1.3.

Aplicaţii ale fizicii atomice în studiul sistemelor vii

Discuţie:
Deşi domeniul actual al aplicaţiilor fizicii atomice şi nucleare în biologie este extrem de vast, spaţiul afectat acestei
lucrări şi, mai ales domeniul limitat de cunoştinţe de specialitate ce le presupune categoriei de cititori cărora li se
adresează, nu permite o abordare a tuturor acestora. Ne vom mărgini la a descrie, ca principiu, principalele metode
actuale de investigare microscopică a structuriisistemelor vii.

1.3.1. Studiul structurilor microscopice prin difracţie de raze X

 Radiaţiile X: descriere; mecanism de producere

Radiaţiile X (Roentgen) sunt radiaţii electromagnetice cu lungime de undă foarte mică. Se

consideră a fi astfel de radiaţii cele electromagnetice cuprinse în gama 0,1..500 Å (între radiaţiile
ultraviolete şi radiaţiile ).
Radiaţiile electromagnetice din această gamă corespund, teoretic, la două mecanisme de
producere:
- radiaţia X de frânare
Atunci când un fascicul de electroni întâlneşte atomii unei substanţe oarecare, aceia cu energie
cinetică mai mare pot străbate învelişul electronic şi să se apropie de nucleul pozitiv; în funcţie de
câţiva factori, pot avea loc două fenomene: captura electronului de nucleu (cu transformarea sa în
electron orbital sau cădere pe nucleu) ori simpla deviere de la traiectoria sa iniţială (în apropierea
nucleului elctronul se va mişca pe o traiectorie hiperbolică). În cadrul acestui paragraf ne
interesează numai cel de-al doilea fenomen.

Fig. . mecanismul emiterii radiaţiei X de frânare

După cum se arată în electromagnetism, devierea unei sarcini electrice conduce la emiterea de
radiaţie electromagnetică; cu cât un electron va trece mai aproape de nucleu, cu atât el va fi mai
puternic frânat şi fotonul de radiaţie emis va avea energie ( ) - deci frecvenţă - mai mare.
Datorită caracterului aleatoriu al distanţei de trecere a electronilor pe lângă nuclee - chiar dacă
se poate aranja ca energia cinetică a acestora să aibă o valoare destul de limitată - fotonii emişi vor

1
avea orice energie - deci frecvenţă - între zero şi energia maximă a electronilor incidenţi. Ca
urmare, spectrul radiaţiei X de frânare va fi un spectru continuu, iar amplitudinea sa va depinde de
enrgia cinetică maximă a electronilor frânaţi - de tensiunea de accelerare:

Fig. . spectrul emisiei de radiaţie X în funcţie de diferite

tensiuni de accelerare a electronilor

- radiaţia X caracteristică:
Pentru electronii cu energie mare care pătrund în învelişul electronic există probabilitatea de
scoatere a unor electroni din atomi (ionizare). În urma acestui fenomen va rămâne un loc liber în
subpăturile electronice; electronii de pe nivele superioare vor tinde să treacă pe nivele inferioare,
de stabilitate mmai mare. În procesul de rearanjare a acestora se vor emite fotoni cu energie bine
determinată, dată de diferenţa energetică a nivelelor de energie electronice din atomul respectiv.
Spectrul radiaţiei X caracteristice va fi deci un spectru discret, cu puţine frecvenţe, ce depinde
de elementul emiţător.

 Dispozitivul de producere a radiaţiei X

Un generator de radiaţii X este format din două piese principale:

- tubul de radiaţii X
- generatorul de înaltă tensiune.
La rândul lor, tuburile de radiaţii X pot fi de două tipuri:
- cu gaz
- cu vid (cu catod incandescent).
Tubul cu gaz este, de fapt, un tub de tip Crooks: într-un tub de sticlă închis ermetic există un
anumit gaz, iar la capete doi electrozi (catod şi anod) conectaţi la bornele unei surse de tensiune.
Pentru o valoare suficient de mare a tensiunii se va produce ionizarea gazului, ionii pozitivi rezultaţi
fiind acceleraţi spre catod, pe care îl vor lovi şi din care vor scoate elctroni. Catodul devine astfel
sursă de elctroni ce se vor orienta şi accelera spre anod unde, prin frânare vor produce radiaţie X
de frânare.

2
 La tubul cu vid, mult mai răspândit, principiul de funcţionare este acelaşi, însă fasciculul de
electroni se obţine pe baza fenomenului de emisie termoelectrică: catodul este un filament din
tungsten care emite electroni prin încălzire electrică până la incandescenţă.

Fig. . Reprezentare schematică a tubului cu vid

 Analiza spectrală cu radiaţii X

Cu ajutorul radiaţiilor X se poate face determinarea calitativă şi cantitativă a unei substanţe

oarecare prin analiza spectrului rezultat în urma bombardării acesteia cu electroni. Caracteristicile
spectrului discret ne dau componenţa substanţei (am remarcat că spectrul discret este specific
fiecărui tip de atom), iar analiza intensităţii radiaţiei corespunzătoare unei anumite componente a
spectrului ne oferă informaţie cu privire la procentul componentei respective în substanţa analizată.

 Analiza structurală prin difracţie de raze X

W. H. Bragg şi fiul său W. L. Bragg, preluând şi continuând lucrările lui Max von Laue, au
explicat mecanismul difracţiei radiaţiilor X pe cristale. În principiu, lucrurile se petrec ca într-un
fenomen clasic de difracţie-interferenţă pe lame subţiri, locul feţelor reflectătoare fiind luat de
planele atomice din cristal, situate la distanţe relative de acelaşi ordin cu lungimea de undă a
radiaţiei X. În acesasta constă şi marele avantaj al radiaţei X: lungimea sa de undă baleiază
domeniul dimensiunii celulelor cristalografice elementare, permiţând astfel analiza cristalelor prin
analiza figurilor de interferenţă obţinute prin analiză de tip difracţie-interferenţă.
În principiu, dispozitivul experimental ce realizează aceste aspecte (difractometrul cu raze X)
este următorul:

3
 Fig. Schema de principiu a difractometrului cu raze X

Anticatodul tubului Roentgen emite radiaţiile X care trec prin colimator, transformându-se într-
un fascicul subţire, paraxial. Acesta cade pe proba cristalină ce se plasează pe un suport ce se
poate roti în mod gradat, extrem de precis. Pe măsura rotirii, diverse plane cristalografice ajung în
astfel de poziţii în care este indeplinită condiţia de interferenţă constructivă Bragg (maxime de
interferenţă), obţinându-se un anumit tablou de franje de interferenţă pe filmul special plasat la
distanţă fixă în jurul probei.
Din studiul figurii de interferenţă („diagrama Fourier”) - cunoscând frecvenţa radiaţiei X şi
diverse caracteristici dimensionale ale dispozitivului - se pot deduce caracteristici deosebit de
bogate şi importante cu privire la structura microscopică a probei, cum ar fi: distanţa d dintre
planele cristalografice, orientarea planelor cristaline, defecte de structură etc.
Calculele ce sunt necesare sunt extrem de voluminoase. Ca urmare, în difractometrele
moderne s-a realizat interfaţarea acestora; prin această operaţie, imaginea de interferenţă este
digitizată şi analizată automat de un calculator electronic dedicat acestui lucru.
Utilizarea difracţiei razelor X, cu toate dificultăţile menţionate în introducere, a dat rezultate
foarte bune în cazul stabilirii structurii spaţiale a unor substanţe de interes biologic care pot fi
aduse într-o oarecare formă cristalină cum sunt proteinele, acizii nucleici, hormonii steroizi etc.
Dintre proteine, structurile mioglobinei şi hemoglobinei au fost elucidate de către Perutz şi
colaboratorii săi, iar dintre acizii nucleici, structura ADN a fost elucidată în special urmare a analizei
diagramelor de difracţie efectuate de Wilkins.

Discuţie:
Dificultăţile aplicării metodei în cazul probelor biologice au fost şi sunt legate de două aspecte:
- unul amintit, acela al formei „pseudocristaline” a proteinelor şi acizilor nucleici, acete substanţe neputând fi obţinute
sub formă de cristale izolate. Stările acestora, numite impropriu „cristaline”, sunt de fapt stări fibrilare, dar aceste
fibre prezintă un înalt grad de orientare în direcţia axei fibrei, orientarea laterală fiind mai puţin perfectă. În acest
caz, rotaţia în jurul axei nu mai este necesară. Fibra se plasează vertical faţă de fascicolul de radiaţie X, această
direcţie numindu-se uzual meridian.
Pentru studiul proteinelor se obişnuieşte să se introducă în „cristalele” lor atomi ai unor metale grele (Hg) care
se evidenţiază printr-o mare densitate de electroni.
- al doilea spect îl constituie acela că prin acţiunea radiaţiilor X asupra materialului biologic, acesta se modifică pe
parcursul experienţei, chiar în cazul utilizării unor fascicule de analiză cu intensitate redusă. Evitarea acestei
dificultăţi s-a făcut în ultimul timp prin trecerea la aşa numita spectroscopie prin fluorescenţă,în cadrul căreia sunt
analizate diagramele obţinute prin interferenţa radiaţiei X emisă chiar de preparatul biologic, stimulat prin diverse
metode nedistructive (acest fenomen de emisie se numeşte fluorescenţă, de unde şi denumirea metodei de
analiză).

 Radiografia X

Aceasta este o aplicaţie a radiaţiilor X utilizată pe scară largă cu precădere în medicină

(roentgenodiagnosticul). Ea reprezintă o metodă de examinare a structurii şi funcţiei organelor

4
interne. Principiul metodei constă în proprietatea de absorbţie selectivă a acestui tip de radiaţie de
către substanţe cu densităţi diferite.
Ca urmare a acestui aspect, la analiza radiaţiei X ce traversează o anumită parte a unui
organism viu - analiză realizată pe ecran, pe film sau electronic - imaginea va prezenta detalii
definite prin contraste de iluminare, după cum radiaţia incidentă a străbătut ţesuturi mai dure
(oase tendoane etc.) - la care absorbţia tinde spre limite maxime - sau mai moi (piele, muşchi etc.)
- la care absorbţie este mult mai redusă.

 Tomografia computerizată

Este o metodă imagistică clasică specifică medicinei. Principiu de bază al acesteia este similar
radiografiei X, realizând prim metode speciale imagini ale unor secţiuni axiale (anteroposterioare)
ale diferitelor segmente ale organismului. Acest lucru se elimină printr-o tehnică specială de radiere
urmată de o analiză complexă a informaţiilor obţinute, cu ajutorul unui computer dedicat acestor
operaţii. Prin această tehnică se poate elimina efectul de sumaţie din radiologia clasică, realizându-
se o delimitare mai strictă privind raporturile diferitelor elemente patologice sau fiziologice ale
organelor investigate.

 Terapia cu raze X

Radioterapia este utilizată în prezent cu precădere în distrugerea localizată a celulelor maligne.

Pentru distrugerea ţesuturilor canceroase sunt necesare radiaţii X de energie înaltă, ceea ce face
necesară o tehnologie de tratament complexă necesară generării acestui tip de radiaţie, dar şi care
să evite afectarea celulelor sănătoase.
Ca urmare, dispozitivele utilizate au un grad foarte ridicat de performanţă. În ultimul timp se
detaşează aşa-numita gamă a dispozitivelor cu accelerare liniară ce oferă dimensiuni şi intensităţi
remarcabile ale fasciculelor de radiaţie X, precum şi o importantă reducere a radiaţiei difuzate. De
asemenea, oferă analiza electronică a informaţiilor de tratament, ceea ce conduce la o localizare
mai rapidă şi mai exactă a regiunilor tumorale şi la o dozare mai precisă a tratamentului.
Informaţiile necesare sunt obţinute prin aşa numita tomodensimetrie.

1.3.2. Studiul structurilor microscopice prin efect RES (rezonanţă electronică

de spin)

 Principiul metodei

După cum arătam în partea teoretică a capitolului, electronul este un fermion, spinul său

putînd lua două valori: . Se spune că spinul electronului poate avea două orientări opuse: pe

5
direcţia câmpului magnetic orbital sau invers. Acest fapt conduce la degenerarea nivelului enrgetic
al electronului în atom în două niveluri de energie. În cazul în care atomului i se furnizează o
anumită energie electromagnetică, între aceste două niveluri de spin pot avea loc excitări ale unui
elctron unic (cazul atomilor cu electron impar) prin absorbţia de către unui foton corespunzător,
urmate de dezexcitări, prin emisia unui alt foton.
Pentru ca nivelul de energie degenerat să se „despice” efectiv în cele două subnivele de spin,
în experimentul RES se aplică atomului un câmp magnetic exterior (efect Zeemann). Ulterior, pe
acest fond, radiaţia electromagnetică cu frecvenţă corespunzătoare rezonanţei tranziţiei
elexctronice între cele două niveluri (de domeniul microundelor), va putea produce precese
elementare de excitare-dezexcitare.
Conform unor studii mai amănunţite, condiţia de rezonanţă se poate obţine prin modificarea
câmpului electromagnetic sau prin modificarea frecvenţei radiaţiei electromagnetice; în practică,
datorită unor necesităţi tehnice mai reduse, se utilizează prima variantă (lucru în „frecvenţă fixă”).
Deoarece la o tranziţie electronică se absoarbe o energie „fixă”, rezultă că, prin înregistrarea
absorbţiei enrgiei electromagnetice (în general în transmisie) se va observa un vârf (peak) în
dreptul valorii câmpului magnetic de rezonanţă.

Discuţie:
În această înregistrare este necesar a se ţine cont de posibilitatea degenerării superioare a nivelului electronic ca
urmare a interacţiei dintre momentul de spin al electronului impar şi cel al nucleului (degenerarea hiperfină), caz în care
vor fi prezente mai multe peak-uri, distincte.

 Analiza structurală a sistemelor biologice prin metoda RES

Analiza probelor biologice în starea naturală este posibilă doar atunci când conţin radicali liberi
care să asigure existenţa „electronului impar”. Această limitare a fost înlăturată în 1965 de
McConnel care introduce o metodică nouă pentru aceste situaţii, numită metoda markerilor de spin.
Aceştia sunt molecule ce au în alcătuirea lor grupări paramagnetice (cu electron liber - de exemplu,
gruparea nitroxid -N-O) cu care se „dopează” materialul biologic. Uzual, markerii au mai primit şi
denumirea de substanţă de contrast. Analiza descrisă se va face asupra markerului, spectrul global
al acestuia aducând bogate informaţii asupra mediului său înconjurător.
Prin metoda descrisă se poate lucra cu concentraţii foarte mici ale substanţei de contrast
(uzual de 10-7 M). Ca urmare ea este aplicabilă şi organismelor vii (oamenilor), fără a le afecta
practic integritatea.
Analiza spectrului RES este ceva mai complexă decât cea simplă descrisă la principiul metodei.
Din aceasta este posibil a se obţine informaţii cu privire la orientarea şi mobilitatea moleculelor-
marker, polaritatea mediului în care aceştia se găsesc etc.
De exemplu, lucrând cu markeri pe baze de acizi graşi, se pot obţine informaţii preţioase
privind starea lipidelor dinmembrana celulară.

6
 Alt tip de informaţie se poate obţine dacă se ţine cont că în medii vii markerul va fi caracterizat
de o anumită mobilitate; dacă mişcarea se produce într-un mediu viscos va apare o deformare
corespunzătoare a structurii hiperfine (a spectrului RES), din ce în ce mai accentuată pe măsura
creşterii viscozităţii.
În sfârşit, analiza RES poate fi de tip imagistic, fiind de interes obţinerea traseului markerilor
prin organismul viu. Este cazul aplicaţiilor medicale unde se urmăreşte detectarea anumitor
disfuncţionalităţi ale sistemelor circulatorii (sânge, limfă etc.), cum ar fi, de exemplu, detectarea
unor microcheaguri pe vasele capilare din creier.
Relativ la modul de „dopare” cu markeri a preparatelor biologice, există mai multe metode.
Unii sunt introduşi prin difuzie simplă (de exemplu acizii graşi). Alţii se leagă covalent de anumite
grupări funcţionale.