Universitatea de Stat de Medicina si Farmacie ,,Nicolae Testimițeanu”

Facultatea ,,Tehnologie Radiologică”

Referat la seminarul ,,Igiena Radiațiilor”

Acțiunea biologică a radiațiilor ionizante

Studentul:
Mihailiuc Svetlana

Grupa: TR2301

Șeful Disciplinei, dr. hab. șt. med., prof. univ.

Ion Bahnarel
 Cuprins

1. Introducere

2. Tipuri de Radiații Ionizante

3. Interacțiunea cu Țesuturile Biologice

4. Efecte Deterministe și Stocastice

5. Radiosensibilitatea Diferitelor Țesuturi

6. Aplicații Medicale ale Radiațiilor Ionizante

7. Concluzii

8. Bibliografie

Introducere
Radiațiile ionizante sunt forme de energie care au suficientă putere pentru a ioniza
atomi sau molecule prin eliminarea unui electron. Unele particule pot călători cu până
la 99% din viteza luminii, iar undele electromagnetice se află în partea de înaltă
energie a spectrului electromagnetic.

Particulele ionizante subatomice tipice includ particulele alfa, particulele beta și

neutronii. Acestea sunt create în mod obișnuit prin dezintegrarea radioactivă și
aproape toate sunt suficient de energice pentru a ioniza. Există, de asemenea, particule
cosmice secundare produse după ce razele cosmice interacționează cu atmosfera
Pământului, inclusiv muoni, mezoni și pozitroni. Razele cosmice pot produce și
radioizotopi pe Pământ (de exemplu, carbon-14), care la rândul lor se descompun și
emit radiații ionizante. Razele cosmice și dezintegrarea izotopilor radioactivi sunt
principalele surse de radiații ionizante naturale de pe Pământ, contribuind la radiația
de fond. Radiațiile ionizante sunt generate artificial și de tuburi cu raze X,
acceleratoare de particule și fisiune nucleară.

Radiația ionizantă nu este detectabilă imediat de simțurile umane, așa că instrumente

precum contoarele Geiger sunt folosite pentru a o detecta și măsura. Cu toate acestea,
particulele cu energie foarte mare pot produce efecte vizibile atât asupra materiei
organice, cât și asupra materiei anorganice (de exemplu, iluminarea apei în radiația
Cherenkov) sau asupra oamenilor (de exemplu, sindromul radiațiilor acute).

Radiațiile ionizante sunt utilizate într-o gamă largă de domenii, cum ar fi medicina,
energia nucleară, cercetarea și producția industrială, dar prezintă un risc pentru
sănătate dacă nu sunt luate măsuri adecvate împotriva expunerii excesive. Comisia
Internațională pentru Protecție Radiologică (ICRP) emite recomandări privind
protecția împotriva radiațiilor ionizante și efectele absorbției dozei asupra sănătății
umane.

Tipuri de radiații ionizante

Radiația ionizantă poate fi grupată ca direct ionizantă sau indirect ionizantă.

Radiația direct ionizantă

Două dintre primele tipuri de radiații ionizante direct descoperite sunt particulele alfa,
care sunt nuclee de heliu ejectate din nucleul unui atom în timpul decăderii
radioactive, și electronii energici, numiți particule beta.

Razele cosmice naturale sunt compuse în principal din protoni relativistici, dar includ
și nuclee atomice mai grele, cum ar fi ionii de heliu și ionii HZE. În atmosferă, astfel
de particule sunt adesea oprite de moleculele de aer, iar acest lucru produce pioni
încărcați de scurtă durată, care se descompun în curând în muoni, un tip primar de
radiație cosmică care ajunge la suprafața Pământului. Pionii pot fi produși și în
cantități mari în acceleratoare de particule

 Particulele alfa

Particulele alfa constau din doi protoni și doi neutroni legați împreună într-o particulă
identică cu un nucleu de heliu. Emisiile de particule alfa sunt produse în general în
procesul de dezintegrare alfa.

Particulele alfa sunt o formă puternic ionizantă de radiație, dar atunci când sunt emise
prin dezintegrare radioactivă, au o putere de penetrare redusă și pot fi absorbite de
câțiva centimetri de aer sau de stratul superior al pielii umane. Particulele alfa mai
puternice din fisiunea ternară sunt de trei ori mai energice și pătrund proporțional mai
departe în aer. Nuclee de heliu care formează 10-12% din razele cosmice sunt de
obicei mult mai energice decât cele produse prin dezintegrare radioactivă și reprezintă
o problemă de ecranare în spațiu. Cu toate acestea, acest tip de radiație este absorbit
semnificativ de atmosfera Pământului, care este un scut de radiații echivalent cu
aproximativ 10 metri de apă.

 Particulele beta

Particulele beta sunt electroni sau pozitroni de înaltă energie și viteză mare emiși de
anumite tipuri de nuclee radioactive, cum ar fi potasiul-40. Producția de particule beta
este denumită dezintegrare beta. Există două forme de dezintegrare beta, β− și β+,
care dau naștere respectiv electronului și pozitronului. Particulele beta sunt mai puțin
penetrante decât radiația gamma, dar mai penetrante decât particulele alfa.

Particulele beta de înaltă energie pot produce raze X cunoscute sub numele de
bremsstrahlung ("radiație de frânare") sau electroni secundari (raze delta) în timp ce
trec prin materie. Ambele pot provoca un efect de ionizare indirect.

 Pozitroni și alte tipuri de antimaterie

Pozitronul sau antielectronul este antiparticula sau omologul antimaterie al

electronului. Când un pozitron cu energie slabă intră în coliziune cu un electron cu
energie slabă, are loc anihilarea, rezultând conversia lor în energia a doi sau mai mulți
fotoni de raze gamma. Deoarece pozitronii sunt particule încărcate pozitiv, ei pot
ioniza direct un atom prin interacțiuni Coulomb.

Pozitronii pot fi generați prin dezintegrarea nucleară prin emisie de pozitron (prin
interacțiuni slabe) sau prin producția de perechi dintr-un foton suficient de energetic.
Pozitronii sunt surse artificiale comune de radiații ionizante utilizate în tomografia cu
emisie de pozitron (PET) medicală.

 Nuclei încărcați

Nuclee încărcate sunt caracteristice razelor cosmice galactice și evenimentelor de

particule solare, cu excepția particulelor alfa (nuclee de heliu încărcate), nu au surse
naturale pe Pământ.

Radiația indirect ionizantă

Radiația ionizantă indirectă este electric neutră și nu interacționează puternic cu

materia, prin urmare cea mai mare parte a efectelor de ionizare se datorează ionizării
secundare.

 Radiația fotonului

Deși fotonii sunt electrici neutri, ei pot ioniza atomii în mod indirect prin efectul
fotoelectric și efectul Compton. Orice dintre aceste interacțiuni va provoca ejectarea
unui electron dintr-un atom la viteze relativistice, transformând acel electron într-o
particulă beta (particulă beta secundară) care va ioniza alte atomi. Deoarece
majoritatea atomilor ionizați se datorează particulelor beta secundare, fotonii sunt
radiații ionizante indirecte.

Fotonii radiați sunt numiți raze gamma dacă sunt produși printr-o reacție nucleară,
dezintegrarea subatomică sau dezintegrarea radioactivă în interiorul nucleului. Ele
sunt numite raze X dacă sunt produse în afara nucleului. Termenul generic "foton"
este folosit pentru a descrie ambele.

 Neutroni

Neutronii au o sarcină electrică neutră, adesea înțeleasă greșit ca o sarcină electrică

zero și, prin urmare, adesea nu provoacă direct ionizarea într-un singur pas sau
interacțiune cu materia. Cu toate acestea, neutronii rapizi vor interacționa cu protonii
din hidrogen prin transfer de energie liniar, energie pe care o particulă o transferă
materialului prin care se mișcă. Acest mecanism împrăștie nucleele materialelor din
zona țintă, provocând ionizarea directă a atomilor de hidrogen. Când neutronii lovesc
nucleele de hidrogen, rezultatul este radiația de protoni (protoni rapizi). Acești protoni
sunt înșiși ionizanți deoarece sunt de înaltă energie, sunt încărcați și interacționează
cu electronii din materie.

Neutronii care lovesc alte nuclee în afară de hidrogen vor transfera mai puțină energie
celeilalte particule dacă are loc transferul de energie liniar.

Interacțiunea cu țesuturile biologice

Când razele X sau razele gamma interacționează cu țesutul uman, trebuie să luăm în
considerare mecanismele de interacțiuni care au loc și ce prejudiciu aduce țesutului.
Pentru a începe această conversație, trebuie să stabilim niște baze pentru discuție.
Aceasta include, printre multe altele, înțelegerea că țesutul uman este format din
milioane de celule, care conțin compuși organici și anorganici compuși din apă,
minerale, proteine, acizi nucleici și lipide.

De asemenea, corpul uman este expus și are strategii de reparare în vigoare pentru a
face față deteriorării țesutului cauzate de expunerea la radiații. S-a estimat că
organismele noastre răspund la aproximativ 15.000 de evenimente de deteriorare
cauzate de radiații în fiecare secundă, din cauza surselor naturale de radiații.

Efectele biologice ale radiației rezultă în principal din deteriorarea ADN-ului, care
este cea mai critică țintă din celulă; cu toate acestea, există și alte locuri în celulă care,
atunci când sunt deteriorate, pot duce la moartea celulelor.

Interacțiuni directe și indirecte ale radiației

Direct: Radiația interacționează direct cu ținta critică din celulă. Atomii țintei în sine
pot fi ionizați sau excitați prin interacțiuni Coulomb, ceea ce duce la lanțul de
evenimente fizice și chimice care produc în cele din urmă daune biologice.

Indirect: Radiația interacționează cu alte molecule și atomi (în principal apa,

deoarece aproximativ 80% dintr-o celulă este compusă din apă) din celulă pentru a
produce radicali liberi, care pot, prin difuzie în celulă, să deterioreze ținta critică din
celulă.

Gradul potențial de leziune cauzate de radiații:

 Deteriorare letală, care este ireversibilă, ireparabilă și duce la moartea celulelor.

 Deteriorare subletală, care poate fi reparată în câteva ore, cu excepția cazului în
care se adaugă o deteriorare subletală suplimentară care duce în cele din urmă la
deteriorare letală.

Deteriorare potențial letală, care poate fi manipulată prin reparare atunci când
celulelor li se permite să rămână într-o stare de non-divizare.
 Efecte determenistice și stocastice

Cele mai multe efecte negative asupra sănătății cauzate de expunerea la radiații
ionizante pot fi grupate în două categorii generale:

 Efecte deterministe (reacții dăunătoare ale țesuturilor) datorate în mare parte

uciderii sau disfuncției celulelor în urma unor doze mari de arsuri cauzate de
radiații.
 Efecte stocastice, adică cancer și efecte ereditare care implică fie dezvoltarea
cancerului la indivizii expuși datorită mutației celulelor somatice, fie boli
ereditare la urmașii lor datorită mutației celulelor reproductive (germinale).

Cel mai frecvent impact este inducerea stocastică a cancerului, cu o perioadă de

latență de ani sau decenii după expunere. De exemplu, radiația ionizantă este o cauză
a leucemiei mielogene cronice, deși majoritatea persoanelor cu CML nu au fost
expuse la radiații. Mecanismul prin care se întâmplă acest lucru este bine înțeles, dar
modelele cantitative care prezic nivelul de risc rămân controversate.

Modelul cel mai acceptat, modelul liniar fără prag (LNT), susține că incidența
cancerelor datorate radiațiilor ionizante crește liniar cu doza efectivă de radiație la o
rată de 5,5% pe sievert. Dacă acest lucru este corect, atunci radiația de fond naturală
este cea mai periculoasă sursă de radiație pentru sănătatea publică generală, urmată
îndeaproape de imagistica medicală. Alte efecte stocastice ale radiației ionizante sunt
teratogeneza, declinul cognitiv și bolile de inimă.

Radiosensibilitatea diferitor țesuturi

 Radiosensibilitatea este capacitatea unui țesut de a fi afectat de radiația ionizantă.
Țesuturile sunt mai radiosensibile cu cât au o concentrație mai mare de celule în
diviziune, deoarece celulele în diviziune sunt mai susceptibile de a fi deteriorate de
radiație.

În general, țesuturile cu o rată mare de diviziune celulară, cum ar fi țesuturile

hematopoietice (măduva osoasă, ganglionii limfatici, splina), țesuturile
reproducătoare (testiculele, ovarele) și țesuturile epiteliale (pielea, mucoasele), sunt
cele mai radiosensibile. Țesuturile cu o rată mai mică de diviziune celulară, cum ar fi
țesuturile musculare, osoase și nervoase, sunt mai puțin radiosensibile.

Iată o clasificare generală a radiosensibilității țesuturilor:

 Foarte radiosensibile: țesuturile hematopoietice, țesuturile reproducătoare, țesuturile

epiteliale
 Radiosensibile: țesuturile glandulare, țesuturile limfatice, țesuturile conjunctive
 Mai puțin radiosensibile: țesuturile musculare, țesuturile osoase, țesuturile nervoase

Radiosensibilitatea țesuturilor poate fi influențată de o serie de factori, inclusiv:

 Vârsta: țesuturile tinere sunt mai radiosensibile decât țesuturile mature.

 Starea de sănătate: țesuturile bolnave sunt mai radiosensibile decât țesuturile
sănătoase.
 Factori de mediu: factori precum pH-ul, temperatura și concentrația de oxigen pot
influența radiosensibilitatea țesuturilor.

Aplicații medicale ale radiațiilor ionizante

Radiațiile ionizante au o serie de aplicații în medicină, inclusiv:

Imagistica medicală

Imagistica medicală cu radiații ionizante este o modalitate neinvazivă de a crea

imagini ale structurilor interne ale corpului uman. Acest lucru se poate face prin
metode precum:

 Radiografia: Radiografia utilizează raze X pentru a crea imagini ale oaselor și

organelor interne.
 Tomografia computerizată (CT): CT utilizează un fascicul rotativ de raze X pentru
a crea imagini detaliate ale corpului uman.
 Tomografia cu emisie de pozitroni (PET): PET utilizează o combinație de raze X și
radioizotopi pentru a crea imagini ale funcției organelor și țesuturilor.
 Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM): IRM utilizează un câmp magnetic și
unde radio pentru a crea imagini detaliate ale țesuturilor moi.

Terapia cancerului

Terapia cancerului cu radiații ionizante este o modalitate de a distruge celulele

canceroase. Radiațiile ionizante pot fi utilizate singure sau în combinație cu alte forme
de tratament, cum ar fi chirurgia sau chimioterapia.

Terapia cu radiații poate fi efectuată extern sau intern. Terapia cu radiații externe
utilizează un echipament care emite radiații către țesutul tumoral. Terapia cu radiații
interne utilizează radioizotopi care sunt injectați sau implantați în țesutul tumoral.

Terapia cu radiații pentru alte boli

 Radiațiile ionizante pot fi utilizate și pentru a trata alte boli, cum ar fi:

 Bolile de piele: Radiațiile ionizante pot fi utilizate pentru a trata o varietate de boli de
piele, cum ar fi cancerul de piele, psoriazisul și vitiligo.
 Boala Parkinson: Radiațiile ionizante pot fi utilizate pentru a trata boala Parkinson
prin distrugerea celulelor nervoase care provoacă boala.
 Artrita: Radiațiile ionizante pot fi utilizate pentru a trata artrita prin reducerea
inflamației și durerii.

Radiațiile ionizante sunt o formă eficientă de tratament pentru o serie de boli, dar pot
avea și efecte secundare, cum ar fi oboseala, greața și vărsăturile.

Concluzia

Radiația ionizantă este o formă de energie care poate dăuna celulelor și ADN-ului.

Radiațiile ionizante au o serie de aplicații în medicină, inclusiv imagistica medicală,

terapia cancerului și terapia cu radiații pentru alte boli. Cu toate acestea, radiațiile
ionizante pot avea și efecte secundare, cum ar fi oboseala, greața și vărsăturile.

Iată câteva concluzii specifice pentru acțiunea biologică a radiației ionizante:

 Radiația ionizantă poate provoca moartea celulelor prin eliberarea de energie care
poate deteriora ADN-ul.
 Radiația ionizantă poate provoca mutații genetice, care pot duce la cancer și alte boli.
 Radiația ionizantă poate provoca arsuri și alte leziuni ale țesuturilor.

Este important să înțelegem acțiunea biologică a radiației ionizante pentru a putea lua
măsuri pentru a reduce expunerea la radiații și pentru a proteja sănătatea.

Bibliografie

1. Roobottom CA, Mitchell G, Morgan-Hughes G (November 2010). "Radiation-

reduction strategies in cardiac computed tomographic angiography". Clinical
Radiology. 65 (11): 859–67. doi:10.1016/j.crad.2010.04.021. PMID 20933639.
2. ^ "Medical Radiation Exposure Of The U.S. Population Greatly Increased
Since The Early 1980s" (Press release). National Council on Radiation
Protection & Measurements. March 5, 2009. Retrieved May 9, 2019.
3. ^ "Medical Imaging Chip Global Unit Volume To Soar Over the Next Five
Years". Silicon Semiconductor. 8 September 2016. Retrieved 25 October 2019.
4. ^ James AP, Dasarathy BV (2014). "Medical Image Fusion: A survey of state
of the art". Information Fusion. 19: 4–
19. arXiv:1401.0166. doi:10.1016/j.inffus.2013.12.002. S2CID 15315731.