Analiza spectrala si semispectrala

Dispozitivul pentru analiza spectrala se numeste spectroscop. Daca imaginile

obtinute se prind pe o placa foto=spectograf. Cu ajutorul spectroscopului se
realizeaza analiza calitativa si cantitativa a unei probe spectrale. Spectroscopul e
format din: o proba spectrala, o fanta, un colimator (o lentila), o prisma optica, o
rigleta si o luneta.
Proba spectrala este constituita dintr-o substanta adusa la incandescenta care
emite lumina. Aceasta trece printr-o fanta plasata in focarul lentilei colimatorului,
care transforma fasciculul divergent intr-unul paralel, aceasta trece printr-o prisma
optica unde are loc fenomenul de dispersie a luminii. Dupa prisma exista o rigleta
etalonata in nanometrii pe care cu ajutorul lentilei se vizualizeaza imaginea data
de proba spectrala. S-au constatat diverse imagini dupa substanta din care e
alcatuita sursa spectrala:
 gazele monoatomice incandescente emit un spectru de linii: liniute
colorate separate in spatii intunecoase; prin compararea acestor imagini
cu spectre deja cunoscute se poate face identificarea elementelor din
care e constituit gazul
 gazele diatomice emit spectre de banda: liniutele colorate sunt
apropiate si formeaza o banda colorata separata de spatii intunecoase;
in cazul cazelor aceste spectre sunt diferite
 Substantele lichide si solide emit spectre continue: benzile colorate nu
sunt separate de spatii intunecoase, se trece de la o culoare la alta; acest
tip de spectre nu sunt diferite de la o substanta la alta
Analiza spectrala este de 2 tipuri:
 analiza calitativa, cu ajutorul careia de determina tipul atomilor din
sursa spectrala
 analiza cantitativa, cu ajutorul ei se determina concentratia atomilor din
sursa spectrala

Spectre atomice
 - Atomul este format dintr-un nucleu central în jurul căruia orbitează
electronii. Aceştia ocupă nivelele energetice din atom conform principiului lui
Pauli. Starea fundamentală a atomului este cea cu energie minimă a
aranjamentului electronic. Starea excitată se obţine când furnizăm electronilor
energie din exterior printr-un proces oarecare (termic, electromagnetic, etc.) şi
aceştia trec pe nivele superioare de energie ce corespund orbitelor mai
îndepărtate de nucleu. Starea excitată este instabilă, electronul se întoarce pe
vechiul nivel de energie emiţând un foton, a cărui frecvenţă n este legată de
energia ΔE prin relaţia lui Planck:  ΔE = hυ.
- Energia fotonului emis este dată de diferenţa de energie dintre nivelul
energetic superior al electronului în atom şi cel inferior:
ΔE = E2 – E1
Modelul atomic Rutherford

Modelul atomic Rutherford, elaborat de Ernest Rutherford în 1911,

este primul model planetar al atomului. Conform acestui model, atomul este
format din nucleu, în care este concentrată sarcina pozitivă, și electroni care se
rotesc în jurul nucleului pe orbite circulare, asemeni planetelor în Sistemul Solar.
Elaborarea modelului
Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de către Hans
Geiger și Ernest Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest
Rutherford, împrăștierea particulelor α la trecerea printr-o foiță subțire din aur.
Conform modelului atomic elaborat de Thomson, particulele trebuiau să fie
deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza forțelor electrostatice. S-a
constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90° sau
chiar cu 180°. Acest fapt a fost explicat prin existența unei neuniformități a
distribuției de sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza observațiilor
efectuate, Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era
concentrată în centrul atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia.
Noul model introducea noțiunea de nucleu, fără a-l numi astfel. Rutherford se
referea, în lucrarea sa din 1911, la o concentrare a sarcinii electrice pozitive:
"Se consideră trecerea unei particule de mare viteză printr-un atom având o
sarcină pozitivă centrală N e, compensată de sarcina a N electroni."
El a estimat, din considerente energetice, că, pentru atomul de aur, aceasta ar avea
o rază de cel mult 3.4 x 10-14 metri (valoarea actuală este egală cu aproximativ o
cincime din aceasta). Mărimea razei atomului de aur era estimată la 10-10 metri, de
aproape 3000 de ori mai mare decât cea a nucleului.
Rutherford a presupus că mărimea sarcinii pozitive ar fi proporțională cu masa
atomică exprimată în unități atomice, având jumătate din valoarea acesteia. A
obținut pentru aur o masă atomică de 196 (față de 197, valoarea actuală). El nu a
făcut corelația cu numărul atomic Z, estimând valoarea sarcinii la 98 e, față de 79,
unde e reprezintă sarcina electronului.
Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o
structură orbitelor electronilor. Totuși, în lucrare este menționat modelul
saturnian al lui Hantaro Nagaoka, în care electronii sunt aranjați pe inele.
Deficiențe ale modelului
Principalul neajuns al modelului consta în faptul că acesta nu explica stabilitatea
atomului. Fiind elaborat în concordanță cu teoriile clasice, presupunea că
electronii aflați în mișcare circulară, deci accelerată, emit constant radiație
electromagnetică pierzând energie. Prin urmare, în timp, electronii nu ar mai avea
suficientă energie pentru a se menține pe orbită și ar "cădea" pe nucleu.
De asemenea, frecvența radiației emise ar fi trebuit să ia orice valoare, în funcție
de frecvența electronilor din atom, fapt infirmat de studiile experimentale
asupra seriilor spectrale.
Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului și a existenței
unor particule componente, precum și posibilitatea separării acestora.
Reprezentând punctul de plecare al modelului Bohr, a dus la separarea a două
domenii, fizica nucleară, ce studiază nucleul, și fizica atomului, ce
studiază structura electronică a atomului.
În ciuda deficiențelor, caracterul descriptiv al modelului a permis utilizarea
ca simbol al atomului și energiei atomice.