LP 1 ELEMENTE DE FIZICA RADIAȚIILOR

Disciplina Radiologie, Medicina an IV

Cuprins
 Structura atomului
 Radiatiile X definitie, formare, proprietati
 Formarea si particularitatile imaginii radiologice
 Notiuni generale de dozimetrie
 Tehnici conventionale in Radiologie

STRUCTURA ATOMULUI

Atomul este cea mai mică unitate constitutivă a materiei care are proprietățile unui element
chimic. Orice solid, lichid, gaz sau plasmă este compus din atomi neutri sau ionizați. Atomii
sunt foarte mici; dimensiuni tipice sunt în jur de 100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru).

Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de nucleu.
Nucleul este format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un număr similar de
neutroni. Protonii și neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94% din masa unui atom este
concentrată în nucleu. Protonii au sarcină electrică pozitivă, electronii au sarcină electrică
negativă, iar neutronii nu au sarcină electrică. Dacă numărul de protoni este egal cu cel de
electroni, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric. Dacă un atom are mai mulți
sau mai puțini electroni decât protoni, atunci acesta are un o sarcină totală negativă,
respectiv pozitivă, și se numește ion.

Particulele elementare fundamentale ale atomului sunt:

- protonul (cu sarcină electrică pozitivă)
- electronul (cu sarcină electrică negativă) şi
- neutronul (neutru din punct de vedere electric)

- protonii şi neutronii - denumiţi şi nucleoni - realizează nucleul central al atomului

- electronii sunt dispuşi pe orbite în jurul nucleului sub formă de “nori de electroni”,
realizând învelişul electronic

 numărul electronilor este egal cu numărul protonilor din nucleul atomului respectiv,
atomul fiind neutru din punct de vedere electric
acest număr este denumit număr atomic şi se notează cu Z
 masa atomului A este dată de suma numărului de protoni şi neutroni din nucleul
central al atomului
 Aceste două atribute definitorii, Z şi A, preced simbolul chimic al reprezentării unui
element

1
  Izotopii = specii de atomi cu acelaşi număr atomic Z (acelaşi număr de protoni), dar cu
număr de masă A diferit (număr diferit de neutroni)
 izotopii aceluiaşi element cu acelaşi număr de electroni şi aceeaşi structură a
învelişului electronic, dar masa atomică fiind diferită, vor avea anumite proprietăţi
fizice diferite
 Hidrogenul are trei izotopi:
o hidrogenul uşor, cu 1 proton în nucleu,
o hidrogenul greu (deuteriu), cu 1 proton şi 1 neutron
o hidrogenul supergreu (tritium), cu 1 proton şi 2 neutroni

 Izotopii unor elemente au proprietăţi radioactive: se descompun emiţând radiaţii şi se

transformă în alte elemente
 Aceşti radioizotopi au aplicaţii şi în medicină, în scop diagnostic şi terapeutic

Electronii:
- gravitează în jurul nucleului central al atomilor realizând mişcări de rotaţie pe anumite
orbite (maxim 7 dar şi
- în jurul axelor proprii (mişcare de spin). Rotaţia electronilor pe orbitele staţionare are loc
fără pierdere de energie

Postulatele lui Niels Bohr: deplasarea unui electron de pe o orbită pe alta are loc prin
emisia sau absorbţia unui quant energetic (diferenţa de energie dintre cele două orbite):
 dacă un electron trece de pe o orbită periferică pe una centrală are loc cedarea unei
cantităţi de energie egală cu diferenţa de energie între cele două orbite
 invers, la saltul electronului de pe o orbită centrală pe una periferică, acesta va
absorbi quantul de energie respective

Atomul
2
 RADIATIILE X DEFINITIE, FORMARE, PROPRIETATI
Radiatiile ionizante

Clasificarea radiatiilor se poate face din doua puncte de vedere

-al capacitatii de ionizare
-al naturii lor
3
Din punct de vedere al capacitatii de ionizare radiatiile se impart in:
-ionizante, a caror energie este sufficient de mare,peste 10keV,pentru a extrage un electron
legat de atomul neutru,determinand aparitia unui ion pozitiv si a unui electron liber
-neionizante care nu au energie suficientapentru a extrage unelectron din atom,determinand
doar excitarea electronului si trecerea lui de pe un nivelorbitar inferior pe altul superior.
Radiatiile neionizante sunt radiatii electromagnetice din spectrul vizibil,
infrarosu,microundele si undele radio.
Din punct de vedere al naturii lor, radiatiile pot fi:
-corpusculare-protoni, neutroni, electroni, radiatii alfa si beta, cu proprietati specific
particulelor-masa, sarcina
-electromagnetice, cu character dual de unda si corpuscul-radiatii X si gama
Caracterele radiatiilor electromagnetice sunt:
-masa de repaus nula
-sarcina electrica nula
-energia lor este cuantificata,fiind direct proportional cu frecventa lor si invers proportional cu
lungimea de unda.

Radiatiile X

Radiatile X sunt radiatii electromagnetice cu lungime de unda( λ)cuprinsa intre 0,06Å si 8

Å,caracterizate prin perioada si frcventa,ce iau nastere prin franarea brusca pe anod a
electronilor emisi de catod si prin formarea de raze caracteristice.

Spectrul radiațiilor electromagnetice în funcție de lungimea de undă

Radiatiile X sunt generate prin doua procese distincte ,care apar la franarea brusca a
electronilor pe o tinta dintr-un material (metal) cu numar atomic mare de exemplu tungsten.
Primul proces determina aparitia radiatiei de franare, prin interactiunea electronilor cu
4
nucleele de tungsten,in timp ce al doilea conduce la aparitia radiatiei caracteristice, ca
urmare a interacțiunii electronilor accelerați cu electronii din atomul materialului țintă.
Radiatiile X iau nastere in tuburile radiogene in doua feluri
a. prin franare pe anod a electronilor emisi de catod energia cinetica a lor se
transforma brusc in energie electromagnetica; de aceea aceste radiatii X se mai
numesc radiatii de franare
b. prin interactiunea electronilor accelerati cu electronii din atomul materialului
tinta-radiatiile iau nastere prin trecerea electronilor periferici cu energie potential mare
pe straturile central cu energie potentiala mica-radiatiile sunt caracteristice.

Proprietatile radiatiilor X

1. Sunt radiatii electromagnetice cu masa de repaus nula, neutre din punct de vedere
electric.
2.Viteza lor de propagare in vid este egala cu viteza luminii (300000km/s).
Au caracter dual de unda si corpuscul, energia propagandu-se prin cuante de energie
caracteristice pentru fiecare element- fotoni.
3. Nu pot fi detectate de simturile omului.
4. Se propaga in linie dreapta si in toate directiile.
5 Intensitatea lor scade cu patratul distantei
6. Penetrabilitatea –este proprietatea radiatiilor X de a traversa diferite medii.Este invers
proportionala cu lungimea de unda-radiatiile cu lungime de unda mica se numesc radiatii
dure si au penetrabilitate mare iar radiatiile cu lungime de unda m are se numesc radiatii moi
si au penetrabilitate mica
7. Atenuarea-este fenomenul prin care fasciculul incident sufera o scadere a intensitati la
traversarea unei structuri .Atenuarea se produce prin absorbtie(energia fasciculului fiind
absorbita de corpul traversat) si prin difuziune. Cantitatea de radiatii X absorbite intr-un corp
depinde direct proportional de lungimea de unda,de timpul de expunere , de numarul atomic
al structurilor traversate,de grosimea structurilor traversate si de densitatea acestor structuri.
8. Luminiscenta-e proprietatea radiatiilor X de a provoca iluminarea unor sruri minerale
utilizate in confencionarea ecranelor radioscopice si a foliilor intaritoare plasate in contact cu
filmele radiografice in casete.
9. Impresionarea emulsiilor fotografice-sta la baza executarii radiografiilor. Sub actiunea
radiatiilor X bromura de argint din structura filmului se transforma in argint metalic,vizibil pe
radiografie.

5
 Radiografie de craniu

10. Ionizarea gazelor –permite masurarea cantitati de radiatii X cu ajutorul camerelor de

ionizare(contoare Geiger-Müller).
11. Inducerea de efecte biologice- produc in tesuturi ionizari si excitatii ce duc la alterari
in materia vie-este o proprietate importanta cu aplicatie in radioterapie si radioprotectie.

FORMAREA SI PARTICULARITATILE IMAGINII RADIOLOGICE

Formara imaginii radiologice

Fasciculul de raze X iesit din tubul radiogen este omogen.Acest fascicul traverseaza
corpul uman , care absoarbe o parte din razele X proportional cu grosimea, densitatea si
numarul atomic al elementelor chimice care constituie structurile din zona traversata. Astfel
fasciculul se atenueaza si la iesire din zona traversataeste heterogen.Acest fascicul
heterogen sta la baza formarii imagini radiologice
Fasciculul este captat de un ecran radiologic(radioscopia) sau de un film
radiologic(radiografia)

6
 Captarea radiațiilor X

Pe ecranul fluorescent zonele mai dense care absorb mai mult radiatiile X apar
intunecate, iar cele mai putin dense apar clare luminoase.Astfel oasele,cordul apar
intunecate, iar pulmonul transparent luminos.
Pe radiografie zonele care primesc o cantitate mai mare de raze X se inegresc iar cele ce
primesc o cantitate mai mica raman albe.Asfel osul apare alb ,iar pulmonul negru.

Particularitatile imaginii radiologice

a. Imaginea este marita-gradul de marire este in functie de distanta focar –film si film –
obiect.

Proiecția conică a radiațiilor X

7
b. Cu cat focarul optic al tubului radiogen este mai mic imaginea este mai clara si
conturul mai net.
c. Imaginea e cu atat mai deformata cu cat se proiecteaza prin raze mai oblice.
d. Paralaxa=fenomenul ce rezulta din proiectia conica a razelor X si consta in deplasarea
imaginii radiologice in sens opus fata de deplasarea tubului radiogen(se pot disocia
diferitele imagini adiacente)
e. Fasciculul tangent la un obiect produce contururi nete

Legea incidențelor tangențiale

f. Imaginea radiologica este o proiectie bidimensionala a unui corp tridimensional si la

analizarea acesteia trebuie sa se tina cont de doua fenomene:
-fenomenul de sumatie: doua structuri radioopace suprapuse par a se contopi
pe imagine si absorbtiile se aditionaza

Fenomenul de sumație

-fenomenul de substractie: o structura transparenta suprapusa peste una opaca

atenueaza(anuleaza partial )opacitatea acesteia.

Conditii pentru obtinerea unei imagini radiologice optime:

8
 1. Focar optic mic al tubului radiogen
2. Distanta focar-obiect cat mai mare.
3. Obiectul de examinat sa fie cat mai aproape de film si paralel cu acesta
4. Raza centrala sa cada perfect perpendicular pe film
5. Evitarea radiatiilor secundare prin folosirea de diafragme si conuri de metal la tub
si prin folosirea grilelor antidifuzoare(in continua miscare-absorb radiatiile
secundare).

NOTIUNI GENERALE DE DOZIMETRIE

Dozimetria Reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul tehnicii şi posibilităţilor de

măsurare a dozelor de radiaţii. Dozele măsurate sunt exprimate în sistemul röntgenologic
şi radiobiologic.

Unităţi de măsură pentru radiaţii

Rad-ul serveşte la măsurarea dozei primite şi reprezintă energia absorbită sub formă
de radiaţii ionizate pe unitatea de masă. Un rad corespunde la 10-2 jouli pe kilogram corp
iradiat. Astăzi sistemul metric internaţional recomandă utilizarea gray-ului - simbol Gy -
care reprezintă doza primită de un corp iradiat care absoarbe 1 joul pe kg. Un gray este
deci echivalentul a 100 de rad.
Rem-ul este unitatea care reprezintă nocivitatea biologică a radiaţiilor şi înseamnă “Rad
equivalent man”. El este egal cu produsul dozei absorbite exprimată în rad de către un
factor de calitate Q care evaluează gradul de nocivitate al diferitelor tipuri de radiaţii.
Röntgenul reprezintă doza de radiaţii Röntgen sau gamma a căror emisie
corpusculară asociată produce în condiţii fizice normale un număr de 2,1x101° perechi de
ioni cu sarcină electrică de un franklin. (1Fr = (1/3) x10-9 C. Dacă această mărime se
raportează în funcţie de timp se obţine o altă mărime numită doză-debit.
Doza integrală este o altă mărime definită ca produsul dintre doza de radiaţie şi masa
corpului iradiat.
În sistemul radiobiologic avem trei mărimi fundamentale:
• doza absorbită (D) este raportul dintre energia W absorbită de un corp iradiat şi masa
m a acestuia, respectiv:având ca unitatea de măsură radul definit prin relaţia 1 rad=100
erg/g;
• doza biologică (B) evaluează efectele biologice ale radiaţiilor în funcţie de doza
absorbită D, unde unitatea de măsură este remul definit ca fiind doza biologică când un
gram din ţesutul iradiat absoarbe prin inter-mediul particulelor ionizate energia de
100/ergi:
• parametrul spectral, definit ca densitate liniară medie de ioni (numărul de perechi de
ioni produşi în medie pe unitatea de lungime a traiectoriei particulei ionizate), fie ca
transfer liniar mediu de energie (energie transferată mediului de către particula ionizată
pe unitatea de lungime a traiectoriei acesteia).

Sistemul internaţional de unităţi de măsură este un sistem unitar care cuprinde:

9
 • bequerelul (simbol Bq) utilizat pentru activitate (viteză de dezintegrare) este egal cu o
transformare (dezintegrare) nucleară pe secundă: 3,7 x 101° dezintegrări pe secundă
este egal cu un curie (simbol Ci), \
• gray-ul (simbol Gy) utilizat ca unitatea de măsură pentru doza absorbită este egal cu 1
joule/kg (J/kg) ; 1 gray este egal cu 100 rad;
• sievert-ul (simbol Sv), utilizat ca unitate de măsură pentru doza biologică şi este egal cu
100 rem.
• coulomb-ul (simbol C) utilizat ca unitate de măsură pentru doza de radiaţie radiologică;
un coulomb este egal cu 3876 röntgen.

Dozimetru de radioprotectie portabil cu camera de ionizare

TEHNICI CONVENTIONALE IN RADIOLOGIE

Radioscopia (valoare istorica) este tehnica ce utilizeaza un ecran fluorescent pentru

obtinerea imaginilor radiologice. Aceasta tehnica este practicata in obscuritate si necesita
pentru examinator o perioada de adaptare la intuneric de cel putin 5minute.
Radioscopia televizata: permite obtinerea unor imagini mai bune cu reducerea
considerabila a cantitatii de radiatii X,examinarea desfasurandu-se la lumina zilei .Necesita
un amplificator electronic de imagine,o camera de luat vederi si un monitor. Radioscopia
permite studiul dinamic al corpului dar este un studiu subiectiv ce tine de experienta
examinatorului.

Radioscopie esofagiană televizată

Radiofotografia (valoare istorica) consta in inregistrarea imaginii de pe un ecran

radiologic pe un film de 10/10cm cu ajutorul unui aparat fotografic classic (MRF).
Radiografia: consta in inregistrarea imaginii radiologice pe unfilm radiologic
10
 Radiografie pulmonară clasică

Radiografia digitala: asigura transformarea datelor analoge in informative digitala.Partile

component ale receptorilor digitali utilizati in radiodiagnostic sunt :detectorul de
scintilatie,sistemul de conversie a energiei luminoase in energie electrica si calculatorul.

11
 Radiografia digitală

Tomografia: permite inregistrarea pe film a unei sectiuni dintr-un corp prin stergerea
planurilor adiacente. Aceasta se obtine prin baleiajul tubului in jurul planului de examinat
(valoare istorica).

12
 LP2_Medicina an IV
A. EFECTELE RADIAŢIILOR IONIZANTE
ASUPRA SĂNĂTĂŢII
B. BENEFICII ȘI APLICAȚII ALE
RADIAȚIILOR IONIZANTE
C. RADIOPROTECTIE
 A. EFECTELE RADIAŢIILOR IONIZANTE ASUPRA
SĂNĂTĂŢII

Suntem „bombardați” cu radiații din aer, pământ, apă,

vegetaţie, alimentație, dar ce efecte produc acestea asupra
organismului nostru?
Efectele radiatiilor ionizante
 1. Care sunt mecanismele de producere a
efectelor biologice?
Când radiațiile direct ionizante sunt absorbite într-un
material biologic, efectele asupra celulelor pot să apară
prin următoarele mecanisme de acțiune:
- acțiune directă – radiația interacționează direct cu una
din componentele critice ale celulei ducând la
microleziunile directe ale structurii celulei;
- acțiune indirectă – se datorează inducerii unor radicali
liberi şi ioni cu reactivitate chimică mare apăruţi în
interacţiunea radiaţiilor cu apa din organism;
- acțiune la distanță – duce la apariția efectelor asupra
celulelor neiradiate.
Principala ţintă a radiaţiilor ionizante este ADN-ul.
Ca rezultat al afectării ADN-ului celular apar
moartea celulei, mutageneza şi transformarea
malignă.

Mecanisme de inducere a efectelor biologice

La doze mici de radiaţii, specific fondului
natural de radiaţii, omul reacţionează în limite
fiziologice normale sau apare uneori chiar o
stimulare temporară a metabolismului.

Dozele mari peste fondul natural duc la

dereglări metabolice urmate de distrugeri
celulare, iar în final moartea celulei, a
ţesuturilor şi chiar a organismului în întregime.
Se consideră că radiaţiile ionizante sunt agenţi
genotoxici clasici.
 2. Efectele biologice
Efectele biologice se clasifică:
• din perspectiva timpului:
- imediate (acute) – apar la scurt timp după
expunere
- tardive (cronice) – apar la intervale de
ordinul lunilor, anilor după expunere

 în funcţie de persoana afectată:

- somatice – apar la indivizii expuși la
radiații
- genetice – apar la descendenţi indivizilor
expuși
 după gradul de afectare:
- letale – sunt ireversibile, duc la moartea
celulei
- subletale – pot fi reparate
- potențial letale – pot fi reparate în cazul
în care celula nu este în stare de diviziune

 din punct de vedere al radiobiologiei

- 2.1. deterministice (non stocastice)
- 2.2. stocastice
Clasificarea efectelor biologice
 2.1 Efectele deterministice
Apar după alterarea a peste 99,9% a celulelor ce
compun ţesuturile corpului uman. Efectele
deterministice erau frecvente mai ales în perioada de
început a utilizării radiaţiilor, în principal anemii şi
leziuni de piele. După introducerea măsurilor de
protecţie în mod preventiv ele au devenit mai rare, azi
apărând doar în cazuri accidentale. Ele au prag de
apariţie (sub acest prag nu apar efecte), cu doză-prag
de ordinul a câţiva Gy. Severitatea efectelor şi
frecvenţa creşte cu doza primită de populaţia compusă
din indivizi cu susceptibilitate variată, în funcţie de
ţesutul afectat. Cele mai sensibile ţesuturi la acţiunea
radiaţiilor nucleare sunt țesutul ovarian, țesutul
testicular, măduva osoasă şi ochiul.
Aceste efecte se clasifică în:
- Sindromul acut de iradiere care apare la
un interval de ore până la luni, cu manifestări
locale şi generale la nivel de măduvă
hematopoetică, piele, cristalin, sistem
gastrointestinal;

- Sindromul cronic de iradiere - apare la un

interval de luni până la ani ca urmare a lezării
vaselor sanguine, alterării permanente celulare
şi/sau dezvoltare de fibroză.
Sindromul acut de iradiere
Apare în expuneri la doze ridicate unice sau
doze repetate la scurt interval de timp şi diferă
după iradierea segmentului corporal. Astfel la
iradierea întregului corp cu o doză de 0,25 Gy apar
modificări hematologice reversibile - leziuni ale
seriei limfoide şi mieloide (leucopenia). De la 1Gy
apar semnele bolii de iradiere acută, de la 2 Gy
decese prin leziuni ireversibile ale seriei
hematologice şi la peste 5 Gy probabilitate de
100% a decesului. La peste 10 Gy apare alterare
nervoasă cu agitaţie intensă urmată de comă
profundă.
Boala de iradiere acută a întregului
organism se produce excepţional în cazuri de
expuneri accidentale. La început apar fenomene
nervoase – adinamie, inapetenţă, stare alterată
apoi o scurtă perioadă de remisiune, depinzând
de doza primită, urmată de perioada de stare
caracterizată de următoarele 3 sindroame:
a. Sindromul hematologic 1 Gy < Doză
< 10 Gy
b. Sindromul gastrointestinal 10 Gy <
Doză < 100 Gy
c. Sindromul neuro-vascular Doză >
100 Gy.
a. Sindromul hematologic dominat de
distrugerea definitivă a sistemului sanguin
(mieloid, limfoid). Ca urmare apar leucopenie,
anemie, trombocitopenie şi hemoragii mari
frecvent letale. După expunere numărul de
limfocite scade în decursul primelor ore, iar
trombocitele şi granulocitele scad în primele zile
sau săptămâni, în timp ce eritrocitele încep să
scadă lent doar după câteva săptămâni. De multe
ori apar şi distrugeri ale altor ţesuturi cu rol în
imunitatea organismului cum este timusul, care
duc pe lângă hemoragii şi la alterarea gravă a
imunităţii generale.
b. Sindromul gastrointestinal ale cărui
manifestări apar la câteva ore după expunere:
greaţă, vomă severe şi diaree apoasă cu crampe
abdominale. Persoana iradiată nu prezintă
simptome câteva ore sau zile, apoi apare o astenie
marcată, oboseală, deshidratare mare. Mai târziu
se instalează perioada de manifestare clinică
intensă cu vărsături cu febră, diaree sanguinolentă
cu deshidratare foarte marcată cu şoc şi moarte,
dacă nu se intervine medical foarte eficient şi
urgent.
c. Sindromul neuro-vascular având cauza
majoră afectarea celulelor endoteliale vasculare.
La început în câteva minute după expunere apare
senzaţia de arsură, greţuri, vărsături şi stare de
confuzie, prostraţie. Urmează o aparentă
îmbunătăţire a stării generale pentru câteva ore,
persoana iradiată devine lucidă, fără dureri, dar
este astenică, ca apoi să se instaleze rapid o
diaree apoasă, tulburări respiratorii, semne de
afectare a SNC şi hipotensiune cu puls accelerat,
stare de şoc cu colaps total. Moartea survine prin
hemoragii masive acompaniate frecvent de
septicemie datorată florei intestinale proprii.
Iradierea cu doze mari a unor segmente
corporale (doze mult mai mari ca la boala de
iradiere acută a corpului în întregul lui) se
produce la manipulări greşite a unor surse de
radiaţii şi apar lezări ale pielii (radiodermită
acută), alopecie, leziuni oculare, sterilitate.
a. Pielea este unul din cele mai mari organe ale corpului
nostru şi este ceea mai importantă barieră fizică de
protecție faţă de factorii de risc din mediul înconjurător, ea
controlează pierderea de lichide şi electroliţi şi protejează
împotriva infecţiilor. Cele mai sensibile celule la acţiunea
radiaţiilor ionizante sunt celulele din stratul bazal al
epidermului.
Leziuni ale pielii corelate cu doza de iradiere în
radiodermita acută sunt: eritem şi epilare la peste 3 Gy;
descuamare, ulceraţie şi necroză la doze mai mari de 15-
25 Gy.
b. Cristalinul are radiosensibilitate crescută,
coagularea proteinelor la acest nivel apare la doze mai
mari de 0.5 Gy (ICRP 2012). Nu există mecanisme de
refacere a celulelor. Celulele afectate migrează la polul
posterior producându-se în prima etapă diverse corpuri
opace care scad funcţionalitatea normală a ochiului, iar în
timp apare cataractă.
c. Celulele germinale ale aparatului reproducător
uman sunt puternic radiosensibile. Sterilitatea temporară
cu durată de mai multe săptămâni apare la o doză-prag
de 0,15 Gy pentru bărbaţi şi de aproximativ 5 ori mai
înaltă pentru femei. Perioada de recuperare este
dependentă de doză şi durează câţiva ani. Sterilitatea
permanentă este provocată de o doză minimă de
respectiv 3,5 Gy pentru bărbat şi 2,5 Gy pentru femei.
 2.2 Efecte stocastice
Apar după lezarea uneia sau mai multor
celule care alcătuiesc ţesuturile/organele
corpului uman. Severitatea efectului este
independentă de doză, apar şi la doze
foarte mici. Frecvenţa de apariţie a
efectului creşte cu doza, fără a se
demonstra existenţa unui prag de doză. Se
datorează modificărilor celulare de la nivel
de ADN şi proliferărilor celulare maligne.
Se clasifică în:
a. Efecte somatostocastice
a1. cancerul radioindus
a2. efecte teratogene

b. Efectele genetice
b1. aberaţii cromozomiale
b2. mutaţii genetice
a. Efecte somatostocastice
a1. Cancere radioinduse
Cancerul de orice etiologie se definește ca o alterare
patologică a sistemelor de control şi reglare a diviziunii
celulare, o multiplicare permanentă şi anarhică a celulelor.
Radiaţiile ionizante pot fii cancerigene fiind puternic
imunosupresoare, pot activa viruşi latenţi endogeni, perturbă
chiar şi balanţa endocrină. Cancerul radioindus nu apare
obligatoriu la toate persoanele expuse radiaţiilor şi nu toate
aceste cancere sunt fatale, astfel mortalitatea pentru
cancerul de sân este sub 50%, faţă de cancerul tiroidian de
numai 5%. Este totuși greu de estimat riscul cancerului
radioindus deoarece populaţia este expusă pe perioada vieţii
la radiaţii ionizante la nivele apropiate sau sub nivelele
fondului natural
 Cancerul radioindus a fost descris pentru prima dată
la medicii radiologi şi anume cancer. cutanat la mâini cu
frecvenţă mai mare ca la alţi medici; cancer pulmonar la
minerii din minele uranifere; cancer osos la muncitorii
care lucrau cu cadrane luminiscente.
Mai târziu s-a descris relaţia dintre frecvenţa crescută
a leucemiilor la supraviețuitorii bombelor atomice de la
Hiroshima şi Nagasaki; creşterea cazurilor de cancer
tiroidian (epiteliom) la adulţii iradiaţi în copilărie în
regiunea gâtului.
Studiile efectuate privind efectele tardive a unei
explozii nucleare consideră apariţia cancerului un efect
major care poate fi decelat la 2-4 ani de la accident, cum
este cazul leucemiilor, dar şi până la 35 ani în cazul
tumorilor solide.
Pentru evaluarea cancerului fatal radioindus se utilizează
termenul „factor de risc”, adică factorul de proporţionalitate
dintre apariţia bolilor maligne şi doza absorbită.
Se estimează că o iradiere de 0,5 Gy a corpului poate produce
un exces semnificativ a incidenţei canceroase în general.
Studiile de oncogeneză indusă de radiaţii ionizante (Life Span
Study) arată cum cancerele pentru care a fost determinat un
exces de risc semnificativ sunt multiple, în primul rând
leucemia, cancerul tiroidian, cancerul pulmonar, cancerul
tegumentar, apoi chiar şi cancerul de sân, vezică urinară,
colon, ficat, stomac, esofag, ovar, mielom multiplu. În principal,
cancerul tiroidian şi tegumentar sunt două localizări cu o
incidenţă semnificativ crescută în rândul populaţiei expuse la
radiaţii ionizante.
a2. Efectele teratogene
Apar în urma iradierii în uter a embrionului/fătului.
Perioada maximă de vulnerabilitate este între a 8 a
şi 90 a zi de la fecundare.
Doze mari de iradiere externă pot duce la malformaţii
minore/grave până la moartea embrionului şi avort spontan.
După a 90 a zi vulnerabilitatea scade rămânând riscul
leziunilor nervoase (oligofrenie, dezvoltare neuropsihică
deficitară).
Efectele asupra dezvoltării creierului au fost observate la
supravieţuitorii copiilor de la Hiroshima şi Nagasaki, astfel ei
prezentau retardare mentală, scor de inteligenţă redus şi
dificultăţi de învăţare.
Efectele deterministice sunt mai severe la copii datorită
sensibilităţii crescute a ţesuturilor la radiaţii ionizante. Astfel
creierul lor suferă o atrofie corticală la o singură doză de 10
Gy; la doza de peste 1Gy apare o retardare mentală severă
de 75%. De asemenea iradierile externe sau interne ale
uterului pot duce la o frecvenţă crescută a leucemiilor infantile
după vârsta de 7 ani şi a altor tumori solide.
b. Efecte genetice
Au caracter aleatoriu, sunt consecinţele clinice
tardive, manifestate la prima şi următoarele generaţii
atingând echilibrul la a 20-a generaţie.

b1. Aberaţiile cromozomiale

Se produc prin acţiunea asupra gameţilor cu
afectarea materialului ereditar, provocând alterări
cromozomiale care constau în translocare, rupere,
pierdere sau adiţie la aparatul cromozomial normal
de care depinde creşterea în viitor a celulelor. Ele pot
fi de diferite grade, uneori, atât de mari, încât este
imposibilă formarea oului sau viabilitatea embrionului
format.
 b2. Mutaţiile
Sunt modificări ale informaţiei genetice, care pot fi
letale, viabilitatea indivizilor purtători de astfel de gene este
redusă şi neletale care produc număr mare de anomalii
genetice la generaţiile următoare. Studiile experimentale au
evidenţiat că există o relaţie liniară între doză şi efectul
mutagen, deci nu intervine nici un proces reparator.
În concluzie orice doză joasă primită de ţesutul
germinal produce efecte mutagene care se pot suma cu doze
anterioare şi ulterioare. Aceste efecte sunt legate de
probabilitatea ca o celulă germinală purtătoare a mutaţiei să
participe efectiv la fecundaţie. La prima generaţie efectele
genetice produse de radiaţii sunt: reducerea natalităţii,
malformaţii congenitale şi ereditare, iar la următoarele
generaţii afectarea fondului genetic al populaţiei, malformaţiile
recesive şi diminuarea capacităţii imunobiologice.
 Riscul genetic individual se ia în calcul în
cazul dozelor ridicate, în timp ce la doze mici
efectul se estimează pe populaţie în totalitate,
ducând la modificarea structurii genetice a
întregului grup afectat.
Pentru a evita posibilitatea apariției
anomaliilor congenitale induse de radiații,
întreruperea sarcinii ar trebui să fie luată în
considerare numai în cazul în care doza fetală
a depășit 0,1Gy.
 B. BENEFICII ȘI APLICAȚII ALE
RADIAȚIILOR IONIZANTE
În ciuda numeroaselor efecte negative, utilizarea
radiațiilor ionizante a reprezentat o inovație în special
în medicină și industrie.
Radiațiile ionizante au aplicații largi în medicină - în
radiologia de diagnostic, proceduri intervenționale și
în radioterapie – beneficiul major fiind creșterea
calității actului medical
O altă utilizare a radiațiilor gama este ca și agent
sterilizator pentru distrugerea microorganismelor
dăunătoare din alimente și alte produse utilizate în
viața cotidiană.
De subliniat faptul că în tratamentul oncologic al
tumorilor maligne se utilizează efectelele radiațiilor
ionizante în scopul distrugerii țesuturilor maligne.

În industrie, utilizarea radiaţiilor ionizante este de

asemenea benefică, un exemplu ar fi utilizarea la
scară largă a metodei mutației genetice prin iradiere
pentru mărirea randamentului producerii penicilinei și
streptomicinei de către ciupercile penicilinum și
streptomices. Metoda constă în iradierea sporilor
acestor ciuperci cu radiații gama până la distrugerea
aproape totală a lor.
Printre alte aplicații ale radiațiilor ionizante se pot
menționa:
 iradierea cu radiații gama a obiectelor de artă în
scopul restaurării și protejării lor;
 radioactivitatea permite datarea osemintelor și
picturilor din peșteri;
 radioactivitatea rocilor permite determinarea vârstei
acestora;
 detectori foarte sensibili folosiți ca alarmă pentru
prevenirea incendiilor.
În viaţa noastră prezenţa radiaţiilor ionizante trebuie
redusă la un nivel acceptabil. Acceptabilitatea este
definită prin balanța risc-beneficiu privind aceste radiaţii.
„Fără radiații nu am fi fost și nu am putea fi, dar cu prea
multe radiații nu putem trăi” - Pierre Curie
 C. RADIOPROTECȚIE
PRINCIPII DE BAZĂ ȘI MĂSURI DE PROTECŢIE
RADIOLOGICĂ
Protecţia radiologică este totalitatea metodelor de
reducere a efectelor nocive ale radiațiilor ionizante.
Pornind de la efectele acestor radiaţii asupra sănătăţii
umane putem spune că, în cazul:
- efectelor deterministice - producerea lor trebuie evitată
întotdeauna, în limita posibilului;
- efectelor stocastice - incidenţa lor trebuie redusă la un
nivel acceptabil.
Acceptabilitatea trebuie definită prin balanța risc-
beneficiu privind radiaţiile, atât în cazul expunerii
potenţiale, cât şi în utilizarea lor în scop medical,
industrial.
Principiile de bază ale protecției radiologice sunt:

• Justificarea - introducerea unei activități care

utilizează radiații ionizante este justificată dacă
beneficiile care rezultă de pe urma practicii pentru
persoane și societate în general sunt mai mari decât
efectele negative asupra sănătății pe care le poate
avea. Deciziile de introducere sau de modificare a
unei căi de expunere pentru situațiile de expunere
existentă și pentru situațiile de expunere de urgență
se justifică, în sensul că acestea ar trebui să facă
mai mult bine decât rău.
• Optimizarea - protecția radiologică a persoanelor sau a
populației se optimizează în scopul de a păstra mărimea
dozelor individuale, probabilitatea expunerii și numărul
persoanelor expuse la un nivel cât mai scăzut posibil ținând
seama de stadiul actual al cunoașterii tehnice și de factorii
economici și sociali (principiul ALARA).
• Limitarea dozelor – în situațiile de expunere planificată,
suma dozelor la care este expusă o persoană nu depășește
limitele de doză prevăzute pentru expunerea profesională
sau pentru expunerea publică. Limitele de doză nu se aplică
în cazul expunerilor în scopuri medicale.
• Intervenţia - acţiunile efectuate pentru a atenua
consecințele negative grave pentru sănătatea și securitatea
ființelor umane, pentru calitatea vieții, pentru proprietăți sau
pentru mediu, sau un risc care ar putea genera asemenea
consecințe negative grave
Categorii de expunere

Expunerea la radiaţii ionizante a întregii populații se

clasifică în:
1. expuneri profesională, medicală şi publică;
2. expuneri normală şi potenţială;
3. expuneri în situații de urgență (profesională de
urgență și accidentală); De a lungul secolului valorile
acestor tipuri de expuneri au prezentat o largă
variaţie.
În cadrul primei categorii de expunere a omului se
încadrează:
 expunerea profesională care înseamnă expunerea
lucrătorilor, a ucenicilor și a studenților, pe parcursul
activităților desfășurate de aceștia;
 expunerea medicală reprezintă expunerea la care sunt
supuși pacienții sau persoanele asimptomatice ca parte a
diagnosticării sau a tratamentului medical sau stomatologic
efectuat pentru îmbunătățirea sănătății, precum și expunerea
la care au fost supuse persoanele implicate în îngrijirea și
susținerea pacienților sau voluntarii din cercetarea medicală
ori biomedicală.
 expunerea publică se referă la expunerea persoanelor,
exceptând expunerea profesională sau expunerea medicală.
Ea se datorează surselor naturale și artificial, precum şi
exacerbării radioactivităţii naturale datorată activităţii omului.
Din a doua categorie fac parte:

 expunerea normală înseamnă expunerea

susceptibilă de a avea loc în condițiile normale de
exploatare a unei instalații sau de desfășurare a
unei activități autorizate (inclusiv întreținere,
inspecție, dezafectare), inclusiv incidente minore
care pot fi ținute sub control, de exemplu cele
apărute în timpul exploatării normale și incidentele
operaționale anticipate;
  expunere potenţială este acea expunere care nu survine
cu certitudine, dar care poate rezulta dintr-un eveniment sau
o serie de evenimente cu caracter probabil, inclusiv ca
urmare a deficiențelor echipamentelor sau a erorilor de
exploatare; A treia categorie se referă la o situație de
expunere de urgență, definită ca o situație sau un eveniment
excepțional implicând o sursă de radiație care necesită o
intervenție rapidă, pentru a atenua consecințele negative
grave pentru sănătatea și securitatea ființelor umane, pentru
calitatea vieții, pentru proprietăți sau pentru mediu, sau un
risc care ar putea genera asemenea consecințe negative
grave. Cele două componente ar fi:
 expunere profesională de urgență înseamnă expunerea la
care este supus un lucrător într-o situație de expunere de
urgență
 expunere accidentală înseamnă expunerea unor persoane,
altele decât lucrătorii în situații de urgență, ca urmare a unui
accident
Măsurile de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante

Diferă în funcție de natura surselor de radiații:

Protecţia împotriva surselor externe de radiaţii cuprinde :
 Protecţia fizică – realizată prin mijloace de reducere a
dozei de expunere cum sunt timpul de expunere, distanţa
față de sursă, ecranarea, cât și măsuri de organizare a
lucrului cu surse în unităţi nucleare;
-Staționați cât mai departe
-Măriți distanța față de sursa de radiatii
-Utilizați mijloace de protectie
-Stationati puțin timp în sursa de radiații colective sau in
preajma unei surse individuale
 Protecţia chimică - administrarea unor substanţe chimice (ex.
cistamina, gamafos) înainte sau după iradiere care duc la
scăderea efectului nociv;
 Protecţia biochimică - administrarea imediat după iradiere a
unor preparate şi macromolecule biologice (ex. sânge, plasmă,
omogenate de organe) care au efect de refacere celulară;
 Protecţie biologică - efectuarea imediat după iradiere a unui
transplant de celule viabile de măduvă roşie hematoformatoare
pentru restaurarea funcţiei hematopoetice. În cazul riscului
contaminării interne a organismului cu diferiţi radionuclizi este
mai eficient de a se acţiona prin controlul riguros a contaminării
factorilor de mediu cu care omul vine în contact sau a
produselor alimentare pe care le consumă. În cazul riscului
contaminării directe umane atunci se acţionează direct asupra
radionuclizilor la poarta de intrare sau la nivelul lichidelor
interne înainte ca ei să se fixeze în diverse organe critice, unde
se mai poate acţiona doar cu efect minim.
Reducerea gradului de contaminare internă se obţine prin
diverse măsuri:
 Metode de decontaminare - îndepărtarea izotopilor
radioactivi din tubul digestiv cu anumite substanţe (alginat de
sodiu, fosfat de aluminiu) sau din aparatul respirator prin
spălături cu ser fiziologic din abundenţă;
 Metode de decorporare - eliminarea izotopilor fixaţi în
diverse organe critice cu sare de zinc sau de calciu a acidului
dietilentriaminopentaacetic,
 Diluţie izotopică - de exemplu administrarea de iodură de
potasiu împotriva iodului radioactiv (accidentul de la Cernobîl
1986), astfel poate fi prevenit cancerul la tiroidă. Explicaţia
constă în faptul că iodul are particularitatea de a satura tiroida,
iodul radioactiv nemaiputând atunci să se fixeze în glandă.
Pentru un rezultat optim, acesta trebuie să fie administrat în
prima jumătate de oră după expunerea la radiații. Un alt
exemplu constă într-un consum mare de apă care poate
reduce fixarea tritiului în corpul uman.
 Organisme internaționale și naționale cu rol în protecția
radiologică
-Comitetul Științific al Națiunilor Unite privind Efectele
Radiațiilor Atomice (UNSCEAR)
-Comisia Internațională de Protecție Radiologică (ICRP)
-Comisia Europeană prin Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM)
-Agenția Internațională pentru Energie Atomică (IAEA)
-Organizația Mondială a Sănătății (WHO)
-Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
(CNCAN)
-Ministerul Sănătăţii (MS) prin Institutul Naţional de Sănătate
Publică şi
-Direcţiile de Sănătate Publică Judeţene (Laboratoarele de
Igiena Radiațiilor Ionizante)
-alte ministere ca Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Agriculturii
şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor etc.
Vă mulțumesc pentru atenție
LP3_Medicina an IV

TEHNICI DE EXPLORARE
RADIO-IMAGISTICE
(partea 1)
1. Radioscopia
2. Radiografia
3. Computer – Tomografia (CT)
4. Ecografia
5. Imagistica prin rezonanță magnetică
(IRM)
6. PET - CT
7. Radiologia intervențională
8. Planul de examinare a unei imagini
radiologice
 1. RADIOSCOPIA
Cu toate că ponderea radioscopiei în diagnosticul
radiologic a scăzut semnificativ, acest tip de
examen continuă să fie utilizat în investigarea
afecţiunilor pulmonare şi gastro-intestinale.
Părţile componente ale unui sistem radioscopic
modern sunt:
• generatorul de radiaţii X
• intensificatorul de imagine
• sistemul de recepţie a semnalului, care poate fi
ecranul, fie un sistem electronic
În radioscopie imaginea poate fi vizualizată prin
următoarele procedee:
1. Direct pe ecran
2. Prin utilizarea unui amplificator de imagine,
care are la bază efectul fotoelectric.
Avantajele utilizării electronilor în formarea imaginii
sunt
• Electronii pot fi deviaţi de câmpurile electrice,
ceea ce permite focalizarea şi creşterea
semnificativă a energiei
• Dozele de radiaţii primite de pacient sunt mult
diminuate comparativ cu radioscopia clasică
Intensificatorul de imagine are rolul de a transforma
energia produsă la impactul radiaţiilor X- cu ecranul
care conţine o substanţă luminiscentă (ZnS argintată) -
în energie a fasciculului de electroni emişi. Această
transformare se face prin contactul ecranului cu un
catod. Electronii emişi prin efect fotoelectric sunt
acceleraţi de o diferenţă de potenţial spre anod.
Aplicarea unui potenţial electric negativ incintei metalice
în care se deplasează electronii determină focalizarea
fasciculului. Electronii reconstituie imaginea, care este
identică cu cea produsă de radiaţiile X, dar are
avantajul unei luminozităţi semnificativ mai mari.
Imaginea finală este vizualizată pe monitor.
Caracteristicile amplificatorului de imagine şi ale lanţului de televiziune
sunt:
- randamentul amplificatorului, definit prin raportul dintre semnalul de
ieşire (evaluat prin intensitatea luminoasă) şi semnalul de intrare,
caracteristic radiaţiilor X, măsurat prin valoarea corespunzatoare a debitului
dozei. Randamentul se masoară în Candela/Gy/s (Cd/Gy/s). Randamentul
amplificatorului este determinat În principal de raportul semnal/zgomot
produs ca urmare a caracterului discontinuu (cuantic) al fluxului de radiaţii
X.
- remanenţa, exprimată prin intervalul de timp dintre impactul radiaţiilor X
cu intensificatorul de imagine şi emisia de lumină
- zgomotul este rezultatul naturii stocastice a proceselor care apar în
radioscopie. Cele mai importante surse de zgomot sunt absorbţia aleatoare
a cuantelor de radiaţii X în ecran şi zgomotul electronic produs În circuitul
de amplificare al sistemului TV
- puterea separatoare, definită prin inversul limitei de separaţie. Limita de
separaţie reprezintă distanţa minimă dintre două puncte care apar distinct
în imagini finale. Cu cât limita de separaţie este mai mica puterea
separatoare este mai bună.
- contrastul
Calitatea imaginii radioscopice depinde de sensibilitatea
sistemului de recepţionare a acesteia, determinată pe de o
parte de amplificatorul de imagine şi pe de altă parte de
lanţul TV. Evaluarea activităţii se face prin utilizarea unor
teste destinate asigurării unor condiţii optime de vizualizare
a imaginii.

Radioscopie toracica
Aparat pentru radioscopie digitala
 2. RADIOGRAFIA
Receptorii digitali asigură transformarea datelor analoge în
informaţii digitale. Părţile componente ale receptorilor digitali
utilizaţi în radiodiagnostic sunt: detectorul de scintilaţie;
sistemul de conversie a energiei luminoase în energie
electrică şi calculatorul.

Detectorul de scintilaţie se bazează pe proprietatea unor

substanţe de a emite lumină la impactul cu radiaţiile alfa, beta,
gama sau X; el este plasat în contact cu imaginea obţinută
dupa ce radiaţiile X au traversat organismul. La impactul
radiaţiilor X cu scintilatorul, acesta emite semnale luminoase
plasate în domeniul vizibil.
Convertorul energiei luminoase în energie a
curentului electric, care se bazează pe efectul
fotoelectric. Radiaţiile luminoase aplicate catodului
unei celule fotoelectice determină emisia
fotoelectronilor care sunt colectaţi la anod, generând
microcurenţi de diferite intensităţi. Acest sistem
transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale (curentul electric).
Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o
transformă în semnal video-TV.
Receptorii digitali sunt utilizaţi atât în radioscopie cât
şi în radiografie
Comparaţie între imaginile digitale şi analoge
Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul, o
suprafaţă pătrată cu o nuanţă de gri corespunzatoare
densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este
formată dintr-un număr de pixeli. Creşterea numărului de
pixeli/imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii. Pentru
ca imaginile obţinute pe filmele cu dimensiuni 18/24 cm să
aibă o rezoluţie bună este necesar ca numărul corespunzător
de pixeli să fie de 3600x4800.
Imaginea digitală are urmatoarele avantaje:
• permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
chiar dacă rezoluţia geometrică este mai redusă faţă de
radiografia clasică, rezoluţia de densitate este mult mai
mică
• oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii
3. COMPUTER-TOMOGRAFIA (CT)
Computer-tomografia (CT) face parte din explorările
imagistice secţionale, fiind o metodă relativ recentă
rezultată din combinarea utilizării razelor X şi a
computerului.
CT se bazează pe două principii:
• măsurarea atenuarii unui fascicul de raze X ce
traversează un corp şi calculul coeficientului său de
atenuare, deci a densităţii sale radiologice
• reconstrucţia imaginii unui obiect plecând de la
proiecţiile sale diferite, practic realizând o reproducere
bidimensională a realităţii tridimensionale
Imaginea CT reprezintă etalarea anatomică a unei
secţiuni axiale a corpului uman de o grosime
prestabilită, prin măsurători ale absorbţiei razelor X
făcute din diverse unghiuri în jurul corpului uman.
 Planul de secţiune este pentru majoritatea structurilor
investigate, cel transversal sau axial, pentru fiecare secţiune tubul
de raze X se roteşte în jurul bolnavului, având pe partea opusă
detectorii al căror rol este de a recepta energia fotonică ce a
traversat corpul uman şi de a o transforma în energie luminoasă, pe
care ulterior o fotodiodă o transformă în semnale electrice. Aceste
semnale sunt apoi digitalizate şi transmise unui procesor de imagini,
ce reconstruieşte imaginea pe baza unui număr mare de măsurători,
doza de iradiere fiind apreciabilă. În timpul scanării sunt obţinute
diferite profile de atenuare sau proiecţii. Profilele de atenuare sunt o
colectare a datelor obţinute de la canalele de detectori la o poziţie
unghiulară dată a unităţii tub-detector.
CT-urile moderne au aproximativ 1.400 de proiecţii la 360o
sau aproximativ 4 proiecţii pe grad. Fiecare profil de atenuare
cuprinde datele obţinute de la aproximativ 1.500 de canale de
detectori, aproximativ 30 de canale pe grad în cazul deschiderii de
50o a fasciculului de radiaţii.
Schema de ansamblu a unei unităţi CT
cuprinde:

• sistemul de achiziţie a datelor

• sistemul de procesare a datelor
• sistemul de vizualizare şi stocare a datelor
• sistemul de comandă a ansamblului
 Sistemul de achiziţie a datelor cuprinde tubul de radiaţii X,
detectorii şi o serie de elemente electronice asociate, toate montate într-
un cadru denumit GANTRY.
Aceste componente au cunoscut schimbări considerabile de-a
lungul timpului. Tuburile sunt de capacitate medie şi nu diferă principial
de cele clasice. Detectorii pot fi solizi, gazoşi sau semiconductori.
Detectorii gazoşi constau din camere de ionizare în care circulă
Xenon sub presiune (nu mai mult de 25 atmosfere). Aceste camere (mai
mult de 700) sunt confecţionate simultan în cursul fabricaţiei, iar
Xenonul circulă liber, presiunea lui fiind constantă. Peretele camăruţelor
este confecţionat din plăcuţe de Tugnsten subţire, care servesc ca
electrozi, reducând radiaţiile difuzate şi ajungând la colimarea
fasciculului.
Detectorii solizi sunt confecţionaţi din iodură de cesiu şi tungstat
de cadmiu marcaţi cu un senzor de silicon care va permite detectorilor
să aibă o deschidere mică şi să fie bine împachetaţi. Avem aproximativ
600-1.200 de detectori amplasaţi pe un segment de cerc denumit
banană de detectori-în cazul aparatelor de generaţia a 3-a.
Diferenţa dintre detectorii solizi şi cei gazoşi constă
în:
• gradul de conversie a energiei (100% în cazul
detectorilor solizi şi doar 60-80% în cazul
detectorilor gazoşi)
• ionizarea remanentă (puternica în cazul
detectorilor solizi şi absenţa în cazul detectorilor
gazoşi)
Componentele sistemului de achiziţie au cunoscut
schimbări spectaculare de-a lungul timpului:

• prima generaţie folosea un singur tub şi un singur

detector, efectuând mişcări de rotaţie şi translaţie
în jurul corpului. Dezavantajul major al acestei
instalaţii era timpul lung de scanare
• generaţia a 2-a folosea de asemenea mişcarea
de rotaţie şi translaţie, dar erau folosiţi mai mulţi
detectori, iar fasciculul era sub formă de evantai
• generaţia a 3-a a permis renunţarea la mişcarea de
translaţie, tubul şi detectorul efectuând numai mişcare de
rotaţie, iar unghiul de divergenţă era deschis în aşa fel ca
să cuprindă întreg corpul. Rotaţia detectorilor concomitent
cu tubul a permis o mai bună colimare a detectorilor,
reducerea radiaţiilor difuzate şi a zgomotului de imagine şi
în consecinţă o ameliorare considerabilă a calităţii imaginii;
• generaţia a 4-a are în general aceleaşi principii ca şi
generaţia a 3-a, dar detectorii sunt ficşi, dispuşi circular, pe
360o în timp ce tubul se roteşte în jurul corpului. Colimarea
strâmtă a detectorilor limitează numărul de proiecţii. Pentru
a compensa aceasta, detectorii trebuie colimaţi larg, ceea
ce duce la creşterea radiaţiei difuzate şi a zgomotului de
imagine şi în consecinţă o diminuare a rezoluţiei de
densitate
Aceste patru generatii de CT constituie CT clasică
sau convenţională, în care grosimea secţiunii şi
distanţa dintre ele sunt prestabilite. Pauza scurtă
dintre secţiune, rezervată mişcării mesei pentru
secţiunea următoare, permite de asemenea
reluarea respiraţiei şi evitarea în acest fel a
artefactelor de mişcare.

Datele colectate de la fiecare secţiune sunt stocate

separat.
CT-spirală, sau volumetrică - presupune mişcarea
continuă a mesei şi rotirea continuă a tubului în timp
ce pacientul avansează în Gantry. Raportul dintre
viteza mesei/rotaţie (nu per secunda) şi grosimea
secţiunii este cunoscut sub denumirea de PITCH.

Reconstrucţia imaginii este facută dintr-un singur set

de date la grosimea şi intervalul dorit.
Avantajele CT-spirală sunt:
• reducerea timpului de explorare (un examen de
abdomen este efectuat numai în 1-2 minute, fiind
necesare 2-3 spire, fiecare de aproximativ 25-30
secunde);
• nu depinde de respiraţia şi inconstanţa mişcărilor
respiratorii;
• ameliorarea detectabilităţii leziunilor în special a celor
mici;
• reducerea cantităţii de SDC utilizată şi în consecinţa a
costului examinării
• posibilitatea reformatării rapide în planuri multiple sau a
reconstruirii
• reducerea dozei de iradiere a bolnavului
Sistemul de procesare a datelor. Semnalele
electrice rezultate în urma conversiei energiei
luminoase a detectorilor de catre fotodioda sunt
numerizate (matematizate) şi stocate pe o matrice
de reconstrucţie, iar apoi comparate cu matricea
implementată în aparat. Fiecărui pătrăţel al matricei
îi corespunde o unitate de densitate exprimată
printr-o nuanţă de gri. Matricea iniţială avea 80/80
de pătrăţele, iar astăzi aparatele moderne au
2048/2048 sau 4096/4096 de unităţi de densitate.
Cu cât aceste unităţi de densitate sunt mai mici cu
atât imaginea va fi mai bună.
 Unitatea de volum constituentă a imaginii este
denumită VOXEL, iar corespondentul bidimensional
al voxelului PIXEL. Pixelul reprezintă, prin urmare,
suma valorilor dintr-un voxel şi este cea mai mică
unitate constituentă a imaginii.
Unitatea de măsură a densităţii este denumita
- Unitate Hounsfield - (UH) şi este definită ca şi a
1/1000 din diferenţa de densitate dintre apă şi aer
sau 1/1000 din diferenţa de densitate dintre apa şi
compacta osoasă.
Grila de densităţi este arbitrară, densitatea
aerului fiind considerată -1000, a apei 0, iar
densitatea osoasă +1000 (sau mai mult în funcţie
de performanţele aparatului).
Vizualizarea datelor şi comanda ansamblului
Imaginea obţinută după reconstrucţie este prezentată
pe monitorul din încăperea în care se găseşte consola.
Operatorul are posibilitatea prelucrării imaginii şi
ameliorării datelor unei imagini deja achiziţionată, dar
are la îndemână şi o serie de elemente operaţionale pe
care le selectează înaintea scanării şi de care va
depinde în mare măsura calitatea imaginii.
Stocarea imaginilor obţinute poate fi făcută pe discul
computerului, pe disc optic, CD etc. Imaginea stocată
poate fi revăzută ulterior şi eventual înregistrată pe film
radiografic ori fotografic.
Densitatea ţesuturilor / fereastra
Densitatea unei structuri este reprezentată prin nuanţe de gri şi
depinde de cantitatea de radiaţii atenuate. Structurile cu o
densitate mare produc o atenuare importantă a radiaţiilor, iar
pe ecran apar în nuanţe de culoare gri deschis spre alb, având
un număr CT mare. Cele cu densitate mică: grăsimea, bila,
urina, sunt reprezentate pe ecran de nuanţe gri închis spre
negru şi au valori de atenuare mici sau negative.
Imaginea poate fi îmbunătăţită pe ecran prin modificarea
numărului de trepte de gri (lărgimea ferestrei) sau prin nivelul
la care fereastra este setată (nivelul ferestrei).
Nivelul ferestrei reprezintă densitatea medie a structurilor din
aria scanata şi trebuie aleasă pentru a fi cât mai aproape de
densitatea medie a ţesutului examinat.
Lărgimea ferestrei reprezintă diferenţa dintre densitatea
cea mai mică şi cea mare de pe imagine. Lărgimea
ferestrei trebuie să fie cu atât mai mare cu cât diferenţa
de densitate dintre structurile studiate va fi mai mare şi
mai strâmtă pentru structurile cu diferenţe mici de
densitate. O fereastră strâmtă având contrastul cel mai
ridicat va acoperi numai o porţiune redusă din grila de
densităţi.
În general nivelul de densitate pentru majoritatea
structurilor din organism se situează între +10 şi +90 UH.
Structurile cu conţinut aeric şi lipomatos au valori
negative. Astfel, un lipom are valoare de atenuare de -50
UH. Administrarea SDC modifică semnificativ densitatea
ţesuturilor a caror valoare creşte cu 40-60 UH.
Pentru ţesuturile moi nivelul ferestrei va fi în jur de
50 UH, iar lărgimea ei la aproximativ 350.
Pentru torace se va utiliza o fereastra de ţesuturi
moi care va permite studiul structurilor mediastinale
şi o fereastră de parenchim cu nivel la aproximativ -
500 şi lărgimea la aproximativ +2000.
Studiul craniului va necesita de asemenea o
fereastră de parenchim cu nivel la aproximativ +35
UH şi lărgimea la aproximativ +80 şi o fereastră
osoasă pentru studiul calotei şi a bazei craniului
nivel la aproximativ +500 şi lărgime la aproximativ
+1500.
Administrarea SDC (substanțelor de contrast)
Diferenţierea structurilor normale de cele patologice
sau chiar a celor normale între ele este adesea foarte
dificilă datorită valorilor de atenuare apropiate ale
acestora. Pentru ca o structură să fie percepută
separat este necesar ca între ea şi structurile
adiacente să existe o diferenţă de densitate de 4-6 UH.
Administrarea SDC conduce la creşteri cu 40-60 UH a
densităţii, accentuând diferenţele de densitate între
ţesuturi şi permiţând individualizarea lor.
Administrarea SDC poate fi făcuta pe diferite căi (i.v.,
oral, endorectal, endovaginal etc).
Indicaţiile administrării SDC sunt:
• precizarea vascularizaţiei masei tumorale
• diferenţierea între o masă tumorală şi o
malformaţie vasculară
• identificarea structurilor tubului digestiv
• diferenţierea elementelor hilului hepatic ori
pulmonar
• evaluarea tractului urinar
• detectarea leziunilor focale (hepatice, pancreatice,
cerebrale, etc) şi precizarea naturii lor
• identificarea pachetului vascular, raporturilor sale
cu masa tumorală
Pregătirea examinarii presupune informarea
pacientului despre metodologia examinării, posibile
reacţii la substanţele de contrast şi efectul nociv al
examinării dar şi a medicului asupra unor date
menite să prevină eventualele accidente sau să
ajute la interpretare precum:
• existenţa unor episoade alergice anterioare la
substanţa de contrast iodate sau a unor boli
alergizante
• funcţia renală (nivelul crescut al creatininei
contraindică explorarea cu contrast, iar la pacienţii
care urmează dializă pentru insuficienţa renală
cronică explorarea CT cu contrast va preceda cu
cel mult 24 sau 48 ore dializa)
• funcţia tiroidei (administrarea contrastului la hipertiroidieni
poate cauza crize tireotoxice, iar la cei care urmează
tratament cu iod radioactiv ineficientizează tratamentul prin
blocarea tiroidei)
• nivelul glicemiei (se impun precauţii în administrarea
contrastului la diabetici)
• investigaţiile CT sau prin alte metode imagistice anterioare
pot ajuta la elaborarea diagnosticului sau prin comparaţie
la precizarea gradului de răspuns ori evoluţie a bolii
• prezenţa substanţei baritate în tubul digestiv de la o
explorare anterioară impun amânarea examenului CT cu 2-
3 zile
• prezenţa unor obiecte metalice în regiunea examinată
precum cercei ori proteze dentare pot artefacta imaginea şi
se impune îndepărtarea lor
Va multumesc pentru atentie!
LP4_Medicina an IV

TEHNICI DE EXPLORARE
RADIO-IMAGISTICE
(partea 2)
1. Radioscopia
2. Radiografia
3. Computer – Tomografia (CT)

4. Ecografia
5. Imagistica prin rezonanță
magnetică (IRM)
6. PET - CT
7. Radiologia intervențională
8. Planul de examinare a unei imagini radiologice
 4. ECOGRAFIA
Sunetul constituie din punct de vedere fiziologic senzația produsă
asupra organului auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor
și transmise pe calea undelor acustice. Urechea umană este
sensibilă la vibrații ale aerului (unde de presiune ale aerului) cu
frecvente între 20 Hz (Hertz) și 20.000 Hz.
Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el
nefiind legat de senzația auditivă: orice perturbație (energie
mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei
unde se numește sunet. În această definiție se includ și vibrații la
frecvențe din afara domeniului de sensibilitate al urechii:
infrasunetele (sub 20 Hz) și ultrasunetele (peste 20.000 Hz).
Viteza cu care se propagă undele sonore depinde de mediul de
propagare, în particular de elasticitatea și densitatea acestuia.
Exemple: aer 343 m/s, apa 1435 m/s, otel 5100 m/s.
Ultrasunetele (US) sunt undele sonore cu frecvenţă
superioară limitei de percepţie a urechii umane, adica peste
20.000 Hz.
Dacă o particulă dintr-un mediu elastic execută o mişcare
înainte şi înapoi faţă de poziţia de echilibru numită oscilaţie
mecanică, are lor o transformare a energiei în mediul care o
înconjoară. Acest tip de mişcare a particulei se numeşte
vibratorie. Particula care oscilează interacţionează cu cele
vecine şi astfel unda se propagă din aproape În aproape.
Regiunea din spaţiu în care se află unde ultrasonice sau
altfel spus câmpul de US este reprezentat de oscilaţii ciclice
în spaţiu şi timp.
Mişcarea particulelor în jurul poziţiei de echilibru se repetă la
anumite intervale de timp.
Perioada (T) este timpul necesar unei particule pentru
descrierea unei oscilaţii complete si se exprima in secunde.
Frecvenţa (f) este numărul de oscilaţii efectuate In unitatea
de timp (secundă). Unitatea de măsură pentru frecvenţă este
Hertz (Hz). O frecvenţă de 1 Hz este o oscilaţie/secundă:
f=1/T
Amplitudinea oscilaţiei este valoarea absolută a distanţei
maxime parcurse de particulă în jurul poziţiei de echilibru.
Lungimea de undă este distanţa dintre două maxime sau
dintre două puncte succesive aflate în aceeaşi fază.
Viteza ultrasunetelor exprimă distanţa parcursă de US în
unitatea de timp. Se măsoara în m/s.
Energia acustică. Unda de ultrasunete transportă şi cedează o
parte din energie mediului străbătut determinând oscilaţii ale
particulelor. Se măsoara în Joule (J).
Intensitatea US este cantitatea de energie care străbate unitatea
de suprafaţă în unitatea de timp. Se exprimă în W/cm2. Intensitatea
US scade proporţional cu distanţa parcursă, atenuarea acustică fiind
cu atât mai mare cu cât frecvenţa este mai ridicată. Deci pe măsură
ce creşte frecvenţa scade adâncimea de penetrare. Profunzimea de
pentrare a US este limitată de scăderea intensităţii odată cu
parcurgerea unei distanţe.
Impedanţa acustică Z exprimă rezistenţa la trecerea undelor fiind
produsul dintre densitatea mediului şi viteza US. Impedanţa acustică
este deci o constantă de material: Z=ρ*c (ρ = densitatea mediului și
c = viteza sunetului în mediul respectiv) şi se măsoară în Rayl.
Puterea acustică este cantitatea de energie care străbate o
suprafaţă în unitatea de timp. Se măsoară în Watt.
Producerea ultrasunetelor
Efectul piezoelectric
La baza obţinerii ultrasunetelor se află fenomenul
piezoelectric, efect descoperit în anul 1880 de Pierre şi
Jacques Curie. Apariţia polarizării electrice la suprafaţa unui
cristal atunci când asupra lui se exercită o presiune mecanică
sau o tracţiune se numeşte efect piezoelectric direct.
Aplicarea unui câmp electric pe suprafaţa unui cristal
piezoelectric duce la contracţia sau dilatarea acestuia şi la
emisia unor unde mecanice. Acest fenomen se numeşte efect
piezoelectric invers. Această deformare mecanică periodică
generează ultrasunete.
Materialele piezoelectrice folosite sunt: titanatul de bariu,
zirconatul de plumb şi fluorura de poliviniliden (material plastic).
Transductorul este partea principală a ecografului cu rol de
emiţător, dar şi de receptor al ultrasunetelor. El asigură
conversia reciprocă şi succesivă a energiei electrice în
energie mecanică. Elementul său activ este cristalul
piezoelectric.
Clasificarea transductoarelor. Există patru clase: lineare,
sectoriale, monoelemente şi combinate.
Transductoarele liniare produc un fascicul de US paralele
Între ele şi perpendiculare pe suprafaţa lor, iar pe ecran va
apare o imagine dreptunghiulară.
Transductoarele sectoriale emit un fascicul de US
divergent dintr-un punct situat în mijlocul suprafeţei
transductorului, iar pe ecran apare o imagine triunghiulară cu
vârful pe suprafaţa de emisie a transductorului.
Transductoarele monoelemente conţin o singură piesă
piezoelectrică şi nu pot fi activate electronic. Ele sunt plasate în
regiunea precordială unde rămân nemişcate în timpul examinării.
Sunt transductoare cu frecvenţă şi focalizare fixă. Transductoarele
monoelemente pentru examinarea Doppler continuu conţin două
elemente unul pentru emisia şi altul pentru recepţia US.

Transductoarele combinate sunt transductoare complexe şi

înglobează toate posibilităţile transductoarelor simple prezentate.
Au frecvenţe multiple între 3,5 şi 10 MHz, permiţând efectuarea cu
acelaşi transductor a examinării în modul A, B, M şi Doppler.

Fiecare tip de transductor are avantajele şi dezavantajele sale, el

putând fi folosit doar pentru scopul pentru care a fost construit.
Există transductoare pentru aplicaţie externă (percutană),
endocavitară (endorectal, endovezical, endovaginal etc.) sau
pentru uz intraoperator.
Fasciculul de ultrasunete
Materialul piezoelectric nu emite o singură undă
ultrasonoră ci un fascicul care porneşte de pe toate
suprafaţa materialului. Acest fascicul într-o primă
porţiune de câţiva cm este îngust şi are formă
cilindrică, undele din componenţă având practic
dispoziţie paralelă. Această zonă apropiată poartă
denumirea de zona Fresnel. Urmează o altă
porţiune, numită zona îndepărtată sau zona
Fraunhofer, în care undele devin divergente şi unde
fasciculul are formă de trunchi de con.
Proprietăţi acustice ale ţesuturilor
Viteza de propagare (c) este distanţa parcursă de undă în
unitatea de timp. Se măsoară în m/s. Această relaţie este
valabilă numai pentru undele continue. În ecografie se
folosesc unde pulsatile, viteza lor de propagare fiind
dependentă de densitatea şi elasticitatea ţesutului. Viteza de
propagare a US variază între 343 m/s în aer şi 4090-7800
m/s în os, iar în apă de 1435 m/s. Pentru organele
parenchimatoase viteza de propagare variază între 1440
m/s pentru ţesutul adipos şi 1590 m/s pentru muşchi. Viteza
de propagare a US depinde de elasticitatea şi densitatea
ţesutului. Creşterea elasticităţii va conduce la mărirea vitezei
US în respectivul ţesut, în timp ce o creştere a densităţii
tisulare va avea efecte inverse. Elasticitatea ţesuturilor este
influenţată de arhitectonica şi structura tisulară.
Cu toate că viteza de propagare a US este specifică fiecărui tip de
ţesut, întrucât diferenţele nu sunt mari, în diagnosticul ecografic a
fost stabilită o valoare medie şi anume 1540 m/s. Această viteză
de referinţă (utilizată de microprocesorul fiecărui aparat ecografic)
este folosită pentru a calcula distanţa de unde a fost reflectat
fiecare ecou provenit de la nivelul interfeţelor din corpul uman. Se
consideră cu US parcurg 1 cm în 13 microsecunde.
Undele sonore nu se propagă în vid, iar în gaze se propagă destul
de greu datorită distanţei mari dintre molecule. Cu cât această
distanţă este mai redusă, cu atât viteza de propagare este mai
mare. Osul, metalele sunt bune conductoare a US. Plămânul şi
intestinul, datorită conţinutului aeric nu pot fi uzual examinate
ecografic. De asemenea, structurile situate posterior unor organe
cu conţinut aeric nu pot fi vizualizate. În aceste situaţii se folosesc
ferestre ecografie (organe ce conţin lichid, de exemplu vezica
urinară în repleţie).
O altă proprietate importantă este impedanţa acustică (Z).
Această mărime fizică caracterizează permisivitatea•
propagarii US în diferite medii şi este direct proporţională cu
densitatea mediului străbătut şi viteza US. Fiecare ţesut are o
impedanţă acustică specifică. Astfel, ţesuturile cu densitate
apropiată (organele parenchimatoase abdominale, tiroida,
muşchi etc) vor avea valori ale impedanţei acustice
asemănătoare în timp ce alte ţesuturi cu densitate mult diferită
vor fi caracterizate de valori ale impedanţei acustice fie foarte
mici (ca exemplu plămânul), fie mult crescute (oasele). Limita
de separare dintre două medii cu densitate diferită, deci cu
impedanţă acustică diferită, se numeşte interfaţă. La nivelul
interfeţelor, impulsul ultrasonic este: reflectat, refractat,
dispersat, absorbit sau atenuat.
Principiul fundamental de obţinere a imaginii ecografice
Transductorul generează în mod repetitiv impulsuri de US cu o
durată de o microsecundă care străbat ţesuturile, iar la nivelul
interferenţelor se reflectă şi se întorc în transductor. Transductorul
funcţionează ca emiţător şi receptor al US. Ecourile care se
reîntorc la transductor interacţionează cu discul piezoelectric şi
generează un potenţial electric. Ecoul reflectat de prima interfaţă
din corpul uman este recepţionat primul. Restul de energie US
transmisă, se reflectă de la interfeţele următoare din ce în ce mai
târziu pe masură ce interfeţele sunt mai îndepărtate de
transductor. Deci un singur impuls emis este recepţionat ca o
multitudine de ecouri care se reîntorc la intervale de timp din ce în
ce mai mari pe masură ce interfeţele care le-au generat sunt mai
îndepărtate de transductor. Amplitudinea potenţialului electric
generat de ecou este direct proporţionala cu intensitatea ecoului.
Ecograful este denumirea aparatului folosit în diagnosticul
ultrasonografic.
Acesta are în componenţa sa mai multe subansamble:
•compartimentul electric (care generează curenţii utilizaţi la
formarea US)
•transductorul (care generează şi recepţionează US)
•receptorul de imagine are rolul de a prelua impulsurile electrice
generate la nivelul transductorului; el filtrează semnalele electrice
cu intensitate redusă care produc zgomotul de fond; receptorul
permite amplificarea impulsurilor electrice atunci când voltajul este
mic; se poate face o amplificare globala (GAIN) sau a anumitor
intervale prin intermediul curbei de compensare a atenuarii în
funcţie de timp (TGC)
•ansamblul de conversie
•compartimentul de stocare şi prelucrare a informaţiei
•compartimentul de vizualizare a imaginii (monitorul video, hârtie
termosensibilă, film foto sau suport magnetic).
Ecograf Doppler color
Modalităţi de reprezentare grafică
Ecografia Modul A (modularea amplitudinii) este traducerea în imagine a
ecourilor reflectate in funcţie de amplitudinea lor şi de distanţa de la care
acestea provin.
Ecografia Modul M (modularea poziţie timp) este o modalitate de examinare
ecografică în dinamică folosită predominant în ecocardiografie şi care relevă
mişcarea tuturor structurilor aflate pe direcţia aleasă a fasciculului de US.
Ecografia Modul B (modularea strălucirii) stă la baza obţinerii imaginii
ecografice bidimensionale. Imaginea reprezintă o conversie a fiecărui ecou
captat de transductor într-un punct luminos pe ecranul unui monitor.
Strălucirea acestor puncte este cu atât mai mare cu cât amplitudinea ecoului
este mai mare. Ecografia modul B este metoda cea mai uzuală folosită în
explorările ultrasonografice.
Ecografia Doppler. Se bazează pe efectul Doppler care constă în
modificarea lungimii de undă a unui fascicul de US dupa reflectarea lui de
către o sursă aflată în mişcare faţă de emiţător/receptor; acest fenomen stă
la baza examinării unor structuri aflate în mişcare (vase de sânge etc.).
Ecografia tridimensională, este o tehnică ultrasonografică nouă prin care
cu ajutorul computerului se realizează vizualizarea volumetrică a structurilor
anatomice.
Imaginea ecografică
Imaginea ecografică este rezultatul amplificării şi transformării în
informaţie digitală, de către un convertor analog digital, a impulsului
electric generat de către ecouri la nivelul cristalului piezoelectric al
transductorului.
Calitatea imaginii obţinute prin ultrasonografie este apreciată prin
rezoluţia imaginii care poate fi de detaliu, de contrast şi
temporală. În funcţie de direcţia de propagare, rezoluţia ecografică
poate fi:
•axială, în axul de propagare a US definind capacitatea de
decelare a două interfeţe orientate perpendicular pe direcţia de
propagare a US.
•laterală datorată interfeţelor paralele cu direcţia de propagare a
US
Rezoluţia de detaliu este distanţa minimă dintre două puncte ale
unei structuri care apar distinct pe imagine. Cu cât distanţa între
cele două puncte este mai mică, cu atât rezoluţia este mai mare.
Rezoluţia temporală caracterizează capacitatea de a
reprezenta pe imagine procese în mişcare. Ecografia în
modul M are cea mai mare rezoluţie temporală, iar cea în
modul A (statică) nu are rezoluţie temporală. Rezoluţia
spaţială a ecografiei bidimensionale în timp real depinde de
frecvenţa imaginilor afişate pe monitor. Cu cât aceasta este
mai mare, cu atât rezoluţia temporală este mai bună.
Rezoluţia de contrast caracterizează posibilitatea de a
diferenţia ecourile cu intensităţi foarte apropiate.
Postprocesarea imaginii prin: îngheţarea pe monitor,
mărire, amplificarea contrastului, finisarea electronică,
calcularea unor parametri biologici, contribuie la creşterea
calităţtii examinării.
Ecografie abdominală
Terminologie în ecografie

Ecogenitatea este proprietatea unei structuri anatomice de a

produce ecouri daca conţine interfeţe.
O structură lichidiană este strabătută în totalitate de
ultrasunete, iar expresia sa pe ecran va fi lipsa de ecouri,
respectiv culoarea neagra. Ecografic o structură lichidiană
este definită prin termenul transsonic. Structurile lichidiene
generează fenomene de întărire acustică posterioară
datorita atenuării foarte reduse a ultrasunetelor. Aceasta
apare ca o imagine albă situată posterior de structura
lichidiană şi contribuie la identificarea sa.
O structură solidă returnează ecouri, iar pe ecran vor apare
nuanţe albe denumite zone ecogene sau reflexogene. O
structură ecogenă este echivalentă cu o consistenţă de tip
parenchimatos. Excepţie de la această regulă face aerul.
Datorită impedanţei acustice scăzute, viteza US este mare,
iar imaginea pe ecran este foarte ecogenă (albă). Structurile
parenchimatoase pot fi ecogene, hipoecogene sau
hiperecogene. Astfel, în comparaţie cel hepatic, parenchimul
renal este hipoecogen, iar cel pancreatic este hiperecogen.
Ecogenitatea parenchimelor poate fi omogenă sau
inomogenă.
Umbra acustică posterioară apare atunci când US
întâlnesc o structură foarte densă aşa cum sunt calculii. În
spatele lor există o structură liniară de culoare albă denumită
con de umbră posterior.
Artefactele

Acestea apar În urma interacţiunii ultrasunetelor cu

structurile examinate, fiind determinate de proprietăţile fizice
ale undelor sonore. Ele pot constitui atât surse de erori cât şi
elemente esenţiale în diagnosticul ecografic (umbra
acustică, amplificarea acustică etc.). De aceea, cu toate că
artefactele sunt componente parazitare ale imaginii, ele
trebuie recunoscute.

Artefactele pot fi de două tipuri: artefacte de propagare şi

artefacte de atenuare.
În continuare se enumeră câteva tipuri de artefacte mai
frecvent întâlnite:
•artefactul de volum parţial apare atunci când fasciculul de
US surprinde tangenţial două ţesuturi, având impedanţa
acustică diferită şi dacă unul dintre aceste ţesuturi este inclus
doar parţial în secţiunea ecografică. Imaginea va fi
distorsionată, pe monitor apărând o medie a ecogenităţii celor
două structuri
•umbra acustică dacă în calea fasciculului se află un element
hiperecogen care reflectă în totalitate fasciculul de US,
structurile anatomice situate posterior faţă de acesta nu vor
mai putea fi evidenţiate pe imaginea ecografică
•amplificarea acustică este creşterea amplitudinii ecourilor
posterior faţă de o zonă care reflectă foarte puţine ecouri aşa
cum se întâmplă în spatele structurilor lichidiene.
Efectele biologice ale ecografiei
Cu toate că ultrasonografia este considerată a fi o metodă inofensivă,
totuşi undele ultrasonografice prin energia pe care o transferă
organismului pot produce unele efecte nedorite care au fost observate
în studii facute pe animale. Dintre acestea menţionăm:
Efectul de cavitaţie care poate fi tranzitor şi consta în apariţia unor
mici bule de gaz care la intensităţi mari ale ultrasunutelor pot colaba,
cu descompunere termică a apei şi eliberarea de radicali liberi ce duc
la apariţia unor modificări tisulare datorită pulsaţiei bulelor de gaz.
Efecte asupra genomului; experimental s-au observat modificări ale
ARN-ului sau anomalii congenitale
Efecte termice; constau în încălzirea ţesuturilor străbătute de
fascicule de ultrasunete cu energie înaltă cu producerea experimentală
a unor leziuni, efecte teratogene sau avort.
Efecte complexe distructive apar numai după expunere îndelungată,
experimental observându-se alterări la nivel celular care pot merge
pâna la necroza tisulară.
Rezultatele experimentale nu pot fi extrapolate la
utilizarea clinică a ultrasonografiei dar datorită
datelor insuficiente asupra efectelor biologice la
expuneri mici şi repetate şi totodată posibilităţii
identificarii acestora în viitor se impune prudenţă
în utilizarea ecografiei în special în primul
trimestru de sarcină.
Indicaţiile ecografiei
Ecografia poate fi folosită în primul rând în scop diagnostic şi
pentru evaluarea post terapeutică, dar şi ca metodă
adjuvantă în realizarea unor explorări invazive (puncţii
ghidate ecografic) sau unele manopere (drenaje de colecţii,
nefrostomii, alcoolizări etc.).
În scop diagnostic ecografia se utilizează în explorarea:
•organelor abdominale (organe parenchimatoase: ficat, căi
biliare, colecist, splina, pancreas, rinichi; tract digestiv)
•sistemului musculo-scheletal
•organelor din sfera urogenitală (testicul, uter şi anexe, sân)
•tiroidei, globului ocular
•aparatului cardio-vascular
•unor afecţiuni dermatologice
Avantajele ecografiei

•cost scăzut
•explorare nenocivă şi comodă, care poate fi
repetată ori de câte ori este nevoie în absenţa unei
pregătiri speciale a bolnavului şi în condiţii de
urgenţă
•are o sensibilitate mare în decelarea leziunilor
•explorarea sistemului cardio-vascular este rapidă
şi fără a fi invazivă
Ecografie aparat urinar
Ecografie glanda tiroidă
5. IMAGISTICA PRIN REZONANŢĂ
MAGNETICĂ (IRM)

IMAGISTICA PRIN REZONANTA MAGNETICA (IRM) este

metoda care foloseste proprietatile magnetice ale protonilor
de hidrogen din corpul omenesc.
Deşi iniţial termenul adoptat pentru această tehnică a fost
imagistica prin rezonanţă magnetică nucleară (IRMN), dată
fiind conotaţia termenului „nuclear”, începând din 1970 s-a
preferat varianta IRM.
În organismul uman apa (H2O) reprezintă aprox.
60-65%. Implicit, numărul de protoni de
hidrogen din organism este foarte mare.
Pe scurt, IRM se bazează pe proprietatea
protonilor de hidrogen H+ plasaţi intr-un câmp
magnetic puternic și excitaţi printr-o undă
electromagnetică din domeniul radio (puls de
radiofrecvenţă), de a emite un semnal (tot de
radiofrecvență) și care este captat și tratat apoi
informatic si convertit in imagine. Formarea
imaginii presupune achiziţia de date si
respectiv, reconstrucţia.
Aparat IRM
IRM este o procedură neiradiantă, neinvazivă, recomandabilă
in investigaţii la nivelul tuturor organelor, care permite
diagnosticarea cu precizie a numeroase afecţiuni prin
vizualizarea pănă in cele mai mici detalii a nervilor, structurilor
vasculare fine, tumorilor, leziunilor etc.
IRM permite deci explorarea corpului uman, studiul lui din
interior, permitand cautarea unor malformatii, inflamatii, o
hemoragie, un hematom sau o tumoare.
Cu ajutorul IRM-ului putem stabili natura benigna sau maligna
a tumorii, respectiv, dimensiunile ei, sau putem detecta mici
anomalii invizibile la radiografie, ecografie, respectiv computer
tomografie.
IRM-ul amelioreaza considerabil diagnosticul de cancer de
san, permitand detectarea in 77% din cazuri ale unor tumori
maligne, pe care mamografia nu le detecteaza decat in 36%
din cazuri.
Partile componente ale unui scaner IRM
Principiul formarii imagini IRM

Protonii de hidrogen au sarcină electrică pozitivă și se rotesc în

jurul unei axe. Orice sarcină electrică aflată în mișcare de rotație
generează un câmp magnetic propriu care are ca direcție axa de
rotație. Dacă nu se aplică un câmp magnetic exterior, axele de
rotație sunt aleatorii (figura de mai jos, stânga).
Dacă se aplică un câmp magnetic exterior B0, axele de rotație
devin paralele cu direcția câmpului B0 (figura de mai jos, dreapta).
Puterea campului magnetic (mai corect densitatea de flux
magnetic) se masoara in Tesla (T) si este cheia pentru claritatea
imaginii. Cu cat este mai puternic magnetul, cu atat mai clara este
imaginea. De exemplu, magnetii care ridica masinile blocate au o
putere de aproximativ 1.5T, iar un aparat RMN 3T functioneaza la
o putere de 60.000 de ori mai mare decat forta de atractie a
Pamantului.
Prin emiterea unor unde electromagnetice din
domeniul radio (puls de radiofrecventa – RF),
pentru un timp foarte scurt, axele de rotație ale
protonilor de hidrogen vor fi deviate de la direcția
lor și vor efectua o mișcare de precesie
(asemănătoare mișcării unui titirez) și vor primi
energie de la unda de RF.
 Miscarea de precesie a protonului
Aplicarea unui puls RF

După încetarea pulsului, axele de rotație ale protonilor vor

reveni la direcția inițială și vor degaja energia primită tot
sub forma de unde radio (RF). Revenirea are loc după un
anumit timp numit relaxare. Undele radio emise de protoni
sunt apoi recepționate și transformate informatic în imagini.
În concluzie, în producerea imaginii RM au loc
cateva etape, după cum urmează:
1. Protonii de hidrogen din tesuturile corpului uman
plasat intr-un camp magnetic longitudinal intens (B0),
se aliniaza in directia liniilor campului magnetic B0
realizand o magnetizare longitudinala.
2. Daca se aplica un puls de radiofrecventa (RF)
având o anumită frecvență (numită frecvența
Larmor), protonii din tesuturile magnetizate vor intra
în rezonanță și vor primi energie care va devia
magnetizarea longitudinala si vor realiza o
magnetizare artificiala, instabila, numita magnetizare
transversala.
(Rezonanța este tendința unui sistem de a oscila cu o
amplitudine mai mare la unele frecvențe decât la altele.
Frecvențele la care amplitudinea este maximă se numesc
frecvențe de rezonanță. La aceste frecvențe chiar și forțe mici
pot produce oscilații cu o amplitudine mare, deoarece
sistemul acumulează energie. Unul din cele mai familiare
exemple de rezonanță este leagănul pentru copii, care
acționează ca un pendul. Împingând leagănul în concordanță
cu frecvența rezonantă, îl va face să atingă o amplitudine din
ce în ce mai mare, în timp ce împingând leagănul într-un alt
ritm va duce la o amplitudine scăzută. Motivul este că energia
acumulată de leagăn este maximă la frecvența rezonantă, în
timp ce alte frecvențe de împingere vor scădea cantitatea de
energie acumulată.)
3. Dupa oprirea pulsului de RF protonii din tesuturile
magnetizate transversal revin la starea initiala de echilibru si
cedeaza energia primita prin emiterea de unde
electromagnetice radio (RF) care sunt captate de niște bobine.
Pe măsură ce aceste bobine sunt activate și deconectate rapid,
ele produc zgomotul repetitiv caracteristic unei scanări IRM.
Revenirea protonilor la starea initiala are loc prin doua
procese temporale concomitente: asa-zisa relaxare
longitudinala T1 care cedeaza energia tesuturilor invecinate
(spin-retea) si relaxarea transversala T2 care cedeaza
energia altor nuclee atomice (spin-spin).
(În fizica particulelor elementare, se numește spin momentul
cinetic intrinsec al unei particule (adică specific particulei, cum
ar fi de exemplu masa particulei sau sarcina particulei).
Conceptul de spin pentru particule elementare reprezintă de
fapt rotația particulelor în jurul axei proprii.)
4. Energia cedata de tesuturi prin procesele de relaxare este
captata de o bobina receptoare (antena) ca semnal de undă
RF. Datorita compozitiei chimice si starii fizice diferite, fiecare
tesut din corpul uman va avea proprii timpi de relaxare T1
si T2, deci semnale RF caracteristice.

5. Semnalele RF de intensitati diferite in raport cu substratul

patologic, prin prelucrare informatică, vor forma imaginea
RM a tesuturilor excitate selectiv prin pulsul de RF. Astfel,
imaginea reconstruita digital va reflecta prin nuante de gri
contrastul dintre diferitele tesuturi in raport cu starea lor
normala sau patologica.
Substante de contrast in IRM
Ameliorarea contrastului dintre o structura patologica si una
normala se realizeaza prin administrarea de substante de
contrast feromagnetice.
•Agenti de contrast extracelulari – chelatul de gadolinium
•Agentii de contrast hepatici specifici intracelulari
hepatocitari au fost dezvoltati pentru a imbunatatii
caracterizarea leziunilor focale intrahepatice
•Agentii de contrast specifici sistemului reticuloendotelial
(SRF) sau superparamagnetici
•Particulele ultramici (numite SIPO) au timp de injumatatire
lung acumulandu-se in ficat, splina si ganglioni limfatici.
Indicatii ale examinarii IRM
•In completarea altor metode radioimagistice
•De prima intentie (situatii particulare rare – sectiune
medulara)
Principalele indicatii IRM sunt:
•Neuroradiologie
•Osteoarticular
•Cord (inclusv dinamica inimii) si vasele mari
•Ficat, cai biliare (colangio-RM), pancreas, uter, ovare,
prostata, rect
•Retroperitoneu
•Ginecologie si obstetrica (IRM FETAL)
•Pediatrie
•Spectrosopie – IRM functional
Contraindicatii
Absolute
•Pacemackeri cardiaci
•Corpi straini metalici feromagnetici (clipuri
anevrsismale, vasculare, materiale de
osteosinteza, corpi straini intraoculari, implante
cohleare etc)
•Obezi peste 130kg
Relative
•claustrofobi
•pacienti intubati, ventilati
 Exemple de imagini IRM

Coloana vertebrală Craniu Abdomen

Măsuri de protecţie
Deşi IRM nu utilizează radiaţiile ionizante pentru formarea
imaginii, este necesar să se cunoască măsurile de protecţie
asociate utilizării câmpurilor magnetice foarte intense, energiei
undelor radio, variaţiilor în timp a intensităţii câmpului magnetic,
gazelor lichefiate şi gradientului de câmp magnetic.
Câmpurile magnetice determină magnetizarea tuturor corpurilor
feromagnetice. Prezenţa în câmpul magnetic a corpurilor
feromagnetice poate produce efecte nedorite asupra pacientului
sau poate determina deteriorarea magnetului şi a bobinelor.
Efecte similare pot fi produse şi de corpurile feromagnetice
asociate pacientului.
La pacienţii cu pacemaker sunt necesare precauţii deosebite,
deoarece câmpul magnetic intens poate afecta circuitul
electronic ca urmare a curenţilor pe care îi generează. În acest
fel viaţa pacientului poate fi pusă în pericol. Câmpul magnetic
poate de asemenea şterge informaţiile înregistrate pe card.
Efectele produse de undele de radiofrecvenţă
Undele de radiofrecvenţă pot produce încălzirea ţesuturilor
din organism. Din acest motiv se recomandă limitarea
timpului în care o persoană stă în acest câmp.
Unele bobine RF pot produce arsuri ale pacientului, care
trebuie avertizat pentru a anunţa dacă simte un asemenea
efect, în scopul întreruperii investigaţiei.
Gradientul de imagine determină un nivel mare de zgomot.
Nivelul de zgomot maxim admis este de 140 decibeli (dB),
iar presiunea acustică maximă de 200 Pascal (1Pa = 1
N/m2).
 Va multumesc pentru atentie!

Școala
clasic versus on-line
LP5_Medicina an IV

TEHNICI DE EXPLORARE
RADIO-IMAGISTICE
(partea 3)
1. Radioscopia
2. Radiografia
3. Computer – Tomografia (CT)
4. Ecografia
5. Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM)

6. PET - CT
7. Radiologia intervențională
 6. PET - CT
O investigatie de tip PET-CT este o metoda de
diagnoza relativ noua, ce se utilizeaza cu succes
pentru detectarea cu exactitate a anumitor tipuri de
cancer, precum si a metastazelor acestora.
PET CT permite atat localizarea cu maxima acuratete
a acestora, cât si evolutia in timp a fiecarei tumori in
parte.
Un PET-CT permite identificarea si localizarea exacta
atat a metastazelor, cat si a celor mai mici formatiuni
tumorale, in faza incipienta.
Cu ajutorul ei se masoara si dimensiunile fiecarei
formatiuni, raspunsul la tratamente – deci evolutia in
timp pe parcursul administrarii diferitelor tipuri de
tratament, precum si daca si in ce fel cancerul se
extinde sau nu in intregul corp.

De asemenea, se apreciaza daca si in ce fel se

raspandesc cancerele in intregul corp.
Aparat PET-CT
Ce este PET-CT?
Asa cum rezulta si din denumire, un PET-CT este o
combinatie intre doua metode si tehnologii diferite:
PET – tomografie cu emisie de pozitroni si CT –
tomografie computerizata. Cele doua metode, luate
individual, prezinta propriile avantaje de necontestat,
insa rezultatete oferite de ele sunt de natura diferita si
ofera date vizuale diferite. Iata de ce aceste doua
metode functioneaza foarte bine impreuna in cazul
anumitor tipuri de cancer si sunt folosite in comun.
Pentru o mai buna si mai usoara diagnosticare, din
cele doua tipuri de aparate a fost dezvoltat unul nou –
PET-CT.
Tomografia cu emisie de pozitroni – PET –
reprezinta o tehnica imagistica radionuclidica de
diagnoza ce utilizeaza izotopi cu timp de
injumatatire scurt, emitatori de pozitroni. Altfel
spus, pentru a se putea utiliza aceasta tehnica, in
corp sunt introduse anumite substante marcate
radioactiv, cunoscute sub denumirea de tracer-e.
Modul in care acestea se distribuie in organism
depinde de tesuturile pe care pe intalneste si de
interactiunea cu acestea. Tocmai aceste
particularitati sunt depistate de catre aparat si
redate vizual.
Pozitronul este antiparticula asociată electronului. In fizica
nucleara pozitronul este numit și antielectron. Pozitronul are
sarcina electrică +1 și spinul 1/2 și are aceeași masă ca a
unui electron. Când un pozitron cu o energie redusă ciocnește
un electron de joasă energie, are loc procesul de anihilare
electron-antielectron, generându-se doi fotoni din spectrul
radiatiilor gamma. Acest proces are loc conform principiului
echivalentei masa-enetrgie al lui Albert Einstein (E=m*c2).
Pozitronii pot fi generați de emisia pozitronilor din
dezintegrare radioactivă (o interactiune slaba) sau prin
producerea perechilor de către un foton cu suficientă energie.
Astăzi, pozitronii creați prin dezintegrare radioactivă, sunt
folosiți în tomografia cu emisie de pozitroni (PET), în spitale și
în laboratoare, fiind folosiți la experimentele de ciocnire
electron-pozitron În cazul PET, pozitronul arată suprafețele de
activitate din creierul uman.
Tomografia computerizata CT – realizeaza o scanare
completa a tesuturilor si recreeaza imagini de sectiune a
intregului corp, radiografii de mare acuratete.
Un PET-CT combina asadar cele doua metode intr-un singur
aparat. Singur, un PET nu poate localiza cu mare precizie
locul unei tumori, precum nici deplasarea ei sau felul in care
se dezvolta sau scade. CT-ul este cel care ofera aceasta
harta a tesuturilor, iar aparatul PET-CT combina cele doua
tipuri de camere si cu ajutorul unui computer performant
combina rezultatele obtinute intr-o singura imagine de
maxima precizie.
Astfel se masoara in cele mai mici detalii forma si evolutia,
lucru ce permite realizarea cu maxim succes a unor operatii
de indepartare a tumorilor, extrem de riscante altfel.
Cum functionează un PET-CT?

In depistarea si corecta diagnosticare a unui

cancer exista o gama larga de analize ce
trebuie facute, aici intrand un examen clinic,
analize de sange, tomografie, mamografie,
markeri tumorali, rezonata magnetica, biopsia,
alaturi de PET-CT.
Scanarea PET-CT este precedata de injectarea
pacientului de catre medic cu glucoza marcata cu fluor
radioactiv. Dupa injectare, glucoza respectiva este
absorbita mult mai repede de catre celulele canceroase,
caci este binecunoscuta apetenta deosebita a acestora
pentru glucoza. Odata absorbita, datorita fluorului
radioactiv atasat de glucoza, aceasta face ca celulele
tumorale sa devina mult mai vizibile pentru aparatul PET-
CT. Acesta este motivul pentru care aceasta scanare este
atat de utila medicilor in depistarea corecta a tuturor
celulelor canceroase, precum si n observarea evolutiei si
agresivitatii acestora. De asemenea, aceasta procedura
este utilizata si atunci cand medicii au depistat metastaze
in corp, insa nu au reusit sa localizeze tumora principala.
Deoarece acest proces de absorbtie a glucozei este unul
natural si poate fi influentat de nivelul glicemiei, pacientii
trebuie sa respecte cateva reguli inainte de a face aceasta
scanare cu aparatul PET-CT:
• Pacientii nu trebuie sa manance nimic incepand cu ora
18.00 a zilei precedente analizei
• Nu au voie sa manance dulciuri, paste, cereale, fruncte
• Nu trebuie sa faca efort
• Nu trebuie sa consume cafea sau alcool
• Trebuie sa evite frigul
In plus, inainte de procedura pacientilor li se
masoara glicemia, care nu trebuie sa depaseasca
valoarea de 200 de unitati. Dupa aceasta
procedura pacientul este injectat cu substanta de
glucoza si va trebui sa astepte linistit, intins in pat,
timp de minim 45 de minute sau o ora pentru ca
aceasta sa isi faca efectul. Scanarea propriu-zisa
are o durata de aproximativ 20 de minute (poate
dura mai mult, in functie de tipul analizei si de
zona scanata).
Dupa terminarea procedurii pacientul poate merge
acasa, insa este bine sa tina cont de cateva
recomandari:
• Sa consume cat mai multe lichide in
urmatoarele 24 de ore – substanta folosita se
elinima in mod natural din organism in acest
interval prin urina, transpiratie si fecale
• Sa evite apropierea fizica de copii cu varsta de
sub 7 ani, precum si cu femeiele gravide
• De preferat sa stea in incapere separata fata
de ceilalti membri ai familiei
Domeniul de aplicabilitate
• Metoda de diagnosticare cu ajutorul PET-CT poate fi aplicata
cu succes intr-o varietate de tumori grave:
• Cancer de plamani (Carcinom bronsic)
• Cancer de san (Carcinom mamar)
• Cancer de col uterin (Carcinom cervical, carcinom de
endometru)
• Cancer ovarian (Carcinom ovarian)
• Cancer de laringe/gat
• Cancer de glanda de esofag (Carcinom de esofag)
• Cancer la cap (tumoare cerebrala)
• Cancer de colon (Carcinom de colon – intestin gros)
• Cancer pancreatic (Carcinom de pancreas)
• Cancer de piele negru (Melanom)
• Cancer de glanda tiroida (Carcinom de glanda tiroida)
• Cancer de vezica urinara (Carcinom de vezica urinara)
• Cancer de prostata (Carcinom de prostata)
• Limfom malign (cancer de glande limpfatice)
Avantajele unui PET-CT
Prin diagnosticarea cu ajutorului unui PET-CT se combina
avantajele celor doua metode individuale, insa rezultatul
oferit de acest unic aparat depaseste considerabil rezultatul
obtinut prin combinarea imaginilor obtinute de cele doua
aparate luate separat
Metoda permite identificarea tuturor formatiunilor
canceroase din corp, indiferent de marimea sau de gradul
lor de dezvoltare
Timpul de diagnosticare este redus, medicul putand astfel
castiga timp pretios in lupta cu boala
Substanta utilizata, desi este radioactiva, prezinta un grad
foarte mic de risc, ea fiind eliminata in mod natural de
organism in decurs de maxim 24 de ore de la administrare
Ce riscuri implica o scanare PET-CT?
Scanarea PET implica trasori radioactivi, dar expunerea la
radiatii daunatoare este minima. Cantitatea de radiatii din
tracer-e este mica, astfel incat riscurile pentru organism sunt
foarte mici. Riscurile testului sunt, de asemenea, mult mai mici
in comparatie cu cat de benefice pot fi rezultatele
diagnosticarii unor afectiuni medicale grave.
Persoanele cu alergii pot fi predispuse la reactii alergice, de
aceea este bine sa isi instiinteze medicul despre conditia lor, in
special cei cu alergii la iod, aspartam sau zaharina. In cazul
celor cu alergie la iod, substanta respectiva este inlocuita cu o
alta, pe baza de bariu diluat. Printre cele mai susceptibile
persoane de a avea o reactie alergica la iod se numara: cei cu
probleme de inima, cu alte alergii, cu astm, boli de rinichi,
tulburari ale celulelor sanguine precum anemia celulelor
secera, policitemia vera si mielomul multiplu.
Femeile insarcinate reprezinta o categorie aparte.
Deoarece radiatia nu este considerata a fi sigura
pentru fat, scanarea PET-CT nu se aplica femeilor
insarcinate sau celor care suspecteaza o sarcina.

De asemenea, persoanele care alapteaza trebuie

sa isi ia masuri inainte de procedura, caci nu vor
putea alapta in urmatoarele 24 de ore de la
investigatie.
 Imagini obtinute prin scanare PET-CT

PET-CT detectează cu exactitate metastazele (ex. cancer

de prostata)
 Cancer de colon

Imagine de la Centrul de
Diagnostic Pozitron Diagnosztika
PET-CT din Oradea
7. RADIOLOGIA INTERVENŢIONALĂ
Radiologia Interventionala (RI) este o
subspecialitate de radiologie-imagistica
medicala ce reuneste totalitatea
metodelor si tehnicilor instrumentale de
abord percutan ghidat radio-imagistic,
practicate in scop diagnostic sau/si
terapeutic.
Radiologie interventionala
În decursul ultimilor 25 ani, o multitudine de invenţii
şi noi tehnologii aplicate au accelerat şi perfectat
progresiv metodele şi tehnicile de radiologie
intervenţională: aplicarea laserilor şi a unor
instrumente rotatorii electromecanice în ezobstrucţia
arterială, distrugerea percutana a tumorilor cu unde
de radiofrecvenţa,ghidajul cu IRM în abordul
percutan al tumorilor, perfecţionarea unor
instrumente intervenţionale şi de abord-ace
catetere, fire ghid, proteze, agenţi emboligeni etc.
Evoluţia spectaculoasă a realizărilor acestor ultimi
ani în domeniul radiologiei ntervenţionale va
continua cu certitudine.
Obiective
Descrierea celor mai utilizate proceduri radiologice intervenţionale şi
a aparaturii care este folosită

Ce este radiologia intervenţională (RI)?

Tratamente ţintite cu ghidaj imagistic.
Comparativ cu chirurgia clasică – mai puţină durere, mai puţine riscuri
şi o recuperare mai rapidă.
Radiologii intervenţionali sunt medici acreditaţi.
Radiologia intervenţională (RI) – o subspecialitate medicală care
utilizează
imagistica pentru a realiza proceduri minim invazive în tratamentul
bolilor.
Specialitate tânără.
Specialitate nerecunoscută.
Una din specialităţile cele mai avansate din punct de vedere
tehnologic.
Charles Dotter, MD - “părintele radiologiei intervenţionale”, a fost
nominalizat la Premiul Nobel în medicină în 1978.
Care sunt avantajele radiologiei intervenţionale?
Majoritatea procedurilor pot fi realizate la pacienţi
din ambulatory sau necesită o spitalizare scurtă.
De obicei nu este necesară anestezia generală.
Sunt reduse în mod semnificativ riscurile, durerea
şi timpul de recuperare.
Procedurile sunt mai puţin costisitoare decât
chirurgia sau alte alternative.

Ce proceduri sunt realizate prin RI?

Intervenţii vasculare
Intervenţii non-vasculare
Intervenţii vasculare
Angiografia.
Angioplastia cu balon.
Plasarea de stenturi la nivelul vaselor de sânge.
Chimioterapia în cancer prin intermediul
cateterelor.
Embolizarea endovasculară.
Recanalizarea endovasculară şi tromboliza.
Accesul venos pe termen lung pentru dializă ai
administrarea de medicamente.
Biopsii hepatice transjugulare.
Recuperarea intravasculară a dispozitivelor.
Plasarea de filtre la nivelul VCI.
Intervenţii non - vasculare
Drenajul abceselor .
Aspirarea lichidului pleural şi de ascită în scop diagnostic
şi terapeutic.
Puncţie aspirativă tiroidiană cu ac fin ghidată ecografic.
Biopsie hepatică ghidată ecografic.
Drenaj biliar pentru canale biliare hepatice obstrucţionate.
Nefrostomii percutanate şi stentări.
Ablaţia prin radiofrecvenţă a tumorilor.
Gastrostome de alimentare.
Bipsie cu ac ghidată CT.
Drenaj transhepatic percutanat.
Nefrostomie percutanată şi stentarea anterogradă.
Colecistostomie ghidată ecografic.
Biopsii prostatice.
De ce radiologii intervenţionali au nevoie de
tehnologie de calitate superioară?

Calitatea ghidajului imagistic este în funcţie de

echipamentul imagistic utilizat.
Limitările se datorează inabilităţii de a vedea
sau localiza precis boala pe care vrem să o
tratăm .
Fluoro – CT-ul multidetector
Avantaje: Combină avantajele fluoroscopiei cu
secţiunile CT.

Tomografia computerizată
Contrast bun.
CT-ul convenţional nu
este în timp real.
(Fluoro-CT-ul este în timp
real dar disponibilitatea este
limitată.)
Examinatorul este expus
la doze ridicate de radiaţii.
Ecografia
Timp real
Excelentă pentru
intervenţiile la nivelul
ţesuturilor moi
Limitată de slaba
penetrare a oaselor si a
tesuturilor pline cu aer
Dificultatea de a vedea
instrumentele
Fluoroscopia
Timp real
Utilizare îndelungată şi experienţă clinică
bogată
Contrast limitat şi slabă definire a
organelor/structurilor
Angiografia
Examinarea radiologică a arterelor şi venelor pentru
a diagnostica blocajele şi
alte probleme la nivelul vaselor de sânge.
Utilizarea unui cateter pentru a avea acces la nivelul
vasului de sânge şi a unei
substanţe de contrast pentru a face vizibilă artera sau
vena.
Tehnologie cu potenţial
Angiografie cu substracţie digitală (DSA)
Substracţia oaselor şi a ţesuturilor moi pentru a
vizualiza doar vasele de sânge după injectarea
substanţei de contrast
Intervenţie bazată pe cunoaşterea anatomiei şi pe
memorarea imaginilor vizualizate.
Angiografia-CT (CTA)
CTA utilizează razele X pentru a vizualiza sistemul arterial şi
venos din organism.
CTA combina utilizarea razelor X cu analiza tomografică.
CTA este mai puţin invazivă şi mai uşor acceptată depacienţi
decât cateterismul angiografic.

Utilizările obişnuite
Examinarea arterelor pulmonare pentru a exclude embolismul
pulmonar.
Vizualizarea fluxului sangvin in arterele renale la pacienţii
hipertensivi şi la cei suspectaţi de a avea problem renale. De
asemenea, este efectuată şi la donatorii de rinichi.
Identificarea anevrismelor aortice sau de la nivelul altor vase
sangvine mari.
Detectarea bolii aterosclerotice la nivelul membrelor inferioare.
Detectarea trombozei venoase (cheaguri) la nivelul pelvisului şi
membrelor inferioare.
Cum este realizată?
Înaintea examenului este injectată o substanţă
de contrast într-o venă.
În timpul examinării dispozitivul se roteşte în
jurul pacientului, creând un fascicul de raze X în
formă de evantai şi detectorul înregistrează imagini
ale fasciculului după ce trece prin pacient.
Pot fi înregistrate 1000 de imagini într-o şedinţă.
Apoi sunt utilizate tehnici de reconstrucţie pentru
vizualizarea imaginilor.
Beneficii vs riscuri
CTA poate fi utilizată pentru examinarea vaselor de
sânge din majoritatea regiunilor corpului.
Este mai precisă decât angio-RMN-ul şi ecografia.
Este o modalitate utilă de screening a vaselor de
sânge deoarece este mai sigură şi consumă mai puţin
timp decât cateterismul anogiografic.
Riscuri
Riscul de reacţii alergice datorită substanţelor de
contrast, cum ar fi iodul.
Este periculoasă la pacienţii cu probleme renale şi
diabet.
Tegumentele pot fi iritate datorită utilizării în exces a
substanţelor de contrast.
Angio-RMN-ul
RMN-ul (IRM mai corect) produce imagini ale corpului
fără să utilizeze razele X.
Energia electromagnetică eliberată la expunerea unui
pacient la unde de radiofrecvenţă într-un câmp magnetic
puternic este măsurată şi analizată
de un computer.
Angio-RMN-ul reprezintă studiul vaselor de sânge cu
ajutorul RMN-ului.
Furnizează imagini detaliate fără să utilizeze substanţe
de contrast.
Utilizări obişnuite
Utilizat pentru investigarea pacienţior cu suspiciune de
afecţiuni ale arterelor intracerebrale.
Utilizat pentru a detecta boli ale aortei şi ale vaselor de
sânge ce vascularizează rinichii, plămânii şi membrele
inferioare.
Utilizat pentru confirmarea stenozei arterelor carotidiene.

Cum se realizează?
Sunt utilizate aparate RMN standard.
Pacientul este plasat în aparatul RMN.
Expunerea pacientului la unde radio intr-un camp magnetic
puternic generează date care sunt utilizate de computer
pentru a genera imagini ale secţiunilor prin corp care pot fi
vizualizate în orice plan sau orice direcţie.
Gadoliniumul este substanţa de contrast utilizată. Se
administrează intravenos în timpul investigaţiei imagistice.
Benefcii vs riscuri
Beneficii
Durata investigaţiei şi timpul de recuperare sunt
relative mici.
Raport eficient cost-beneficiu.
Lipsa expunerii la raze X.
Utilitate foarte mare la pacienţii alergici la substanţele
de contrast.
Posibilitatea de a amâna chirurgia.
Riscuri
Dacă sunt prezente implanturi este dificil să se obţină
o imagine de bună calitate.
Această procedură este interzisă la femeile
însărcinate.
Angioplastia şi stentingul vascular
Utilizate pentru a debloca arterele îngustate de la
nivelul membrelor inferioare, rinichilor, ficatului sau
într-o altă regiune a corpului.
Deschid arterele blocate sau îngustate prin
inserarea unui balon mic la nivelul vasului şi
umflarea acestuia.
Baloanele sunt inserate cu ajutorul unor catetere
subţiri pentru a funcţiona la nivelul afectat, fără a fi
nevoie de intervenţie chirurgicală clasică.
Procedură minim invazivă pentru îmbunătăţirea fluxului
sangvin în artere.
Chirurgul introduce un cateter cu balon la locul respectiv.
Balonul este umflat pentru a deschide artera, dezumflat şi
apoi îndepărtat.
Stentarea vasculară poate fi realizată în acelaşi timp.
Stentul este un dispozitiv permanent lăsat la nivelul arterei.
Ajută la vindecarea arterei în poziţie deschisă după
angioplastie.

Utilizări obişnuite
Boală vasculară periferică.
Hipertensiune renală vasculară.
Menţinerea unui acces pentru hemodializă.
Boala carotidiană.
Boala coronariană
Cum este realizată?
Inserţia balonului – insuflarea – dezumflarea –
îndepărtarea.
Plasarea unui stent cu ajutorul cateterului –
pentru consolidarea pereţilor arteriali.
Stenturi cu înveliş de medicamente – utilizate în
cazul bolii coronariene (cu acordul FDA).
Stenturile cu înveliş de medicamente – pentru a
preveni restenozarea.
Câteodată stentarea nu este necesară.
Beneficii vs riscuri
Beneficii
Comparativ cu by-pass-ul – mai puţin invazivă, cost scăzut
şi riscuri mai mici.
Nu necesită anestezie generală.
Nu necesită incizii chirurgicale.
Pacienţii pot reveni la activitatea obişnuită după procedură.
Riscuri
Inserţia cateterului poate cauza lezarea arterei. Balonaşul
poate duce la formarea de cheaguri sau la ruptura arterială.
Blocajele pot să reapară.
Hemoragia masivă necesită medicaţie specială sau chiar
transfuzii de sange.
Risc de infarct când este practicată la nivelul arterei carotide
În caz de îngustare bruscă a vaselor - poate fi practicat by-
pass de urgenţă.
Angioplastia cu balon
Complicaţii
Embolizarea plăcii
Disecţia vasului de
sânge
Recurenţa bolii
Ruptura vasului
Plasarea unui tub de
nefrostomie
Inserţia unui tub la nivelul
rinichiului
Utilizată la pacienţii la care
rinichii sau ureterele sunt
blocate datorită litiazei renale
sau cancerului.

Drenajul biliar – Drenajul

percutanat transhepatic biliar
(PTBD)
Inserţia unui tub în sistemul
hepatobiliary obstrucţionat
datorită calculilor sau
cancerului.
Chemoembolizarea hepatică pentru cancer
Îndepărtarea chirurgicală a tumorilor hepatice oferă
cea mai bună şansă de vindecare
Îndepărtarea chirurgicală nu este posibilă la 75%
din pacienţii cu cancere hepatice primare şi la 90%
din pacienţii cu cancere hepatice secundare
(metastaze).
Introduce o cantitate mare de citostatice direct în
tumoră, lipsind-o de aportul sangvin prin blocarea
arterelor care o hrănesc (embolizare).
Introduce citostatice direct la nivelul tumorii
hepatice.
În prezent este folosită pentru tratamentul
cancerelor hepatice şi a tumorilor endocrine
metastatice de la nivelul ficatului.

Utilizând imagistica un cateter este introdus prin

artera femurală la nivelul vaselor de sânge care
hrănesc tumora.

Mici particule embolizante sunt injectate pentru a

bloca vasul de sânge.

Citostaticele şi lipsa aportului sangvin duc la

micşorarea tumorii.
Ablaţia prin radiofrecvenţă a tumorilor (RFA)
Utilizează radiofrecvenţa pentru a distruge şi
ucide ţesutul canceros. Reprezinta o alternativă la
rezecţia chirurgicală.
Singura opţiune la majoritatea pacienţilor cu
metastaze hepatice datorate cancerului de colon.
Sondă de radiofrecvenţă
 Tratament non-chirurgical, localizat, care distruge termic
ţesutul ţintă, conservând ţesutul sănătos.
De obicei are puţine efecte adverse.
Inserţia de stenturi-grefe pentru anevrisme
Tromboliza şi filtrele venoase
Dizolvă cheagurile de sânge prin injectarea de trombolitice la sediul
cheagului (Urokinază, Alteplază, Tenectaplază)
Reface fluxul sangvin fără intervenţie chirurgicală.
Filtrele mecanice previn ajungerea cheagurilor de sânge din circulaţie
la plămâni (embolism pulmonar).
Embolizarea cu ajutorul cateterelor
“Embolizare” – metodă de a bloca vasele de
sânge care au mai multe efecte negative decât
pozitive.
Materialul este trecut prin cateterul care are vârful
plasat în vasul care trebuie blocat sau în vecinătatea
acestuia.
Este foarte util în controlul hemoragiilor excesive
sau pentru a întrerupe aportul sangvin la o tumoră.
Embolizarea terapeutică serveşte la eliminarea
AVM.
Embolus-ul – medicament sau material sintetic
folosit în blocajul vasului de sânge.
Utilizări obişnuite
Controlarea sângerării cauzate de leziuni, tumori
sau ulcer gastric.
Pentru a întrerupe aportul sangvin tumoral. Poate
fi folosită în asociere cu chimioterapia.
Pentru a trata tumori benigne fibroase de la
nivelul uterului – o alternativă la histerectomie.
Tumorile fibroase multiple pot fi tratate într-un singur
timp.
Excelentă pentru tratamentul AVM (comunicare
anormală între o arteră şi o venă, ca un
“scutcircuit”).
Tratamentul anevrismelor cerebrale.
Tratamentul hemangioamelor.
Cum este realizată?
Echipamentul utilizat este acelaşi ca la angiografia cu
cateter.
Primul pas este angiografia (injectarea unei substanţe
radioopace într-o arteră sau o venă) pentru a localiza
exact sediul sângerării sau anormalitatea.
Introducerea cateterului şi injectarea substanţei de
contrast (în mod normal prin artera femurală).
Un material embolic potrivit este ales şi injectat prin
intermediul cateterului pentru a ajunge la sediul
afecţiunii.
Sunt efectuate repetate angiografii până când
sângerarea este controlata sau este prezent destul
material embolizant la nivelul tumorii sau malformaţiei
vasculare.
Sunt utilizate diferite materiale embolizante
Gelfoam – utilizat pentru a controla hemoragia
până când cauza – cum ar fi o fractură osoasă, este
identificată şi rezolvată sau până când are suficient
timp să se vindece.
Agenţi particulari permanenţi – Aceşti agenţi sunt
utilizaţi pentru a bloca permanent micile vase de
sânge. Sunt utilizaţi pentru a opri hemoragia sau a
bloca arterele care vascularizează o tumoră când
este puţin probabil să se vindece leziunea
subiacentă. Sunt materialele utilizate cel mai
frecvent pentru embolizarea tumorilor uterine
fibroase. De ex.: Polyvinyl alcool-ul (PVA).
Embolizarea fibromului uterin
Diferite materiale embolizante utilizate
Spiralele metalice fabricate din oţel inoxidabil sau
platină, pot fi folosite pentru a bloca arterele mari.
Sunt prezente într-o varietate de mărimi.
Agenţii lichizi sclerozanţi cum este alcoolul, sunt
folosiţi pentru a distruge ţesutul ţintă. Se doreşte
utilizarea lor în tratamentul malformaţiilor venoase,
prin umplerea acestora cu lichid, pentru a induce
formarea de cheaguri şi distrugerea stratului intern
venos.
Beneficii vs riscuri
O metodă foarte eficientă de a controla hemoragia, mai
ales în urgenţă.
Utilizată în tratamentul tumorilor şi malformaţiilor vasculare.
Este mai puţin invazivă decât chirurgia clasică deschisă.
Când embolizarea este utilizată pentru tratamentul
malformaţiilor arteriovenoase intracraniene (AVM), injectarea
unei cantităţi mici de material reduce riscurile unei afectări
cerebrale.
Embolusul se poate fixa într-un loc greşit, privând ţesutul
normal de aportul de oxigen.
Risc de infecţie după embolizare, chiar dacă s-au
administrat antibiotice.
Deoarece angiografia este o parte din procedură, există
riscul de reactii alergice la substanţa de contrast şi de
afectare renală la pacientii cu diabet sau alte afecţiuni renale
pre-existente.
Embolizarea arterială pentru hemoragia obstetricală
Embolizarea arterelor uterine pentru a preveni
hemoragia postpartum cu risc vital
De obicei previne histerectomia
Păstrează fertilitatea

Embolizarea arterelor uterine pentru tumorile

fibroase
Procedura de embolizare a arterelor uterine pentru a
micşora tumorile uterine benigne, dureroase.
Alternativă la histerectomie sau miomectomie.
Accidentul vascular cerebral
Îngustarea arterelor carotide este o cauză
obişnuită de accident vascular cerebral
Vasul se poate închide şi creierul este privat de
aportul sangvin = accident vascular cerebral
Mici plăci pot să migreze de la nivelul peretelui
arterial şi să embolizeze la nivel cerebral = accident
vascular cerebral ischemic
Prevenirea accidentului vascular cerebral
Tratarea “îngroşării arterelor” la nivelul arterei
carotide cervicale prin stentare
Angioplastia cu balon versus angioplastia cu stent
Crioterapia
Crioterapia, de asemenea numită criochirurgie sau
terapie de crioablaţie ţintită, se referă la aplicarea frigului
excesiv pentru a distruge ţesutul bolnav, inclusiv celulele
canceroase.
Utilizări obişnuite
Utilizată pentru a distruge tumorile cutanate, nevii
pigmentari precanceroşi, nodulii, tatuajele sau pistruii
inestetici.
Utilizată pentru a distruge retinoblastoamele.
Medicii au început să utilizeze crioterapia în cancerul
prostatic, hepatic şi cervical, mai ales dacă nu este posibilă
chirurgia.
În prezent există cercetări pentru utilizarea crioterapiei în
tumorile osoase, cerebrale, renale, pulmonare şi de la
nivelul măduvei osoase.
Cum este realizată?
Este realizată cu ajutorul unei sonde de crioterapie (ataşată
prin intermediul unui tub la o sursă de N sau Ar).
Pentru masele externe, N lichid este aplicat direct cu
ajutorul unui tampon de bumbac sau al unui spray.
Pentru tumorile interne, N lichid sau gazul Ar este condus
prin sonda de crioterapie, care vine în contact cu ţesutul
bolnav.

Formele mai avansate de crioterapie, cum ar fi în tratamentul

cancerului hepatic, implică inserţia unei sonde prin intermediul
unei incizii la nivelul tegumentului. Apoi, utilizând dispozitivul
imagistic, medicul localizează şi îngheaţă tumora.
De asemenea, pentru cancerul de prostată, şase până la
opt ace-sonde pot fi inserate la nivelul perineului (ţesutul
dintre rect si scrot) si pot fi ghidate ecografic pentru a îngheţa
tumora.
Beneficii vs riscuri
Pentru crioterapia intraoperatorie timpul de
recuperare este mult mai mic comparativ cu
îndepărtarea chirurgicală a tumorilor.
Crioterapia percutanată are un potenţial ridicat de a
ajunge o procedură care poate fi aplicată la pacienţii
din ambulator.
Este mai puţin traumatică decât chirurgia deschisă
deoarece necesită doar o mică incizie.
Cauzează o cicatrice de mici dimensiuni şi aparent
nu produce calcificări.
În tratamentul afecţiunilor hepatice poate leza
canalele biliare sau poate cauza hemoragie severă.
În tratamentul afecţiunilor renale poate afecta
sistemul urinar collector sau poate cauza
hemoragie severă.
În tratamentul tumorilor pulmonare poate duce la
colaps pulmonar si la acumularea de fluide în jurul
plămânului.
Trebuie avută grijă în zonele în care nervii sunt
aproape de tumoră. Fibrele nervoase îngheţate pot
cauza tulburări motorii sau parestezii în zonele
inervate de nervii respectivi.
LP6_Medicina an IV

PLANUL DE EXAMINARE A
UNEI IMAGINI RADIOLOGICE
Examinarea unei imagini radiologice trebuie să parcurgă
urmatoarele etape:

1. Anamneza si examenul obiectiv efectuate de către

medicul radiolog.

2. Aprecierea tehnicii de examinare:

a) Identificarea regiunii examinate
b) Poziţionarea filmului pe negatoscop, pentru citire
c) Recunoaşterea poziţiei şi a proiecţiei
d) Aprecierea corectitudinii pregătirii bolnavului, poziţia pe
masa de examinare, proprietaţile fotografice ale filmului
3. Examinarea imaginii cuprinde:
a) Inspecţia regiunii în ansamblu
b) Examinarea amanunţită a fiecărui element normal sau
patologic de pe radiografie după urmatoarele criterii:
• Natura (opacitate, transparenţa, imagine mixtă, imagine cu
plus de SDC, imagine cu minus de SDC)
• Sediul
• Număr
• Forma
• Dimensiuni
• Contur
• Structura
• Intensitate
• Raportul cu elementele anatomice de vecinătate
• Aspecte particulare ale leziunii

4. Diagnosticul radiologic. Diagnostic diferenţial şi

diagnostic pozitiv.
Întocmirea buletinului radiologic
Buletinul radiologic este un act medico-legal, de aceea trebuie
să ne asigurăm că datele pe care le conţine sunt corecte şi
concise.
Radiografia are menirea confirmării unei suspiciuni clinice. De
aceea este importantă coroborarea datelor clinice cu semnele
radiologice găsite.

Avantajele unui buletin radiologic corect şi complet sunt:

- oferă un termen de comparaţie cu rezultate anterioare sau
viitoare
- asigură o bază de date în cazul pierderii filmelor
- este o modalitate de a influenţa actul terapeutic
Din păcate forma şi terminologia utilizate nu sunt
standardizate, ele variind ca stil şi întindere.
Buletinul radiologic trebuie să cuprindă:

- antetul cu informaţiile preliminare

• denumirea şi adresa unităţii care efectuează
examinarea
• data la care s-a facut examinarea
• date personale ale pacientului (nume, vârsta, sex)
• număr de Înregistrare
• informaţii tehnice: regiunea examinată, incidentele
realizate

- scurtă anamneză şi date clinice

- modificari radiologice constate şi descrierea lor
- concluzii
- eventuale recomandari
- semnatura şi parafa radiologului
Surse de eroare în interpretarea radiografiei şi
formularea rezultatului.
Pot fi grupate in patru categorii:
a)Tehnica inadecvată în realizarea şi prelucrarea
radiografiei
b)Tehnica inadecvată în examinarea radiografiei
c)Erori de interpretare a semnelor radiologice
d)Erori în formularea diagnosticului
a) Tehnica inadecvata în realizarea şi prelucrarea filmelor
se datorează:
• Aparaturii învechite
• Utilizării de filme deteriorate sau necorespunzătoare
• Erorilor de reglare a aparatelor
• Poziţionarii incorecte şi diafragmării
necorespunzatoare
• Erorilor de expunere
• Prelucrării rapide şi incorecte a filmelor în camera
obscură

b) Tehnica inadecvata in examinarea radiografiilor prin:

• Utilizarea unui negatoscop cu luminozitate nepotrivită
• Lipsa de concentrare, oboseala examinatorului sau
timp de examinare prea scurt
c) Erori de interpretare prin:
• cunoştinţe si experienţă insuficiente
• ignorarea efectelor optice, a datelor clinice şi lipsa
colaborarii cu clinicianul
• prezenţa concomitentă a mai multor afecţiuni, dintre care
unele sunt subestimate, iar altele supraevaluate
• ignorarea datelor clinice
• necunoaşterea tuturor semnelor radiologice ale bolii
• lipsa de preocupare pentru susţinerea diagnosticului prin
alte incidenţe sau alte tehnici de examinare
• teama de a formula un diagnostic cert
• preluarea fără argumente radiologice suficiente a unui
diagnostic clinic.

d) Erori in formularea diagnosticului prin:

• Utlizarea de termeni inadecvaţi, eronaţi, formulări vagi,
imprecise
• Interpretarea eronată a semnelor radiologice decelate.
SUBSTANŢE DE CONTRAST (SDC)
Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi
diferenţiate între ele. Pentru a fi vizualizate se folosesc
computer-tomografia, ecografia sau se folosesc SDC.
SDC utilizate sunt cu:
• Contrast negative, care apar transparente (negre) pe
radiografie - aerul
• Contrast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie -
substanţe pe bază de iod solubile; sulfatul de bariu
insolubil
• Dublu contrast: asociere între bariu şi aer pentru
examinarea mucoasei tractului digestiv.
1. Substanţe cu contrast negativ
Aerul este folosit în examinarea articulaţiilor -
pneumoartrografie. Odată cu apariţia CT şi IRM examinările
precum retropneumoperitoneul, pneumomediastinul,
ventriculografia etc., au doar un interes istoric.
2. Substanţe cu contrast pozitiv
a. Substanţe baritate:
- sulfatul de bariu este o sare insolubilă
- nu este degradată În mediile cu pH diferit ale tubului digestiv
- nu se resoarbe
- este substanţa de contrast de elecţie în examinarea organelor
cavitare abdominale.
b. Substanţe iodate
Sunt cele mai folosite SDC. Sunt hidrosolubile, ionice sau
nonionice şi au eliminare elective urinară. Substanţele cu eliminare
biliară nu se mai folosesc astăzi. Examinarea căilor biliare se face
ecografic.
Substante de contrast cu eliminare urinara
Sunt ionice sau nonionice.

1. SDC ionice
a. Monomeri ionici
Sunt derivaţi triiodaţi ai sărurilor acidului benzoic. Produsul cel
mai cunoscut este Odiston 75%.
b. Dimeri ionici
- conţin două nuclee benzenice, deci 6 atomi de iod
- cationul, ca şi în cazul monomerilor este sodiul sau
meglumina
- produsul cel mai cunoscut este Hexabrix.
2. SDC nonionice
a. Monomeri nonionici
In anul 1968, radiologul T. Almen a propus folosirea uno produsi
nonionici cu o osmolaritate mult mai redusă.
Compuşii nonionici sunt formaţi dintr-un nucleu aromatic ce conţin
trei atomi de iod, un grup de cuplare si un grup polihidroxilic.
Prin înlocuirea grupului carboxyl COO a scăzut neurotoxicitatea, iar
prin adaugarea grupului hidroxil OH s-a redus chemotoxicitatea.
Evitarea folosirii cationilor prin includerea unui număr suficient de
grupări hidroxil a crescut solubilitatea în apă. Cele mai utilizate
substanţe sunt Ultravist, Omnipaque, Iopamiro.

b. Dimeri nonionici
Continuă sinteza unor noi produşi nonionici, reuşindu-se producerea
unor substanţe izoosmolare cu un raport 6. Deocamdată, aceştia
sunt folosiţi sistematic doar in mielografii.
Reacţii sistemice acute neprevăzute

Administrarea i.v. a subtanţelor de contrast produce reacţii cu

intensităţi diferite din partea organismului. Uneori reacţiile chimice
produse în organism nu dau simptomatologie clinică, dar alterori
simptomatologia este foarte importantă, chiar dramatică, putând
apărea, foarte rar, chiar decesul.
Reacţiile minore apar mult mai frecvent decât cele majore. Odată cu
introducerea în practica clinică a substanţelor de contrast nonionice
hipoosmolare, numărul cazurilor de deces a scăzut foarte mult. SDC
ionice dau reacţii minore în 10% din cazuri, iar decesul apare la
1:50.000 - 1:100.000 de cazuri.
Simptomatologia aparută după injectarea SDC este asemănătoare
cu cea întâlnită în reacţiile alergice de tip I. S-a constatat că această
simptomatologie nu este dată de o adevărată reacţie antigen-
anticorp şi este denumită pseudoalergică sau alergoida atunci când
există simptome minore şi pseudoanafilactică sau anafilactoida
atunci când există reacţii importante.
Reacţiile sunt:
- minore, care nu necesită tratament
- moderate, care impun tratament, dar nu şi terapie
intensivă
- severe, care pun În pericol viaţa şi necesită terapie
intensivă.

a. Reacţii minore
Reacţii minore ca: greţuri, gustul metalic, senzaţii de căldură,
roşeata feţei, urticarie, erupţii cutanate, strănut, cefalee, ameţeli
apar la aproximativ 10% din pacienţi. Aceste simptome dispar
după oprirea injectării şi de regulă nu mai apar la continuarea
sa. Ele nu necesită alt tratament În afara opririi injectării timp de
aproximativ 20-30 secunde.
b. Reacţii moderate
Reactiile moderate necesită tratament, dar nu necesită terapie
intensivă. Reacţiile moderate pot fi de tip alergic (alergoid) sau
de tip anafilactic (anafilactoid).
Reacţiile de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial, spasme
laringiene, stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate,
strănuturi repetate, lăcrimare. În cazurile mai grave apar:
diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.
Tratamentul se face prin:
- administrare de oxigen
- administrare de adrenalină (epinefrina) 0,5 mg soluţie 1
mg/ml subcutanat
- administrare de antihistaminice: inhibitori de H1
(difenilhidramina) sau inhibitori de H2 (cimetidina).
Reacţii de tip anafilactic sunt: hipotensiunea arterială,
tahicardie, paloare, care de regulă se adaugă peste cele de tip
alergoid. Se aplică acelaşi tratament.

c. Reacţii severe (grave)

Aceste reacţii cuprind semnele şi simptomele şocului
anafilactic. Apar simptome cardio-vasculare, respiratorii,
neurologice. Tratamentul este cel specific şocului anafilactic.
Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin
identificarea pacienţilor cu risc: alergici, taraţi, cu boli cardio-
vasculare, diabet zaharat şi căutarea unor alternative la diagnosticul
imagistic cu SDC. Atunci când este posibil se vor folosi SDC
nonionice hipoosmolare.

Daca intervenţia este necesară şi nu poate fi înlocuită, se va

administra o premedicaţie ce constă din:
- Prednison 50 mg (10 tb) per os, în două prize cu 12 şi
respectiv 2 ore înaintea administrării SDC
- Antihistaminice (Romergan), 1 f cu o ora înaintea examinării.

S-a remarcat o scădere a frecvenţei reacţiilor adverse şi o reducere

a intensităţii lor, în cazul în care apar, dupa administrarea de
Cortizon.
 LP7_Medicina an IV

EXAMENUL RADIOLOGIC AL
APARATULUI
OSTEOARTICULAR

(Partea 1)
1. Semiologia aparatului osteoarticular
2. Osteomielita
3. TBC osteoarticular
4. Poliartrita reumatoidă
5. Spondilita anchilozantă
6. Tumorile osoase
7. Artrozele periferice și ale coloanei vertebrale
1. SEMIOLOGIA APARATULUI
OSTEOARTICULAR
 APARATUL OSTEOARTICULAR

1) Structura radiologica a osului normal

- celulele osoase-osteoblast = celula tanara cu functie
osteoformatoare
- osteocit = celula adulta cu multiple prelungiri,cu rol in
menttinerea troficitatii
- osteoclast = celula mare polinucleata, care lizeaza,
demoleaza osul
- in anumite conditii poate avea loc transformarea:
osteoblast

osteoclast osteocit
Osul adult - format din lamele rezultate din
depunerea sarurilor de calciu pe colagenul
amorf intins intre fibrilele polipeptidice
- din punct de vedere al
orientarii, sistematizarii si macro structurii
radiologice, exista 2 tipuri de tesut osos
distinct :
- os compact si os spongios
a) Osul compact - format din osteoane
- osteonul = unitate morfofunctionala elementara
constituita din lamele concentrice centrate pe un canal
median cu capilare sanguine (canal Havers)
- in lamele exista osteocite legate intre ele prin prelungiri
- osteoanele comunica intre ele prin canalele Volkmann -
care unesc canalele Havers - asa se explica rapida
difuzabilitate a proceselor patologice in tes. osos
- osul compact - propriu diafizei oaselor lungi
b) Osul spongios - constituit din lamele orientate in toate
directiile cu largi spatii intre ele
- la periferie exista lamele mai dense
paralele cu suprafata osoasa constituind corticala
- osul spongios - propriu oaselor late si scurte
Osul imatur - fara structura, trabeculara - in subst.
amorfa sunt dispuse fibrile de colagen in toate directiile si
osteociti foarte mari si active
2) Osul in dezvoltare
- Oasele - plane
- scurte - se dezvolta pe baza unui tipar
determinat genetic
- lungi din tes. mezenchimatos
Oasele plane - prin osificare de membrana
- la nivelul tes. conjunctiv etalat, apar puncte de
osificare in care cel. conjunctive se transforma in celule
osoase si se impregneaza cu calciu.
- osteoformarea progreseaza de la centru spre periferie
asigurind cresterea osului iar prin rezorbtie modelanta
externa si spongiozare interna (datorata osteoclastelor) se
asigura maturarea osoasa.
- Oasele scurte - se dezvolta din macheta cartilaginoasa
- osificarea si cresterea se fac excentric iar modelarea prin
rezorbtie periferica.
- Oasele lungi - osteogeneza encondrala pornind de la o matrice
cartilaginoasa a viitorului os inconjurat de un pericondru
- pericondrul se transforms treptat in manson osos - aparitia
periostului
- osificarea periferica - prin producere de os periostal
rezultand un os relativ cilindric format din tes. osos imatur
- crestera in latime - asigurata de periost
- cresterea in lungime - prin cartilagiul de la capetele osoase -
in cartilagiul de la capete apar puncte de osificare nucleu de
osificare epifizar - care se va uni cu diafiza numai la varsta adulta
- procesul de crestere e concomitent cu procesul de maturare
Maturarea = transformarea tes. osos primitiv nelamelar in
sist haversian prin aparitia unor muguri capilari si a
osteoclastelor care sapa cavitati longitudinale
- pe peretii cavitatilor osteoblastii depun lamele
secundare concentrice-osteoane
- in axul cilindrului diafizar activitatea osteoclastica
duce la aparitia unui tub - canalul medular
- la capetele diafizelor (in metafiza) subperiostal
activitatea osteoclastica duce la constrictia modelanta a
intregului os.
3) Osul adult
- Oase late - os spongios (diploe) - cu travee ce se
intretaie in toate directiile marginit de corticala formata din
os compact (tablii osoase).
- Oase scurte - os spongios cu travee intretaiate in toate
directiile cu spatii aerate intre ele
- la suprafata - lamele mai dense paralele cu
suprafata osului corticala - opaca si mai groasa spre
articulatii
- Oase lungi – diafiza + 2epifize
- diafiza - formata din tes. osos compact - sist.
haversian care inconjoara canalul medular
Rx - 2 benzi opace laterale paralele date de compacta vazuta
ortorontgenograd ce marginesc transparenta centrala a
canalului medular
- epifizele - sunt legate de diafiza printr-o portiune
evazata numita metafiza (zona de max. activitate
osteoformatoare in perioada de crestere - aici terminindu-se
si canalul medular)
- formate din tes. osos spongios marginit de
corticala la exterior
Rx - os spongios mai putin opac decit diafiza cu strutura
trabeculara la periferie marginit de opacitate fina de
intensitate mare – corticala - care se ingroase spre art.
formind platourile sau supraf. articulare.
- la exteriorul oaselor lungi cu exceptia supraf. art. se afla
periostul
periostul =membrana conjunctiva bogat vascularizata -
sesizabila radiologic numai in cond. patologi
4) Remanierea continua a osului adult
Osul e in continua transformare prin rezorbtie si depunere
osoasa permanenta.
Osteoformarea - osteoblastii secreta tropocolagen,
mucopolizaharide si fosfataza alcalina - substanta organica
- pe subst. organica se depun cristale de
hidroxi-apatita si saruri fosfocalcice in prezenta fosfatazei
alcaline, a mediului alcalin si a sarurilor din lichidul
interstitial.
 Osteorezorbtia - o realizeaza osteoclastele care
in prezenta fosfatazei acide, depolimerizeaza
mucopolizaharidele, elibereaza sarurile de calciu
in lichidul interstitial, foreaza cavitati: lacune
Hawship
- si osteocitele produc rezorbtie -
mobilizind Ca matricea proteica fiind putin
interesata
5)Factori ce promoveaza demolarea si constructia
osoasa
Remanierea osoasa e guvernata de factori
genetici, endocrini, biomecanici, neurocirculatori,
umorali, aport de alimente, vitamine, stare
fiziologica a individului (perioada de crestere, virsta
adulta, sarcina)
a) Factori ce favorizeaza osteoformarea sau impiedica
rezorbtia:
- hormonul somatotrop, insulina, h.androgeni,
h. estrogeni, calcitonina, vit.C,etc.
b) F. care impiedica osteosinteza si favorizeaza
rezorbtia:
- h. paratiroidian, vit.A, cortizonul, calcitonina
in anumite conditii
c) F. care influenteaza numai gradul de mineralizare fara a leza
matricea proteica:
- demineralizarea - aport alimentar scazut in saruri
fosfocalcice
- hipovitaminoza D
- tulb. de absorbtie intestinala
- pierderea prin rinichi a sarurilor
fosfocalcice
- hiperemia, pH acid local
- imobilizarea
- hipermineralizarea
- exces alimentar de saruri PCa
- aport exagerat de saruri prin apa
- hipervitaminoza D
- staza, pH alcalin
6) Varsta osoasa
- aprecierea prin urmarirea prezentei nucleilor de
osificare primari, aparitia celor secundari si prin persistenta
in timp a liniilor de transpareta date de cartilagiile de
conjugare
- se urmareste dezvoltarea normala sau patologica a
scheletului
- se fac Rgr.de pumn, art. tibio-tarsiene, picior,
genunchi etc. si se compara cu tabele
7) Varietati anatomice
= mici abateri de la dezvoltarea osoasa
normala care nu determina statica sau functie
vicioasa a segmentului scheletic respective (la
varsta adulta)
- anomalii, malformatii (displazii osoase) =
modificari extinse importante asociate cu
tulburari morfofunctionale
 Varietati anatomice obisnuite:
- oasele supranumerare la picior, genunchi, art. coxo-
femurala
- oase sesamoide la maini si picioare
- apofize nesudate
- suturi supranumerare
- insule osoase compacte in spongioasa
- mici osificari tendinoase
8) Metode conventionale si imagistice de examinare a
sistemului osos
Metode standard - Rgr.standard
= document obiectiv ce ofera informatii detaliate se
efectueaza usor cu iradiere mica
- reguli: - distanta focus-film = 1-1,2 m
- segment de radiografiat aproape de film
- regim cu raze potrivite - grila Buky
- se radiografiaza segmente limitate de 20-40cm pt ca
razele periferice sa nu deformeze imaginea
- se fac 2 incidente perpendiculare
- Rgr comparativa la elementele scheletale perechi
- pe Rgr. sa fie prezente si zone de tes. sanatos si parti
moi
Variante ale Rgr standard
- Rgr.cu raze dure - pt structuri de detaliu in opacitati
- Rgr.cu kV crescut si mA scazut pt reducerea iradierii
- Rgr. cu raze moi: kV si mA scazut - pt parti moi
- Rgr. marita - scaderea dist. focus-film - pt structurile
trabeculare
- Rgr. tintite in incidence special - pt detalii anatomice
- Rgr. in pozitii functionale cu incarcare
- Rgr. in imersie - pt maini - evidentierea partilor moi in
PR
Metode imagistice
- Ecografia - mod B si Doppler
- CT nativ si cu substanta de contrast
- Artrografia cu substanta de contrast iodata
hidrosolubila sau aer - pt spatiul sinovial
- Arteriografia
- Arterioscintigrafia
- Xeroradiografia
- RMN nativ si cu subst. de contrast
- Scintigrafia cu Tc
- delimitarea extinderii neoplasmelor
- detectarea metastazelor
- dg.precoce in PR si SA
- urmarirea evolutiei proceselor inflamatorii
9) Procese patologice ale osului ca tesut
= tulburari ale rezorbtiei si reconstructiei osoase
a) Osteoporoza = tulburare a rezorbtiei osoase care consta in
rarefactia si subtierea trabeculelor osoase, subtierea
compactei, reducerea pana la disparitie a corticalei -
datorita demineralizarii - matricea conjunctiva ramanand
intacta
- spongioasa-porozata
- osul devine transparent
- Osteoporoza acută - pătată ( apare în pete-posttraumatic sau
inflamator )
- subcondrala - localizata
- difuza - intereseaza un segment osos
- Osteoporoza cronica – difuza - uniform un os sau tot
scheletul
- hipertrofica - pe fondul unei osteoporoze difuze
apar travee hipertrofiate pe liniile
de forta
- Osteoporoza - localizata
- generalizata - senila, postmenopauza, deficit de
proteine, boli: Cushing, enteropatii
cu malabsorbtie, gastrectomie,
acromegalie, sd. Turner
Osteoporoza pt a putea fi evidentiata radiologic,
pierderea de Ca trebuie sa fie mai mare de 30%
- aprecierea osteoporozei
- Rx - masurarea indexului cortical
- densitometrie
- fotodensitometrie
b) Osteoclazia = proces patologic in care osteoclastul
distruge osul - matrice proteica si saruri
Rx - zone de transparenta numite zone de osteoliza
Osteoliza - difuza
- circumscrisa
- nr. - unica
- multipla
- sediul - os scurt, lat, lung - diafizar
- metafizar
- epifizar
- forma - rotunda, ovalara, neregulata, polilobata
- dimensiuni
- contur - net, discontinuu, flu, condensat
- structura - omogena
- neomogena
- modificari ale partilor moi
 Osteoliza – circumscrisa
- in interiorul osului = geoda sau defect osos
- la periferie = uzura (dimens. mici)
- carie (dimens.mari
- difuza - portiune mai mare sau mai mica din
os fara a putea fi net delimitate de restul osului
c) Osteoscleroza = tulburare a reconstructiei osoase ce duce
la producerea de tes. osos in exces in os determinind
condensarea osului
- Osteoscleroza – generalizata - cuprinde osul in
intregime
- localizata - canalul medular – osteoscleroza
endostala
- epifize, oase scurte, plate
-spongioscleroza

Rx trabecule ingrosate si trbecule noi

- Apozitia periostala = producere de tes. osos intr-un tes.
unde in mod normal nu exista os.
- se formeaza os pe partea interna a periostului
- in inflamatii - periostita
- alte cauze (tu) - periostoza
Rx - foite lamelare paralele cu axul osului
- spiculi perpendiculari pe axul osului
- pinteni oblici pe axul osului
 - Osteofit = productiune osoasa caracterizata prin osificare
ligamentara (pintene calcanean) sau subligamentara
(osteofitii coloanei vertebrale)
- e caracteristic proceselor degenerative
- Sindesmofit = calcifiere ligamentara sau subligamentara
a ligamentelor coloanei vertebrale
- apare in spondilita anchilozanta
- Exostoza = excrescenta condro-osoasa dezvoltata pe
suprafata unui os
 d) Osteonecroza - produsa din variate cauze de obicei
obliterarea vaselor sanguine (septica sau aseptica)
- Osteonecroza septic - in inflamatii
Rx – portiunea necrozata se detaseaza de osul sanatos
formand asanumitul sechestru - zona opaca de diferite
dimensiuni separata printr-un spatiu transparent de restul
osului
- Osteonecroza aseptic - de regula localizata la apofize si
epifize
Rx - zone de osteoporoza si osteoliza (aspect patat) si
prabusirea parcelara a epifizei respective cu pastrarea
cartilagiului articular
10) Modificari de forma si dimensiuni ale osului ca organ
- Hipolazie = diminuarea dezvoltarii normale a unui os
- Hiperplazie = dezvoltare excesiva
- Aplazie sau agenezie = absenta unui os
- Hipostoza = os mai mic decat normal (prin osteoliza)
- Hiperostoza = os mai mare decat normal (prin apozitie
periostala si/sau osteoscleroza)
- Anostoza = disparitia unui os prin distructie osoasa
- Oedostoza = os umflat (prin distructie centrala si
apozitie periostala)
- Scoliostoza = os incurbat
2. OSTEOMIELITA
 OSTEOMIELITA

DEFINITIE - inflamatie a tesutului conjunctiv

intraosos produsa de diversi agenti patogeni prin
diseminare hematogena sau inoculare din afara
sau din vecinata

ETIOLOGIE - stafilococul aureu in 80-90% din

cazuri
Osteomielita afecteaza de obicei copii si
adolescentii
LOCALIZARE - frecvent la nivelul oaselor
tubulare lungi -femur,tibie humerus
- procesul poate fi monostic sau
poliostic
Copii si tineri - localizarea cea mai frecventa in
-metafizele vecine cartilagiului de crestere
-in partea spongioasa a diafizei situata in
vecinatatea epifizei sau sub cartilagiul
articular.
Adulti - sunt afectate mai des compacta si periostul
CLINIC - simptome de ordin general - cefalee,
frison, febra, adinamie
- simptome de ordin local – durere
localizata la segmentul afectat,
tumefactie de parti moi in jur, impastare in
profunzime
PARACLINIC - modificari ale constantelor
sanguine-leucocitoza.VSH
crescut,etc.
- modificari radiologice
 MODIFICARI RADIOLOGICE

1- Perioada de debut
- edemul partilor moi - 7-10 zile
- osteoporoza 10-21 zile
- osteoliza localizata - in metafiza in
partea centrala-mici lacune rotunde sau
ovalare in axul vertical al osului
- periostita - fin lizereu osos in dreptul
zonei afectate - 3-6 sapt. de la debut
2 - Perioada de stare

a.- sechestrul - urmare a necrozei osoase

=imagine osoasa inconjurata de
lizereu clar
-4-6 saptamani in forma acuta
-cateva luni in forma cronica

b. -periostita
c. -osteoscleroza endostala – determina disparitia
canalului medular
Sechestru, periostita, endostoza, hiperostoza
3- Perioada de vindecare
- cavitatile se umplu cu tesut fibros si
determina aparitia ariilor de rarefacfie in
osul ingrosat si sclerozat
- osteoscleroza endostala - dispari|ia
canalului medular si ingrosarea
neregulata a osului
- sechestrul
COMPLICATII
1. Artrita purulenta - foarte rar
2. Fractura patologica
3. Deformari ale membrelor datorita distrugerii
cartilagiului de crestere

PROGNOSTIC
- bun sub tratamentul cu antibiotice
 FORME CLINICE
1 .Abcesul Brodie
- cavitate rotunda sau ovalara in metafiza oaselor
lungi, de obicei fara sechestru
- lizereu opac la marginea zonei de osteoliza
datorat osteosclerozei
- fina reacfie periostala
2. Forma hiperostozanta
– osteomielita sclerozanta Garre.
= forma cronica - nu se produce supuratie
Rx - osul este mult ingrosat prin reactia corticalei
si scleroza spongioasei
Abces Brodie
3. Forma pseudotumorala - dg. se face numai
histologic.
4. Osteomielita craniului
- f. rara - la nivelul calotei
- mai frecvent la nivelul osului frontal
- in urma unor sinuzite
5. Panartiul = inflamatie de parti moi care poate
interesa si falanga
Rx - liza unei portiuni sau a intregii falange
- se distruge intîi periostul şi nu exista
reactie periostala
 6. Osteomielita coloanei
- discul intervertebral ramane mult timp intact
- durata lunga
Rx - predomina reacţiile de reconstructie osoasa
- osteoscleroza
- punti osoase
- osteofite
7. Osteomielita bontului de amputatie
- proces inflamator la nivelul bontului deseori
cu sechestru
3. TBC OSTEOARTICULAR
 TBC OSTEOARTICULAR

Infectia afectează concomitent osul si articulatia

- este monoarticulara si biostica
Agentul patogen = BK se raspindeste
a) hematogen
-se fixeaza la nivelul metafizei sau epifizei
- frecvent afecteaza epifizele fertile-articulatiile:
- genunchi
- coxofemurale
- coloana
b) prin contiguitate - osul este afectat dupa o TBC a
sinovialei
Expresia radiologică apare dupa 6 luni - 2ani de la
aparitia semnelor clinice.
 MODIFICARI RADIOLOGICE

1 )MODIFICARI OSOASE

a) - osteoporoza - e intensă şi intinsa -nu se delimiteaza

de osul normal
- precede cu mult timp leziunile osoase
b) – osteoliza - periferica – uzuri
- carii
- centrala- abcese
- caverne
c) - nu exista reactie periostala nici sechestru
d) - suprafata articulara osoasa sufera distructii care pot
ajunge pana la distructia epifizei
e) - tarziu apar fenomene de reconstructie osoasa - scleroză
2) MODIFICARI ALE SPATIULUI ARTICULAR
- ingustarea spatiului art. datorita disrugerii
cartilagiului - uniforma
- pensare
- in evolutie - disparitia spatiului articular
şi se ajunge la anchiloza
3) MODIFICARILE TES. MOI
- ingrosarea capsulei articulare şi a
tesuturilor periarticulare
4) MODIF. DE FORMA SAU IN AX ALE
OASELOR SI ARTICULATIILOR
- subluxatii
- anchiloze in poziţii vicioase
 FORME CLINICE

1) SPINA VENTOZA
- mai frecventa la copii
TBC afecteaza oase bogat vascularizate:
- falange,metacarpiene, metatarsiene
Rx - zona de osteoliza centrala cu reactie periostala
abundenta in jur - osul capata aspect umflat cu zona clara
in interior si cu contur osos ingrosat
 Spina
ventosa
2) CARIA SICA (USCATA)

- localizarea cea mai frecventa - la umar

Rx - discreta ingustare a spatiului articular
- osteoporoza usoara.
- eroziunea epifizei proximale humerale in
partea externa delimitate de fin lizereu
opac
3) SPONDILITA TBC (MORB POTT)

- Frecventa afectarii - coloana - dorsala

- dorso-lombara
- lombara
- cervicala
- Sunt afectate 2 vertebre.
Aspect Rx:
A) Leziuni incipiente

a) - osteoporoza intensa a vertebrei afectate si a

vertebrelor supra si subjacente
b) - ingustarea discului intervertebral – uniforma
sau numai portiunea anterioara
c) - distructia a 1-2 sau mai multi corpi vertebrali
- incepe la nivelul marginilor anterioare ale
corpilor vertebrali la cele 2 vertebre atinse
mai ales a marginii anterosuperioare a
vertebrei subjacente unui disc intervertebral
- contururile vertebrei sunt sterse, fara netitate, partial
distruse
B) Leziuni in faza avansata
a) - corpii vertebrali distrusi se sudeaza formand
un bloc vertebral - rezulta o cifoza unghiulara

b) - discul intervertebral se necrozeaza - dispare spatiul

intervertebral

c) - ghibozitatea - distrugerea corpilor vertebrali –

vertebre tasate cu aspect triunghiular cu baza
posterior
- e mai evidenta in regiunea dorsala

d) - abces rece paravertebral (fusul potic) - apare in 60-

80% din cazuri - e determinat de cazeumul acumulat
intre ligamentele laterale ale coloanei

Rx - opacitate de parti moi de intensitate medie, fuziforma,

paravertebrala (in jurul vertebrelor afectate)
- uneori poate migra in regiunea iliaca
C) Leziuni in perioada de vindecare

a) - bloc vertebral prin sudarea vertebrelor

afectate
b) - recalcifiere la marginea vertebrelor
restante ( dunga de doliu Menard)
c) - abcesul rece dispare sau se calcifica
Spondilodiscita
TBC
Fus pottic
Boala Pott
Bloc pottic
Vertebra plana
Dg.diferential: bloc congenital
4) TUBERCULOZA GENUNCHIULUI(“tumora
alba a genunchiului”)
Focarul initial bacilar se afla in sinoviala
articulara - afectarea platoului tibial apoi a
condililor femurali si distrugerea cartialagiului
articular
- distrugerea cartilagiului articular, a platoului
tibial si a condililor femurali determina anchiloza
articulatiei - de obicei in flexie

5) ALTE LOCALIZARI ALE TBC

- articulatia-coxofemurala,tibiotarsiana,
sacroiliaca
- ischion, sacru, marele trohanter
 LP8_Medicina an IV

EXAMENUL RADIOLOGIC AL
APARATULUI
OSTEOARTICULAR
(Partea 2)
1. Semiologia aparatului osteoarticular
2. Osteomielita
3. TBC osteoarticular

4. Poliartrita reumatoidă
5. Spondilita anchilozantă
6. Tumorile osoase
7. Artrozele periferice și ale coloanei vertebrale
4. POLIARTRITA
REUMATOIDĂ
 POLIARTRITA REUMATOIDĂ CRONICĂ

Definiţie : afecţiune inflamatorie cr., de etiologie

neprecizata, deformantă distructivă,
evoluand in pusee catre extensie si agravare
cronica.
Articulatii atinse in ordinea frecventei:
- debut - maini bilateral
rar– art. picior, tibiotarsiana,
genunchi, umar
- mult timp - la o singura art. apoi poliarticulară.
 Poliartrita reumatoidă cronică
(A)Modificari anatomopatologice in P.R.
leziuni: - punct de plecare-sinoviala-se
extind asupra tuturor elementelor
articulare.
-leziunile sinovialei : - hipertrofie a sinovialei
- vilozitatile devin
papilomatoase
- se organizează in
panus=masă
granulomatoasa care ulterior distruge cartilagiul şi
osul .
- distrucţiile pe cartilagiu, os, ligamente
determina anchiloza.
 Poliartrita reumatoidă cronică
(B)Criterii de dg. clinic radiologic gi de laborator alPR

a) Clinic : - ARA - criterii pozitive :

- redoare art .matinala cu durata lunga

- durere la mobilizarea sau presiunea
cel puţin a unei art.
- tumefactie art.+lichid cu durata de peste 6
saptămâni
- tumefacţie obs de medic la cel puţin inca o
art. la un interval mai mic de 3 luni
- tumefacţie artic . simetrica (la ambele maini)
obs de medic a artic. metacarpo-falangiene,
inter-falangiene proximale cu excluderea
artic. inter-falangiene distale
- nodozitati subcutanate
 Poliartrita reumatoidă cronică
b) Laborator : ARA

- reacţia de aglutizare ( + ) pt factorul reumatoid

- precipitare alterata a mucinei din lichidul sinov
- cel puţin 3 din urmatoarele alterari ale sinovial
- hipertrofie viloasă
- proliferarea cel. sinoviale superficiale
- infiltratie limfoplasmocitară a sinovialei
cu tendinţa la formare de noduli limfocitari
- depozite de fibrina la suprafaţa sau in interiorul
sinovialei
- focare de necroză
- prezenţa histologică a nodulului reumatoid in
nodozitaţile subcutanate.
 Poliartrita reumatoidă cronică

c ) Radiologic:
1 - modif. ale parţilor moi – initial
tumefactie apoi atrofie
2 – osteoporoza
3 - eroziuni osoase marginale şi chiste
4-modificari ale spatiului articular
(ingustari-dispariţii)
5 - distrucţii osoase
6 - modificari in ax (de aliniere normala a
oaselor)
 Poliartrita reumatoidă cronică
Mana
La inceput: - art. interfalangiene proximale deget II si III sunt tumefiate
fusiform (evidenţiat cu rgr. in imersie)
1 - tumefactie metacarpo-falangiana - plicile interdigitale, tumefacţie a
carpului
2 - oseoporoza moderata - la capetele osoase ale art. IF proxim. MCF, CMC.,
carpiene, extremitaţi distale radius si ulna — benzi transparente-osteoporoza
in banda
3 - eroziuni discrete ale osului subcondral - localizate la zona unde se
termina cartilagiul art.si se insera capsula art.
4 - chiste subcondrale microcalcifieri punctiforme cu deosebire in epifizele
interesate - pe rgr. marita
5 - modif. sp. artic.- din degradarea enzimatica a cartilagiulu
- cu distrugerea cart, art.- produs de panusul granulomatos la inceput la
art pumnului apoi art. MCF, IF prox si CMC
- in evolutie sp. art. dispare
6 - distructii osoase - (in fazele mai avansate) - datorate unor rezorbtii mai
mult sau mai puţin accent. ale capetelor osoase - aspect clasic "in toc de
calimara"
 Poliartrita reumatoidă cronică

7 - modif. in ax (in fazele avansate) - datorate distrugerilor osoase si

modificarii structurale ligamentare si tendinoas
- subluxatii, diastase, dislocari ale capetelor art. - mai frecvente la
art. mici (mana, picior) si coloana vertebrala
exp: - subluxaţia scafoidului care aluneca sub epifiza stiloida
radiala
- axul carpului form.cu axul antebraţului un unghi deschis
in afara
- mana “in gat de lebada” - flexiunea MCF. hiperextensia IF prox. ,
semiflexia IF distale
- deviatia cubitala a degetelor
- mana "in butoniera" - flexia IF prox. cu hiperextensia IF dist.
8 - anchiloza osoasa - datorata distrugerii cart. art. a capetelor osoase
- traveele trec dintr-o epifiza in cealalta (ultima forma)
 Poliartrita reumatoidă cronică

Picior:
- la inceput - art. MTF deget IV si V – halux
valgus
- mai rar afecţiunea duce la anchiloza
piciorului
- afectarea calcaneului – tumefactia
inserţiilor tendonului lui Achile si a
aponevrozei plantare
- osteoporoza
- eroziuni
- calcifierile insertiilor tendinoase
 Poliartrita reumatoidă cronică
(C)Modificari Rx ale coloanei vertebrale in PR
- modif. caracteristice: subluxaţia atlo-
axoidiana - se obs.în flexia col. cervicale
- dist. dintre faţa ant. a apofizei odontoide
si faţa postero-inf. a masei ant. a C1=mai
mare de2,5-3mm- e datorata rupturii
ligamentului transvers sau distrucţiei
odontoidei
- dist. arc post. C1 si apofiza Spinoasa C2 e
mai mare de 7mm (pe rgr. LL in flexie si in
extensie)
- subluxaţii multiple la niv col. cervic. Cu
aspect “în scara”
- art. interapofizare-ingustate
- tulburari nervoase prin compresie
 Poliartrita reumatoidă cronică
(D)Forme particulare ale PR
1 - Art.genunchiului:
- afectare bilaterala
- osteoporoza accentuata periarticular cu
regiunea imediat subcondrală discret scleroasă.
- eroziuni la marginea condililor femurali si
marginea platourilor tibiale
- chiste sinoviale - ale spaţiului popliteu – Baker
2 - Art. Coxofemurala - mai rar prinsa
- osteoporoza
- ingustarea cartilagiului
- capul femural migreaza axial (din cauza
distrucţiei cartilagiului- protruzia acetabulara).
 Poliartrita reumatoidă cronică

(E)Clasificarea stadiala pe baza examinarii Rx

Stadiul I -unul din urmatoarele semne:
- fara semne Rx
- tumefieri de parţi moi periarticulare
- osteoporoza in bandă
- microchiste microcalcifieri
- r. periostale la apof. stiloida ulnara sau metacarp
Stadiul II
- tumefacţie de parţi moi
- osteoporoza
- eroziuni subcondrale
- osteoliza circumscrisa
- microchiste
- discrete ingustari sau pensari ale spaţiului articular
 Poliartrita reumatoidă cronică

Stadiul III
- osteoporoza difuza intensa
- osteoliza (uzuri marginale, neregularitatea
suprafetei articulare)
- ingustarea spaţiului articular
- distrucţii osoase
- subluxaţii, deviaţii (cubitale), telescopări
- microchiste
Stadiul IV - modificari avansate cu caracter
mutilant
- anchiloza osoasa
- deformari accentuate
Poliartrita reumatoida (PR)

 Leziuni pulmonare
 Sindrom interstitial
 5. SPONDILITA
ANCHILOZANTA
 SPONDILITA ANCHILOZANTA

( A ) Etiopatogenie

Cauza: - necunoscuta
- posibil genetica-incidenţa familiala-Atg HLA
B27 = marker pt. diagnostic
Perturbari imunologice :
- hipergamaglobulinemie, Atc. antigamaglobulinici
- incideniţa crescuta a Atc. antinucleari
- prezenţa in ser a complexelor imune
- deficit celular T
Factori favorizanţi: - frig, umezeala, traumatisme ,etc.
- infecţii
(B) Modificari anatomopat. si corespondeţa lor radiologica

- leziuni artrosinoviale-localizate frecvent la:

- articulaţiile sacroiliace
- interapofizar
- art. costovertebrale
- art. centurilor ( umar, şold )
 Anatomopatologic :
- in structurile capsuloligamentare si in capetele
osoase diartroidale-infiltrate limfohistiocitare cu
proliferari conjunctive
- in capsula - vase de neoformatţie
- in zona subcondrala-vasele sanguine prolifereaza si
patrund in masa cartilaginoasa - eroziuni, distrucţii
- in stadii mai avansate - sinostoza extremitaţilor
osoase prin depunere de saruri calcare pe structurile
capsulo ligamentare
- sindesmofite - iniţial - inflamarea lamelelor externe
ale inelului fibros discal si a ţes. conjunctiv adiacent
- apoi - osificarea acestor structuri
situate in spaţiul interdiscoligamentar
Clinic:
- durere lombara de peste 3 luni necalmata de
repaus
- durere si redoare a cutiei toracice
- limitarea excursiilor respiratorii
- limitarea miscarii coloanei lombare

Laborator: - VSH crescut , fibrinogen crescut,

proteina C reactiva (+)

Radiologic: - sacroileita bilateral - sindesmofite

 Modificari radiologice in SA

I - Artrita sacro-iliaca bilateral

1- stergerea conturului corticalei osoase:
- iniţial pe partea iliaca apoi pe ambele
2 - eroziuni marginale
3 - usoara scleroza reactiva

In evoluţie - art. apar mai largi cu contur sters şi

neregulat apoi - anchiloza osoasa
 II - Semne vertebrale
1 - marginea corpilor vertebrali stralucitoare - din cauza
osteitei marginale anterioare a vertebrelor (pe Rgr LL apar mai
opace)
2 - vertebra patrata - in proiecţia LL marginea ant a
corpilor vertebrali apare rectilinie nu concava - datorat unui
proces de osteita - cu eroziuni ale marginilor antero-sup şi
antero-inf. ale corpilor vertebrali precum şi unor apoziţii
periostale
 3 – sindesmofite:
- calcifieri in partea ext. a inelului fibros si a tes.
conjunctiv subligamentar la nivelul discului
intervertebral
- calcifieri fine verticale paralele cu corpul
vertebral
- incep la D11- D12 - L1
4 - calcifieri ale tuturor ligamentelor paravertebrale
inclusiv cel spinos:
- osificarea lig. laterale - aspect de "bat de
bambus"
- osificarea lig. galbene + lig. interspinos – aspect
de "şina de tramvai cu linia electrica"
 5 - modificarile micilor art . interapofizare (contur flu,
neregularitaiţile spatiului art. şi cu timpul anchiloza)

In timp - osteporoza difuză

- discuri ingustate dar integre
- rar - spondilodiscită la un singur disc (distrugerea
platourilor vertebrale şi ingustarea discului)
 III Periostita
- aspect spiculiform asemanator unei perii - la nivelul
insertiei tendoanelor , tuberozitatii ischiatice, crestei iliace,
marelui trohanter

IV Leziuni ale altor articulaţii

- alte art. afectate: - coxofemurala,
scapulohumerala, costo-vertebrale
- osteita erozivă
- ingustarea spaţiilor artic. dar fara
anchhiloza
 (C) Forme particulare de SA
- SA forma rizomielica
- sunt afectate art mari (C-F, S-
H)
- SA forma acromielica
- sunt afectate art periferice
- SA cu entezopatie calcifianta
= SA+calcifieri ligamentare
(D) Modificări viscerale in SA
- apar in faza avansata:
- alterarea starii generale
- irita
- tulburari de irigatie coronariana sau de
conducere – preced/insotesc insuficienta
aortica
- manifestari neurologice – lombosciatica,
sd coada de cal
- amiloidoză
 (E) Clasificarea stadiala a SA
- se face in functie de modificarile art. sacro-iliace
Stadiul 0
- normal sau osteita condensanta
Stadiul I - modificari suspecte
- minime modificari ale art. S – I
- spatiul pastrat dar suprafetele nu se vad bine
sau
- suprafetele se vad bine dar spatiul usor
modificat
Stadiul II – modificari precoce clare

- spatiul articular se largeste

- estomparea marginilor articulare
- arii localizate de eroziuni
- osteocondensari iliace si pe sacru

Modificarile pot fi unilaterale sau bilaterale

Stadiul III – modificari severe distructive

- modificari bilaterale
- eroziuni la ambele versante articulare
(aspect de margine de timbru)
- pseudolargiri ale spatiului articular
- aparitia de mici punti osoase
– incepe anchiloza
Stadiul IV - modificari regresive

- modificari de stadiu III +

- ingustarea spatiului art.
- discrete regresiuni ale sclerozei juxta-
articular

Stadiul V - modificari terminale

- anchiloza completa bilaterala

 LP9_Medicina an IV

EXAMENUL RADIOLOGIC AL
APARATULUI
OSTEOARTICULAR
(Partea 3)
1. Semiologia aparatului osteoarticular
2. Osteomielita
3. TBC osteoarticular
4. Poliartrita reumatoidă
5. Spondilita anchilozantă

6. Tumorile osoase
7. Artrozele periferice și ale
coloanei vertebrale
6. TUMORILE OSOASE
 Tu osoase
Clasificare: - dupa malignitate - benigne
- semimaligne
- maligne
- după ţesutul de origine
1) - ţes osos - benign - osteom
- osteom osteoid
- osteoblastom
- maligne- sarcom osteogenic
- sarcom parostal
2) - ţes cartilaginous: - benign - condroblastom benign .
- semimaligne - condrom
- osteocondrom
( exostoza unica )
- maligne - condrosarcom
 Tu osoase

3) - ţes conjunctiv: - benign - fibrom

- mixom
- semimaligne - tu cu celule gigante
(mielo-plaxe)
- maligne - fibrosarcom
4) - ţes vascular: - benign - hemangiom
- chist anevrismal osos
- maligne - angiosarcom
5) - ţes reticulohistiocitar - maligne - reticulosarcom Parker Jonsen
- sarcom Ewing
6) - maduva osoasa hematoformatoare – maligne - plasmocitom
(mielom multiplu)
7) - ţes adamantin - semimaligne - adamantinom
8) - substanţa fundamentală: - benigne - chist osos
 Tu osoase

Din punct de vedere radiologic tu benigne şi

semimaligne au aspecte variate dar
caracteristice.
Tu maligne au aspect asemănător - sunt
denumite generic osteosarcoame şi sunt :
osteolitice , osteocondensante şi mixte.
 Tu osoase
Criterii clinico-radiologice de diferenţiere a benignităţii
si/sau malignităţii unor tumori
Criteriul
1) Număr: - B - unice cel mult 2-3 localizări
- M - unice cele primare
- multiple cele secundare
2) Marime: - B - relativ mici sub 6 cm
- M - mari cu diametrul peste 6 cm
3) Contur: - B - bine delimitat uneori scleros
- M - delimitare imprecisa cu explodarea, invadarea tes osos, largirea
canalului medular
4) Structural - B - ornogena eventual cu trabeculaţii
- M - anarhica, alternant; a haotica de osteolize şi osteocondensari
5) Contur osos extern: - B - pastrat intact-os suflat prin rezorbtie centrală şi
depunere osoasa periferica
- M - compacta – corticala - intrerupte, explodate cu
invadarea parţilor moi
 Tu osoase
6 ) Periost: - B - fara reacţie periostală- sau cu remaniere periferica prin
apoziţie periostala regulata lenta
- M - reacţie periostală spiculiforma cu stratificare omogena
sau nu
- pintene periostal la limita zonei de osteoliza
7) Evolutie: - B – lenta
- M - rapida
8) Parţi moi periosoase: - B - nu sunt invadate - cu timpul pot fi
comprimate, tumefiate
- M - rapid tumefiate, deformate, invadate
9) Simptomatologie clinica
- locala - B - discreta( tumefiere moderate.)
- M - freevent durere, tumefiere, sensibilitate impotent a func-
tionala-rar-caldura, venectazii
- generala - B - absenta
- M - tardiv - febra alterarea starii generale
10) Probe biologice: - B - nemodificate
- M - modificate in timp: VSH crescut, fibrinogen,
fosfataze, proteinograma, tablou sanguin
 Tu osoase
11) Anatomie patologica: - B - celule adulte
- M - celule tinere atipice,
nemodificate
12) Caractere biologice generale:
- B - nu metastazeaza
- nu recidiveaza post operator
- nu sunt radiosensibile
- nu pericliteaza viaţa bolnavului
- M - metastazeaza, recidiveaza,
radiosensibilitate diferenţiată, supravieţuire
peste 5 ani l din 4 cazuri, in condiţiile unui
dg precoce + tratament corect radio
chirurgical + chimioterapie
 Tu osoase

Tu benigne

- localizari: - epifiza - condroblastom

- tu cu celule gigante
- metafiză - osteocondrom
- fibrom
- chist osos
- diafiza - condrom
 Tu benigne
1) Osteomul
= tu din ţes osos matur, dens si compact
- e rar
- localizare: - sinusuri frontale
- bolta craniana pe tablia externa
- mandibula
Rx-opacitate calcara bine delimitata de dimensiuni diferite
2) Osteom osteoid
-localizare - 60% - in oasele lungi ale membrelor: femur,tibie
- rar-craniu,coloana stern
Rx - leziune centrala foarte mica "nidus" –zona clara (lacuna
transparenta)
- rotunda,ovalara
- diametru-mm
- localizata in corticala sau spongioasa
nidusul = ţes osteoid (trabecule de ţes osos tanar) şi ţes osteogen foarte
vascularizat
- reacţie perifocala-scleroza osoasa perifocala+apoziţi – periostala

Arteriografia - evidenţiaza hipervascularizaţie la nivelul nidusului

Osteomul
 Localizare
 Sinusuri faciale (frontal)
 Calota (tablia externa)
 Aspect Rx
 Opacitate
 Limba de clopot
Osteomul
 Calota (tablia
externa)
Osteomul
osteoid
3) Fibromul: Tu benigne
- frecvent la copii 6-12 ani
- localizare - metafizele oaselor lungi aproape de
cartilagiul de creştere
- frecvent - metafiza distala femur
- extremitate superioara tibie
- extremitate superioara humerus
- mandibula
Rx - lacuna rotunda sau ovalara - ax lung vertical
- bine delimitata
- uneori cu lizereu opac
4) Chistul osos
- localizare-metafize-humerus tibie femur
Rx - transparenta ovalara sau fuziforma inconjurata de o
corticala subtire,delimitata spre extremitatea diafizara de
un lizereu scleros opac -cavitatea e unica sau septata
Fractura pe os
patologic
 Tu benigne
5) Hemangiomul
- localizare – frecvent - corpii vertebrali,
- oasele craniului
H – cavernos - format din grupe de sinusuri
sanguine mari rotunde
- in corpii vertebrali, oasele bolţii
craniene
-capilar - format din capilare fine ce pleaca
dintr-un nucleu central
- in oasele plane si in metafizele
oaselor lungi

RX - H cavernos - la coloana - reţea trabeculară

formată, din trabecule mai puternice, bine delimitate
fara discontinuitate, dispuse vertical - rar radiar
 Tu semimaligne

Tumori semimaligne

1)Osteocondromul (exostoza osteocartilaginoasa)

-localizare frecventa - metafiza distala femur
-metafiza proximala humerus
-metafizele tibiei, pelvis,
extremitate ant. coaste
- creşte cat timp exista cartilagiu de crestere

Rx - formaţiune osoasa inconjurata de corticala

care se continua cu corticala osului adiacent
- axul lung e perpendicular pe axul diafizei
osului
- varful - ţes cartilaginos se confunda cu ţes
moi vecine
Osteocondrom

Legatura cu
cartilagiul de
crestere
 Tu semimaligne

2) Condromul
=tu benigna cu potential malign formata din
cartilagiu hialin matur
- se dezvolta – in interiorul osului –
encondrom
- rar excentric subperiostal-
impinge periostul eccondrom
- localizare - falangele mainii
- rar bazin si epifize proximale
humerale

Rx - lacuna radiotransparenta, centro-osoasa

policiclica situata in vecinatatea cartilagiului de
crestere cu corticala subţiata dar niciodata distrusa.
eccondrom
encondrom
 Tu semimaligne

3) Tumora cu celule gigante

- formata dintr-o sroma fibroasa in care exista celule gigante cu
mai mulţi nuclei
- virsta - 20-40 ani
- localizare - epifizele oaselor lungi: - distala femur
- distala radius
- proximala tibie
- proximala peroneu
Rx - transparenţa ovoida de dim diferite, bine delimitata
- corticala - suflata si subţiata - os oedostozat
- fara reacţie periostala
- deseori cavitatea e divizata - aspect de " bule de sapun "
- Exista forme - inactive
- active
- agresive - limite imprecise, cortex distrus, fara
reacţie periostala, fara calcifieri intratumorale , cu
invadarea moi
Tumori maligne primitive
Tu maligne primitive

1) Osteosarcomul = cea mai frecventa tu a copilului

- localizare - extremitaţile oaselor lungi - metafizar
- forme: - osteolitica
- osteosclerotica
- mixta
Rx - a) - Ostesarcom osteolitic - imagine lacunara
- margini neregulate
- fara delimitare precisa
- corticala distrusa
- parţi moi invadate
-reacţie periostala:
- iniţial - pintene periostal (triunghiul
Codman) la cele doua extremitaţi
- tardiv reacţie periostala abundenta-
- radiara
- manşon
- localizare - periferica -central
 Tu maligne primitive

b ) - Osteosarcom osteosclerotic:
- zona de osteoscleroza cu margini neprecise - se
observa zone de condensari osoase intinse aspect de
"faţă de masa" sau zone multiple mici confluente
- corticala distrusa
- r .periostala precoce - pinteni
- spiculi
- metastaze pulmonare precoce
- localizarea proximala-evolutie severa
distala -evoluţie lungă
- invadeaza parţile moi
c ) Osteosarcom mixt: - cea mai frecventa forma -
zone de osteoliza in alternanta cu zone de
osteoscleroza
 osteosarcom
osteosclerozant
 Tu maligne primitive

2) – Condrosarcomul - caracteristic decadei aVI-a

-productie abundenta de substanta hialina
intercelulara
-sediul - metafize proximale femur, tibie, humerus,
bazin
Rx - forma centrala -zona transparenta cu contur
neregulat , difuz, invadant , lobulata.cu pete calcare
- r. periostala spiculiforma
- forma periferica - se dezvolta partial in parţile
moi juxtaosoase - forma cartilaginoasa difuz
delimitata deseori cu calcifieri.
3) – Fibrosarcomul - tu. foarte rara Tu maligne primitive
- localizare - frecvent metafizele oaselor
lungi - extremitate inferioara
femur si sup . tibie
- rar-ischion , coaste , extremitate
superioara humerus
- varsta-20-40-50 ani
- evoluţie lenta
- metastazeaza tardiv
- tu . creste mult-dimensiuni monstruoase –
poate penetra in articulaţie
Rx - forma centrala - zona transparenta ( osteoliza) ,
difuza neregulata, care progreseaza excentric
- forma periferica - masa tumorala făra
calcifieri in parţile moi juxta-osoase
 Tu maligne primitive
4) - Sarcomul Ewing = reticulosarcom al copiilor-
5-10-20 ani
- localizare - diafiza oaselor lungi : femur tibie,
humerus peroneu clavicula
- respecta articulaţia
- metastazeaza precoce in schelet
- clinic-aparitia unei tumefacţii locale insoţita
de durere, febra leucocitoza (dg . diferenţial-
osteomielita)
Rx - zona de osteoliza cu contur difuz
- localizata in diafiza oaselor lungi
- distrucţia compactei
- r. periostala - apoziţii periostale concentrice
suprapuse aspect de "bulb de ceapa"
- invadarea masiva a parţilor moi
angiosarcom
 Tu maligne primitive

5) Reticulosarcomul - caracteristic adultului

- localizare f recventa - metafizele si epifizele oaselor
lungi
- evoluţie mai lenta
Rx - zona de osteoliza de dimensiuni diferite - uneori cu
osteoscleroza in jur, structură neregulata, anarhica cu contur
difuz
 Tu maligne primitive
6) – Plasmocitomul = tu. formata din celule
plasmocitare
- distruge osul in intregime - lasa pereţii intacti
- localizare - craniu, bazin, coaste , clavicule ,
coloană (oase cu maduva abundenta)
- metastazeaza precoce
Rx - lacuna rotunda, ovoida, localizata in medulara, rar
unica
- afecteaza mai multe oase
- in timp scurt lacunele cresc
- contur net, bine delimitat
- fara reacţie in jur
- fara reacţie periostala
Forma: Mielomatoza decalcifiantă difuză
- osteoporoza difuza uneori cu mici zone de
osteoliza
- dg. Rx - foarte greu
 Tu maligne primitive

7) - Sarcomul parostal = tu. de parţi moi din vecinatatea

osului care prin crestere invadeaza osul
- localizare – frecvent - oasele lungi ale membrelor
Rx - opacitate paraosoasa in parţile moi care in timp relativ
scurt invadeaza osul
- in stadii avansate-apoziţii periostale
- distrugerea corticalei si a osului
- calcifieri intratumorale
Sarcom
parosteal
 Tu maligne primitive

8) – Sinoviom = sarcom articular

- pleaca de la sinoviala
- localizare frecventa – articulaţia
genunchiului

Rx - opacitate de parţi moi , rotunda, localizata la

articulaţie
 Tu maligne secundare
Tumori maligne secundare ( metastaze )

- sunt cele mai frecvente

Dg . - examen Rx. si scintigrafic
- simptome caracteristice:
- dureri puternice - nu dispar in repaus,
localizate intr-o anumita regiune ce se
exacerbeaza la presiune
- fracturi patologice
- sd. paraneoplazice - osteoartropatie
pneumica, sd. neurologic
- prezenţa unor semne generale: slabire,
astenie, inapetenţa
 Tu maligne secundare
Rx:
1) Metastaze osteolitice: cele mai frecvente
- zone de osteoliza rotunde sau ovalare de
dim. diferite (0,5-l-2-5cm)
- unice sau multiple
- delimitare mai mult sau mai puţin neta
- localizare in partea centrala a osului
- in evoluţie - ruperea corticalei
- fracturi - mai ales la
coloana cu prabusirea
vertebrelor afectate
- nu exista r. periostala
- nu exista invadare in parţile moi
 Tu maligne secundare
2) Metastaze osteosclerotice sau osteocondensante
- opacitati ovoide sau rotunde, mai mult sau mai
puţin delimitate care dau un aspect patat osului
3) Metastaze_ mixte
- zone de osteoliza alternand cu zone de
osteoscleroza
Cancere care dau frecvent metastaze osoase:
Cc.mamar - 70% -meta.osteolitice
- 20% -meta.mixte
- 10% -meta.osteosclerotice
Cc.de prostata - meta. osteosclerotice (opacitati
multiple ovalare sau rotunde)
Cc .bronhopulmonar - meta osteolitice in coloana
dorsală.
Cc.tiroidian si renal - meta osteolitice
 Tu maligne secundare

Localizari preferenţiale: - coloana lombara, dorsala, bazin,

coaste, bolta craniana, segmente proximale oase lungi
- la niv. coloanei - tasari vertebrale –
prabusirea uneia sau mai multor vertebre
- prinde pediculul vertebral
- la niv. bazinului - meta. osteolitice se pot
confunda cu gazele din colon
Meta. osoase pe cale hematogena sunt la distanţa de tu.
primara
Leziuni osoase în hemopatii maligne
- lez. osoase nu sunt caracteristice vreunei
afecţiuni
- aspectele radiologice corespund unor modif.
anatomopat. ale bolilor de sistem
- nu exista legatura intre durerea osoasa si
aspectul radiologic indiferent de hemopatie
Principalele semne radiologice
1) – Osteoporoza
– difuza - in mielom
- in leucemii cronice
- localizata - in leucemii ac. la copii - benzi clare
metafizare - localizate cu predilectie
la art. pumnului si genunchiului
2) – Osteoliza - unică
- multipla
- localizata
- generalizata-aspect de “os ciuruit”
sau “os mancat de molii”
- in leucemii in limfoame hodgkiniene si
non-hodgkiniene
- la marginea ant a corpilor vertebrali
3) - Apoziţii periostale - in b.Hodgkin
- in leucemii ac. ale copilului
4) – Osteoscleroza – rar - in b. Hodgkin – “vertebra de
fildes”
- in mielom
7. ARTROZELE PERIFERICE ŞI
ALE COLOANEI VERTEBRALE
 ARTROZELE PERIFERICE ŞI ALE COLOANEI VERTEBRALE

Definiţie: Artroza = artropatie cr. ale carei leziuni anatomice

constau în alteraţii distructive ale cartilagiului articular asociate
cu leziuni proliferative ale ţes.osos subjacent,in timp ce
sinoviala nu prezinta lez. inflamatorii
- pot exista semne discrete de inflamaţie aseptica
- modificarile sunt incadrate in reumatismul degenerativ
A - primare: art mainii, coloanei, coxofemurale, genunchi
- secundare : traumatisme, infecţii, necroze aseptice, luxaţii
congenitale, leziuni neurologice
A - mono sau biarticulare, simetrice
- poliartroza
(A) Modificari anatomopat in A periferice si ale CV
1- leziuni cartilaginoase - mai ales in centrul
suprafeţelor art. (presiune si frecare mai mari)
a) - eroziuni
b) - ulceratii
c) - fisuri
2 - osteoscleroza subcondrala - ca reactie a
osului la presiunile crescute din cauza lipsei
cartilagiului
a) - apoziţii de lame osoase
b) - intarirea traveelor osoase existente
3 - osteofitoza marginala
- osteofite - producţiuni osoase ce apar la
periferia suprafetelor art la jonctiunea
condro-sinoviala
- constituite din - ţes osos spongios si
suprafata lor e acoperita de
fibrocartilaj sau de periost fibros.
4 - osteoporoza epifizei
- apare odata cu reducerea activitaţii
funcţionale a articulaţiei
5 - chiste subcondrale - cavitati ovoide sau sferice in
epifizele articulare
-goale
- umplute cu - ţes necrotic
- maduva
-fibroasa
- adipoasa
- apariţia lor - datorata unor focare hemoragice in
osul care nu mai are cartilagiu 6 - modificari ale spaţiului
art – ingustari
(B)Criterii clinico radiologice si de laborator ale A

Clinic - varsta - peste 40 ani - afectarea art si

gravitatea creste cu varsta
- sex - mai frecvent la femei
- simptomatologie - durere provocata de
mişcare şi calmata de repaus
- impotenta funcţionala a regiunii afectate
Laborator - nu exista semne inflamatorii sau biologice
- concordanţa intre modificarile radiologice şi
simptomatologia clinica
Radiologic
a) - modificari ale sp art – ingustat - uniform
- pensat
b) - modificari ale suprafetelor art - ondulari
c) - spongioscleroza sub platoul articular
d) - chiste subcondrale
e) - osteofite
f) - modificari de parti moi - tumefacţii, lichid in
capsula articulara (hidartroza)
g) - modificari periarticulare - condrocalcinoza
- osteocondromatoza
 (C)Semnele radiologice generale ale artrozelor C-
F, genunchi
1 ) Artroza C-F
a) - ingustarea sp art global sau mai frecvent in
regiunea supero-externa
b) - osteofitoza localizată la nivelul:
- cavitatii cotiloide
- capului femural
- jonţiunii cap col femural
- colului femural
c) - osteoscleroza cu localizare la nivelul:
- acopeeri§ului cotilului
- polului superior al capului femural
d) - chiste subcondrale
Coxofemural
 Coxartroza
 2) Artroza genunchiului

Radiologic exista
- artroza femuro-tibiala (F-T)
- artroza femuro-rotuliana(F-R)
- ambele
Artroza F-T
a) - ingustarea sau pensarea spaţiului articular
b) - osteofitoza condiliana sau tibiala
c) - hipertrofie condiliana sau modificari ale
spinei tibiale (ascutire)
d) - osteoscleroza;
e) - chiste
f) - modificari in ax:valg, var
Artroza F-R
a) - ingustarea spaţiului femuro-
rotulian
b) - osteofitoza - rotuliana
- condiliana
c) - osteoscleroza
Genunchi
 Gonartroza
 (D) Modificari artrozice ale coloanei vetebrale
- modificari spondilozice: sunt afectate art
somatice si art discale dintre corpii
vertebrali
- modificari artrozice ale micilor articulatii
- modificari spondilartrozice: - sunt afectate
art discale si art mici
- modificari uncartrozice: - intereseaza
apofizele uncinate de la nivelul col cervicale
 Spondiloza
a) - modif. ale spaţiului art. - ingustat uniform
- pensat
b) - modif.ale platourilor vertebrale-
condensari,neregularitati
c) - modif. ale osului subcondral: decalcifieri
d) - modif. discosomatice - osteofite
Spondilartroza
a)+b)+c)+d)+
e ) - modif . artrozice ale micilor articulaţii
- neregularitaţi
- condensarea suprafeţelor art.
 Spondiloliza = ruperea micilor art. ale istmului vertebral
Spondilolisteza = alunecarea corpilor vertebrali unul fata de altul
datorita spondilolizei - peste 2,5 mm
Cervicartroza - apare peste 40 ani
- modif. mai importante la C5-C6, C6-C7
- ingustarea discului
- osteofite
- lipsa de miscare a corpului vertebral in flexie şi extensie
(bloc vertebral functional)
- condensarea unghiurilor vertebrale
+ deseori – uncartroza - osteofitoza uncartrozica proemina in
canalul rahidian-irita radacinile nervoase
- radiculalgii cervico-braniale
 Dorsartroza
- semne radiologice
- deseori fara simptomatologie
Lombartroza - cea mai frecventa localizare
- modif. la niv. L4-L5
- ingustarea discului
- neregularitati si condensari ale platourilor
- rasfringeri ale unghiurilor articulare
- discrete spondilolisteze
Spondilolisteza +
spondiloliza
 (D)Modificari degenerative abarticulare
Periartritele - afecţiuni consecutive unor procese
degenerative sau rupturi ale tendoanelor, ligamentelor
periarticulare si in tes. din jurul lor care favorizeaza
depunerea sarurilor calcare, in timp ce articulaţia si capsula
art. sunt respectate
- localizare frecventa-umar
Periartrita scapulo-humerala(PSH)
Articulaţia umarului formata din doua art:
I - art. a umarului - art. S-H=art cu sinoviala si
cartilagiu articular
a-II-a art. a umarului - intre capul humeral
acoperit de tendonul muschiului rotator si
bursa acromio-deltoidiana.
= sediul modificarilor de PSH
 Clinic: - durere de intensitate foarte mare
- abductia dificila
Radiologic: - aspect normal sau:
- calcifieri periarticulare localizate mai frecvent
intre marea tuberozitate si acromion sau pe faţa externa a marii
tuberozitaţi la nivelul bursei subacromiale
- edemaţierea parţilor moi
- osteoporoza
Tendinitele achiliene
- etiologie: - microtraumatisme
- localizare: - la nivelul tuberozitaţii calcaneene
-plantar - la local de inserţie a muschilor plantari
- dorsal: la locul de inserţie a tendonului lui
Achile
- afecţiunea e bilateral
Rx - calcifieri ale tendoanelor - exostoze calcaneene
Periartrita,
condromatoza intraarticulara
 LP10_Medicina an IV

EXAMENUL RADIOLOGIC AL
APARATULUI RESPIRATOR
 DIAGNOSTICUL RADIOLOGIC AL
AFECŢIUNILOR APARATULUI RESPIRATOR
METODE DE INVESTIGAŢIE ALE
APARATULUI RESPIRATOR
RADIOSCOPIA TORACICĂ
Ea ne dă imaginea de ansamblu a aparatului
respirator, fără însă să ne poată pune în
evidenţă detaliile fine ale unor leziuni.
În radioscopie se folosesc raze de duritate
mijlocie 50-60 Kv la copii şi 70-90 Kv la
adulţi, cu intensitate de 3-4 mA. La
distanţă focus-ecran în medie de 50 cm.
Bolnavul se examinează în poziţie
verticală şi în poziţie orizontală, prin
culcarea stativului şi în poziţie
Trendelenburg.
Examenul radioscopic se face în incidenţele
de faţă, oblice şi profil.
În poziţia cu faţa la ecran, pentru a putea examina mai bine scizurile se
întrebuinţează poziţia numită „de lordoză” (Fleischner)

Radioscopia cu raze dure

Este o metodă radiologică care constă în examinarea cu tensiunea de 120-150 Kv.
RADIOGRAFIA TORACICĂ
Se poate efectua fără substanţă de contrast sau se poate asocia şi substanţă de
contrast efectuându-se radiografii în diferite incidenţe (AP, PA, profil, oblice, etc).

ANGIOGRAFIA
Constă în injectarea substanţei de contrast în arborele vascular realizându-se astfel
angio-pneumografia (prin opacefierea arterelor pulmonare), flebografia (prin
opacefierea venelor) şi limfografia (prin opacefierea vaselor limfatice).
RADIOFOTOGRAFIA
MEDICALĂ

BRONHOGRAFIA (valoare
istorică)
Metodă care permite
vizualizarea lumenului
endobronşic; cu SDC
DIGRAFIA
TOMOGRAFIA LINIARĂ
COMPUTER TOMOGRAFIA
IRM
 IMAGINEA RADIOLOGICĂ A TORACELUI ŞI
PLĂMÂNULUI NORMAL
 În incidenţa postero-anterioară partea dreaptă a filmului trebuie aşezată la
stânga examinatorului. Pentru aceasta arcul aortei este poziţionat spre
partea dreaptă a examinatorului, la fel bula de gaz a stomacului de pe film
tot spre partea dreaptă a examinatorului.
 În incidenţa OAD coloana vertebrală de pe film trebuie să fie aşezată spre
stânga examinatorului, iar cordul şi sternul spre dreapta.
 În OAS coloana vertebrală se aşează spre dreapta examinatorului
 SEMIOLOGIA RADIOLOGICĂ A BOLILOR
TORACELUI ŞI PLĂMÂNULUI
Modificările formei cutiei toracice
ne pot da aspecte variate:
torace cifotic, torace paralitic,
emfizematos, astenic, asimetric etc.

 Modificările de dimensiuni pot fi simetrice şi asimetrice.

 Mărirea cutiei toracice se caracterizează prin:
- coaste orizontale şi mai distanţate
- hemidiafragmele mai coborâte
 Micşorarea cutiei toracice se caracterizează prin:
- coaste oblice sau apropiate
- hemidiafragmele ridicate
• Opacităţile pulmonare numite şi umbre sunt date de afecţiuni
pulmonare, pleurale sau toracice în care substratul anatomo-
patologic produce o absorbţie importantă de raze , comparativ cu
plămânul normal.
• Opacităţilor li se descriu următoarele caractere: localizarea,
forma, mărimea, delimitarea, structura, intensitatea, raportul cu
organele vecine, număr.
• Opacităţile punctiforme
• Opacităţile micronodulare
• Opacităţile nodulare mici
• Opacităţile nodulare mari
• Opacităţile întinse

• intensitate mică subcostală

• intensitatea mijlocie costală
• intensitatea mare supracostală
• Imagini radiologice prin exces de transparenţă
(hipertransparenţe pulmonare şi imagini cavitare).
• Aceste imagini apar aşa cum am mai arătat, când fascicolul
de raze întâlneşte regiuni în care absorbţia este mai mică
decât în ţesutul pulmonar normal (mai mult aer şi mai puţine
ţesuturi).
• Imaginile mixte rezultă din asocierea opacităţilor cu
clarefierile. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
imagini hidro-aerice. Ele apar sub forma unei opacităţi cu
limita superioară orizontală, având deasupra o clarefiere.
 MALFORMAŢII TORACO-PULMONARE

1. malformaţii costale
malformaţiile de număr: coaste cervicale,
aplazie totală sau parţială a unei coaste,
coaste rudimentare
sinechii costale
dedublare totală sau parţială a arcurilor
costale
2. malformaţii ale sternului
stern protruziv anterior (torace de
porumbel)
stern înfundat (torace de pantofar)
3. malformaţii ale coloanei toracale:
cifoze, scolioze congenitale
 MALFORMAŢII ALE PARENCHIMULUI PULMONAR

• Aplazia pulmonară, este o anomalie rar întâlnită, afectează mai frecvent

plămânul stâng.
• Radiologic se constată absenţa plămânului, o deplasare a
mediastinului spre partea afectată, ascensionarea diafragmului, hernia
plămânului opus.
• Hipoplazia reprezintă o dezvoltare incompletă a unui plămân sau a unui
lob pulmonar
• Scizuri şi lobi accesorii
• Lobul venei azigos este un lob accesoriu care se formează atunci când
arcul venei azigos este localizat deasupra bronşiei principale drepte,
astfel se formează o scizură care are formă de virgulă şi un lob
accesoriu.
• Lobul inferior accesoriu este determinat de o scizură accesorie
localizată inferior care porneşte de la diafragm şi se direcţionează spre
hil
• Sechestraţia bronho-pulmonară - reprezintă o anomalie congenitală în
care un segment pulmonar este lipsit de vascularizaţie funcţională şi
ventilaţie bronşică, circulaţia fiind asigurată de artere emergente din aorta
toracică.
 Chistele pulmonare
 Chistele lichidiene sunt vizualizate sub forma unei sau mai
multor opacităţi rotunde, bine delimitate, omogene, elastice.
 Chistele aerice apar sub forma unor zone hipertransparente
cu pereţi subţiri, dimensiuni variabile, bine delimitate. Ele pot
fi solitare sau multiple.
 Pneumatocelele sunt imagini hipertransparente produse printr-un proces de
hiperinflaţie în teritoriul pulmonar al unei bronşiole cu calibru mic având ca
mecanism de producere supapa cu ventil expirator.

 MALFORMAŢIILE VASCULARE
 Agenezie AP
 Hipogenezia AP - sindromul McLeod; este caracterizat prin hipertransparenţă
pulmonară, determinată de un desen vascular sărac
 Anevrismul al AP - reprezintă o dilatare localizată - AP; diagnosticul se confirmă prin
grafie pulmonară digitală, angio CT, angio IRM
 Angioamele - sunt malformaţii vasculare care realizează pe radiografia toracică o
opacitate de dimensiuni medii cu contur neregulat, având în interior calcificări .
EMFIZEMUL PULMONAR
Este o stare de distensie alveolară (emfizem vezicular) sau
pătrunderea accidentală a aerului în spaţiile interstiţiale (emfizem
interstiţial).
Emfizemul pulmonar difuz, care poate fi după mecanismul de producere:
- emfizem obstructiv hipertrofic
- emfizem restrictiv atrofic, senil
Emfizemul localizat, care poate fi:
- emfizem bulos
- emfizem compensator, perilezional
ATELECTAZIA PULMONARĂ
Atelectazia pulmonară este un sindrom care constă în
dispariţia aerului din alveole, colabarea lor, micşorarea
segmentului pulmonar interesat, cu păstrarea circulaţiei
sanguine în teritoriul atelectatic.
atelectazia pulmonară congenitală
atelectazia pulmonară dobândită.
atelectazia prin obstrucţia bronşică
atelectazia prin spasm al parenchimului pulmonar
MODIFICĂRI RADIOLOGICE ÎN AFECŢIUNILE TRAHEEI
ŞI BRONHIILOR
Modificări de formă şi de sediu
Corpii străini traheo-bronşici.
Bronşitele acute
Sunt procese inflamatorii ce afectează difuz mucoasa bronşiilor.
Bronşiolele intralobulare şi alveolele sunt indemne.
Bronşita cronică.
Procesul inflamator cronic determină leziuni ireversibile ale
mucoasei şi glandelor submucoase, precum şi ale aparatului mioelastic.
Bronşiectaziile
Bronşiectaziile pot fi congenitale sau dobândite ca urmare a unor
procese inflamatorii bronho-pulmonare sau pleurale.

Stenozele bronşice
-procese endobronşice: corpi străini, dopuri de mucus şi fibrină
-procese parietale: inflamaţii localizate, tumori benigne, tumori
maligne
-procese de vecinătate - amprentări ale bronşiilor produse de procese
patologice ale organelor din jur: adenopatii, tumori, fibroze, etc.
 PNEUMONIA ACUTĂ TIPICĂ
Etiologie: pneumococul (tip 1,2,3) determină în 90% din cazuri această afecţiune dar
nu se exclud şi alţi agenţi etiologici.
MODIFICĂRI RADIOLOGICE
Opacitatea este omogenă de obicei unică, graniţele lobare sau segmentare
sunt respectate, delimitarea poate fi netă, liniară (cînd s-a ajuns la scizură) sau difuză
(cînd nu s-a extins încă la întregul segment sau lob), intensitatea este de părţi moi,
ţesuturile din jur rămîn nemodificate.
Pneumonia stafilococică, care radiologic se prezintă
sub formă de opacităţi micro şi macronodulare, al căror
număr şi forme sunt variabile (triunghiulare, rotunde,
ovalare);
-apariţia unei hipertransparenţe centrale, delimitată
de un inel opac (balonizare)-pneumatocel
BRONHOPNEUMONIA SAU PNEUMONIA ÎN FOCARE
Reprezintă o inflamaţie a alveolelor şi a bronhiilor
corespunzătoare, care cuprinde porţiuni limitate
dar diseminate din parenchimul pulmonar şi
interesînd de obicei ambii plămîni.
noduli miliari
noduli medii şi mari

forma pseudolobară
 PNEUMONIA INTERSTIŢIALĂ (pneumonie atipică)
Forma hilară

Forma macronodulară cu focare puţine

Forma micronodulară diseminată

Pneumonia interstitiala cu virusul COVID 19 (abreviere din
engleza coronavirus disease 2019) sau SARS-CoV-2
Pneumonia interstitiala cu virusul COVID 19
Pneumonia interstitiala cu virusul COVID 19
 SUPURAŢIILE BRONHO – PULMONARE
Supuraţiile bronho-pulmonare sunt afecţiuni inflamatorii acute, subacute
sau cronice, care au în comun caracterul supurativ al procesului
inflamator bronho-pulmonar, în cursul căruia se produce necroza
ţesutului pulmonar infectat.
ABCESUL PULMONAR
-abcesele pulmonare primitive
-abcesele pulmonare secundare
În evoluţia abcesului pulmonar se descriu 3 faze :
-faza de constituire sau faza pneumonică,
-faza de supuraţie cu vomică,
-faza de abces constituit cu evacuare bronşică.
 TUBERCULOZA PULMONARĂ
- după Ranke: I TBC primar
II TBC de diseminare
III TBC secundar
- după Ivanova: I TBC primar + TBC de diseminare
II TBC secundar
III reinfecţia tuberculosă

COMPLEXUL PRIMAR SIMPLU

Focarul pulmonar constituit după pătrunderea bacilului KOCH pe cale
aeriană într-un organism indemn de infecţie tuberculoasă reprezintă
şancrul de inoculare sau afectul primar tuberculos;

Afectul primar
 Evoluţia în timp a afectului primar TBC este aceea a oricărei
leziuni exudative:
- poate să se resoarbă cu restitutio ad integrum, deci fără urme
radiologice;
- se poate cazeifica şi să se fibrozeze, lăsând un câmp de induraţie
fibroasă pe locul afectului sau când devine foarte mic, să dispară
printre formaţiunile anatomice învecinate;
Uneori în jurul procesului specific se produce un proces
inflamator nespecific (epituberculoză) care măreşte dimensiunile
afectului primar;

Limfangita TBC

Adenopatia satelită
 TUBERCULOZA DE DISEMINARE
Căile de diseminare sunt : bronhice, limfatice şi hematogene;
Diseminările bronhogene
-reprezintă una din formele cele mai obişnuite de diseminare a TBC
-pot să se producă focare de diseminare puţin importante ca număr şi
volum (noduli Simon Abricosov), după cum pot apare focare multiple care
să intereseze ambele câmpuri pulmonare (bronhopneumonie);

Diseminările hematogene sunt caracterizate prin apariţia unor opacităţi de

obicei micronodulare diseminate uniform în ambele câmpuri pulmonare.
 TUBERCULOZA SECUNDARĂ (FTIZIA)
Ftiziogeneza apicală.
Mecanismul ganglio-bronhogen
Tuberculoză bronşică primitivă, din nodulii miliari ai unei
granulii vindecate.

Tuberculoza în focare nodulare apicale -opacifieri nodulare

mici, de intensitate variată, cu contur imprecis, cu zone de
confluare, uneori, chiar cu discrete zone clare în interior,
(corespunzătoare unor microulceraţii), situate apical, leziuni cu
dinamică radiologică, fie în sensul unei extinderi, fie al diminuării
lor (în special sub tratament).
Tuberculoza infiltrativă
-Infiltratul rotund subclavicular Assman
-Infiltratul nebulos periferic Raedeker
-Infiltratul pneumonic segmentar
Tuberculoza fibro-cazeoasă cavitară - elementul cardinal al
acestei forme este caverna

Caverne recente (gradul I)

Caverne elastice (gradul II)
Caverne fibroase (gradul III)
Tuberculozele fibroase
scleroza nodulară apicală
sclerozele difuze, sistematizate
fibrozele dense „mutilante”
TUBERCULOMUL opacitate rotundă, ovală, relativ
omogenă, de intensitate costală/supracostală, cu contur
net regulat

PLAMÂNUL OPERAT POST TBC

Vă mulțumesc pentru atenție
LP11 _ MEDICINA an IV
CANCERUL PULMONAR
 Cancerul pulmonar, o adevarata epidemie
globala
• Undeva, în lume, o persoană moare de cancer
bronhopulmonar la fiecare 30 de secunde.
Această afecţiune este principala cauza de
deces prin cancer la nivel global. Anual se
înregistreaza mai mult de 1,3 milioane de cazuri
noi şi peste 1,2 milioane de decese.
• “În Europa, la fiecare 2 minute o persoană
moare din cauza cancerului bronhopulmonar. În
Europa Centrală şi de Est sunt înregistrate
anual 119.419 de cazuri noi şi 108.982 de decese
prin această boală. Rata de supravieţuire la 5
ani pe teritoriul Europei variază între 16,1% si
8%".
 Definiţie şi Clasificare
Cancerul pulmonar constă în creşterea necontrolată a
celulelor anormale în unul sau ambii plămâni.
Ulterior se formează aglomerările de celule
canceroase (tumorile) care împiedică funcţionarea
normală a plămânului şi în final îl distrug.
Tipurile de cancer pulmonar
Există mai multe tipuri de cancer pulmonar, dar, în
general, se disting două categorii:
• Cancer pulmonar cu celule mici (CPCM)
predominant la circa 25% din cazuri
• Cancer pulmonar cu celule non-mici (CPCNM)
predominant la circa 75% din cazuri
Fiecare provine din diferite tipuri de celule anormale.
 Carcinomul pulmonar se
dezvoltă din epiteliul bronhiilor si rar
din epiteliul alveolar.

CANCERUL CENTRAL
 Constituie 45-50% din cazuri de cancer
pulmonar.
 Se dezvoltă în mucoasa bronhiei
principale, lobare şi în partea iniţială a
bronhiei segmentare sub formă de
nodul mic sau polip.
 ETIOLOGIE
 Inspirarea substanţelor cancerigene, fumatul.
 Modificări precanceroase ale epiteliului
bronhiilor de calibru mare (hiperplazia,
metaplazia, displazia pavimentoasa)
 Modificări genetice.
 ASPECTE RADIOLOGICE

Imaginea radiologica depinde de: topografie,

dimensiuni, direcţia de creştere (intra- sau
extrabronşică).
o Dezvoltare intrabronşica - Produce
semne radiologice ce traduc prezenţa
tumorii şi semne ce exprimă tulburări
secundare de ventilaţie.
Bronhografia - imagine lacunară în
lumenul bronhiei sau o eroziune parietală.
TC-imagine opaca dezvoltata in bronhie.
Ex.radiologic standart - semnalizează
tulburări de ventilaţie.
În obstrucţie incompletă - emfizem =
hipertransparenţa regiunii respective.

În obstrucţie completă-atelectazie =

opacifiere intensă, omogenă a regiunii
respective însotită de retracţia
formaţiunilor anatomice din vecinătate.
oDezvoltarea extrabronşica
1. Cancerul masiv al hilului (nodos)
Reprezintă o imagine
opacă, densă, de forma
semicirculară sau semiovală,
omogenă cu contururi regulate
şi netede suprapuse peste hil.
În cursul dezvoltării, con-
turul devine neregulat,cu
prelungiri lineare dispuse ra-
diar de la periferia formaţiunii
tumorale spre marginea câmpurilor
pulmonare, de-a lungul formaţiunilor
vasculare şi interstiţiale.
 2.Cancerul bronhogen «ramificat»
Reprezinta o forma de cancer central
în care tumora primară este acoperită
de organele mediastinului. Pe imaginea
radiografică se evidentiază prelungirile
invazive pe calea limfaticelor.
 3.Cancerul lobar («pneumonia
canceroasa»)
• Se caracterizează prin
dezvoltare progresivă
ce cuprinde un lob
întreg.
• Radiologic, lobul apare
intens şi omogen
opacifiat,mărit în
volum, iar scizura
vecina poate fi
împinsa.
 CANCERUL PERIFERIC

Se dezvoltă din epiteliul bronhiilor de calibru

mic (segmentare, subsegmentare) sau
bronhiolelor , rareori în epiteliul alveolar.
Se depistează în 50-55% cazuri de cancer
pulmonar.
Nu se manifestă clinic, se depistează la un
examen ocazional.
Nu afectează pleura sau bronhia principală şi
segmentară
 ETIOLOGIE
 Substanţe cancerigene, care pătrund cu
sângele şi limfa
 Procese inflamatorii cronice
 Modificări precanceroase (hiperplazie,
displazie, metaplazia epiteliului)
 Focare de pneumoscleroză, cicatrice post
tuberculoasă, pneumonie, infarct pulmonar, în
jurul corpilor străini
 Modificări genetice
ASPECTE
RADIOLOGICE
Radiologic se traduce ca
o opacitate rotundă sau ovală,
de dimensiuni mici omogenă
cu contururi netede,
intensitate mică cu sediul în
parenchimul pulmonar, fără
legatură aparentă cu hilul.
Uneori se întâlneşte o usoară
«ombilicare» a conturului care
devine bi- sau poli- arcuat.
În evoluţia ulterioară,odată
cu creşterea
dimensională, opacitatea
pierde netitatea şi
regularitatea contururilor,
datorită infiltrării
ţesuturilor învecinate pe
calea spaţiilor limfatice;
la nivelul hilului devine
aparentă adenopatia
tumorală.
 Cancerul de vârf (Pancoast-Tobias)

Tumora se dezvoltă în zona

apexului pulmonar şi are un
caracter infiltrativ local (plex
brahial,mediastin,corpi
vertebrali,coaste)

Radiologic:
- opacitate în zona apexului
pulmonar
- dezvoltarea implică invazie
pleuro-parietală
- distrugerea arcurilor costale
posterioare C1, C2
- distrugere de apofize transverse
vertebrale D1-D2
- infiltraţia plexului brahial cu durere în braţ
şi paralizie in membru superior
- tulburări din partea simpaticului cervical
(sdr. Claude-Bernard-Horner-enoftalmie
unilaterala, ptoza palpebrala, mioza)
 Sarcomul pulmonar

• Este o tumoră malignă rară, cu originea în

structurile conjunctive, caracterizat printr-o
evolutie rapida, in cursul careia poate atinge
dimensiuni considerabile.
• Se întâlneste mai des la persoanele peste 40 de
ani, dar poate fi întâlnit la persoane tinere si
copii.
• Radiologic – initial apare opacitate rotunda sau
ovala unica situata in parenchim. Cresterea
rapida conduce la constituirea unei opacitati
intinse, care poate interesa un lob in intregime; în
acest caz, volumul lobului apare marit.
 COMPLICATII

 metastazare la distanta si
controlateral
 complicatii septice locale
necroza si ulceratia tumorii
propagare locala
Cancerul pulmonar fără celule
mici (non small)
Este clasificat în trei subtipuri:
• Adenocarcinoame localizate în glandele mucoase.
• Carcinomul scuamos sau epidermoid localizat în
tubii bronşici.
• Carcinomul cu celule mari aflat aproape de
suprafaţa pulmonară.
Aproape întotdeauna cancerul pulmonar începe într-
un plămân şi dacă nu este tratat poate disemina la
nivelul ganglionilor limfatici şi în alte ţesuturi din
torace (inclusiv plămânul opus). De asemenea,
cancerul pulmonar poate metastaza în oase,
creier, ficat sau alte organe.
 Cancerul cu celule mici
Este mai agresiv ,creşte şi diseminează
rapid. Există două stadii ale bolii: limitat
şi extensiv. De cele mai multe ori la
momentul diagnosticului există deja
metastaze.
Statistici:
Cancerul bronho-pulmonar se situează
pe locul doi după cel de prostată la
bărbaţi şi cel de sân la femei. Ca
mortalitate ocupă primul loc la ambele
sexe.
Anual cancerul pulmonar determină
moartea mai multor bărbaţi şi femei decât
cancerul de prostată şi de sân sau
colorectal.
între 1960 şi 1990 decesele prin cancer
pulmonar în rândul femeilor au crescut cu
aproximativ 40%.
 Simptomatologie
• O lungă perioadă de timp boala nu are nici o
manifestare, diagnosticul fiind întâmplător.
• Semnele şi simptomele cancerului pulmonar
sunt iniţial nespecifice şi adesea sunt
confundate cu ale unor afecţiuni mai puţin grave.
 Manifestări respiratorii
 Dispnee (dificultate la respiraţie).
 Modificarea caracteristicilor tusei la un fumător
 Persistenţa tusei la un nefumător.
 Durerea toracică
 Modificarea sputei (culoare, cantitate)
 Prezenţa sângelui în spută
 Wheezing (respiraţie şuierătoar e)
 Infecţii respiratorii repetate, greu tratabile.

Alte semne şi simptome ale cancerului pulmonar pot să nu fie de origine

respiratorie
 Oboseala
 Pierderea apetitului
 Tulburări de echilibru, de vedere, ale memoriei.
 Scădere ponderală nejustificată.
 Febră
De asemenea, pot exista semne şi simptome determinate de diseminarea bolii în
alte zone ale organismului. În funcţie de organele afectate, acestea pot include
cefalee, slăbiciune generală, durere, fracturi osoase, sângerări sau cheaguri de
sânge.
 Diagnosticul cancerului pulmonar

 Diagnosticarea precoce a cancerului pulmonar este capitală pentru

îmbunătăţirea şanselor de supravieţuire. Se folosesc o serie de teste, de la
simplul examen clinic la metode imagistice sofisticate:
 Examenul clinic - este important pentru evidenţierea semnelor de boală.
Examenul toracelui (inspecţie, palpare, percuţie,
 Radiografia toracică este cea mai simplă metodă ce poate ridica
suspiciunea de cancer pulmonar.
 Bronhoscopia reprezintă vizualizarea corectă a arborelui bronşic şi
recoltarea de ţesut pentru examenul anatomo-patologic(biopsie)
 Examenul citologic din spută, aspirat, lavaj sau brosaj sau examanul
anatomo-patologic al materialului tisular sunt metodele care pun
diagnosticul de certitudine(prezenţa celulelor canceroase)
 Tomografia computerizată (TC) este metoda prin care se precizează
stadiul bolii, de care depinde conduita terapeutică.
 Rezonanta Magnetica Nucleara RMN este similară TC cu excepţia că
foloseşte un câmp magnetic în locul razelor X pentru a crea imaginea
structurilor analizate.
 Tomografia cu emisie de pozitroni (PET-scan) este o metodă nouă,
sofisticată, cu unele avantaje faţă de TC sau RMN.
 Testele pentru depistarea cancerului
pumonar
TESTE SEMNIFICAŢIA / ROLUL TESTULUI
Teste de sânge - Pot ajuta în aprecierea stării generale de sănătate şi a
posibilei răspândiri a cancerului pulmonar. Furnizează informaţii
privind :
• Activitatea rinichilor şi a ficatului - Creatinina/LFT
• Echilibrul biochimiei corpului - calciu/proteine
• Vulnerabilitatea la infecţii - număr de celule albe
• Susceptibilitatea la echimoze/sângerări
Radiografia osoasă
O radiografie realizată după injectarea în venă a unei cantităţi mici de
substanţă radiodioactivă, pentru a evidenţia orice zonă a oaselor
care a fost afectată de cancer, traume sau inflamaţii. În mod obişnuit,
este făcută ambulatoriu.
• Bronhoscopia = Examinarea, fotografierea şi recoltarea prin biopsie
- când este posibil – a unei mici cantităţi de ţesut din interiorul
plămânilor. Proba poate fi malignă (canceroasă) sau benignă.
 ALTELE
Radiografia la nivelul toracelui
O simplă radiografiere a toracelui care poate, uneori, să evidenţieze
afecţiuni inflamatorii, infecţii, cicatrici sau excrescenţe.

Examinarea CT (tomografie computerizată)

Sesizează apariţia metastazelor la alte organe şi eventuala afectare a
nodulilor limfatici (glande) sau a vaselor de sânge. Uneori se administrează
o substanta de contrast pentru evidenţierea anumitor organe

Teste de funcţionare a plămânilor

Aceste teste stabilesc buna funcţionare a plămânilor (capacitatea de
aer/oxigen). Ajută la alegerea tratamentului adecvat – chirurgie, radioterapie
- sau evidenţiază alte boli pulmonare active, de ex. emfizemul.
Examinare PET (Tomografie cu emisie de
pozitroni)
Oferă imagini ale tumorilor maligne din tot
corpul.
O examinare PET ar trebui efectuată înainte de
operarea tumorii pulmonare şi radioterapia
radicală, pentru a se asigura eficienţa unui
tratament curativ (examinarea PET este mai
exactă decât tomografia computerizată).
Examinarea PET poate fi folosită pentru a
investiga un cancer suspectat, dacă diagnosticul
nu a fost posibil folosind alte teste.
Pentru evidenţierea celulelor canceroase active
se injectează un marker radiologic.
Examenul de spută ajută la stabilirea existenţei infecţiei
sau a sângelui. Acest test se poate face în spital sau în
regim ambulator.

Ecografia se foloseste la examinarea organelor

parenchimatoase abdominale pentru depistarea
metastazelor. Este utilizată adesea si pentru a depista
existenţa lichidului în plămâni.
Factorii de risc:

• Fumatul
• Expunerea la anumite substanţe industriale,
precum arsenic, radon, azbest, nichel, crom
• Unele substanţe chimice organice: hidrocarburi
aromatice policiclice
• Expunerea la radiaţii din surse ocupaţionale,
medicale sau de mediu
• Poluarea aerului
• Boli pulmonare cronice
 Utilitatea investigaţiilor paraclinice în CBP
precoce
• Înainte de abordarea investigaţiilor paraclinice utile
diagnosticului CBP precoce se poate mentiona
faptul că acest CBP precoce (tocmai datorită
stadiilor iniţiale) poate fi împărţit în:
• - CBP precoce central: aprox. 75%
• - CBP precoce periferic: aprox. 25%
• Dacă etiologia si simptomatologia CBP precoce au
fost tratate per ansamblu, neexistând diferenţe
majore, la investigaţiile paraclinice se utilizează
frecvent această împărţire datorită abordului
diagnostic diferit în cele 2 situaţii.
Vă mulțumesc pentru atenție!

Școala
clasică versus on-line
 LP12_Medicina an IV

EXAMENUL RADIOLOGIC AL
APARATULUI DIGESTIV
 Explorări radiologice
 Explorări radiologice standard

- fără substanţă de contrast

- cu substanţă de contrast
- examen eso-gastro-duodenal
- examenul intestinului subţire
- irigografie
 EXPLORARI RADIOLOGICE

• Radiografia abdominală pe gol

Oferă informaţii privind:

- schelet osos
- opacităţi renale; opacitatea hepatică/ splenică
- diafragm
- existenţa unor opacităţi/ hipertransparenţe patologice
- existenţa imaginilor de tip hidroaeric

Tehnică:
- în ortostatism/ decubite cu raza orizontală
Radiografie abdominală pe gol (simplă)
în ortostatism

Radiografie
abdominală în decubit
lateral drept
 EXPLORĂRI RADIOLOGICE
Substanţe de contrast utilizate pentru opacifierea
lumenelor digestive

 Suspensia de BaSO4
- substanţă neutră, inodoră, insipidă
- concentraţie: 1/5 – 1/3

 Substanţe iodate hidrosolubile

- Gastrografin

NU SUBSTANTE IODATE INJECTABILE i.v.

difuzează prin peretele tubului digestiv !
 Tranzit baritat
gastrointestinal
 EXPLORĂRI RADIOLOGICE
Substanţe de contrast utilizate pentru opacifierea lumenelor
digestive

Contrastul negativ (poţiuni gazogene) utilizat

concomitent cu cel pozitiv- examen în dublu contrast
• Evidenţierea de leziuni mici (de la nivelul mucoasei)

Administrarea contrastului:
- anterograd (oral)
- pe sondă
- retrograd (clismă baritată)
 Examen baritat pe
Examen în
sondă a duodenului
dublu contrast

Irigografie
 EXPLORARI RADIOLOGICE

Examene cu substanţă de contrast

Scopul examenului radiologic: evidenţierea de

1. Modificări funcţionale:
- de umplere
- tonus
- Kinetică
- evacuare
- secreţie

2. Modificări organice
- poziţie
- dimensiune
- contur
- mucoasă
 EXPLORARI RADIOLOGICE
Examenul eso-gastro-duodenal

• Radioscopia: modificări funcţionale/ morfologice

• Radiografia: analiza modificărilor descoperite radioscopic;
document medical

• Etape de examinare:
- în strat subţire (relieful mucoasei)
- semirepleţie (asocierea compresiei dozate)
- repleţie completă (forma, poziţia, dimensiuni, mod de
evacuare)

• Poziţii şi incidenţe:
- ortostatism / faţă+O.A.D+O.A.S.
- decubit dorsal / faţă+O.A.D+O.A.S.
- decubit ventral / faţă+O.A.D+O.A.S.
 Ortostatism

Decubit ventral

Decubit dorsal
 EXPLORARI RADIOLOGICE
Examenul intestinului subţire

• Tehnici:
- administrare de subst. de contrast per os
- fracţionat – Pansdorff
- o singură dată – impune urmărire fluoroscopică
- administrare de subst. de contrast pe sondă enterală
- date morfologice – informaţii superioare
- iradiere redusă / timp mai scurt

• Poziţii şi incidenţe: - ortostatism, DD, DV

 EXPLORARI RADIOLOGICE
Examenul intestinului gros

• Tehnică:
- Explorare retrogradă
- Etape:
- repleţie completă
- după evacuare
- insuflaţie

• Poziţii şi incidenţe
- DD, DV, oblice – evitarea suprapunerilor
Irigografie (clismă baritată): repleţie
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ

Structura histologică a tubului digestiv

- Seroasă
- organele intraperitoneale – peritoneu

- Musculară
- bi- / tristratificată
- fibre longitudinale, oblice, circulare

- Submucoasă
- sediul structuri vasculare,limfatice,nervoase

- Mucoasă
- intens plicaturată
- pliul determinat şi de musculară
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Esofag
• Conduct musculo-membranos; lungime: 25 cm; calibru:2-3 cm
• 4 porţiuni: cervicală, toracală, diafragmatică, abdominală
• Localizare, raporturi

• Strâmtori esofagiene:
- faringo-esofagiană (gura Killian)-C6
- aortică (crosa Ao)
- bronşică (bronhia stg.)
- diafragmatică (T10)

• Pliuri longitudinale (2-4 pliuri)

• Aspect radiologic: tehnici, repleţie/ dublu contrast

Porţiune cervicală: între faringe şi
apertura toracică superioară

Porţiune toracală: între apertura

toracică sup şi diafragm; 3 părţi
- superioară: supraaortică
- mijlocie: interaorticobronşică
- inferioară: retrocardiacă

Porţiune diafragmatică

Porţiune abdominală: între diafragm şi

cardie; unghiul His
Tranzit baritat esofagian : aspect normal
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Stomac
• Capacitate: 1200-1500ml
• Intraperitoneal, etaj supramezocolic; ocupă cea mai mare
parte a epigastrului şi hipocondrul stg.

• Formă variabilă; litera J

• Porţiune verticală (fornix şi corp); porţiune orizontală (antru,
canal piloric); unghiul gastric
• Faţă ventrală/ dorsală; curbura mică/ mare
• Cardia: T10-T11
• Pilor centrează baza bulbului duodenal

• Pliuri – diferite în funcţie de regiune

• Peristaltică: 3-4 unde peristaltice

• Aspect radiologic: tehnici, repleţie, dublu contrast

 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Stomac

• Ortostatism:
- stomac în formă de J
- în repleţie, antrul şi
porţiunea verticală plină cu
substanţă de contrast
- menisc orizontal la limita
lichid-aer
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Stomac

• Decubit dorsal:
- stomac, cu porţiu-
nea verticală scurtată
- fornix plin cu
substanţă de contrast
- antru plin cu aer
- se poate examina în
dublu contrast
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Stomac

• Decubit ventral:
- fornix umplut parţial
cu aer medial
- aerul difuzează spre
mica curbură
- porţiunea verticală
scurtată
-antru plin cu S.C.
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Duoden

• Prima porţiune a intestinului subţire; este fix şi acoperit de

peritoneul parietal posterior; cuprins între pilor şi unghiul Treitz.

• Bulb duodenal- intraperitoneal; pliuri longitudinale

• D2, D3, D4-extraperitoneale; pliuri transversale (teanc de
farfurii suprapuse/ acordeon)

• Aspect radiologic: tehnici, repleţie, dublu contrast

Cadrul duodenal
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Jejun şi ileon
 Lungime:5-6m; calibru:3-4cm în segm. sup.şi 2-3cm în segm.inf.
 Jejun:
- 3/5 din intestinul subţire, în partea superioară stg a
abdomenului
- dispoziţie orizontală – primele anse
- pliuri transversale, cu valvule conivente – aspect de frunze de
ferigă

 Ileon:
- dispoziţie verticală, în partea inferioară dreaptă a abdomenului
- pliuri longitudinale
- ultima ansă ileală – 2-3 cm; valva Bauhin

Intraperitoneal, inserat la peretele abdominal posterior prin mezenter

Fiecare ansă are o margine mezenterică (concavă) şi una liberă
(convexă)
Autoplastica mucoasei intestinale
Autoplastica mucoasei intestinale
 ANATOMIE RADIOLOGICĂ
Intestin gros
 Lungime – cca 1,6m; calibru- variabil
 Calibru – 3- 3,5 cm – sigmoidul distal
– 7cm – transvers

• Cec, ascendent, transvers, descendent, sigmoid, rect

 Doar transversul este intraperitoneal

 Prezintă tenii şi haustraţii – mai puţin cecul şi o

porţiune a sigmoidului
 Mucoasă – plici semicirculare

 În dublu contrast – lizereu de siguranţă

Irigografie
în repleţie
Metoda Fischer
Examinare în
dublu contrast
MODIFICARI RADIOLOGICE
ELEMENTARE
 MODIFICARI RADIOLOGICE
ELEMENTARE

 Modificări radiologice funcţionale

 Modificări radiologice morfologice

 Sunt în diferite combinaţii – de obicei modificările

morfologice le determină pe cele funcţionale
MODIFICARI RADIOLOGICE ELEMENTARE
MORFOLOGICE

 Modificări de poziţie
 Modificări de mobilitate
 Modificări de dimensiune
 Modificări de contur
 Modificări de formă
 Modificări ale reliefului de mucoasă
 1. Modificări de poziţie

 Ptoza: deplasare caudală a segmentului; poate fi parţială

(cascadă) sau totală

 Ascensiunea: deplasarea cranială a segmentului

 Împingerea: procese de vecinătate care deplasează

segmentul în orice direcţie

 Tracţiunea: procese fibroase retractile din jurul

segmentului

 Torsiunea: deplasarea segmentului în jurul axului său

(volvulus)

 HGTH
Cascadă gastrică

Împingere şi
ascensionare
Hernie gastrică
transhiatală
 2. MODIFICARI DE MOBILITATE

 Se referă la mobilizarea unui organ considerat fix sau la

modificarea indicelui de mobilitate a unui organ considerat
mobil la diverse manevre

 Diminuarea mobilităţii
- cauze:
- extrinseci
- intrinseci
 Apariţia mobilităţii
- cauze:
- anomalii congenitale de dezvoltare
- intervenţii chirurgicale
 3. MODIFICARI DE DIMENSIUNE

 Substrat fizopatologic:
- modificări morfologice proprii
- procese patologice de vecinătate
- disfuncţii neurovegetative

 Creşterea lungimii: dolicosegmente

 Reducerea lungimii: brahisegmente
 Creşterea calibrului
 Reducerea calibrului: stenoze
 3. MODIFICARI DE DIMENSIUNE

STENOZE BENIGNE

 Număr: unice sau multiple

 Lungime: de obicei mare
 Sunt axiale: afectare circumferenţială a peretelui
 Contur: regulat/ fin neregulat, ulceraţii
 Calibru se reduce progresiv: aspect de pâlnie
 Pliuri modificate dar nu se întrerup la nivelul stenozei
Stenoză benignă
esofagiană
Stenoză benignă sigmoid
 3. MODIFICARI DE DIMENSIUNE

STENOZE MALIGNE

 Număr – unice, rar multiple

 Lungime – de obicei scurte
 Sunt excentrice/ rar axiale, în tumorile infiltrative
 Contur – neregulat
 Calibru – se reduce brusc+/- pinteni maligni
 Pliuri – şterse, întrerupte
 Alte semne de malignitate – semiton, rigiditate
Stenoză malignă regiune antro-pilorică
Stenoză malignă sigmoid
 4. MODIFICARI DE CONTUR
 Conturul – reprezintă conturul mucoasei segmentului
explorat în repleţie

 indirect oferă informaţii asupra celorlalte straturi ale

peretelui segmentului explorat

 informaţii complete asupra mucoasei: obligatoriu explorare

în dublu contrast

 Aspectul conturului depinde şi de dispoziţia fibrelor din

tunica musculară responsabile de dispoziţia pliurilor de
mucoasă
 4. MODIFICARI DE CONTUR

 Amprenta
 Neregularităţi
 Ancoşa
 Incizura
 Întreruperea de contur
 Rgiditatea
 Plusuri de umplere (imagini adiţionale)
 Minusuri de umplere (lacune)
LP13_Medicina an IV
Examenul radiologic
al aparatului digestiv.
Aspecte patologice
1. ASPECTE RADIOLOGICE ALE
PATOLOGIEI ESOFAGULUI
Afecţiunile esofagului pot fi congenitale şi dobândite
- congenitale - fistule -esofago bronşice
-esofago traheale
-stenoze-tubulare sau membranoase
-hernii hiatale cu brahiesofag
- dobândite
-funcţionale: atonie, hipotonie,hipertonie, spasm
-organice: stenoze, diverticuli,corpi străini, varice
esofagiene, tumori.
Afecţiuni organice

a. Diverticulul-ectazie a peretelui esofagian cu localizare

constantă

- congenitali
- dobândiţi -scăderea rezistenţei peretelui esofagian
-leziuni inflamatorii de vecinătate
- leziuni traumatice(corpi străini esofagieni).
Localizare -hipofaringe-diverticulul Zenker
-esofagul toracic-diverticuli de:
-pulsiune
-de tracţiune
- micşti - cei mai frecvenţi
Radiologic – imagine opacă de diverse forme şi
dimensiuni adiacentă peretelui esofagian (plus de umplere),
bine delimitată cu aspect reproductibil în condiţii identice de
examinare.
b. Stenoza postcaustică - leziune organică rezultată în
urma ingestiei de substanţe caustice, accidental sau înscop
suicid.
Radiologic: stenoză situată de obicei în 1/3 sau 1/2
inferioară a esofagului sau la nivelul stricturilor fiziologice,
este axială şi întinde pe distanţă lungă. Trecerea de la
esofagul normal la cel patologic se face progresiv.
c. Stenoza maligna
Ingustare excentrica
cu contur neregulat si
trecere relativ brusca
de la zona sanatoasa
spre leziune
d. Varicele esofagiene: apar în caz de hipertensiune portală
(ciroză hepatică)
Radiologic: -în esofagul opacifiat cu bariu varicele apar ca
transparenţe de aspectul unor mărgele deseori orientate
paralel cu axul mare al esofagului,iar conturul esofagului este
neregulat.
e. Ulcerul esofagian: caracterizat de prezenţa nişei de
dimensiuni mici lcalizată predilect în 1/3 inferioară.
Radiologic: - esofag îngustat, în regiunea nişei
datorită spasmelor şi modificări ale reliefului mucos.

f. Refluxul esofagian
 2. ASPECTE RADIOLOGICE
ALE PATOLOGIEI GASTRICE
2.1 Ulcerul gastric - aspecte radiologice
- semnele radiologice sunt:
- directe, a caror prezenţă indică ulcerul şi
- indirecte, ce pot fi interpretate ca aparţinând bolii
ulceroase în contextul datelor clinice şi de laborator.
A . Semne directe:

A1. Nişa e pierderea de substanţă a peretelui

stomacului în care prin intrarea bariului se produce o
opacitate ale carei dimensiuni sunt aproximativ egale cu
ale ulceraţiei.
- ulceraţiile superficiale de până la 2 mm nu se
evidenţiază radiologic;
- din faţă apare ca o pată ovoidă de diferite
dimensiuni, înconjurată de un halou clar, şi cu convergenţa
pliurilor gastrice către nişa;
- din profil (prin întoarcerea bolnavului, nişa e adusă
pe conturul gastric) apare ca o opacitate care iese din
contur.
La o nişă se descrie:

a) localizarea:
- cea mai frecventă e pe versantul posterior al micii curburi
(80 %), crescând în procente de la cardia la pilor;
- mai rar sunt situate pe faţa posterioară gastrică (16 %),
faţa anterioară (2 %), marea curbura (2 %).

b) mărimea şi forma:
- mărimea poate varia de la nişa milimetrică (cât un bob de
mei) la una gigantă (peste 2 cm);
- forma poate fi spiculiformă, triunghiulară, rotundă;
- poate fi pediculată sau sesilă.
 Ulcerul penetrant prezintă de obicei o nişă mare, cu
diametru peste 2 cm, ce distruge musculoasa stomacului şi
se extinde prin seroasa;
- fundul ulcerului e format de pancreas, ficat, mezenter;
- nişa prezintă mai multe straturi, şi rămâne mai mult timp
umplută cu bariu;
- haloul e mare şi e format din ţesut granulos şi fibros;
- are un pedicul lung şi nu e mobilă.
A2) Modificări organice ale stomacului:
a) Rigiditatea segmentară: o porţiune a stomacului, mai ales pe
curbura mică, prezintă o zonă peste care nu trec undele
peristaltice; e urmarea cicatricii postulceroase;

b) Retracţia micii curburi: porţiunea orizontală a micii curburi

apare scurtată, retractată; aceasta se asociază cu distensie şi o
alungire a curburii mari gastrice în regiunea prepilorică; e
urmarea unui ulcer pe curbura mică;

c) Stomacul bilocular organic: stomacul apare strâmtat, cel mai

des în porţiunea mijlocie a regiunii verticale; strâmtarea e
excentrică, fiind localizată spre curbura mică; bariul umple întâi
punga superioară, apoi cea inferioară. Este urmarea unui ulcer
pe mica curbură.
B . Semne radiologice indirecte:
1) modificări ale pliurilor gastrice – parţiale sau în
totalitate;
2) modificări ale peristaltismului – cel mai des unde
peristaltice mai adânci, mai multe ce se succed mai repede
= hiperperistaltism;
3) modificări ale secreţiei, de obicei hipersecreţie =
bariul cade în fulgi;
4) modificări ale tonusului, de obicei, hipertonie;
5) tulburări de evacuare: întârziere sau accelerare,
sau evacuări paradoxe (o perioadă normală alternează cu
una de lipsă de evacuare);
6) spasme mai ales la cardia, pilor, mediogastric,
antral.
2.2 CANCERUL GASTRIC - aspecte radiologice

- localizarea cea mai frecventă e în regiunea antro-pilorică

(75%), apoi polul superior şi porţiunea verticală;

- macroscopic are urmatoarele forme:

- vegetantă: formaţiune conopidiformă ce proemină
în lumenul gastric
- infiltrativă, ce produce îngroşarea peretelui gastric
prin invadarea lui de ţesutul tumoral
- ulceraţia: caracterizată prin nişa malignă.
Stadializăm cancerul gastric în :
- incipient (early) – interesează mucoasa şi parţial submucoasa
- avansat

Extensia cancerului gastric se face:

a) local – prin invadarea directă a ţesuturilor vecine
b) pe cale limfatică – prin embolie – sunt invadaţi ganglionii
juxtapilorici, ai micii curburi, ai trunchiului celiac;
- prin permeaţie – invadează ganglioniii lombari, mezenterici,
marele şi micul epiplon, ligamentul gastro-colic, regiunea
supraclaviculară stangă (ganglion Wirchow – Troisier).
c) pe cale hematogenă: ficat, plămân, oase.
d) prin transplantare la nivelul inciziei chirurgicale.
Caracterele nişei maligne sunt:

- încastrarea în peretele gastric

- nu iese din conturul gastric
- e mai largă decât profundă
- are limite neregulate
- localizarea cea mai frecventă e pe mica curbură în regiunea
antrală
- marginile nişei sunt abrupte şi fac un unghi ascuţit cu
mucoasa normală din jur (nişa în platou)
- nu are halou uniform în jur; haloul malign e neregulat, fiind
produs de ţesutul tumoral
- pliurile mucoasei se opresc brusc, la distanţă de ulceraţie şi
sunt tumefiate, cu aspect de măciucă
- opus nişei, marea curbură apare neregulată, rigidă.
Aspecte radiologice ale cancerului gastric avansat
Cancerul vegetant
- defectul de umplere sau imaginea lacunară se manifestă
radiologic printr-o lipsă de opacitate în suprafaţa de proiecţie a
stomacului umplut cu Ba; masa tumorei fiind mai puţin opacă la
razele X decât Ba din jur, apare ca o transparenţă cu contur
neregulat, dinţat, polipoid, cu şanţuri late;
- conturul imaginilor lacunare este şters, neclar, contrastând cu
porţiunile sănătoase din vecinătate, care au contur precis şi net;
acestea se explică prin faptul că tumora se pierde treptat spre
părţile sănătoase, producând radiologic un aspect numit “semiton”;
- forma lacunei nu se modifică cu nici o manevră sau cu
schimbarea poziţiei bolnavului şi nu dispare;
- pliurile mucoasei gastrice, infiltrate tumoral, apar proeminente,
rigide, dure, neregulate, deseori se întrerup brusc deasupra şi
dedesubtul lacunei. Acest aspect al mucoasei gastrice se numeşte
“relief malign”.
Cancerul infiltrativ
- produce rigiditatea pereţilor; când infiltrează o mare parte din
stomac, se foloseşte şi termenul de “schirus”;
- contururile stomacului se modifică, transformându-se în linii
rigide;
- pereţii se scurtează, lumenul se îngustează, pliurile mucoasei
gastrice dispar;
- nu se constată unde peristaltice;
- dacă procesul tumoral înconjură stomacul, lumenul e circular
redus şi stomacul devine bilocular; - bilocularea neoplazică e
axială, adică se face prin apropierea ambelor curburi de axul
organului; din cauza rigidităţii pereţilor, va umple întâi punga
inferioară
Formele ulcerate – produc “nişa în menisc” ce apare
în imaginea de faţă ca o nisă mare, cu contur neregulat,
inconjurată de o lacună, iar din profil, are un aspect de
lentilă biconvexă, cu marele ax paralel curburii gastrice,
de dimensiuni mari (peste 2 cm) înconjurata de o
lacună întinsă, neregulată, cu semiton.
3. ASPECTE RADIOLOGICE ALE
PATOLOGIEI DUODENALE
Ulcerul duodenal - aspecte radiologice
Nişa bulbară este un semn major direct, de bază care se
aseamănă cu nişa gastrică foarte mult, având o serie de
caracteristici distincte după cum urmează:
- în evoluţia nişei bulbare predomină procesul inflmator exudativ
şi infiltrativ;
- ulcerele bulbare sunt mai puţin profunde din cauza peretelui
subţire al duodenului;
- penetraţia până la seroasă provoacă periviscerită cu punct de
plecare intrinsec; aspectul nişei este în funcţie de prezenţa
deformaţiei bulbului şi a sediului ei (feţe sau pe curburi).
 • Nişa bulbară fără deformarea bulbului constituie
expresia unui ulcer recent, care oferă posibilitatea unui
tratament medicamentos şi nu chirurgical.

Nişa în incidenţă de faţă are aspect în “cocardă”, “rozetă”,

sub formă de pată rotundă, ovalară, persistentă,
centrobulbară, cu zonă de edem periulceros, bulb mărit de
volum, cu evacuare dificilă şi convergenţă de pliuri spre nişă;
• Deformaţiile bulbare

Constituie al doilea element definitoriu şi

marcă sigură a evoluţiei unui ulcer duodenal.

Sunt descrise cele mai variate forme:

• rigiditatea deformează bulbul datorită modificărilor
edematoase şi inflamatorii ale mucoasei şi submucoasei;
• tipuri de imagini: imagini în treflă, imagini în ciocan,
imagini în ceas de nisip, imagini în fluture imagini în formă de
viespe etc.
Complicaţiile ulcerului duodenal bulbar
Sunt date de hemoragia, perforaţia, stenoza pilorică, fistulele
bilio-digestive, periviscerita cu
constituirea de sindrom aderenţial.

Stenoza pilorică
- în producerea stenozei pilorice există cauze organice produse de
ulcerul duodenal cronic, ulcerul piloric, mai rar
ulcerul micii curburi gastrice din regiunea antro-pilorică,
cancerul gastric, precum şi cauze de natură spastică datorită unui
ulcer din vecinătate, a unei colecistite sau apendicite;
- suspensia baritată este evacuată în mod normal în 2,5-
3 ore; în caz de stenoză pilorică, bariul este reţinut peste 4-6-8 ore de
la administrare;
- în cazul stenozei pilorice de cauză spastică, pilorul
permite la început tranzitul unei cantităţi reduse de
suspensie baritată, urmat apoi de instalarea spasmului şi
îngustarea tubulară a regiunii;
• stenoza_pilorică decompensată corespunde insuficienţei
musculaturii gastrice, cu aspect de “chiuvetă”,
aton, mult dilatat şi cu cantitate crescută de lichid de stază;
stomacul ptozat coboară sub linia crestelor iliace, uneori
până în micul bazin;
 4. ASPECTE RADIOLOGICE
ALE PATOLOGIEI COLONULUI
Examinarea radiologica a colonului
a) Clisma baritată
• permite obţinerea de importante informaţii morfologice;
• în prealabil colonul este curăţat printr-o clismă evacuatorie;
• se foloseşte un amestec de 300 - 400 grame bariu în 1-1,5
litri de apă caldă;
• se execută sub control radioscopic, opacifiind în mod lent
colonul pentru a nu provoca bolnavului dureri sau tulburări de
peristaltică intestinală, examinând fiecare segment colic;
bolnavul se examinează în decubit, în procubit, rotindu-l apoi
în diferite incidenţe, în funcţie de particularităţile cazului;
• se execută radiografii de ansamblu şi ţintite pe segmentele
suspectate de a fi patologice;
• se palpează sub ecran ansele colice pentru a studia
motilitatea lor şi supleţea pereţilor;
• se opreşte clisma înainte de a trece în ileonul terminal
(evitând suprapuneri ale anselor intestinale) sau se forţează
valvula ileo-cecală pentru opacifierea ileonului terminal
• după evacuarea clismei baritate se examinează relieful
mucoasei în strat subţire sau în lumen colabat: pliurile sunt
transversale sau oblice, pe colonul stâng pliurile fiind dispuse
longitudinal (relief de transport).
b. Metoda dublului contrast (metoda Fischer)

• după evacuarea parţială a clismei baritate, se introduce prin

insuflare progresivă, sub control radioscopic cu ajutorul unei
pare de cauciuc 50-100 ml aer;
• înainte de introducerea aerului, bolnavul este rotat în poziţiile
ventrală, dorsală, laterală, astfel încât bariul să tapeteze cât
mai bine suprafaţa mucoasei;
• colonul se destinde, pliurile mucoasei se şterg, iar bariul
formează o linie subţire opacă pe conturul colic denumită “linia
de siguranţă” sau “lizereul de siguranţă” ce corespunde
integrităţii mucoasei; întreruperea sau lipsa presupune o
leziune organică;
Modificările de lungime şi calibru ale colonului

a) Dolicocolonul
• este descoperit, de obicei, la examinarea irigoscopică :
• colonul apare alungit în ansamblu, sau segmentar, ansele
sunt sinuoase şi frecvent suprapuse; anomalia interesează mai
ales sigmoidul (dolicosigmoid) ce poate realiza aspect liniar, în
“ţeavă de puşcă”;
• sigmoidul urcă vertical sau oblic ascendent până la unghiul
splenic, unde se poate fixa;
• mai există un aspect circular sau eliptic; uneori ansele multiple
sunt suprapuse, greu de identificat radiologic;
• mezoul lung permite realizarea formei cifrei „8”, iar cel scurt
produce cute şi cotituri multiple;
• este evidenţiat prin clisma baritată efectuată la bolnavi cu
constipaţie cronică, adesea dureroasă.
 b) Megacolonul
• constituie o malformaţie în care colonul are calibrul crescut;
• poate fi total sau segmentar (mai ales sigmoidul).

c) Megacolonul congenital sau boala lui Hirschprung

• a fost descris în 1886 sub numele de „constipaţia la nou-
născuţi”;
• rectul are calibrul normal şi nu se destinde, spre deosebire
de restul colonului dilatat, iar la nivelul joncţiunii recto-
sigmoidiene persistă o îngustare - ce poate fi tubulară sau cu
incizuri multiple;
• cauzată de agenezia celulelor nervoase din plexurile
intramurale (aganglionoză) ce determină dereglări în
coordonarea musculaturii din zona respectivă (care este
hipertonă şi lipsită de peristaltism);
• sigmoidul poate fi atât de dilatat încât poate ocupa toată
cavitatea abdominală;
• examenul radiologic simplu, nativ, evidenţiază o aerocolie
accentuată la nivelul sigmoidului şi chiar nivele hidro-aerice
(datorită stazei şi fenomenelor inflamatorii locale).
• clisma baritată este metoda de elecţie, efectuată cu grijă,
folosind o cantitate adecvată de contrast opac;
• se evidenţiază ampula rectală de calibru normal, o îngustare
hipertonă a joncţiunii rectosigmoidiene, apoi sigmoidul apare
foarte dilatat.
 d) Megacolonul idiopatic
• se întâlneşte de asemenea de la naştere (constipaţie
persistentă);
• tot colonul este dilatat, inclusiv rectul, fără a se evidenţia
stenoză ca în boala lui Hirschprung;
• adultul poate prezenta megacolon câştigat funcţional - în
urma unor tulburări nervoase sau endocrine, când dilatarea
interesează tot colonul;
• megacolonul secundar este cauzat de un obstacol mecanic
(bride aderenţiale, periviscerită stenozantă, cancer) care
stenozează calibrul în zona respectivă şi determină dilatare
suprastenotica
e) Megadolicocolonul
• constă în dilatarea şi alungirea colonului, în totalitate, sau pe
segmente;
• ansele au calibrul crescut, sunt sinuoase şi suprapuse.
Colitele
• anatomo-patologic colitele pot fi: catarale, mucoase,
membranoase şi hemoragice;
• clinic se caracterizează prin diaree ce alternează cu
constipaţie şi colici abdominale care dispar după scaun

Diverticulii colonului
• boala diverticulară a colonului constituie o afecţiune morfo-
funcţională cu desfăşurare dinamică;
• diverticulii colici se asociază aproape constant cu tulburări
funcţionale difuze care aparţin sindromului de colon iritabil;
Diverticulii câştigaţi
• pot fi de pulsiune sau de tracţiune (prin pericolită);
• pot fi situaţi oriunde pe colon, dar mai frecvent pe sigmoid;
sunt multipli şi de mici dimensiuni;
• sunt întâlniţi la obezi, la constipaţi şi la vârstnici mai ales;
• se produc prin hernierea mucoasei (sub acţiunea presiunii
crescute din colon) prin breşele parietale, zone de minimă
rezistenţă a musculaturii, la locul de trecere a vaselor în
peretele colic.
• diverticulii rămân opacifiaţi cu bariu 2-3 zile, sau chiar mai
mult, după evacuarea substanţei de contrast;
Tumorile benigne ale colonului

Polipul colic solitar

• sediul mai frecvent pe rectosigmoid, putând fi întâlnit pe orice
segment al colonului;
• radiologic lacună rotundă sau ovalară, cu dimensiuni variate,
sesilă sau pediculată, cu contur net:
• diagnosticul diferenţial se face cu bule de aer, cheag de
sânge, resturi alimentare intestinale.
Polipoza rectocolică generalizată
• la nivelul întregului colon se constată numeroase imagini
lacunare, rotunde, bine circumscrise;
• afecţiune ereditară, considerată o stare precanceroasă;
• examinarea radiologică se face în strat subţire, după
evacuarea clismei baritate sau prin dublul contrast (bariu şi
aer);
• se evidenţiază multiple imagini radiotransparente rotunde,
ovalare, de variate dimensiuni (de la mm la cm), dând în
ansamblu un aspect ciuruit colonului;
• frecvent se suprapun fenomene inflamatorii
 Cancerul colonului - aspecte radiologice
• se poate dezvolta pe orice segment al cadrului colic, dar
sediul de elecţie este rectosigmoidian, apoi cecul şi cec-
ascendentul;
• factori favorizanţi ai dezvoltării cancerului de colon sunt
polipoza, diverticuloza şi rectocolita ulceroasă cronică (după o
evoluţie de 10-15 ani);
• cele trei forme anatomo-patologice ale cancerului colic sunt: ƒ
- forma vegetantă radiologic realizează imagine
lacunară, care se poate exulcera datorită necrozei centrale sau
periferice; ƒ
• cele trei forme anatomo-patologice ale cancerului colic sunt:
- forma vegetantă radiologic realizează imagine
lacunară, care se poate exulcera datorită necrozei centrale sau
periferice;
- forma infiltrantă realizează îngustarea lumenului colic
la un tub rigid, cu aspect liniar (schir), care se poate de
asemenea exulcera;
- forma ulcerantă poate fi de sine stătătoare sau apare
pe fondul unei tumori vegetante sau infiltrante şi se
caracterizează prin prezenţă de nişă în relief.
• toate formele de cancer al colonului determină stenozarea
lumenului şi în final produc stop complet;
• simptomatologia clinică este dominată de: dureri abdominale,
tulburări de tranzit intestinal: constipaţie, diaree sau alternativ
constipaţie cu diaree, hemoragii intestinale, scădere ponderală,
fenomene subocluzive sau ocluzive.
Radiologic:
• procesul infiltrativ malign determină rigiditate şi scurtarea
segmentară a peretelui colic, cu lipsa destinderii la clisma
baritată şi contractură spastică intermitentă a peretelui opus;
mucoasa este alterată la nivelul leziunii tumorale;
• tumora vegetantă produce imagine lacunară rotundă,
ovoidală sau conopidiformă (cu contur policiclic), cu contur net
sau neregulat, anfractuos;
• lacuna poate avea sediul central sau marginal, cu ştergerea
liniei de siguranţă de pe contur şi pierdere de substanţă
marginală; tumora poate fi sesilă sau pediculată.
• cancerul ulcero-vegetant creează aspectul de “nişă în
lacună” sau “farfurie”, sau “crateriform” (opacitate centrală
înconjurată de bureletul radiotransparent);
• în evoluţie, dezvoltarea tumorii produce oprirea tranzitului
baritat, prezentând următoarele aspecte:
- îngustarea progresivă “în pâlnie” a lumenului colic, cu contur
neregulat, stenoza evoluând spre stop complet;
- suprajacent se constată dilatarea lumenului intestinal şi
producerea de fenomene subocluzive sau ocluzive, cu imagini
hidro-aerice concludente, tipice;
- adeseori polul inferior al tumorii se invaginează uşor în
lumenul colic destins de clismă şi se produce aspectul “în
calotă sferică” descris de Chaoul, când presiunea clismei
baritate creşte, peretele intestinal sănătos apare destins luând
aspect de “pantalon de golf”; dacă polul inferior al tumorii are
muguri pe suprafaţă, apare imaginea de “explozie de grenadă
• clisma baritată poate trece - în cazul stenozei tumorale
vegetante - printr-un tunel îngust, până dincolo şi mulează
polul superior al tumorii: se realizează astfel aspectul de
“halteră” sau bipolar; tunelul canceros străbate axial tumora,
este destul de lung, are contur neregulat, cu prezenţa de
mici nişe pe contur, motiv pentru care trebuie diferenţiat de
cancerul infiltrativ ce cuprinde circumferenţial colonul, iar
stenoza este regulată şi tunelul este foarte scurt (10-15
mm).
• din punct de vedere anatomopatologic procesele
proliferative maligne ale colonului sunt de obicei de natură
epitelială (adenocarcinoame) şi foarte rar de natură
conjunctivă (sarcoame);
Va multumesc
pentru atentie!
 LP14 _ Medicina an IV

EXAMENUL RADIOLOGIC AL
APARATULUI RENO - URINAR
 Aparatul reno-urinar
Metode examinare
-Radiografia renală simplă
-SDC-Urografia intravenoasă
(pielografia descendentă) , cistografia ,
pielografia ascendentă sau retrogradă ,
arteriografia renală selectivă după tehnica
Seldinger
-Ultrasonografia abdomino-pelvină,
efectuată transabdominal, transperineal
sau intrarectal/intravaginal
-Computer- tomografia abdomino-
pelvină
-Imagistica prin rezonanţă
magnetică şi angio- IRM
ANATOMIA RADIOLOGICĂ A APARATULUI
URINAR
Forma rinichilor
Mărimea rinichilor
Poziţia rinichilor
Anatomia cavităţilor exretorii renale
 MALFORMAŢII CONGENITALE ALE
RINICHILOR

1. ANOMALII DE NUMĂR
Agenezia renală
- absenţa rinichiului (mai frecvent în stânga)
- absenţa arterei renale. hipertrofia
compensatorie
Aplazia renală
- există mugurele embrionar renal
- rinichi rudimentar, nefuncţional, degenerat
chistic, calcificări
- artera renală hipoplazică
- bazinetul, ureterul lipsesc - ureter orb
Imagistic: - calcificări chistice în loja renală
- absenţa excreţiei de partea respectivă
- hipertrofie compensatorie
Rinichiul supranumerar
- rinichi independent cu cavităţi excretorii şi
vascularizaţie proprie
- rinichi ectopic,lombar inferior
- ureter - abuşare ectopică
2. ANOMALII DE MĂRIME
Hipoplazia renală - parţială
- totală
- uni sau bilaterală
Imagistic - rinichi miniatural
- index parenchimatos
normal
- raport parenchim sinus
renal păstrat
- cavităţi excretorii mici de
formă normală
Diagnostic diferenţial - rinichi mic
pielonefritic
- rinichi
vascular
Hipertrofia renală
- rinichi mare, deobicei bilateral

- parenchimul renal gros

- cavităţi excretorii cu
diametrul crescut
- vase cu diametrul crescut
- proporţiile renale
armonioase
- rar unilateral - hipertrofie compensatorie
(în agenezie,
hipoplazie)
3. ANOMALII DE FORMĂ
Persistenţa lobulaţiei fetale
- normal – dispare după 4 ani
- rinichi cu contur poliarcuat,
vascularizaţie normală, cavităţi
excretorii normale
Fuziunea renală - forma bilaterală simetrică
- forma bilaterală asimetrică
- forma unilaterală asimetrică
Forma bilaterală simetrică: - rinichi în
potcoavă 1/600
persoane, cei doi rinichi sunt uniţi printr-o
punte de
parenchim la nivelul polului inferior sau
superior (potcoavă inversată)
- rinichiul
în S (rinichiul sigmoid)
Imagistic : - axul renal este inversat
- rinichi malrotaţi
- hilul renal orientat
ortograd deobicei anterior
- punte de parenchim
situată anterior AO şi VCI
care uneşte polii inferiori, polii
superiori, polul
inferior cu polul superior al rinichiului
controlateral
- ureterele au o
emergenţă atipică
- vascularizaţie direct din
AO
4. ANOMALII DE POZIŢIE
Ectopia
- ectopie cranială – rinichi intratoracic
- ectopie caudală – lombar inferior, rinichi
pelvian, presacrat
- ectopie încrucişată
Imagistic: - rinichi în poziţie
anormală
- ureterul lung,
scurt
- vascularizaţie -
din vasele învecinate
Malrotaţia
- normal – hil renal orientat
intern
- rinichi malrotat: hilul este
anterior, posterior, extern
- artere renale multiple cu
emergenţă atipică
5. ANOMALII DE STRUCTURĂ ALE PARENCHIMULUI
Clasificare:
• Boli renale chistice displazice
- rinichiul multichistic
- displazia chistică segmentară
- hipoplazia renală cu displazie plurichistică
- chiste multiple asociate cu obstrucţia căilor
urinare
• Boli renale chistice ereditare
- boala polichistică hepatorenală
- boala chistică a medularei
- boala microchistică renală cu sindrom
nefrotic congenital
• Chiste renale în sindroamele malformative ereditare
- scleroza tuberoasă Bourneville
- maladia Lindaun
- sindrom hepato-cerebro-renal
 • Chiste renale nondisplastice şi non ereditare
- chiste în trisomia D sau E
- chiste corticale: simple
multiloculare
- chiste medulare: rinichiul în burete
chistul pielogen
diverticolul
caliceal
- chiste extraparenchimale: chist
parapielic
chist
pararenal

Rinichiul în burete (rinichi spongios - boala Cacchi

Rici)
- mai frecvent la bărbaţi
- ectazii ale tubilor uriniferi
- formă - în evantai
- în buchet de
flori
- în ciorchini
- în mozaic
Imagistic: Renală simplă - calcificări la
nivelul piramidelor renale
Urografie - opacifiere a piramidelor
renale, cu persistenţă de 6-12 ore
CT - imagini hiperdense la nivelul
piramidelor renale
 ANOMALII VASCULARE RENALE
ARTERIALE
Artere renale multiple - (artere accesorii) polare (aberante) 43,5%
(Hellstrőm)
Absenţa arterelor renale, hipoplazie

MALFORMAŢII ALE CĂILOR EXCRETORII

- Duplicitatea pielocaliceală
- Microcalicele
- Megacalicioza (hipoplazia piramidelor, corticale intacte) - tije caliceale largi
- Ureterul orb
- Diverticolul caliceal
- Ureterocelul - dilatare sacciformăa ureterului terminal 0,5-4cm (cap de şarpe)
- Ectopii ale ostiomului ureteral
Bărbaţi - uretra prostatică Femei - uter
- vezicule seminale - vagin
- canal deferent - uretră
- rect - rect
-Ureter retrocav
- Hidronefroză congenitală - displazie neuromusculară parietală
- stricturi ureterale congenitale
localizare - joncţiunea pielo-caliceala
- joncţiunea ureterovezicală
- Alte malformaţii - stenozări, membrane endoluminale, torsionări, bride
 MALFORMAŢIILE VEZICII URINARE
1. Agenezia vezicală - apare în cadrul sindroamelor plurimalformative
2. Hipoplazia - vezică de dimensiuni reduse
- pereţi subţiri
3. Duplicaţia vezicală
- duplicaţia completă - două imagini vezicale distincte având ureter şi uretră proprie
- duplicaţie incompletă - două imagini vezicale distincte care au un col vezical comun şi o sigură
uretră
- vezică septată - sept median
- sept orizontal (vezică în clepsidră)
- vezică multiseptată
4. Megavezica - vezică mare cu capacitate peste 1000ml
- pereţi subţiri, fără trabeculaţie
- asociată deobicei cu dolicocolon
Dg. diferenţial: - vezica neurogenă
- sindromul stazei vezicale
5. Diverticolii congenitali - imagini transonice, hipodense, de plus de substanţă cu pedicol
6. Sindr. megacistic - microcolon - hipoperistaltism
7. Ureterocelul
- dilataţie chistică a ureterului terminal (intra sau extravezicală)
- determină retenţie de urină şi PNC secundară obstrucţiei
8. Valva uretrală posterioară
- pliu mucos la nivelul uretrei post. care produce obstrucţie cu retenţie urinară
- vezică urinară destinsă cu hipertrofie musculară,
accentuarea trabeculelor
- uretra prostatică dilatată deasupra valvei
9.Sindrom Prune-Belly
- absenţa, hipotrofia peretelui abd. ant. median
- malformaţii gastrointestinale şi cardiovasculare
- vezica mare cu domul ataşat ombilicului
- diverticol de uracă
- trigon vezical larg
- uretre dilatate, reflux vezicoureteral
- hidronefroză, displazie multichistică
10. Chisturile vezicale
- aspect imagistic de formaţiuni chistice
 LITIAZA RENALĂ
- frecvenţă crescută 300-400/100000 de locuitori
Etiologie: dezechilibru coloido-osmotic şi electrolitic urinar
Calculoza renală primitivă idiopatică
Calculoza renală secundară (proc. inflamator obstructiv
cu stază, dismetabolic, endocrin)
Calculoza renală - prerenală - calculoză primitivă
- renală - calculoză primitivă
- postrenală - calculoză secundară
Imagistul trebuie să: - recunoască calculoza renală
- să stabilească cauza
- să evalueze consecinţele litiazei
Examenul imagistic permite urmărirea - evoluţiei bolii
- rezultatele trat.
efectuate
- apariţia unor complicaţii
Ultrasonografia: - explorare iniţială, neinvazivă
- evidenţiază calculii indiferent de compoziţia
chimică, de la dimensiuni de 4mm
 Imagine: - hiperreflectogenă arciformă cu umbră acustică
(<4mm nu au umbră acustică)
- situaţi în partea declivă a căilor urinare
- mobilitate
- repercursiuni asupra cavităţii excretorii şi asupra
parenchimului renal
Radiografia renală simplă: evidenţiază calculii radioopaci şi micşti
Calculii d.p.d.v. al comportamentului faţă de razele X determinat de compoziţia
chimică a cristalelor pot fi:
- radioopaci - oxalat de calciu
- fosfat de magneziu
- fosfat de calciu
- cistina
- radiotransparenţi - acid uric, uraţi
- xantină
- micşti
Urografia: - evidenţiază calculii radioopaci, radiotransparenţi şi micşti.
- precizează:
Localizare: tubi uriniferi, calice, bazinet, ureter, vezică urinară
- unilateral
- bilateral
Forma calculilor - după compoziţia chimică
- calculi în formă de stea, bob de zmeură- oxalaţi
- calculi coraliformi - fosfaţi
- calculi conglomeraţi - cistina
- calculii rotunzi, netezi, lobulaţi - uraţi
- nefrocalcinoză - oxalaţi
- după localizare:- triunghiulară - calice, bazinet
- rotundă, ovalară- ureter, vezică urinară
- faţetată - în cavităţi mari
Calculoza radiotransparentă
- 5-10%
- se evidenţiază numai ultrasonografic şi urografic
(imagini lacunare)
- formă rotundă, ovalară, contur neregulat
Repercursiuni asupra cavităţilor excretorii:
- imaginea prea frumoasă renală cu terminaţie în cupă inversă (Bergmann)
- întârzierea secreţiei şi excreţiei renale, dilatarea cavităţilor excretorii şi
deformarea lor
- rinichiul mut urografic
Repercursiuni asupra parenchimului
- atrofia prin presiune (reducerea parenchimului între
conturul extern şi linia Hodson)
• localizată
• totală
± factori inflamatori (pielonefrită obstructivă,
pionefroză, pielonefrită xantogranulomatoasă
Existenţa unor complicaţii
 DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
Al calculilor radioopaci:- diabet zaharat
- abuz de fenacetină
- postiradiere
- calculi colecistici, vezică de porţelan
- calcificări renale, tbc, chist hidatic
- calcificări suprarenale
- calcificări hepatice
- calcificări vasculare
- chist dermoid
- calculi pancreatici
- calcificări în peretele toraco-lombar
- calcificări în micul bazin (fleboliţi, fibrom, simpexioane
prostatice)
- resturi de substanţă de contrast în tractul digestiv
- resturi stercorale
- ganglioni calcificaţi
- calcificarea cartilajelor costale
- calcificarea ligamentelului ileolombar
- apofize transverse fracturate
- franjuri epiplooici calcificaţi
Al calculilor radiotransparenţi
- edem al mucoasei
- cheaguri de sânge
- corpi străini
- tumori benigne, maligne de uroteliu
- bule de gaz
- puroi, fibrină

Al sindromului obstructiv
- calculozele din ectaziile tubulare → nefrocalcinoza medulară
- stenoze congenitale, post inflamatorii
- tumori primitive, secundare de uroteliu
- membrane endoluminale
- vase aberante compresive
- aderenţe
- tumori compresive de vecinătate
- iatrogene
- detritusuri
 PROCESE INFLAMATORII RENALE ŞI
PARARENALE

PIELONEFRITA

PIELONEFRITA ACUTĂ
- proces infalamtor interstiţial care se extinde de la tubii renali spre
corticală
- se diagnostichează clinic şi biologic
Imagistic
Ultrasonografia: În formele difuze
- rinichi mari, hipoecogeni
- parenchimul renal îngroşat
- lipsa diferenţierii cortico-medulare
- dilatare moderată a calicelor şi bazinetului
Urografia - rinichi mare
- hipotonia cavităţilor excretorii
- bazinet neomogen opacifiat
CT - rinichi mărit global sau parţial, contur difuz
- îngroşarea septelor renofasciale
- trame în grăsimea perirenală
- după SDC rinichiul devine heterogen pătat cu benzi hipodense
medulare şi corticale
- tardiv în regiunea tubulară apare o hiperdensitate care
contrastează cu restul parenchimului hipodens

PIELONEFRITA CRONICĂ BACTERIANĂ

- pielonefrita ascendentă: reflux vezico-ureteral
- pielonefrita descendentă hematogenă
Imagistic
Ultrasonografia - asimetrie renală, scădere globală a
diametrelor
- contur boselat, calcificări
- incizuri →scădere neuniformă indexului
parenchimatos
 PIELONEFRITA EMFIZEMATOASĂ
- germeni anaerobi
- la diabetici
- afectarerenală bilaterală
- prezenţă de aer în cavităţile excretorii; în forme grave în corticală şi spaţiul perirenal
Ulltrasonografia: - imagini hipoecogene mobile în cavităţile excretorii
Urografia: - rinichi mare
- neomogen cu benzi transparente radiare
CT: - imagini cu densitate aerică în cavităţile excretorii şi parenchimul renal realizând un
aspect radiar
 TUBERCULOZA RENALĂ
- apare în perioada de diseminare
- precoce - primoinfecţie
- tardiv - după o perioadă asimptomatică

- sursă - ganglionară, pulmonară, tuberculoză extrapulmonară

Patogeneză - diseminare hematogenă→parenchimul renal unde
formează noduli miliari în regiunea corticală asociaţi uneori cu caverne
→ migrare spre medulară→pielon - calice, bazinet,ureter, vezică
urinară
Ultrasonografia: nu există semne patognomonice
- faza iniţială - aspect normal
- faza de stare - dilatări caliceale
- imagini transonice
hipoecogene+calcifieri în parenchim
- leziuni ureterale, dilatări
- vezică mică şi inextensibilă
- faza tardivă: - tuberculom - masă ecogenă
- rinichi mic cu ecogenitate mixtă
destructuralizat
- calcificări mari, aspect heterogen
Renala simplă: - calcificări renale sau ganglionare
- rinichi mastic
Urografia - semne variabile cu stadiul de evoluţie
ST. I - focare miliare corticale, confluente→cazeificare -
caverene
- fără semne radiologice
ST.II - focar ulcerocavitar rupt în căile excretorii
- cuprinde un calice sau un grup caliceal
- semnul Lichtemberg- Ravassini - cupe caliceale cu contur
şters, aspect dinţat (ros de molii)
- caverne cu contur neregulat zimţat
ST. III - modificări în parenchim
- fibroză, scleroze
- tije stenozate cu dilataţii caliceale supraiacente
(aspect în măciucă, aspect în margaretă)
- bazinet stenozat
- ureter cu stenoze etajate (aspect moniliform)
- vezică urinară, hemicontractură, opacifiere mai slabă
(semnul Freundemberg-Constantinescu)
- vezică mică inextensibilă
- rinichi mastic, rinichi mic nefuncţional cu calcificări
CT: - zone hipodense mici în corticală (leziuni exudative) difuz
conturate
- caverne - zone hipodense contur neregulat ±calcificări
pericavitare
- calice dilatate dispuse radiar
- corticală renală micşorată
- calcificări mari cu contur neregulat
- ganglioni calcificaţi
- bazinet dilatat → stenoză
- rinichi mastic

PIONEFROZA

- proces inflamator purulent într-un sistem pielocaliceale, dilatat

asociat cu distrucţia parenchimului renal
Cauze: - inflamaţia parenchimului (tbc, abces, carbuncul renal) +
obstrucţie
- nefropatie obstructivă
Ultrasonografia: - rinichi cu index parenchimatos redus,
- -cavităţi excretorii
dilatate cu ecouri în interior
- calculi
Radiografia simplă: - rinichi mare
- ştergerea conturului muşchiului psoas
- calculi
Urografia: - rinichi mare
- sistem pielocaliceal dilatat cu contur neregulat
 ABCESUL RENAL

- proces inflamator renal localizat, unic, unilateral

Etiologie: - abcese primare
- abcese secundare (chiste, hematoame, etc.)
- chiste şi hematoame
Ultrasonografia:
Perioada de formare - zonă ecogenă difuz delimitată cu mici
imagini hipoecogene centrale
Perioada de stare - zonă hipoecogenă, transonică, delimitată
de un perete gros cu ecouri în interior (bule de gaz, sfacele) uneori
sediment decliv, cloazonări
Renala simplă - rinichi mare
- contur şters
Urografia - proces localizat care dislocă calicele şi bazinetul
- poate fistuliza în cavităţile excretorii→imagine de cavitate cu contur neted

CT - zonă hipodensă (20-30HU) cu efect de masă, contur neregulat cu zone aerice în interior
- după SDC peretele abcesului este bine conturat şi delimitat de structurile din jur
- modificările grăsimii perirenale - propagarea procesului la acest nivel
 TUMORILE RENALE

A. TUMORI BENIGNE (chiste, fibroame, papiloame,

angiomiolipoame)
B. TUMORI MALIGNE
CANCERUL DE UROTELIU
CANCERUL RENAL PROPRIU-ZIS (PARENCHIMATOS)
 TRAUMATISMELE RENALE

contuzii, fisuri sau rupturi parenchimatoase

Radiografia renală simplă:
- ştergerea conturului renal, a marginii muşchiului psoas
- opacifierea lojei renale
Urografia i.v. este utilă pentru relevarea condiţiei morfologice şi funcţionale a rinichiului
de partea opusă.
La nivelul rinichiului traumatizat se observă:
- opacităţi intrarenale sau perirenale, cu contur flu,neregulat
 - amputări
- compresiuni
- dislocări a căilor excretorii
- lacune neomogene, cu contur
neregulat
Arteriografia renală:
- deplasări sau subţieri ale vaselor
intraparenchimatoase sau ale vaselor renale
mari
- avulsia de fragmente de parenchim
- anevrisme
- tromboze
- fistule arterio-venoase sau arterio-
pileo-caliciale
- extravazarea substanţei de contrast
 DIAGNOSTIC RADIOIMAGISTIC AL AFECŢIUNILOR VEZICALE,
PROSTATICE ŞI URETRALE

Metode de investigaţie
Radiografia renală simplă
Cistografia ascendentă, descendentă şi prin puncţie suprapubiană
Anatomia radiologică normală a vezicii urinare

Malformaţiile vezicii urinare

Cistitele inflamatorii
Papilomatoza vezicală
Cancerul vezical
Hipertrofia de prostată şi adenomul priuretral
Stricturile uretrale
Calculii, tumorile şi malformaţiile congenitale uretrale