Curs Vitamine și hormoni

2019

Lector Dr. Andreea Dudu

Bibliografie recomandată:

- Dumitru C. Cojocaru, E. Ciornea, S.I. Cojocaru - Biochimia vitaminelor și

a hormonilor. Editura Academiei Române, 2010.

- Marieta Costache, Anca Dinischiotu – Vitamine hidrosolubile. Editura

Protransilvania, București, 1998.

- Elena Ionică, Marieta Costache – Biochimie generală (vol. III). Vitamine și

elemente minerale. Editura ArsDocendi, București, 2014.

- Lehninger Principle of Biochemistry. 4th edition. 2004. Editors David L.

Nelson & Michael M. Cox.

- Jeremy M. Berg, John L. Tymoczko, Lubert Streyer. Biochemistry. 5th

edition. 2002.
VITAMINE
Obiective:
• Înţelegerea noţiunilor de vitamină, provitamină, antivitamină,
vitameră, etc.
• Clasificarea vitaminelor;
• Proprietăţile şi funcţiile biologice ale vitaminelor;
• Vitamine hidrosolubile: B1, B2, B6, B12, acidul pantotenic,
PP, acidul folic, biotina, vitamina C.
• Vitamine liposolubile: A, D, E, K.
• Pentru fiecare vitamină –structură chimică; surse; absorbţie,
transport şi depozitare; rol biologic; mecanism de acţiune;
interacţii; metabolism şi excreţie; simptome de deficienţă/
toxicitate.
 VITAMINE
Definiţie: substanţe organice cu masă
moleculară mică, prezente adesea numai în
canitatăţi foarte mici (catalitice) în organism, care
nu posedă funcţie energetică sau plastică şi au
un rol indispensabil pentru asigurarea funcţiilor
vitale ale organismului.

1912 – K. Funk, Journal of State Medicine  “vitamină” =

amină vitală (vitae – viaţă; amino- sufix pentru compuşii
cu grupări -NH2) pentru a defini un compus izolat din
extractul de tărâţe de orez.

factor anti beri-beri, factor antiscorbutic, factor

antirahitic, factor antipelagros;

După descoperirea structurii mai multor vitamine în

prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a constatat că nu
toate dintre acestea conţineau grupări -NH2.
Caracteristici:

-(i) heterogenitate structurală și funcțională mare;

-(ii) nu prezintă în organism roluri structurale şi nici nu sunt

utilizate pentru producere de energie;

- (iii) nu pot fi sintetizate de vertebrate (cu excepţia peştilor)

pornind de la compuşi simpli. Animalele superioare (inclusiv omul)
preiau vitaminele din mediu exterior.

IMPORTANT: în studiul vitaminelor tractul digestiv este considerat

ca făcând parte din mediul exterior  multe vitamine sunt produse
şi prelucrate de către flora microbiană intestinală.
 Istoric*
(i) Etapa descrierii empirice a bolilor determinate de lipsa
vitaminelor
1500 îCh Nictalopia asociată cu lipsa viatminei A a fost semnalată în papirusul Ebers.

400 îCh Hippocrate descrie simptomele câtorva deficienţe vitaminice, inclusiv ale scorbutului
(avitaminoza C).
1536 Jacques Cartier în expediţia sa în zona golfului Saint Lawrence foloseşte cunoştinţele
nativilor din acea zonă pentru a-şi salva oamenii de scorbut. Acestora le-a fost administrat
un ceai bogat în vitamina C obţinut prin fierberea frunzelor de cedru.

1543 Enricus Cordus propune denumirea de scobut pentru avitaminoza C.

1730 Gaspar Casal descrie boala “mal de la rosa” (avitaminoza PP).
1731 Francesco Frapolli descrie “pell-agra” (piele aspră) (avitaminoza PP).
1753 Medicul scoţian James Lind publică lucrarea Tratat asupra scorbutului în care avansează
ipoteza că această boală poate fi prevenită şi ameliorată prin consumul de citrice.

1795 Marina britanică oficializează descoperirile lui J. Lind.

1884 Marina japoneză eradichează beri-beri prin adăugarea în dieta marinarilor a fructelor şi
cărnii.
 Istoric*
(ii) Etapa cercetărilor experimentale (fiziologice)

prima jumătate a secolului al XX-lea;

caracterizată prin experimente care constau în aplicarea unui

regim alimentar sintetic sau carenţial, capabil să determine apariţia
unor modificări patologice specifice avitaminozelor;

1881, Nikolai Lunin – experimente pe şoareci tineri;

Lot 1- hrănit cu un amestec format din toţi constituenţii cunoscuţi ai

laptelui (proteine, glucide, lipide şi săruri minerale)  tulburări
grave şi deces;
Lot 2 - şoarecii hrăniţi cu lapte proaspăt dezvoltare normală.
 Istoric*
(ii) Etapa cercetărilor experimentale (fiziologice)

Concluzie: “…un aliment natural ca laptele trebuie deci să conţină

pe lângă ingredientele principale cunoscute şi mici cantităţi de
substanţe necunoscute, esenţiale vieţii”

1897, C. Eijkman & D. Hopkins (premiul Nobel în 1929) – au

demonstrat că puii hrăniţi numai cu orez decoricat dezvoltau
polinevrită aviară (asemănătoare cu boala beri-beri); simptomele
dispăreau după administrarea unui extract apos de tărâţe de orez.

1911, K. Funk – fracţie purificată a extractului apos de tărâţe de

orez, foarte activă contra beri-beri, cu proprietăţi bazice şi o grupare
–NH2 în structură  “vitamină”.
 Istoric*
(iii) Etapa descoperirilor majore
 Istoric*
(iii) Etapa descoperirilor majore
Nomenclatura vitaminelor
i) Denumirea alfabetică
-cu litere majuscule, în ordinea descoperirii lor cronologice: A, B, C, D, E, etc
vitamina K – “Koagulation”; Vitamina PP - “Pellagra Preventer”).

-cu litere majuscule cu indici numerici. Pe măsură ce au fost descoperiţi

factori diferiţi în cadrul aceleiaşi grupe, vitaminele au fost notate cu indici diferiţi.
Ex: A1-3, D2-6, B1-5, K1-7, etc;

-cu litere majuscule cu indici numerici şi litere mici. Literele mici identifică
subgrupe în cadrul aceluiaşi indice numeric dintr-o grupă. Ex. B12a, B12b, B12c,
etc.

Modificări referitoare la denumirea alfabetică a vitaminelor:

Vit.B8 (acidul adenilic), B13 (acidul orotic) şi B15 (acidul pangamic) nu au mai fost
considerate vitamine esenţiale.
Vit. H, M, S, W şi X = biotina
Vit. G = B2 (riboflavina)
Vit. Y = B6 (piridoxina).
Vit. M a fost utilizată pentru trei compuşi vitaminici diferiţi: acidul folic, acidul
pantotenic şi biotina.
Nomenclatura vitaminelor

ii) denumirea chimică - recomandată de Comisia de Nomenclatură Biochimică;

- în conformitate cu structura chimică a vitaminelor.

iii) denumirea terapeutică sau fiziologică, acordată pe baza acţiunii

farmacodinamice asupra carenţelor vitaminice.

Denumirea alfabetică Denumirea chimică Denumirea terapeutică/ fiziologică

Vit. A Retinol/ retinal/ acid vitamina antixeroftalmică

retinoic

Vit. C Acid ascorbic vitamina antiscorbutică

Vit. D2 Ergocalciferol
vitamina antirahitică
Vit. D3 Colecalciferol

Vit. E Tocoferol vitamina antisterilică

Clasificarea vitaminelor

- vitamine hidrosolubile: B1
(tiamină), B2 (riboflavină), B3 (PP), B5
(acidul pantotenic), B6 (piridoxina), B7
(biotina), B9 (acidul folic), B12
(cobalamina), vitamina C (acidul
ascorbic).

- vitamine liposolubile: A, D, E, F,
K.

Această clasificare veche (Osborne &

Mendel, 1915) se menţine şi astăzi, deşi
este criticabilă, deoarece diferite forme
ale unei vitamine nu se încadrează
uneori în aceeaşi categorie (vezi
vitaminele K naturale şi sintetice).
Clasificarea vitaminelor - caracteristici
Vitamine hidrosolubile Vitamine liposolubile
Solubilitate solubile în apă şi solvenţi polari solubile în lipide şi solvenţi organici

Stabilitate - majoritatea termolabile - majoritatea termostabile

- stabile în mediu acid - stabile în mediu acid/ alcalin
- instabile în mediu alcalin
Absorbţie direct în sânge Asemănător lipidelor (bila/ enzime
specifice);abosrbția se face din limfă via CM
Transport liber necesită asocierea cu o proteină carrier

Depozitare circulă liber, nu sunt stocate la nivelul - stocate în ficat (vit. A, D, K).
organelor. - stocate împreună cu lipide în ţesutul adipos
(vit. E);
Excreţie urină Se elimină cu bila, unele urmând circuitul
enterohepatic şi excretare în fecale. Unii
metaboliţi pot trece şi în urină.
Toxicitate puţin probabilă apare în cazul unui aport exogen foarte ridicat;

Necesar la 2-3 zile săptămânal

 Definirea stărilor asociate cu carenţa sau excesul de vitamine

Sursa: Ionică E. & Costache M.– Biochimie generală (vol. III). Vitamine și elemente minerale. Editura ArsDocendi, București, 2014
Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și toxicitate

Vitamină Forma Funcția Deficiențe Toxicitate

activă/
coenzimă
B1 (tiamină) Tiamin- Transfer de Copii- dispnee și cianoză,
diaree, Apare rareori
Anxietate, dureri de
pirofosfat grupări vomă, afonie. Adulți – beri-beri uscat: cap, convulsii,
(TPP) aldehidice apetit scăzut, oboseală, nevrită slăbiciune, colaps
neuromuscular
periferică;
Beri-beri umed: edeme, disfuncții
cardiace, sindrom Wernicke - Korsakoff

B2 Flavin participarea Stomatită angulară, glosită, fotofobie, Toxicitate scăzută

(riboflavină) mononucleotid la reacții spasme oculare, congestionarea
(FMN) enzimatice conjunctivei, dermatite, alterări
Flavin adenin oxidative; neurologice, burning feet la adulți,
dinucleotid transfer de e- întârziere mentală și modificarea EEG;
(FAD) la copii, anemie, reticulocitopenie
 Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și
toxicitate
Vitamină Forma activă/ Funcția Deficiențe Toxicitate
coenzimă

PP (acid Nicotinamid- Reacții de Timpuriu- oboseală, anorexie, slăbiciune, Pătarea pielii, iritație
nicotinic) adenindinucleotid oxido- tulburări digestive, iritabilitate și depresie; Mai gastrică, disfuncție
(niacina) (NAD) reducere în târziu – pelagra: dermatite, inflamarea hepatică ușoară, icter,
Nicotinamid- structura mucoaselor, pierdere în greutate, dezorientare, hiperuricemie,
adenindinucleotid NAD, NADP; delir, demență micșorarea toleranței la
fosfat (NADP) transfer de e-. glucoză
Acidul Coenzima A (Co A) In structura Numai induse cu antagoniști chimici Nu a fost descrisă
pantotenic CoA și a Apatie, depresie, cresterea infectiilor,
proteinelor parestezii, slabiciune musculara
purtătoare de
grupări acil –
transferul
grupărilor acil
Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și
toxicitate
Vitamină Forma Funcția Deficiențe Toxicitate
activă/
coenzimă

B6 Piridoxal fosfat Transfer de Copii- iritabilitate,anemie, vomă, slăbiciune, Copii-

(PLP) grupări amino ataxie, dureri abdominale iritabilitate,anemie,
ca parte a unor Adulții – seboree facială vomă, slăbiciune, ataxie,
sisteme dureri abdominale
enzimatice Adulții – seboree facială
(transaminaze,
fosforilaze,
racemaze,
decarboxilaze,
dezaminaze)
Biotina Biocitina Reacții de Dermatite care progresează cu modificări Nu a fost descrisă
carboxilare cu neurologice, anorexie, vasoconstricție
CO2 și de periferică, ischemie coronariană
transfer de
grupări carboxil
Acid folic Acid Transferul unui Anemie megaloblastică, tulburări mentale Reacții adverse rare, mai
tetrahidrofolic atom de C ales alergice
 Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și
toxicitate

Vitamină Forma Funcția Deficiențe Toxicitate

activă/
coenzimă

B12 Coenzima Transfer 1, 2 a atomilor de Timpuriu – scăderea capacității Reacții adverse

B12 hidrogen cognitive; Mai târziu – anemie rare
Implicată în procesele de megaloblastică, tulburări
formare a mielinei, sinteza neurologice, parestezie care
metioninei, interconversia evoluează spre ataxie.
folatului, sinteza ADN

C (acid Cofactor de hidroxilare Timpuriu – stare de slabiciune, Creștere a

ascorbic) Formarea colagenului, oboseală, iritabilitate, amețeală; oxalaților și
sinteza catecolaminelor, Mai târziu – scorbut: hemoragii ale uraților, diaree,
catabolismul colesterolului, pielii, tractului digestiv și urinar, dispepsie
antioxidant oase poroase, creștere defectuaosă
a dinților, anemie.
Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și
toxicitate
Vitamină Forma Funcția Deficiențe Toxicitate
activă/
coenzimă
A 11-cis- Ciclul vizual Hipovitaminoză – pierderea Acută – creșterea presiunii
intracraniene și
retinal Procesul vederii, acuității vizuale, întârzieri de descuamarea pielii
creștere, creștere, pierderea apetitului, Cronică – afecțuni hepatice
reproducere, infecții frecvente, dermatite,
secreție mucoasă, uscarea membranelor
răspun imun, mucoase
apărare față de Avitaminoza- dereglarea
proliferarea malignă creșterii oaselor,
aspermatogeneza, xeroftalmie,
orbire
D Metabolismul Ca și Copii- rahitism Anorexie, vomă, dureri de
P; calcificarea Adulți – osteomalacie. cap, diaree.
oaselor.
Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și toxicitate

Vitamină Forma Funcția Deficiențe Toxicitate

activă/
coenzimă
E Antioxidantă, Anemie hemolitică ușoară, Creatinurie, scăderea
stabilitate ataxie, pierderea reflexelor agregării, activitate
membranară tendoanelor, retinopatie antiinflamatoare,
pigmentară hepatomegalie, coagulopatie
K Coagulare Apariția hematoamelor în cazul Adulți – semne cardiace și
(carboxilarea contuziilor ușoare, hemoragii pulmonare
protrombinei și a sever posttraumatice și ale Nou-născuți – anemie
factorilor II, IX și X) mucoaselor membranare hemolitică
Principalele vitamine: rol biochimic, funcție, deficiențe și toxicitate
 Multe vitamine (majoritatea hidrosolubile) funcţionează ca atare (vit. C)
sau după o prealabilă biotransformare, formând coenzime ale unor
enzime specifice.
 Altele acţionează pe căi asemănătoare hormonilor - vitaminele D şi A
(acidul retinoic).
 Unele (vitaminele E şi C) funcţionează ca sisteme antioxidante faţă de
peroxizii nocivi.
 Vitaminele A (retinalul) au modalităţi particulare de acţiune (vezi rolul în
procesul vederii).

În funcţie de modalitatea lor de acţiune, vitaminele pot fi împărţite în trei

grupuri:

Vitamine ce îndeplinesc direct, sau prin derivatele lor, funcţie de

coenzimă: tiamina, riboflavina, acidul pantotenic, piridoxina, acidul folic,
cobalamina, biotina, acidul ascorbic, menaquinona.

Vitamine fără funcţie certă de cofactori enzimatici: retinolul; calciferolii,

tocoferolii.
Substanţe active de tip vitaminic: flavonoidele, acizii graşi esenţiali.
Alte noţiuni importante:

Noţiunea de provitamină indică precusorii exogeni inactivi, care în

organism au capacitatea de a se transforma în vitamine active.

Exemple:
carotenii (provitamine A)  VITAMINA A la nivelul intestinului.
7-dehidrocolesterolul  vitamina D3;
Ergosterolul  vitamina D2;

Rolul acestor provitamine este specie specific, deoarece unele animale

pot realiza activarea acestor compuşi, în timp ce altele nu au capacitatea
de transformare a provitaminelor în formele active ale vitaminelor.
 Alte noţiuni importante:

Vitagene – factori esenţiali care posedă un comportament similar

vitaminelor, dar care spre deosebire de acestea au rol structural
sau servesc ca sursă de energie.

Exemple – AGE (acidul linoleic, acidul α-linoleic) (vitamina F); AAE.

Din punct de vedere fiziologic, stările carenţiale determinate de aceşti

factori se aseamănă cu carenţa vitaminică.

Diferenţa: cantitatea necesară bunei funcţionări a organismului.

 Alte noţiuni importante:
Vitamerele (unei anumite vitamine) - substanţe naturale sau sintetice,
înrudite d.p.d.v. structural şi care prezintă activitate vitaminică.

Vitamerele vitaminei B12:

ciancobalamina, hidroxicobalamina,
metilcobalamina, 5-
deoxiadenozilcobalamina.

Vitamerele vitaminei B3: niacina,

niacinamida.

Vitamina D – 5 vitamere, dintre care 3

majore: ergocalciferolul, colecalciferolul și 25-
OH colecalciferolul.
 Alte noţiuni importante:
Antivitamine - substanţe cu acţiune
antagonistă vitaminelor care poduc
simptome carenţiale specifice vitaminei
respective.

Ele pot acţiona prin:

-analogie structurală – intră în competiţie
cu o vitamină cu o structură asemănătoare; Warfarina (antagonist de
vitamina K) – anticoagulant.
- alterarea structurii vitaminei.

Exemple:

Oxitiamina/ piritiamina (antagonisti ai

tiaminei –vitamina B1) – utilizate în cazul
experimentelor pe animale pentru a induce
deficienţa de vitamină B1.
Metotrexat – antagonist al
4 – deoxipiridoxina este utilizată pentru a acidului folic (vitamina B9) cu
induce deficienţa de vitamină B6. acţiune citotoxică– tratamentul
leucemiilor.
Vitamina A
Generalități/ Istoric *

 Cel mai vechi produs vitaminic; acum 3500 ani – este semnalată
hemeralopia (papirusul “Ebber”)
 1904 –copii hrăniţi cu lapte degrasat = necroza conjunctivă;
 regim vegetarian = keratomalacie (necroza corneei)
 1909 – Steep şi Hopkins – lipsa factorilor esenţiali de creştere din hrană =
 xeroftalmie
 1914 – McCollum şi Davis - şobolanii tineri nu ajung la maturitate atunci
când sunt hrăniţi numai cu proteine, hidraţi de carbon, slănină şi sare.
Creşterea revine repede la normal dacă în hrană se adaugă extract
eteric din unt sau ou în alimente există factori esenţiali printre care şi
“factor A liposolubil”.
 1918 - se descoperă legătura dintre carenţele descrise clinic şi cele
experimentale: apariţia xeroftalmiei la om era o consecinţă a diminuării
cantităţii de unt, bogat în vitamina A, din regimul alimentar. Danemarca –
consumul excesiv de margarină - provoacă sindromul clinic determinat de
lipsa vitaminei A.
Vitamina A
Generalități/ Istoric*

 1931 – Karrer P – izolarea vitaminei A; determinarea structurii chimice.

 1937 – prepararea sintetică a vit.A
 1938 – Euler şi Karrer – carotenii din plante = substanţele colorate din plante,
careau acelaşi efect fiziologic ca şi vitamina A provitamine A.
 Cercetările ulterioare - provitaminele sunt generos distribuite în regnul
vegetal, vitamina A poate fi identificată numai la animale.
 1928-1930 - determinarea structurii β-carotenului,
 1950 sinteza chimică β -carotenului.
 Concomitent au fost caracterizate structural şi funcţional şi alte provitamine
naturale din plantele verzi: α- şi γ-carotenii, criptoxantina, afanina,
mixoxantina, afamicina.
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
provitamină = precusor exogen inactiv, care în organism are
capacitatea de a se transforma în vitamină activă.
PROVITAMINE A - α-, β- și γ- carotenii
- criptoxantina, echinenona, leprona.
Carotenoizii – compuși organici polienici,
constituți din unități izoprenice.
Strucura polienică, caracterizată de
Proprietăți fizice: carotenoizii
numărul mare de duble legături conjugate
sunt insolubili în apă, solubili în
le conferă:
substanțe cu caracter lipidic și în
 izomerie cis-trans,
solvenți organici.
 număr mare de stereoizomeri,
 raport diferit între numărul de atomi de
C și H din structură,
Datorită gradului înalt de
 culori diferite, care variază de la
nesaturare se oxidează cu
galben- portocaliu la roșu-violet.
ușurință în prezența luminii și în
Majoritatea - all-trans, izomeri mai săraci
contact cu aerul.
în energie și implicit mai stabili.
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
CAROTENOIZII

La cele două extremități ale catenei polienice se află un nucleu iononic.

α-iononă β-iononă

Condiția obligatorie pentru ca un carotenoid să poată îndeplini rol de

provitamină A - la cel puțin una dintre extremitățile catenei polienice sa prezinte un
nucleu β iononic.

La cealaltă extremitate se poate afla un nucleu α-iononic, β-iononic sau

pseudoiononic.
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
PROVITAMINE A – CAROTENOIZII

β-carotenul – cel mai important precursor al vitaminei A.

- Prezent în cloroplaste împreună cu clorofila sub forma:
i) Complexe proteice hidrosolubile;
ii) Picături lipidice.
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A

unitate
izoprenică

β – carotenul (C4oH56)
β-iononă β-iononă
 Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
Reguli de numerotare a atomilor carotenoizilor – Exemplu β- carotenul

β – carotenul (C4oH56)
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A

β-carotenul

Proprietăți fizice

 substanţă cristalină, galben-

portocalie, insolubilă în apă,
solubilă în solvenţi organici, optic
inactivă;

 dintr-un amestec de metanol şi

benzen poate să cristalizeze sub
formă de tablete violet închis;

 punct de topire de 1840C.

Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
PROVITAMINE A – CAROTENOIZII

α-carotenul

β-iononă α-iononă

Diferențe față de beta caroten:

- prezența unui ciclu α-iononic
-prezintă activitate optică;
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A

α-carotenul

Se găsește în plante, alături de beta caroten, deși în anumite plante lipsește

(urzică, spanac, orz, etc.).
Proprietăți fizice

 dintr-un amestec de metanol - benzen

poate să cristalizeze sub formă unor
prisme de culoare căramizie care prin
uscare trec în roșu – violet.
alpha-carotene beta-carotene
Photos: Courtesy of Max-Planck-Institut für
 p.t. = 188,5 0C. Medizinische Forschung

 este degradat ușor în prezența Sursa :

http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/themes/
oxigenului și în mediu acid. medicine/states/richard-kuhn.html
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
PROVITAMINE A – CAROTENOIZII

γ-carotenul

nucleu β-iononic
nucleu pseudo-iononic

-însoțește înotdeauna β-carotenul în plante, dar spre desosebire de acesta se

găsește în cantități extrem de mici. Excepție - Cuscuta salina;
- poate fi cristalizat dintr-un amestec de caroteni cu ajutorul unui amestec de alcool
- CS2 formînd mănunchiuri de snopi;
- prezintă punctul de topire la 178º C.
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
PROVITAMINE A – CAROTENOIZII

β- criptoxantina

β- criptoxantina (β,β-Caroten-3-ol)
diferență față de β- caroten
- face parte din clasa xantofilelor (xanthos – galben);
- a fost izolată dintr-o multitudine de surse vegetale; împreună cu β – carotenul
reprezintă peste 30% din pigmenții vegetali.
- Forma cristalizată – roșie, cu un luciu metalic.
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
PROVITAMINE A – CAROTENOIZII

Echinenona (cunoscută și ca afanină, mixoxantină)

Echinenona (β,β-Caroten-4-onă)

diferență față de β- caroten

- face parte din clasa xantofilelor;
- a fost izolată pentru prima dată din gonadele ariciului de mare (Paracentrotus
lividus, clasa Echinoidea)
- ulterior a fost identificată și în alte animale marine, dar și în alge marine.
- este sintetizată din β- caroten cu ajutorul unei beta caroten ketolaze (CrtW).
Vitamina A
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor A
PROVITAMINE A – CAROTENOIZII

Alți carotenoizi *

Luteina (xantofilă)

Zeaxantină
Surse de caroteni
 Carotenoizii sunt sintetizați în cantități variabile
de plante (în plastide)  o serie de alimente de
origine vegetală conțin cantități însemnate din
acești precursori de vitamina A.
 În general, animalele nu sunt capabile să
sintetizeze de novo carotenoizi. Excepție: unele
specii de insecte (afidele) care au integrat în
genomul propriu prin transfer orizontal de la fungi
genele care codifică pentru enzimele implicate în
biosinteza acestor compuși.
Conținutul în caroteni a principalelor produse alimentare*
(conform Linus Pauling Institute, 2003)

Sursa: Cojocaru et al., Biochimia vitaminelor și a hormonilor, Editura Academiei Române, 2010
Absorbția/ transportul/metabolismul carotenoizilor

Absorbția carotenoizilor
- la nivelul intestinului
subțire (duodenului).

Rata de absorbție
duodenală este influențată
de mai mulți factori printre
care:
 mărimea particulelor
alimentare;
 biodisponibilitatea
efectivă;
 cantitatea de lipide
din alimentație;
 natura și cantitatea
de carotenoizi din
alimente.
 cantitatea de
vitamină A din
organism.

Mecanisme de absorbție și transport a beta carotenului

 Absorbția/ transportul/metabolismul carotenoizilor

Absorbția carotenoizilor
Carotenoizii sunt încorporați împreună cu alte
lipide în micele mixte (formă discoidală,
diametrul ̴ 80 A, care au în compoziție săruri
biliare, colesterol, fosfolipide și diferiți produși
intermediari de digestie a lipidelor.

Transferul micronutrienților de natură lipidică

(provitamine/ vitamine liposolubile) în micele mixte
în timpul digestiei intestinale a lipidelor este
influențat de anumiți factori: pH; prezența bilei;
prezența unei cantități minime de lipide provenind
din hrană.

Transferul carotenoizilor din micele la nivelul

enterocitelor se face prin DIFUZIE PASIVĂ.
Vitamina A
Clasificare
Vitaminele A pot exista sub mai multe forme structurale.

Forma alcoolică (vitamina A1)  RETINOL.

SINONIME: vitamina antixeroftalmică/ vitamina de apărare a epiteliilor/

factorul de creștere liopsolubil.

Vitamina A2 = dehidroretinol; posedă jumătate din activitatea biologică a

vitaminei A1.

Vitamina A1 (RETINOL) Vitamina A2 (DEHIDRORETINOL)

Vitamina A
Forme ale vitaminei A1

Neovitamina Aa (13-cis-retinol) Izovitamina Aa (9-cis-retinol)

Vitamina A
Forme ale vitaminei A1

Izovitamina Ab (9, 13 di-cis-retinol) Neovitamina Ab (11 cis-retinol)

Vitamina A

Toţi izomerii cis-trans ai retinolului manifestă activitate biologică. Forma

cea mai activă o constituie retinolul pur, utilizat ca standard
internaţional.

 all trans retinol - 100%

 13-cis retinol (neovitamina Aa) - 75%

 9-cis retinol (izovitamina Aa) – 21%

 9,13- di-cis retinol (izovitamina Ab) – 24%

 11- cis retinol (neovitamina Ab) – 24 %

Vitamina A
Forma aldehidică a vitaminei A1 (retinal)
Vitamina A
Forma alcoolică/ aldehidică a vitaminei A3

3-hidroxi retinolul 11-cis, 3-hidroxi retinalul

Vitamina A
Forma acidă a vitaminei A1
(acid retinoic)

Acid all-trans retinoic

Acid 13-cis retinoic (Izotretionina)

Surse de vitamina A

 Vitamina A
 la animalele erbivore din conversia carotenoizilor din
hrană.
 la animalele carnivore din alimentația de origine
animală.
 la om, sursele de vitamina A sunt de origine vegetală sub
formă de provitamină A sau de origine animală, sub formă
de esteri de retinol, mai ales palmitat de retinol.
Conținutul în caroteni și vitamină A a principalelor
produse alimentare*
(conform Linus Pauling Institute, 2003)

Sursa: Cojocaru et al., Biochimia vitaminelor și a hormonilor, Editura Academiei Române, 2010
 Absorbția/ metabolismul/ transportul vitaminei A
 vitamina A este prezentă în alimente sub forma de retinil esteri;
 numai forma libera a vitaminei A poate fi absorbită la nivel intestinal; retinil esterii
sunt hidrolizați sub acțiunea concertată a lipazei gastrice, lipazei pancreatice (LP)
și a colesterol ester hidrolazei (CEH).
 Absorbția/ metabolismul/ transportul vitaminei A
 ulterior retinolul este încorporat în micele lipidice și internalizat în enterocite cu
ajutorul proteinei cRBP II (celular retinol binding protein II);
 sub acțiunea enzimei lectinin-retinol-aciltransferazei (LRAT), retinolul suferă
reacții de transesterificare  esteri ai retinolului chilomicroni;
 sub această formă ajung la ficat, unde sunt metabolizați.
CRBP = Cellular Retinol Binding Protein
LRAT = Lecitin-Retinol-AcilTransferazei
 Absorbția/ metabolismul/ transportul vitaminei A
Retinil esterii sunt hidrolizați la nivelul hepatocitelor la retinol, care se leagă la
proteina CRBP I. O parte din retinol rămâne legat de proteina CRBP I, dar
majoritatea retinolului este resterificat de LRAT si sub aceasta forma este stocat în
celulele stelate.
 Absorbția/ metabolismul/ transportul vitaminei A
Retinolul circulant din plasmă este transportat legat la un complex proteic: RBP
(retinol-binding protein) - transtiretină (TTR). Legarea compexului format din
retinol-RBP-TTR la receptorii specifici din MP este stimluată de gena STRA6
(STimulated by Retinoic Acid 6) determină eliberarea retinolului de la nivelul
complexului și internalizarea celulară a acestuia.
Metabolismul vitaminei A

Atât retinolul, cît și precursorii săi exogeni (provit. A) sunt

convertiți în metaboliți activi în urma unei succesiuni de reacții.
Sinteza vitaminei A din β-caroten

Procesul de conversie a carotenoizilor în vit. A are loc la nivelul dudodenului.

Procesul este bine studiat pentru β-caroten. Sub acțiunea enzimei β-caroten 15, 15’ –
monooxigenaza (numită și caroten-dioxigenaza) (denumirea sistemică β-caroten:
oxigen 15, 15’ –oxido-reductaza, E.C. 1.14.99.36) are loc scindarea moleculei de β-
caroten în două molecule de all-trans retinal.
Metabolismul vitaminei A

Retinalul poate fi convertit la 11-cis retinal sub acțiunea catalitică a retinal-

izomerazei.

All trans-retinal 11-cis trans-

izomeraza
E.C. – 5.2.1.3
All trans retinalul poate fi convertit la acid all trans retinoic.

Retinal oxidaza
(retinal: oxigen- oxidoreductaza)
E.C. -1.2.3.11
O2
H2O
H2O2
All trans retinalul poate fi convertit la acid all trans retinoic.

Retinal dehidrogenaza
(retinal: NAD+-oxidoreductaza)
H2O E.C. -1.2.1.36
NAD+ NADH + H+
All trans retinalul poate fi redus reversibil la all trans retinol, sub acțiunea unei
alcool dehidrogenaze = retinol dehidrogenaza.

Retinol dehidrogenaza
(retinol: NAD+-oxidoreductaza)
E.C. -1.1.1.105
NADH + H+ NAD+
REPREZENTAREA SCHEMATICĂ A TRANSFORMARILOR VIT. A
Rolul biologic al vitaminei A – Procesul vederii

Structura retinei.
Rolul biologic al vitaminei A – Procesul vederii
Rolul biologic al vitaminei A
Procesul vederii - o secvență de reacții
biochimice care se desfășoară ciclic. Ca
urmare a excitației luminoase reacții de
decolorare a rodospisnei (eliberare de all-
trans retinal și opsină).
În întuneric  reacții de refacere a
rodopsinei, respectiv transformarea all-trans
retinalului la 11-cis retinal (+ opsina 
rodopsina).

Vitamina A - implicată și în stabilizarea

ospinei și protecția celulelor retiniene
împotriva deteriorării.
În condiții fiziologice normale - un echilibru
între: scindarea și refacerea rodopsinei,
precum și între cele două forme ale vitaminei.

În anumite stări fiziologice și patologice –

glaucom, cataractă, diabet, boli hepatice,
intoxicație cu metale grele, dar și în timpul
sarcinii apar dezechilibre între retinol și retinal,
fără să existe carență de vitamină A.
Rolul biologic al vitaminei A
 factor de creștere și protecție a ţesuturilor epiteliale, Vit. A – esențială
pentru diferențierea normală a țesuturilor epiteliale/ secreția de muscus.

 factor de creştere şi de reglare a osteoblastelor şi osteoclastelor;

 formarea smalțului și a dentinei;

 stimularea imunitară;

 menținerea feritilității și a stării morfofuncționale normale a organelor de

reproducere favorizează spermatogeneza la bărbat; previn resorbția
embrionului la femeie.

 menținerea stabilității membranelor celulare.

Funcțiile vitaminei A la nivel celular pot fi explicate prin stimularea

biosintezei de ARNm demonstrată pentru unele țesuturi. Astfel, sinteza unor
proteine este dependentă de vitamina A, mai precis de acidul retinoic care
acționează ca o moleculă semnal la nivelul anumitor gene implicate în
creșterea și dezvoltare (ex. genele Hox la om).
Rolul biologic al vitaminei A

(a) Retinolul este convertit la diferite forme

de acid retinoic (acid all-trans retinoic
sau acid 9-cis retinoic) prin diferite
reacții catalizate de enzime specifice.

(b) Retinolul –CRBP (cellular retinol

binding protein) în citoplasmă 
sinteza de acid retinoic.
Complexul ac. retinoic - CRABP (cellular
RA-binding protein) intră în nucleu.
La nivelul nucleului interacționează cu
receptori nucleari specifici (RAR și RXR)
care formează heterodimeri și în această
formă se leagă secvențe ADN reglatoare
cunoscute ca RARE (Retinoic Acid
Response Element). Legarea ac. retinoic
la RAR alterează conformația receptorului,
fapt ce afectează legarea altor proteine
care fie activează, fie represează
transcrierea genelor învecinate.
Hipovitaminoza A
 cauze alimentare – aport insuficient de caroten/ vitamina A/ lipide.

 cauze patologice: i) bila se găseşte în cantităţi mici sau lipseşte; ii) tulburări de
absorbție; iii) ciroza hepatică; iv) diabetul zaharat, hipotiroidism şi mixedem.

Manifestări: încetarea creşterii, pierderea în greutate, scăderea rezistenţei la

infecţii şi toxine, tulburări la nivelul ochiului, pielii, aparatului urogenital, etc.

Acţiunea asupra ochiului:

- tulburărilor funcţionale: nictalopia, hemeralopia - „vedere scotoptică” - tulburări
reversibile;
- alterări anatomo-morfologice - stare carenţială avansează: xeroza corneei;
xeroftalmie; cheratomalacia.

Acțiunea asupra tegumentelor și mucoaselor: hipercheratoza.

Hipervitaminoza A – are efecte toxice.

La copii: după 5 zile de administrare a câte 5000 UI/kg/zi. Simptome: cefalee,
anorexie, hepato-splenomegalie, prurit, încetarea creşterii.

La adulţi: hipertensiune intracraniană cu cefalee, anorexie, greaţă, descuamarea

pielii.
 ACNEEA ȘI PSORIAZISUL*

AFECȚIUNILE DERMATOLOGICE (acneea/ psoriazisul) – tratate eficient cu acid

retinoic și derivați;
Acnee moderată, boala Darier (cheratoză foliculară), îmbătrînirea tegumentului –
aplicații topice de acid all-trans retonoic (+ peroxid de benzoil, antibiotice, etc.)

NOTĂ: Acidul all-trans retinoic este toxic și nu este administrat sistemic, ci numai
prin aplicații topice.

Acnee chistică severă (refractară la tratamentul convențional – medicament:

izotretionin (acid 13-cis retinoic) administrat pe cale orală.
Vitamina D
Generalități/ Istoric *

 1650 – Glisson: rahitismul sau „boala englezească” - copii subnutriţi din

marile oraşe europene.
 1906 – Hopkins: rahitismul este rezultatul unei nutriţii necorespunzătoare
 - Huldsinschi (pediatru german): vindeca copiii de rahitism prin expunerea lor
la soare; Mellamby: vindeca copiii de rahitism prin utilizarea unturii de peşte.
 1926- analiza sterolilor: ergosterolul ar putea avea rol de vit.D.
 1930 - Webster şi Askew: ergosterol iradiat izolarea un compus cristalin cu
o puternică activitate antirahitică = calciferol = vit. D1
 Ergosterol = vit. D2.

 iradierea sterolilor  D4, D5, D6 şi D7.

Vitamina D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D
VITAMINA D= CALCIFEROL = VITAMINA ANTIRAHITICĂ

Se cunosc mai multe vitamine D, provenite din provitaminele respective.

Ceea ce s-a considerat a fi vitamina D1 corespundea, de fapt, unui amestec de
vitamină D2 şi un alt compus sterolic.
Provitamina D Vitamina D

- D1 (ergocalciferol : lumisterol
1:1 )

D2 (ergosterol) D2 (ergocalciferol)

D3 (7-dehidrocolesterol) D3 (colecalciferol)

D4 (dehidroergosterol) D4 (dehidroergocalciferol)

D5 (7- dehidrositosterol) D5 (sitocalciferolul)

D6 (7- dehidrostigmasterol) D6 (stigmacalciferol)

D7 (7- dehidrocampesterol) D7 (cetona 250)

Vitamina D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D
PROVITAMINELE D – compuși steroidieni, cu largă răspândire în natură (steroli,
acizi biliari, h. sexuali, h. corticosuprarenali, etc.).
CARACTERISTICĂ COMUNĂ = schelet de carbon tetraciclic de tip
ciclopentanoperhidrofenantren.
Clasificare:
(i) zoosteroli (origine animală) 8 at. de C in catena laterala; (ii) micosteroli (drojdii şi
mucegaiuri)  9 at. de C in catena laterala; (iii) fitosteroli (origine vegetală) 10 at.
de C in catena laterala.

Steran COLESTEROLUL
(ciclopentanoperhidrofenantren)
Vitaminele D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D

COLESTEROLUL

Diferă față de colesterol  un C în plus în poz. 24;

 doua duble legaturi in
plus.
PROVITAMINA D2 Biosinteza ergosterolului la drojdii pornește de
C28H44O; p.t. 187 º C acetil-CoA  izopren  squalenulcompuși
steroidici.
Vitaminele D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D

COLESTEROLUL

- diferă față de colesterol o legatura dubla in plus.

- este un zoosterol;
- se găsește în concentrații mari în piele, unde sub
acțiunea razelor UV se transformă în vitamină D3.
–cristalizează dintr-un amestec de alcool și eter
PROVITAMINA D3 sub formă de plăci.
Vitaminele D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D
PROVITAMINELE D

Dehidroergosterolul 7-dehidrositosterolul

PROVITAMINA D4* PROVITAMINA D5*

Vitaminele D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D
PROVITAMINELE D

7-dehidrostigmasterolul 7-dehidrocampesterolul

PROVITAMINA D6* PROVITAMINA D7*

Vitaminele D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D
VITAMINELE D
- izomer al ergosterolului, din care se
obține prin iradiere;
- substanță cristalină cu p.t. cuprins
între 114, 5 – 117º C;
- prezintă activitate optică;
- insolubilă în apă, solubilă în lipide și
solvenți organici (eter etilic, clorofrm,
eter de petrol, benzen, etc.).
- stabilă în mediul alcalin și instabilă în
mediu acid;
- prin tratare termică la temperaturi mai
mari de 180ºC, timp de aprox. 4 ore
își pierde activitatea vitaminică;
- poate fi separată de ergosterol
datorită faptului că vitamina nu
precipită cu digitonină.
Vitaminele D
Structura chimică a provitaminelor și vitaminelor D
VITAMINELE D

 se găsește alături de
provitamina D3 în unele
alimente – lapte, ou, untură de
pește, etc.
 Substanța pură se găsește
sub formă cristalină, cu punct
de topire 82-84º C;
 în prezența oxigenului din aer
se degradează rapid;
 este o substanță optic activă.
Vitaminele D
Surse de provitamine/ vitamine D

Provitaminele D se găsesc atât în

Aliment Vitamina D
regnul vegetal, cât și în regnul animal,
sub formă de sterol. (µg/ 100 g)
La om și animale, provitamina D Hering 7,80 - 25,00
dominantă este 7-dehidrocolesterolul, Somon 16,00
în timp ce în alimentele de origine Gălbenuș de ou 5,60
vegetală se găsesc predominant Macrou 4,00
fitosterolii. Ou (întreg) 2,90
Margarină 2,5 – 7,5
Ciuperci (gălbiori) 2,10
Cele mai importante surse: uleiul de
Ciuperci (champignons) 1,90
pește, peștii marini, ficatul, laptele, Ficat de vită 1,70
gălbenușul de ou, untul, ciuperci, etc. Brânză Gouda 1,30
Unt 1,20
O cantitate importantă de provitamină Ficat de vițel 0,33
D2  în drojidia de bere (0,3 g Lapte integral 0,09
ergosterol/ 100 g drojdie de bere.
Conținutul în vitamina D al unora dintre cele mai comune
alimente (după Souci/Fachmann/Kraut, 2008).
 Metabolismul provitaminelor D
Windaus (1932) - a demonstrat că sub acțiunea razelor UV are loc transformarea
ergosterolului în ergocalciferol.
Procesul este ireversibil, se desfășoară în mai multe etape:

UV B UV B

LUMISTEROL
ERGOSTEROL

tº C

TAHISTEROL ERGOCALCIFEROL (vitamina D2).

 Metabolismul provitaminelor D
Procesul se desfășoară similar și pentru provitamina D3.
7-dehidroclesterolul absorbit la nivel intestinal, depozitat în piele și transformat sub
acțiunea razelor UV B în colecalciferol trecând prin starea intermediară de pre-
vitamină D3.
Metabolismul provitaminelor D – prezentare schematică

Sursa: www.photobiology.com
Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor D
 ELIMINAREA CALCIFEROLIOR ȘI A DERIVAȚILOR LOR

Căile de degradare ale calciferolilor sunt complexe, aceștia fiind transformați mai
întâi într-o serie de metaboliți cu activitate biologică, după care sunt degradați în
continuare și eliminați.

Degradarea se produce în ficat și rinichi, dar și în alte organe. Cele mai puțin
cunoscute sunt căile de degradare ale derivaților 1,25 dihidroxilați. Aceștia sunt
inactivați prin clivarea catenei laterale, produsul rezultat acidul calcitroic (24, 25, 26,
27 –tetraol -1-alfa hidroxi -23 carboxi colecalciferol) fiind eliminat prin bilă.

O altă cale de eliminare a calciferolilor și derivaților lor este prin fecale.

În concluzie, în toate etapele metabolismului calciferolilor aceștia pot fi transformați

fie în derivați activi, fie în compuși inactivi care pot fi eliminați, fie în compuși care
pot fi eliminați prin bilă și reabsorbiți la nivel intestinal.
ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR D
 ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR D*
Organe/ țeusturi cuVDRs (Vitamin D Receptors)
Țesut adipos Pancreas (celule beta)
Os Ficat (fetal)
Maduvă osoasă Osteoblaste
Creier Ovar
Glande mamare Paratiroide  biologic inactivă  hormon steroid
Cartilaj Placentă  nu se leagă la VDR biologic activ;
Colon Piele  substanță nutritivă  acționează prin
intermediul
Epididim Tiroidă VDR.
Testicul Timus
Prostată Uter
Folicul pilos Glanda pituitară
Intestin subțire Parotide
Rinichi Retină
Plămân Stomac
Mușchi cardiac Limfocite (B/T)
Musculatură netedă * Celule tumorale
ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR D – reglarea metabolismului
fosfocalcic

Se realizează pe mai multe căi:

- controlul sanguin al Ca2+;

- favorizarea absorbtiei Ca2+ la nivel intestinal;

- diminuarea excreției prin urină.

- Calcitriolul influenţează transportul activ al calciului la nivelul “bordurii în

perie” a intestinului subțire.

- Absorbția intestinală a Ca2+ se desfășoară împotriva gradientului de

concentrație și se desfășoară sub control hormonal.
 ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR D – reglarea metabolismului
fosfocalcic

http://bcs.whfreeman.com/WebPub/Biology/hillis1e/Animated%20Tutorials/at3003/at_300
3_hormonal_reg_calcium.html
Hipovitaminoza D - Rahitismul
Cauze:
a) deficit în vitamină D;
b) aportul insuficient de calciu şi fosfor - din laptele matern în perioada neonatală,
alimentație rahitogenă (excesul de lapte de vacă); copii înţărcaţi - regim alimentar
predominant glucidic;
c) absorbţia la nivel intestinal este dezechilibrată;
d) în unele afecţiuni renale când activitatea 1-α-hidroxilazică este absentă.

Manifestări: perturbare a mineralizării oaselor aflate în curs de creştere, leziuni

ale oaselor prin trei procese diferite: i) demineralizare; ii) scăderea absorbţiei
intestinale a calciului; iii) scăderea absorbţiei fosfaţilor.
 Hipovitaminoza D - Rahitismul

Forme uşoare: întârzierea creşterii,

dureri osoase, evitarea poziţiei
şezând.

Forme grave: anomalii scheletice

(picioare curbe, deformarea craniului,
închiderea tardivă a fontanelelor şi
erupţie dentară întârziată, torace
deformat prin ieşirea în relief a
sternului şi îndepărtarea coastelor
inferioare).

Forme foarte grave: scăderea

pronunţată a tonusului muscular,
“abdomen de batracian”, tetanie
manifestă sau lentă.
 Hipovitaminoza D - Osteomalacia
• carenţă de vit.D , Ca şi P la
adulţi;

• boală de origine dietetică;

• incidenţă mai mare la femei;

•manifestări: decalcifierea
defectuoasă a ţesutului osos -
dureri și deformări ale membrelor
inferioare, deformări ale coloanei
şi oaselor pelviene, fracturi ale
oaselor.
 Hipervitaminoza D
Simptome:
- tulburarea severă a creşterii la copii;
- apare hipercalcemia: calcifiere a ţesuturilor moi;
- tulburări gastrice, oboseală, dezorientare, poliurie, anorexie,
senzaţia de greaţă şi vomă, pierderea în greutate, leziuni renale;
- blocarea secreţiei hormonului paratiroidian;
- modificări ale echilibrului Mg2+/Ca2+;

Examene biochimice: în urină - prezenţa albuminei, a cilindrilor hialini,

frecvenţa leucocitelor; în sânge - fosfataza alcalină are valori foarte
mici.

Tratament: oprirea administrării vitaminei D; cazurile grave, mai ales la

sugari, se impune administrarea intravenoasă de ser fiziologic, se va
bea multă apă, regim sărac în Ca.
 Vitamina E
Generalități/ Istoric *
- tocoferol - tocos- descendenţă, pherein-porter, ol-alcool;

- termen generic utilizat pentru a desemna un ansamblu de compusi cu

importanți pentru reproducere;

- 1922 - Evans & Bishop descoperă în germenii de grâu un factor liposolubil

cu rol în reproducere. Lipsa acestuia din alimentaţia animalelor de laborator
a fost asociată cu moartea fătului de şobolan şi cu atrofierea testiculelor.

- 1924 – Sure denumeşte factorul identificat de Evans & Bishop vitamină E;

- 1936 s-au izolat pentru prima dată α- şi β-tocoferolul din germeni de grâu,
iar în 1938 - Fernholtz a stabilit structura chimică;

- 1956 - au mai fost izolaţi ε- şi η-tocoferolul;

- 1969 - IUPAC stabileşte normele privind nomenclatura tocoferolilor.

Vitamina E
Structura chimică și proprietățile tocoferolilor
7 tocoferoli - α, β, γ, δ, ε, ζ , η tocoferol.
Tocoferolii - au în structură un nucleu derivat de la croman; conțin – o catenă
laterală derivată de la fitol + -CH3 (în poziția 2);
– o grupare – OH (în poziția 6);
- substituenți (R1, R2, R3) (în pozițiile
5, 7 și 8).
- - derivați ai tocolului = (2–metil–2–fitil–6–hidroxicroman).
CROMAN R1 = R2 = R3 = -CH  α-
3
tocoferol (5,7,8-trimetiltocol);
6-hidroxicroman
R1 = R3 = -CH3; R2 = -H β-
tocoferol (5,8-dimetiltocol);

R1 = -H; R2 = R3 = -CH3 γ-

tocoferol (7,8-dimetiltocol).

R1 = R2 = -H; R3 = -CH3  δ-
Rest fitil
tocoferol (8-metiltocol).
Structura generală a tocoferolilor
Vitamina E
Structura chimică și proprietățile tocotrienolilor*

Structura generală a tocotrienolilor

R1 = R2 = R3 = -CH3  α-tocotrienol (5,7,8-trimetiltocotrienol);

R1 = R3 = -CH3; R2 = -H β-tocotrienol (5,8-dimetiltocotrienol);

R1 = -H; R2 = R3 = -CH3 γ-tocotrienol (7,8-dimetil tocotrienol).

R1 = R2 = -H; R3 = -CH3  δ-tocotrienol (8-metiltocotrienol).

 Vitamina E
Structura chimică și proprietățile tocoferolilor

- substanță uleioasă, optic activă,

insolubilă în apă, solubilă în eter,
alcooli și alți solvenți organici;
- rezistent la temperaturi ridicate
250ºC, în absența oxigenului);
- Stabil în mediu acid;
- Instabil în mediul alcalin;
- Instabil în prezența agenților
oxidanți (KMnO4, H2O2, KClO4);
- Este oxidat de FeCl3, AgNO3.

α- tocoferolul
 Vitamina E
Structura chimică și proprietățile tocoferolilor

- substanță uleioasă, optic activă,

insolubilă în apă, solubilă în eter,
alcooli și alți solvenți organici;
- termorezistent în absența
oxigenului;
- ușor degradabil în prezența
oxigenului.

β- tocoferolul
Vitamina E
Structura chimică și proprietățile tocoferolilor

- Izolat pentru prima dată din uleiul

de semințe de bumbac;
- Similar celorlați tocoferoli se
sintetizează în plantele verzi, la
nivelul cloroplastelor;
- Proprietăți fizice și chimice
comune tuturor tocoferolilor;
- Activitatea vitaminică este mai
scăzută decât a α și β-
tocoferolului;
- Activitatea antioxidantă este mai
γ-tocoferolul intensă.
 Vitamina E
Structura chimică și proprietățile tocoferolilor

- O singură grupare metil la nivelul

ciclului benzenic al
hidroxicromanului.
- Activitatea vitaminică este mult
mai redusă decât a celorlați
tocoferoli (comparativ cu α-
tocoferolul are activitate
vitaminică de 100X mai mică);

- Activitate antioxidantă mare 

cel mai eficient protector al
δ-tocoferol
vitaminei A.

- Caracterul antioxidant al
tocoferolilor scade în ordinea:
δ >γ> β>α.
 Surse de vitamine E Vitamina E
Aliment
În natură, tocoferolii sunt (mg/ 100 g)
răspândiți mai ales în
regnul vegetal
Ulei din germeni de grâu 133,0
biosinteza pornind de la Ulei de floarea soarelui 48,7
fitol. Cele mai mari Germeni de grâu 27,0
cantități: uleiurile vegetale, Nuci și migdale 20,0
germenii cerealelor, soia, Ulei de rapiță 18,4
arahide, spanac, etc. Germeni de porumb și orz 15,0
Ulei de arahide 13,0
În organsimele Soia 11,0
Arahide 8,1
animale consum
Ton 1,30
exogen. Unt 6,3
Surse: ou, unt, brânzeturi, Ulei de măsline 5,1
pește, etc. Smântână 3,5
Sparanghel 2,5
Ca și în cazul celorlalte Spanac 2,0
vitamine liposolubile, Unt 1,5
tocoferolii se găsesc în Ouă, brânză 1,0
Tomate, varză 1,0
cantități mari în produsele
Pâine integrală 1,0
animale bogate în lipide.
Conținutul în vitamina E al unor produse alimentare. Sursa: Cojocaru et. al, 2010.
Vitamine și hormoni.
 Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor E

- Plantele verzi (în special gramineele)

sintetizează tocoferolii utilizînd fitolul.
- La animalele și om tocoferolii provin
din hrană; absorbiți la nivelul
intestinului subțire. Necesită: lipide,
săruri biliare, LP (lipaza pancreatică)

Esteri Ester
tocoferolilor hidrolază tocoferol (forma
alcoolică) – asborbită la nivelul IS.

După absorbția intestinală și vehicularea

sub formă de chilomicroni, tocoferolii sunt
transportați în sânge legați de diferite
lipoproteine, în special LDL (40-60%), dar
și HDL (35%).
Sub acțiunea lipoprotein lipazei
chilomicronii sunt scindați, rezultând AG
liberi și vit. E care este distribuită către Absorbția/ transportul tocoferolilor
țesuturi. http://www.nap.edu/read/9810/chapter/8#198
Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor E

Chilomicronii remanenți sunt captați la nivel hepatic.

Ulterior, tocoferolii sunt secretați de ficat, urmând
încorporarea acestora în particule VLDL, care este
preferențială pentru α-tocoferol. Proteina
hepatică α-TTP (α-Tocopherol Transfer Protein)
transferă α-tocoferolul în VLDL.

Particulele liporoteice VLDL secretate de ficat 

lipoliză ( sub acțiunea LPL)  IDL (Intermediate
Density Lipoproteins), parțial recaptate de ficat,
parțial transformate în LDL.

α-tocoferolul secretat de hepatocite în VLDL:

i) parţial transferat în HDL în timpul lipolizei VLDL;
ii) în parte recaptat de ficat prin IDL;
iii) o altă parte trimisă la ţesuturile periferice prin
LDL şi în unele cazuri prin HDL.

O parte din tocoferoli sunt eliminați prin bilă Metabolismul hepatic al tocoferolilor
fecale sub formă de tocoferoli liberi sau derivați
http://www.nap.edu/read/9810/chapter/8#198
oxidați (acid tocoferonic, tocoferil lactonă, etc.)
 Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor E
Distribuția vitaminelor E
- cantități detectabile de vit.E se găsesc în toate țesuturile.
- în membranele celulare, datorită afinității pentru PL.

În eritrocite
- prezente în elementele figurate ale sângelui;
- În eritrocite – situsuri de legare a tocoferolilor, care sunt de natură proteică și au
caracteristici de proteină receptor.
- repartiţia între diferitele tipuri de tocoferoli (în stare fiziologică normală) este
sensibil identică cu cea observată în plasmă;
- apare în eritrocite la un interval de 5 – 8 ore după injectarea de acetat de a-
tocoferol;
- în membrana eritorcitară conc. de vit.E este de 5 ori mai mică decât cea întâlnită
în plasmă, fiind corelată cu nivelul de vitamină E din HDL.

În țesuturi
- concentrația depinde de alimentație;
- principalul situs de stocare: țesutul adipos (150 μg/g); Distribuţie: glandele
suprarenale (132 μg/g), ficat (13 μg/g).
Raportul α/β tocoferol variază în funcție de:
 ţesutul care captează preferenţial a-tocoferolul,
 rolul manifestat de proteina de transfer hepatică.
ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR E

Efectele biologice principale ale vitaminei E:

 Efecte antioxidante;
 Efecte de stabilizare a membranelor;

Efecte particulare: agregarea plachetelor sanguine, reglarea diferitelor complexe

enzimatice, etc.

EFECTE ANTIOXIDANTE
Vitamina E = principalul antioxidant care acționează la nivelul membranelor
celulare.
Procesele oxidative din organism decurg cu generarea unei cantități mari de radicali
liberi, în special ROS (Reactive Oxigen Species):
 ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR E

EFECTE ANTIOXIDANTE
- ROS – destabilizează toate moleculele, dar cu precădere AG nesaturați (omologi
lipidici)  peroxizi în urma unei serii de reacții neenzimatice (peroxidarea lipidică).

-in vivo, aceste procese de oxidare sunt permanente şi sunt menţinute la un nivel
minim;
- organismele vii dispun de sisteme de protecție antioxidantă capabile să stabilizeze
această agresiune continua;

- tocoferolii reprezintă „modalitatea cea mai eficientă de a economisi” radicalii liberi;

- activitatea antioxidantă a tocoferolilor – facilitată de prezența catenei laterale

izoprenoidice extinse capabilă să se integreze în componenta lipidică prin
interacțiuni hidrofobe.

- Rolul de donor de H este facilitat de prezența grupării –OH în poziția 6 a nucleului

croman.
Printr-o serie de transformări puțin elucidate, tocoferolii formează unii produși stabili
transformându-se în chinone sau derivați complecși ai peroxizilor lipidici.

LOO · + T –OH
LOOH +TO·

LOO · + TO·
LOOH + produs
stabil
α-tocoferol
Radical α-tocoferil (puțin reactiv)
LOO · + T –OH 
LOOH + TQ

LOO · - peroxid
lipidic
LOOH - hidroperoxid
lipidic
T-OH - tocoferol
TO· - radical tocoferil
α-tocoferil chinonă
TQ - tocoferil-
(stabilă) chinona
 ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR E
EFECTE ANTIOXIDANTE
- α-tocoferolul capteaza radicalii peroxil,
prevenind oxidarea lipidelor;

- atunci când α-tocoferolul neutralizează

radicalii liberi este oxidat pierde
capacitatea antioxidantă;

- Alți antioxidanți (vit. C) capabili să

regenereze capacitatea antioxidantă a
tocoferolului;

Există un sinergism între activitatea vitaminei E

și unele sisteme antioxidante.

Mai bine studiat este mecanismul de acțiune al

glutationului în descompunerea peroxizilor
lipidici și a hidroxiacizilor derivați, existând o
cooperare între glutation și vitamina E.

Glutation peroxidaza (GPX) – enzimă Se

dependenta insuf. Se simptome de
hipovitaminoza E si invers, insuficienta
tocoferolilor poate fi compensata de un aport
usor excedentar de Se.
ROLUL BIOLOGIC AL VITAMINELOR E

EFECTE DE STABILIZARE A MEMBRANELOR

- Tocoferolii participă la formarea și stabilizarea componentei
fosfolipidice a membranelor

- Efectul de stabilizare- independent de efectul antioxidant al

tocoferolilor.

- Grupele metil grefate pe catena laterală (radicalul fitil) a tocoferolilior

prezintă afinitate pentru situsuri fosfolipidice membranare;

- Aranjamentul tridimensional al complexului rezultat permite grupării –

OH (poz. 6 a nucleului croman) și grupelor polare ale AG să se
orienteze aproape de faza apoasă, locul unde se realizează
numeroase transformări biochimice importante.
Hipovitaminoza E

Influenţa hipovitaminozei E asupra sistemului muscular

- tulburări la nivel muscular asemănătoare distrofiei musculare, prin
accelerarea activităţii enzimelor proteolitice şi liza parţială a proteinelor
musculare. Ca urmare a deficitului de vitamină E apare o fragilitate a
mitocondriilor și a lizozomilor eliberarea hidrolazelor din aceste organite
celulare.
Incidenţă este mai mare la prematuri, noii-născuţi cu tulburări la nivelul
absorbţiei intestinale, copii malnutriţi şi la persoanele cu maladii cronice care
provoacă o absorbţie deficitară (steatoree, malabsorbţie).

Unul din parametrii biochimici importanți în depistarea precoce a

avitaminozei E – creatinuria.

La nivelul mușchiului cardiac insuficiența vit. E conduce la insuficiența

miocardului.
Hipovitaminoza E

ANEMIA HEMOLITICĂ apare cu precădere la prematuri și apare atunci

când liza eritrocitelor este mai rapida decat producerea lor de catre
maduva osoasa.

Factorii care contribuie la instalarea avitaminozei E la prematuri:

i) rezervele scăzute de tocoferoli ale fătului;

ii) nivelul scăzut al absorbţiei digestive;

iii) conţinutul scăzut al laptelui matern în tocoferoli;

iv) ponderea mare a acizilor graşi nesaturaţi în laptele praf, etc

Hipovitaminoza E

SINDROMUL NEURODEGENERATIV apare la copii născuți la termen, cu

o rezervă vitaminică normală, dar care nu poate fi menținută datorită unei absorbții
intestinale defectuoase.

Principalele caracteristici sunt reprezentate de:

- disfuncţionalităţi periferice: polineuropatii nemanifestate până la vârsta de

6-10 ani;

- disfuncţionalităţi la nivelul sistemului nervos central: tulburări oculomotorii

conjugate, ataxie, atrofie corticală la nivelul cerebelului;

- disfuncţionalităţi retiniene manifestate probabil datorită faptului că

acțiunea antioxidantă a tocferorilor se manifestă și față de retinol, iar avitaminoza
E are consecințe directe asupra vitaminei A.
Vitamina K
Generalități/ Istoric *

 1929 - Dam: sindromul hemoragic observat la puii de găină este datorat unui
defect de
 coagulare;
 1935 - efectele sindromului hemoragic induse de un regim alimentar sărac în
lipide şi colesterol, nu pot fi anulate de nici una dintre vitaminele liposolubile
deja cunoscute şi nici de vitamina C. Dam emite ipoteza existenţei unui nou
factor liposolubil pe are l-a denumit vitamina K (koagulation).
 1937 – sindromul hemoragic începe să fie demonstrat la mamifere;
 1939 - structura vitaminei K; prima sinteză chimică (Premiul Nobel în 1943);
 anii ’60 – se demonstrează existenţa vitaminei K şi implicarea ei în procesul
de coagulare.
Vitaminele K
Structura chimică și proprietăți
7 vitamine K – 2 naturale (K1 și K2), restul sintetice (K3- K7). Caracteristică
structurală comună – nucleul 2-metil, 1, 4-naftochinonic.

Vitamina K1 (filochinona) (fitomenadiona) = 2-metil, 3-fitil, 1,4-naftochinona

1, 4 - naftochinona

Vitamina K2 (menachinona) = 2 metil, 3-difarnezil, 1,4-naftochinona

Amestec de mai mulți compuși
vitaminici notați K2(10), K2(20), K2(30),
K2(35), K2(40), K2 (50), indicele din
paranteză definind lungimea
acestei catene.
Vitaminele K
Structura chimică și proprietăți
Formele naturale ale vitaminei K (K1, K2) :
- liposolubile, sub forma unui ulei galben;
- se degradează ușor în prezența luminii și în mediul alcalin, precum și în prezența
oxigenului din aer;
- sunt solubile în hexan și prezintă un spectru de absorbție UV între 230-270 nm.

Vitamina K3 (menadiona) = 2-metil, 1,4-naftochinona

 obținută prin oxidarea 2-metil naftalinei cu acid cromic;

 este iritantă față de piele și căile respiratorii;
 Derivații hidrosolubili de la vitamina K3 – săruri: menadion difosat de Na și
menadion bisulfit de Na.

Vitamina K4 (menadiolul) nu este utilizabilă în practica medicală, dar constituie un precursor în

sinteza filochinonei.

Vitaminele K5-K7 sunt ușor solubile în apă, fiind obținute de asemenea din 2- metil naftalină.
Surse de vitamine K
Vitamina K1 se găsește cu precădere în surse
de origine vegetală (spanac, varză, conopidă,
urzică, salată verede, mărar, leuștean, ceapă
verde).
În alimentele de origine animală (mușchi și
ficat) cantitățile de vitamină K sunt mult mai
scăzute.

În organismul animalelor superioare, se

realizează biosinteza vitaminei K2 de către
microorganismele ce populează tractul digestiv.
La unele specii vitamina K2 produsă la nivel
intestinal satisface necesitățile zilnice.

În tratamentul diferitelor infecții microbiene cu

antibiotice și sulfamide se recomandă creșterea
necesarului de vitamină K exogenă

La om – 2 surse importante de vitamină K:

- Alimentele de origine vegetală și animală;
- Vitamina produsă de flora intestinală.
 Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor K

Absorbția - diferit pentru formele naturale și de sinteză.

Formele naturale de vitamina K - absorbite în regiunea proximală a IS; mai

puțin în regiunea distală a IS; transport activ, cu consum de energie.

Condiții optime de absorbție - prezența bilei și a sucului pancreatic.

Un pH ușor acid favorizează absorbția vitaminelor K, în timp concentrația

mare AG nesaturați cu catenă lungă inhibă absorbția vitaminelor K.

După absorbție, vitaminele K sunt încorporate în chilomicroni, transportate

astfel pe cale limfatică  în fluxul sanguin unde sunt vehiculate sub formă
de beta lipoproteine.

Vitaminele sintetice (K3-K7) hidrosolubile și derivații - absorbite la nivelul

colonului, după care sunt transportate spre ficat prin vena portă.
 Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor K

Metabolismul hepatic al vitaminelor K

Vit. K – depozitare în ficat; în măsură mai mică în mușchi, oase și piele.

Concentrația de vit. K circulantă este de 0,1-0,6 ng/ml plasmă.

În țesutul hepatic, vitaminele K sunt degradate prin reacții succesive care au

loc la nivelul catenei laterale  5 atomi de carbon.
Ulterior, produșii rezultați prin scindarea catenei laterale trec în formele lor
lactonice, după care se formează glicoconjugați.

Forma lactonică este metabolitul comun al filochinonei și menachinonei.

Rezervele hepatice asigură necesarul organismului pentru aprox. 8 zile.

După acest interval, orice dereglare a aportului exogen sau a biosintezei

endogene determină aparția unei carențe vitaminice.
 Absorbția/ transportul/ metabolismul vitaminelor K

Eliminarea vitaminelor K

1) Prin bilă și ulterior, prin fecale (20% din vitamina K neabsorbită la nivel
intestinal, respectiv 30% din vitamina K absorbită la nivel intestinal și
metabolizată în ficat).

2) Excreție urinară.
Rolul biochimic al vitaminei K
- în procesul de coagulare a sângelui, vitamina K = factor de coagulare
sau factor antihemoragic;
- un rol secundar în metabolismul osos, dar acesta nu este pe deplin
elucidat.

Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Hemostaza = proces de apărare ce
constă în oprirea sângerării la nivelul
unui vas lezat.
se realizează prin formarea unei
pelicule de fibrină care acoperă
endoteliul vascular.
 proces extrem de complex, implică
activarea a numeroși factori de natură
proteică și interacțiuni celulare în care
sunt implicate elementele figurare ale
sângelui (plachete și eritrocite).
 Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Etape:
- Hemostaza primară ;
- Coagularea propriu-zisă sau
hemostaza definitivă;
- Faza trombinică (retracția
cheagului format și fibrinoliza).

Hemostaza primară - câteva minute

(realizată sub acțiunea factorilor
vasculari și plachetari) reducerea
debitului sanguin în urma reducerii
calibrului vaselor de sânge ca
urmare a vasoconstricței.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Coagularea propriu-zisă sau

hemostaza definitivă - realizată sub
acțiunea factorilor de coagulare.

Factorii de coagulare:
- proteine plasmatice, sintetizate în
special de ficat;
- îndeplinesc predominant roluri de
enzime proteolitice sau cofactori
activatori ai acestora.
 Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
- Factorii de coagulare cu rol
enzimatic - serin proteaze sintetizate în
formă inactivă (zimogen).
Activarea: scindarea moleculei
zimogenului sub acțiunea unei alte
proteaze (proteoliză limitată) →
eliberarea CCA.
Activarea secvențială a factorilor
coagulării determină o amplificare în
cascadă a fenomenului (fiecare factor
este substrat pentru enzima anterioară și
activator al următorului zimogen).

- Cofactorii sunt sintetizați în formă

inactivă → activați prin proteoliză sub
acțiunea trombinei - necesari pentru
activarea unor zimogeni (fct. II și X) la
proteaze active.
 Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
Din punct de vedere biochimic- multitudine de transformări enzimatice 
efect final: formarea trombinei ce transformă fibrinogenul în fibrină.

Formarea trombinei - proces complex desfășurat sub acțiunea unor factori

de natură proteică. Evenimentul principal - scindarea proteolitică a
protrombinei inactive cu formare de trombină activă sub acțiunea
complexului enzimatic al protrombinazei.

PROTROMBINAZA se asmblează în jurul unui miceliu fosfolipidic și este

constituita din următoarele proteine:
 protrombina (fct. II = zimogen inactiv);
 factorul Xa (proteaza activatoare a protrombinei);
 cofactorul proteic Va → servește ca situs pentru asamblarea
complexului pe suprafața trombocitelor;
 ioni de Ca 2+ → mediază asocierea fct. II la fosfolipidele încărcate
negativ (de ex. fosfatidil serina) expuse la suprafața membranei
trombocitelor activate.
 Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
În urma asocierii cu fct. Va și cu
fosfolipidele membranare
plachetare, protrombina suferă o
modificare conformațională →
devine mai susceptibilă la
clivarea enzimatică realizată de
fct. Xa.

Activarea protrombinei la
trombină se realizează sub
acțiunea fct. Xa care scindează
două legături din molecula
protrombinei (realizate de Arg cu
gr. CO) → lanțurile A și B rămân
unite prin punte disulfidică în
molecula trombinei.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Formarea trombusului de fibrină

Fibrinogenul - proteină plasmatică, sintetizată în ficat, alcătuită din

trei perechi de lanțuri polipeptidice (αβγ)2, legate prin punți
disulfiurice.
- o regiune globulară centrală și două regiuni globulare periferice.
- lanțurile α și β – prezinta la extremitățile amino (situate central),
fibrinopeptidele A și B (aprox. 15 aminoacizi, bogate în resturi de
Asp și Glu)  respingerea moleculelor de fibrinogen între ele și
asigura astfel solubilitatea fibrinogenului în plasmă.

Trombina (fact. IIa) - enzimă proteolitică; catalizează transformarea

fibrinogenului solubil în monomeri de fibrină;
- scindează legăturile dintre lanțurile α și β și fibrinopeptidele A și B,
acestea din urmă fiind îndepărtate → rezultă monomeri de fibrină.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Formarea trombusului de
fibrină

Polimerizarea monomerilor de
fibrina (sub influența factorului de
coagulare XIIIa)  formarea
cheagului de sânge în două
etape: formarea fibrinei
solubile și apoi a fibrinei
insolubile.

Monomerii de fibrină aderă

spontan unii de alții prin legături
necovalente (longitudinal și
transversal) și astfel are loc în
final formarea trombusului
insolubil de fibrină (inițial lax).
 Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Formarea trombusului de fibrină

Factorul XIIIa (transglutaminaza)

realizează legături covalente
transversale între monomerii de
fibrină (între resturi de Lys și Gln) →
trombusul devine ferm.

Acest factor provine din fct. XIII prin

activare sub acțiunea trombinei.

Trombusul de fibrină înglobează

plachetele și eritrocitele în ochiurile
rețelei sale.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
Formarea trombusului de
fibrină
activarea cascadei coagulării
poate fi realizată pe calea
extrinsecă și intrinsecă.

Ambele căi duc la activarea fct.

X → converg spre o cale finală
comună: activarea
protrombinei la trombină sub
acțiunea fct. Xa, în prezența
cofactorului Va (în cadrul
complexului protrombinazic) și
transformarea fibrinogenului
în fibrină sub acțiunea
trombinei → formarea
trombusului de fibrină.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
Mecanismul activării factorilor de coagulare se realizează dependent
de vitamina K!!!

Pentru a fi activați factorii (II, VII, IX, X) sunt incluși în complexe formate
din mai multe componente:
- factorul respectiv în formă inactivă (zimogen);
-proteaza care realizează activarea prin proteoliză;
- un cofactor proteic(factorul Va, VIIIa sau ft. tisular);
- ioni de Ca2+
-fosfolipide încărcate negativ (fosfatidil serină) expuse pe suprafața
membranei de către trombocitele activate.

Factorul care urmează a fi activat - la extremitatea –NH2 aprox. 10 resturi

de γ-carboxi-glutamat (Gla).
- carboxilarea unor resturi de acid glutamic, sub acțiunea unei glutamat
carboxilaze dependente de vitamina K.
- Resturile Gla (-) asociază ioni de Ca2+ → prin intermediul acestora
factorul coagulării se asociază cu fosfolipidele (-) din membrana
trombocitului.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Vit.K - activarea
factorilor II, VII, IX, X
şi proteinelor C şi S.

Proteina C - proteină
plasmatică, al cărei rol
constă în
neutralizarea factorilor
V și VII activați.

Activarea proteinei C
se face sub acțiunea
unei alte proteine
plasmatice, numită
proteina S.
Rolul vitaminei K în coagularea sângelui

Anticoagulantele cumarinice
(dicumarol, warfarina) utilizate
în practica medicală:
- au similitudine structurală
cu vit. K → inhibă
competitiv reductazele
care refac forma activă a
vitaminei K
- → împiedică formarea
resturilor Gla, deci nu
permit activarea fct. II, VII,
IX, X în vederea participării
la procesul coagulării.
 Vitamina K în stări patologice

Hipovitaminoza K
Cauze: aport alimentar scăzut, malabsorbţie, în insuficienţa hepatică, etc.
Deficitul vitaminei K → incapacitatea de activare a factorilor II, VII, IX, X (nu
se mai pot forma resturile Gla necesare pentru activare →tendință la
hemoragii.

În carență severă, apare sindromul hemoragic vitamino-dependent

caracterizat de modificarea testelor hemostazei și scăderea concentrației
plasmatice a factorilor II, VII, IX, X și a proteinei C.

Hipervitaminoza K – starea de toxicitate se instalează greu și determină

apariția unor reacții cutanate, dispnee, dureri toracice, etc.