CAP.

FIZICA ATOMICA
SPECTRE ATOMICE
- Atomul este format dintr-un nucleu central în jurul căruia orbitează electronii. Aceştia ocupă nivelele energetice din at
principiului lui Pauli. Starea fundamentală a atomului este cea cu energie minimă a aranjamentului electronic. Starea e
când furnizăm electronilor energie din exterior printr-un proces oarecare (termic, electromagnetic, etc.) şi aceştia trec pe
de energie ce corespund orbitelor mai îndepărtate de nucleu. Starea excitată este instabilă, electronul se întoarce pe vech
emiţând un foton, a cărui frecvenţă n este legată de energia ΔE prin relaţia lui Planck:  ΔE = hυ.
- Energia fotonului emis este dată de diferenţa de energie dintre nivelul energetic superior al electronului în atom şi cel i
ΔE = E2 – E1.
- Fiecărei frecvenţe îi corespunde o linie spectrală
situată fie în domeniu vizibil (400-700 nm), fie în cel invizibil (infraroşu, IR, sau ultraviolet UV) (Fig. 2, Anexă). Totali
spectrale emise de o substanţă formează spectrul de emisie.
- Liniile spectrale pot fi vizualizate cu ajutorul unui instrument numit spectroscop compus din: colimator (C) cu fanta (F
(P); luneta (L) pentru observarea spectrelor; tubul (T) pentru proiectarea scalei micrometrice (M) (Fig. 3, Anexă).
La trecerea luminii prin gaze sau vapori aduse în starea de incandescenţă, acestea emit radiaţii care analizate cu un spect
formate din diferite linii colorate, formând un spectru. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu un corp solid incandescent.
- Spectrele pot fi: de emisie şi absorbţie.
- Spectrele de emisie sunt cele date de vapori, gaze sau corpuri solide aduse în stare de incandescenţă.
- Spectrul de absorbţie al unui corp dat este un ansamblu de linii şi benzi întunecoase care apar pe fondul spectrului con
atunci când lumina trece printr-un mediu absorbant.
- Spectrele de emisie cât şi cele de absorbţie se împart în următoarele trei tipuri: spectre continue, de bandă şi de linii.
- Spectrele de linii aparţin atomilor şi ionilor lor. Spectrele de bandă aparţin moleculelor, iar spectrele continue sunt emi
densitate mare, cum sunt corpurile solide şi lichide. Spectrele de linii depind de structura materialului care le emite. Aşa
substanţă emite spectrul său caracteristic şi poate fi identificată după lungimea de undă caracteristică.
 - În anul 1885 Balmer constată că lungimile de undă ale spectrului atomului de hidrogen pot fi redate cu
ajutorul unei formule empirice :

 
unde n1 caracterizează seria spectrală iar n2 linia în spectrul respectiv. Se obţin astfel următoarele serii spectrale:
o n1 = 1, n2 = 2,3,4,…seria Lyman, în UV;
o n1 = 2, n2 = 3,4,5,…seria Balmer, în VIZ;
o n1 = 3, n2 = 4,5,6,…seria Paschen, în IR apr.
o n1 = 4, n2 = 5,6,7,…seria Brackett, în IR;
o n1 = 5, n2 = 6,7,8,…seria Pfundt;
o n1 = 6, n2 = 7,8,9,…seria Humphrey, ultimele trei fiind toate în IR îndepărtat.
- Analiza spectrală: deoarece spectrele caracterizează substanţele care emit sau absorb lumina, studiul acestora pot da in
natura lor.
- Analiza spectrală poate fi: calitativă şi cantitativă.
- În analiza spectrală calitativă se compară spectrul substanţei date cu unul de referinţă cunoscut (de obicei, cu spectrul f
lungimile de
 undă identificate în tabele cunoscute şi se află cărei substanţe îi aparţine spectrul respectiv.
- Analiza spectrală cantitativă se bazează pe faptul că intensitatea liniei spectrale depinde de concentraţia atomilor emiţă
de studiat. Cu cât concentraţia este mai mare cu atât intensitatea liniilor este mai mare.
- Metodele spectrale de analiză sunt des folosite pentru că sunt simple şi rapide.

Modelul atomic al lui Rutherford

În 1909 Ernest Rutherford a sugerat efectuarea unui experiment folosind particule alfa şi o foiţă de aur. Rezultatele
acestui experiment au condus la schimbarea modului de înţelegere a structurii atomului. "Noul" atom era în cea mai
mare parte spaţiu gol şi constituit din nucleu şi electroni orbitând în jurul acestuia.
 
Ernest Rutherford (1871-1937) a fost un chimist născut în Noua Zeelandă care a lucrat cu J.J.Thomson la Universitatea
din Cambridge, fiind elevul acestuia. A efectuat împreună cu Thomson experimente asupra ionilor de gaze tratate cu
raze X. În 1898 Rutherford a dovedit existenţa razelor alfa şi beta la atomii de uraniu.
 

 Ernest Rutherford a primit Premiul Nobel pentru chimie în 1908, pentru "investigaţiile sale în domeniul dezintegrării
elementelor şi în chimia substanţelor radioactive". Pentru contribuţiile sale referitoare la structura atomului, în special
pentru descoperirea nucleului atomului, acesta este considerat părintele fizicii nucleare.
Experimentul Rutherford
Experimentul "Rutherford" a fost cel care a condus la "reproiectarea" atomului şi a fost în fapt efectuat, la sugestia lui
Rutherford, de către Hass Geiger şi Ernest Marsden în anul 1909. Experimentul a constat în bombardarea unei foiţe de
aur cu particule alfa emise prin descompunerea radioactivă a atomilor de radiu. Recepţia particulelor alfa s-a făcut
prin intermediul unei plăcuţe detectoare din sulfat de zinc. Bazându-se pe cunoştinţele vremii privind structura
atomului. Geiger şi Marsden se aşteptau ca cea mai mare parte a particulelor alfa să călătorească drept prin foiţa de
hârtie, în timp ce numai o foarte mică parte va fi deviată sub un unghi foarte mic. Aceste aşteptări erau fundamentate
prin presupunerea că sarcinile pozitive şi negative ce formau atomul erau distribuite uniform în interiorul acestuia şi
că asupra particulelor alfa se va exercita o forţă electrică foarte slabă.
Ce au descoperit cei doi cercetători, Hass Geiger şi Ernest Marsden, a fost surprinzător: cele mai multe particule alfa
treceau de foiţa de aur fără a suferi devieri, indicând că atomul este, în cea mai mare parte, spaţiu gol. O mică parte din
particulele alfa au fost deviate sub diverse unghiuri, arătând astfel că sarcina pozitivă a atomului trebuie să fie
concentrată într-o zonă foarte restrânsă a atomului. În sfârşit, o foarte mică parte a particulelor alfa au fost reflectate în
direcţia din care veneau.
 Particulele alfa au o masă de aproximativ 8000 de ori mai mare decât masa unui electron. Prin urmare, pentru a devia
sub unghiuri mari particulele alfa erau necesare forţe foarte mari; electronul nu putea fi bănuit ca fiind cauza acestor
devieri. Avansând ideea unui nucleu atomic, foarte mic în comparaţie cu dimensiunea atomului, dar care reprezenta cea
mai mare parte a masei atomului, Rutherford a putut explica de ce numai unele particule alfa întâlneau în drumul lor
nuclee care să le devieze.
 
Caracteristicile fundamentale ale modelului atomic ale lui Ernest Rutherford sunt următoarele:
a. atomii au în mijloc un nucleu foarte mic ce conţine cea mai mare parte a masei atomului;
b. cea mai mare parte a atomului este spaţiu gol;
c. electronii orbitează în jurul nucleului; 
d. nucleul este format din protoni, care sunt încărcaţi pozitiv;
e. numărul protonilor este egal cu cel al electronilor.
În decursul a 100 de ani, de la modelul lui John Dalton la cel al lui Ernest Rutherford, ideea structurii atomului a
evoluat semnificativ de la înţelegerea modului cum atomii interacţionează unul cu altul până la descifrarea
mecanismelor intra-atomice. Modelul lui Rutherford, ce, credem, deşi depăşit, încă persistă în imaginaţia multor
"nespecialişti", simulează sistemul solar, cu diferenţa semnificativă că dacă sistemul solar se susţine pe forţa de
gravitaţie, atomul are ca forţa aglutinantă forţa electromagnetică.
Ulterior, lucrând cu Niels Bohr, Rutherford a avansat ipoteza existenţei neutronilor  pentru a compensa efectul de
respingere al sarcinilor pozitive ale neutronilor. Niels Bohr este cel care va îmbunătăţi modelul atomic al lui
Rutherford peste numai câţiva ani...
Rutherford a încercat şi a reuşit să explice observaţiile experimentale propunând un model nuclear al atomului: sarcina
pozitivă este concentrată în mijlocul atomului, sub forma unui nucleu foarte greu, iar electronii gravitează în jurul acest
asemenea planetelor în jurul soarelui. Particulele a care treceau foarte uşor deviate nu aveau o  direcţie iniţială ce
intersecta vreun nucleu atomic. Devierea creştea cu cât direcţia era mai apropiată de nucleu. Devierile cu unghiuri de
peste 90° erau explicate prin respingerea de către nucleul greu şi încărcat cu o sarcină mult mai mare decât a particulelo
 a.
Modelul planetar al atomului de Hidrogen propus de Rutherford era unul planetar, în care electronul se roteşte în jurul
nucleului sub acţiunea forţei centripete reprezentate de forţa coulombiană.
Energia totală a sistemului proton-electron este:

 
Dacă energia totală este mai mare ca zero, atunci electronul nu va avea o traiectorie stabilă în jurul
protonului, ci va descrie una hiperbolică, nefiind legat:

 Dacă energia totală este mai mică decât zero electronul este legat de nucleu:
 

 
 Electronul evoluează pe o traiectorie eliptică.Condiţia de echilibru pe această orbită, aproximată ca fiind
circulară, este:
 
Fel = Fcp

Energia totala a sistemului va fi: