat.org/oclc/44541769).
King, Richard (1999). Indian philosophy: an introduction to Hindu and Buddhist thought.
Edinburgh University Press. ISBN 0-7486-0954-7.
Levere, Trevor, H. (2001). Transforming Matter – A History of Chemistry for Alchemy to the
Buckyball. The Johns Hopkins University Press. ISBN 0-8018-6610-3.
Liddell, Henry George; Scott, Robert. „A Greek-English Lexicon” (http://www.perseus.tufts.edu/
hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.04.0057%3Aentry%3Dte%2Fmnw1). Perseus
Digital Library.
Liddell, Henry George; Scott, Robert. „ἄτομος” (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=
Perseus%3Atext%3A1999.04.0057%3Aentry%3Da%29%2Ftomos). A Greek-English Lexicon.
Perseus Digital Library. Accesat în 21 iunie 2010.
McEvilley, Thomas (2002). The shape of ancient thought: comparative studies in Greek and
Indian philosophies. Allworth Press. ISBN 1-58115-203-5.
Moran, Bruce T. (2005). Distilling Knowledge: Alchemy, Chemistry, and the Scientific
Revolution. Harvard University Press. ISBN 0-674-01495-2.
Ponomarev, Leonid Ivanovich (1993). The Quantum Dice. CRC Press. ISBN 0-7503-0251-8.
OCLC 26853108 (https://www.worldcat.org/oclc/26853108).
Roscoe, Henry Enfield (1895). John Dalton and the Rise of Modern Chemistry (https://books.go
ogle.com/books?id=FJMEAAAAYAAJ). Century science series. New York: Macmillan. Accesat
în 3 aprilie 2011.
Siegfried, Robert (2002). From Elements to Atoms: A History of Chemical Composition. DIANE.
ISBN 0-87169-924-9. OCLC 186607849 (https://www.worldcat.org/oclc/186607849).
Teresi, Dick (2003). Lost Discoveries: The Ancient Roots of Modern Science (https://books.goo
gle.com/?id=pheL_ubbXD0C&dq). Simon & Schuster. pp. 213–214. ISBN 0-7432-4379-X.
Various (2002). Lide, David R., ed. Handbook of Chemistry & Physics (http://www.hbcpnetbase.
com/) (ed. 88th). CRC. ISBN 0-8493-0486-5. OCLC 179976746 (https://www.worldcat.org/oclc/
179976746). Arhivat (https://web.archive.org/web/20080523110822/http://www.hbcpnetbase.co
m/) din originalul de la 23 mai 2008. Accesat în 23 mai 2008.
Wurtz, Charles Adolphe (1881). The Atomic Theory. New York: D. Appleton and company.
ISBN 0-559-43636-X.

Legături externe
"Quantum Mechanics and the Structure of Atoms" (https://www.youtube.com/watch?v=s_HEU
HyoZWI) pe YouTube fizica reale lecție începe la 2:20 în film.
Freudenrich, Craig C. „How Atoms Work” (https://web.archive.org/web/20070108023359/http://
www.howstuffworks.com/atom.htm). How Stuff Works. Arhivat din original (http://www.howstuff
works.com/atom.htm) la 8 ianuarie 2007. Accesat în 9 ianuarie 2007. Mai multe valori
specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)
 „The Atom” (https://en.wikibooks.org/wiki/FHSST_Physics/Atom). Free High School Science
Texts: Physics. Wikibooks. Accesat în 10 iulie 2010. Mai multe valori specificate pentru
|lucrare= și |work= (ajutor)
Anonymous (2007). „The atom” (http://www.scienceaid.co.uk/chemistry/fundamental/atom.htm
l). Science aid+. Accesat în 10 iulie 2010.—un ghid pentru atom pentru adolescenti.
Anonymous (3 ianuarie 2006). „Atoms and Atomic Structure” (https://web.archive.org/web/2007
0102114833/http://www.bbc.co.uk/dna/h2g2/A6672963). BBC. Arhivat din original (https://www.
bbc.co.uk/dna/h2g2/A6672963) la 2 ianuarie 2007. Accesat în 11 ianuarie 2007.
Various (3 ianuarie 2006). „Physics 2000, Table of Contents” (https://web.archive.org/web/2008
0114002007/http://www.colorado.edu/physics/2000/index.pl?Type=TOC). University of
Colorado. Arhivat din original (http://www.colorado.edu/physics/2000/index.pl?Type=TOC) la
14 ianuarie 2008. Accesat în 11 ianuarie 2008.
Various (3 februarie 2006). „What does an atom look like?” (http://www.hydrogenlab.de/elektro
nium/HTML/einleitung_hauptseite_uk.html). University of Karlsruhe. Accesat în 12 mai 2008.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Atom&oldid=15976932