Sunteți pe pagina 1din 70

RECEPTORII DIN

MEMBRANA
CURSUL 10-11
INTRODUCERE
• In toate organismele multicelulare, creşterea, diferenţierea şi
metabolismul sunt coordonate de o reţea foarte elaborată de
comunicare intercelulară.
• Celulele pot comunica între ele pe distanţe foarte mari. In acest caz,
produşii extracelulari acţionează ca semnale.
• Aceste substanţe specifice sunt sintetizate şi eliberate de către
celule semnalizatoare şi apoi intră în contact cu alte celule, inducând
răspunsuri specifice doar la acelea care sunt celule ţintă pentru că
posedă receptori pentru moleculele semnal.
• Moleculele care au rol de semnale extracelulare controlează
creşterea tuturor ţesuturilor, guvernează sinteza şi secreţia
proteinelor şi reglează compoziţia fluidelor extra- şi intracelulare.
• Aceste semnale extracelulare pot fi clasificate în semnale endocrine,
paracrine şi autocrine, după distanţa la care trebuie să acţioneze.
TIPURI DE SEMNALIZARE

1.În semnalizarea endocrină, celulele organelor endocrine


eliberează hormoni, substanţe semnal care acţionează
asupra celulelor ţintă aflate la distanţă.
La animale, hormonii sunt transportaţi de la locul eliberării lor
la celulele ţintă, de obicei prin sânge.
TIPURI DE SEMNALIZARE

2.În semnalizarea paracrină, celula ţintă se află în


vecinătatea celulei semnalizatoare, iar moleculele semnal
afectează doar celulele ţintă adiacente ei.
Neurotrasmiţătorii şi neurohormonii sunt exemple de semnale
paracrine.
TIPURI DE SEMNALIZARE

3.În semnalizarea autocrină, celulele răspund la substanţele pe care


ele însele le eliberează. Astfel, celulele din culturi răspund la factorii de
creştere pe care îi secretă.
Unele celule tumorale produc şi eliberază factori de creştere care
stimulează creşterea necontrolată a celulelor tumorale însăşi, precum
şi a celulelor netumorale adiacente, ceea ce cauzează formarea unei
tumori.
ETAPELE COMUNICARII INTERCELULARE
• Acelaşi compus poate acţiona prin două sau mai multe tipuri
de semnalizare intercelulară. Unele peptide mici funcţionează
atât ca neurotransmiţători (semnalizare paracrină), cât şi ca
hormoni sistemici (semnalizare endocrină).
• Comunicarea prin semnale extracelulare, în mod obişnuit,
implică şase etape:
• (1) sinteza moleculei semnal;
• (2) eliberarea (secreţia) moleculei semnal de către celula
semnalizatoare;
• (3) transportul către celula ţintă;
• (4) detecţia semnalului de către un receptor specific;
• (5) modificarea metabolismului celular declanşată de
complexul receptor-moleculă semnal;
• (6) îndepărtarea, inactivarea semnalului, urmată de încetarea
răspunsului celular.
ROLUL HORMONILOR ÎN SEMNALIZAREA
CELULARĂ
• În general, semnalele moleculare acţionează asupra celulelor ţintă
inducând în acestea modificări care diferă în funcţie de tipul celulei
ţintă, respectiv de tipul de receptori pe care îi posedă aceste celule.
• Unele semnale induc modificări în activitatea uneia sau mai multor
enzime prezente în celula ţintă. Astfel, celula răspunde rapid, într-un
interval de minute sau secunde.
• Majoritatea semnalelor care induc asemenea răspunsuri rapide sunt
molecule hidrosolubile care se leagă specific la receptori membranari.
• Alte molecule semnal sunt capabile să îşi exercite acţiunea prin
modificarea expresiei genelor. In general, aceste molecule sunt puţin
solubile în soluţii apoase, fiind însă liposolubile. Ele produc în celulele
ţintă un răspuns lent şi de durată.
• Cea mai cunoscută clasă din această categorie de molecule semnal
este reprezentată de hormonii sterolici. Ei interacţionează cu receptori
intracelulari producând inducţia genelor specifice prin legarea la ADN
în diferite regiuni de control.
MOLECULE HIDROFOBE
LEGAREA HORMONILOR DE RECEPTORII INTRACELULARI
RECEPTORII ŞI MOLECULELE
SEMNAL
• Proteinele receptor de pe suprafaţa celulelor ţintă din citosolul sau din
nucleul acestora, posedă un situs de legare cu mare afinitate pentru o
substanţă semnal particulară (hormon, neurotrasmiţător etc.).
• Substanţa semnal este denumită ligand. Când ligandul se leagă de receptor,
complexul ligand-receptor format iniţiază o secvenţă de reacţii care schimbă
o funcţie a celulei.
• Răspunsul unei celule la un ligand specific este determinat de doi factori:
• (a) de tipul de receptor pentru un ligand particular, pe care îl posedă celula
ţintă
• (b) de reacţiile intracelulare care sunt iniţiate prin legarea unui singur ligand
la receptorul său.
• Aceeaşi celulă poate avea două sau mai multe tipuri de receptori, la fel cum,
diferite tipuri celulare pot avea diferite seturi de receptori pentru acelaşi
ligand, fiecare inducând un răspuns diferit.
• De asemenea, acelaşi receptor poate exista la tipuri celulare diferite şi
legarea aceluiaşi ligand poate declanşa variate răspunsuri în fiecare tip de
celulă. Este evident că diferite celule răspund în modalităţi diferite la acelaşi
ligand.
RECEPTORII ŞI MOLECULELE
SEMNAL
• În unele tipuri de celule, complexele receptor-ligand diferite, induc
acelaşi răspuns celular.
• In celulele hepatice atât legarea glucagonului la receptorii săi, cât şi
legarea adrenalinei (epinefrinei) la receptorii ei, poate induce
degradarea glicogenului şi eliberarea glucozei în sânge.
• Pentru majoritatea sistemelor ligand-receptor, ligandul nu are nici o altă
funcţie decât aceea de a se lega de receptor. Astfel, ligandul nu este
metabolizat într-un produs util, nu constituie un intermediar în nici o
activitate celulară şi nu are proprietăţi enzimatice. Singura funcţie a
ligandului este aceea de a modifica proprietăţile receptorului, fapt ce
semnalizează celulei că în mediu este prezent un produs specific.
• Celulele ţintă pot modifica sau degrada ligandul şi astfel, dacă acest
lucru se produce, celulele pot modifica sau finaliza răspunsul lor sau al
celulelor vecine la molecula semnal.
CLASIFICARE HORMONILOR
• După criteriul compoziţiei chimice şi al mecanismului de acţiune, hormonii
se pot clasifica în două categorii.
1.Hormonii liposolubili, sunt reprezentaţi de molecule mici, liposolubile, care
difuzează prin membrana plasmatică şi interacţionează cu receptori nucleari
sau citosolici. Astfel, hormonii sterolici, tiroxina şi acidul retinoic, fiind foarte
hidrofobi, sunt transportaţi prin sânge de către proteine "carrier". Disociindu-
se de pe aceste proteine, hormonii intră în celule şi, legându-se de receptori
specifici din citosol sau chiar din nucleu, acţionează asupra ADN nuclear
modificând transcripţia unor gene specifice.
2.Hormonii hidrosolubili, sunt molecule hidrofile care se leagă de receptori
aflaţi la suprafaţa celulară. Astfel, peptidele, hormonii proteici,
prostaglandinele, unii aminoacizi, adrenalina (epinefrina) şi alţi compuşi, se
leagă la receptorii membranari de suprafaţă, declanşând creşterea sau
descreşterea concentraţiei intracelulare a AMPc, Ca2+, 1,2-diacilglicerolului
sau a altor mesageri secunzi.
CLASIFICAREA RECEPTORILOR MEMBRANARI
• Receptorii membranari sunt proteine sau complexe proteice
transmembranare care prezintă un situs de legare a
ligandului orientat spre faţa externă a celulei.
• Liganzii specifici pentru aceşti receptori sunt reprezentaţi de
o mare varietate de hormoni a căror moleculă este hidrofilă şi
deci nu poate traversa membrana celulară pentru a avea
acces la receptorii citoplasmatici.
• In general, aceşti hormoni au fost clasificaţi în mai multe
categorii, mai ales pe criterii chimice. Spre deosebire de
receptorii intracelulari, receptorii membranari nu pot interveni
direct în reglarea expresiei genelor.
CLASIFICAREA RECEPTORILOR MEMBRANARI
• Conform mecanismului de transmitere transmembranară a semnalului
extracelular spre interiorul celulei, receptorii membranari pot fi
clasificaţi în 3 categorii: receptori-canal, receptori catalitici şi receptori
dependenţi de proteina G.
1.Receptorii-canal ("channel-linked receptors"), sunt în general localizaţi
la nivelul joncţiunilor sinaptice şi funcţionează după principiul canalelor
ionice cu poartă comandate de ligand.
• Legarea ligandului de aceşti receptori, induce modificări
conformaţionale în molecula lor, ceea ce determină deschiderea
canalului. Fluxul de ioni prin acest canal determină modificarea
potenţialului electric al membranei. Deschiderea canalului este doar
tranzitorie, suficientă însă pentru a produce excitarea celulei
postsinaptice.
2.Receptorii catalitici, funcţionează direct ca enzime, dacă sunt activaţi
de ligand. Aceşti receptori sunt proteine transmembranare al căror
domeniu molecular citoplasmatic conţine un situs enzimatic activ în
condiţiile în care are loc interacţiunea cu ligandul prezent pe faţa
externă a membranei.
RECEPTORII CATALITICI
• Fosforilazele dependente de ligand. Activarea acestor kinaze
membranare de către ligand, determină fosforilarea pe faţa
citoplasmatică a unei proteine substrat, ceea ce duce la
modificarea acţivităţii acestei proteine. Liganzii pentru care sunt
cunoscuţi asemenea receptori sunt insulina şi factorul de
creştere epidermal.
• Fosfatazele tirozin-specifice. Legarea ligandului la aceşti
receptori activează capacitatea fosfatazică, ceea ce duce la
îndepărtarea unui fosfat de pe tirozina unei proteine substrat,
modificându-i astfel activitatea. După acest principiu
funcţionează receptorul numit proteina leucocitară CD45.
• Guanilat-ciclaza este o proteină membranară receptor care,
fiind activată direct de ligand, declanşează sinteza pe faţa
citoplasmatică a GMPc, moleculă cu rol de mesager secund.
Creşterea concentraţiei de GMPc în citosol activează anumite
mecanisme celulare. Cel mai cunoscut receptor din această
clasă este receptorul pentru factorul natriuretic atrial.
• Un caracter comun al celor trei categorii de receptori de mai
sus este acela că ei sunt activaţi direct de către ligand, nefiind
necesară existenţa pentru activare a unui intermediar.
CLASIFICAREA RECEPTORILOR
MEMBRANARI
3.Receptorii dependenţi de proteina G, după ce se combină cu ligandul,
activează o moleculă proteică membranară, numită proteina G şi, prin
acest intermediar, activează o a treia proteină membranară care are o
activitate catalitică.
•Aceasta din urmă, sintetizează mesageri intracelulari secunzi. Din
această categorie, foarte cunoscuţi sunt receptorii adrenalinei şi
serotoninei.
•Sistemele de semnalizare care utilizează proteina G sunt extrem de
diverse. In general, există mai multe tipuri de proteine G, care pot fi
cuprinse în mai multe sisteme de clasificare.
•Dintre acestea cele mai cunoscute sunt:
• proteine G care cuplează receptorii cu adenilat-ciclaza;
• proteine G care cuplează receptorii cu fosfolipaza C;
• proteine G care cuplează receptorii cu canale ionice.
CLASELE MAJORE DE RECEPTORI MEMBRANARI
Receptorii care activează Adenilat-ciclaza
• Transmiterea semnalului de la complexul ligand-receptor se
face în multe cazuri printr-o cascadă de reacţii între proteinele
membranare care, în cele din urmă, duce la producţia în
citosol a unei molecule cu rol de mesager secund.
• Receptorii care, activaţi de ligand, generează în mediul
intracelular mesageri secunzi de tipul AMPc, diacilglicerol sau
inozitolfosfat, utilizează ca transductor, proteinele G.
• Rolul esenţial al proteinelor G este de a asigura comunicarea
dintre receptorii de pe suprafaţa celulară şi enzimele
membranare care generează în citoplasmă mesageri secunzi.
MESAGERII SECUNZI (AMPc, GMPc,
DAG, IP3)
AMP ciclic ca mesager secund
• Un acelaşi ligand are receptori pe diferite tipuri de celule. Legarea sa
la aceşti receptori poate declanşa diferite răspunsuri celulare. Deşi
aceste răspunsuri diferă foarte mult de la un tip de celulă la altul,
răspunsul iniţial este întotdeauna acelaşi: creşterea concentraţiei de
AMPc cauzată de activarea adenilat-ciclazei.
• Adenilat-ciclaza este o enzimă membranară care are un situs de
legare a ATP pe faţa citoplasmatică a membranei. Activată de
receptor, enzima sintetizează din ATP molecule de AMPc.
• Activarea nu se face direct de către complexul ligand-receptor, ci
prin intermediul unei a treia proteine membranare, numită proteina
reglatoare ce leagă GTP sau proteina G.
• Pentru că proteina G este implicată în activarea enzimatică, este
denumită proteina G stimulatoare (Gs).
SCHEMA FORMARII SI INACTIVARII AMPc
ACTIVAREA PROTEINEI Gs SUB ACŢIUNEA
COMPLEXULUI LIGAND-RECEPTOR
• Funcţia proteinei Gs este determinată în principal de modificările sale
conformaţionale. Molecula sa este formată din trei lanţuri polipeptidice:
lanţul α, care leagă şi hidrolizează GTP şi lanţurile β şi γ care
formează un complex distinct.
• În forma sa inactivă, proteina Gs există ca heterotrimer αβγ, cu o
moleculă de GDP legată la lanţul α.
• Proteina este activată prin legarea la complexul receptor-ligand. În
această stare lanţul α pierde GDP, legând în locul său o moleculă de
GTP.
• Legarea GTP face ca lanţul α să se disocieze de pe lanţurile β şi γ,
ceea ce îi permite interacţiunea cu adenilat-ciclaza, care astfel este
activată pentru a produce AMPc.
• La mai puţin de un minut, lanţul α hidrolizează GTP, eliberând Pi, iar
GDP rămâne legat la acesta, ceea ce însă, determină disocierea sa de
pe adenilat-ciclază, care la rândul ei trece iarăşi în stare inactivă.
RECEPTORII PENTRU ADRENALINĂ
• Adrenalina şi noradrenalina, cunoscute şi sub denumirea de
epinefrină şi respectiv norepinefrină, sunt hormoni produşi de
glandele medulosuprarenale. Ambii hormoni sunt compuşi care
intră în clasa catecolaminelor, deoarece conţin o grupare
numită catechol.
• În condiţii de stress (frig, efort fizic etc.), ţesuturile au nevoi
crescute de glucoză şi acizi graşi. Aceşti "combustibili"
metabolici sunt eliberaţi rapid în sânge prin degradarea
glicogenului din ficat (glicogenoliza) şi a trigliceridelor din
celulele adipoase (lipoliza).
• Eliberarea glucozei şi a acizilor graşi poate fi declanşată de
legarea adrenalinei şi noradrenalinei la receptorii β-adrenergici
de pe celulele hepatice şi adipoase.
ACTIVAREA RECEPTORILOR PENTRU
ADRENALINA
RECEPTORII PENTRU ADRENALINĂ
• Adrenalina se leagă şi la receptorii β-adrenergici de pe celulele
muşchiului cardiac, crescând frecvenţa contracţiilor inimii, ceea
ce duce la creşterea fluxului sanguin spre ţesuturi.
• Receptori β-adrenergici există şi pe celulele musculare netede
ale intestinului, iar activarea lor de către adrenalină determină
relaxarea acestor muşchi.
• O altă categorie de receptori pentru adrenalină sunt receptorii
α-adrenergici, prezenţi pe celulele musculare netede din pereţii
vaselor sanguine situate în tractul intestinal, în piele şi în rinichi.
Legarea adrenalinei la aceşti receptori cauzează constricţia
arteriolelor din aceste organe.
RECEPTORII PENTRU ADRENALINĂ
• Toate aceste răspunsuri specifice tisulare, induse de legarea
adrenalinei la receptorii adrenergici, implică:
• intervenţia proteinei Gs
• activarea adenilat-ciclazei şi
• creşterea concentraţiei intracelulare a AMPc, care acţionează ca un
transductor de semnal sau de mesager secund.
• AMPc modifică, la rândul său, rata diferitelor reacţii catalizate
enzimatic, din diferitele ţesuturi.
ANALOGII HORMONALI
• Analogii hormonilor au fost clasificate în două categorii:
• agonişti, care mimează funcţia hormonului deoarece, prin legare la
receptori, produc un răspuns celular normal;
• antagonişti, care se leagă la receptorii hormonului, dar nu activează
funcţiile induse de acest hormon. Antagonistul legat la receptor intră în
competiţie cu hormonul natural şi blochează acţiunea sa fiziologică.
• În cazul adrenalinei, gruparea catechol este componenta
esenţială a agoniştilor ei. Această grupare are deci rolul de a
activa adenilat-ciclaza. Lanţul hidrocarbonat ce conţine
gruparea -NH- determină legarea agoniştilor şi a antagoniştilor
adrenalinei la receptorii β-adrenergici.
ANALOGII HORMONALI
• Agoniştii şi antagoniştii diferă în ceea ce priveşte
afinitatea lor pentru receptorii β-adrenergici.
• Există 2 tipuri de receptori β-adrenergici:
• receptorii β1 de pe celulele musculare cardiace, care
măresc rata contractilităţii cardiace prin legarea
catecolaminelor, în ordine, cu urmatoarele afinităţi:
Isoproterenol - Noradrenalina – Adrenalina
• receptorii β2, de pe muşchii netezi care mărginesc
pasajele bronhiale. Ei mediază relaxarea acestor muşchi
în următoarea ordine de afinitate: Isoproterenol -
Adrenalina - Noradrenalina.
ANALOGII HORMONALI
• Descoperirea acestor două tipuri de receptori a permis
producerea şi aplicarea în clinică a antagoniştilor β1 selectivi,
cum este Proctololul care încetineşte contracţiile cardiace,
fiind folosit în tratamentul aritmiilor cardiace şi al anginei.
• Aceşti "β-blocanţi" au un efect slab asupra receptorilor β-
adrenergici de pe alte celule.
• In mod similar, β2 agoniştii selectivi, cum este terbutalina,
sunt utilizaţi în tratamentul astmului deoarece cauzează în
mod specific deschiderea bronhiolelor.
PROTEINELE G INHIBITOARE (Gi)
• O aceeaşi moleculă semnal poate determina atât creşterea, cât şi
descreşterea concentraţiei intracelulare a AMPc, în funcţie de tipul de
receptor la care se leagă.
• De exemplu, dacă receptorii β-adrenergici activează adenilat-ciclaza,
receptorii α2 adrenergici o inhibă.
• Diferenţa constă în proteinele G care cuplează aceşti receptori la
adenilat-ciclază.
• Receptorii α2 sunt cuplaţi la enzimă printr-o proteină G inhibitoare
(proteina Gi). Aceasta conţine un lanţ α inhibitor.
• Receptorii α2 adrenergici activaţi, se leagă de Proteina Gi,
determinând legarea GTP la lanţul α, în locul GDP. Aceasta cauzează
disocierea lanţurilor α de lanţurile β şi γ şi ambele porţiuni moleculare
contribuie la inhibarea adenilat-ciclazei.
ACŢIUNEA UNOR TOXINE BACTERIENE
ASUPRA PROTEINELOR G
• Acţiunea toxinei holerice, un peptid produs de bacteria Vibrio cholerae, se
exercită asupra proteinei Gs.
• Simptomul clasic al holerei constă dintr-o diaree masivă, cauzată de fluxul de
apă dinspre sânge, prin celulele epiteliului intestinal, în lumenul intestinului
subţire; moartea survine ca urmare a deshidratării.
• Cercetările au demonstrat că toxina holerică activează ireversibil adenilat-
ciclaza din celulele epiteliale intestinale, ceea ce cauzează producţia
continuă de AMPc în aceste celule.
• Efectul se datorează incapacităţii subunităţilor de a se lega la lanţul α, iar
acesta rămânând blocat în starea activată, stimulează în mod continuu
adenilat-ciclaza. Ca rezultat, cantitatea de AMPc din citosol creşte de cel
puţin 100 de ori. AMPc determină ca anumite proteine membranare să
permită un flux continuu de apă din sânge în lumenul intestinului.
• O altă toxină bacteriană, toxina pertussis, acţionează asupra Proteinei Gi în
aşa fel încât aceasta nu va mai putea inactiva adenilat-ciclaza.
ACŢIUNEA UNOR TOXINE BACTERIENE
ASUPRA PROTEINELOR G
ROLUL AMPc ÎN REGLAREA
METABOLISMULUI CELULAR
• Următoarea etapă în ceea ce priveşte efectul hormonilor care
determină creşterea nivelului celular al AMPc, o constituie
influenţa mesagerului secund asupra activităţii unor enzime
celulare.
• AMPc este mesager secund pentru mai mulţi hormoni, dar
efectele sale diferă semnificativ, în funcţie de tipul celulei.
• Totuşi, toate efectele AMPc se exercită prin declanşarea unor
mecanisme celulare similare: AMPc modifică activitatea unei
clase specifice de enzime ca urmare a activării unei enzime
numită protein-kinaza dependentă de AMPc (A-kinaza).
PROTEIN-KINAZELE ACTIVATE DE AMPC
• Protein kinazele transferă un radical fosfat de pe ATP, pe serina,
treonina sau tironina unor proteine. Forma fosforilată a unor enzime
este mult mai activă decât forma nefosforilată; în alte cazuri, forma
fosforilată este mai puţin activă.
• Dacă la o protein-kinază inactivă se leagă AMPc, ea este activată în
sensul că devine capabilă să fosforileze anumite enzime.
• O asemenea protein-kinază este formată din patru subunităţi, două
subunităţi sunt reglatoare (R), iar celelalte două sunt catalitice (C).
• In momentul în care AMPc se leagă la subunitatea R de pe moleculă,
se disociază subunităţile C care astfel devin active.
• Activarea protein-kinazei A induce în celule diferite efecte; cel mai
studiat este efectul de stimulare a eliberării glucozei din glicogenul
celulelor hepatice şi musculare.
SUBUNITATILE PROTEIN-KINAZEI
ROLUL PROTEIN-KINAZELOR A ÎN
METABOLISMUL GLICOGENULUI
• Glicogenul, un polimer de glucoză, se găseşte îndeosebi în
celulele musculare şi hepatice; el este forma majoră de
depozitare a glucozei în organism.
• Glucoza eliberată din glicogenul hepatic este eliberată în
sânge şi este folosită ca sursă de energie de către ţesuturile
care nu pot depozita rezerve energetice, cum este ţesutul
nervos. Glucoza produsă din glicogenul celulelor musculare
este folosită direct în contracţia musculară.
• La fel ca şi alţi polimeri, glicogenul este sintetizat de un anumit
set de enzime şi este degradat de un alt set de enzime.
Sinteza şi degradarea sa este reglată de către hormonul
adrenalina.
ROLUL PROTEIN-KINAZELOR A ÎN
METABOLISMUL GLICOGENULUI
• În sinteza glicogenului, o etapă importantă este catalizată de
enzima glicogen sintetaza, care transferă glucoza de pe un
compus intermediar (uridin-difosfoglucoza), pe lanţul de
molecule de glucoză al glicogenului în creştere.
• Degradarea glicogenului, se face prin reacţii succesive de
îndepărtare a moleculelor de glucoză de pe lanţul de glicogen.
Această reacţie este catalizată de glicogen fosforilază şi se
numeşte fosforoliză (ruperea glucozei din lanţ şi adăugarea unui
fosfat), având ca rezultat final glucozo-6-fosfatul.
• În ficat şi muşchi, adrenalina stimulează reacţia de degradare a
glicogenului, dar şi inhibă reacţia de sinteză a glicogenului.
AMPc mediază ambele reacţii.
AMPc SI METABOLISMUL GLICOGENULUI
• Creşterea concentraţiei AMPc determină activarea subunităţilor
C ale protein-kinazei A.
• Această activare declanşează o cascadă de reacţii care, în cele
din urmă, duce la activarea glicogen-fosforilazei şi deci la
eliberarea glucozei din glicogen.
• AMPc determină nu numai stimularea degradării glicogenului, ci
şi inhibiţia sintezei sale.
• Această inhibiţie se face însă mai direct, fiind eliminată o etapă
intermediară. Astfel, subunitatea C a protein-kinazei A, activată
de AMPc, fosforilează direct enzima glicogen-sintetaza,
convertind-o într-o formă mai puţin activă, ceea ce duce direct la
inhibiţia sintezei glicogenului.
Sinteza si degradarea glicogenului
AMPc SI METABOLISMUL GLICOGENULUI
ROLUL DE MEDIATOR SECUND AL AMPc ÎN
ALTE CELULE
• AMPc mediază răspunsul celular la diferiţi hormoni nu numai
în cazul ficatului şi muşchiului.
• In adipocite, reglează sinteza şi degradarea trigliceridelor.
Activarea receptorilor β-adrenergici de pe celulele adipoase
determină creşterea concentraţiei AMPc în citoplasmă şi
activarea unei kinaze.
• Lipaza, care hidrolizează trigliceridele la acizi graşi şi glicerol,
este activată prin fosforilare de către kinază.
• Acizii graşi eliberaţi sunt transferaţi în sânge unde se leagă de
albumină, o proteină serică majoră.
• In această formă, acizii graşi sunt transportaţi la alte ţesuturi,
în particular, la cord, muşchi şi rinichi, unde sunt utilizaţi ca
sursă de ATP.
ROLUL DE MEDIATOR SECUND AL AMPc ÎN
ALTE CELULE
• Celulele glandei corticosuprarenale au receptori pentru legarea
hormonului adenocorticotrop (ACTH) secretat de hipofiză.
• Aceasta duce la activarea adenilat-ciclazei care determină creşterea
concentraţiei AMPc, activând o protein-kinază.
• Kinaza activează enzime care sintetizează o serie de hormoni steroizi
(cortizol, aldosteron etc.).
• Similar, celulele ovariene răspund la hormonul foliculostimulant
(FSH).
• AMPc activează transcripţia unor anumite gene. In celulele
neuroendocrine ale hipotalamusului, AMPc activează gena care
codifică hormonul somatostatina. Promotorul acestei gene este
recunoscut de către o proteină reglatoare a genei, care activează
transcripţia dacă este fosforilată de o kinază.
Raspunsuri metabolice ale AMPc
Hormon ce induce
Tesut Raspuns metabolic
cresterea AMPc
Epinefrina; ACTH;
Adipos Cresterea hidrolizei TG
glucagon
Cresterea glicogenolizei;
inhibarea sintezei de
Epinefrina; glicogen; cresterea
Ficat
norepinefrina; glucagon gluconeogenezei
(sinteza de glucoza din
aminoacizi)
Cresterea sintezei de
Folicul ovarian FSH; LH
estrogen, progesteron
Cresterea sintezei de
Corticosuprarenala ACTH
aldosteron, cortisol
Celule musculare Cresterea contractiei
Epinefrina
cardiace miocardului
Raspunsuri metabolice ale AMPc
Hormon ce induce
Tesut Raspuns metabolic
cresterea AMPc
Tiroida TSH Secretia de tiroxina
Cresterea resorptiei de
Celule osoase Hormon paratiroidian
calciu
Conversia glicogenului in
Celule musculare striate Epinefrina
glucoza
Intestin Epinefrina Secretia de fluide
Rinichi Vasopresina Resorptia apei
Inhibitia agregarii si
Plachete sanguine Prostaglandina I
secretiei
Ionii de calciu, inozitol-fosfaţii şi diacil-glicerolul:
mesageri secunzi în semnalizarea celulară
• Alături de AMPc, ionii de Ca2+ reprezintă cel mai răspândit
mesager secund implicat în semnalizarea celulară.
• Concentraţia ionilor de Ca2+ aflaţi liberi în citosol este menţinută
la valori extrem de scăzute (aproximativ 10-7 M), pe când
concentraţia în lichidele extracelulare este de cel puţin 10-3 M.
• ATPazele pompează ionii de calciu, pentru a-i menţine
concentraţia scăzută, din citosol la exteriorul celulei sau în
lumenul reticulului endoplasmic sau a altor vezicule
intracelulare care depozitează Ca2+
• Creşterea extrem de mică, cu doar 1 mM, induce o mare
varietate de răspunsuri celulare.
Ionii de calciu, inozitol-fosfaţii şi diacil-glicerolul:
mesageri secunzi în semnalizarea celulară
• În celulele secretoare, cum sunt celulele β ale insulelor
Langerhans care secretă insulina, creşterea concentraţiei
intracelulare a Ca2+ declanşează exocitoza veziculelor secretorii
şi eliberarea insulinei;
• In celulele musculare netede, creşterea concentraţiei Ca2+
declanşează contracţia;
• In celulele musculare striate şi în celulele hepatice, Ca2+
determină activarea degradării glicogenului.
Ionii de calciu, inozitol-fosfaţii şi diacil-glicerolul:
mesageri secunzi în semnalizarea celulară
• Un alt mesager secund, inozitol-trisfosfatul, are rolul de a
cupla activarea unor receptori membranari cu eliberarea
calciului din veziculele intracelulare care depozitează calciul.
• Al treilea mesager secund, diacil-glicerolul, care rezultă din
acelaşi precursor ca şi inozitol-trifosfatul, este utilizat în alte
circuite de reglare a funcţiilor celulare.
• Toţi aceşti mesageri secunzi, respectiv ionii de Ca2+, inozitol-
trifosfatul şi diacil-glicerolul, interacţionează în circuite
complexe pentru a regla procese cruciale implicate în
creşterea şi metabolismul celulelor.
Semnalizarea celulară mediată de Ca2+
• Pentru a fi mediator intracelular al semnalelor extracelulare,
calciul intră în citosol prin două mecanisme.
• Primul mecanism, situaţie comună mai ales celulelor
nervoase, depolarizarea membranei plasmatice cauzează un
influx de Ca2+ în terminaţiile nervoase, ceea ce iniţiază
secreţia unui neurotransmiţător. Intrarea calciului se face prin
canalele de Ca2+ cu poartă, dependente de voltaj, care se
dechid când membrana este depolarizată.
• A doua cale de intrare a calciului în citosol, comună celorlalte
tipuri de celule, este iniţiată de legarea unui ligand la
receptorul său de suprafaţa. Aceasta cauzează în ultimă
instanţă eliberarea ionilor de calciu din compartimentul de
sechestrare a calciului.
Eliberarea Ca2+ din compartimentul de sechestrare a
Ca2+ sub acţiunea inozitol- trisfosfatului (IP3)
• Unii hormoni, dacă se leagă la receptorii de suprafaţă celulară,
determină creşterea concentraţiei calciului din citosol chiar şi
atunci când aceşti ioni sunt absenţi în mediul extracelular.
• In stadiul iniţial al stimulării hormonale a celulelor hepatice,
adipoase etc., Ca2+ este eliberat în citosol din compartimentul de
sechestrare a calciului şi nu din mediul extracelular.
• Pe faţa citoplasmatică a bistratului lipidic membranar există un
fosfolipid mai puţin obişnuit, fosfatidil 4,5-bisfosfatul (PIP-2).
Eliberarea Ca2+ din compartimentul de sechestrare a
Ca2+ sub acţiunea inozitol- trisfosfatului (IP3)
• Hidroliza acestui fosfolipid de către o enzimă membranară,
fosfolipaza C, dă naştere la doi compuşi cu rol de mesageri
secunzi. In mod obişnuit, fosfolipaza C este inactivă. Activarea
sa se face în momentul cuplării hormonului la receptor prin
intermediul unei proteine G (proteina Gp).
• Produşii de hidroliză sub acţiunea fosfolipazei C ai PIP-2 , sunt
inozitol-trisfosfatul (IP3) şi respectiv diacil-glicerolul. IP3
difuzează în citosol şi, ajungând la nivelul membranelor
compartimentului de sechestrare a calciului, se leagă la receptori
specifici. Aceasta induce deschiderea canalelor de Ca2+ de aici,
determinând ieşirea ionilor în citosol.
Eliberarea Ca2+ din compartimentul de sechestrare a
Ca2+ sub acţiunea inozitol- trisfosfatului (IP3)
• Secvenţa de reacţii care se
desfăşoară în acest
mecanism este următoarea:
• (1) legarea hormonului la
receptorul de pe suprafaţa
celulei cauzează
• (2) activarea proteinei Gp, care
la rândul ei
• (3) activează fosfolipaza C, care
• (4) generează inozitol-trifosfat,
care eliberându-se în
citoplasmă,
• (5) deschide canalele de Ca2+
din membranele
compartimentului de
sechestrare a calciului.
RECEPTORII CATALITICI
• O serie de receptori membranari nu funcţionează pentru
conversia unui semnal extracelular într-unul intracelular,
conform modelelor descrise mai sus, prin intermediul proteinelor
G, ci mult mai direct, fără a fi necesar un intermediar.
• Aceşti receptori sunt proteine membranare al căror domeniu
citoplasmatic conţine un situs enzimatic care este activat în
momentul în care se asociază cu ligandul pe faţa extracelulară
a plasmalemei.
• Clasificare: fosforilazele dependente de ligand (protein kinazele
tirozin-specifice),
• fosfatazele tirozin-specifice
• guanilat ciclaza.
GUANILAT CICLAZA
• AMPc nu este singurul nucleotid ciclic care participă la
semnalizarea celulară.
• GMPc activează protein kinaze specifice (kinaze G) care
fosforilează anumite proteine celulare.
• Enzima care catalizează producerea GMPc, guanilat ciclaza,
spre deosebire de adenilat ciclază, este o enzimă solubilă în
citoplasmă; ea produce creşterea cantităţii de GMPc sub
influenţa reacţiilor în care sunt implicaţi inozitol fosfaţii.
• Guanilat ciclaza poate exista si în unele celule sub forma
legată la membrana plasmatică, unde funcţionează ca
receptor.
GUANILAT CICLAZA
• Rolul GMPc în semnalizarea celulară este cel mai bine
descris în cazul implicării sale în excitarea celulelor retiniene
cu bastonaşe, de către lumină.
• GMP ciclic acţionează direct asupra canalelor de Na+ aflate
în membrana celulelor cu bastonaşe. In absenţa unui semnal
luminos, GMPc este legat la canalele de Na+, menţinându-le
deschise.
• Lumina determină activarea rodopsinei care, la rândul ei,
activează o altă proteină, transducina. La rândul ei,
transducina activează GMPc fosfodiesteraza, care
hidrolizează GMPc, ceea ce eliberează canalele de Na+ care
se închid, producându-se hiperpolarizarea membranei.
• In acest fel, un semnal luminos poate fi transformat într-un
semnal electric.
MONOXIDUL DE AZOT (NO)
Protein kinazele tirozin-specifice
• Funcţional, sunt fosforilaze activate de ligand, deoarece
domeniul moleculei de pe suprafaţa celulei funcţionează ca
receptor, iar domeniul de pe faţa citoplasmatică are funcţie
catalitică, transferând un radical fosfat de pe ATP, pe tirozina
unor proteine specifice din citoplasmă.
• In această clasă de receptori intră receptorii pentru insulina şi
receptorii pentru o serie de factori de creştere: factorul
plachetar de creştere PDGF ("platelet-derived growth factor")
şi factorul de creştere epidermal EGF ("epidermal growth
factor").
• Protein kinazele tirozin-specifice se fosforilează pe ele însele
în momentul în care sunt activate. Această autofosforilare
care creşte activitatea kinazei, cum este cazul receptorilor
pentru insulină, este un exemplu de reglare prin feed-back
pozitiv.
Protein kinazele tirozin-specifice
Activarea protein kinazelor tirozin-specifice
Insulina şi glucagonul
• Adrenalina are diferite efecte ca răspuns la stress sau la efort,
printre care şi creşterea concentraţiei de glucoză din sânge.
• In condiţii normale însă, alţi doi hormoni, insulina şi glucagonul,
produşi de celulele insulelor Langerhans din pancreas, reglează
nivelul glucozei din sânge.
• Insulina este un hormon proteic sintetizat de celulele β insulare,
având ca efect reducerea nivelului glucozei din sânge.
• Glucagonul, un alt polipeptid produs de celulele α insulare şi are un
efect opus, crescând concentraţia glucozei sanguine prin stimularea
glicogenolizei hepatice.
• Fiecare insulă Langerhans funcţionează ca o unitate integrată,
eliberând cantităţile corespunzătoare de hormoni. Secreţia de
hormoni este reglată atât prin semnale nervoase, cât şi hormonale.
Efectele insulinei
• Insulina acţionează asupra majorităţii celulelor din organism,
producând atît efecte rapide, imediate, cât şi efecte de lungă
durată.
• Efectul său prompt este acela de a creşte rata captării de
glucoză din sânge de către celulele musculare şi adipoase,
prin creşterea numărului transportorilor de glucoză din
membrana plasmatică a acestor celule.
• Expunerea îndelungată la insulină, produce efecte de lungă
durată, determinând creşterea activităţii enzimelor hepatice
care sintetizează glicogen şi a enzimelor din adipocite care
sintetizează trigliceride. In acest context, acţiunile insulinei şi
ale adrenalinei sunt opuse.
• Insulina are şi rol de factor de creştere pentru unele celule,
mai ales pentru fibroblaste.
Efectele insulinei
• Insulina are şi rol de factor de creştere pentru unele celule,
mai ales pentru fibroblaste.
• O serie de efecte privind stimularea creşterii celulare de către
insulină sunt mediate şi de receptorii pentru factorul de
creştere asemănător insulinei IGF-1 ("insulin like growth
factor"), un hormon cu structură similară insulinei.
• IGF-1 este reglatorul primar al creşterii unui organism; el este
produs în special de către ficat ca răspuns la acţiunea
hormonului de creştere hipofizar (STH).
• Receptorii pentru insulină şi IGF-1 au o serie de proprietăţi
comune, incluzând atât greutatea moleculară cât şi activitatea
protein kinazică tirozin-specifică.
Receptorii pentru insulină
• Receptorul pentru insulină este o proteină membranară
tetramerică ce are activitate protein kinazică tirozin-specifică.
• Subunităţile expuse la suprafaţa celulei, constituie receptorul
pentru insulină, iar porţiunea dinspre citoplasmă, are activitate
fosforilazică tirozin-specifică.
• Receptorul are şi capacitate de autofosforilare, ceea ce îi creşte
mult activitatea.
• Se presupune că receptorii pentru insulină fosforilează în celulă
mai multe proteine ţintă la aminoacidul tirozină din structura lor.
• Insulina determină scăderea concentraţiei de glucoză din sânge
prin două mecanisme diferite, în funcţie de tipul de celule asupra
cărora acţionează.
• Efectul asupra hepatocitelor se traduce prin stimularea
glicogenogenezei ca urmare a activării glicogen-sintetazei.
• Efectul asupra celulelor musculare şi adipocitelor, se traduce prin
accelerarea importului de glucoză ca urmare a exprimării la
suprafaţa celulară a transportorilor de glucoză.
Efectele glucagonului
• Glucagonul este sintetizat de celulele α ale insulelor
Langerhans; el este eliberat ca răspuns la nivelul scăzut al
glucozei sanguine şi la nivelul scăzut al insulinei.
• Glucagonul acţionează în principal asupra celulelor hepatice
care conţin receptori pentru glucagon, asemănători cu
receptorii pentru adrenalină, deoarece stimulează adenilat-
ciclaza şi deci cascada de reacţii declanşată de AMP ciclic care
în final cauzează degradarea glicogenului şi inhibiţia sintezei
de glicogen.
• Astfel, nivelul constant al glucozei sanguine este menţinut prin
ajustarea corespunzătoare a concentraţiei insulinei şi
glucagonului în sânge. Adrenalina, la rândul ei, intervine doar
în condiţii de stress.
Efectele glucagonului
• După alimentaţie, când glicemia creşte peste valoarea de 80-90
mg/100 ml, celulele β pancreatice eliberează insulină în sânge.
• Prin legarea la receptorii de pe celulele musculare şi adipoase,
insulina determină scoaterea glucozei din sânge şi depozitarea ei în
celulele musculare sub formă de glicogen şi în celulele adipoase,
sub formă de trigliceride.
• Insulina acţionează şi asupra hepatocitelor, în primul rând inhibând
sinteza glucozei din molecule mici cum sunt lactatul şi acetatul, dar
şi prin stimularea sintezei de glicogen din glucoză.
• In situaţiile în care nivelul glucozei sanguine scade sub 80 mg/100
ml, celulele insulare a încep să secrete glucagon. Acesta se leagă la
receptorii săi de pe celulele hepatice, declanşând degradarea
glicogenului şi eliberarea glucozei în sânge.
Funcţionarea anormală a receptorilor pentru insulină
• Reglarea sau funcţionarea anormală a receptorilor insulinici
este prezentă la persoanele care suferă de diabet, o boală
cauzată primar de insuficienţa efectelor provocate de insulină
şi deci, de creşterea glicemiei.
• Unii indivizi cu diabet juvenil, care apare încă din copilărie
datorită sintezei deficitare a insulinei de către celulele β
insulare, produc anticorpi împotriva celulelor β proprii, care
astfel sunt distruse prin reacţii autoimune. în majoritatea
acestor cazuri, injectarea de insulină rezolvă deficienţele.
• Diabetul juvenil mai poate fi determinat, mai rar, de sinteza de
insulină anormală, ca urmare a unui defect genetic.
Funcţionarea anormală a receptorilor pentru insulină

• La adulţi, diabetul este determinat la unele persoane, de


răspunsul defectuos al celulelor musculare şi adipoase la
insulină.
• Aceasta se datorează fie defectelor structurale ale receptorilor
insulinici, fie producţiei de autoanticorpi la receptorii insulinici.
• Tratamentul prin administrarea de insulină nu dă rezultate
deoarece celulele, neavând receptori normali, nu pot răspunde
la hormon.
• Marea majoritate a indivizilor diabetici (adulţi) au două defecte:
celulele β pancreatice nu secretă insulină ca răspuns la
creşterea glicemiei şi, respectiv, celulele ţintă nu pot răspunde
la creşterea concentraţiei de insulină prin accelerarea
transportului de glucoză.
Funcţionarea anormală a receptorilor pentru insulină

• Cauza specifică a deficienţei este necunoscută.


Receptorii insulinici, precum şi cea mai mare parte a
lanţului de reacţii implicate, apar normale la aceşti indivizi
pentru că celelalte răspunsuri celulare la insulină, cum
sunt creşterea captării de aminoacizi şi stimularea
sintezei de ADN, sunt neafectate.
• La aceşti diabetici s-a observat că transportorii de
glucoză, caracteristici celulelor musculare şi adipoase,
sunt în număr mai redus.
• Se presupune că una din cauzele principale care
determină diabetul la adulţi, constă din reglarea
defectuoasă a expresiei transportorilor de glucoză.
Receptorii intracelulari pentru hormonii
liposolubili
• Principalele tipuri de hormoni care interacţionează direct cu
receptorii intracelulari sunt hormonii steroizi, tiroxina şi acidul
retinoic. Toţi hormonii steroizi sunt sintetizaţi din colesterol.
• După ce traversează bistratul lipidic membranar (sunt liposolubili),
aceşti hormoni interacţionează cu proteine receptoare aflate în
citosol sau în nucleu; astfel ele se leagă la secvenţe reglatoare
specifice ale ADN şi stimulează sau inhibă transcripţia genelor
adiacente acestor regiuni. Asemenea complexe receptor-hormon
steroid, pot afecta şi stabilitatea diferitelor molecule specifice de
ARNm.
• Hormonii steroizi au în general un efect de lungă durată asupra
ţesuturilor (ore sau zile), influenţând procesele de creştere şi
diferenţiere celulară.
• De exemplu, estrogenii şi progesteronul (hormonii sexuali
feminini), stimulează dezvoltarea mucoasei uterine şi implantarea
embrionului, precum şi dezvoltarea caracterelor sexuale, procese
de lungă durată.
Receptorii intracelulari pentru hormonii
liposolubili
• Tiroxina, principalul compus iodat al organismului, este
produsă de tiroidă prin proteoliza intracelulară a
tireoglobulinei, o proteină iodată.
• Hormonii tiroidieni stimulează catabolismul glucozei,
grăsimilor şi proteinelor, prin creşterea producţiei de enzime
care catalizează aceste reacţii metabolice, cum este
hexokinaza hepatică şi complexul de enzime mitocondriale
ale fosforilării oxidative.
• Pentru că hormonii steroizi şi tiroxina sunt insolubili în soluţii
apoase, ei sunt tranportaţi prin sânge în stare legată cu
proteine transportoare.
• Complexele se menţin în plasma sanguină timp de ore
(hormonii steroizi) sau zile (tiroxina), iar efectele lor asupra
celulelor ţintă durează de la câteva ore, la câteva zile.
Receptorii pentru hormonii liposolubili
• Receptorii pentru hormonii steroizi sunt reprezentaţi de proteine
citoplasmatice sau nucleare care au o serie de caracteristici
comune. In general, aceşti receptori se află în stare inactivă. In
această stare, receptorul este asociat cu o proteină inhibitoare care
blochează situsul specific de legare a sa la o secvenţă specifică de
ADN. Legarea hormonului la receptor determină disocierea
proteinei inhibitoare şi activarea sa. Activarea se produce ca
urmare a expunerii situsului de legare la ADN.
• Receptorii pentru hormonii steroizi sunt proteine clasificate într-o
clasă unitară deoarece moleculele acestora au o caracteristică
comună, conţin în molecula lor 3 situsuri specifice:
• situsul de legare al hormonului,
• situsul de legare a ADN şi
• situsul de activare a genei.
• În stare activă, complexul receptor-hormon se leagă la anumite
secvenţe de ADN, situate în vecinătatea unor gene specifice,
activând (sau inhiband) transcripţia acestor gene.