• LASER

• Tomografie cu radiații X
• Tomografie RMN
• Scintigrafie
• Diagnostic cu ultrasunete
• Termografie
LASER = amplificarea luminii prin emisia stimulată a radiaţiei

- un atom sau o moleculă (în anumite condiţii) poate

absorbi o cantitate de energie - excitarea atomului
- un electron poate să efectueze o tranziţie cuantică de
pe un nivel de energie inferioară (Ei) pe un nivel de
energie superioară Es

Es
Es
hν
hν

Ei Ei
excitare dezexcitare
 Radiaţia absorbită va avea frecvenţa:

E s  Ei

h

h - constanta lui Planck

În stare excitată atomul sau molecula rămâne un timp limitat

(circa 10-8 s).
- dezexcitarea are loc spontan
- electronul revine la nivelul energetic iniţial prin emisia unui foton,
a cărui energie este egală cu energia fotonului absorbit
- dezexcitarea este un proces aleator
- dacă electronul revine pe nivelul iniţial, fenomenul se numeşte
emisie spontană
 În cazul unor atomi mai complecşi, electronul poate rămâne în stare
excitată un timp mai îndelungat (10 -3 s)- stare metastabilă.
- de pe un nivel metastabil un electron va reveni pe nivelul E i după
un timp mai lung
- dacă un astfel de electron este obligat să revină pe E i mai repede,
fenomenul se numeşte emisie stimulată

- dacă stimularea se face cu un foton care are aceeaşi frecvenţă cu

frecvenţa radiaţiei ce a excitat atomul, se observă că:
- pe lângă fotonul initial mai apare un foton (datorită dezexcitării
atomului), de aceeaşi energie şi direcţie.

Es
hν

Ei

Emisia stimulată
• Dacă fiecare dintre aceşti doi fotoni vor întâlni câte un alt atom
excitat cu aceleaşi nivele metastabile se vor produce alte două
emisii stimulate cu producerea a încă doi fotoni în fază cu primii.

• Repetarea fenomenului duce la multiplicarea în avalanşă a

numărului de fotoni, care au aceeaşi energie, direcţie şi fază-
fenomen mediu activ laser.
• Pentru producerea fenomenului laser este nevoie de inversiunea
populaţiilor.
• După inversiunea populaţiei – stimularea emisiei se poate realiza
chiar cu unul din fotonii emişi de un atom excitat al mediului activ
laser

Dacă emisia este stimulată în domeniul IR, dispozitivele se numesc

iraseri, iar dacă stimularea se face în domeniul microundelor,
dispozitivele se numesc maseri
 Proprietăţile fasciculului laser

Monocromaticitatea – fasciculul laser are o singură lungime de undă.

(aplicaţii în interferometrie, spectroscopie, fotochimie)

Direcţionalitatea – fasciculul laser este foarte îngust

(aplicaţii: rezolvarea unor tehnici noi de transmitere a energiei şi a
informaţiei la distanţe mari, măsurarea precisă a distanţei)

Coerenţa – fasciculul laser este format din fotoni coerenţi

Intensitatea unei surse este foarte mare.

Emisia se poate face prin: impulsuri repetitive, impuls gigant unic

sau emisie continuă.
Efectele radiaţiei laser:

Efecte distructive - datorită concentrării unei energii

foarte mari în zona de impact a radiaţiei laser cu
substanţa
• şoc termic
• modificări ireversibile la nivel molecular
• orientarea moleculelor nesferice în direcţia de
propagare a radiaţiei
 Aplicaţii ale laser-ului în medicină

1. Determinarea unor substanţe din sânge, fără recoltări de

sânge (cu laser ce emite în IR)
• glucoză, colesterol, acid uric, alcool
Microanaliza laser permite un studiu al distribuţiei
oligoelementelor într-o concentraţie mică (10-13 moli)

2. Endoscopia clinică
• stoparea hemoragiilor gastrointestinale
• cicatrizarea ulcerului stomacal

3. Oftalmologie:
- în retinopatia diabetică
- ocluziile vaselor retiniene
- dezlipiri sau rupturi de retină
- chirurgia tumorilor pleoapei
- cataractă şi glaucom
4. Otorinolaringologie:
- în tratamentul unor afecţiuni:
papilomatoza laringiană, noduli vocali, formaţiuni tumorale
benigne ale amigdalelor

5. Dermatologie:
- distrugerea unor leziuni pigmentate
- tratamentul tumorii cutanate sau a mucoaselor
- epitelizarea ulcerelor cronice, acupunctură

6. Ortopedie
- în traumatologie pentru stimularea troficităţii, cicatrizant,
antiinflamator.
7. Chirurgie

Radiaţia laser - efecte negative asupra unor organe- cel mai

vulnerabil: ochiul
 Utilizarea terapeutică a laserului

1. Mecanismele de acţiune

- Energia transmisă de radiaţia laser induce transformări

moleculare care produc modificări ale metabolismului celular
şi tisular

- Laserul acţionează primordial la nivel mitocondrial şi

citoplasmatic, cu efect imediat în modificarea permeabilităţii
membranei celulare şi în activarea unor enzime inactive
Se pot produce:
• modificări a concentraţiilor de Na+, K+
• intensificarea fluxului de Ca2+
• îmbunătăţirea respiraţiei şi a metabolismul energetic al celulei
• stimularea diviziunii celulare

Redistribuirea intra şi extracelulară a ionilor are ca efect:

• modificarea presiunii hidrostatice, permiţând resorbţia
edemelor
• modificarea potenţialelor de membrană neuronale (cu
diminuarea sensibilităţii dureroase)
2. Efecte produse de laser:

• efecte analgezice

• efecte antiinflamatorii – datorită vasodilataţiei, prin grăbirea

eliminării toxinelor acumulate la nivelul leziunilor

• accelerarea regenerărilor tisulare şi a vindecării prin afluxul

nutriţional crescut consecutiv vasodilataţiei şi prin stimularea
proliferărilor celulare, a secreţiei de fibre de către fibroblaste şi
a activităţii celulelor imunitare.

Diversele tipuri de lasere au mecanism de acţiune biologică

relativ diferit
 Imagistica medicală
Imagistica medicală: metoda de diagnosticare care
constă în obţinerea de informaţii privind starea fiziologică
ori patologică, pe baza interpretării imaginii unei porţiuni a
corpului.

Construirea imaginilor:
- se face pe baza răspunsului organismului la
interacţiunea cu anumiţi factori fizici.
- pe baza gradului diferit în care un parametru al
factorului e modificat prin interacţiunea cu anumite ţesuturi.
- valorile parametrului respectiv sunt convertite în grade
de luminozitate (nuanţe de gri sau culori asociate
convenţional) a imaginii.
Principalii factori fizicii utilizaţi în imagistica medicală:

• radiaţiile X:
radiologie, tomografie X sau tomodensitometrie

• ultrasunetele:
ecografie şi tomografie cu ultrasunete

• radiaţiile ionizante emise de substanţe radioactive, fixate de

regulă, pe trasori specifici ţesutului investigat:
scintigrafie, tomoscintigrafie sau tomografie de emisie

• câmpul electromagnetic:
tomografie RMN
 Radiaţii Röntgen (X)
Aplicaţii în medicină
Razele X, sau Röntgen se obţin în tubul Coolidge:
- tub cu vid înaintat (10-5- 10-6 mmHg), care prezintă doi
electrozi: un catod (K) cald, (forma unui filament) şi un
anticatod (AK) (dintr-un metal dur greu fuzibil-wolfram,
platină etc.) care are şi rol de anod. Între anod şi catod se
aplică o tensiune electrică de 105 V. Electronii emişi de
catodul incandescent sunt acceleraţi în drum spre anticatod.

- Prin interacţiunea acestora cu electronii de pe straturile

profunde (K;L) ale anticatodului, determină o ionizare
internă. Locurile vacante rămase vor fi ocupate de electronii
de pe straturile superioare. În urma acestor tranziţii
anticatodul emite radiaţii electromagnetice care
reprezintă radiaţii Röntgen.
• Radiaţiile Röntgen:
• sunt ionizante
• lungimea de undă: de la zeci până la mii de Å
• se propagă în linie dreaptă cu viteza luminii
• au proprietăţi de reflexie, refracţie, difuzie, polarizare
• produc efect fotoelectric
• produc fluorescenţa unor substanţe
• produc efecte chimice (impresionează plăcile fotografice)
• pătrund prin unele corpuri opace la radiaţiile vizibile
• substanţele formate din C, H, O- transparente pentru
radiaţiile X
• oasele, cu un conţinut bogat în calciu, sunt opace pentru
aceste radiaţii absorbindu-le puternic
• Puterea de absorbţie a radiaţiilor X creşte cu numărul
atomic al elementului (utilizarea plumbului în scop de
protecţie)
Röntgendiagnosticul

Radiaţiile X sunt absorbite inegal de către ţesuturi şi organe.

Radioscopia .
- iradierea cu radiaţii X a unui organ sau a unei părţi din corp şi
obţinerea imaginii structurii analizate pe un ecran fluorescent
(sulfură de zinc).

Radiografia (sau microradiografia):

-iradierea unui organ sau a unei părţi din corp cu radiaţii X având
ca rezultat imaginea obţinută pe o peliculă fotografică.
Părţile moi (piele, muşchi, plămâni) apar mai luminoase, iar
ţesuturile mai dure apar mai întunecate (absorbţia este mai
mare).
La animale, intensitatea radiaţiilor X, trebuie aleasă în funcţie de
talia animalului sau de zona investigată.
Pentru radioscopie:
la animale mici - tensiuni de 50-60 kV şi curenţi de 3-4 mA
la animale mari - tensiuni de 60-80 kV şi curenţi de 4-5 mA
Pentru radiografii:
tensiuni de 100 kV şi curenţi de 15-500 mA.
 Metoda permite obţinerea de date legate de:

• poziţia
• forma
• dimensiunea unui organ
• depistarea unor fracturi sau leziuni interne
• prezenţa unor corpuri străine
 Tomografia computerizată cu raze X
• Se obţin imagini ale unei secţiuni transversale (de circa 1-2 cm
grosime) a organului iradiat

• Sursa de raze X este aşezată pe o şină circulară, se poate roti,

organismul va fi iradiat dintr-un număr mare de direcţii

• După traversarea secţiunii investigate, razele X ajung la o reţea de

detectori.

• Din suprapunerea imaginilor computerul construieşte imaginea

digitală finală

Utilizarea metodelor de radiodiagnostic trebuie să fie limitată

deoarece se folosesc radiaţii ionizante în doze ridicate!
 Röntgenterapia (radioterapia)

- metodă de tratament bazată pe ionizarea

moleculelor ţesuturilor sub acţiunea radiaţiilor X

Radiaţiile X sunt folosite:

- pentru acţiunea lor antialgică şi antiinflamatoare în
afecţiuni funcţionale a unor organe

- pentru distrugerea unor formaţiuni patologice (ex:

tumori)
.
Rezonanţa Magnetică Nucleară (RMN)

Este fenomenul de rezonanţă între energia unui nucleu atomic

aflat în câmp magnetic şi o radiaţie electromagnetică de o
anumită frecvenţă.

Nucleele unor atomi se rotesc în jurul propriilor axe (au un

moment de spin) iar datorită faptului că au sarcini electrice, se
comportă ca mici magneţi (dipoli magnetici) .

- Spinul nuclear este specific atomilor cu număr de ordine sau

număr de masă impare
(ex. 1 H , 13C , 15N , 31P, etc. )
 S μ
L

S
dr
-
e
me
S
+
e
μ mp

a. b. c.

a. Momentul cinetic şi momentul cinetic de spin al

unui electron
b. Momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de
spin al unui electron
c. Momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de
spin al unui proton
• dipolii magnetici nucleari, în prezenţa unui câmp magnetic
exterior, tind să se orienteze în lungul liniilor de câmp.

• Anumiţi dipoli reuşesc să se alinieze, dar nu complet; axul

lor magnetic se roteşte cu o anumită frecvenţă într-o mişcare
de precesie în jurul direcţiei câmpului magnetic exterior.

• Frecvenţa de rotaţie în mişcarea de precesie se numeşte

frecvenţă Larmor.

• La interacţia dintre un astfel de nucleu cu o radiaţie

electromagnetică (de frecvenţă egală cu frecvenţa mişcării
de precesie), acesta va intra în rezonanţă cu radiaţia,
absorbindu-i energia

• Nucleul va ocupa o nouă poziţie (permisă din punct de

vedere cuantic) datorită procesului de excitare.
• nucleul se dezexcită după un a timp, emitând un semnal de
radiofrecvenţă numit ecou şi revine la poziţia de aliniere în
câmp

• dezexcitarea şi alinierea nucleelor excitate nu se face simultan

la toate ci treptat, proces numit relaxare.

• Semnalele emise prin dezexcitarea nucleelor sunt captate de un

detector.

• Cu cât este mai mare sensibilitatea nucleelor la acţiunea

câmpului magnetic cu atât este mai mare amplitudinea
semnalului.
 Frecvenţa de rezonanţă depinde de:
- natura nucleului
- natura substanţelor chimice cărora le aparţine
- condiţiile fizice în care se află

Semnalul captat permite stabilirea valorilor timpilor de

relaxare, mărimi specifice procesului:
• timpul de relaxare longitudinală – T1
este egal cu timpul necesar ca 63% din nucleele
excitate să revină la alinierea în câmp
• timpul de relaxare transversală -T2
timpul după care 63% din nucleele aduse într-o
orientare magnetică perpendiculară pe câmp să-şi piardă
această orientare.

T1 şi T2 oferă o cantitate mare de informaţii cu privire la

obiectul investigat.
 Timpii de relaxare ai unor ţesuturi

Ţesutul T2 (ms) T1 (ms) T1 (ms)

(B=0,5T) (B=1,5T)
Adipos 80 210 260
Ficat 42 350 500
Muşchi 45 550 870
Materie albă 90 500 780
Materie 100 650 920
cenuşie
 a c
b

• a- mişcare de precesie; b- excitaţie; c- relaxare

 Tomografia computerizată prin RMN
Prin această metodă se obţin imagini ale secţiunilor
transversale ale corpului pe baza proprietăţilor magnetice ale
acestuia.

• prin scanare se evaluează densitatea protonilor şi timpii de

relaxare
• Se utilizează un câmp magnetic uniform şi constant, generat
de o bobină supraconductoare răcită sub temperatura critică.
• Excitarea nucleelor se face supunând organismul la o
succesiune de pulsuri de radiofrecvenţă.
• Semnalele ecou, sunt înregistrate de un detector şi prelucrate
în vederea obţinerii imaginii digitale cu ajutorul calculatorului,
(care se poate vizualiza pe ecranul unui monitor).
Pentru o imagine de 10 mm grosime este necesară o scanare de
circa 15 minute
• Prin tomografia computerizată se obţin:
- imagini bidimensionale ale unei secţiuni transversale a
corpului
- imagini tridimensionale ale unor ţesuturi sau organe

În diagnosticul medical prin tomografia RMN se pot detecta şi

diagnostica:
• tromboze
• hemoragii intracraniene
• malformaţii vasculare
• tumori

Metoda se poate utiliza fără restricţii

• imaginile obţinute sunt clare
• se obţin date morfofuncţionale şi biochimice la nivel celular
Aplicaţia metodei RMN- rezonanţa magnetică locală
(TMR- „Topical Magnet Resonance”) bazat pe spectrul RMN:
- prin care se poate efectua studiul in vivo al metabolismului tisular
- metoda este utilă în domeniul transplantului
 Scintigrafia
Metodele scintigrafice:
• detecţia la exterior a radiaţiilor γ emise de atomi
radioactivi introduşi în organism, indicând localizarea,
concentraţia şi cinetica substanţelor marcate

• radioelementele folosite sunt fie sub formă liberă, fie

cuplate cu molecule ce au afinităţi specifice pentru
anumite organe sau ţesuturi

• radiaţiile γ pe care le emit aceste radioelemente pot fi

detectate în exteriorul organismului cu o cameră gamma
bazată pe scintilaţiile unui cristal de NaI
• unele substanţe organice ex. sulfura de zinc, diamant,
calcită, fluorită, au proprietatea de a produce o mică
scânteie - scintilaţie - în locul în care sunt lovite de
particule încărcate electric, cum ar fi de ex. radiaţiile
ionizante

• Folosind un ecran conţinând aceste substanţe fluorescente,

se poate determina numărul particulelor emise în unitatea
de timp, de o anumită cantitate de substanţă radioactivă.

• Repartiţia radioelementului cuprinzând un domeniu cu

diametru de câţiva zeci de centimetri, se poate observa pe
ecranul unui televizor
 Metodele scintigrafice depind de compuşii radiomarcaţi care
permit vizualizarea precisă a anatomiei fiecărui organ pe baza
particularităţilor funcţionale
ex. :
• inhalarea 31P - vizualizează alveolele pulmonare
• injectarea de macroagregate marcate cu 99Tc vizualizează
133
Xe

capilarele pulmonare
99
Tc

Explorările scintigrafice oferă imagini funcţionale şi dinamice ale

organului examinat
Interpretarea acestor dinamici este dificilă, iar localizarea
eventualelor anomalii este imprecisă.

Din scintigrafie a derivat tomografia de emisie care dă imagini

ale fixării unui radioizotop într-o secţiune transversală a zonei
iradiate, cu grosimea de 1-2 cm.
 Aplicaţie
• cartografierea zonelor active din creier pe baza acumulării
unui compus radiomarcat.

• neuronii metabolizează rapid glucoza adusă de sânge; dacă se

injectează deoxiglucoză, aceasta intră în celule ca şi glucoza,
dar nu este metabolizată, are loc acumularea acesteia în
neuroni, proporţional cu activitatea lor metabolică

• Marcarea radioactivă a deoxiglucozei permite evidenţierea

rapidă a zonelor fiziologic active.
• Prin tomografia de emisie poate fi urmărită o anumită formă
de activitate cerebrală. Se pot vizualiza regiunile lezate, cu
evoluţia lor.
 Diagnosticul cu ultrasunete

Diagnosticul cu ultrasunete se foloseşte în examinarea

ţesuturilor şi organelor moi.

Ex:
• se poate examina creierul (ecoencefalograma)

• se poate examina inima (ultrasonocardiogramă)

• se poate urmări dezvoltarea sarcinii (cel mai precoce de la

sfârşitul săptămânii a patra, începutul săptămânii a cincea)
 Ecografia
• Ecografia sau ultrasonografia este o metodă paraclinică de
bază în stabilirea diagnosticului

• Metoda nu este nocivă

• Diagnosticul cu ultrasunete se bazează pe studiul

modificărilor suferite de undele sonore la traversarea unor
medii biologice cu proprietăţi acustice diferite.

• La graniţa dintre astfel de structuri se produce reflexie

proporţională cu diferenţa de impedanţă acustică dintre cele
două medii.

• Undele reflectate reprezintă ecourile ale căror interceptare

constituie ecodiagnosticul.
• US sunt parţial reflectate rezultând ecouri şi parţial sunt transmise
prin ţesuturi; ambele pot fi înregistrate şi analizate

• Detectarea US reflectate se face cu ajutorul unui traductor

• Se obţin imagini pe ecranul unui osciloscop.

• Traductorul utilizat în ecografie îndeplineşte rol de sursă de

ultrasunete şi rol de receptor al ecourilor acestora.

• Frecvenţele utilizate de sursa ultrasonică sunt în jur de 2,5

MHz.
• Deplasarea traductorului pe piele deasupra unui organ-
baleiere sau scanare şi se poate realiza: manual, mecanic sau
electronic.

- Imaginea pe ecran a unui ecou va apărea sub forma unui

punct luminos, luminozitatea fiind proporţională cu
intensitatea ecoului
- se formează o imagine asemănătoare regiunii baleiate de
ultrasunete.

Imaginea obţinută este comparabilă cu o secţiune efectuată

prin organ în direcţia de deplasare şi perpendicular pe
suprafaţa sondei.
Profunzimea până la care ultrasunetele realizează o rezoluţie
bună este de 20 cm.
 Efectul Doppler

Este valabil pentru toate fenomenele ondulatorii.

• Sunetul emis cu frecvenţă constantă de o sursă este

recepţionat cu o frecvenţă mai mare când emiţătorul
se apropie şi cu o frecvenţă mai scăzută dacă se
îndepărtează de receptor.

• Pe baza efectului Doppler s-a determinat fluxul

pulsatil în artere cu ajutorul ultrasunetelor.
• determinarea vitezei sângelui pe baza efectului Doppler:
microparticulele în mişcare, intersectate de un fascicol de
ultrasunete, vor reflecta ultrasunetele cu o frecvenţă
modificată, depinzând de sensul şi viteza lor de deplasare.

• Pentru o hematie în mişcare se poate calcula diferenţa de

frecvenţă prin formula:
2 F V
F  F  F  '
cos 
c
F , F’ - frecvenţa sunetului emis, respectiv reflectat de suprafaţa
în mişcare
c - viteza US în sânge (1500 m/s pentru sânge la temperatura
corpului)
V- viteza sângelui
 – unghiul sub care cade radiaţia ultrasonică pe arteră
• Frecvenţa de emisie : între 310 MHz

Velocimetrele Doppler cu emisie continuă sunt utilizate

pentru investigarea arterelor şi venelor la membrele
inferioare, superioare şi la extremitatea cefalică.

Se pot diagnostica:
• arteriopatiile cronice obliterante
• stenozele sau obliterările arterelor cervico-craniene
• boala varicoasă; simptom posttrombotic
• anevrisme, supravegherea fistulelor arterio-venoase.

Modificările pereţilor arteriali influenţează viteza şi timpul

curgerii sângelui şi prin aceasta modifică traseul
ultrasonogramelor.
 Termoterapia
La baza termoterapiei stau efectele terapeutice, produse prin
încălzirea locală şi generală a organismului
(ex. mărirea debitului sanguin, vasodilataţia).
Procesul de încălzire locală se poate realiza prin:
-conducţie (punerea în contact cu sursa de căldură);
-expunerea organismului la radiaţii I.R.- adâncimea de
pătrundere –3mm
- efect diatermic sub acţiunea:
undelor electromagnetice lungi (10 kHz, aplicate prin
electrozi în contact cu pielea)
undelor electromagnetice scurte (30 kHz, obţinute între
două plăci metalizate care vin în contact cu pielea)
microunde (2450 MHz)
ultrasunete (1 MHz)
 Utilizarea efectelor temperaturilor scăzute asupra unor
ţesuturi , organe este metoda numită crioterapie.

Obţinerea temperaturilor scăzute se poate face cu ajutorul CO2

solid (zăpada carbonică) la valori de până la –790 C, sau prin
imersia în azot lichid (-190 0 C).

Metoda de tratament care foloseste congelarea cu ajutorul zăpezii

carbonice se utilizează în afecţiunile dermice.

O multitudine de leziuni şi boli se pot trata cu aparatul de

crioterapie printre care: cicatrici, acnee, veruci, cheratoze acneice
sau seboreice, ciuperci.