ELEMENTE DE FIZICĂ NUCLEARĂ

Un atom constă dintr-un nucleu înconjurat de un înveliş electronic.

Nucleul atomic constă din protoni încărcaţi pozitiv şi neutroni, care au
sarcină electrică nulă. În funcţie de poziţia în sistemul periodic al elementelor,
nucleul conţine un număr diferit de protoni şi neutroni. În elementele cu un
număr atomic scăzut, numărul neutronilor este egal cu numărul protonilor; în
elementele cu numere atomice mai mari numărul neutronilor depăşeşte
semnificativ numărul protonilor.

Într-un atom neutru din punct de vedere electric, numărul protonilor

(încărcaţi pozitiv) din nucleu trebuie să fie egal cu numărul de electroni
(încărcaţi negativ) care se mişcă pe diferite orbite în jurul nucleului atomic. În
anumite condiţii electronii pot fi ridicaţi pe o orbită superioară sau chiar pot fi
separaţi cu totul de atom, cauzând o dereglare a balanţei dintre protoni şi
electroni. Atomii care nu sunt neutrii din punct de vedere electric sunt numiţi
ioni.

1
 Un atom este caracterizat de un număr de ordine sau numărul atomic Z
care specifică numărul de protoni din nucleu şi numărul de electroni din
înveliş. Numărul atomic este în mod direct asociat cu elementul respectiv şi
indică poziţia elementelor în sistemul periodic.

Protonii şi neutronii N sunt numiţi nucleoni, care determină numărul de

masă A al atomului. Numărul de masa A este astfel suma protonilor şi a
neutronilor, sau Z+N. În notaţia fizică, simbolul chimic pentru elementul
respectiv este scris central, numărul atomic Z în partea stângă jos şi numărul
de masă A în partea stângă sus.

Întrucât numărul atomic este deja specificat de către simbolul elementului,

uneori este eliminat şi notaţia se poate face astfel: Co-59 sau Co-60.

Acelaşi element cu acelaşi număr de protoni poate avea un număr de

neutroni diferit; aceste elemente sunt numite izotopi. Izotopii unui anumit
element au aceleaşi proprietăţi chimice dar proprietăţi fizice diferite.

Mulţi izotopi sunt instabili, de exemplu transformarea nucleară are loc

spontan fără vreun impact extern. Pe parcursul acestui proces, energia este
eliberată şi emisă ca radiaţie ionizantă de diferite tipuri şi proprietăţi. Aceasta
radiaţie fie implică emisii de particule care conţin protoni, neutroni sau
electroni, fie radiaţii de unde electromagnetice sub forma fotonilor.

2
 Deoarece particulele de radiaţii au masă si încarcătură electrică pozitivă sau
negativă, radiaţiile de unde electromagnetice sunt fără masă şi neutre din
punct de vedere electric.

Radiaţiile emise au un conţinut de energie diferit, exprimată în

electronvolţi (eV). Energia particulelor de radiatii depinde in principal de
energia cinetică a particulei şi în cazul radiaţiilor de unde electromagnetice
depinde de frecvenţa care poate fi egalată cu o energie corespondentă în eV.
Cu cât este mai ridicată energia unui anumit tip de radiaţie, cu atât mai
ridicată este posibilitatea interacţiunii sau puterea de penetrare.

Spectrul undelor electromagnetice poate varia de la unde radio la lumina

vizibilă.

Tipuri şi caracteristici ale radiaţiilor ionizante

Radiaţiile Alfa
Implică emisii de particule, de exemplu fragmentele încărcate electric ale unui
atom. Este un nucleu de heliu, care constă din doi protoni şi doi neutroni.

Aceste particule sunt relativ mari, astfel încât probabilitatea de interactiune

cu alţi atomi este mare. Radiaţiile alfa au astfel doar o rază de acţiune scurtă
(aprox. 5-6 cm în aer). Puterea de penetrarea a acestui tip de radiaţie este
atât de scăzută încât poate fi complet absorbită de o bucată de hârtie cu o
grosime de 0.1 mm.

Radiaţiile alfa sunt deosebit de periculoase dacă ajung în corpul uman prin
respiraţie, mâncare sau răni deschise. Poate veni în contact direct cu ţesuturi
sensibile din corpul uman, generând o densitate de energie ridicată în timpul
transferului de energie; astfel poate cauza vătămări foarte grave. Ingerarea
elementelor care emit radiaţii alfa trebuie evitată cu orice preţ.

Radiaţiile beta
Sunt electronii eliberaţi în timpul transformării nucleare. Electronii au o
masă relativ scăzută şi astfel au o putere de penetrare mai ridicată decât
radiaţiile alfa. Puterea de penetrarea depinde de energia şi este în mod strict
invers proporţională cu densitatea substanţei.
3
 Nivelul maxim al parcursului în aer poate ajunge la 10 m; în hârtie este de
10 mm şi în aluminiu de aproximativ 4 mm.
Aluminiu sau foaia de acrilic sunt special concepute pentru ecranarea
radiaţiilor beta.

Efectul dăunator al radiaţiilor beta asupra ţesuturilor umane poate fi cauzat

de radiatiile externe dar si de radiatiile interne produse prin ingerare.

Important: O radiaţie secundară va fi generată daca radiatia beta este

încetinită subit ca rezultat al impactului acesteia asupra unui metal greu.
Acesta este cunoscută ca radiaţie de frânare sau „Bremsstrahlung”.
Puterea ei de penetrare este semnificativ mai ridicată decât cea a radiaţiei
beta originale.

Radiaţiile gamma
Constau din fotoni cu energie ridicată, de exemplu undele electromagnetice de
frecvenţă foarte înaltă. Ca şi undele radio, microunde sau lumina, radiaţiile
gamma sunt emise în cuantă şi are aceeaşi viteză de propagare ca şi lumina.

Spre deosebire de radiaţiile alfa şi beta, la radiaţiile gamma nu poate fi dată o

valoare maximă a parcursului în aer. Întrucât fotonii nu sunt încărcaţi electric
şi nu au masa, probabilitatea de interacţiune cu alte materiale este redusă; din
acest motiv, au o putere de penetrarea ridicată.

Cu cât este mai mare masa atomului, cu atât mai ridicată va fi interacţiunea cu
alte materiale, astfel încât substanţele cu o greutate specifică mare sunt
recomandate pentru ecranare.

4
Interactiunea este produsă de trei efecte:
 efectul fotoelectric – reprezintă emisia de electroni sub acţiunea
radiaţiei electromagnetice.
Apare în mod particular la energii joase (sub 0.1 MeV). Un atom absoarbe
fotonul transferând toată energia lui către un electron orbital, care la randul lui
pierde energia sa cinetica prin excitaţie şi ionizare.
 efectul Compton - reprezintă scăderea energiei, şi creşterea lungimii
de undă, a unui foton de radiaţii X sau gamma, la înteracţiunea acestuia cu
materia
Apare în mod particular în spectrul de energie medie şi împrăştie fotonul
la învelişul electronic exterior, rezultând o pierdere de energie. Procesul este
repetat de mai multe ori, până când în raza de acţiune a energiei joase este
transferată energia de către efectul fotoelectric.
 crearea de perechi apare în raza de acţiune a energiei mai mari de 1
MeV şi anihilează fotonul din campul electric al nucleului atomic. Energia sa
este transferata materiaului absorbant.

Radiatia gamma este absorbită sau împraştiată şi poate fi dat un coeficient

de atenuare consolidat care, presupunand un strat de absorbţie (d), reprezintă
legea generală a atenuării, după cum urmează:

Conceptele din spatele acestei legi de atenuare reprezintă baza tuturor

calculelor absorbţiei de radiaţii gamma.

Din cauza puterii lor ridicate de penetrare, radiaţiile gamma au un efect

dăunător asupra celulelor corpului viu. Acesta poate fi cauzat de radiaţii
externe si de radiaţii interne provocate de ingerarea unor substanţe
radioactive.

Radiaţii de neutroni
Aceste surse generează neutroni rapizi prin bombardarea unui nucleu ţintă
(beriliu) cu radiaţii alfa (Am-241). Energia iniţială poate fi de până la 12MeV.
Mai mult decât atât, întrucât aceste particule sunt neutre din punct de vedere
electric, interacţiunea cu alte materiale este scazută, deci radiaţia este mai
puternică şi mult mai dificil de ecranat.

5
 Interacţiunea cu materialele depinde în principal de energie
(corespunzătoare vitezei) şi este bazată pe împrăştierea cauzată de nucleul
atomic şi de captura provocată de absorbţie. Predomină procese de împraştiere
a neutronilor rapizi care dezvoltă conform legilor coliziunilor elastice. Procesele
de ionizare nu apar imediat, dar au loc prin excitare şi procese de schimb.

Neutronii care suferă coliziuni cu nuclei de hidrogen uşor pierd 50% din
energia lor, astfel încât după o perioadă foarte scurtă de timp (aproximativ 18
coliziuni) este încetinită la o valoare mică, asemănându-se cu „mişcarea
browniană a moleculelor”.

Materialele cu un conţinut ridicat de hidrogen sunt utile pentru ecranare

(ex: apa, parafina sau plasticul) precum şi substanţele cu o putere de captare
ridicată, cum ar fi litiul sau boronul.

Activitatea - Λ

Sursele radioactive sunt izotopi instabili ai elementelor care se dezintegrează

spontan ca rezultat al reacţiilor nucleare, emiţând particule sau unde
electromagnetice. Acest tip de radioactivitate este independent de starea fizică
şi nu poate fi afectată de influenţe externe, cum ar fi presiunea sau
temperatura.
Numarul N al dezintegrarilor sau al frecvenţei pe unitatea de timp (dN/dt) este
activitatea Λ a sursei radioactive care este în orice moment proporţională cu
numarul N al atomilor instabili disponibili.
Constanta de dezintegrare este o măsură pentru probabilitatea
dezintegrării, este o cantitate specifică pentru fiecare nuclid.

Unitatea de masura în sistemul internaţional pentru radioactivitate este

Bequerel (Bq). Numele de Bequerel vine de la fizicianul francez care a
descoperit radioactivitatea naturală în minerale.

1 Bequerel = 1 dezintegrare/secundă

Multiplii decimali ai unitatii Bequerel sunt dupa cum urmeaza:

6
În trecut, unitatea de măsură folosită a fost Curie (Ci); numele vine de la
persoanele care au descoperit radiumul.
O activitate de 1 Ci corespunde radiaţiei emise de 1 g de radium .

Procesele de transformare nucleară în cursul acestei dezintegrări de substanţe

radioactive apar des în mai mulţi paşi, generând astfel produse prefabricate.
Radiumul este o sursa alfa, cauzând dezintegrări directe ale elementelor care
de asemenea emit radiaţii beta şi gamma, astfel încât o sursa de radiu emite
toate cele trei tipuri de radiaţie.

O aşa-numită schemă a dezintegrării există pentru fiecare sursă, după cum se

arată în exemplul de mai jos pentru Co-60 şi Cs-137

Timpul de înjumătăţire

Datorită dezintegrării radioactive, activitatea unei surse descreşte în

conformitate cu legi precise. Timpul în care jumătate din atomii instabili
disponibil iniţial N0 se dezintegrează este o valoare caracteristică pentru
fiecare nuclid. Numar real al atomilor N la timpul t este calculat din constanta
de dezintegrare şi din legea dezintegrării radioactive.

7
 Timpul de înjumătăţire este o perioadă de timp fixă care este caracteristică
fiecărui radionuclid. Poate fi cuprins între fracţii ale unei secunde şi mai multe
milioane de ani. Timpii de înjumătăţire respectivi şi energiile gamma ale unor
surse radioactive sunt:

Radionuclid Timpul de Energia

înjumătăţire
Co-60 5.2 ani 1.17 si
1.33 MeV
Cs-137 30 ani 661 KeV
Am-241 433 ani 60 keV

Pentru timpul de înjumătăţire T avem:

Când calculăm activitatea sursele necesare pentru diferite aplicaţii,

pierderea activitatii cauzate de dezintegrare trebuie luată în calcul pentru un
timp de operare adecvat, deoarece acesta afectează acurateţea măsurătorii.
Sistemele de măsuratoare folosite ar trebui să includă un instrument potrivit
pentru compensarea activităţii.

Diverse noţiuni
Foton=denumirea cuantei de radiaţie electromagnetică care se comportă ca
o particulă dar nu are masă de repaus.
Lungimea de undă-λ=distanţa dintre două creste succesive ale undei (se
exprimă în angstromi, 1 Å=10-10 m).
8
Frecvenţa=numărul de oscilaţii în unitatea de timp (se măsoară în Herţi,
1Hz=un ciclu pe secundă).
Energia fotonului este direct proporţională cu frecvenţa şi invers
proporţională cu lungimea de undă (E=h x v, unde h=const. lui Plank).

Prin convenţie fotonii produşi prin interacţia electronilor cu câmpul nuclear

se numeşte radiaţie X, iar cei produşi prin procese nucleare s.n. radiaţie
gamma.

Intensitatea radiaţiei electromagnetice scade cu pătratul distanţei de la

sursă.

Captura de electroni=unul din protonii în exces din nucleu captează un

electron de pe unul din niveluri şi se transformă în neutron cu emiterea unui
neutrino. Numărul atomic scade cu o unitate iar masa rămâne neschimbată.