1

Poluarea radioactiva

Se stie ca la ora actuala, poluarea radioactiva se apropie de limitele

critice, periclitand atat viata unor specii vegetale si animale, cat mai ales a
omului, nu atat prin cantitatea radioactivitatii, cat prin acumularea ei lenta si
durata de 4-50 ani a fenomenelor biologice pe care le declanseaza. In ultimul
timp, se discuta cu toata seriozitatea ca una din eventualele cauze de
disparitie a vietii de pe glob ar putea fi contaminarea radioactiva atat a
aerului si solului, cat si a apelor dulci si sarate. Exploziile atomice care
infecteaza atmosfera, uzinele atomice, racite cu apa care devine radioactiva,
transportand substante primejdioase in locurile de deversare, containerele cu
deseuri radioactive aruncate pe fundul oceanelor, cenusile exploziilor
atomice, care patrund in sol infectandu-l, devine un pericol grav,
introducand in actualele lanturi trofice una din principalele cauze ale grabirii
disparitiei vietii.
Radiatia nu poate fi eliminata din mediu. Riscul expunerii la radiatie
poate fi insa controlat prin evitarea zonelor radioactive si controlul expunerii
la radiatie. De obicei cand se vorbeste de radiatie se iau in considerare surse
cum sunt centralele electrice nucleare, armele atomice sau aparatura
medicala care utilizeaza surse de radiatii. Exista insa si alte surse cum sunt
cuptoarele cu microunde, telefoanele celulare, radarele, liniile de inalta
tensiune si chiar radiatia solara.
Radioactivitatea reprezinta proprietatea unor atomi de a elibera in
mod spontan energie sub forma de particule sau unde. Bilantul energetic al
nucleului unui atom determina daca un nucleu este stabil sau instabil. Atomii
se gasesc in natura fie in stare stabila fie in stare instabila.
Un atom este stabil daca fortele dintre particulele care caracterizeaza
nucleul se afla in echilibru. Atomul devine instabil daca aceste forte se
dezechilibreaza ca urmare a unui exces energetic intern, fie a unui exces de
neutroni, fie de protoni. Un atom radioactiv va avea tendinta de a deveni
stabil eliberand o parte din nucleonii specifici (protoni sau neutroni), precum
si alte particule, sau eliberand energia in alt mod decat sub forma de
particule.
Atomii instabili pot deveni stabili pe masura ce nucleul emite radiatii
sau se dezintegreaza. Astfel atomul radioactiv sau radionuclidul se
transforma intr-un nuclid diferit. Acest proces poarta numele de dezintegrare
radioactiva si continua pana cand fortele de la nivelul nucleului se
echilibreaza. De exemplu, prin dezintegrarea nucleului un atom va deveni un
izotop diferit al aceluiasi element chimic daca elibereaza neutroni su un
element diferit daca pierde protoni.
De multe ori, daca un radionuclid se dezintegreaza, produsul acestui
proces este de asemenea radioactiv, caracterizat de rata dezintegrarii.
Aceasta rata se mai numeste si perioada de injumatatire a radionuclizilor
radioactivi si reprezinta de fapt timpul necesar pentru dezintegrarea a 50%
din numarul de atomi radioactivi initiali.
Diferenta dintre radiatie si radioactivitate consta in faptul ca radiatia
reprezinta energia sau particulele eliberate in timpul dezintegrarii
radioactive, in timp ce radioactivitatea unui material se releva la rata cu care
acesta emite radiatie. Numarul de dezintegrari pe unitate detimp (secunde,
minute sau ore) defineste cat de activ este un material si se exprima in curie
(1 curi reprezinta 37 miliarde dezintegrari pe secunda). Radiatia ionizanta
poate fi sub forma de particule sau unde, fapt ce determina un comportament
diferit in fiecare caz.
Particulele α sunt un tip de radiatie ionizanta, emisa de nucleele unor
atomi instabili. Ele sunt fragmente subatomice relativ mari si sunt formate
din 2 protoni si 2 neutroni. Au fost descoperite inca din 1899 de catre
fizicianul englez Ernest Rutheford in cadrul unor experimente cu uraniu.
O particula α este identica cu un nucleu de heliu avand 2 protoni si 2
neutroni si este o particula relativ “grea” cu energia inalta. Viteza in aer a
unei particule α este de aproximativ 1/20 din viteza luminii depinzand de
energia individuala a fiecarei particule.
Emisia de particule α se produce cand raportul dintre neutroni si
protoni in nucleu este prea scazut si anumiti atomi se reechilibreaza
energetic prin emisie de particule. De exemplu poloniul 210 are 126 neutroni
si 84 protoni, ceea ce reprezinta un raport de 1,5 la 1. In urma emisiei de
particule α raportul devine 1,51 la 1 (124 neutroni si 82 protoni). Atomii
care emit radiatii α, atat naturale cat si realizate de om, cum sunt americiu
241 (numar atomic, A=95), plutoniu-236 (A=94), uraniu-238 (A=92), toriu-
232 (A=90), radiu-223 (A=88), radon-222 (A=86) si poloniu-210 (A=84).
Radiatia α este utilizata in cateva procese industriale sau activitati
medicale. De exemplu radiu-226 poate fi utilizat in tratamentul cancerului,
prin introducerea unor cantitati infime in masa tumorilor. Poloniul-210 poate
fi utilizat in eliminarea electricitatii statice in industria hartiei si in alte
activitati industriale. Datorita incarcarii electrice pozitive particulele α atrag
electronii si deci reduc incarcarea cu electricitate statica. Detectoarele de
fum utilizeaza emisia de particule α a americiului-241 pentru a crea curent
electric.
 Emisia de particule α se produce in mod natural in mediu datorata
unor elemente chimice cum sunt uraniu-238, radiu-226 si alti izotopi ai
uraniului. Aceste elemente chimice sunt prezente in cantitati variabile in
diverse roci, soluri si ape.
In mod normal, particulele α nu au o remanenta foarte mare in mediu,
ele pierzandu-si rapid energia si deoarece nu sunt reactive, prin captarea de
electroni liberi se transforma in heliu. De asemenea, ele nu au o putere mare
de penetrare pentru cele mai multe materiale. De exemplu, o foaie de hartie
sau stratul exterior al epidermei umane sunt suficiente pentru a stopa
patrunderea acestora. Efectele supra sanatatii umane depind in mare masura
de modul de expunere la aceste radiatii.
Datorita puterii reduse de penetrare, expunerea externa nu este de
regula periculoasa. Inhalarea acestor particule insa si intrarea lor in circuitul
sanguin poate produce efecte biologice care conduc la riscul aparitiei
cancerului, mai ales al cancerului la plamani. Cel mai mare pericol pentru
majoritatea oamenilor il reprezinta inhalarea radonului sau a izotopilor
acestuia dintre care cei mai multi emit o puternica radiatie α.
Particulele β sunt particule subatomice emise de nucleele unor atomi
radioactivi. Ele pot fi considerate ca echivalente ale electronilor, diferenta
constand in faptul ca spre deosebire de electroni, care exista in afara
nucleului, particulele β au originea in interiorul nucleului. Pariculele β au
fost descoperite in 1900 de catre Henri Becquerel, care a aratat ca aceste
particule sunt identice cu electronii, particule atomice care erau atunci recent
descoperite de catre Joseph John Thompson.
Particulele β au o sarciana electrica de –1 si masa de a 549 milioana
parte din unitatea masei atomice (unitate care reprezinta 1/2000 din masa
protonului sau neutronului). Viteza particulelor β depinde de cat de multa
energie au individual si este variabila intr-un interval destul de larg de valori.
Desi sunt emise de catre atomi care sunt radioactivi, aceste particule nu sunt
radioactive. Ceea ce determina efectul lor nociv asupra celulelor
organismelor vii este energia lor sub forma vitezei cu care sunt emise,
deoarece aceasta energie este capabila sa rupa diverse legaturi chimice cu
formare de ioni.
Emisia de particule β se produce atunci cand raportul dintre neutroni
si protoni la nivelul nucleului este prea ridicat. Specialistii considera ca un
neutron aflat in exces se transforma intr-un proton si un electron. Protonul
astfel format ramane in nucleu in timp ce electronul este emis cu o mare
energie. Acest proces conduce la scaderea cu un neutron si cresterea cu un
proton al numarului total de nucleoni. Pentru ca numarul de protoni din
nucleul atomic determina tipul de element chimic, conversia unui neutron
untr-un proton determina transformarea radionuclidului intr-un element
diferit.
Adeseori emisia de particule β este insotita de emisia de raze γ
deoarece atunci cand emisia de particule β nu elibereaza tot excesul
energetic, nucleul elibereaza surplusul de energie sub forma fotonilor γ. Un
exemplu, de emisie a radiatiei β il reprezinta tecnetiu-99 care are prea multi
neutroni pentru a fi stabil. Se considera ca un neutron se transforma in
proton si o particula β pe care nucleul o emite impreuna cu o cantitate de
radiatie γ. Noul atom format are acelasi numar atomic, dar numarul de
protonicerste la 44, devenind astfel un atom de ruteniu. Alte surse de radiatii
β sunt reprezentate de fosfor-31, tritiu (H-3), carbon-14, cobalt-60, strontiu-
90, plumb-210, cesiu-137, iod-120, si iod-131.
- Iodul-131 este util in tratamentul maladiilor endocrine, mai ales
provocate de glanda tiroida, cum sunt cancerul tiroidian si alte maladii grave
ca hipertiriodismul.
- Fosforul-32 este fecvent utilizat in studiile de biologie moleculara si
cercetarile genetice.
- Strontiul-90 este utilizat ca element de contrast (radioactiv) in
medicina sau cercetarile din gricultura.
- Tritiul este folosit in diverse cerctari stiintifice si in studiul
metabolismului unor medicamente noi, precum si la obtinerea materialelor
luminiscente.
- Carbonul-14 reprezinta un instrument foarte utilizat in datarea
materialelor de natura organica cu o varsta de pana la 30000 ani.
- Alte elemente care produc radiatii β sunt utilizate in constructia unor
variate echipamente industriale care pot determina calitatea suprafetei unor
materiale, exploatand capacitatea redusa de penetrare a acestui tip de
radiatie.
In mediul natural particulele β pot strabate o distanta de ordinul
metrilor in atmosfera deschisa dar sunt usor stopate de materialele solide.
Atunci cand o particula β isi pierde energia initiala ea se comporta ca oricare
electron liber, care este captat de un ion pozitiv.
Exista atat radionuclizi naturali cat si de sintez capabili de emisie de
radiatie β. Potasiu-40 si carbon-14 care emit o radiatie β slaba se gasesc in
mod natural in corpul organismelor. Cele mai periculoase pentru sanatatea
umana sunt materialele sau elementele chimice care au emisii puternice de
radiatii β. Utilizarea acestor materiale necesita o atentie deosebita atat in
ceea ce priveste beneficiile cat si potentilul lor nociv.
- Principalele surse de radiatii β utilizate in domeniul medical pentru
diagnostic si tratament sunt P-32 si I-131.
 - Iodul radioactiv poate ajunge in mediu datorita accidentelor la
reactoarele nucleare si poate patrunde in lantul trofic.
- Instrumentele industriale care contin materiale concentrate cu emisie
de astfel de radiatii trebuie mentinute in conditii sigure de depozitare si de
utilizare.
Unul dintre elementele chimice cu o mare capacitate de emisie a
radiatiei β a fost strontiu-90, care, mai ales ca urmare a testelor nucleare din
perioada 1950-1970, a avut o larga raspandire in mediu. Unele teste legate
de aceasta activitate pot elibera in mediu cesiu-137, care emite particule β.
Expunerea directa la radiatiile β deorece emisiile puternice pot afecta
sau chiar arde pielea. Totusi, pericolul cel mai mare il reprezinta inhalarea
sau ingerarea acestor particule, deoarece pot produce efecte nocive la nivelul
celulelor organismului. Deoarece particulele β sunt mult mai mici decat
particulele α ele patrund mai adanc in tesuturile oganismelor vii si au un
efect distructiv mai accentuat.
Efectele asupara sanatatii umane pot fi de natura acuta sau cronica.
Expunerile acute la astfel de radiatii sunt mai putin frecvente si sunt
determinate de regula de accidente sau contactul cu surse puternice cum sunt
aparate sau instrumente medicale sau industriale abandonate in spatii
improprii. Efectele cronice, mult mai frecvente, sunt un rezultat al expunerii
repetate la niveluri joase de radiatii β pe un interval de timp indelungat (5-
30ani).
Principalul efect il reprezinta aparitia cancerului care depinde de doza
de iradiere si de sensibilitatea unor organe sau tesuturi. Unele materiale
radioactive, cum este carbon-14 afecteaza intreg organismul, altele se
acumuleaza la nivelul unor organe specifice si determina expunerea cronica.
Exista teste care pot evidentia prezenta in organism a radionuclizilor
capabili de radiatie β, dar aceste pot fi efectuate numai in laboratoare
specilizate, de aceea cea mai simpla si sigura masura de protectie este
evitarea contaminarii fie prin echipamente speciale de protectie fie prin
evitarea intrarii in contact cu sursele de radiatie.
Radiatiile γ reprezinta un tip de energie electromagnetica datorata
emisiei de fotoni. Fotonii γ (razele sau radiatiile γ) sunt cei mai energetici
fotoni din spectrul electromagnetic si sunt emisii de nucleele unor atomi
radioactivi (instabili). Acest tip de radiatie a fost descoperit de fizicianul
francez Henri Bequerel in 1896, cand a observat ca minereurile uranifere pot
influenta placile fotografice sensibile chiar daca acestea sunt protejate de un
strat gros de hartie. Pentru ca doar cu putin timp inainte Roentgen
descoperise razele x, fizicianul francez a tras concluzia ca uraniul, pe care a
numit-o atunci “fosforescenta metalica”.
 Radiatia γ este o radiatie ionizanta cu o foarte mare energie, deoarece
fotonii γ au de aproximativ 10000 de ori mai multa energie decat fotonii din
spectrul vizibil al radiatiei electromagnetice. Fotonii γ nu au masa si nici
incarcare electrica si sunt de fapt energie electromagnetica pura.
Datorita energiei foarte mari, fotonii γ se deplaseaza cu viteza luminii
si pot fi activi pe distante de mii de metrii in atmosfer pana cand isi pierd
energia. Ei pot penetra prin multe tipuri de materiale, incluzand tesuturile
organismelor vii, dar penetreaza mai greu materialele foarte dense cum sunt
cele de plumb, fapt ce permite utilizarea acestuia pentru a incetini sau stopa
aceste radiatii. Lungimea lor de unda este de ordinul de marime al
nanometrilor, fiind cuprinsa intre 3/100 pana la 3/1000 dintr-un nanometru.
Impreuna cu razele x, lumina vizibila, radiatiile infra-rosii si radiatiile
ultraviolete, radiatia γ este componenta a spectrului electromagnetic. Desi
atat razele x cat si razele γ produc efecte la fel de nocive, ele au origini
diferite: originea radiatiei γ se afla la nivelul nucleului, in timp ce razele x
sunt datorate campului de electroni care inconjoara nucleul atomului. Emisa
de radiatie γ se produce atunci cand nucleul unui atom radioactiv are prea
multa energie si adeseori se produce dupa emisia de particule β.
Un exemplu de element chimic capabil de emisie de radiatie γ este
cesiu-137, la nivelul caruia se considera ca un neutron se transforma intr-un
proton cu emisie de particule β. Protonul astfel rezultat transforma cesiul-
137 in bariu-137 al carui nucleu emite de asemenea particule β, dar a carui
energie este inca destul de mare si astfel, pentru adeveni mai stabil, emite
fotoni γ, adica radiatie γ.
Radionuclizii capabili de radiatie γ sunt utilizati pe scara larga drept
surse de radiatie, deoarece, datorita puterii mari de penetrare au o gama
extinsa de aplicatii. Desi razele γ penetreaza multe materiale ele nu le
transforma in materiale radioactive. Printre cele mai utilizate surse de
radiatie γ se numara: cobalt-60, cesiu-137 si tecnetiu-99m.
Cesiu-137 este utilizat pentru:
- tratamentul cancerului;
- masurarea si controlul fluxurilor de lichid in cadrul a
numeroase procese industriale;
- investigarea depozitelor subterane de petrol;
- masurarea densitatii solului pentru evaluarea locurilor de
constructie;
Cobalt-60 este utilizat la:
- sterilizarea unor echipamente in spitale;
- pasteurizarea unor produse alimentare;
- tratamentul cancerului;
 - masurarea porozitatii metalelor.
Tecnetiu-99m (izotopul rezultat dupa injumatatirea Tc-99) este cel
mai utilizat izotop radioactiv in studii de diagnostic medical, sub forma unor
produse, chimice diverse, pentru cercetarea si evidentierea unor organe
interne sau a circuitului snguin.
In industrie, radiatia γ produsa de cobalt-60 sau cesiu-137 poate
imbunatati caracteristicile fizice ale unor materiale: creste durabilitatea
materialelor compozite din lemn si plastic. Alte procese industriale ca
radiografia industriala, utilizeaza radiatia γ pentru controlul calitatii unor
materiale, piese sau componente ale unor agregate complexe (de exemplu,
turbinele motoarelor cu reactie).
Pentru oameni, sursa primara de expunere la radiatia γ este expunerea
la radionuclizii naturali, mai ales potasiu-40, care se gaseste in sol si ape,
precum si alimentele de natura vegetala cu un continut marit de potasiu (de
exemplu, bananele), dar si radiu. Totusi principala sursa de crestere a
iradierii cu raze γ o reprezinta dezvoltarea medicinii nucleare, precum si unii
radionuclizi de sinteza care emit raze γ.
Cele mai multe expuneri la actiunea radiatiei γ sunt cele externe. Cele
mai multe raze γ ca si razele x pot sa penetreze o distanta de mai multi metri
in aer si distante de ordinul centimetrilor la nivelul tesuturilor organismelor
vii. Multe dintre ele au suficienta energie sa penetreze intreg organismul,
fapt ce favorizeaza, de exemplu, utilizarea pe scara larga a razelor x in
obtinerea radiografiilor pentru diverse proceduri medicale. De asemenea,
radionuclizii responsabili de emisia de radiatii γ sau x, pot fi inhalati sub
diverse forme.
Indiferent de modul de contaminare insa, expunerea la aceste tipuri de
radiatii este periculoasa deoarece razele γ, de exemplu, pot penetra in mai
mare masura organismul, decat particulele α sau particulele β. Razele γ nu
ionizeaza in mod direct atomii de la nivelul celulelor organismului, dar ele
transfera energie particulelor atomice de la acest nivel, cum sunt electronii,
care astfel energizante interactioneaza cu ionii materiei organice in acelasi
mod cu particulele α sau β.
Principala modalitate de a evita iradierea cu raze γ sau x este utilizarea
unui echipament adecvat in apropierea surselor de radiatie si evitarea
radiografiilor medicale repetate.
 Efectele radiatiilor
Efectele poluarii cu radiatii se fac resimtite, in toate cazurile, in
atmosfera, apa, sol, influentand organismele vii, uneori prin acumulari pe
lant trofic.
Efectele acestei poluari pot fi directe – ca urmare a interactiunii lor
cu suportul biologic , modificandu-se compozitia si structura materiei,
insotita uneori de mutatii genetice si indirecte – cand nu este afectata
structura biologica, dar este afectat mediul in care aceasta este plasata (deci
biotopul, nu biocenoza).
In general, efectul nociv al radiatiilor depinde de tipul de radiatie,
energia radiatiei si durata de iradiere, determinand:
- efecte pe termen scurt, dupa o iradiere puternica (boala radiatiilor,
deces);
- efecte pe termen lung, pe seama acumularii unor iradieri slabe, dar
care se manifesta timp indelungat (creste riscul de cancer etc.);
- efecte genetice, care se manifesta la urmasii parintilor iradiati.
In prezent, se considera ca poluarea radioactiva se manifesta in doua
moduri:
- prin iradiere, cand un individ/obiect este supus actiunii radiatiilor
emise de o sursa radioactiva;
- prin contaminare, cand un individ/obiect intra in contact cu un corp
radioactv. Aceasta contaminare este deosebit de grava cand praful sau
obiectele contaminate (fructe, legume,lapte) patrund in organism. Anumit
elemente radioactive se fixeaza in oase sau in organe si emit radiatii, atata
timp cat sunt prezente in organism, producand imbolnaviri grave,
ireversibile.
Omul modern este supus unei iradieri permanente, provenind din
spatiul cosmic sau din interiorul pamantului si din structurile construite, ca si
din apelarea la proceduri medicale de diagnoza si tratament, utilizarea
televizorului etc. La acestea se adauga cresterea fondului de radiatii, prin
utilizarea diversa a energiei nucleare (CNE, experiente nucleare, avioane si
submarine nucleare etc.)
Sistematizat efectele radiatiilor se prezinta astfel:
 Efectele iradierii intense asupra corpului uman
Doza in Simptomele observate
Sv (rem)
0,1 (10) Sub acest nivel nu s-au observat efecte asupra sanatatii pe
termen lung si nici la fatul femeilor insarcinate
0,2 (20) Sub acest nivel nu sunt simptome sau efecte tardive la adulti
0,3 (30) Anomlii hematologice minore (scaderea numarului de leucocite)
1 (100) Primele simptome – ameteala, varsaturi
2 (200) Spitalizare necesara. Efecte asupra maduvei osoase (anemie,
infectii, hemoragii)
3 (300) Primele semne cutanate (inrosirea pielii), pierderea parului
4,5 (450) DL – 50: doza letala 50% (50% mortalitate in absenta
tratamentului)
8 (800) Efecte respiratorii si intestinale (diaree)
10 (1000) Efecte neurologice (amnezie, coma)

Aceste efecte sunt observate cand dozele sunt primite o singura data
sau in cursul catorva zile. Daca doza se primeste gradat pe o perioada de
cateva luni sau mai mult efectul este mai mic sau nul, deoarece organismul
uman se reface in aproximativ 2 luni. Reglementarile de sanatate publica din
Romania recomanda ca dozele de iradiere la care poate fi expus publicul sa
nu depaseasca 1 mSr pe an.
Ponderea majora in pericolul de poluare cu radiatii, o detin
experientele nucleare militare (interzise in atmosfera in 1963) si exploatarea
CNE.
In principiu, reactoarele nucleare sunt astfel construite si exploatate
incat sa se elimine riscul “scaparilor” radioactive, iar produsele de fisiune
sunt depozitate pentru a impiedica diseminarea lor in mediul ambiant.
Datorita unor imperfectiuni in proiectare, executie, exploatare exista
un risc major permanent pentru mediul ambiant.
De mentionat, ca dupa Cernobal, masuratorile fectuate in tara noastra
au scos in evidenta o crestere a radioactivitatii atmosferei. Ponderea cea mai
ridicata (75-85%) in iradierea atmosferica a avot-o I-131 cu T1/2=8 zile
care, in cca 3 luni, a disparut total din atmosfera tarii noastre. Cs-137 I sr-90
au fost prezenti in legume si lapte, atingand nivelul de mii de ci/kg si
scazand mult mai lent; se considera ca locuitorii tarii noastre au primit o
doza suplimentara de iradiere aproximativ egala cu cea naturala.
 Efecte genetice
Privind sintetic problema caracterelor genetice ale orgnismelor, putem
spune ca ele sunt controlate de cromozomii nucleari. Omul are 23 perechi de
cromozomi, care la randul lor, sunt constituiti din sute si mii de elemente
macromoleculare bine definite,………….
Exista cazuri cand mutatiile genetice pot fi beneficiale, ridicand spre
exemplu prin iradiere, calitatea sau productivitatea vegetalelor. Din aceasta
cauza, unii biologi cam pripiti sustin ca s-ar putea obtine rezultate pozitive
prin “fortarea” mutatiilor prin iradiere cu tradiatii ionizante. Este probabil ca
mutatiile pur statistice sa fi jucat un rol in evolutia organismelor. Dar agentii
poluanti produc leziuni biochimice mult prea puternice pentru a putea spera
ca o eventula excitare beneficiala a anumitor functiuni ar putea compensa
distrugerea unor gene sau alterarile cromozomiale pe care in mod sigur le
produc. Nu se poate astepta nici un efect genetic pozitiv din reactiile de
transalchilare a filamentelor acizilor nucleici, dupa cum nici saturnismul nu
a manifestat pana in prezent decat efecte genetice vatamatoare. Acelasi lucru
se poate spune si despre radiatiile ionizante, care ameninta cu perturbarea
fondului genetic uman, nu atat din cauza tehnicii nucleare (pentru moment)
cat din cauza utilizarii lor abuzive in aplicatiile medicale. De altfel,
medicatia chimica abuziva a si dovedit capacitatea ei tratogena prin tristul
exemplu al thalidomidei (conterganul).
Efectele genetice ne intereseaza foarte mult in problema poluarii
mediului ambiant si din alt punct de vedere. Este vorba despre insusirea de
catre organisme – prin mutatii adecvate – a unor mecanisme de aparare
impotriva actiunii agentilor poluanti.
Privind definitiile si termenii introdusi in legatura cu protectia
mediului inconjurator si cu actiunea poluarii asupra omului, s-au propus
urmatoarele precizari:
Expunerea se considera ca este cantitatea unui agent fizic sau chimic
particular care ajunge la tinta.
Tinta (sau receptorul) se considera ca este organismul, populatia sau
resursa care trebuie sa fie protejata impotriva unui anumit risc.
Riscul este frecventa asteptata a efectelor nedorite provenite dintr-o
expunere data la un poluant.
Criteriile (sau relatiile expunere – efect) sunt relatiile cantitative intre
expunerea la un anumit poluant si riscul sau marimea unui efect nedorit in
anumite conditii definitive de variabilele ambientale.
Standardul de protectie primar este un nivel maxim acceptat pentru
un poluant (sau inicatorul sau) in tinta sau o parte a acesteia, sau o absorbtie
 maxima acceptata a unui poluant sau inconfort in tinta, in conditii
specificate.
Nivele de lucru derivate (sau limite) sunt nivelele maxime acceptabile
ale poluantilor in anumite medii, altele decat tinta, prevazute sa asigure ca,
in conditii anumite, standardul de protectie primar nu este depasit. Nivelele
de lucru derivate sunt cunoscute sub mai multe denumiri:
- standarde de calitate a mediului;
- limite maxime permise;
- concentratii maxime permisibile.
Cand nivelele de lucru derivate se aplica la produse ca alimente sau
detergenti, ele sunt cunoscute ca standarde pentru produse.
Emisia maxima acceptabila a unui anumit poluant dintr-o sursa data,
intr-un mediu anumit, in conditii date se refera la descarcarea unei cantitati
de poluant. Se mai numeste standard de emisie sau de efluent sau limita de
emisie.
Nivelul de actiune este nivelul unui poluant la care trebuie luate
anumite contramasuri ca:
- inchiderea surselor de poluare,
- - sechestrarea si distrugerea materialelor contaminate sau
- evacuarea populatiei locale.

Particularitatile actiunii biologice a unor agenti poluanti

Actiunea biologica a agentilor poluanti este foarte variata si poate face

obiectul de studiu a unei discipline mai largi decat toxicologia clasica. Vom
reveni asupra catorva agenti poluanti ca exemplificare a acestei actiuni
biologice.
a) Dioxidul de sulf prezinta un larg spectru de interferente biologice,
mergand de la simpla iritare, pana la efecte genetice. Mirosul sau se simte in
aer incepand de la concentratii de 2-5 mg ∙ m-3 (in functie de sensibilitatea
persoanei), iar iritarea cailor repiratorii superioare incepe la 6-13 mg ∙ m-3.
La 50 mg ∙ m-3 incep a se produce efecte toxice iar la 1 g ∙ m-3 el poate
produce efecte mortale. In zonele cu concentratii ridicate de dioxid de sulf se
observa ridicarea morbiditatii prin boli ale cailor respiratorii, chiar cand
concentratia este mai mica decat limita de decelare prin miros. In unele zone
cu concentratii anormale de dioxid de sulf se observa de asemenea o crestere
a frecventei bolilor cardio-vasculare. Dioxidul de sulf ingreuneaza in general
respiratia, produce tuse si inhiba miscarea cililor traheii.
Actiunea biologica a dioxidului de sulf se bazeaza si pe faptul ca in
contact cu umiditatea poate da acid sulfuros. In plus, el se poate oxida la
trioxid de sulf, care, cu apa, da acid sulfuric, mult mai coroziv. Sub forma de
dioxid de sulf el actioneaza ca agent reducator, trecand in sulfati cu
elementele alcaline din organism. In contact cu sangele poate da
sulfhemoglobina, care impiedica circuitul normal al oxigenului in organism
si da o coloratie rosu-bruna sangelui. De altfel, el ataca si catalaza sanguina
si citocromoxidaza hepatica. Uneori, la cei intoxicati cu bioxid de sulf se
observa pleurezii fibroase aseptice si inflamatii pleurale.
Efectele vatamatoare asupra plantelor provin din atacul asupra
clorofilei si din precipitarea taninurilor. Absorbtia dioxidului de sulf in
frunze depinde de timpul de deschidere a stomatelor, de activitatea
fotosintetica, de continutul in apa (care favorizeaza trecerea la H 2SO3) si de
substantele alcaline (care favorizeaza oxidarea la sulfati). Spre exemplu
lichenii si muschii sunt foarte sensibili la actiunea dioxidului de sulf
deoarece absorb multa apa si datorita acestei sensibilitati ei pot fi folositi ca
indicatori ai poluarii.
E interesant de amintit ca in unele plante, dioxidul de sulf se reduce la
hidrogen sulfurat sub actiunea luminii. Actiunea vatamatoare a dioxidului de
sulf vadeste un sinergism clar cu alte noxe simultane (praf, negru de fum
etc.) si ca este cumulativa in timp, indicand astfel leziuni la nivelul profund.
S-a constatat de asemenea ca dioxidul de sulf induce aberatiuni
cromozomiale, manifestand efecte radiomimetice evidente.
b) Fluorul se afla in aer, dupa cum s-a mai spus, in preajma uzinelor
de aluminiu si de ingrasaminte chimice (precum si acolo unde se prelucreaza
la temperaturi inalte minerale ce contin fluor). Odata cu ingrasamintele
chimice el poate ajunge pe terenurile agricole. Epele de la adancime contin 1
ppm fluor, prin dizolvarea rocilor cu minerale de fluor. Apele de suprafata,
provenite din ploi, au un continut mai mic – sub 0,2 ppm – dar cele din mari
si oceane, ca urmare a concentrarii sarurilor de fluor, contin 1,2-1,4 ppm
fluor. Aceasta concentrare a fluorului in apele de suprafata este accentuata
de deversarile industriale si agricole de materiale cu continut de fluor. Ca
element, fluorul este un constituent natural al organismelor (in sange,
tesuturi, oase si dinti) contribuind la cristalizarea smaltului dentar. Inhalat
sau ingerat in cantitati mai mari, se acumuleaza in organism, in special in
tesuturile osoase (unde se afla de altfel 90% din fluorul organic). O
concentratie de 1 ppm in aer poate aduce prejudicii vegetatiei si chiar sa
pericliteze animalele care pasc pe pasuni contaminate cu fluor, prin faptul ca
el se concentreaza in iarba, asa dupa cum s-a mai amintit si poate produce
deformari in scheletul animalelor. Daca se afla in concentratii de 30-40 ppm
in iarba, poate sa fie toxic pentu animalele care pasc un timp mai indelungat.
 Fluorul inhiba adenozintrifosfataza, o enzima care joaca un rol foarte
important in fotosinteza si in metabolismul energetic al celulelor. La
concentratii marite progresiv apare patarea smaltului dentar (la tineret) apoi
se declara fluoroza osoasa cu ingrosarea oaselor si spondiloza anchilozanta.
Marind iarasi doza insumata, se ajunge la ateroscleroza, atingeri ale tubului
digestiv (colici, diaree) si apoi apare fluoroza paralizanta, cu anchilozari de
articulatii. Efectele somatice se completeaza cu atingerea tiroidei, alterarea
structurii renale, pentru ca in final, la acumulari de ordinul a 0,2-0,5% sa
apara paralizia cordului si a muschilor respiratorii, care duce la moarte.
S-a dovedit de asemenea ca multi dintre compusii organici ai
fluorului, produc aberatii cromozomiale, perturband cariochineza. La plante,
fluorul ataca clorofila si perturba intregul proces fotosintetic prin
combinarea sa cu magneziul clorofilei.
c) Substantele oxidante de tipul ozonului si oxizilor de azot sunt
agenti poluanti primitivi. Tot in aceasta categorie trebuie sa includem si
substantele oxidante secundare provenite din oxidarea olefinelor in prezenta
oxizilor de azot, cum ar fi nitratul de peroxiacetil (PAN – peroxiacetat de
nitril), nitratul de peroxipropanil si nitratul de peroxibutinil. Acesti agenti
oxidanti produc mari pagube in culturile vegetale atacand chiar celulele
palisadice producatoare de clorofila. S-a constatat ca plantele verzi cu
cresterea rapida sunt cele mai sensibile la actiunea ozonului si a similarelor
sale si ca aciuna lor este mai puternica in perioadele si in conditiile de
vegetatie intensa. Acesti agenti poluanti manifesta sinegism cu dioxidul de
sulf.
Ozonul ataca proteinele si aminoacizii, in special pe cei cu grupele
terminale ce contin cisteina,. Se poate spune ca ei interfera cu actiunea unor
enzime, perturband functiunile celulare. Similar cu ozonul actioneaza si
PAN, care ataca grupele cu sulf ale aminoacizilor. Oxizii de azot sunt si
mutageni, putand produce aberatii cromozomiale.
Se mentioneaza de asemenea faptul ca agentii oxidanti sensibilizeaza
organismul la actiunea radiatiilor ionizante, lucru care poate fi folosit in
roentgenoterapie, dar care ingreuneaza conditiile de radioprotectie in lucrul
cu sursele de radiatii ionizante. Din contra, in aceste cazuri se recomanda
utilizarea interna a compusilor radioprotectori de tipul cistinei si cisteinei,
care pot distruge agentii oxidanti formati in organismul iradiat.
Oxizii de azot, cu apa, dau acid azotos sau acid azotic, acre au actiune
coroziva si care pot provoca prcipitarea proteinelor, deci blocarea
functiunilor celulare. Introdusi in aparatul respirator ataca pulmonul,
producand emfizem. In plus, fixandu-se pe globuline, ei opressc formarea de
anticorpi si deschid drumul larg infectiei.
 Unele plante sunt foarte sensibile la actiunea agentilor oxidanti, asa ca
pot fi utilizate ca indicatori biologici pentru poluarile de acest gen: tutunul
pentru ozon si fasolea pentru PAN. Unele sorturi de tutun pot rectiona chiar
la concentratii sub 0,1 ppm de ozon.
d) Oxidul de carbon incepe a si manifesta actiunea vatamatoare de la
concentratii de 0,06% in aer. Se deosebeste intoxicatia acuta si intoxicatia
cronica. In intoxicatia acuta actioneaza doze ridicate de oxid de carbon pe un
timp scurt, asa cum se intampla cand instalatiile termice industriale sau
domestice (spre exemplu soe de incalzit) nu functioneaza corect, adica se fac
arderi fara oxigen suficient. Intoxicatia acuta debuteaza prin dureri de cap,
dureri abdominale, ameteli, varsaturi. Uneori aceste simptome sunt
complicate cu un sindrom nervos.
Intoxicatia cronica – datorita respirarii indelungate intr-o atmosfera cu
oxid de carbon, chiar la concentratii mici – se caracterizeaza prin anemie,
tulburari de nutritie si turburari nervoase. Asa, spre exemplu, pe langa
durerile de cap vor aparea amnezia, schimbari ale simtului personalitatii,
pareze, neatentie etc.
Actiunea vatamatoare a oxidului de carbon se bazeaza pe blocarea
hemoglobinei prin formarea carboxiheoglobinei formata in sange este cu atat
mai mare cu cat concentratia oxidului de carbon din aerul respirat este mai
mare. O concentratie de 1 mg · m-3 de oxid de carbon duce la blocarea a
0,16% din hemoglobina. Ca urmare a blocarii hemoglobinei va aparea
hipoxia si char anoxia celulara. Apoi se vor produce turburari de
metabolism, care lasa sechele adanci chiar daca omul a fost scos ulterior din
atmosfera cu oxid de carbon.
e) Mercurul s-a aflat si se mai afla uneori in medicamente. Toxicitatea
compusilor mercurului poate varia in limite foarte largi. Mercurul metalic
poate fi ingerat prin tubul digestiv de unde este eliminat rapid, provocand
doar iritarea tubului digestiv de unde este eliminat rapid, provocand doar
iritarea tubului digestiv si diaree. In schimb compusii sai, solubili mai ales,
sunt foarte toxici. Asa, spre exemplu, metil- si etil-mercurul, care sunt
utilizati la prezervarea semintelor contra atacului daunatorilor, pot produce
dese accidente de intoxicare atat la pasari cat si la oaamenii care se hranesc
cu asemenea seminte.
De o importanta mare este faptul ca mercurul poate fi absorbit pe toata
suprafata corpului, acumulandu-se apoi in tesuturi. Eliminarea sa se face mai
lent, prin intestine, bila, saliva si rinichi. Doza mortala pentru om este de 0,5
– 1 g. In intoxicarea acuta, (prin tubul digestiv) la inceput apare inflamarea
gurii si a tubului digestiv, vomitari, diaree sanguinolenta, slabirea inimii,
incetarea progresiva a secretiunii urinare. Ca o consecinta a acestui fapt vor
apare la un stadiu mai inaintat al intoxicarii, uremia si moartea.
Intoxicatia cronica cunoscuta si sub numele de hidrargirism apare in
urma acumularii in organism a mercuului inhalat sau ingerat, chiar la
concentratii mici. Spre exemplu, daca nu se iau masuri pentru ventilarea
laboratoarelor in care se lucreaza cu aparate cu mercur lichid, sau daca se
varsa pe dusumea cantitati mici de mercur, atunci, datorita tensiunii sale de
vapori, mercurul va ajunge in aerul respirabil iar, daca este respirat timp de
peste o luna poate da efecte cronice grave. Se observa mai intai cresterea
salivarii, inflamarea si ulcerarea gingiilor si a mucoaselor bucale, caderea
dintilor, tulburari digestive, dureri muschuilare si articulare, alterarea
functiei rinichilor si in cazuri grave, uremia si moartea, In intoxicatia cronica
apar si efcte supra sistemului nervos: iritare, euforie urmata de depresiune
psihica, pierderea memoriei etc.
Efectele mai puternice manifestate asupra aparatului urinar sunt
cauzate si de faptul ca, dupa un timp de la ingerare, mercurul se cumuleaza
in rinichi (cca. 70% din sarcina totala corporala, la 15 zile dupa ingerare),
lucru verificat prin experiente cu mercur radioactiv ( 203Hg). La nivel
molecular, mercurul are mare afinitate pentru gruparile sulfhidril din
compusii organici, pentru ionii de clor, pentru gruparile aminice din
aminoacizi. Deci el va inhiba o serie de enzime ce contin gruparile
sulfhidril(-SH), cum ar fi ureaza, invertaza etc. De asemenea, el blocheaza
capacitatea eritrocitelor si muschilor de a asimila glucoza si de aici fulburari
muschiulare. Tot la nivel microscopic el mai influenteaza fenomenele
bioelectrice, deoarece altereaza potentialul electric transmembranic, ducand
la blocarea capcitatii de conducere a impulsurilor pe traseele nervoase.
f) Plumbul produce - prin ingerare sau inhalare – binecunoscuta
boala: saturnismul, cu efecte somatice si genetice dezastruoase. Acesta este
motivul pentru care, mai demult, in minele de plumb se trimiteu de obicei
condamnatii. Totusi, ca si mercurul, el a fost si ami este utilizat in medicina
pentru unele alifii, pentru prepararea apei de plumb etc.
In saturnismul recent, acut, primele mnifestari sunt:
- la nivelul tubului digestiv: colici frecvente cu dureri de stomac
violente, vomitari biloase si constipatie rebela;
- la nivelul sistemului nervos central: paralizii saturnine polinevritice
si meningo-encefalita saturnina,
Doza periculoasa pentru om este mai mare decat in cazul mercurului
si anume 30-60 g sub forma de acetat de plumb.
 In cazul cand inhalarea sau ingestia plumbului se face mai lent (spre
exemplu in doze de 1 mg pe zi) atunci el se acumuleaza in organism si da
urmatoarele semne:
- lisiera gingivala Burton, constituita dintr-un strat de sulfur de plumb
depus la dintii anteriori si la cei cariati;
- petele lui Gluber, care constau intr-un tatuaj al fetei interne a
abrajilor, datorita tot sulfurii de plumb, care se formeaza in mucoase ca
urmare a actiunii hidrogenului sulfurat din gura asupra plumbului vehiculat
in sange;
- alterarea formei hematiilor, cu anemie precoce, manifestata prin
tenul palid saturnin;
- ridicarea continutului plumbului in sange si a caproporfirinei in
urina;
- tulburari nervoase (spre exemplu prin atingerea nervului radial se
produc tulburari in cronaxia muschilor extensori ai degetelor si mainii).
g) Cadmiul a devenit un pericol pentru mediu ambiant abia in ultimul
timp, prin utilizarile sale industriale in sudura, galvanosteghie, fabricarea
pigmentilor si catalizatorilor. El exista si in mod natural in organismul
omenesc inca din etapa foetala. El se afla in cantitati mai mari in rinichi si
ficat.
In urma ingerarii sau inhalarii de compusi ai cadmiului sau a
cadmiului elementar, se observa tulburari sanguine, manifestate prin anemie,
tulburari respiratorii, care pot degenera in emfizem cu urmari mortale.
Tulburararile nervoase se manifesta prin dureri de cap, greturi si tulburari la
nivelul centrilor vaso-motori. De asemenea, se produc leziuni osoase si
tulburari muschiulare la nivelul inimii.
h) Arsenul si compusii sai se bucura de o trista faima in toxicologie,
desii unii dintre ei mai sunt utilizati si astazi.
In corpul uman se afla in mod normal 0,3-0,6 ppm arsen.
Ca si in cazul celorlalte elemente toxice amintite mai inainte la arsen
se deosebesc cazuri de intoxicatie acuta si de intoxicatie cronica (sau lenta).
Compusii trivalenti ai arsenului, fiind solubili patrund mai repede in tesuturi
si pot manifesta dramatic actiunea lor toxica. El este un puternic toxic
capilar prin faptul ca dilata capilarele sanguine si in acelasi timp mareste
permeabilitatea capilara facand posibila plasmexodia. Hidrogenul arseniat,
care a fostpreconizat ca substanta toxica de lupta, are o puternica actiune
hemolitica, avand ca urmare o grava anemie degenerativa.
La intoxicatia lenta se pot produce leziuni hepatice, icter
parenchimatos si leziuni hemoragice interfibrilare.
 Ca si mercurul, el are o mare afinitate pentru gruparea sulfhidril (-SH)
din apoenzime, tulburand puternic metabolismul. Astfel, el inhiba sistemul
enzimatic al oxidazei piruvice din mitochondrii.

(Elemente radioactive. Poluarea mediului si riscurile iradierii –

Gh. Marcu)
2
Raspandirea elementelor radioactive
in mediul inconjurator

Planeta noastra a mostenit inca de la formare o zestre apreciabila de

radioactiitate terestra, din care s-a pastrat o parte, respectiv elementele si
izotopii radioactivi de viata lunga cu timpi de injumatatire foarte
mari:238U(T4,47·109 a), 235U(T7,04·108 a ) si 232Th(T1,4·1010 a), generatori ai
celor trei familii radioactive naturale si descendentii lor radioizotopi ai
elementelor cu Z=81-92, dintre care cei mai importanti sunt 226Ra (T 1600
a), Io(230Th)(T 7,7·104 a) si 231Pa(T3,25·104 a). Aceste radioelemente nu sunt
decat niste resturi care ne reamintesc de o vreme in care aproape toate
speciile nucleare erau radioactive. Dintre ele, cel mai raspandit in scoarta
terestra si cel mai important sub toate aspectele este uraniul (3·10 -4 %),
element dispers, mai raspandit decat aurul, argintul si mercurul, urmat de
toriu(8·10-4 %) si de radiu (2,0·10-10 %). Ele sunt prezente intr-o masura mai
mica sau mai mare in rocile eruptive, metamorfice si sedimentare, in
hidrosfera si in troposfera. In unele zone ale scoartei terestre, concentratia
lor in rocile de suprafata poate atinge valori de ordinul zecimilor si chiar al
catorva procente. Sub actiunea agentilor atmosferici (vanturi, precipitatii si
variatii de temperatura), mineralele radioactive sunt partial alterate,
solubilizate si transportate de ape, contribuind la poluarea medului.
Fenomene de acest gen se remarca mai ales in procesele de exploatare
miniera a uraniului, cand acesta se oxideaza si solubilizeaza, trecand in apele
de mina sub forma de saruri de uranil (10 -6 – 10-2 g/l) si de aerosoli in aerul
atmosferic. In acelasi timp in atmosfera se mai concentreaza si o cantitate
apreciabila de radon, gaz radioactiv degajat prin transformarile succesive ale
uraniului, care intra in echilibru cu radonul din apele de mina, eliberat de
sarurile de uranil solubilizate.
 2.1.Unele particularitati ale radioactivitatii tipurilor de roci, soluri,
apelor naturale si atmosferei

Radioactivitatea rocilor magmatice este considerabil mai ridicata in

varietatile acide, decat in cele bazice (tabelul 1). In cazul rocilor magmatice,
elementele radioactive se concentreaza in special in zircon, monazit, sfen,
biotit si altele, iar in speciile granitice, radioactivitatea creste in directia
cuart- feldspatii-minerale feromagneziene-minerale accesorii. Principalul
purtator de uraniu din granite este ortitul, un silicat de aluminiu, fier si
calciu. In cadrul rocilor eruptive, uraniul se gaseste sub forma de minerale
uranifere, de amestec izomorf in retelele cristaline ale altor minerale, in stare
de adsorbtie la suprafata granulelor, in stare solubila in incluziunile lichide
din minerale sau in spatiul intergranular.

Continutul mediu de radioelemente naturale in diferite tipuri de roci

magmatice

Tipul de roca U Th Ra
……….. ………… ……………
Acide 3,5 18 1,2
Neutre 1,8 7 0,6
Bazice 0,5 3 0,27
Ultrabazice 0,003 0,005 0,01

Tabelul 1.

Radioactivitatea rocilor metamorfice depinde de radioactivitatea

rocilor initiale si de caracterul metamorfismului. Ea este foarte diferita
pentru diversele tipuri, chiar si in cadrul unuia si aceluiasi pachet de roci
metamorfice. Radioactivitatea gnaiselor si a sisturilor formate din roci
argiloase este mai ridicata decat a cuartitelor. Valoarea ei creste in rocile in
care s-a suprapus fenomenul de metamorfism hidrotermal (tabelul 2).
 Radioactivitatea naturala a rocilor metamorfice

Tipul de roca Ra U Th
…………. ………… …………….
Gnais 2,1 6,2 8,7
Gnais augitic 0,71 2,0 -
Eclogit 0,07 0,2 -
Tabelul 2.

Radioactivitatea rocilor sedimentare variaza in limite largi, de la

argile si sisturi argiloase (cele mai radioactive) la rocile organogene si
chimic pure (sare gema, gips, anhidrite, calcare, dolomite), cele mai putin
radioactive (tabelul 3).

Continutul mediu de radioelemente naturale in roci sedimentare

Tipul de roca U Th Ra
…………… …………. …………
Gresie 3–4 - 0 – 1,5
Cuartit 1,6 - 0,45
Argila 4,3 1,3 1,3
Sist argilos 3,0 - 1,09
Calcar 1,5 0,5 0,5
Dolomit 0,3 - 0,11
Tabelul 3.

Radioactivitatea solurilor depinde e compozitia chimico-

mineralogica a rocilor din care sunt formate. Daca acestea sunt de
compozitie mai acida (granitica), vor fi mai radioactive. Spre deosebire de
toriu si radiu, care se acumuleaza in soluri in cantitati mai mari, uraniul este
spalat si transportat de catre acizii humici cu usurinta.
Radioactivitatea apelor naturale variaza dupa continutul in
elemente radioactive. Astfel, apa dulce contine in medie substante
radioactive cu o activitate de 0,37 Bq/l (10pCi/l). In apa marilor
radioactivitatea este de circa 36 de ori mai mare, respectiv ajunge la circa 13
Bq/l (351 pCI/l), iar in apele minerale aceste valori sunt de circa o suta de
ori mai mari, respectiv 37 Bq/l (1000 pCI/l). In tabelul 4 se prezinta
continutul mediu de uraniu, radiu si radon in unele ape naturale.
 Continutul mediu in uraniu si radiu al unor ape naturale

Tipul de ape naturale U [g/l] Ra [g/l]

Rauri 6∙10-7 2∙10-13
Lacuri 8∙10-6 1∙10-12
Mari si oceane 2∙10-6 1∙10-13
Din roci sedimentare 5∙10-6 2∙10-2
Din roci magmatice acide 7∙10-7 2∙10-12
Din zacaminte de uraniu 8∙10-4 8∙10-11
Tabelul 4.

Principalii factori care influenteaza solubilitatea si continutul in

elemente adioactive sunt: compozitia in saruri si gaze a apei, capacitatea de
emanatie a rocilor prin care circula apele, regimul de temperatura al
acestora, conditiile hidrogeologice generale si regimul hidrodinamic al
apelor subterane. Apele cu continut de saruri levigheaza intens uraniul si
radiul din roci, iar in functie de pH si de oxigen, oxideaza uraniul (IV) la
uraniu (VI), determinand o solubilizare si o migrare intensa a acestuia. In
afara de oxigen si alte gaze, cum ar fi dioxidul de carbon, dizolvate in apa,
favorizeaza migrarea uraniului. Totodata ceste ape se imbogatesc in radon si
radiu, devenind ape radioactive. De asemenea, diferitele tipuri de ape de
strat din zacamintele de petrol contin radiu in concentratii de ordinul 10 -11
g/l. Valori maxime se intalnesc in apele de strat cloro-sodice, iar in zonele
petroliere continutul de radiu din ape creste pe masura apropierii de
zacamantul de petrol.
Radioactivitatea amosferei se datoreaza prezentei emanatiilor
radioactive: radon (222Rn), toron (220Tn) si actinon (219An). Spre deosebire de
radon care prezinta o raspandiremai larga, avand timpul de injumatatire de
3,82 d, toronul si actinonul au timpii de injumatatire mici:55,6 s respectiv
3,96 s, fapt pentru care se intalnesc, de regula, numai in stratul de aer din
apropierea solului (tabelul 5.). Radonul care se formeaza continuu din
elementele radioactive prezente in sol, rezultand circa 0,585 mm 3 Rn/g Ra,
se dezintegreaza la randul lui treptat, generand o serie de alti atomi
radioactivi, asa-zisul depozit fix (218Po, 214Pb, 214Bi, 210Pb). In general,
continutul radonului in atmosfera este mic, respectiv de ordinul 10 -13 Ci/l aer
(37 mBq/l) si el creste deasupra zonelor bogate in minereuri radioactive,
ajungand la 10-9-10-8 Ci/l (3,7-3,7 bq/l).Pe baza masuratorilor concentratiei
de radon, se pot prospecta zacamintele radioactive de la distanta, de exemplu
din avion. hhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh

Continutul mediu de radon, in diferite zone ale aerului atmosferic

Locul de raspandire al Rn
radonului in aer [Ci/l] Bq/l]
Aer de sol 2,0·10-10 7,4
Aer deasupra solului 1,3·10-10 4,82
Aer deasupra marii 1,44·10-10 5,32
Tabelul 5.

2.2. Elemente si minerale radioactive

In principal radioactivitatea nturala a scoartei terestre este determinata

de continutul de uraniu, toriu si produsele lor de dezintegrare.
Uraniul este raspandit sub forma a circa 200 de minerale, ce pot fi
clasificate in oxizi, oxizi hidratati, carbonati, sulfati, fosfati, molibdati,
vanadati, silicati si compusi organici (tabelul 6.).
Tabelul 6.
Principalele minerale de uraniu

Denumirea Formula chimica

Oxizi si oxizi hidratati
Uraninit UO2
Pechblenda U3O8
Bröggerit (U, Th)O2
Carbonati, sulfati, silicati
Ruterfordiu UO2CO3
Sharpit (UO2)3(CO3)5(OH)2·7H2O
Uranopilit (UO2)6(SO4)(OH)10·12H2O
Johannit Cu(UO2)2(SO4)2(OH)2·6H2O
Soddit (UO2)5(SiO4)2(OH)2·5H2O
Fosfati si arsenati
Autunit Ca(UO2)2(PO4)2·10H2O
Torbernit Cu(UO2)2(PO4)2·8H2O
Uranospinit Ca(UO2)2(AsO4)2·8H2O
 Trögerit (UO2)3(AsO4)·12H2O
Vanadati si molbdati
Carnotit K(UO2)2(VO4)2·3 H2O
Tyuyamunit Ca(UO2)2(VO4)2·8 H2O
Molibdat de calciu si U Ca(UO2)3(MoO4)3(OH)2·8 H2O

De asemenea, el se gaseste raspandit si in apele raurilor si lacurilor, in

apele marilor si oceanelor, in petrol, carbuni, in gazele naturale etc. Dintre
mineralele sale, putine sunt exploatabile:
Uraninitul, UO2, cu continut de radiu, actiniu, poloniu si alte produse
ale transformarilor radioactive.
Uraninitul cristalizeaza in sistemul cubic (retea CaF2) are culoare
neagra cu luciu puternic de smoala inspartura, duritate mare (10,3-10,6), este
casant si puternic radioactiv. Varietatile compacte de mase collomorfe
poarta denumirea de “smoala de uraniu”.
Uraninitul se gaseste raspandit in pegmatite granitice si sienitice cu
continut de toriu si pamanturi rare. In concentratii mai mari se gaseste
raspandit in zacaminte hidrotermale, asociat cu arseniura de nichel si cobalt,
cu carbonati de calciu si de fier. Cele mai mari zacaminte se afla in Canada,
langa Marele Lac al Ursilor si in provincia Katanga (Congo Belgian), Cehia,
Rusia etc.
Pechblenda, U3O8, un amestec de oxizi ai U(IV) cu U(VI), este un
mineral de culoare neagra, fara continut de toriu si pamanturi rare. Are
aspect de smoala, numit si “smoala de uraniu”, fiind cel mai important
mineral industrial de uraniu. Apare in formatii sferoidale, fara cristale clare.
S-a format in solutii coloidale, cand s-a depus sub forma degel, care s-a
solidificat si cristalizat ulterior. Cristalizeaza in sistemul cubic, avand
culoare neagra de smoala, uneori cu nuante verzui. In principal se gaseste in
filoane hidrotermale formate in zonele profunde ale zacamintelor exogene,
in conditii de mediu reducator. Se gasste raspandit in S.U.A., Rusia, Canada,
Congo, Cehia etc.
Carnotita, K(UO2)2(VO4)2·3 H2O, este un mineral secundar cu
continut de 63,41 % UO3 si 20,16% V2O5, intalnit de obicei sub forma de
mase pulverulente si eflorescente de culoare galben-deschisa sau galben-
verzuie cu luciu puternic sidefos. Cristalizeaza in sistemul rombic, are
duritate mica (2 – 2,5), este casant si puternic radioactiv. Se gaseste in zona
de alterare a rocilor sedimentare, in special a gresiilor bogate in resturi
organice. Zacaminte importante se gasesc in statul Colorado (S.U.A.),
Canada, Australia, Africa de Sud, Rusia (Ual, Siberia), Cehia, Maroc,
Iordania, Israel etc.
Toriul se gaseste raspandit in natura 8·10-4 sub forma de minerale
proprii. Principalele minereuri din care se extrage toriul sunt:
Monazita, (Ce,La,Pr,Nd,…)Po4, este un mineral care contine ThO2
sub forma de amestecizomorf 4 – 19 %, lantanoide (Ce,La) 50 – 68 % .
Cristalizeaza in sistemul monoclinic, sub forma de cristale mici de culoare
galben-bruna, cafenie, rosie, rareori cu luciu accentuat sticlos sau gras si
duritate 5 – 5,5. Se intalneste de obicei in pegmatite, uneori in gnaise,
asociat cu feldspat, zircon. Prin alterare trece in aluviuni fluviale si marine
(Brazilia la Minas Geraes) si India. In depozite formeaza zacaminte in India,
Brazilia, Africa de Sud, Canada, S.U.A., Egipt etc.
Toritul, ThSiO4 se prezinta sub forma de cristale tetragonale de
culoare neagra, bruna, galbena, portocalie cu luciu sticlos sau gras, casant,
duritate 4,5 – 5, fiind puternic radioactiv. Se intalneste de obicei su forma de
granule diseminate, mai rar ca mase compacte. Varietatea de culoare
portocalie se numeste Orangit, iar cea cu continut de 10 – 16 % U 3O8,
Uranotorit. Se gaseste in Norvegia, Elvetia si Madagascar.
Radiul nu are minerale proprii, insa se gaseste in mineralele de uraniu
unde formeaza prin dezintegrarea succesiva 4 radioizotopi naturali: 226Ra,
228
Ra(MsTh1), 224Ra(ThX) si 223Ra(AcX) descendenti ai celor trei familii
radioactive naturale. Principala sursa de obtinere a 226Ra este pechblenda,
carer contine 200 mg Ra/t U3O8. In scoarta pamantului el se gaseste
raspandit 2,0·10-10 %, iar in apele oceanelor si marilor 10-13 g Ra/t. In tabelul
7 se da raspandirea lui in apa si alimente.
 Tabelul 7.
226
Concentrarea radiului in apa potabila si alimente, in pCi Ra/kg
material proaspat sau la litru *

Tipul de New York Chicago San R. F. G.

aliment City Francisco
Apa potabila 0,04 0,2 - 0,03-0,34
Apa de rau 0,03 - - 0,07-0,8
Paine alba 3,2 3,3 2,9 1,7-3,3
Faina alba 2,7 2,4 1,3 2,7
Lapte liq. 0,25 0,24 0,22 0,3
Cartofi 2,0 1,4 1,0 0,6-1,0
Fasole uscata 6,1 7,0 2,4 -
Vegetale 2,4 2,2 0,7 1,6-1,7
Fructe 1,5-2,8 1,4 0,9 0,9
Orez 1,5 0,7 0,6 -
Oua 4,1-7,9 2,7 2,6 3,1
Peste 1,2 0,7 0,8 2,8-6,3
Carne 0,44 0,45 0,81 0,8-1,5
* Prelucrare dupa Schimier, H., Seelentag, Wiand, Waldeskong, B., “The
radiation of human beings”, Tehnical report, series nr. 123 IAEA, p, 7-30
(1971)

Actiniul, de asemenea, nu are minerale proprii. El se gaseste in natura

sub forma de doi izotopi radioactivi, 227Ac si 228Ac(MsTh2), in concentratii
foarte mici, mai ales ca 227Ac in toate minereurile de uraniu (circa 10 -10Ac/l g
U):

…………….

Raspandirea sa in scoarta terestra este foarte mica si anume 5·10-14 %.

Protactiniul este raspandit in scoarta terestra 7·10-12 %, in minereurile
de uraniu sub forma a trei radioizotopi: 234Pa(UX2), 234Pa(UZ) si 231Pa. La 1 g
de uraniu natural se gasesc 3,5·10-7 g Pa, respectiv o tona de uraniu contine 1
mg Ac si 129 mg Pa.
 2.3. Radioizotopi naturali

In afara elementelor radioactive amintite, in scoarta terestra se gasesc

raspanditi o serie de izotopi radioactivi ai unor elemente in amestec cu
izotopi stabili ai acestora. Printre ei se numara: 40K(T1,28·109 a),
87
Rb(T4,7·1010 a), 115In(T 6·1014 a), 130Te(T 1,4·1021 a), 138La (T1,3·1011 a),
176
Lu (T 3,3·1010 a), 187Re (T 5,1·1010 a) si altii cu timpi de injumatatire
cuprinsi intre 1010 si 1017 ani.
Din randul lor se remarca 40K care, insotind izotopii stabili ai
potasiului, unul din elementele abundente in scoarta terestra, confera o
anumita radioactivitate apelor si rocilor.. Astfel, contributia 40K la
radioactivitatea apelor marine este de 11,1 Bq/l. In diferitele roci, activitatea
adusa de 40K variaza de la 0,81 Bq/g in roci arse, in bazalt, la 1,17 Bq/g in
granite. De asemenea, ea variaza si in unele alimente de la 0,66Bq/kg in
lapte la 22,2 Bq/kg de grau, respectiv la 74 bq/kg in carne.
O alta serie de radioizotopi, cum sunt 14C si tritiul (3H) se formeaza
permanent in natura prin bombardarea azotului din aer cu neutroni de
origine cosmica, sau cu cei eliberati din reactiile (α, n) de dezintegrare α-
spontana a unor nuclee grele din scoarta terestra (Ac, Th, Pa, U), prcum si
din procesele de fisiune spontana a unora dintre ele (235U):

……………………

In troposfera viteza de formare a tritiului este de 60 atomi/cm 2 pe

minut, iar a carbonului 14 este de 150 atomi/cm2 pe minut
In natura concentratia 3H si 14C a ramas practic constanta deoarece in
decursul timpului s-a stabilit un echilibru intre procesele de formare si de
dezintegrare a acestor radioizotopi.
Tritiul (3H) care se formeaza intra in echilibru cu hidrogenul din apa
de ploaie , prin intermmediul careia patrunde in biosfera, ajungand in cele
din urma la o. In toate produsele neizolate de acest echilibru natural, tritiul
se afla in raport de 4 atomi de tritiu la 10 8 atomi de hidrogen normal.
Datorita tritiului, in medie radioactivitatea naturala a produselor cu hidrogen
este de 1,11 Bq 3H/g 1H (30 pCi/g). apa marilor contine 0,59 Bq/l (0,16 pCi
3
H/l).
Carbonul 14 odata format oxideaza la 14CO2 si intra rapid in amestec
cu CO2 normal in circuitul carbonului. Prin fotosinteza el ajunge in
metabolismul vegetal si de aici in cel animal, pana la om, unde produce circa
1,8·105 dez/min, fapt care reprezinta a suta parte din radioactivitatea corpului
uman.
 2.4. Raspandirea radioactivitatii in Univers

Din studiul meteoritilor rezulta ca si alte planete din sistemul solar

sunt prezente principalele elemente radioactive, uraniul si toriul, impreuna
cu elementele din familiile radioactive. Daca pe Pamant radioactivitatea
joaca un rol foarte important, in cadrul general al Universului ea se prezinta
ca un proces nuclear minor, datorita proceselor termonucleare ce se petrec in
anumite tipuri de stele si in special in Soare. Se estimeaza ca pentru a egala
energia primita de la Soare pe Pamant, ar trebui sa fie explodate circa 47
bombe nucleare pe secunda. Prin aceasta “hemoragie energetica” sub forma
de radiatie, Soarele pierde 4,2 milioane de tone de masa pe secunda. Cu
toate ca masa Soarelui este mare, rezerva sa de energie calorica ar trebui sa
fie consumata intr-un timp relativ scurt si ca asistam la scaderea continua a
temperaturii. Studiile geologice arata ca de-a lungul epocilor geologice
temperatura Pamantului si implicit energia primita de la Soare nu a suferit
variatii semnificative. Aceasta comportare nu poate fi explicata, decat
acceptand ca energia de la Soare se reinoieste permanent pe baza unui
proces exoergic. Conform lui H. BETHE (1938), principala sursa de energie
din Soare il au doua cicluri de reactii termonucleare:
- ciclul proton – proton (p – p) de trecere prin fuziune de la hidrogen
la heliu in etape succesive, sub forma de reactii nucleare inlantuite in cicluri
termonucleare, avand ca produsi intermediari izotopii hidrogenului si ai
heliului (fig 1.). conform acestui ciclu, hidrogenul molecular se constituie ca
principala rezerva de combustibil nuclear “sangele stelelor” si al Soarelui;
- ciclul caron – azot (C – N) imaginat de BETHE, de trecere de la
hidrogen la heliu prin trepte intermediare, in prezenta unui nucleu strain cu
rol catalizator, cum este carbonul 12, in cadrul caruia carbonul se reface, iar
din patru protoni rezulta un heliu si doi pozitroni (fig. 2). In realitate, in stele
au loc concomitent cele doua cicluri. La inceput predomina ciclul p – p,
dupa care urmeaza o perioada cu temperaturi mai ridicate, cand predomina
ciclul carbon – azot.

Fig.1. Ciclul proton – proton Fig.2. Ciclul carbon – azot

 Multa vreme s-a crezut ca prin ciclul carbon – azot se incheie seria
reactiilor termonucleare ce au loc in stele. In realitate prin cresterea treptata
a temperaturii pot sa aiba loc inca o serie de reactii termonucleare prin
capturare de helioni, cand se formeaza nuclee de 16O si 20Ne, procesul
nuclear continuand cu formarea 24Mg, pana la nucleele cu numar de masa
cuprins intre 40 – 60.

3
Efectele fizice ale radiatiilor ionizante
la interactiunea cu substanta

La impactul cu substanta, fasciculele de radiatii ionizante sufera

procese de atenuare datorita devierii (imprastierii) acestora printr-un
mecanism monoact, sau prin absorbtie, cand isi pierd complet energia, pe
baza unui mecanism continuu. Cele mai importante efecte ale radiatiilor
ionizante sunt excitarea si ionizarea, care pot fi directe in cazul particulelor
incarcate electric sau indirecte in cazul radiatiilor X, γ si a neutronilor.

3.1. Interactiunea particulelor grele incarcate cu substanta

Particulele grele incarcate cum sunt radiatiile α, protonii, deuteronii,

atomii, multiplu ionizati si produsii de fisiune nucleara la impactul cu
substanta se atenueaza cu parcurs, pe baza unui mecanism de pierderi mici
de energie intr-un numar foarte mare de procese de interactiune.
Procesul predominant este cel de interactiune cu electronii atomilor si
moleculelor, probabilitatea de interactiune cu nucleele atomilor fiind foarte
mica.
Transferul liniar de energie (TLE) notat u Q, realizat prin ciocniri
neelastice cu electronii atomilor si ai moleculelor intalnite, este dat de relatia
lui H.A. Bethe:
……………………………………………………………….

in care: N este numarul de atomi dintr-un cm3; Z – sarcina particulei;

m0 – masa de repaus a electronului; v – viteza; e – sarcina electronului;
β = v/c; J – potentialul mediului de excitare al substantei iradiate.
In figura 4 se prezinta modul de variatie al numarului particulelor α cu
mediul. Transferul Q depinde de viteza (v) si de sarcina (Z) a prticulelor
grele incidente, iar pe o distanta Δx, particula pierde o energie ΔE, care este
data de suma transferurilor Q, in cursul ciocnirilor ce au loc pe aceasta
distanta ΔE=ΣQ.

Fig. 4. Variatia numarului particulelor α in unitatea de timp cu

distanta parcursa, intr-un mediu dat.
Atunci cand o particula parcurge un mic segment Δx din traiectoria sa,
ea sufera numeroase ciocniri cu electronii care se gasesc in vecinatatea
traiectoriei sale. Raportul S=ΔE/Δx se numeste putere de incetinire a
particulelor in mediu si reprezinta pierderea specifica de energie, fiind
dependent de viteza (v) si sarcina (Z) a particulei incidente. Distanta maxima
pe care o strabate o particula de energie initiala E intr-un mediu dat se
numeste parcurs (R) si se exprima in metri. El se poate calcula cu ajutorul
relatiei:
………………………………………………….

Din cauza fluctuatiei accidentale de ciocniri individuale dintre

particulele grele incarcate si atomii mediului, parcursurile lor nu sunt riguros
egale, asa cum se poate cu ajutorul unei camere Wilson (fig. 5.)
…………………………………………………………………….
Fig.5. Parcursurile particulei α in camera Wilson

La strabaterea mediilor gazoase parcursurile radiatiilor α ating

centimetri ( tabelul 8), pe cand in medii lichide si solide descresc mult, fiind
de orinul micrometrilor. Asa se explica faptul ca o foaie de hartie este
suficienta pentru a absorbi complet un fascicul de radiatii α de mare energie.
Parcursul radiatiilor α in aer se calcleaza cu ajutorul relatiei empirice a lui
Bethe: R=0,32 E3/2. In fig. 6 este data dependenta dintre energie si parcursul
radiatiilor α.
Tabelul 8
Parcursurile radiatiilor α ale Po si RaC΄ in diferite medii

Mediul strabatut Parcursul radiatiilor α ale:

210 214
Po(5,30 Mev) RaC΄(7,6 MeV)
Aer 0,0387 m 0,0698 m
 Hidrogen 0,1730 m 0,3250 m
Heliu 0,215 m 0,390 m
Argon 0,0417 m 0,073 m
Alcool etilic 37,1μm -
Aur - 14 μm
Gelatina foto 23 μm 50 μm

Ciocnindu-se cu electronii mediului strabatut, particulele α produc

efecte dependente de energia Q transferata acestora.
………………………………………………………………
Fig. 6. Dependenta dintre energie si parcursul particulelor α.
a. Daca energia transferata (Q) este superioara energiei de legatura a
electronilor (=10eV), acestia sunt smulsi si azvarliti, particulele incidente
pastrandu-si directia practic neschimbata, fapt pentru care parcursul lor in
orice mediu este rectiliniu. Atomul caruia i s-a smuls un electon devine ion
pozitiv si impreuna cu electronul detasat formeaza o,pereche de ioni,
procesul in ansamblu numindu-se ionizare.
Numarul de perechi de ioni creati pe unitatea de lungime se numeste
onizare specifica (j) si este data de raportul dintre patratul atomic Z al
particulelor si patrtul vitezei particulei (vp): j≈Z2/……..
W.L. BRAGG, studiind variatia numarului de ioni formati in functie
de unitatea de lungime, a constatat ca ionizarea maxima este atinsa la
sfarsitul parcursului (Fig.7)
……………………………………………………………….
Fig.7. Curbele de tip Bragg ale Po si RaC΄.

b. In cazul in care energia tansferata (Q) este inferioara energiei de

legatura a electronului, acesta nu este detasat din structura atomica sau
moleculara de care apartine si se produce excitarea atomului respectiv.
Urmarind distributia energiei pierdute de o particula incidenta in
functie de transformarile individuale, se obtine o curba de distributie care
este reprezentata in fig. 8.
……………………………………………………………….
Fig. 8 Curba de distriutie a energiei pierdute de o particula incidenta
in functie de transformarile individuale

Conform acestei curbe, energia ε=ΔE pierduta de o particula parcurgand un

mic segment Δx din traiectoria sa se repartizeaza astfel:
- 30% din energie (100>Q>10eV) se consuma in excitari;
- 30% din energie (Q<10eV) se consuma pentru ionizari;
 - 40% din energie (Q>100eV) se consuma pentru producerea de
electroni secundari δ.
Aceasta repartitie ramane constanta de-a lumgul traiectoriei particulei.
Autoabsorbtia radiatiilor α. Urmarind variatia curentului de ionizare
(I) produs de radiatiile α in functie de grosimea stratului de substanta
eadioactiva (Fig.9), se observa ca numai in cazul stratului foarte subtiri se
nregistreaza o crestere proportionala a curentului de ionizare cu grosimea
stratului activ. Pentru o anumita grosime a stratului de substanta, ionizarea
devine constanta deoarece particulele α emise de straturile inferioare se
absorb total in cele superioare. Straturile ale caror grosime este egala sau
mai mare decat pacursul se numesc straturi “gros infinite”.
……………………………………………………………….
Fig.9. Variatia curentului de ionizare produs de radiatiile α in functie
de grosimea stratului de substanta rdioactiva.

Ecranarea particulelor grele incarcate. Particulele grele incarcate,

in primul rand radiatiile α, au parcursuri foarte mici , de ordinul micronilor,
in corpuri solide, fapt pentru care nu ridica probleme speciale de ecranare,
fiind absorbite total si cu usurinta de toate substantele, chiar si de o foaie de
hartie. De aceea, simpla utilizare a manusilor de cauciuc ori a hartiei de filtru
in lucrari de laborator, cu astfel de substante radioactive, sunt masuri
suficiente care sa asigure o buna protectie impotriva iradierii externe.
Reactiile nucleare ale prticulelor grele incarcate. La interactiunea
particulelor grele incarcate cu anumite nuclee tomice, acestea pot sa sufere
transmutatii artificiale. In particular radiatiile α emise de unele surse
radioactive naturale au importanta istorica, deoarece stau l baza unor
importante descoperiri cum sunt:
- rectiile nucleare (α, p) realizate pentru prima data de E.
RUTHERFORD, in anul 1919, au condus l descoperirea primei transmutatii
artificiale, sinteza izotopului stabil 17O din 14N cu emisi unui proton:

………………………………………………

In prezent, cu ajutorul particulelor α – accelerate se prepara numerosi

radioizotopi pe baza ecuatiei generale:

………………………..

De exemplu: Mg(α, p)29Al (T 6,56 min); Ni(α, p) 61cu (T 3,3 h); Ge(α,
p)72As (T 26 h); Se(α, p)77Br(T 56 h); Cm(α, p)245Bk (T 4,9 d) etc.;
 - reactiile nucleare (α, n) au stat la baza descoperirii neutronului de
catre CHADWICK, in 1932, prin bombardarea beriliului cu radiatii α ale
poloniului:

……………………………………………

Reactiile (α, n) prezinta un interes deosebit si datorita faptului ca ele

stau la baza surselor de neutroni de laborator. Substantele α – active cele mai
utilizate sunt:210Po, 226Ra si 239Pu.
Sursele Ra – α – Be emit neutroni cu un spectru energetic continuu, cu
energii pana l 13,7 MeV si randament foarte mare: la 1 mCi Ra, corespund
1,3· 104 n/cm2· s fiind sursele cele mai constante din cauza timpului de
injumatatire lung al radiului (1600 a)
Tot pe baza reactiei nucleare (α, n), sotii JOLIOT-CURIE in nul 1934,
iradiind o foita de aluminiu cu particule α, au obtinut fosfor radioctiv,
descoperind radioactivitatea artificiala care a deschis perspective nebanuite
fizicii si chimiei nucleare:

…………………………………………………….

In prezent sub actiunea particulelor α accelerate se produc numeroi

radioizotopi I elementelor, cu timpi de injumatatire mici, pe baza reactiei
generale:

……………………………………………….

De asemenea, sub actiunea particulelor α accelerate au fost sintetizate

o parte din elementele transuraniene conform reactiilor:

…………………………………………………….
……………………………………………………

In mod asemanator pot provoca reactii nucleare si alte particule grele

accelerate (protoni, deuteroni). Dintre acestea se remarca:
- reactiile nucleare (p, γ) puternic exoenergice cu emisie de fotoni de
mare energie.
- reactiile nucleare (d, n) care satu la baza producerii neutronilor de
laborator cu ajutorul generatoarelor de inalta tensiune:…………….. Cu
ajutorul deuteronilor de 5 MeV s-au sintetizat pentru prima data, prin reactii
nucleare (d, n), tehnetiul si prometiul:
 …………………………………………….
- ractiile nucleare (d, p), care se produc cu o probabilitate de 10 ori
mai mare dact cele (d, n), prezinta interes deoarece conduc la formarea de
izotopi ai tintei, intocmai ca in cazul reactiilor (n, γ). De
exemplu:23Na(d,p)24Na; 31P(d, p)32P.
Particulele grele incarcate cu energii mai mari de 50 MeV genereaza o
serie de reactii nucleare in cascada: dezintegrarea cu expulzarea de nucleoni
rapizi (p, d, T), fisiunea nucleara, reactii secundare si emisia de nuclee
usoare.

3.2. Interactiunea electronilor cu substanta

Fasciculele de electroni emisi de radionuclizii β – activi (β- si β+),

precum si cei proveniti din generatoare, la interactiunea cu substanta se
atenueaza pierzand energia de-a lungul parcursului.
Datorita unor serii de procese de absorbtie prin ciocniri elastice si
neelastice si uneori prin radiatie de franare, efectele fizice produse de aceste
procese constu din excitarea si ionizarea mediului strabatut, iar contributia
fiecarui proces in parte este determinata de energia electronilor incidenti,
precum si de natura materialului absorbant.
Imprastierea neelastica electron-electron. Dintre toate procesele de
interactiune ale electronilor cu substanta, predominant este cel de
imprastiere la ciocnirea neelastica cu electronii orbitali ai atomilor din
mediu, deci procesele electron-electron. Datorita acestui fapt, electronii
sufera imprastieri sub unghiuri diferite, motiv pentru care drumul
fasciculelor de electroni prin mediu nu este rectiliniu, ci foarte sinuos
(fig.10). De aceea, intr-osubstanta de o anumita grosime, electroni de aceeasi
energie parcurg drumuri complet diferite, care intrec in lungime 1,5 – 4 ori
grosimea stratului penetrat.

…………………………………………………………..
Fig. 10. Drumul sinuos al electronilor prin substanta.

Imprastierea elastica electron – nucleu. Electronii care trec foarte

aproape de un nucleu, in urma unei ciocniri elastice, vor fi imprastiati din
fascicul sub unghiuri diferite, care ajung pana la 180 0. Fenomenul, care
poarta numele de retrodifuzie, este cu atat mai important, cu cat are loc cu
elemente cu numere de ordine Z mari, la elemente cu Zmic fenomenul fiind
neglijabil. Datorita aparitiei acestui fenomen, se aleg cu grija suporturile pe
care se pun substantele β – active in vederea masurarii, utilizandu-se
materiale cu densitati mici (hartie, plexiglas, aluminiu etc.). Fenomenul de
retrodifuzie a radiatiilor β si-a gasit aplicarea practica in analiza chimica,
elaborandu-se metode de determinare a elementelor grele in prezenta
elementelor usoare, precum si a concentratiei in solutie a unor substante cu
densitate mare (H2SO4 etc.).
Radiatia de franare (Bremsstrahlung). La interactiunea electronilor
rapizi cu substanta, o alta sursa de pierdere de energie este cea de franare in
campul columbian al nucleelor grele. Prin aceasta electronii sunt incetiniti si
deviati in alte directii (fig. 11) energia cheltuita fiind iradiata sub forma de
fotoni, luand nastere radiatia de franare. Fenomenul este cu atat mai
important cu cat energia electronilor incidenti (W max) este mai mare, iar
substanta cu cat interactioneaza are numarul atomic Z mai mare. Intensitatea
radiatiei de franare (Jx) este data de relatia:

……………………………………………..

J fiind intensitatea fasciculului existent de electroni. Toate procesele la care

ne-am referit au ca efect ionizarea si excitaea atomilor si moleculelor
mediului strabatut, cand electronii isi pierd treptat energia, pana cand ajung
la energia corespunzatoare miscarii termice, cand sunt absorbiti de substanta
cu care interactioneaza. Totodata, procesului de ionizare primara, care
reprezinta numai 20 - –0 % din ionizarea totala, i se adauga si un proces de
ionizare secundara (70 – 80%). El se datoreaza faptului ca o parte din
electronii substantei rezultati in urma ciocnirilor cu radiatiile β primesc o
energie de circa 2,5% din energia electronilor incidenti, fiind capabili sa
produca noi procese de ionizare (ionizare secundara). Astfel de electroni
numiti δ sau secundari, cu energii mai mici de 100 keV, se indeparteaza de
la traiectoria particulelor initiale, formand ciorchini de ioni secundari.

……………………………………………………………………….
Fig. 11. Franarea unui electron in campul columbian al unui nucleu.

Pentru formarea unei perechi de ioni in aer se cheltuie o energie de

32,5 eV. Numarul de perechi de ioni produsi pe unitatea de lungime (cm)
prin procese de ionizare primara s numeste densitate de ionizare sau
ionizare specifica.
In general, densitatea de ionizare datorata electronilor este mica, un
electron cu energia de 1 meV fiind capabil sa formeze in medie un numar de
circa 90 perechi pe cm. De aceea, electronii pot strabate distante mari in aer
care pot ajunge la cativa metri.
Pentru calcularea densitatii de ionizare (j) se foloseste relatia:
j≈1,35 ∙ 1012 /v2 [ioni/cm]
unde v este viteza particulelor, in cm/s.
Atenuarea fasciculelor de electroni. Atenuarea fasciculelor de
electroni monocinetici de intensitate initiala I0 intr-un strat absorbant de
grosime x se face pe baza unei relatii exponentiale, dar cu parcurs (fig. 12):

I=I0e-μx
in care μ este coeficientul de atenuare liniara.

………………………………………………………………………………..
Fig.13. Curba de atenuare cu parcurs a electronilor monoenergetici

Coeficientul de atenuare liniara (μ) este inversul distantei la care

intensitatea fasciculului care strabate un mediu se reduce la 1/e din valoarea
initiala. El se exprima in cm-1 sau in m-1 in SI.
Grosimea stratului dintr-o substanta data, care interpusa pe traiectoria unui
fascicul de radiatii dat provoaca o atenuare a intensitatii fasciculului in
jumatate din valoarea sa, poarta denumirea de grosime de injumatatire (x1/2 )
si se exprima in cm.
In cazul in care x = x1/2 si I=I0 e-μx
de unde
x1/2=…………

Raportul dintre coeficientul de atenuare liniara (μ) si densitate (ρ) a

mediului se numeste coeficient de atenuare masic (μ/ρ) si se exprima in
cm2/g respectiv in m2/kg in SI.
In mod corespunzator, luand in considerare densitatea (ρ) se poate vorbi si
de o masa superficiala de injumatatire (Δ1/2):

Δ1/2=……..

care se exprima in g/cm2 sau kg/m2 in SI.

Parcursul electronilor. Analizand curba de atenuare a electronilor
monoenergetice intr-un absorbant, se observa ca atenuarea nu se face dupa o
relatie exponentiala perfecta (fig. 13), deoarece exista o valoare ( R ) la care
curba intersecteaza axa absciselor.
 Determinarea parcursului maxim (R ) se face grafic, cu ajutorul curbei
de atenuare construita in coordonate semialgoritmice, reprezentand 1g I0/I in
functie de grosimea stratului de absorbte in g/cm2 (fig.14).
…………………………………………………………………………
Fig.14. Determinarea grafica a parcursului maxim.

Autoabsorbtia electronilor. Deoarece electronii pot fi absorbiti chiar

in stratul de substanta radioactiva, se observa ca activitatea (Λ) a unui
preparat β-activ nu este liniara, in functie de grosimea stratului de substanta
radioactiva, iar de la o anumita valoare ramane constanta (fig.15). Pentru
evitarea erorilor cauzate de procesul de autoabsorbtie este necesar sa se
lucreze cu preparate “gros infinite”.
Fig. 15. Variatia activitatiirlative cu grosimea stratului de substanta activa.
Ecranarea fasciculelor de electroni. O particularitate fundamentala
legata de ecranarea electronilor este aceea ca atenuarea lor se face cu
parcurs. Ca urmare, grosimea ecranelor nu depinde de intensitatea
fasciculului de electroni si nici de activitatea sursei, ci de marimea
parcursului. De aceea conditia ca un ecran sa absoarba total electronii dintr-
un fascicul, este ca el sa aiba grosimea cel putin egala cu a parcurului maxim
al electronilor. Practic, un ecran de aluminiu sau plexiglas gros de 10 mm
atenueaza complet radiatiile β ale tuturor surselor utilizate in mod curent.
Din fig.16 se vede cum variaza grosimea ecranelor de diferite materiale in
functie de energia electronilor.
In cazurile de atenuare in care apare radiatia de franare, este necesara
o ecranare suplimentara pentru reducerea ei. Ecranarile suplimentare se fac
in cazul emisiilor de radiatii γ, cand in urma anihilarii pozitronului cu
electronii mediului rezulta doi fotoni γ, fiecare cu o energie de 0,5 MeV.
Cele mai bune materiale pentru ecranarea electronilor sunt substantele
usoare, in special sticla, aluminiul, precum si cele cu continut mare de
hidrogen: apa, plexiglas, bachelita, masele plastice si altele, care absorb bine
fasciculele de electroni.

Fig.16. Dependenta grosimii ecranelor de diferite materiale, de energia

radiatiilor β.

3.3. Interactiunea radiatiilor electromagnetice penetrante (X si γ) cu

substanta

La interactiunea cu substanta, fasciculele de fotoni (Radiatii X sau γ)

pot pierde energia in mai multe moduri, dintre care cele mai importante sunt:
efectul fotoelectric, efectul Compton si formarea de perechi de electroni,
care conduc la transformarea radiatiei electromagnetice in radiatie
electronica secundara.
Efectul fotoelectric este caracteristic interactiunii fitonilor cu energie
joasa si substantelor cu Z mare. El se datoreaza ciocnirii directe dintre un
foton γ cu un electron (fig.17) de pe una din orbitele atomului, de obicei din
cele interioare, cand acesta transmite intreaga sa energie unui singur
electron. Ca urmare, electronul este smuls din atom si expulzat cu o energie
cinetica Ec egala cu diferenta dintre energia hv a fotonului γ incident si
energia de legtura (El) a electronuluiin atom: Ec = hv - El .
In urma acestui proces rezulta o radiatie electronica secundara.
Directia electronului expulzat coincide cu atat mai mult cu directia initiala a
fotonului γ, cu cat energia acestuia este mai mare. Totodata, locul
electronului expulzat va fi ocupat de un alt electron, emitandu-se un foton,
asa numita radiatie de fluorescenta sau de imprastiere. Efectul fotoelectric nu
poate fi generat de interactiunea dintre fotoni si electronii liberi, deoarece
impulsul nu se poate conserva.

Fig.17. Atenuarea fotonilor γ prin efect fotoelectric

Efectul Compton este predominant in cazul interactiunii fotonilor γ

de energii medii (1-5MeV) cu electronii liberi sau slab legati ai substantelor
cu numar atomic mare. Procesul consta dintr-o ciocnire elastica, in urma
careia cuanta γ isi pierde o parte din energia initiala (hv) si isi schimba
directia de miscare, iar electronul ciocnit sufera o miscare de recul. (fig.18).
Dupa ciocnire fotonul este imprastiat (difuzat) cu o energie mai mica (hv……..)
si o lungime de unda λ…….. mai mare decat a celei incidente (λ). Energia
cinetica (Ec) primita de electron este data de relatia:
Ec= ……….
La randul lor, cuantele γ imprastiate interactioneaza din nou cu
electronii atomilor din mediul strabatut, fiind dublu, triplu difuzati etc.

Fig.18. Atenuarea fotonilor γ prin efect Compton

Formarea de perechi de electroni este un proces de interactiune

caracteristic fotonilor γ de mare energie, crescand proportional cu patratul
numarului atomic al substantei strabatute. El consta din generarea unei
perechi de electroni (e- si e+) la absorbtia totala si puternica a unui foton γ cu
energia mai mare decat 1,02 MeV, in campul coulombian al unui nucleu
greu ( fig.19). Energia fotonului incident trebuie sa fie mai mare decat 1,02
MeV, deoarece conform legii conservarii energiei, 1,02 MeV din energia
fotonului incident se consuma pentru formarea perechii de electroni (masa
de repaus a electronului este echivalenta cu 0,51 MeV), iar restul se
transmite perechii de electroni sub forma de energie cinetica Ec+ si Ec- ;
hv=2m0c2 + Ec+ + Ec-
Dupa ce energia perechii de electroni ajunge la zero in urma
interactiunilor cu substanta, electronul (e-) se uneste cu un atom sau
molecula, fomand un ion negativ, iar pozitronul (e+) la intalnire cu un
electron se anihileaza, generand doua cuante γ, fiecare cu energie de 0,51
MeV, care au aceeasi directie si sensuri opuse.

Fig.19. Atenuarea fotonilor γ prin formarea de perechi de

electroni - pozitroni
Din cele expuse, rezulta ca latrecerea prin substanta, radiatia
electromagnetica se atenueaza in principal in urma efectelor fotoelectric,
Compton si cu formare de perechi de electroni, care in continuare
interactioneaza cu mediul prin procese specifice radiatiei electronice.
Contributia acestor efecte este dependenta de energia fotonilor γ incidenti si
a numarului atomic Z al atenuatorului (fig.20)

Fig.20. Contributia efectelor specifice atenuarii fotonilor γ in functie

de numarul atomic Z al substantei si de energia fotonilor γ.

Atenuarea radiatiei electromagnetice se face in mod continuu,

intensitatea fasciculului de fotoni γ scazand treptat, asimptotic, fara a deveni
nula (fig.21), oricat s-ar mari grosimea x a atenuatorului, conform ecuatiei
exponentiale:
I=I0e-μx
in care μ este coeficientul liniar de atenuare total exprimat in cm -1. El se
compune aditiv din coeficientii de atenuare, datorati celor trei efecte:
μ=τ+ξ+χ
unde τ este coeficientul de atenuare prin efect fotoelectric;
ξ – coeficientul de atenuare prin efect Compton;
χ – coeficientul de atenuare prin formare de perechi.

Fig.21. Curba de atenuare exponentiala a fotonilor γ in functie de grosimea

substantei
 La randul lor, acesti coeficienti tin cont de atenuarea prin absorbtie si
imprastiere. In fig. 22 se prezinta dependenta coeficientilor de atenuare in
plumb, de energia fotonilor γ.
In procesul de atenuare al fotonilor γ, neexistand un parcurs limita superior,
in practica se lucreaza cu grosimea de semiatenuare (x1/2), care reduce
intensitatea fasciculului de fotoni γ la jumatate si se exprima in cm, iar
coeficientul liniar de atenuare se rporteaza la densitatea atenuatorului μ/ρ,
fiind denumit coeficient de atenuare masic, care se exprima in cm 2/g, sau
m2/kg in SI.

Fig.22.Variatia coeficientilor de atenuare in plub, cu energia fotonilor γ.

Ionizarea mediului de catre radiatiile electromagnetice penetrante se

datoreaza aproape 100% proceselor secundare, mai ales fotoelectronilor si
electronilor Compton, care prin interactiuni repetate isi cheltuiesc energia
preluata in fenomenul care i-a generat.
Fotodezintegrarea. In cazul fotonilor cu energii peste 7 – 8 MeV, la
interactiunea cu nucleele, este posibila producerea de reactii nucleare. In
cadrul acestora, nucleul care capteaza o cuanta cu energie de circa 20MeV se
excita si elimina un neutron, proton sau chiar mai multe perticule, rezultand
reactii fotonucleare de tipul: (γ,n), (γ,p), (γ,d), chiar (γ,α). De exemplu:
………………………………..

Se cunosc doua exceptii, cand fotonii γ cu energii sub 5 MeV pot

provoca reactii de footodezintegrare cu emisie de neutroni:………………….
Fotonii γ cu energii peste 100 MeVprovoaca reactii nucleare cu eliberarea
unui numar mai mare de particule:
……………………………………….

Ecranarea radiatiilor electromagnetice penetrante. La atenuarea

fotonilor γ trebuiesc avute in vedere urmatoarele particularitati:
- fenomenul de atenuare avand un caracter exponential si fara parcurs,
radiatiile γ nu pot fi ecranate complet oricat de gros ar fi ecranul, dar se pot
reduce pana la o valoare neprimejdioasa;
- grosimea ecranului depinde de activitatea sursei, de energia radiatiei
si de distanta dintre sursa si operator;
- deoarece ecranul reduce numai numarul fotonilor dintr-un fascicul,
fara a-i incetini, fotonii care au traversat un ecran isi pastreaza energia
initiala.
 Atenuarea facandu-se cu atat mai bine cu cat numarul atomic al
elementelor din care este confectionat ecranul este mai mare, in practica se
utilizeaza: plumbul, sticla de plumb, fierul si betonul greu (cu baritina),
captusite spre operator cu o substanta usoara (de exemplu 5 mm plexiglas)
care sa absoarba electronii rezultati prin efect fotoelectric, Compton sau
formare de perechi.
Grosimea ecranului impotriva radiatiilor electromagnetice se
stabileste cu ajutorul relatiei:
D = Dxeμx, iar x = lnDx – lnD/μ,

unde D si Dx sunt dozele de radiatii dupa ecran, respectiv la distanta x;

μ – coeficientul liniar de atenuare dat in functie de energia fotonilor γ,
iar x – grosimea ecranului.
In practica se folosesc tabele si grafice speciale, cum este graficul lui
Failla (fig.23) care permite determinarea numarului de straturi de injumtatire
de plumb necesare pentru atenuarea radiatiilor electromagnetice pana la doza
admisibila.
Conform acestui grafic, dreptele inclinate spre stanga corespund dozei
exprimata in R/min la distanta de un metru de sursa, iar cele inclinate spre
dreapta, distantei dintre sursa si operator. Ducand o paralela la axa absciselor
din punctul unde aceste drepte se intretaie, se obtine numarul (n) de straturi
de injumattire (x1/2) capabile sa reduca doza data, la doza maxima admisibila.
Cunoscand valoarea lui n, grosimea ecranului (x) va fi:
x = n ∙ x1/2.

Fig.23. Graficul lui Failla

3.4. Interactiunea neutronilor cu substanta

Fiind particule fara sarcini electrice si cu masa de repaus diferita

dezero, la trecerea prin substanta, neutronii se comporta in mod diferit de
celelalte tipuri de radiatii. Spre deosebire de acestea, ei nu interactioneaza cu
electronii orbitali ai atomilor, ci numai cu nucleele. La ciocnirea lor cu
nucleele atomice pot avea loc urmatoarele procese fizice:
- imprastierea elastica sau neelastica;
- difuzia in mediu si incetinirea;
- captura de catre nuclee.
Probabilitatea producerii unuia sau altuia din aceste procese de
interactiune ale neutronilor cu un nucleu dat depinde de energia lor. In acest
sens, in functie de energiile lor, neutronii se clasifica in felul urmator:
 - neutroni termici, cu energii pana la 1 eV;
- neutroni de rezonanta cu energii cuprinse intre 1 si 1000 eV;
- neutroni intermediari cu energii cuprinse intre 1 si 500 keV;
- neutroni rapizi cu energii intre 0,5 si 20MeV;
- neutroni ultrarapizi cu energii peste 20 Mev.
Imprastierea prin ciocniri eleastice a neutronilor de catre nuclee are
loc fara a provoca dezintegrarea nucleelor, deci fara ca structura lor sa se
modifice in acest proces, neutronul nu este captat de nucleu, ci are loc numai
un schimb partial de energie cinetica intre neutron si nucleu.
In cazul unei ciocniri perfect elastice (fig.24), un neutroncu energie
initiala E0, dupa ciocnire, va comunica unui atom de masa A, o energie
cinetica E, data de relatia:
E=E0cos θ ∙ 4A/(A+1)2
in care θ este unghiul intre cele doua directii de miscare ale neutronului
inainte si dupa ciocnire. Din aceasta relatie rezulta ca energia maxima E max
transfera nucleului A se produce la o ciocnire frontala, cand θ = π, iar cosθ =
-1, precum si atunci cand A=1, adica in cazul ciocnirilor neutron – proton,
cand Emax……E0. Pe masura ce valoarea lui A creste, se va transmite
nucleului o fractiune din ce in ce mai mica din energia neutronului. Pentru A
>> 1, Emax = 4E0/A. De exemplu, pentru A = 20, nucleului i se transmite
numai 1/5 din energia initiala a neutronilor. Processul de imprastiere prin
ciocniri elastice prezinta deosebita importanta la incetinirea neutronilor.

Fig.24. Schema ciocnirii elastice a unui neutron in viteza cu unnucleu in

repaus

Imprastierea prin ciocniri neelastice. In cazul interactiunii cu

neutroni avand energii mai mari de cativa kiloelectronvolti, au loc ciocniri
neelastice cu unele nuclee, cand se produce excitarea lor. Prin aceasta
neutronul, dupa ce comunica nucleului o parte din energia sa cinetica sub
forma de energie de excitare, isi modifica directia de miscare, dar nu se
poate trmaliza.
Difuzia neutronilor. Neutronii de energii foarte mici, inainte de a fi
absorbiti, difuzeaza intr-un mediudat pe o distanta apreciabila, asemanator
cu gazele moleculare. In acest proces ei sufera ciocniri cu moleculele
mediului strabatut, schimbandu-si directia dupa fiecare ciocnire (fig.25) si se
incetineste pana la viteza medie cea mai probabila (v) data de relatia lui
Maxwell:
…………………….
in care K este constanta lui Boltzmann; T – temperatura absoluta, iar
m – masa moleculei de hidrogen. Distributia maxweliana a neutronilor dupa
viteze esteprezenta in figura 26.

Fig.25. Difuziunea neutronilor in substanta

Fig.26. Distributia maxweliana a neutronilor la 250 C.

Incetinirea neutronilor. La baza metodelor de incetinire a

neutronilor sta procesul de imprastiere elastica. Substantele utilizate in acest
scop se numesc moderatori si ele trebuie sa aiba sectiunea eficace de
imprastiere elastica (σc) mica. Cei mai buni moderatori sunt substantele
bogate in hidrogen sau deuteriu (apa, apa grea, parafina) precum si beriliul,
grafitul etc. (tabelul 9).

Tabelul 9.
Sectiunile eficace in barni, corespunzatoare proceselor de interactiune ale
nneutronilor cu unele substante

Substanta Sectiune eficace (in bani) de:

interactionata Imprastiere Captura, σc Fisiune, σf
ellastica,σe
H 38 0,33 -
-3
D 16 0,57 ∙ 10 -
H2O 61,4 0,660 -
-3
D2O 19,2 0,46 ∙ 10 -
Be 7 0,010 -
BeO 11,2 0,010 -
B 4 750 -
C 4,8 0,0045 -
Cd 7 2400 -
U natural 8,2 7,42 3,92
235
U 8,2 650 549
238
U 8,2 2,80 0
239
Pu - 1025 666

Captura neutronilor de catre nuclee. La interactiunea neutronilor

termici si lenti cu substante, au loc procese de captura, care conduc la
formarea unor nuclee intermediare intr-o stare excitata. Ulterior un astfel de
nucleu compus (excitat) se dezexcita prin emisie de cuante γ, expulzarea de
una sau mai multe particule, sau prin fragmente(fisiune):
Reactii de captura radioactiva (n, γ) sunt reactii care se desfasoara cu
o mare probabilitate cu neutroni de energii cuprinse intre 0,01 si 1 eV. Pe
baza lor se obtin radioizotopi la majoritatea elementelor, conform reactiei
generale:
………………………………………..

Reactiile sunt exoenergetice si furnizeaza radioizotopi ai tintei cu mare

randament si timpi de injumatatire convenabil utilizarii ca indicatori
radioactivi, ca de exemplu: 31P(n, γ)32P(T 14,3 d); 23Na(T 15 h); 59Co(n, γ)
60
Co(T 5,27 a).
De asemenea, prin iradiere indelungata a 238U in reactorul nuclear cu
neutroni termici, se sintetizeaza o parte din elementele transuraniene:
…………………………………………………………..
Transformarile pot continua pana la elementul…….
Reactiile nucleare (n, p) se produc cu o probabilitate mai mica decat
cele (n, γ) si genereaza izotopi ai elementelor cu numarul atomic Z mai mic
cu o unitate decat al nucleului iradiat:
…………………………………………….
Pe aceasta cale se obtin izotopi radioactivi ai unor elemente usoare:
…………………………………………………………………

Reactiile nucleare (n, α) stau la baza metodelor de detectare a

neuronilor. Ele au loc cu elemente usoare (Li, B) care se transforma,
conform reactiei generale, in nuclee Z – 2 si A – 3:
……………………………………………….
de exemplu: …………………………………….
Reactiile de fisiune nucleara (n, f) care constituie un caz particular de
reactii nucleare, in cadrul carora dupa capturarea neutronului nucleul se rupe
in doua fragmente (produsi de fisiune) cu mase A1 si A2 comparabile si
numere atomice Z1 si Z2 si emisia a 2 – 3 neutroni rapizi (fig.27), unde:
A2= 236- A1 –x; Z2 = 92- Z1; x = 2-3. Reactiile de fisiune nucleare sunt
insotite de eliberarea, pentru fiecare act, a unei cantitati enorme de energie,
de circa 200 MeV/atom, echivalenta cu 4,6 ∙ 109 kcal/atom∙g.

Fig.27. Reprezentarea schematica a fenomenului de fisiune nucleara a

uraniului 235.
 Deoarece fisiunea nucleelor grele se produce intamplator, cam in 30
de moduri diferite, la fisiune rezulta circa 300 de radioizotopi, denumiti
produsi de fisiune, ai celor 37 de elemente de la mijlocul sistemului periodic,
cuprinse intre zinc si europiu. Randamentul produselor de fisiune se exprima
cu ajutorul curbelor randament – masa, care au un caracter asimetric
pronuntat (fig.28).

Fig.28. Curba asimetrica randament – masa in cazul fisiunii 235U sub

actiunea neutronilor termici.

Atenuarea neutronilor la interactiunea cu un mediu dat se face prin

procese de incetinire si absorbtie, dupa legea exponentiala:
I = I0 e-σNx
Unde: I0 si I reprezinta intensitatile unui fascicul de neutroni inainte si dupa
interactiune cu mediul; x – grosimea mediului strabatut; N – numarul de
nuclee in unitatea de volum; σ – sectiunea eficace.
Sectiunea eficace (σ) a unui nucleu sau atom dat, pentru o radiatie
anume, este aria perpendiculara pe diectia radiatiei,care se atribuie nucleului
sau atomului, pentru a reprezenta geometric interactia lui cu radiatia.
Unitatea de sectiune eficace in SI este m2. Totodata se mai utilizeaza barnul:
1 barn = 10-24 cm2.
Produsul σN = Σ se numeste sectiune eficace macroscopica. Deoarece
atenuarea neutronilor se face ca rezultat al mai multor procese de
interactiune, in realitate, sectiunea eficace reprezinta suma: σ = σ e + σi + σa,
adica suma sectiunilor eficace de imprastiere elestica (σ e), neelastica (σi) si
de absorbtie (σa) care poate fi prin captura (σc) sau prin fisiune (σf).
Ionizarea mediului. Deoarece neutronii nu interactioneaza cu
electronii atomilor si moleculelor, la trecerea prin substanta nu produc
ionizari directe. In schimb ei produc ionizari secundare prin:
- intermediul atomilor de recul rezultati prin ciocnirile elastice ale
neutronilor cu nucleele usoare, cum sunt nucleele de hidrogen;
- particulele emise in reactiile de captura sau de fisiune. De exemplu:
…………………………………………..

Ecranarea neutronilor. In structura ecranelor care pot sa asigure

protectie contra neutronilor intra urmatoarele tipuri de materiale:
- un moderator, cu rolul de incetinire a neutronilor;
- un absorbant al neutronilor termici;
- un atenuator al fotonilor γ rezultati in reactiile de captura radiativa.
 In practica de laborator se utilizeaza ecrane de parafina (moderator)
captusite cu placi de cadmiu sau bor (absorbanti ai neutronilor termici)
(fig.29). In cazul utilizarii cadmiului, este necesara o captusire suplimentara
cu plumb, pentruabsorbtia cuantelor γ de 7,5 MeV rezultate prin reactie
nucleara 113Cd(n, γ)114Cd. Aceasta precautie nu mai este necesara in cazul
utilizarii borului ca absorbant, deoarece aceasta da reactii …………… fara
emisie de cuante γ dure.

Fig.29. Structura unui ecran de protectie impotriva neutronilor

Utilizarea borului se face sub forma de acid boric, H 3BO3, sau de

borax, Na2B4O7 ∙ 10 H2O in solutie sau in pulbere.
Pentru calcularea grosimii stratului de acid boric sau de borax de o
anumita transparenta, se utilizeaza relatia:
………………………………………

in care: N este numarul de neutroni dupa ecranare; N0 – numarul de neutroni

incident; n0 – numarul atomilor de bor din unitatea de voluml; σa – sectiune
eficace a borului; d – grosimea stratului de acid boric; η – constanta lui
Avogadro; ρ – densitatea acidului boric (1,5 g/cm3); M – masa moleculara
relativa a acidului boric (M = 61,8), iar σa – 750 barni.
In cazul unui strat de acid boric cu grosimea d = 1, N/N0 = 10-5. Cu
alte cuinte, un strat de un centimetru acid oric, are acelasi efect protector ca
unul de 1 mm cadmiu.

4.
Marimi dozimetrice

Gasirea unui sistem de marimi si unitati capabili sa masoare efectele

biologice provocate de actiunea radiatiilor ionizante asupra organismului
uman este o problema foarte dificila. Aceasta rezida din faptul ca, spre
deosebire de senzatii, diferitele efecte radiobiologice care apar nu ajung in
constiinta noastra, se produc cu mare intarziere in timp, iar regenerarea
celulelor iradiate se face in general lent si foarteinegal, intregul proces
depinzand de natura tesutului precum si de starea fizica, psihica si ereditara a
organismului in cauza etc.
Pe baza unor ipoteze stiintifice, s-au dezvoltat in timp doua sisteme de
marimi si unitati, menite sa realizeze legaturi intre factorul fizic activ si
efectele biolozice generate: sistemul roentgenologic si sistemul
radiobiologic.
 4.1. Sistemul roentgenologic

In trecut, pentru evaluarea efectelor biologice datorate radiatiilor

electromagnetice penetrante (X sau γ) cu energii pana la 3 MeV, s-a utilizat
sistemul roentgenologic, care se baza pe masurarea ionizarii in aer. Folosirea
aerului ca mediu absorbant constituie principala deficienta a sistemului
roentgenologic, deoarece nu da nici o indicatie precisa relativ la ionizarea
tesutului iradiat.
Marimea fundamentala a sistemului este doza. In cazul expunerii la
radiatii X sau γ, doza se refera la cantitatea de radiatie masurata prin
ionizare, respectiv prin numarul de perechi de ioni produsi intr-o anumita
masa de aer in conditii normale.
Unitatea de masura a acestei doze este coulombul pe kilogram (C∙kg -1)
In practica se mai utilizeaza temporar, ca unitate de masura, roentgenul (R).
Roentgenul (R) reprezinta doza de expunere la radiatii X sau γ a carei
emisie corpusculara produce in 1,293 ∙ 10-6 kg de aer uscat, ionii purtand
sarcina de 1/3 ∙ 109 coulombi pentru fiecare semn:
1 R = 2,57976 ∙ 10-4 C∙kg-1~258 μC∙kg-1
Valoarea 1,293 ∙ 10-6 kg se refera la masa de 1 ∙ 10 -3 m3 de aer uscat in
conditii normale.
O incercare de inlaturare a deficientei sistemului roentgenologic a
constat din introducerea unei noimunitati de masura, denumita rep
(Roentgen Equivalent Physical), o unitate de energie absorbita masic si nu o
unitate de doza:
1 rep = 93 erg/g sau, dupa altii, 1 rep = 83 erg/g.

4.2. Sistemul radiobiologic

In prezent, pentru evaluarea efectelor biologice, s-a renuntat la

principiul ionizarii aerului si s-a introdus notiunea de doza, care desemneaza
cantitatea de energie a radiatiilor absorbita de un mediu. Aceasta notiune
este insotita de un calificativ, ca de exemplu: doza absorbita, echivalent de
doza, echivalent de doza efectiv, echivalent de doza efectiv angajat,
echivalent de doza efectiv colectiv.
Doza absorbita (D) reprezinta energia cedata de radiatia ionizanta
unitatii de masa a tesutului. Altfel spus, ea exprima raportul dintre cantitatea
de energie medie dĒ cedata de radiatia ionizanta catre cantitatea de masa dm
a unei substante:
……………………………………………………
 Unitatea dozei absorbite in SI este gray (simbol Gy), dupa numele
unui savant britanic si ea se exprima in Joul pe kilogram:
1 Gy = 1 J∙kg-1
In practica se folosesc submultiplii grayului, cum este microgray-ul (μGy):
1 μGy = 10-6 Gy
In trecut se folosea unitatea de masura numita rad (Radiation
Absorbed Doza), care se defineste ca doza de 100 ergi absorbita de catre un
gram de substanta iradiata, sau doza de 1 ∙ 10 -2 Jouli absorbita de 1 kg
substanta iradiata:
1 rad = 100 ergi ∙ g-1 = 10-2 J ∙ kg-1
Conversia intre gray si rad este data de relatiile:
1 Gy = 100 rad
1 rad = 0,01 Gy ~ 1cGy
Deoarece doze absorbite egale de diferite tipuri de radiatii nu dau
efecte biologice egale, s-a introdus o noua marime fizica numita echivalentul
dozei.
Echivalentul dozei (H) se refera la doza absorbita ponderata in
functie de periculozitatea fiecarui tip de radiatie, reprezentand produsul
dintre doza absorbita (D) si factorul de calitate (Q), care tine cont de
eficacitatea radiatiei de a produce efecte reale:
H=D∙Q∙N [Sv]
N – este un alt factor de corecie, care in mod curent are valoarea 1.
Unitatea de masura a echvalentului de doza in SI este sievert (simbol
Sv) dupa numele unui savant suedez si ea se exprima in Joul pe kilogram:
1 Sv = 1 J ∙ kg-1
In mod curent se folosesc submultiplii sievertului, cum ar fi milisievert-ul
(mSv) si microsievert-ul (μSv):
1 mSv = 10-3 Sv
1 μSv = 10-6 Sv
In trecut s-a utilizat ca unitate de masura a dozei biologice, rem-ul
(Rad Equivalent Man):
1 rem = 10-4 j∙ kg-1 = 10-2 Sv
1 Sv = 100 rem
Pentru a avea o idee despre ceea ce inseamna o doza de 1 μSv, se
arata ca ea corespunde cu 1/20 din doza medie primita la o radiografie
pulmonara sau cu diferenta de doza primita de la radiatia cosmica prin
mutarea de la etajul intai la al saptelea. De asemenea, ea corespunde cu 1/10
din doza primita in cursul unei calatorii cu un avion cu reactie pe distanta
Londra-Madrid.
 Factorul de calitate (Q) pondereaza doza absorbita (D) in functie de
echivalentul de doza (H) si tine cont de faptul ca la energii egale
communicate unui organism, efectele biologice variaza dupa natura
radiatiilor.
Tabelul 10.
Transferul liniar de energie (L…..) in <<3,5 7 23 53 175>>
apa [keV/μm]
Factorul de calitate, Q 1 2 5 10 20
*)
Dupa publicatia 26 din 1977 a CIPR

In tabelul 10 se dau valorile factorului de calitate pentru diferie valori

ale transferului de energie in apa, iar in fig. 30 se prezinta variatia factorului
de calitate in functie de transferul liniar de energie in apa.
Fig.30. Valorile interpolate ale lui Q in functie de L….. in apa
Atunci cand se cunoaste valoarea factorului de calitate (Q), se poate
calcula echivalentul de doza (H), in functie de transferul liniar de energie
(L…), cu ajutorul relatiei:
H = …………….

Pe baza acestei relatii se poate calcula, in punctul de interes, valoarea

factorului de calitate mediu (….. ):
………………………………….

In tabelul 11 se dau valorile factorului de calitate mediu (…..) care pot

fi utilizate in functie de diferitele tipuri de radiatii primare, in cazul iradierii
interne sau externe.

Tabelul 11.
Valorile factorului de calitate mediu in functie de diferitele tipuri de radiatii
primare*)
Tipuri de radiatii primare prin iradiere interna Factorul de calitate mediu,
si externa ……..
Radiatii X si gamma, electroni 1
Neutroni, protoni, particule cu sarcina unica si 10
masa de repaus superioara unitatii de masa
Particule alfa si particule cu sarcina multipla 20
*)
Dupa publicatia: “Standarde de baza de radioprotectie” a Institutului de
Fizica Atomica, Bucuresti, 1991.
 Transferul liniar de energie (TLE) (Linear Energy Transfer) este
transferul de energie pe micron de traiectorie , urmate de particulele
ionizante si se exprima in keV/μm. El are valori variabile in functie de tipul
radiatiilor ionizante, fiind cu atat mai mare cu cat numarul de ionizari pe
unitate de lungime este mai mare.
Echivalentul dozei re importanta deoarece tine cont de modul in care
un anumit tip de radiatie ionizanta isi distribuie energia in tesut, influentand
prin aceasta eficacitatea producerii de efecte biologice reale. Astfel, daca in
cazul radiatiilor X,γ,β pentru care factorul de calitate (Q) este egal cu
unitatea, respectiv grayul si sievertul numeric sunt egale, in cazul radiatiilor
α, deoarece Q = 20, o doza de 1 Gy radiatie α corespunde la un echivalent al
dozei de 20 Sv.
Plecand de la aceste considerente se poate afirma ca, in realitate,
echivalentul dozei se manifesta ca un indicator al riscului in cazul iradierii
unui anumit tesut la diferite tipuri de radiatii.
Luand in considerare echivalentul dozei pentru fiecare organ sau tesut
important al corpului si inmultindu-l cu un factor de pondere corespunzator
riscului de cancer fatal asociat cu acel organ si facand suma ponderata a
acestor echivalenti ai dozei, se obtine echivalentul dozei efectiv (v. tabelul
13).
Echivalentul dozei efectiv (HE) este un indicator general al riscului
pentru sanatate, in cazul expunerii la orice tip de radiatie, un echivalent al
dozei ponderat in functie de susceptibilitatea la imbolnavire a diferitelor
tesuturi, fiind definit de relatia:
HE = ………… [Sv]

in care HT este valoarea medie a echivalentului dozei in tesut (T), iar W T –

este un factor de pondere denumit si coeficient de risc, reprezentand
proportia din detrimentul total datorat efectelor biologice stochastice (efecte
somatice tarzii, fara prag), la iradierea uniforma a intregului corp. Valorile
coeficientilor de risc sunt prezentate in tabelul 12, publicate de CIPR in
1977. Pentru fiecare din celelalte organe sau tesuturi din organism
necuprinse in tabel, cum este ficatul, se acorda cate un coeficient egal cu
0,06. Echivalentele de doza primite de maini, antebrate, picioare, glezne,
piele si cristalin nu se iau in calculul echivalentului de doza efectiv.

Tabelul 12.
*)
Ponderile factorilor de risc
Tsutul sau organul Factorul de risc
WT
 Gonade (testicule, ovare) 0,25
Piept (sani) 0,15
Maduva osoasa 0,12
Plamani 0,12
Tiroida 0,03
Suprafata oaselor 0,03
Restul organismului 0,03
Tot corpul 1,00
*)
Dupa publicatia 26 din 1977 a CIPR

In tabelul 13 se da un exemplu de calcul a echivalentului de doza

efectiv primita uniform de intreg organismul, in cazul iradierii mai multor
tesuturi si organe (gonade, plamani, tiroida, suprafata oaselor si ficat) cu
diferite echivalente de doza (H), in functie de factorii de pondere (W t)
corespunzatori acestor tesuturi.

Tabelul 13.
Exemplu de calcul a echivalentului cu doza efectiv in cazul iradierii mai
multor tesuturi cu diferite echivalente de doza
Tesutul Echivalentul Factorul de risc, Echivalentul
dozei, H [mSv] WT dozei efectiv, HE
[mSv]
Gonade 100 * 0,25 = 25,00
Plamani 80 * 0,12 = 9,60
Tiroida 70 * 0,03 = 2,10
Suprafata oase 300 * 0,03 = 9,00
Ficat 60 * 0,06 = 3,60
Total corp 49,30

Echivalentul dozei efectic angajat (HE,50) se refera la doza acumulata

de un individ in cursul vietii sale (evaluata la circa 50 ani pentru lucratorii
din domeniu), prin incorporarea unica sau a mai multor izotopi, la nivelul
unui organ sau tesut dat. Aceasta doza, care se apreciaza ca se acumuleaza
pe o perioada de 50 de ani, se calculeaza cu ajutorul relatiei:
HE,50 = …………
in care HE,50 este echivalentul de doza efectiv, rezultat dupa o incorporare
timp de 50 de ani, iar t0 – momentul inceperii incorporarii. In cazul in care
iradierea se extinde dincolo de 50 de ani, se opereaza cu notiunea de doza
relativ la intreaga viata a individului.
 Echivalentul dozei efectiv colectiv (SE)este o masura a detrimentului
(prejudiciului) total al sanatatii, provocat de o sursa de radiatii ionizante
asupra unui grup de populatie dat. Practic, el reprezinta produsul dintre
echivalentul dozei efectiv mediu (HE) caracteristic grupului dat si numarul
de persoane care primesc aceasta doza intre HE si HE + d HE, respectiov
P(HE)d HE, conform relatiei:
SE = …………….
Unitatile echivalentului dozei efectiv colective, denumita pe
scurt si doza colectiva, se exprima in sievert om (Sv om). De regula aceasta
se calculeaza dupa gonade si se pondereaza n functie de varsta si de sex.
De exemplu, in cazul unei populatii de 56 milioane de locuitori
care primesc annual cate o doza de radiatie de origine naturala in medie de
1870 μSv, doza colectiva va fi de circa 100000 Sv om. Dozele de acest gen
pot varia de la o localitate la alta, precum si in functie de materialele de
constructie a cladirilor.

4.3. Doza letala

Doza letala (DL) este doza de radiatii ionizante data de o cantitate

minima de substanta radioactiva care provoaca moartea unui animal adult.
Deoarece la administrarea de doze letale se observa o variatie de raspuns
individual, in practica se lucreaza cu urmatoarele tipuri de doza letala:
- doza letala zero (DL0), doza care determina fenomene grave, dar nu
letale in lotul de experienta;
- doza letala 50 (DL50), doza minima letala care ucide 50% din
indivizii iradiati, respectiv unul din doi.

4.4. Doza fondului de radiatii

Independent de vointa sa, omul ca de altfel toate fiintele de pe Terra

sunt supuse continuu si in orice loc, unui fond de radiatii ionizante. Se
apreciaza ca la varsta de 60 de ani, un om va fi primit o doza de 0,05-0,1 Sv,
doza care la inaltimi (in munti) poate fi de zece ori mai mare. Sursele acestor
radiatii se gasesc in scoarta terestra si in toate materialele inconjuratoare, in
hidrosfera (apele oceanelor, marilor, raurilor, in apa de baut) si in cosmos.
In scoarta terestra ele se datoresc unor zacaminte de minerale ce
contin uraniu, toriu si actiniu in echilibru cu descendentii lor din cele trei
familii radioactive naturale, precum si a unor izotopi naturali ai unor izotopi
naturali ai unor elemente, cum ar fi: 40K, 87Rb, 115In, 130Te, 138La si altii. Prin
solubilizare, sub actiunea agentilor exogenici, sarurile solubile ale accestor
radioelemente trec in apele de pe suprafata pamantului, precum si in cele
subterane, in apa de baut si a unor izvoare.
O contributie importanta la doza fondului de radiatii o aduc radiatiile
cosmice, care, pe langa iradierile directe ale mediului, provoaca in atmosfera
reactii nucleare cu azotul, generand carbon-14 si tritiu-3, care acompaniaza
elementele naturale cu care se vor afla in echilibru in regnul animal si
vegetal.
In epoca moderna, aceasta doza este adesea marita datorita utilizarii
tehnicii nucleare, a instalatiilor de preparare si producere a ei, a
experientelor cu aceasta tehnica sau in urna unor accidente si defectiuni
intamplatoare a acestora.

4.5. Dozimetria radiatiilor ionizante

Masurarea dozelor individuale de radiatii se realizeaza cu ajutorul

unor metode bazate pe ionizare si metode fotografice.
Metodele bazate pe ionizare utilizeaza mici camere de ionizare de
forma unui stilou – stilodozimetrie, ce contin doi electrozi coaxiali. La
sfarsitul iradierii se masoara cantitatea de electricitate acumulata pe
electrozi, cu ajutorul unui instrument electronic, avand scala gradata in
unitati de doza. In alte variante, stilodozimetrele contin un fir de cuart
montat direct in corpul sau, constituind un minielectrometru (stilodozimetru
cu citire directa) (fig.31 si 32).

Fig.31. Sectiune printr-un stilodozimetru bazat pe acumularea

sarcinilor de ionizare:
1 – izolator; 2 – peretele camerei; 3 – electrodul central; 4 – capac.

Metodele fotografice, bazate pe efctul de innegrire a emulsiilor

fotosensibile sub actiunea radiatiilor, utilizeaza pentru masurare
fotodozimetrie. Experimental, un fotodozimetru este constituit dintr-o
pelicula fotosensibila invelita in hartie neagra si montata intr-o caseta de
plastic. Dupa developare se determina densitatea de inegrire a peliculelor cu
ajutorul unor fotometre sau densitometre etalonate in unitati de doza.

Fig.32. Sectiune printr-un stillodozimetru cu fir:

1 – fir de cuart metalizat; 2 – lentila; 3 – scala; 4 – gradatie; 5 –
izolator.
 Masurarea dozelor de radiatii in laboratoare si unitati nucleare,
urmarind verificarea contaminarii suprafetelor ori a masurilor de protectie,
se efctueaza periodic sau continuu cu aparate fixe sau portabile, folosindu-se
cele mai diferite metode de inregistrare: camere de ionizare, contoare
Geiger-Műller, detectoare cu scintilatie, dozimetrie chimice etc.

4.6. Sisteme de limitare a dozelor

Pentru asigurarea protectiei oamenilor contra riscurilor nejustificate

datorate efectelor daunatoare produse de radiatiile ionizante, s-au elaborat
Standarde de baza de radioprotectie.
La noi in tara, standardele in vigoare publicate in 1991, de catre
Institultul de Fizica Atomica din Bucuresti, reprezinta de fapt o traducere a
versiunii revizuite: “Normes fondamentales de radioprotection”, publicata in
anul 1982 de catre Agentia Interntionala pentru Energie Atomica de la Viena
(AIEA), in colectia Securité No. 9. Ele se bazeaza pe ultimele recomandari
ale Comisiei Internationale de Protectie Radiologica (CIPR) si reprezinta un
ghid pentru autoritatile competente din statele membre ale AIEA, cae in
aplicarea lor or tine seama de regulile si reglementarile nationale specifice.
Urmarind atingerea obiectivelor de radioprotectie, standardele de baza
au in vedere urmatoarele elemente principale: justificarea activitatilor cu
surse de radiatii si individuale ale personalului care presteaza astfel de
activitati. Se mentioneaza ca limitele utilizate in radioprotectie se clasifica in
limite primare, secundare si derivate.
Justificarea unei activitati sau a unei operatii implicand iradierea
presupune considerarea avantajelor si dezavantajelor, urmarind impiedicarea
iradierilor inutile. In cazul actvitatilor industriale, pentru justificarea acestor
activitati se face analiza beneficiu-cost, in care beneficiul net (b), rezultat
prin introducerea activitatilor implicand iradierea, este dat de relatia:
B = V–(P+X+Y)
in care: V este beneficiul brut al activitatii incluzand valoarea produsului,
beneficiul social sau alte beneficii materiale sau imateriale; P – costurile de
productie incluzand costurile contra riscurilor neradiologice; X – costul
radioprotectiei; Y – costul detrimentului rezultat in urma iradierii in operatia
respectiva.
Conform acestor analize, iradierea nu este justificata decat daca
valoarea lui B este pozitiva, altfel spus, ea va fi cu atat mai justificata cu cat
valoarea pozitiva a lui B va fi mai mare.
In alegerea unei activitati se va tine seama de faptul ca ea depinde de
mai multi factori, dintre care numai unii se asociaza cu considerenta de
protectie. Plecand de la considerentul ca orice iradiere implica un anumit
grad de risc, prin proiectare si practicile operationale trebuie sa se asigure ca
toate iradierile sa atinga un nivel cat mai de jos posibil.
Optimizarea radioprotectiei. Un element important in asigurarea
radioprotectiei il constituie optimizarea intregului proces de conceptie,
planificare si utilizare a instalatiilor cu surse si materiale radioactive, astfel
ca prin aceasta sa se asigure si sa se mentina o iradiere la un nivel atat de
coborat pe cat este de rezonabil de atins in rapot cu factorii economico-
sociali. In general, se considera ca radioprotectia este optimizata atunci cand
suma costului protectiei (X) si a detrimentului (Y) este minima (fig.33)

Fig.33. Optimizarea radioprotectiei

Pe baza evaluarilor de optimizare pentru limitele autorizate se va face

proiectarea instalatiilor, stabilindu-se, in principal, grosimile minime ale
ecranelor de protectie aferente surselor de radiatii sau, acolo unde este cazul,
se va alege sistemul de tratare a efluentilor radioactivi, elaborandu-se
totodata programe de radioprotectie adecvate.
Limitele dozelor primare individuale. Limitele dozelor primare se
refera la valorile care nu trebuie depasite in cazul echivalentului de doza (H),
a echivalentului de doza efectiv (HE) sau a echivalentului de doza efectiv
angajat (HE,50) in timp de 50 de ani. In activitatile care implica echvalentul de
doza, respectiv echivalentul de doza efectiv primit de un individ, acesta nu
trebuie sa depaseasca limitele de doza aplicabile (autorizate). Astfel, limita
anuala pentru echivalentul de doza efectiv, in cazul iradierii profesionale,
este:
- pentru indivizi 50 mSv (5 remi);
- pentru fiecare organ sau tesut 500 mSv (50 remi);
- pentru cristalin 150 mSV (15 remi).
In cazuri speciale se pot admite iradieri exceptionale, cu conditia ca acestea
sa nu depaseasca de doua ori limita anuala si de cinci ori pe cea a duratei
vietii individului. Lucratorii de sex feminin in stare de procreere, precum si
lucratorii care anterior au fost iadiati cu doze care au depasit de cinci ori
limitele anuale ale echivalentelor de doza nu pot fi autorizatisa lucreze nici
in mod exceptional. Pentru persoanele din cadrul unui grup critic din
populatie, limita anuala a echivalentului de doza este de 5 mSv (0,5 remi),
iar pentru fiecare organ sau tesut este de 50 mSV (5 remi). Pentru astfel de
persoane este prudent sa se reduca limitele anuale la o valoare medie de 1
mSv (0,1 remi).
Limitele dozelor secundare pentru persoane si populatie. Limitele
secundare se folosesc atunci cand limitele primare nu pot fi aplicate direct.
Ele se exprima in indici ai echivalentului de doza de profunzime (H1,d) si ai
echivalentului de doza de suprafata (H1,s). In cazul iradierii interne, limitele
secundare se exprima sub forma limitelor anuale incorporate (LAI) si ele se
refera la cea mai mica valoare de incorporare a unui radioelement in timpul
unui act care antreneaza un echivalent de doza efectiv angajat de 50 mSv (5
remi) sau de 150 mSv (15 remi) pentru cristalin si 500 Sv pentru celelalte
organe sau tesuturi. Aceste valori se dau in tabele speciale.
La iradierea unui grup critic de adulti se utilizeaza valoarea 1/10 sau
1/50 din valoarea limitelor anuale de incorporare date in anexele speciale.
Atunci cand grupul critic cuprinde copii sau minori, se utilizeaza o
valoare de 1/100 din limita anuala de incorporare.
Limitele dozelor derivate sunt legate in mod definit de limitele
primare. In cazul iradierii interne, limita derivata se exprima sub forma
limitei derivate de concentratie in aer (LDCA). Pentru un anumit
radionuclid, ea se refera la concentratia radioactiva in aer, a acelui
radionuclid (Bq/m3) care este inspirata de catre omul de referinta pentru un
an de lucru de 2000 de ore, in conditii de activitate fizica usoara (ritm
respiratoriu de 1,2 m3/h), care antreneaza prin inhalare o iradiere a oricarui
organ sau tesut cu limita corespunzatoare.

4.7. Particularitatile diferitelor forme de iradiere

In principal se deosebesc urmatoarele formme de iradiere: iradiere

profesionala, iradiere in scopuri medicale si iradiere accidentala si de
urgenta.
Iradierea profesionala. Dupa cum sunt expusi la radiatiile ionizante,
lucratorii se pot incadra in doua clase de conditii de lucru:
- conditii de lucru A, conform carora iradierea anuala ar putea depasi
si 3/10 din limitele de echivalent de doza, iar operatorul este supus unei
supravegheri speciale a sanatatii si a echivalentului de doza individuala
primit. La aceste conditii de lucru nu sunt admisi lucratorii, studentii si
practicantii sub 18 ani;
 - conditii de lucru B, datorita carora este foarte putin probabil ca
iradierea anuala sa depaseasca 3/10 din limitele de echivalent de doza. La
aceste conditii de lucru pot fi admisi tinerii intre 16 si 18 ani, dar nu si cei
sub 16 ni.
In functie de nivelul potential de iradiere, zonele de lucru cu radiatii
ionizante se clasifica in:
- zone controlate, marcate cu simbol de baza (fig.34) si cu inscripti
referitoare la marimea si riscurile de iradiere. In cadrul lor accesul
lucratorilor este controlat, iar activitatea reglementata de instructiunile de
operare. Dozele pot depasi 3/10 din limitele de echivalent de doza;
- zonele de supraveghere in care este improbabil sa se depaseasca 1/10
din limitele valorilor anuale a echivalentului de doza. Aici se supravegheaza
numai mediul inconjurator.

Fig.34. Simbolul de baza al radioactivitatii.

4.8. Restrictii privind iradierea profesionala

Pentru a restrange cat mai mult posibil iradierea profesionala, se

adopta o serie de masuri care pun accentul in principal pe securitatea
intrinseca a locului de munca si numai secundar de protectie, iar utilizarea
echipamentului de protectie a pesonalului trebuie considerata, in general, ca
o masura complementara altor dispozitii de baza.
In scopul iradierii externe se utilizeaza ecrane de protectie adecvate si
totodata se limiteaza distanta si timpul fata de sursele de radiatii, pana la
valori pe cat este posibil de atins.
Factorul timp este deosebit de important deoarece efectele biologice
sunt direct proportionale cu timpul de expunere intr-un anumit loc de munca.
De aceea, un operator va putea lucra in functie de distanta de sursa, atata
timp cat doza limita admisa nu este depasita. In cazuri contrare, trebuie
scurtata ziua de munca in mod corespunzator. Deoarece radiatiile de
intensitate mare, intr-un timp scurt, au o actiune mai periculoasa asupra
organismului decat cele de intensitate mica in decursul unui timp indelungat,
chiar daca dozele sunt egale, se recomanda fractionarea timpului de
expunere. In general, expunerea discontinua este mai putin periculoasa,
deoarece exista posibilitatea de regenerare a multor fenomene biologice.
Limitarea distantei constituie unul din mijloacele cele mai eficace de
protectie, stiut fiind faptul ca intensitatea radiatiilor penetrante variaza
exponential (γ, X) respectiv exponential cu parcurs (β-, β+) cu distanta.
Datorita acestei comportari, chiar unei distante foarte mici de sursa
radioactiva ii corespunde o scadere substantiala a intensitatii radiatiei.In
consecinta nu se va permite sub nici o forma manipularea preparatelor
radioactive direct cu mana, chiar un timp foarte scurt.
In ultima instanta, toate masurile de protectie depind direct si sunt
afectate de cantitatea de substanta radioactiva luata in lucru. Ea trebuie
redusa pana la nivelul care sa permita detectarea si masurarea in conditii
optime a elementului urmarit.
In cazul lucrarilor cu surse deschise un rol important il au masurile de
prevenire a contaminarii locului de munca si de extindere in afara zonelor de
lucru cu substante radioactive. Totodata trebuie sa se previna patrunderea in
organism prin inhalare, ingerare sau ranire, a substantelor radioactive.
Succesul acestor masuri este asigurat in special prin pastrarea unei curatenii
adecvate, prin existenta unei ventilatii precum si a unui echipament de
protectie individuala.

4.9. Procese de contaminare si decontaminare radioactiva

In lucrul cu substante radioactive poate sa apara contaminarea locului

de munca si a utilajelor in urma unor operatii inevitabile, datorita unor
neglijente sau a unor accidente. Fenomenul de contaminare consta in fixarea
radionuclizilor pe o suprafata sau obiect, pe baza unor procese mecanice,
fizice (adsorbtia) sau chimic (chemosorbtia, schimbul ionic sau izotopic).
Intensitatea contaminarii depinde de natura si activitatea substantei
radioactive precum si de natura obiectului contaminat.
Eliminarea acestor substante radioactive se realizeaza pe baza unui
ansamblu de operatii denumite de decontaminare. Acestea au in vedere
solubilizarea fizica sau pe baza unor reactii chmice.
Cel mai adesea se foloseste spalarea cu apa calda si detergenti, uneori
chiar slefuirea obiectului respectiv. Reactivii foarte eficace sunt acizii
anorganicii (HCl, H2SO4, HNO3), solutiile de complexoni (EDTA), citratii
de sodiu si amoniu etc. Pielea si in general mainile se decontamineaza prin
spalare cu apa cald si sapun, cu citrat de amoniu 24%, prin tratare cu pasta
de dioxid de titan etc.

4.9. Supravegherea fizica si medicala

In zonele controlate, pentru determinarea naturii precautiilor ce

trebuie luate, pentru asigurarea respectarii prevederilor de limitare a dozelor
si pentru stabilirea eficientei acestor masuri se stabilesc programe de
supraveghere a radiatiilor ionizante. Acestea terbuie sa asigure respectarea
limitelor autorizate, evaluarea echivalentului de doza incasat si evaluarea
tendintelor de iradiere in mediu. In cazul supravegherii populatiei este
importanta asigurarea supravegherii surselor, respectiv a eliminarilor
radioactive, precum si a cailor de contaminare.
Evaluarea dozelor si incorporarilor primite de lucratorii in zonele
controlate impun in mod necesar:
- supravegherea individuala dozimetrica a celor care lucreaza in
conditii de lucru A (v. cap. 4.7);
- supravegherea radiometrica alocurilor de munca (dozimetria de
arie).
In zonele supravegheate cu conditii de lucru B, nu este necesara, in
mod uzual, supravegherea individuala dozimetrica. Ea poate fi utilizata ca
un supliment de supraveghere radiometrica de arie.
Personalul iradiat profesional se supune periodic la u examen medical
general care sa evalueze sanatatea lucratorilor, sa ajute la mentinerea
compatiblitatii dintr starea de sanatate si activitatea lor si sa poata furniza o
baza de informare in cazul imbolnavirilor profesionale sau a unei iradieri
accidentale.
Masuri speciale de supraveghere sunt necesare pentru lucratorii in
conditiile de lucru A. Rezultatele supravegherii radiometrice si a celor
medicale se inregistreaza si se pastreaza intr-o forma si maniera acceptabile
de autoritatile competente, timp de cel putin 30 de ani dupa incetarea
activitatii, lucratorii fiind informati asupra concluziilor derivate din
examinarea medicala si asupra starii de iradiere a lor.
Iradierea medicala. Iradierea medicala a indivizilor se aplica in
diferite situatii cum ar fi: examinari medicale, tratament direct asociat cu
boala, examinari in scopul depistarii sau al efectuarii controlului sanitar
periodic.
In general, utilizarea radiatiilor in scopuri medicale trebuie sa se faca
numai in cazuri bne justificate, luandu-se masuri de optimizare a protectiei
in cadrul sistemului de limitare a dozelor, astfel ca iradierea pacientului sa
fie atat de mica, cat este de rezonabil de atins in vederea obtinerii
rezultatelor scontate. De regula, pacientilor nu li se aplica limitele de
echivalent de doza atunci cand sunt supusi unor proceduri de diagnostic
terapeutic. Daca iradierea se face in cadrul unui program de cercetari
medicale, ea trebuie efectuata de persoane calificate si antrenaate
corespunzator, in limitele programelor de cercetare. Acestia vor trebui sa
tina ont de ghidurile detaliate de proceduri referitoare la fiinta umana din
publicatiile Organizatiei Mondiale de Sanatate (OMS de la Geneva, din
1977. Pacientii trebuie sa cunoasca aceste riscuri si sa fie in masura sa-si
exercite liberul lor consimtamant, cu exceptia copiilor, carora li se aplica
1/10 din limitele prevazute, iar iradierea se face cu acordul persoanelor legal
responsabile de ei.
Iradierea accidentala si de urgenta. In conditiile accidentale, cand
se produce o iradiere anormala, iar sistemul de limitare a dozelor scapa de
sub control, se aplica contramasuri de “interventie” care urmaresc sa
recastige controlul unei situatii, sa mcsoreze iradierea indiizilor si sa
minimalizeze consecintele unei iradieri de neevitat, prin asigurarea unui
ajutor medical imediat, pentru restabilirea situatiei normale.
Iradierea profesionala anormala rezulta in urma unei situatii de
urgenta sau accidentala (neprevizibila). Astfel de iradieri provin din operatii
desfasurate in timpul sau imediat dupa accident. Iradierile de urgenta sunt
justificate numai daca urmaresc salvarea unor persoane ranite sau inchise,
prevenirea unor cresteri insemnate ale proportiilor accidentului sau se vor
evita pierderi materiale. Lucratorii supusi la iradieri de urgenta vor trebui sa
fie voluntari si informati asupra riscurilor asumate. Persoanele care au primit
o doza mai mare de doua ori decat limitele anuale se vor supune unui
examen medical si, in functie de concluziile acestuia, vor fi autorizate sau nu
sa lucreze normal
In cadrul iradierii anormale a persoanelor din populatie prin eliminare
(degajare) accidentala de materiale radioactive cae provoaca un risc asupra
sanatatii sau o perturbare de ordin social, se aplica masuri corective de
minimalizare a iradierilor. In acest scop se elaboreaza un plan de urgenta
simplu, adaptabil la situatia reala, aprobat de autoritatile competente. El va
prevedea si masurile speciale ce trebuiesc luate dupa accident, in vederea
supravegherii radiometrice si a colectarii datelor care sa permita situatiei,
estimarea iradierii populatiei si imbunatatirea prevederilor referitoare la
consecintele accidentului.
Iradierea si timpul sarcinii. Femeile insarcinate trebuie sa
beneficieze de o atentie deosebita, spre a se reduce la minimum riscul de
iradiere a copiilor din uter. Motivul este justificat de faptul ca prin expunerea
la radiatii a unui embrion, se pot induce importante defecte de crestere
printre care se numarul reducerea diametrului capulu, precum si intarzierea
mentala. Totodata, la iradierea femeilor insarcinate, apare un risc ssporit de
generare si dezvoltare a unor tumori in timpul copilariei. Desi acest factor de
risc este nesigur, fiind estimat la circa 1 din 40 per Sv (2,3 ∙ 10 -2 Sv-1), totusi
el este de doua ori mai mare decat riscul total de aparitie al cancerului la o
persoana medie.
 Pe baza acestor consideratii, se recomanda ca femeile insarcinate sa
nu fie supuse la radiografii abdominale, bineinteles in afara cazului ca nu
exista motive clinice motivate care sa justifice acest lucru. De asemenea, se
impun restrictii speciale asupra dozelor pe care le pot incasa femeile fertile
si cele insarcinate in cadrul activitatilor cu surse de radiatii.
Iradierea persoanelor tinere. La baza tuturor reglementarilor in
vigoare, nici o persoana avand varsta sub 16 ani nu poate fi admisa spre a
efectua lucrari in cadrul carora sa fie iradiate. De asemenea, studentii si
stagiarii avand varsta intre 16-18 ani nu pot efectua lucrari decat in conditii
A, in cadrul carora iradierile anuale ar putea depasi 3/10 din limitele de
echivalent de doza. Ei pot fi admisi sa lucreze in conditii B numai in cadrul
pregatirii profesionale.

5
Efecte radiobiologice asupra omului

Imediat dupa desoperirea radiatiilor roentgen si apoi a radioactivitatii,

s-a sesizat si caracterul periculos al radiatiilor ionizante, in cazul folosirii
nerationale. Pionierii roentgenografiei au cunoscut “pe propia lor piele”
actiunea radiatiilor ionizante, iar dupa descoperirea radioactivitatii, primele
victime au aparut in 1920, in S.U.A., in randul muncitorilor care aplicau
vopsele luminoase pe cadranele ceasornicelor. Acestora li s-au adaugat
savantii Marie Curie si Iréne Joliot-Curie, renumiti cercetatori in domeniul
radioactivitatii, care au decedat dupa grele suferinte, de leucemie
radioindusa. Dar, cele mai mari victime s-au inregistrat la sfarsitul celui de
al doilea razboi mondial, in urma exploziilor celor doua bombe atomice,
lansate de catre S.U.A., asupra Japoniei, laHirosima si Nagasaki.

5.1. Particularitatile efectelor biologice

Indiferent de urmarile provocate de impactul radiatiilor ionizante cu

organismul viu, actiunea biologica prezinta unele particularitati si anume:
- organismul omenesc nu este dotat cu un organ de simt care sa
sesizeze prezenta radiatiilor ionizante, iar efectul biologic nu este vizibil in
momentul iradierii;
- efectele biologice sunt cumulative si nu au un caracter particular
care sa ne permita deosebirea de efectele aparute altfel decat prin iradiere;
- modificarile si simptomele evolueaza lent dupa iradiere. Unele sunt
imediaten sau precoce si apar dupa un ragaz care variaza de la cateva ore, la
cateva saptamani. Altele sunt intarziate si survin dupa mai multi ani
(leucemia), dupa mai multe zeci de ani (cancerul fatal) sau pot provoca
efecte genetice.
In realitate, efectele biologice produse de actiunea radiatiilor ionizant
asupra fiintelor, in special a omului, sunt rezultatul unei lungi serii de
fenomene care se declanseaza la trecerea radiatiilor prin organismele vii.
Evenimentele initiale, asa cum s-a aratat in capitolele anterioare, sunt
ionizari si excitari ale atomilo si moleculelor din mediul de interactiune de-a
lungul traiectoriilor particulelor ionizante. Ulterior aceste perturbari fizice
antreneaza reactii fizico-chimice, urmate de reactii chimice, generand in
final efecte biologice. Schematic cronologia acestor evenimente este data in
tabelul 14.

Tabelul 14 Prezentarea schematica a fenomenelor declansate de

radiatiile ionizante n mediu biologic *

5.2. Clasificarea efectelor biologice

In prezent efectele nocive ale radiatiilor ionizante asupra fiintelor, in

special a omului, a descendentilor sai si asupra umanitatii in general se
clasifica in doua categorii:
- efecte nestochastice si
- efecte stochastice.
Efectele nestochastice sunt efecte immediate (precoce), cu prag,
reversibile si imperfect aditive. Fiind caracterizate de o relatie de cauzalitate
determinate intre doza si efect, ele apar atunci cand doza primita depaseste o
anumita valoare de prag (fig.35).

Fig.35. Dependenta efectului biologic de doza biologica

a – efecte stochastice fara prag; b – efecete nestochastice cu prag

Valoarea pragului pentru un anumit efect poate varia in jurul unei

valori medii de la in individ la altul si in functie de conditiile de iradiere. In
general, efectele nestochastice apar destul de repede in timp, fiind efecte
immediate (precoce), iar vatamarilor provocate de ele sunt cu atat mai mari
cu cat doza este mai mare.
Avand caracter reversibil, exista posibilitatea regenerarii unor tesuturi,
iar dozele administrate intr-un timp lung nu sunt perfect aditive. De aceea,
pentru evitarea producerii lor, are mare importanta administrarea fractionata
a dozelor de radiatii.
 Printre efectele nestochastice se numara: leziunile nemaligne ale
pielii, cataracta, hipolezia medulara care antreneaza o deficinta hematologica
a vatamarilor provocate celulelor gonadelor cu repercusiuni asupra
fertilitatii.
Efectele stochastice sunt intotdeauna efecte somatice tarzii, fara prag,
ireversibile si aditive. Aparitia lor urmeaza o relatie probabilistica doza-efect
aparent la intamplare, de unde si numele stochastic. Altfel spus, dintr-o
populatie aflata intr-o zona de radiatii, efectele stochastice apar numai in
unele cazuri individuale, aparent la intamplare.
Printre ele se numara efectele somatice care se manifesta cu intarziere,
sub forma de afectiuni maligne (cancer) si efecte genetice (ereditare) ce apar
la descendenti. Practic intre momentul iradierii si al aparitiei bolii maligne
pot trece ani sau zeci de ani.
Fiind relatii liniare, intre frecventa de aparitie a efectelor stochastice si
dozelor absorbite pentru radiatiile cu transfer liniar de energie mic, rezulta
ca in aceste cazuri, la doze mici si debite mici ale dozei, riscul pentru
sanatate este proportional cu doza administrata. In literatura de specialitate,
factorul de proportionalitate dintre frecventa de aparitie a acestor efecte si
doza absorbita a fost denumit factor de risc.
Dozele administrate in timp lung fiid adiive, nu are importanta daca
doza care produce efctul respectiv a fost administrat fractionat sau
instantaneu, respectiv intr-o secunda sau intr-o luna.
Efectul biologic produs este ireversibil si in prezent nu se cunosc
metode de reducere a probabilitatilor de aparitie a efectelot stochastice
somatice datorate unor doze deja primite.
Detrimentul sanatatii. Conceptul de detriment al sanatatii se refera la
fenomenul de distrugere (vatamare) integrala a unei persoane datorita
efectelor biologice ale radiatiilor ionizante, fenomen care poate apare dupa o
iradiere in conditii bine definite si la un anumit nivel de doza.
In cazul unui efect patologic dat (i), detrimentul (Gj) la un individ (j)
este exprimat de produsul intre probabilitatea de aaparitie a efectului (pi) si
factorul corespunzator de gravitate (g):

……………………………………………………………

iar pentru un grup de persoane (P) detrimentul colectiv (G) este:

…………………………………………………………….
Acest concept se aplica atat asupra efectelor stochastice cat si a celor
nestochastice, in principal fiind utilizat pentru estimarea vatamarilor dtorate
efectelor stochastice.
Intre probabilitatea de aparitie a efectelor biologice stochastice si
echivalentul de doza se stabileste o relatie liniara fara prag, aplicata la doze
slabe. De aceea, detrimentul colectiv al sanatatii este proportional cu
echivalentul de doza efectiv colectiv. Totusi, in mod practic, detrimentul
unui grup de indivizi nu poate fi redus la o insumare a vatamarilor
individuale, fapt pentru care echivaletul de doza colectiva se ia ca un
partener printre altele.

5.3. Fazele tipice ale evolutiei imbolnavirii in urma iradierii

In dinamica evolutiei reactiilor care au loc in urma iradierii, se pot

distinge trei perioade importante: perioada primara, perioada latenta si
perioada secundara.
Reactiile in perioada primara de actiune a radiatiilor ionizante se
datoresc a trei tipuri principale de mecanisme: mecanismul actiunii directe,
indirecte si la distanta.
Efectul biologic prin actiune directa consta in transmiterea directa a
energiei particulelor incarcate sau a electronilor secundari, catre atomii si
moleculele substantelor celulare. Produsul principal al acestei actiuni sunt
ioni si atomi excitati de-a lungul parcursului particulei in celula. Datorita
ionizarii si excitarii substantelor prin mecanism primar se produc modificari
chimice ale acestora (mecanismul actiunii indirecte). Deoarece organismele
vii au in compozitia lor un mare procent de apa, la om ajungand pana la 85%
din greutatea corpului, multa vreme s-a considerat ca actiunea nociva a
radiatiilor ionizante este cauzata de produsele de descompunere a ei si in
special de apa oxigenata, care actioneaza ca agent oxidant (ipoteza actiunii
prin apa oxigenata). O ipoteza mai verosimila considera ca rolul principal in
actiunea biologica primara il au radicalii H, OH, si O 2H care apar la
radioliza apei (ipoteza actiunii prin radicali liberi). Conform acestei ipoteze,
radioliza apei constituie o sursa pentru actiunea indirecta a radiatiei,
deoarece radicalii liberi formati pot afecta atat cromozomii cat si proteinele
citoplasmatice.
Datorita interventiei sistemului nervos, a glandelor endocrine si a
transportului prin umori sau difuziune a unor substante rezultate in tesuturile
iradiate, efectele biologice se pot produce nu numai in organele iradiate, ci si
in cele neiradiate (mecanismul actiunii la distanta sau al actiunii secundare).
Perioada letala care apare in organism, dupa perioada primara, se
caracterizeaza prin faptul ca fenomenele sunt atat de neinsemnate incat nu
pot fi descoperite, neinregistrandu-se nici un fel de tulburari. Perioada
latenta variaza invers proportional cu doza de radiatii. De aceea, in cazul
unor iradieri cu doze mortale, perioada latenta dureaza de la cateva ore la
30-40 de zile, iar in doze fractionate mici, ea dureaza mai mult de un an.
Perioada secundara este dominata de formarea, in celule si tesuturi,
de substante toxice care conduc la intoxicarea organismului, determinand o
serie de efecte biologice importante (ipoteza formarii uor substante toxice).
Reactiile din aceasta perioada sunt de natura necunoscuta si, in decursul
timpului, ele au fost atribuite actiunii apei oxigenate, peroxizilor organici si
histaminei, problema fiind insa in discutie. Cert este faptul ca, sub actiunea
radiatiilor ionizante, apar molecule active, in primul rand in celulele din
tesuturi si in paralel in sange si in limfa.

5.4. Clasificarea efectelor biologice dupa natura lor

Cel mai fercvent, efectele biologice se clasifica dupa natura lor in:
- efecte precoce, care nu apar decat pentru doze ridicate;
- efecte somatice tarzii, care se manifesta dupa mai multi ani, chiar
mai multi zeci de ani;
- efecte genetice, care privesc descendentii;
- efecte teratogene, care se refera la afectarea embrionului si a
fetusului.

5.4.1. Efecte biologice precoce

Efectele biologice precoce survin la putin timp dupa iradiere, uneori

dupa cateva ore sau mai putin si sunt efecte cu prag, fapt pentru care nu apar
decat daca doza depaseste un anumit nivel. Deasupra pragului ele cresc cu
doza. De aceea, pentru a evita producerea lor, s-au elaborat reglementari
care impun limitarea sub nivelul de prag al dozelor ce le pot primi operatorii
care lucreaza in medii de radiatii ionizante. Cele mai fragile tesuturi care
sufera efecte biologice cu prag sunt: pielea, celulele formate de sange,
maduva osoasa, intestinul si organele sexuale sau gonade.

Efectele biologice precoce in cazul iradierilor partiale. Acestea se

refera la piele, maduva osoasa si organele genitale.
 Pielea. Efectele radiobiologice ale pielii sunt foarte variabile si ele
depind de doza, de localizarea anatomica, de varsta, de pigmentatia
tegumentului etc. In general, la doze mai mari de 10 Gy nu se observa nici o
leziune grava, dar la 25% din cazuri apare o senzatie de caldura. La doze
intre 10 si 20 Gy apar epidermite exudative, urmate dupa un timp de o
latenta de trei saptamani, de eritema secundara, apoi de epitelitaexudativa,
dupa 3-6 luni facandu-se restaurarea fara recurs. In cazul unor iradieri foarte
importante si profunde, se altereaza vascularizatia si apare ulceratia, care
necesita un tratament chirurgical.
Maduva osoasa, organul cel mai sensibil la iradierea globala, conduce
limfopenia, cu atat mai repede, cu cat doza de radiatii este mmai mare.
Organele sexuale, respectiv testiculele la barbati si ovarele la feme,
reactioneaza diferit la iradiere.
- Testiculele care se remarca printre cele doua functii de producatore
de hormoni si spermatozoizi, la iradiere, le este afectata numai cea de-a doua
functie (producatoare de spematozoizi). La doze relativ mici, de 0,5 Gy, se
instaleaza o depresiune tranzitorie si spontan reversibila, iar la doze de circa
2 Gy apare o azospermie si sterilitate temporara, in jur de un an.
Experientele efectuate de americani pe detinuti voluntari au aratat ca in cazul
iradierii testiculelor cu doze de 6 Gy , sterilitatea este temporata la om. De
asemenea, supravietuitorii dintre cei 23 pescari japonezi care au fost iradiati
in urma exploziei experimentale a armei termonucleare de la Bikini, in 1954,
si care se estimeaza ca au primit doze de 3-6,6 Gy, dupa o sterilitate de 2-
3ani, au avut copii normali (in total 45 copii).
- Ovarele, comparativ cu testiculele, au o sensibilitate mai mica fata
de radiatiile ionizane, aceasa fiind influentata si de varsta. Astfel, pe cand la
o femeie tanara in jur de 25 de ani este necesara o doza de 12-15 Gy pentru a
provoca o menopauza artificiala, la o femeie de peste 40 de ani este
suficienta o doza de numai 7 Gy. Se mentioneaza ca la femei sterilitatea este
insotita de oprirea functiei endocrine.
Din cercetarile efectuate, precum si din constatarile asupra
descendentilor celor iradiati in urma exploziilor atomice de la hirosima si
Nagasaki, arezultat ca in urma unei iradieri puternice care a provocat
sterilitatea temporara, nu s-au produs urmari genetice, prin afectarea
celulelor sexuale.
Iradierea organelor profunde. La iradieri puternice, mai ales in
radioterapie sunt iradiate si organele profunde: plamanii, inima, rinichii,
tubul digestiv, ficatul, sistemul nervos central si creierul. Dintre acestea,
deosebit de sensibile sunt plamanii, care, dupa o doza de 25 Gy, se
imbolnavesc de fibrom pulmonar, iar dupa 6-12 luni urmeaza decesul.
 Rinicii si ficatul sunt afectati la doze peste 30 Gy. In cazul rinichilor,
functionarea lor este afectata dupa cateva saptamani de la iradiere, pe cand
vezica poate suporta doze mult mai mari. Diversele organe ale aparatului
digestiv au radiosensibilitati diferite. Cel mai radiosensibil este intestinul
subtire, la care apar leziuni in urma absorbtiei unor doze sub 30 Gy.
Urmeaza stomacul care este afectat de doze in jur de 40 Gy, cel mai rezistent
fiind colonul, care reactioneaza numai la doze cuprinse intre 50 si 56 Gy.
Destul de radiosensibil este si sistemul nervos, care manifesta o
fragilitate a celulelor nervoase, a vaselor sangvine si o capacitate limitata de
regenerare a tesuturilor nervoase. La doze peste 40 Gy administrate in patru
saptamani, apare o paraplegie, care dupa doi ani se extinde. In ceea ce
priveste creierul, desi modificari morfologice apar deja de la doze de 10 Gy,
el poate suporta doze de circa 50 Gy, timp de 5-6 saptamani.
Efecte biologice precoce in cazul iraderilor globale. In urma unor
iradieri globale cu doze in jur de 1 Gy, care sunt fara gravitate imediata, nu
se observa decat foarte discrete modificari hematologice, in ceea ce priveste
globulele albe, dar ele se regenereaza rapid. In astfel de cazuri se aplica un
tratament modest, fara a fi necesara spitalizarea.
La doze cuprinse intre 1 si 2 Gy, desi semnele fizice inca lipsesc, se
observa o scadere a globulelor albe si a plachetelor, iar numarul globulelor
rosii este modest. In acest caz sunt necesare transfuzii si tratament antibiotic.
Din contra, la doze de peste 2Gy, se observa o evolutie stereotipa a bolii, cu
afectarea celulelor formatoare de sange si scaderea coespunzatoare a
numarului maxim de elemente reprezentative din sange. Evolutia
imbolnavirii se face urmand cele patru faze tipice: Dupa o perioada de debut
care dureaza trei zile, insotita de simptome discrete, urmeaza de perioada
latenta, practic silentioasa, care dureaza peste trei saptamani. In continuare,
se instaleaza perioada de stare (perioada critica), careia i se asociaza semne
generale cum sunt oboseala intensa, tulburari digestive, hemoragii si infectii,
formula sangvina fiind foarte modificata. In acest moment, viata bolnavului
este in pericol. Abia dupa circa trei luni, el intra in covalescenta. In acest
caz, spitalizarea este indispensabila intr-un centru specializat, cu locuri
sterilizate, repaus absolut si eliminarea posibilitatilor de infectare. In cadrul
tratamentului se recomanda grefe de maduva osoasa. La doze mai mari,
grefa cu maduva osoasa poate fi singura sansa, iar la doza peste 12 Gy, de
iradiere instantanee, orice tratament terapeutic nu este eficace.
Efecte biologice precoce in cazul iradierilor accidentale. In
ultimele decenii s-au inmultit numarul iradierilor accidentale. Principal, ele
pot fi clasificate in iradieri implicand una sau mai multe persoane, ori a unor
grupurimari de persoane.
 Iadieri accidentale implicand una sau mai multe persoane. Pana in
anul 1965 au fost inregistrate 12 astfel de accidente critice in lume, in care
persoane au fost expuse global in cursul unor cercetari sau operatii chimice,
dintre care au rezultat 9 decese.
De asemenea, se cunosc 24 accidente cu surse gamagrafice, dintre
care 15 accidente cu 192Ir si 9 accidente cu 60Co, din care au rezultat 17 morti
si 38 grav iradiati. In ultimii 40 de ani au avut loc 115 cazuri de iradieri
locale, care au facut 156 victime. Principalele cauze se datoresc: instalatiilor
de radiatii X pentru analiza cristalografica (69), surselor de gamagrafice cu
192
Ir (34), 60Co (25), emitatori β-activi (11), acceleratori de particule (8) si
diverse surse (8). Iradierile interne sunt mai rare si mai greu de cunoscut. In
Franta sunt cunoscute numai o zecime din decese: 7 sunt imputabile
activitatii medicale.
Iradieri accidentale a unor grupuri mari de persoane. Iradierile
simultane asupra unui numar ridicat de persoane au fost inregistrate in urma
unor experiente cu arme termonucleare sau a unor defectiuni survenite in
functionarea unor centrale atomoelectrice.
Explozia experimentala a armei termonucleare de la Bikini, de la 1
martie 1954, a provocat printre altele si iradierea puternica, prin caderi de
pulberi radioactive, a locuitorilor de pe Insula Marschall precum si a 23 de
pescari marinari de pe vasul japonez “Fukuriu Maru”.
Recent prin defectarea centralei atomoelectrice de la Cernobal
(Ucraina) din aprile 1986, au fost iradiate 22 persoane cu doze peste 8 Gy,
22 persoane cu doze intre 4 si 8 Gy, 53 persoane cu doze intre 2 si 4 Gy si
203 persoane cu doze peste 1 Gy, fiind inregistrate 31 decese.

5.4.2. Efecte somatice tarzii

Efectele somatice tarzii, in general, sunt fara prag. Ele pot fi

necangerigene (cataracte, tulburari ale cresterii, scaderea longevitatii si a
unor reactii imunologice), insa principalul efect intarziat este cancerul, care
apare dupa cativa ani sau zeci de ani de la iradiere. Principalele efecte
somatice tarzii necangerigene se caracterizeaza prin urmatoarele:
Cataractele sunt boli care provoaca opacifierea cristalinului.
Radiatiile ionizante genereaza cataracte la doze superioare la 10 Gy de
radiatii X. Ele sunt efecte cu prag, care la barbati este foarte ridicat si apare
intre 1 si 10 ani de la iradiere. In cazul neutronilor rapizi, pragul este mult
mai jos ≈0,8 Gy, respectiv ≈8 Sv.
Tulburari de crestere. Constatarile fectuate pe supravietuitorii de la
Hirosima si Nagasaki au evidentiat ca, prin expunere la doze de 1 Gy, au loc
tulburari de crestere si anume: un deficit in greutate, o scadere a taliei si a
circumferintei capului.
Longevitatea. De asemenea, studiile de supravietuitori de la Hirosima
sI Nagasaki, precum si pe animale in laborator, au aratat ca la doze ridicate
(≈4 Gy) de radiatii, se scurteaza durata medie de viata, indiferent daca
iradierea a produs leucemie sau cancer.
Reactiile imunologice. La iradierea cu doze de 1 Gy scad reactiile
imunologice si organismele devin vulnerabile la infectii.
Pielea desi nu este radiosensibila, se mnifesta ca un organ critic,
avand un prag de toleranta de ≈2mGy/zi. Prin iradierea mainilor cu doze
superioare (5 mGy/zi) apar leziuni cutanate cronice, sau uscate si atrofice,
care fisureaza, dand ulceratii grave.
Cancerele, principalele efecte intarziate, se caracterizeaza prin faptul
ca nu au prag si se produc mai ales cu doze slabe de radiatii. Frecventa lor
este influentata de o serie de factori, printre care se numara: doza de radiatie,
natura radiatiilor, sexul, varsta si natura tesuturilor iradiate.
Dintre toti factorii, doza de radiatii este cel mai important, iar dintre
radiatii, particulele α si neutronii sunt cele mai periculoase.
Radiosensibilitatea organismelor este diferita in functie de sex: ea este mai
importanta la femei decat la barbati, in special pentru sani si tiroida si are un
efect invers pentru maduva osoasa si pulmon. Totodata, efectele difera cu
varsta, copiii tineri, adolescentii si persoanele in varsta fiind mai
radiosensibile decat adultii. Timpii de latenta sunt foarte variabili si depind
in mod esential de natura tesutului iradiat. Ei sunt cuprinsi intre 4 si 20 de
ani de la iradiere pentru leucemie , de 10 ani pentru tumori, 22-25 de ani
pentru sani etc. Cancerul cutanat apare la doze de circa 15 Gy radiatii
electromagnetice, intre 25 si 40 de ani. Cancerul osos apare la doze >8Gy,
iar leucemia la doze >1 Sv. Cancerul sanului apare la doze de 0,20 Gy (la
iradieri radiologice), iar cancerul tiroidei la 0,1 Gy la copii intre 13 si 14 ani.

5.4.3. Efecte genetice

Alaturi de alti agenti fizico-chimici (substante chimice, radiatiile

electromagnetice, caldura etc.) care pot provoca efecte mutagene se afla si
radiatiile ionizante.
Daca la doze slabe nu s-au inregistrat astfel de efecte la om, in schimb
printre copiii supravietuitorilor de la Hirosima si Nagasaki, iradiati cu doze
puternice, s-au inregistrat cazuri de anomalii genetice semnificative.
Pe plan uman, singurele informatii de care dispunem sunt descendentii
iradiatilor de la Hirosima si Nagasaki si ai pescarilor de la Bikini, dar in
ambele cazuri, dozele nu sunt cunoscute cu precizie. In cazul
supravietuitorilor de la Hirosima si Nagasaki, desi au prezentat forme
cancerigene pentru doze ridicate (>1 Gy), nu s-au inregistrat efecte genetice.
De asemenea, in cazul celor 23 marinari pescari de la Bikini, iradiati de
caderile radioactive, cu exceptia unuia care a decedat, dupa o sterilitate de
doi ani, ceilalti au avut copii normali (45 copii), la care nu au fost observate
efecte genetice aparente la prima generatie.
In modul de evaluare a efectelor genetice se intampla unele dificultati
datorate urmatorilor factori: caracterul particular al egfectelor genetice;
necesitatea extrapolarii rezultatelor obtinute experimental pe animale, la om;
si de asemenea, extrapolarea rezultatelor obtinute experimental cu doze
forte, la doze slabe.
Din investigarile pe animale, s-a stabilit ca fercventa anomaliilor
genetice se observa la doze >1 Gy. La om, anomaliile (de ex. Structura
cromozomilor) reprezinta un risc de 1-10 pe milion de nasteri vii, pe
centiGy, iar mutatiile genice apar, la iradierea celor doi parinti,cu o
frecventa de 5-65 pe milion de nasteri vii, pe centiGy. Dupa prima generatie
si la echilibru (dupa 5 generatii), frecventa lor este de 40-200 pe milion de
nasteri vii pe centiGy, pe generatie. Mutatiile sunt legate de sexe, in sensul
ca ele se transmit prin femei. In prima generatie, numarul de afectiuni
adaugat este <1,3 pe milion de nasteri vii pe centiGy.
Particularitatile mutatiilor genice. In functie de sex, riscul pentru
femei este mai putin important, ca pentru barbat. Dupa varsta, la femei sunt
doua perioade critice: principala este perioada reproducerii, de la pubertate
la menopauza. A doua este pana in luna a saptea a vietii fetale. La barbat,
perioada periculoasa se afla intre 20 si 40 ani, perioada in care se fac
majoritatea fecundarilor.
Ipoteza prejudiciului genetic dat de iradierile slabe. In mod
normal, o populatie se afla in echilibru genetic. Aparitia de noi mutanti este
compensata de eliminarea mutantilor existenti prin decese precoce, sau prin
fecundari mai putine, uneori chiar nule. In cazul unor iradieri suplimentare,
acest echilibru se rupe, iar fiecarei generatii i se vor adauga descendentilor,
mutatiile produse la toate generatiile anterioare (mutanti suplimentari). Ca
urmare, se vor produce o crestere a mutatiilor letale si a celor dominante,
precm si o acumulare a mutatiilor primite.
.
.
.
5.4.4. Efecte biologice teratogene
 Efectele teratogene sunt anomalii si malformatii provocate de actiunea
unor agenti fizici, chimici si infectiosi, sau a radiatiilor ionizante asupra
embrionului si fetusurilor pe timpul cresterii.
Sensblitatea lor la radiatii variaza dupa stadiul dezvoltarii
embrionului, dar pragul de actiune este foarte net mai jos decat dupa nastere.
Efectele teratogene sunt ireversibile, iar radiatiile ionizante produc aceleasi
efecte ca si alti agenti teratogeni. Sub actiunea radiatiilor ionizante, in
functie de stadiul de dezvoltare a embrionului si a fetusurilor, se deosebesc
urmatoarele:
- In stadiul de preimplantare, iradierea determina fie distrugerea oului,
fie moartea uneia sau a mai multor celule. Aceasta perioada adesea trece
neobservata de femeie. Doza letala 50 este de 0,5-0,6 Gy.
- In stadiul de organogeneza, cand femeia are consecinte de intarziere
si banuialan ca ar fi insarcinata, o doza de 0,1 Gy poate antrena malformatii.
Aceasta este perioada critica, deoarece radiosensibilitatea este maxima.
- In stadiul fetal, frecventa si gravitatea malformatiilor se diminueaza.
In schimb, iradierea poate avea o actiune cancerigena, care se manifesta la
copii tineri. Dozele egalesau inferioare la 0,25 Gy sunt copnsiderate ca fara
efect.
Cele mai importante consecinte legate de efectele teratogene sunt:
- malformatiile, ca de exemplu cele microcefalice, care pot fi insotite
de intarzierea mentala;
- intarzierea cresterii, care are loc la doze puternice (>1 Gy), printre
care se remarca deficitul ponderal, scaderea taliei si a circumferintei capului
si o intarziere a osificarii;
- cancerul, care apare la iradieri in uter cu doze de 0,02 Gy;
-mortalitatea intrauterina si neonatala creste. In cazul
supravietuitorilor de la Hirosima si Nagasaki, ea a fost cu 40% mai mare
decat cea normala;
- efecte genetice nu s-au observat nici printre descendentii celor
iradiati in uter cu ocazia exploziilor nucleare de la Hirosima si Nagasaki.
Pe baza acestor observatii, se impune luarea unor precautii in cazul
femeilor insarcinte, care sunt expuse profesional la doze de radiatii ionizante
si excluderea lor de la orice fel de examen radiologic.
 6
Utilizarea radioactivitatii in diferite domenii de activitate

6.1. Aplicatii in tehnica si industrie

6.1.1. Procedee cu atomi marcati

In numeroase procedee tehnologice este necesar sa se realizeze o cat

mai buna omogenitate a amestecurilor, deoarece acestea infuenteaza adesea
apreciabil calitatea produsului final. Utilizand radiozotopi, controlul
omogenitatii amestecurilor se efectueaza cu succes atat in cazul substantelor
pulverulente cat si a celor lichide. In astfel de cercetari, alegerea
radioizotopilor este foarte importanta. Acesta nu trebuie sa prezinte pericol
pentru securitatea muncitorilor, sa aiba timp de injumatatire mic, iar energia
radiatiilor emise sa fie cuprinsa intre 0,8-1,5 MeV, spre a putea fi detectat si
masurat cu usurinta.
Cu ajutorul radioizotopilor se pot urmari si alte procese, cum sunt cele
de separare, distilare, flotare, clasare, cristalizare, precipitare si altele.
Pentru masurarea vitezei de circulatie a unor lichide prin conducte, se
monteaza pe ele, la o distanta determinata, doua detectoare de radiatii
(fig.36), dupa care in conducte se injecteaza un compus radioactiv. Din
timpul necesar ca substanta radioactiva sa se deplaseze intre cele doua
detectoare, se calculeaza viteza de curgere prin conducta. Utilizand aur
radioactiv (198Au), Gh. Marcu si colaboratorii au determinat viteza de
circulatie pe faze la flotatia piritelor aurifere din instalatiile uzinei de la
Sasar (Baia Mare), optimizand procesul tehnologic al uzinei respective.
In procesele industriale in care intervin faze in care estenecesara
spalarea produselor respective, cum ar fi fabricarea hartiei, ori a fibrelor
sintetice pentru a verifica eficienta spalarii, se trateaza produsele respective
cu o solutie de azotat de argint, apoi se spala cu o solutie de clorura de sodiu.
In cele din urma, se trateaza materialul studiat cu o solutie de iodura de
sodiu marcata cu iod radioactiv, se spala si se controleaza cu un detector de
radiatii. De asemenea, la un esantion din material i se face autoradiografia.
Pentru determinarea uzurii unor suprafete solide care se freaca intre
ele, a unor angrenaje sau axe, acestea se acopera superficial cu un strat
radioactiv, sau se activeaza cu o sursa de neuroni, apoi piesa cercetata se
introduce in instalatie din care face parte, se pune in functiune aceasta
instalatie si se urmareste in timp activitatea lubrifiantului, care este o masura
a uzurii.
 6.1.2. Procedee cu surse de radiatii

Urmarind variatia vitezei de inregistrare in functie de grosimea

diferitelor materiale, ca o consecinta a fenomenului de absorbtie a radiatiilor
β, s-au elaborat o serie de metode de evaluare a grosimii foilor subtiri de
hartie, mase plastice, cauciuc, aluminiu etc. La masurarea nivelurilor de
lichide inrezervoare, se folosesc metode bazate pe variatia distantei dintre
sursa si detector, cu ajutorul unui dispozitiv de tip plutitor sau cu ajutorul
unor metode bazate pe absorbtia radiatiilor de catre mediul care se masoara,
cu transmiterea axiala a radiatiilor (fig.37).

Fig.37. Tipuri de nivelmetre:

a – cu plutitor; b – cu transmitere axiala a radiatiilor; 1 – sursa de
radiatii; 2 - rezervor; 3 – detector de radiatii; 4 – plutitor.

Caracteristica tuturor proceselor de fabricatie insotite de frecare, la

care participa substante izolatoare, este incarcarea lor cu sarcina
electrostatica. Fenomene de acest gen se intalnesc fabricile de hartie, in
tipografii, la fabricarea foilor de cauciuc si de mase plastice si in industria
textila. Datorita acestui fenomen, apar o serie de dificultati: firele din
industria textila se resping, deviind de la drumul lor, atrag firicelele de praf
din aer, care adera foarte bine pe ele, iar in tipografii, foile de hartie deviaza
de la drumul lor prestabilit etc. Pentru inlaturarea sarcinilor electrostatice se
folosesc surse de radiatii ionizante care, prin ionizarea aerului, favorizeaza
descarcarea sarcinilor electrostatice.
Cele mai bune surse α – active sunt cele de 226Ra ssi 210Po, iar cand
descarcarea trebuie sa aiba loc intr-un volum mai mare de aer, se folosesc
surse de 204Ti sau 90Sr de activitate 10-20 Ci.
In vederea distrugerii microorganismelor la rece, se utilizeaza
sterilizarea prin iradiere a medicamentelor, fiolelor, ambalajelor, precum si a
unor alimente. Cu doze de numai 558 Gy se dstrug insectele vatamatoare din
produsele agricole depozitate ca: faina, orez, bumbac etc., iar cu doze de 465
Gy se inlatura cele din alimentele preambalate. Depozitarea carnii se
imbunatateste prin iradiere cu doze de 974 kGy, iar a laptelui cu doze de 95
Gy.
Deosebit interes prezinta sterilitatea in vederea depozitarii fructelor si
legumelor. Astfel, fiind iradierea cu 243 kGy se poate prelungi depozitarea
cartofilor chiar pana la 18 luni, fiind redusa germinatia. De asemenea, cu
372 Gy se reduce germinatia la ceapa, iar cu 93-196 Gy la morcovi,
impiedicand putrezirea lor.
 Un mijloc modern de investigare a corpurilor solide in vederea
descoperirii eventualelor fisuri, goluri de turnare, ncluziuni si altele, il
constituie defectoscopia γ. Cu ajutorul unei surse de radiatii γ, se trimite un
fascicul de radiatii asupra obiectului cercetat, iar in partea opusa se
monteaza o caseta ce contine o pelicula fotografica(fig.38). Dupa un timp de
iradiere, se developeaza emulsia fotografica si se obtine un cliseu care
prezinta starea din interiorul materialului investigat. Dintre sursele γ –
active, cele mai utilizate sunt: 60Co, 192Ir, 137Cs si 154Eu de activitati 0,5-5 ci,
inchise in containere speciale manevrabile de la distanta.
Defectoscopia γ se foloseste frecvent in industria metalurgica si
constructoare de masini, pentru controlarea cusaturilor sudate si a pieselor
turnate, a materialelor rulante etc.

Fig.38. Schema de principiu a defectoscopiei γ

1 – sursa de radiatii γ, 2 – material cercetat, 3 – caseta cu emulsia
fotografica

6.2. Aplicatii in industria petrolului

Radioactivitatea are o larga aplicatie in diferitele domenii ale

industriei petroliere, de la prospectare, foraj si extractie, pana la
prelucrare si transport.

6.2.1. Prospectarea si exploatarea zacamintelor de petrol

In vederea identificarii zacamintelor de petrol se fac prospectiuni

bazate pe radioactivitatea naturala datorate prezentei in roci a atomilor
de uranium, toriu, radiu si radon. La prospectare se folosesc metode
emanometrice si metode radiometrice.
Metodele radiometrice urmaresc masurarea radioactivitatii
naturale la suprafata solului, sau in adancime cu ajutorul forajului,
utilizand detectorul de radiatii (contor Geiger-Müller, contoare de
scintilatie).
In functie de continutul in elemente radioactive, se pot face
aprecieri asupra tipului de roca din profilul unei gauri de sonda
(carotajul γ). Spre deosebire de continutul radioactivitatii naturale de
ordinal 10-12g echiv Ra/g roca, ce variaza in limite relativ mici (0,5-2,5)
la anhidrit, sare huila si dolomite, intre 1 si 8 la dolomite si intre 2 si 10
la calcar si nisip argilos, el creste la argile nisipoase si calcare intre 2 si
26 si ajunge la valori de 18-20 la argile. Pe baza acestor observatii s-a
emis ipoteza existentei unei afinitati pronuntate intre elementele
radioactive si substantele organice, cum sunt materiile organohumice,
bituminoase si asfaltice, fapt care explica de ce zonele de contur ale
zacamintelor de petrol prezinta valori maxime de radioactivitate.
In cadrul metodelor de cercetare si control utilizate in industria
petrolului, in afara de metodele de investigare a radioactivitatii naturale
a gaurilor de sonda, s-au dezvoltat si o serie de metode bazate pe
investigarea radioactivitatii provocate, pe imprastierea sau absorbtia
radiatiilor γ si metoda cu atomii marcati
Metoda de investigare a radioactivitatii provocate cu neutroni in
gaurile de sonda (carotaj n- γ) consta in introducerea unei surse de
neutroni in gaura de sond,a, in vederea producerii de reactii nucleare de
captura (n, γ) cu atomii straturilor, in special cu atomii de hirogen:
1
1 H  01n 12 D  

Totodata, in sonda se introduce si o aparatura de detectare si

receptionare a radiatiilor γ de captura. Pe baza datelor obtinute se face
profilul sondei.
Metode bazate pe fenomenul de interactiune a radiatiilor γ cu
roca din sonda (carotajul γ -γ). Metoda consta din bombardarea rocilor
din gaura de sonda cu radiatii γ emise de o sursa de 60Co (activitate 0,2-
0,5 g echiv Ra) si receptionarea radiatiei γ imprastiate de catre nucleele
elementelor care alcatuiesc stratul de roca cercetat, cu ajutorul unui
detector de radiatii.
Carotajul neutron-neutron. Se trimite in sonda o sursa de
neutroni rapizi, care ciocnindu-se cu nucleele atomice ale rocilor din
sonda, sunt incetiniti mai mult sau mai putin, dupa continutul in
hydrogen al rocii, deci continutul in apa sau petrol. In apropierea sursei
se afla un detector de neutroni lenti. Masurand fluxul de neutroni lenti
se stabileste tipul rocii.
Metode folosind radioizotopi ca trasori. Metodele cu trasori
radioactivi se bazeaza pe introducerea unei substante marcate β-active
(3H, 14C) sau γ-active (24Na, 131I, 86Rb, 59Fe, 60Co), intr-un circuit
tehnologic si urmarirea trasorului cu ajutorul unei instalatii de
detectare corespunzatoare. Pe aceasta cale se pot obtine informatii
pretioase asupra unui anumit process tehnologic. Pentru diferentierea
straturilor saturate in titei sau apa se utilizeaza naftenatde sodiu marcat
cu 24Na.
 6.2.2. Utilizarea metodelor radiometrice la determinarea varstei
rocilor

Cunoscand concentratia unor elemente radioactive naturale si a

timpilor de injumatatire ale lor, se poate calcula varsta unor roci din
diferite formatiuni geologice. Cele mai utilizate metode sunt:
Metoda argonului, care ia in considerareposibilitatea determinarii
varstei rocilor cu continut de potasiu, din cantitatea de radon formata
prin dezintegrarea izotopului natural 40K(T 1,28∙109 a), prin captura K;
Metodele plumb-uraniu si plumb-toriu sunt legate de prezenta
izotopilor de plumb 206Pb(RaG) respectiv 208Pb(ThD) in rocile cu
continut de minerale de 238U respective 232Th. Cunoscand timpii de
injumatatire al generatorilor si presupunand ca atomii de plumb au
provenit prin dezintegrari radioactive, se poate determina varsta rocilor
respective, din cantitatea de plumb prezenta in ele.
Metoda carbonului radioactiv, 14C (T 5736 a), de asemenea,
permite stabilirea varstei fosilelor din carbunii naturali.

6.2.3. Utilizarea radioizotopilor in procesele de prelucrare a

produselor petroliere

Izotopii radioactivi au permis studierea unor mecanisme ale

reactiilor catalitice de la prelucrarea produselor petroliere, al
comportarii catalizatorilor si a reactiilor de cracare catalitica. Datorita
fenomenelor de absorbtie al radiatiilor β- emise de o sursa de 90Sr se
poate determina in mod current raportul C/H din hidrocarburi, iar pe
baza radiatiilor β- ale 55Fe se poate stabili continutul de sulf din acestea.
Utilizand surse de 60Co montate pe un plutitor, se poate determina
nivelurile in instalatiile neaccesibile, iar cu ajutorul 95Zr se poate
determina viteza de circulatie a catalizatorilor prin instalatiile de
cracare catalitica precum si eficacitatea separarii in coloanele de
rafinare.
Un rol important il au radioizotopii si in determinarea vitezei de
curgere a produselor petroliere, folosind tributil-stibina marcata cu
129
Sb, ori a controlului pomparii successive a produselor petroliere. In
acest scop se foloseste sapun solubil marcat cu 140Ba sau metoda de
absorbtie a radiatiilor γ emise de o sursa de 60co (metoda γ-densimetru).

6.3. Folosirea radioizotopilor in medicina si biologie

 Izotopii radioactivi se folosesc cu success drept trasori pentru
studierea circuitelor elementelor in organism, in studiul proceselor
metabolice si in scop clinic, pentru determinarea permeabilitatii
membranelor, pentru masurarea volumelor lichidelor din organism,
pentru explorarea aparatului cardiovascular, a starii functionale a
tiroidei etc. Lucrand cu izotopii radioactivi ai diferitelor elemente, s-a
urmarit calea lor prin organism, viteza de absorbtie si de repartitie in
tesuturi si eliminarea lor. In acest sens s-au facut cercetari cu ajutorul
32
P, 131I, 24Na, 35S, 38Cl, 45Ca, 82Br etc. De exemplu, lucrand cu 32P s-a
constatat ca el se localizeaza in tesuturi in ordinea: schelet, ficat,
stomac, intestine subtire, inima, rinichi, plamani, sange, piele si creier.
Viteza lui de distributie depinde de calea pe care a fost administrat:
astfel apare in sange dupa 2-4 ore daca a fost administrat pe piele, dupa
20-30 minute daca a fost introdus subcutanat si dupa cateva minute
daca este injectat intravenos.
Iodul ingerat sub forma de iodura apare in plasma dupa o ora, iar
dupa 3 ore absorbtia lui este completa. Din plasma el ajunge in tiroida,
unde este retinut de 80 de ori mai mult decat in alte organe.
Lucrand cu 24Na s-a observat ca dupa introducerea lui in stomac,
dispare dupa 8 minute. El se absoarbe prin piele: daca se freaca pielea
cu o pomada ce contine 24Na, el apare in urina dupa 3 ore. Injectat
intramuscular, dispare 50% dupa 15 minute de la locul respective, iar
administrat intravenos, difuzeaza rapid in tot organismul, fiind present
in urina dupa 15 minute.
Cu ajutorul radioizotopilor s-au studiat metabolismul glucidelor,
lipidelor, aminoacizilor, hemoglobinei etc. De exemplu, pentru a urmari
viteza de sinteza a proteinelor s-au introdus in organism anumiti
aminoaciza marcati si la intervale de timp determinate s-au masurat
activitatile proteinelor separate din tesut. Astfel s-a stabilit ca la
aproape toate proteinele, cu exceptia hemoglobinei, activitatea creste
rapid, apoi scade. Cresterea activitatii corespunde timpului in care
aminoacidul marcat se incorporeaza in proteina, iar perioada de
absorbtie, inlocuirii in molecula de proteina a aminoacizilor marcati cu
altii nemarcati. Rezulta ca fiecare proteina are o viteza proprie de
sinteza si o perioada caracteristica de viata.
Sub aspect clinic, pot fi studiate cu ajutorul radioizotopilor
permeabilitatea membranelor celulare, se pot determina volumele de
lichide din organism, tumorile si se pot explora starile functionale la o
serie de aparate, cum este cel cardiovascular, ficatul etc. Totodata se
studiaza mecanismul de actiune a microbilor si se poate controla
eficacitatea si actiunea medicamentelor etc. De exemplu, diagnosticarea
tumorilor se bazeaza pe faptul ca elementele chimice se distribuie diferit
in celulele tumorale fata de cele normale si anume se fixeaza cu
intensitate mai mare in celulele patologice. In calitate de trasori se
folosesc 131I, 32P, 42K etc. Fosforul 32 se utilizeaza si pentru
diagnosticarea tumorilor superficiale, cum sunt cele ale glandelor
mamare, tumorilor intramusculare, cerebrale etc. Pentru
diagnosticarea tumorilor mamare se administreaza 0,12 mCi Na2H32PO4
per os. Se constata ca in regiunile maligne, 32P este retinut cu 25% mai
mult decat in cele sanatoase. Metoda se aplica si pentru diagnosticarea
precoce a cancerului mamar.
Radiatiile dure emise de unii izotopi radioactivi, cum sunt 60Co,
192
Ir si 198Au, se folosesc si drept surse de iradiere in tratamentul
cancerului, inlocuind instalatiile de radiatii X, complicate si costisitoare.

6.4. Folosirea izotopilor radioactivi in agricultura si silvicultura

Izotopii radioactivi se pot aplica in agricultura si silvicultura, fie ca

trasori, fie ca surse de radiatii.
Trasorii radioactivi aduc servicii pretioase la rezolvarea unor
probleme fundamentale ale biochimiei si fiziologiei plantelor, permitand
efectuarea de cercetari asupra ingrasamintelor, asupra insecto-fungicidelor,
aupra cresterii animalelor, in combaterea daunatorilor etc. Pentru
exemplificare se mentioneaza unele rezultate de exceptie.
Studiul fotosintezei. Dupa cum se cunoaste, la baza proceselor care
au loc in plante sta fotosinteza, care consta din asimilarea CO 2 din aer de
catre plantele verzi cu ajutorul luminii solare. Folosindu-se 14C si metoda
cromatografiei de repartitie, s-a reusit sa se lamureasca amanuntit
mecanismul acestui fenomen si importanta lui in viata plantelor. Ceva mai
mult, s-a descoperit o noua functie a sistemului radicular si anume faptul ca
radacinile absorb CO2 din sol fiind utilizat, la fel ca sic el din aer, pentru
sinteza zaharurilor si a altor produse de asimilatie. In felul acesta s-a
descoperit o noua sursa suplimentara de nutritie a plantelor cu CO 2, despre
care nu se stia nimic.
Studiul ingrasamintelor. Cu ajutorul ingrasamintelor marcate cu 32P,
35
S si 45Ca s-a urmarit asimilarea lor de catre plante si s-a stabilit repartizarea
rationala a lor in sol, cazul ovazului, daca ingrasamantul cu 32P se depune la
o adancime de 3-4 cm sub nivelul de asezare a semintei, radiculele vin in
contact cu el dupa 2-3 zile de la incoltire. Daca se aseaza la o adancime mai
mare, si anume 5-6 cm, radiculele vin in contact cu el abia dupa 3-4
saptamani, intarziindu-se inceputul nutritiei cu fosfor atat de necesar
plantelor tinere. Pe aceasta cale s-a reusit sa se stabileasca aezarea optima a
ingrasamintelor pentru diferite plante. Totodata s-a determinat raspandirea
sistemului radicularin cuprinsul solului, lucru greu de realizat pe alta cale.
Cu ajutorul fosforului radioactiv (32P), Teodora Marcu a studiat
absorbtia fosforului in soiuri de grau intensive in zona Clujului. Cercetarile
asupra fertilizarii graului de toamna au elucidate unele aspecte privind
dozele de ingrasamant administrate si interactiunea elementelor nutritive de
baza fosfor-azot. Pe baza lor s-au fundamentat stiintific unele masuri
agrotehnice de fertilizare fosfatica si s-au pus la punct metode mai adecvate
de stabilire a dozelor de ingrasamant si mobilitatea fosforului in sol.
Studiul microelementelor. Rezultatele deosebit de interesante se
obtin cu ajutorul radioizotopilor in legatura cu studierea comportarii si
absorbtiei microelementelor de catre plante si animale.
Pe aceasta cale E. Pop si Teodora Marcu in colaborare cu alti
cercetatori au studiat germinarea cariopselor de Zea Mays L, sub actiunea
zincului, in cariopse si seminte, prin tratare cu 65ZnSO4, utilizand printre
altele si metoda autoradiografiei, pentru localizarea zincului.
In agricultura s-a studiat viteza de transport a elementelor de catre
curentul de seva. Lucrand cu 45Ca, 86Rb si 131I s-a constatat ca acestia au
viteza ascendenta in trunchi, pana la 1 m/h.
De asemenea, s-a stability ca absorbtia substantelor anorganice se face
prin radacini si frunze, iar in cazul marului si parului, potasiul si fosforul se
resorb si prin scoarta.
Combaterea daunatorilor. Radioizotopii au lamurit in multe cazuri
mecanismul de combatere a daunatorilor animali si vegetali. De exemplu,
omizile absorb mai bine arsenitul de plumb acid, decat cel basic. Marcand
DDT-ul s-a urmarit distributia lui prin pulverizare pana la 1 Kg DDT/ha. Tot
prin marcare, s-a masurat absorbtia unor fungicide de catre sporii de
ciuperci. Prin hranire radioactive se marcheaza insectele si larvele lor.
Deoarece dupa marcare si excrementele lor devin radioactive, aceasta
permite stabilirea plantelor care au fost vizitate, iar in cazul insectelor care
transmit microbi marcati se poate constata originea unor infectii. Crescandu-
se tantari pe ape marcate cu 32P, se poate stabili distanta lor de zbor, care
poate ajunge la cativa kilometri. Asemanator se pot urmari multi viermi si
gandaci prin marcare.
Aplicarea radioizotopilor cu surse de iradiere. Soiurile existente pe
plante agricole sunt continuu imbunatatite prin procesul de ameliorare,
totodata creandu-se soiuri noi. Printre metodele de ameliorare a plantelor un
loc important il ocupa metodele de utilizare a radiatiilor ionizante. Ele se
bazeaza pe faptul ca prin iradiere se provoaca in celulele plantelor modificari
ereditare, numite mutatii. Acestea pot genera apoi tesuturi si organe cu tip de
metabolism schimbat. Experimental s-a dovedit ca prin iradiere se pot obtine
forme superioare de plante.
Experientele de acest gen se efectueaza intr-un camp de iradiere
special amenajat, pe un teren circular cu o raza de cateva sute de metri. In
centrul lui se afla o sursa de 60Co de 100-200 Ci, care se pastreaza intr-un put
betonat, de unde se scoate cu ajutorul unui elevator, numai in vederea
iradierilor (fig.39).

Fig.39. Schita unui camp de iradiere:

1-sursa de radiatii γ; 2-culturi in parcele circulare concentrice; 3-gard
imprejmuitor; 4-alei de circulatie; 5-casa de comanda a sursei

Prin iradiere cu surse de radiatii γ, s-au obtinut cresteri ale

productivitatii de seminte si paie precum si cresterea rigiditatii paielor de orz
si grau. In cazul sfeclei de zahar s-a marit continutul de zahar. Prin iradierea
semintilor de ridichi, mazare, varza si secara, s-a grabit coacerea si s-a marit
mult recolta.

7. Efectele exploziilor nucleare si termonucleare

Exploziile atomice se produc in decursul unei fractiuni de milionimi

de secunda, respectiv de circa o mie de ori mai repede decat explozia TNT.
Ele sunt insotite de un zgomot puternic, asemanator tunetului si de o lumina
orbitoare, observabila de la cateva sute de kilometric in cazul exploziilor
termonucleare, adica la o inaltime mult mai mare decat in cazul exploziilor
nucleare obisnuite. In locul unde a avut loc explozia se formeaza o sfera de
foc foarte luminoasa, care se dilata foarte repede. Diametrul acestei sfere de
foc este de circa 100 m in cazul exploziilor nucleare obisnuite, ajungand la 1
km in cazul celor termonucleare. Temperaturile dezvoltate in exploziile
nucleare sunt de circa 10 milioane grade si ele ajung la aproximtiv 500
milioane grade la cele termonucleare. In cazul exploziilor aeriene, gazele si
praful ridicat de pe sol formeaza un nor cenusiu, care da nastere unei
ciuperci uriase (fig.40), a carei inaltime este infunctie de calibrul si tipul
bombei: de 5-20 km in cazul exploziilor nucleare obisnuite si de 25-30km in
cazul celor termonucleare, care pot ajunge in stratosfera. Simultan,
exploziile nucleare creeaza o presiune de zeci de milioane de atmosfere, care
pot ajunge la cateva zeci de miliarde de atmosfere in cazul exploziilor
termonucleare. Calitativ, aceste explozii se deosebesc de cele nucleare
obisnuite si prin aparitia de puternice radiatii penetrante, precum si de o
contaminare radioactive al carui nivel este mai ridicat, datorita formarii mai
multor neutroni liberi.

Fig.40. Norul in forma de ciuperca rezultat in urma unei explozii

nucleare in aer.

7.1. Efectele vatamatoare ale exploziilor atomice

Efectele vatamatoare ale exploziilor nucleare si termonucleare sunt

datorate urmatorilor factori: emanatia de lumina, radiatia penetranta, unda de
soc si contaminarea radioactiva a terenului.
Ele depind de calibrul, de felul bombei atomice si de natura mediului
in care au loc. In general, exploziile termonucleare din nastere la
radioactivitati induse mai puternice, care polueaza solul, apa si substantele
irradiate, in comparatie cu cele provocate de armele nucleare obisnuite.
Actiunea undei de soc. Unda de soc care se formeaza in timpul
exploziilor atomice este rezultatul comprimarii puternice a mediului (aer,
apa, sol), in toate directiile, sub forma sferica, cu viteza mai mare decat a
sunetului, daca depaseste de cateva ori viteza celui mai puternic uragan. La
explozia in aer, unda de soc comprima puternic straturile inconjuratoare pe
care le impinge in afara, comportandu-se ca un val de aer comprimat ce se
deplaseaza cu mare viteza. Dupa doua sau trei zecimi de secunda de la
explozie, preiunea in zona respectiva scade mult si gazelle care in prima faza
erau impinse spre exterior tind sa se reintoarca in zona de explozie, unde se
extind cu aceeasi viteza cu care s-a propagat valul de aer comprimat. Cu alte
cuvinte, unda de soc cuprinde doua zone: zona comprimata si zona rarefiata
(de destindere), iar limita dinaintea zonei de comprimare se numeste unda de
soc frontala. In propagarea sferica a undei de soc la impactul cu suprafata
pamantului, aceasta este respinsa si reflectata. Unda reintoarsa de la
suprafata pamantului se numeste unda reflectata. Viteza undei de soc
depaseste 1 km/s in apropierea exploziei nucleare si de cativa km/s in cazul
exploziei termonucleare, ea scazand pe masura idepartarii pe locul exploziei.
Unda de soc provoaca cele mai mari distrugeri si produce cele mai
multe victime, constituid principalul factor distructiv al exploziilor nucleare
si termonucleare, efectele ei depinzand de calibrul bombei, de distanta de la
locul exploziei, de natura terenului si de forma, dimensiunile si rezistenta
obiectelor.
 Viteza vantului care insoteste unda de soc distruge cladirile intalnite
in cale, aruncand oamenii si obiectele din teren la distante mari.
Conditiile meteorologice, in special temperatura aerului si viteza
vantului, influenteaza propagarea si actiunea undei de soc. Astfel, la
Hirosima, cladirile din beton armat dispuse la 270 m de epicentru exploziei
nu au suferit distrugeri pra mari. In schimb, casele din lemn si din caramida,
chiar cu mai multe etaje, au fost distruse complet pe o raza de aproximativ
1600 m de la epicentrul exploziei.
Propagarea undei de soc este impiedicata de existenta padurilor, care
le micsoreaza suflul. De asemenea, relieful influenteaza puternic modul de
propagare si actiune a undei de soc. Astfel, pe cand pantele abrupte orientate
perpendicular pe directia de propagare a undei de soc sporesc actiunea ei, in
contrapanta, presiunea undei de soc este mai mica. Atunci cand se propaga
de-a lungul vailor adanci, ea se reflect ape pantele abrupte, crescand
presiunea undei de soc. In functie de epicentrul exploziei si de
suprapresiunea undei de soc, aceasta provoaca traumatisme usoare, mijlocii
sau grave asupra oamenilor.
- Traumatisme usoare, care duc la pierderea temporara a auzului,
contuzii generale usoare si ranirea extremitatilor sunt provocate de
suprapresiuni ale udei de soc ce variaza intre 0,2 si 0,4 daN/cm 2, la o
distanta de aproximativ 2,5 km de epicentrul unei explozii nucleare aeriene
de calibru mijlociu, sau la 8 km in cazul unei explozii termonucleare.
- Traumatisme mijlocii, constand din contuzia medie a intregului
organism, vatamarea organelor auzului, hemoragie pe nas si urechi, luxarea
si fracturarea extremitatilor, apar la o suprapresiune de circa 0,5 daN/cm 2, la
distanta de aproximativ 2 km de epicentrul exploziei unei bombe de calibru
mijlociu.
- Traumatisme grave se datoresc unei suprapresiuni a undei de soc
>0,5 kg/cm2 si se manifesta la persoanele neadapostite la distanta de 1,5 km
de locul unei bombe de calibru mijlociu. La suprapresiuni >1 daN/cm 2 se
produc traumatisme extreme de grave, caracterizate prin contuzia puternica a
intregului organism, numeroase fracture si luxatii foarte grave.
Cel mai sigur mijloc de protectie al oamenilor impotriva undei de soc
il ofera adaposturile, transeele si santurile, uneori fiind salvatoare chiar
culcarea la pamant.
Actiunea emanatiei de lumina. Exploziile nucleare si termonucleare
sunt insotite timp de cateva secunde de o sfera de foc a carei luminozitate, in
prima faza, care dureza circa 0,01 secunde, are o culoare alb-albastruie. Desi
in aceasta faza temperatura sferei este mai mare, nu provoaca incendii.
Urmeaza o a doua faza, care dureaza aproximativ 3 secunde, in care sfera de
foc trece printr-o gama de culori, de la albastru la rosu inchis, faza in care
impulsul luminos provoaca incendii puternice. Aceste incendii pot cuprinde
aprinderea materialelor inflamabile neprotejate (combustibili, imbracaminte)
si arderea sau carbonizarea partilor de lemn descoperite ale constructiilor si
izbucnirea incendiilor in paduri, stepa si localitati. Materialele aflate la locul
exploziei pot fi topite sau volatilizate. Asa s-a intamplat cu turnul de otel
inalt cat o cladire de 8 etaje de care a fost fixata prima bomba atomica
explodata de poligonul experimental de la Los Alamos (New Mexico)
S.U.A., in 16 iunie 1945, care a disparut volatilizandu-se.
Prejudiciile aduse de impulsul de lumina ce cade pe diversele
materiale depinde, in afara de valoarea lui, si de unghiul format cu suprafata
iradiata, de natura si grosimea acestor materiale si desigur de distanta de la
epicentrul exploziei. De exemplu, in cazul exploziilor de la Hiroima si
Nagasaki s-au produs incendii si carbonizari puternice pe o raza de 1,5 km
de la epicentrul exploziei si arsuri usoare pe raza de 4 km. Cele mai
inflamabile materiale care au ars provocand usor incendii s-au dovedit fanul
uscat, paiele, talasul, panza de bumbac, scandurile etc. Deoarece suprafetele
lucioase si netede reflecta radiatiile luminoase, ele se incalzesc mai putin
decat cele mate si cu asperitati. De asemenea, cele bune conducatoare de
caldura, cum sunt metalele, se incalzesc mai puternic decat cele rau
conducatoare, cum sunt masele plastice, lemnul etc.
Arsurile provocate asupra oamenilor, in afara de factorii amintiti,
depend in mod substantial de natura, grosimea, culoarea si aderenta
imbracamintei de corp. In general s-a constatat ca persoanele imbricate cu
haine de culoare deschisa, care reflecta in buna parte impulsul de lumina, au
suferit arsuri de aproximativ doua ori mai putin intense, decat cele imbracate
cu haine de culoare inchisa, care absorbin totalitate radiatiile luminoase,
provocand aprinderea intr-un timp scurt. In special femeile, care au purtat
imbracaminte aderenta, au prezentat arsuri mai grave pe acele portiuni, decat
in regiunile in care a existat un strat de aer intre corp si imbracaminte.
Chiar la distante apreciabile de locul exploziei, emanatia de lumina,
care apare in primele fractiuni de secunda ale exploziei, poate vatama ochii
si produce orbirea sau pierderea temporara a vederii timp de 10-20 minute.
In general, cele mai expuseparti ale corpului la actiunea emanatiei de lumina
sunt partile descoperite: fata, ochii, gatul si mainile. Dupa gravitatea lor,
arsurile care apar pe corp prin aprinderea imbracamintei sau a incendiilor pot
fi clasificate in:
- arsuri de gradul I (impulsuri de 2-4 calorii/cm2) apar pe o raza de 3,5
km de la locul exploziei si se caracterizeaza prin inrosirea pielii si usoare
senzatii de dureri;
 - arsuri de gradul II (impulsuri de 5 calorii/cm2) apar pe o raza de 2,5
km de la locul exploziei si se caracterizeaza prin formarea de vezicule pe
piele;
- arsuri de gradul III (impulsuri de 10 calorii/cm2) apar pe o raza de
1,5 km de la locul exploziei si sunt insotite de formarea de plagi si
mortificarea pielii si tesuturilor subcutanate.
In general, orice obstacol material si artificial care protejeaza
impotriva undei de soc poate realize si protectia contra emanatiei de lumina.
Un factor important care poate diminua actiunea emanatiei de lumina il
constituie conditiile meteorologice (ploaie, zapada, ceata, fum), care pot
reduce de cateva ori valoarea distructiva a impulsului de lumina.
Actiunea radiatiei penetrante. Exploziile nucleare sunt insotite si de
emisia de radiatii penetrante complexe, constituite din: neutroni rapizi si
radiatii γ – dure rezultate din reactiile de fisiune; radiatii emise de
fragmentele de fisiune de scurta viata in timpul dezintegrarii; radiatii γ ce
apar prin captura neutronilor de catre diferiti atomi.
Cu toate ca nu este cel mai important factor vatamator al exploziilor
nucleare, radiatia penetranta reprezinta un factor serios.
Dintre victimele oraselor japoneze Hirosima si Nagasaki, 15% au
murit datorita actiunii radiatiei penetrante. Desigur ca actiunea ei asupra
organismului omenesc depinde de natura, energia si intensitatea radiatiei, de
durata de iradiere si de starea de sanatate a organismului.
Contaminarea radioactive. Dupa cum s-a aratat, explozia nucleara
este insotita de formarea unui nor in forma de ciuperca care se ridica la
inaltimi de zeci de metri, fiind purtat de vanturi la distante mari de epicentrul
exploziei. Particulele fine de praf radioactiv absorb vaporii de apa si se
depun odata cu precipitatiile atmosferice (ploaie, ninsoare). Prin aceasta se
contamineaza cu substante radioactive suprafete mari de teren si ape, de la
epicentrul exploziei. Principalele surse radioactive care determina poluarea
mediului sunt formate din produsii de fisiune ai combustibililor nucleari,
nucleele de combustibil nuclear (235U, 239Pu) care nu au reactionat si din
radioizotopii formati prin absorbtia neutronilor de catre nucleele diferitelor
elemente din aer, sol, apa, cladiri si materiale (v. cap.8).
Un exemplu de arma nuclear ail constituie explozia termonucleara
efectuata de S.U.A. la 1 martie 1954, in atolul Bikini. Una din bombele
termonucleare explodate atunci avea un echivalent in trotil de 12-14
milioane tone. Neutronii eliberati la explozie au fost absorbiti de calcarul din
care este alcatuit atolul, fapt care a condus la formarea unei mari cantitati de
calciu radioactive. O buna parte din praful de calciu radioactiv format la
explozie a fost ridicat de unda de soc in straturile superioare ale atmosferei,
de unde a fost transportat de vant la distante mari de epicentrul exploziei,
intr-o zona interzisa, in care totusi se gasea goeleta japoneza “Fukuriu-
Maru” (Dragonul fericit) pe care se aflau 23 de pescari marinari. La doua ore
dupa explozie s-a produs o ploaie ale carei picaturi contineau praf alb de
carbonat de calciu radioactive, care a acoperit puntea vasului. Din aceasta
cauza marinarii s-au imbolnavit de boala de radiatie; dintre ei cinci mai grav
au fost spitalizati, iar unul a decedat dupa o afectiune hepatica. Restul, care
in momentul exploziei se aflau in cabine, s-au insanatosit si si-au reluat
activitatea.
Pentru a mari contaminarea mediului, unele arme nucleare includ in
invelisul lor atomi de zinc si cobalt, care sub actiunea neutronilor se
transforma in radioizotopi cu timpi de injumatatire mari: 65Zn(T 250 d) si
60
Co(T 5,3 a).

Cap.8. Surse de radiatii si poluarea radioactiva a mediului.

Probleme actuale de radioecologie

In zilele noastre, cand industrializarea inregistreaza o dinamica

nemaiintalnita in istoria omenirii, iar criza de energie a determinat trecerea
la consumul de combustibil fosil, concomitant aparand acumularea fara
precedent a armelor nucleare, se pune mai acut problema asigurarii protectiei
mediului inconjurator.
In acest sens, ecologia – stiinta care studiaza legile interactiunilor
organismelor, in particular a omului cu mediul inconjurator, are ca principal
obiectiv protectia mediului, adoptarea de masuri care sa asigure pastrarea
echilibrului ecologic si ameliorarea factorilor naturali capabili sa creeze
conditii de viata si de munca tot mai bune generatiei actuale si generatiilor
viitoare.
Omul ca produs al ecosferei, in care ramane integrat prin stapanirea
stiintei si tehnologiei, a devenit specie dominata in ecosfera, transformand
mediul la nevoile sale. Desi el a iesit de sub influenta legilor luptei pentru
existenta cu alte specii, ramane o parte componenta a ecosferei, un
subsistem, fapt pentru care modificarile efectuate de om asupra ecosferei il
afecteaza si pe el. In mod eronat, omul a crezut multa vreme ca aerul
atmospheric, apa marilor si oceanelor, precum si pamantul, comportandu-se
ca un fel de receptoare, pot prelua si recicla nelimitat diferitele produse
reziduale, deseurile activitatilor sale.
Din nefericire, aceste presupuneri s-au spulberat atunci cand s-a
constatat ca unele produse cum sunt cele sintetice nu sunt biodegradabile, iar
altele, printre care se afla si cele radioactive, metalele etc., desi sunt
dispersate intr-o dilutie foarte mica in mediul inconjurator, dupa un anumit
timp se concentreaza in lanturile alimentare (trofice) naturale, ajungand in
cele din urma la om.
Deoarece natura este caracterizata de existenta unui echilibru
ecologic, in care procesele din ecosistemele sale au un pregnant caracter
ciclic, in care se produce reciclarea materiei si a energiei, orice abatere de la
miscarea circulara conduce la poluare si regres. De aceea, acumularea
deseurilor activitatii umane care nu pot fi reintroduse in ciclurile
biogeochimice, in particular a deseurilor radioactive, conduce la ruperea si
intreruperea ciclului ecologic si la inlocuirea lui cu procese liniare. Acestei
actiuni inconstiente a omului, de ignorare a contradictiei dintre confort si
deteriorarea mediului inconjurator genereaza o situatie de criza in relatiile
omului cu ecosfere apartinatoare.
Pentru rezolvarea contradictiei dintre strategia societatii umane si
exploatarea intense a resurselor naturale si de acumulare a deseurilor
activitatii sale si tendinta generala de stabilitate a ecosistemelor naturale, se
ridica problema ocrotirii naturii impotriva distrugerii si poluarii. In fata
acestei situatii se impune exploatarea rationala a naturii si elaborarea de
tehnologii care san u produca reziduuri, a unor tehnologii care sa utilizeze
integral material prima, in sensul transformarii in produse care dupa utilizare
sa se regaseasca in alte produse utile, respective sa fie regenerabile.
Din pacate, omul inca mai trateaza natura ca pe invinsul sau, si prin
activitatile desfasurate provoaca immense pagube lui insasi dar mai ales
societatii.
In procesul de deteriorare a mediului, un rol important il are poluarea
care se poate realize pe cale fizica (radioactive, termica, sonora) si pe cale
chimica (derivati gazosi, pesticide, metale grele, materiale plastice,
ingrasaminte etc.). Dintre acestea un interes deosebit il prezinta poluarea
radioactive care poate aduce prejudicii mari omenirii. In vederea realizarii
protectiei mediului impotriva poluarii radioactive, se impune cunoasterea
surselor de contaminare si a cailor de expunere a organismului uman la
actiunea factorilor de sine pentru sanatatea omenirii. In zilele noastre,
populatia Terrei este supusa unei iradieri complexe, datorate unor surse
naturale si artificiale, care pot fi externe sau interne. Prezenta acestor
substante in mediul inconjurator implica riscuri de iradiere prin inhalarea
aerului, ingestia apei si consumului de alimente contaminate.
 7.1. Surse de iradiere si poluare radioactiva naturala a mediului

Principal, iradierea naturala are trei origini:

- radiatiile ionizante de origine cosmica;
- radioactivitatea naturala de origine terestra;
- radioelementele prezente in corpul uman.
Pentru exemplificare, in tabelul 15 se prezinta echivalenta dozei
effective anuale medii date de radiatiile de origine naturala, dupa
UNSCEAR.

Tabelul 15
Echivalentele dozei effective anuale date de iradierea naturala,
conform UNSCEAR 1982.

Surse naturale de iradiere Echivalentele dozei effective anuale [mSv]

Iradiere externa Iradiere interna Total
Radiatii cosmice
- componenta ionizanta 0,28 - 0,28
- componenta ionica 0,02 - 0,02
Nuclide de origine - 0,015 0,015
cosmica
Potasiu 40 0,12 0,18 0,30
Rubidiu 87 - 0,006 0,006
Familia 238U 0,09 0,95 1,04
Familia 232Th 0,14 0,19 0,33
Total 0,95 1,34 2,0

Radiatiile ioniozante de origine cosmica, dupa natural or, pot fi

clasificate in: primare geomecanice si secundare.
Componenta primara a radiatiei cosmice poate fi de origine galactica,
atunci cand provine din afara sistemului nostrum solar si de origine solara,
care in principal sunt constituite din protoni de intensitate mare. Cea de
origine galactica mai contine si particule α si unele nuclee grele cu A=3-30.
Radiatia cosmica captata geomagnetic este formata din electroni si
protoni proveniti din interactiunea neutronilor rapizi din spatial extraterestru
cu straturile superioare ale atmosferei. Captati de campul magnetic al
Pamantului, aceste particule formeaza doua century simetrice fata de
ecuatorul magnetic terestru, numite centurile Van Allen: o centura interioara
situata la o altitudine de 1000-3000 km si latitudine de 30° nordica, respectiv
30° sudica si o a doua centura, exterioara, aflata lao latitudine de 12000-
15000 km intre latitudinea de 60° nordica si 60° sudica.
Radiatia cosmica secundara provine din interactiunea radiatiilor
cosmice primare cu straturile superioare ale atmosferei, fiind constituita din
mezoni, fotoni si neutroni, intr-o gama larga de energii.
Se apreciaza ca din cosmos trec, in medie pe ora, prin fiecare individ,
circa 100000 neutroni de origine cosmica si aproximativ 400000 particule
din rdiatia cosmica secundara.
Actiunea de iradiere a organismului uman, de catre radiatiile cosmice,
variaza cu latitudinea si altitudinea (fig.41). Ea este minima la ecuator si
maxima la poli. De asemenea, creste cu altitudinea, fiind aproape dubla la
1500 m inaltime fata de nivelul marii, aceasta crestere fiind substantiala intr-
o statiune de sport de iarna, fata de una situate la nivelul marii. De exemplu,
debitul dozei de radiatii este de 2,70 mSv (270 mremi/an) in localitatea La
Paz in Bolivia, situata la 3600 m altitudine si de 3,10 mSv/an (310
mremi/an) in Tibet, la Lhasa.
Traseele aeriene pe aeronavele moderne care zboara la mari altitudini
antreneaza, de asemenea, o iradiere suplimentara a personalului navigant.
Astfel, pe traseul Paris-New York, la o altitudine de 11000 m, in cursul unui
zbor transatlantic pe navele Concord, se antreneaza o doza debit de 12µSv
(1,2 mremi/h), fapt pentru care doza anuala nu este deloc neglijabila.
Astronautii misiunii Apollo care au pus primii piciorul pe luna au
primit fiecare, in medie, cate 7 mSv (700 mremi).
Doza anuala medie data de radiatia cosmica, in ansamblu, este de 300
µSv/an.
Radioactivitatea naturala de origine terestra. In scoarta terestra
substantele radioactive se gasesc raspandite pretutindeni, intr-o concentratie
mai mica sau mai mare, in functie de natura solului si originea rocilor
componente (v…….).
Asa cum s-a aratat, principalii nuclizi naturali sunt:
- 238U, 235U si 232Th, generatorii celor trei familii radioactive naturale si
descendentii lor;
- radioizotopul 40K care insoteste in toate combinatiile sale potasiul
natural (0,118%);
- tritiul (3H) si carbonul 14, care se formeaza permanent in natura prin
actiunea componentei neutronice a radiatiilor cosmice cu nuclee de azot din
aer;
- alti radioizotopi naturali ai unor elemente cum sunt: 87Rb, 115In, 130Te,
138
La, 147Sm, 171Lu, 187Re etc. cu timpi de injumatatire mari;
- radioelementele prezente in corpul omenesc: 14C, 40K,3H si altele.
 Iradierea datorata radioelementelor naturale. Specialistii sunt unanim
de parere ca, in linii generale, dozele de radiatii primate in present de catre
organismele din regnul vegetal si animal pe Terra, datorita radioactivitatii
naturale, nu se deosebesc mult de cele din epoca antropogenezei. Cu alte
cuvinte, contaminarea radioactive naturala a biosferei a existat de la
inceputurile formarii planetei noastre, cu mult inaintea aparitiei omului. De
aceea, poluarea radioactiva a mediului ne apare ca o contaminare artificiala a
acestuia, peste valorile fondului natural.
In general, iradierea provocata de radioelementele naturale raspandite
in mediul inconjurator se poate clasifica in:
- iradiere externa in afara cladirilor;
- iradiere externa in interiorul cladirilor;
- iradiere interna.
Iradierea externa in afara cladirilor se datoreaza radiatiilor penetrante
emise de radioelementele naturale din sol si din materialele din constructii,
in special de catre uranium, radiu si toriu. Se apreciaza ca aceste elemente
emit peste 200 milioane de fotoni γ, care trec prin fiecare om in medie pe o
ora si ca doza medie provocata de acest tip de iradiere este de 0,5 mGy (50
mrad) pe an (Raportul Unscear, 1962). Ea variaza in functie de zona
geografica si de formatia geologica. Astfel, in areal de monazite, aceasta
doza este in medie de 500mrad/an (5 mGy/an) in Suedia si de 1300 mrad/an
(13 mGy/an) in India (Kerala si Madras).
Iradierea externa in interiorul cladirilor este mult redusa, datorita
efectului de ecranare a peretilor. Totusi, atunci cand materialele de
constructie (lemn, caramida etc.) contin importante cantitati de elemente
radioactive naturale, aceste doze pot creste substantial.
Iradierea interna, de asemenea o componenta a iradierii naturale, este
provocata de inhalarea aerului si ingestia apei si a alimentelor in organismul
uman. Printre aceste radioelemente se numara: 3H, 14C, 226Rn, 40K, 226Ra,
210
Po etc. Astfel, numai datorita radonului inspirit odata cu aerul
atmospheric, in plaman se dezintegreaza circa 30000 atomi de radon in
fiecare ora, cu emisie de radiatii α, β si γ, la care se adauga si cele ale
depozitului fix rezultat. Carbonul 14 prezent in biosfera, introdus in
organism impreuna cu carbonul stabil, produce in medie 3,1 ∙ 10 2
dezintegrari pe secunda, contribuin cu 1/100 parte din radioactivitatea
naturala a corpului omenesc. De asemenea, tritiul, ingerat cu apa, se gaseste
in concentratie de 8,4∙10-15 g3H in corpul omenesc, corespunzator unei
activitati de 30pCi/g H (1,11 Bq/g).
 Cea mai importanta radioactivitate naturala se datoreaza 40K care se
afla in proportie de 120 parti la un million parti potasiu stabil, in toate
combinatiile de potasiu.
In organismul omenesc 40K se gaseste in concentartie de 8,3∙10-2 g,
producand 1,9∙104 dez/s. Aceasta cantitate variaza in functie de varsta, sex,
talie si conditiile de trai ale individului si ea provine din alimentatie. Un
gram de potasiu natural contine o activitate de 37 Bq (1000 pCi) 40K.
Deoarece in corpul omenesc se gasesc 2,2-2,4 g K/kg la barbate, respective
1,2-1,5 g K/kg la femei, rezulta ca intr-un corp omenesc de 80 kg se vor afla
6150 Bq activitate datorata 40K, care produce 6500 dez/s in timpul vietii.
Totodata, in corpul omenesc se mai dezintegreaza circa 7000 atomi de
uranium in fiecare ora, emitand particule α. In total, in corpul omenesc se
dezintegreaza circa 22∙103 atomi pe secunda, corespunzator unei activitati de
0,6 µCi (0,22 Bq) sau la 0,0006 mg Ra.

7.2. Surse de iradiere si poluare radioactiva artificiala

Iradierea artificiala a populatiei neprofesional expusa se realizeaza pe

cale medicala (radioterapie), prin caderi de pulberi de la testele cu armele
nucleare ori de la accidentarea unor reactoare nucleare, din industrie si
cercetarile nucleare si din alte surse din viata curenta. Pentru a avea o
imagine despre dozele anuale primite de un om, in tabelul 16 se prezinta
dozele de radiatii de diferite origini, primate annual in Marea Britanie.

Tabelul 16
Echivalentele dozei efective anuale date de radiatii de diferite
origini in Marea Britanie

Surse de radiatii Doza [µSv/an]

Proceduri de origine naturala 1876
Proceduri medicale 250
Caderi radioactive 10
Deversari in mediu 1,5
Expunere profesionala 8
Alte surse 11

Iradierea medicala. Este principala cauza a expunerii artificiale la

radiatii ionizante in procedeele de diagnostic si tratament. Consumul
radiologic care reprezinta numarul actelor medicale de radioterapie,
radiodiagnostic, radiografie dentara, explorare izotopica etc. si care creeaza
un risc pentru pacient este foarte ridicat si evaluat la mai multe zeci de gray.
In present iradierea medicala este practicata de o mare parte a populatiei la
nivel mondial. In tarile dezvoltate economic, fiecare cetatean primeste intre
0,5 si 0,7 mSv/an. De aceea, radiologii sunt serios preocupati de reducerea
dozelor de examinare si a numarului de expuneri la radiatii.
Caderile consecutive de pulberi radioactive din exploziile unor
arme nucleare experimentale. Dintre toate formele de poluare artificiala a
mediului, cea mai periculoasa este determinata de raspandirea produselor de
fisiune rezultate in urma exploziilor unor arme nuleare character military, in
special cele din atmosfera. Se apreciaza ca in perioade 1945-1963 au fost
inregistrate circa 450 teste de arme atomice in are liber, dupa care in urma
acordului dintre S.U.A. si URSS aceste experiente s-au oprit. In total au fost
detonate incarcaturi insumand echivalentul a 294 Mt de trinitrotoluene
(TNT), corespunzator la 14700 bombe atomice de tip Hiroshima, din care au
rezultat aproximativ 117000 t de produse de fisiune, dintre care circa 50000 t
au fost injectate in atmosfera polara. Printre produsele de fisiune s-au aflat
12 MCi 90Sr si 20 MCi 137Cs. In general, se ia ca unitate de masura a poluarii
radioactive, datorata exploziilor nucleare, activitatile ce rezulta prin
detonarea unei bombe de 12Mt, care polueaza mediul ambient cu 1 MCi 90Sr
si 1,7 MCi 137Cs.