Curs Vitamine

Vitaminele – Caracterizare generală
 Definiţie: substanţe organice diferite ca structură chimică

şi proprietăţi şi absolut indispensabile pentru asigurarea
funcţiilor vitale ale organismului. În concentraţii foarte mici,
acestea prezintă activitate biologică şi nu constituie surse
energetice sau plastice pentru celule.
 Excepţii: În majoritatea cazurilor, omul şi animalele nu le
pot sintetiza pornind de la compuşi simpli.
acidul ascorbic – vit.C – poate fi sintetizat de
majoritatea animalelor
niacina – vit.PP – poate fi sintetizat de organismul
uman
vitamina K – sintetizată de flora bacteriană din intestinul
animalelor în cantitate suficientă 1
Kazimir Funk
- „vitamină” denumire dată concentratului izolat din tărâţele de

orez (1911), cu care a vindecat păsările bolnave de polinevrită
aviară. Concentratul conţinea o substanţă cu proprietăţi bazice
pe care Funk a considerat-o indispensabilă vieţii şi a numit-o
„vitamină” sau „amina vieţii”.
- avitaminoze - denumire dată de Funk bolilor ale căror cauze

sunt datorate carenţelor alimentare în substanţe cu acţiune
vitaminică
Ex. scorbutul, pelagra, rahitismul, beri-beri etc
- observă că pe lângă principiile nutritive prezente în alimentaţie

şi care sunt cunoscute, este indispensabilă prezenţa unor
compuşi noi - vitaminele.
2
Istoric:
3 etape:
Etapa descrierii empirice a bolilor determinate de lipsa

vitaminelor
• etapa cea mai lungă (din antichitate până în secolul XX)
• observarea şi descrierea simptoamelor unor maladii care, în
urma cercetărilor experimentale şi analizelor chimice din prima
jumătate a secolului XX, au dovedit a avea ca etiologie
avitaminozele
• ex: - scorbutul – avitaminoza C – descoperită de marinari,
tratată cu plante verzi, conifere şi citrice
-rahitismul sau ,“boala englezească” – descrisă încă din
sec. XVI-XVII - avitaminoza D – tratată cu untură de
peşte
-“pell-agra” – 1730 - Francesco Frapolli - avitaminoza PP –
(piele aspră)
3
- „hemeralopia” - avitaminoza A, - semnalată pentru
prima oară, acum 3.500 ani, în papirusul “Ebber”
- „beri-beri” - avitaminoza B1 - a fost descrisă de peste
2.500 ani.
Etapa cercetărilor experimentale (fiziologice)
• prima jumătate a secolului al XX
• caracterizată prin experimente care constau în aplicarea unui
regim alimentar sintetic sau carenţial, capabil să determine
apariţia unor modificări patologice specifice avitaminozelor
• apariţia unor modificări patologice specifice avitaminozelor:
şoarecii hrăniţi cu lapte proaspăt se comportau normal, în timp
ce şoarecii hrăniţi cu apă, proteine, lipide şi glucide extrase din
lapte şi cu cenuşa obţinută prin incinerarea laptelui, bogată în
săruri minerale şi oligoelemente, prezentau tulburări grave şi mor
în primele luni de experiment. 4
Etapa descoperirilor majore.
- începe în perioada anilor ’30 care reprezintă perioada de

glorie a descoperirii, caracterizării structurale şi sintezei
vitaminelor.
- elucidarea rolului şi mecanismelor biochimice ale vitaminelor
şi aplicarea profilactică sau terapeutică a acestora
- se descoperă majoritate vitaminelor; vit.A, vit.D, vit.B, vit.C,
vit.PP, etc.
- exemple:
- i) R. Ruhn (1933-1936) stabilirea structurii şi realizarea sintezei vitaminei
B2, - riboflavina;
- ii) M. K. Mitchell (1940) au extras din drojdia de bere o substanţă care
îndepărtează simptomatica anemiei macrocitare - acid folic;
5
iii) F. Kögl şi B. Tonnis (1936) au izolat din gălbenuşul de ou o substanţă
pe care au denumit-o biotină sau vitamina H;
iv) R. Kuhn şi G. Wendt (1938) au identificat piridoxina sau vitamina B6,
iar în 1939 S. Harris şi F. M. Felkers i-au determinat structura şi au realizat
sinteză chimică;
v) s-a demonstrat că substanţele care puteau vindeca câinii de aşa numita
boală „limba neagră”, care avea simptoame asemănătoare cu ale pelagrei,
sunt acidul nicotinic şi amida sa. Aceste substanţe au fost izolate din ficat
şi au fost reunite sub denumirea de vitamină PP. S-a menţionat că aceşti
compuşi se găseau şi în fracţia „vitamină”, impură, izolată de către K. Funk
în 1911 şi caracterizată anterior. În 1938, I. D. Sies şi col. au folosit
vitaminele PP în tratamentul pelagrei la oameni.
6
În prezent se cunosc proprietăţile fizico-chimice ale
vitaminelor, caracteristicile carenţelor, acţiunea şi rolul lor.
- pentru primele vitamine descoperite (A, D, B1, C, PP),
distanţa dintre descrierea bolilor şi descoperirea vitaminelor
s-a extins pe perioade de sute şi mii de ani;
- pentru celelalte vitamine descoperite (B12, acid folic),
etapele sunt mai scurte şi chiar inversate.
7
Nomenclatura
 Denumirea alfabetică:
Cu litere majuscule, în ordinea descoperirii lor cronologice
Ex: A, B, C, D, E, etc
Cu litere majuscule cu indici numerici
Pe măsură ce au fost descoperiţi factori diferiţi în cadrul aceleiaşi grupe,
acestea au fost notate cu indici diferiţi
Ex: A1-3, D2-6, B1-5, K1-7, etc.
Cu litere majuscule cu indici numerici şi litere mici
Literele mici identifică subgrupe în cadrul aceluiaşi indice numeric dintr-o
grupă
Ex. B12a, B12b, B12c, etc.
 Denumirea chimică -
recomandată de Comisia de Nomenclatură Biochimică
Ex: ergocalciferol – Vit.D2; colecalciferol – Vit. D3; piridoxina – Vit.B6;
tocoferoli – Vit.E
8
 Denumirea terapeutică
Desemnează efectul farmacodinamic al vitaminei
Ex: vit. Antiascorbică – vit.C;
vit. Antisterilică – vit. E;
vit. Coagulării- vit.K, etc.
În practica medicală, farmaceutică şi biochimică pentru
denumirea vitaminelor se utilizează diferite variante
Noţiuni întâlnite
Vitamine: grupa substanţelor organice diferite ca structură chimică şi proprietăţi şi
cu o activitate biologică în doze mici
Provitamine: precursori vitaminici inactivi (exogeni) care, în organism, se
transformă în vitamine active
Vitagene: factori esenţiali care diferă de vitamine din punct de vedere structural şi
cantitativ, prezintă aceleaşi simptome carenţiale, dar intră în structura celulelor, sau
servesc ca sursă de energie
Vitamere: substanţe naturale sau sintetice înrudite cu vitaminele şi care pot avea o
acţiune similară cu acestea.
Antivitamine: substanţe cu acţiune antagonistă vitaminelor care produc simptoame
carenţiale specifice vitaminelor respective 9
Definirea stărilor patologice asociate cu carenţa
sau excesul de vitamine
Carenţa
Precarenţa Hipovitaminoza Avitaminoza Latenţa clinică

Formă uşoară Forme uşoare, în Forme grave,
Noţiunea se aproprie mai mare măsură chiar mortale
mult de starea normală reversibile
decât de cea patologică Se recunosc prin
manifestări clinice şi
biochimice
Cauzele care le produc
primare secundare
Lipsa reală a vitaminei din alimentaţie; Existenţa unei stări patologice;
Tulburări de absorbţie; Existenţa în alimente a unor antivitamine;
Alterarea florei microbiene intestinale; Afectare funcţională a organismului şi implicit
Imposibilitatea transformării provitaminelor a unor organe cu rol în biosinteza vitaminelor
în vitamine
Excesul - Hipervitaminoza
Forma uşoară Forma severă

reversibilă intoxicaţie cu vitamine
10
Clasificarea vitaminelor
În funcţie de solubilitate (după Osborne şi Mendel 1915)
Vitamine Hidrosolubile Vitamine Liposolubile
Caracteristici: Caracteristici:
• Termolabile stabile în mediu acid • Termostabile
• Instabile în mediu bazic • Instabile în mediu acid
• Nu pot fi depozitate sub formă de • Instabile în mediu bazic
rezerve • Pot fi depozitate sub formă de rezerve
Cuprinde: Cuprinde:
• Grupul vitaminelor B (B1.6; B8; B10-16) • Grupul Vit.A
• Acid lipoic • Grupul Vit.D
• Acid folic – vit.M • Vit.E
• Vit.C • Vit.F
• Vit.P • Vit.K
• Substanţe cu acţiune vitaminică (CoQ,
colina)
11
Rolul vitaminelor în metabolism
Vitamina Funcţie
procesul vederii
creştere
Grupul vitaminelor A reproducere
(retinolul) secreţie mucoasă
răspuns imun
autoapărare faţă de proliferarea malignă
Grupul vitaminelor D calcifierea oaselor
(calciferolii)
Vitamina E antioxidant
(tocoferolul) stabilitate membranară
Vitamina K coagularea sagvină
reacţiile de oxido-reducere
creşterea organismelor tinerre
Vitamina F
în structura membranelor celulare
(acizi graşi esenţiali)
reacţiile de oxido-reducere
formarea colagenului
sinteza catecolaminelor
Vitamina C
catabolismul colesterolului
antioxidant
Vitamina B1 reacţiile de decarboxilare
(tiamina) formarea grupărilor ceto-
Vitamina B2
reacţii enzimatice oxidative
(riboflavina)
coenzima piridoxalfosfatului
Vitamina B6
transaminarea aminoacizilor
(piridoxina)
decarboxilarea aminacizilor
Vitamina PP
structura NAD şi NADP
(niacina)
reacţii de oxido-reducere
coenzimă pentru reacţii de carboxilare
Biotina cu CO2 şi pentru transferul grupării
carboxil
structura CoA
structura proteinelor purtătoare de
Acid pantotenic
grupări acil-
transferul grupului acil-
formarea mielinei
sinteza metioninei
Vitamina B12
interconversia folatului
sinteza ADN
Acid folic transferul unui atom de C
12
VITAMINELE A sau RETINOLUL
Istoric
• Cel mai vechi produs vitaminic

•acum 3500 ani – este semnalată hemeralopia (papirusul “Ebber”)
• 1904 –copii hrăniţi cu lapte degrasat = necroza conjunctivă;
regim vegetarian = keratomalacie (necroza corneei)
• 1909 – Steep şi Hopkins – lipsa factorilor esenţiali de creştere din hrană =
xeroftalmie
• 1914 – McCollum şi Davis - şobolanii tineri nu ajung la maturitate atunci când
sunt hrăniţi numai cu proteine, hidraţi de carbon, slănină şi sare. Creşterea revine
repede la normal dacă în hrană se adaugă extract eteric din unt sau ou  în
alimente există factori esenţiali printre care şi “factor A liposolubil”
• 1918 - se descoperă legătura dintre carenţele descrise clinic şi cele experimentale:
apariţia xeroftalmiei la om era o consecinţă a diminuării cantităţii de unt, bogat în
vitamina A, din regimul alimentar.
• Danemarca – consumul excesiv de margarină - provoacă sindromul clinic
determinat de lipsa vitaminei A 13
Istoric
• 1931 – Karrer P – izolează vit.A şi-i determină structura chimică

•1937 – prepararea sintetică a vit.A
• 1938 – Euler şi Karrer – carotenii din plante = substanţele colorate din plante, care
au acelaşi efect fiziologic ca şi vitamina A  provitamine A.
•Cercetările ulterioare - provitaminele sunt generos distribuite în regnul vegetal,
- vitamina A poate fi identificată numai la animale.
•1928-1930 - determinarea structurii -carotenului,
• 1950 prepararea prin sinteză a -carotenului.
• Concomitent au fost caracterizate structural şi funcţional şi alte provitamine naturale
din plantele verzi: - şi γ-carotenii, criptoxantina, afanina, mixoxantina, afamicina. În
ficat a fost identificată hepaxantina.
•1986 – Gross J. Şi Budawski P. – unii peşti de apă dulce sintetizează retinolul (vit.A1)
din β-caroten
14
1. Structura şi proprietăţile provitaminelor
şi vitaminelor A
1.1. Clasificarea provitaminelor A
Carotenoizii:- compuşi organici larg răspândiţi în regnul vegetal şi animal,
- substanţe cristaline polienice, constituite din unităţi izoprenice,
- diferă între ei doar prin raportul dintre atomii de carbon şi hidrogen,
- structura polienică, le conferă culori diferite care variază de la galben la
portocaliu şi respectiv de la roşu la violet (numărul mare de duble
legături conjugate),
- nr. mare de izomeri cis-trans (teoretic 29 = 512);
- majoritatea sunt all-trans (mai săraci în energie mai stabili);
- substanţe solubile în grăsimi şi solvenţi organici şi insolubili în apă;
- se oxidează foarte uşor în prezenţa luminii şi în contact cu aerul.
15
-carotenul: - cel mai important precursor al vitaminei A;

- se găseşte în cloroplaste împreună cu clorofila, sub formă de
complecşi proteici hidrosolubili, sau de picături lipidice.
- o cantitate apreciabilă în morcovi (aproximativ 30% din totalul
carotenoizilor, faţă de 1% - caroten şi respectiv 0.1% -carotenului);
- substanţă cristalină, galben-portocalie, insolubilă în apă,
solubilă în solvenţi organici, optic inactivă;
- dintr-un amestec de metanol şi benzen poate să cristalizeze sub
formă de tablete violet închis;
- punct de topire de 1840C.
- structura C40H56 - două cicluri de - iononă
- o catenă nesaturată formată din 4 unităţi
izoprenice (prin oxidare duce la eliberare de: acidului glutamic, acidului geronic,
acidului dimetil-malonic, acidului dimetilsuccinic şi acidului acetic)
16
- carotenul: - prezintă un ciclu - iononic şi unul - iononic;

- compus optic activ;
- se găseşte în plante alături de - caroten, deşi în unele plante
lipseşte (spanac, urzică, orz, etc.);
- poate să cristalizeze dintr-un amestec de metanol-benzen sub
formă de prisme arămii care prin uscare capătă o coloraţie roşie-închis, violet;
- se dizolvă uşor în solvenţi organici, soluţiile având coloraţii diferite
în raport cu solventul;
- se dizolvă uşor în grăsimi, uleiuri şi este foarte greu solubil în
alcool absolut;
- punctul de topire este de 188,50C;
- rezistă la încălzire dar este foarte uşor distrus de acizi şi oxigen.
17
- carotenul: - conţine numai un singur ciclu -iononic;

- este considerat însoţitor permanent al - carotenului din plante,
unde se întâlneşte în cantităţi extrem de mici. În unele cazuri, cum este frunza de
Cuscuta salina, - carotenul este componentul principal;
- sistem de cristalizare aciform formând mănuchiuri de snopi;
- punctul de topire la 1780C;
- poate fi cristalizat dintr-un amestec de carotenoizi cu ajutorul unui
amestec de alcool şi sulfură de carbon
Criptoxantina - este un 3- sau 4-hidroxi--caroten;

- foarte răspândită în ţesuturile vegetale unde împreună cu -
carotenul formează peste 30% din cantitatea totală a pigmenţilor vegetali.
- se dizolvă în benzen (prezintă benzi caracteristice de absorbţie la
483, 452, 424 nm) şi în sulfură de carbon (benzi la 520, 484 şi 452 nm)
18
Echinenona: - un 4-ceto--caroten;
- izolată din gonadele ariciului de mare, dar şi la alte nevertebrate şi
alge marine.
Din unele Cyanophyceae au fost izolate afanina, afanicina, afanizofila şi
flavocina. Mai târziu s-a stabilit că afanina şi mixoxantina sunt identice cu echinenona.
Xantofila: - izolată din frunzele plantelor.
zeaxantina: - în frunzele plantelor în cantităţi relativ mici
Licopina: - carotenoid aciclic care conţine 13 duble legături, din care 11 sunt
conjugate,
- izolată din tomate fructe de măceş, pepeni, caise, ardei, piersici,
etc.
19
1.2. Clasificarea vitaminelor A
(conform regulilor IUPAC-IUB (1966)
Vitamina A1 forma alcoolică = RETINOL1 (AXEROFTOL) R-CH2-OH

forma aldehidică = RETINAL1 (RETINEN) R-CH=O
forma acidă = AC.RETINOIC1 R-COOH
•Vitamina A2 forma alcoolică = RETINOL2 R2-CH2-OH

forma aldehidică = RETINAL2 R2-CH=O
forma acidă = AC.RETINOIC2 R2-COOH
•Vitamina A3 forma alcoolică = RETINOL3 R3-CH2-OH

forma aldehidică = RETINAL3 R3-CH=O
•Izomeri ai vit.A1 neovitamina Aa (13-cis-retinol)

izovitamina Aa (9-cis-retinol)
izovitamina Ab (9,13-dicis-retinol)
neovitamina Ab (11-cis-retinol)
neovitamina Ac (11,13-dicis-retinol) 20
Forma alcoolică (vitamina A1, retinol)

- în funcţie de acţiunile sale fiziologice = vitamină antixeroftalmică (axeroftol), vitamină
de apărare a epiteliilor, vitamină de creştere liposolubilă, etc.
-conţine 5 legături duble conjugate: din care 4 în catena laterală polienică şi 5 grupe
metil din care 3 pe ciclul -iononic;
-prezintă o grupare alcoolică primară în poziţia trans şi o configuraţie all-trans (trans-
trans) a catenei polienice;
- teoretic, ar putea există sub forma a 32 stereoizomeri (se cunosc doar 6 izomeri
naturali care au putut fi izolaţi şi/sau sintetizaţi). Se pare că în natură formele cis nu
sunt foarte frecvente.
neovitamina Aa - gruparea
alcoolică este în poziţie cis;
21
izovitamina Aa - prezintă izomerie cis în

poziţia 9;
izovitamina Ab (11-cis);
neovitamina Ab
neovitamina Ac (11,13-di-cis).
Toţi izomerii all-trans ai retinolului manifestă
o activitate crescută. Forma cea mai activă o
constituie retinolul pur, utilizat ca standard
internaţional.
22
Forma aldehidică (Retinal1, aldehida vitaminei A1)

- extrasă din pielea unor broaşte (Rana pipiens, Rana aesculanta) şi din retină;
- prezintă mai mulţi stereoizomeri: all-trans retinal; 13-cis retinal, sau neoretinal;,
11-cis retinal, sau neoretinalb; 11,13-di-cis retinal, sau neoretinalc; 9-cis retinal, sau
izoretinala; 9-13-di-cis retinal, sau izoretinalb.
Forma acidă (Acid retinoic)
este posibil să reprezinte forma activă a vitaminei A.
Un izomer - acidul 13-cis retinoic sau izotretioina, cu activitate vitaminică A:
23
2. Surse de caroteni şi vitamină A
2.1. Surse de caroteni
Vegetale
Se sintetizează în cloroplaste în cantităţi variabile în funcţie de stadiul de vegetaţie al
plantei
Tabelul 1.1. Cantitatea de caroteni din alimente şi vegetale proaspete
medie
aliment aliment medie (mg%)
(mg%)
ardei gras 8-25 spanac 13-14
ardei kapia 25-35 tomate 6.5-12
gogoşari 23-25 agrise 0.1-0.2
fasole verde 0.1-0.2 banane 6.8-8.3
morcovi 7-18 caise 1.2-4.2
pepene verdei 3-4 mazăre verde 0.2-0.4
ridichi 1.5-2 dovleac cantalup 0.2-0.8
salată 3-6 ceapă 0.1-0.5
În timpul conservării de lungă durată, legumele şi fructele îşi modifică conţinutul în

pigmenţi carotenoidici. Astfel, la morcovii conţinutul în caroteni scade de la 18 mg%/g la
13,4 mg %/ g produs proaspăt, după 120 zile de păstrare la 00 C 24
2.1. Surse de caroteni
Animale
-asimilează, sintetizează, depozitează carotenoidele, sau le transformă în carotenoide
proprii;
-pot fi în stare liberă, sau sub formă de complexe cu lipoproteinele în ţesutul adipos
subcutanat şi în ţesutul adipos din jurul organelor interne. O cantitate redusă este
prezentă sub formă cristalizată în ţesuturile cornoase: solzi, pene, ciocul păsărilor, etc.
- crustacee – cel mai mare depozit de carotenoide;
- peşti – nu le pot biosintetiza de novo;
- principala sursă o constituie biomasa acvatică bogată în caroteni exogeni;
- surse: piele, carne, gonade, ficat, ochi, solzi, etc;
- predominant formele ceto- şi cetohidroxicarotenoide (β-ioanina);
- mamifere – carotenoide - şi -ioninice,
- în principal în sânge (100 – 300 g/100 ml sânge),
- în ficat 2 mg/kg corp – predomină forma 
- ţesut adipos
- ţesut muscular – cantitate mică 25
2.2. Surse de vitamine A
Animale
– Ierbivore: transformă carotenoizii din hrană în retinol;

– Carnivore: procură vitaminele A din alimentaţia de origine animală;
– Peşti: - procură vitaminele A din planstonul marin,
- cea mai mare cantitate este depozitată în ţesutul adipos al ficatului peştilor
marini. Comercializată sub formă de untură de peşte, sau ulei de peşte;
- iau vitaminele A din planctonul marin,
Om: principalele surse de vitamină A din alimente sunt carotenii (provitamină A), mai
ales -carotenii, care sunt de origine vegetală şi retinil esterii de origine animală.
•ficatul animalelor şi al păsărilor conţine cantităţi apreciabile de retinol.

•carnea, viscerele, gălbenuşul de ou, produsele lactate conţin vitamina A1 în cantităţi
variabile, care sunt mai mari pe perioada verii şi mai mici iarna.;
•nu conţin vitamina A uleiurile vegetale, untura, seul, margarina, slănina, etc.
26
Retinolul - standardul internaţional de măsurare a activităţii vitaminei A

- raportarea prezenţei în organism a vit. A se face în funcţie de acesta;
- 2 g β-caroten, sub formă uleioasă, administrat ca supliment nutriţional
poate fi convertit de către organism într-un microgram de retinol;
- când β-carotenul provine din alimente, sunt necesare 12μg β-caroten
pentru ca organismul să obţină un microgram de retinol.
Alte carotenoide sunt mai puţin eficiente - se absorb mai greu decât β-carotenul şi duc
la obţinerea unei rate de echivalenţă în retinol (RER) de 24:1.
Tabelul 1.2: Rata de echivalenţă în retinol pentru β-caroten şi alte
carotenoide
Cantitate consumată Cantitatea convertită la retinol RER
1μg de vitamină A din dietă sau ca supliment nutriţional 1 μg retinol 1:1
2 μg de β-caroten ca supliment nutriţional 1 μg retinol 2:1
12 μg β-caroten din dietă 1 μg retinol 12:1
24 μg α-caroten din dietă 1 μg retinol 24:1
24 μg β-criptoxantină din dietă 1 μg retinol 24:1

27
o unitate internaţională (U.I.) este echivalentă cu 0,3 μg retinol.

Surse sintetice de vitamină A
retinil palmitat şi retinil acetat
multivitaminele - aproximativ 5.000 de U.I. standard de vitamină A, echivalente
cu 1.500 μg retinol, sau mai puţin, în funcţie de cantitatea de β-caroten pe care o
conţin
Dieta zilnică normală asigură organismului necesarul de vitamină A

Alimentele congelate pierd 5 – 10% din vitamina A la o depozitare de 12 luni la -230C
Alimentele preparate nu-şi pierd conţinutul în vitamină A
Grăsimile prăjite şi râncede disturg vitamina A
Factori majori care controlează utilizarea de către organism a surselor de

vitamină A:
i) modul de transport;
ii) mărimea particulei de vitamină A care este transportată.
28
Tabelul 1.3: Conţinutul în vitamină A al principalelor alimente din dietă
Alimente Cantitate Vitamina A α- α- β- β-

(μg RAE) caroten caroten caroten caroten
(μg) (μg RAE) (μg) (μg
RAE)
ulei din 1 lingură 4,080 0 0 0 0

ficat de
cod
fulgi de ceaşcă 140- 0 0 0 0
cereale 280
Ouă 1 ou mare 119 0 0 0 0
unt 1 lingură 107 0 0 0 0
lapte 1 ceaşcă 76 0 0 0 0
integral
cartofi ½ de ceaşcă, 1,136 0 0 13,635 1,136

dulci piure
morcov ½ de ceaşcă, 595 2,975 124 5,655 471

tăiat mărunt
spanac ½ de ceaşcă, 393 0 0 4,717 393

gătit
caise un fruct 74 0 0 893 74

29
3. Metabolismul vitaminelor A
3.1. Biogeneza carotenilor
- 1931 – I. Kuhn – descompune carotenul în 3 izomeri (-, -, -) - cei mai importanţi
precursori ai vit. A;
- Gold Smith – un singur precursor – fiten (C40H64) care se formează din acetilCoA
- Alte provitamine A: criptoxantina, afanina, afanicina, mixoxantina, echinenona şi
hepaxantina;
Teorii privind biogeneza carotenilor

•Prima teorie - prezentată de W.Poter şi E.Lincoln
- au stabilit rolul iniţial al tetrahidrofitenului, care este dehidrogenat spre
fiten, fitofluen, tetrahidrolicopen (neurosporen) şi licopen
- din licopen se obţine - şi -caroteni;
- -carotenul apare prin izomerizarea γ-carotenului.
•A doua teorie – prezentată de W.Goodwin
- sinteza de -caroten, cel puţin în etapele finale, nu trece prin licopen.
•J.Rabourn unifică etapele biogenezei şi propune o altă schemă
30
Teoria lui Poter W. Teoria lui W. Goodwin/ Teoria lui Rabourn

şi a lui Lincoln E. Chichester & Mackinney fiten
tetrahidrofiten tetrahidrofiten
fiten fiten fitofluen
fitofluen
Compusi alifatci ζ-caroten γ-caroten
fitofluen Compusi alchilici
ζ-caroten
ε-caroten
neurosporen
cis-neurosporen Carotenoizi aciclici
neurosporen
licopen δ-caroten -caroten
cis-licopen
licopina β-zeacaroten α-zeacaroten

licopen
γ-caroten β-caroten
γ-caroten δ-caroten
γ-caroten
β-caroten -caroten β-caroten -caroten 31

fragmente „C2 active” (acetil-CoA)

acid -hidroxi--metil-glutaril-
CoA,
acid mevalonic (MVA),
intermediari, comuni cu cei mevalon-pirofosfat,
din biosinteza sterinelor izopentenil-5-pirofosfat,
dimetilalil-pirofosfat,
geranil-pirofosfat,
farnezil-pirofosfat
plastochinone acid -hidroxi--metil-glutaril
ubichinone acid mevalonic
scualen, izopentenil - pirofosfat
colesterol dimetil-alil-pirofosfatul
hormoni steroizi geranil-pirofosfat
vitamina A farnezil-pirofosfat
32
Sinteza Vitaminelor A pornind de la provitaminele A

Ipoteze:
a) - - - carotenul  vitamina A
1 - caroten = 2 -caroten = 4 -caroten
Posibil mecanism: conversie prin scindarea hidrolitică a -carotenului în două
molecule de retinol;
b) printr-un proces de degradare oxidativă repetată
Posibil mecanism:
 începe de la una din extremităţile moleculei,
 întotdeauna se va forma o moleculă de retinol;
 degradarea oxidativă a - şi -carotenilor - se formează o singură moleculă
de retinol, sau un compus inactiv, în funcţie locul primului atac enzimatic.
 locul iniţial de atac al enzimei - dublă legătură din catena polienică, aflată în
vecinătatea ciclului iononic  -apo-10’-carotinalului ca produs intermediar.
 desprinderea treptată a câte 2 atomi de carbon  forma aldehidică a vit. A;
 degradarea oxidativă este stopată după formarea retinalului, deoarece
molecula acestuia posedă o grupare metil în poziţia - faţă de gruparea
aldehidică
33
Figura 1.4. Mecanismul de clivare a β-carotenului
34
3.2. Absorbţia
3.2.1. Absorbţia carotenilor
 la nivelul intestinului subţire, diferit în funcţie de specie

 fără clivaj în celula intestinală;
 lentă şi incompletă (doar 10% din aportul alimentar în caroteni)
 cea mai mare capacitate de absorbţie – om, maimuţă
 unele animale nu sunt capabile să absoarbă carotenoizii - ovine
 la nivelul eritrocitelor din sânge sunt transformaţi în retinol şi
 transportaţi cu ajutorul limfei spre alte celule.
 mai întâi sunt hidrolizaţi la retinal care este redus la retinol sau este oxidat la acid
retinoic ( 90% din retinalul total)
 mecanism de absorbţie pentru β-caroten – pasiv; foarte puţin cunoscut:
•complexe - „caroteno-proteine”  disocierea carotenoidelor (enzime
digestive)  dizolvare în miceliile lipidice (săruri biliare)  difuziune pasivă în
intestinul subţire (duoden, jejun)
• Erdam şi col. (1993) - alte mecanisme de transport care implică anumite
tipuri celulare şi/sau transportori specifici intracelulari
35
 factorii nutriţionali: mărimea particulelor alimentare; modul de preparare

al alimentelor; natura şi cantitatea de carotenoide din alimente; aportul
alimentar de lipide; statusul general al cantităţii de vitamină A din organism;
 reglarea – hormonal: hormonii tiroidieni stimulează activitatea carotinazei
(trecerea carotenilor în vitamină A)
Metabolismul -carotenului: -carotenul inclus în miceliile lipidice  peretele

intestinului subţire  transformare în retinal  reducere la retinol (retinen-
reductaza)  transportat de chilomicroni în limfă  chilomicronii remanenţi sunt
captaţi, în principal, de către ficat  metabolizare / stocare  eliberare în sânge
(transportate de lipoproteine)
36
Figura 1.5. Metabolismul β-carotenului
37
3.2.2. Absorbţia vitaminelor A
 retinil esterii - reacţia de esterificare a retinolului cu acizii graşi din celulele

intestinale;
 mecanism de absorbţie: esterii retinalului  lumenul intestinal  absorbit de
enterocite unde este hidrolizat la retinol (retinilesteraza pancreatică / săruri
biliare)  incorporat în micelii lipidice  absorbit printr-un mecanism activ, în
partea superioară a intestinului gros  captat de cRBP II („celular retinol binding
protein”)  transesterificare la palmitat (lecitin-retinol-aciltransferaza (LRAT)) 
incorporare în chilomicroni  limfă / circulaţia generală
 exces de vitamină A: celulele intestinale  esterificarea retinolului (acil-CoA-
retinil-acil-transferaza (ARAT))  stocare în particule lipidice intra-citoplasmatice
38
3.3. Forme de circulaţie şi depozitare
Caroteni
- transportul în plasmă sub formă de complexe transportoare - cu ajutorul LDL
(„Low density lipoprotein”)  în celulele Kupfer din ficat.
la om  complex format din “prealbumine-proteine specifice de legare a retinolului”
denumit “retinol binding protein” - RBP.
- depozitare -  80% în ţesutul adipos;  10% în ficat; cantităţi mici în testicule,
ovare şi glande suprarenale; sub formă de urme în păr, mucoasele bucale,
membranele eritrocitare, leucocite, şi în celelalte organe: pancreas, rinichi, inimă,
tiroidă, ochi. La nivelul ochiului se găsesc sub formă de zeaxantină în maculă şi
luteină în retină.
- excreţie - materiile fecale - 50 şi 80% din carotenoidele neabsorbite sub formă
neutră
- prin lapte
- nu există o excreţie urinară, lipsesc din transpiraţie şi LCR
Vitamina A
- în sânge după 3-5 ore de la absorbţie; sub formă alcoolică, o mică parte
esterificată;
-transport: legată de globulinele plasmatice (1-globuline)  sistemul
reticulohistiocitar  depozitare în ficat (90 – 95%) majoritar sub formă de palmitat
-Sângele fetal -  30% mai sărac în vitamină A  depozit redus de vitamină A 39
Depozitare:  95% în ficat; cantităţi apreciabile în epiteliul pigmentar al
rinichilor, intestin, pancreas, plămâni, încheieturile oaselor, păr, organele de
reproducere;
Figura 1. 7. Transportul şi depozitarea vitaminei A
40
- în special sub formă de esteri ai retinolului  eliberarea retinolului

(retinil-ester hidrolaza)  esteri care se fixează la cRBP  trec în celulele stelate
perisinusoidale (celulele lui Ito / lipocite)  retinolul este eliberat, şi re-esterificat
cu acizi graşi (în principal palmitat, oleat, stearat)  stocat în picăturile lipidice;
- factori care influenţează depozitarea: valoarea nutritivă a alimentelor; starea
fiziologică a organismului
- excreţia: - prin fecale (la noul născut această cale reprezintă aproximativ 1/3
din aportul alimentar);
- nu se elimină prin urină
- excepţii - în condiţii patologice: boli renale, infecţiile cronice,
cancer, diabet, pneumonie;
- administrarea unei cantităţi mari de vitamină A 
creştere uşoară a diurezei şi o eliminare sporită de retinol-gluconat şi acid retinoic.
41
3.4. Transformarea în metaboliţi
Sinteza ac.retinoic
 nu este pe deplin elucidată

 retinolall poate fi transformat în retinal all care trece în acid all-trans retinoic. In vivo
la aceste tipuri de reacţii participă o serie de dehidrogenaze, printre care şi o alcool
dehidrogenază citosolică
 în celulele intestinale -carotenul este transformat în retinal care este redus la
retinol. O mică parte din retinal (1‰) poate fi oxidată în ac.retinoic care poate fi pus
în circulaţie prin vena portă fără nici o fază de metabolizare
Figura 1.6 Metabolismul vitaminei A

42
3.4. Transformarea în metaboliţi
Sinteza altor metaboliţi activi ai vit.A
Ac. 3,4-didehidroretinol, metabolit activ al retinolului se formează prin

dehidrogenarea şi apoi oxidarea succesivă a retinolului. Compusul este capabil să se
lege la receptorii pentru ac.retinoic şi prezintă o acţiune morfogenă în dezvoltarea
embrionară.
3.5. Catabolismul
Retinol:  în microzomii hepatici se poate oxida la 4-hidroxiretinol şi 4-

oxoretinol, metaboliţi care in vivo au fost localizaţi în ficat;
glucuronide care se elimină în bilă şi urină
Ac.retinoic  nu poate fi transformat în retinal şi retinol;

 este rapid metabolizat în derivaţi polari, diferiţi de la un ţesut la altul
43
4. Rolul biologic al vitaminelor A
factor de protecţie: ectodermă; ţesuturi epiteliale;

factor de creştere şi de reglare a osteoblastelor şi osteoclastelor;
procese de protecţie moleculară şi în mecanismul vederii;
metabolisme intermediare şi în interacţiunile cu alte vitamine, hormoni, etc.
metabolismul lipidelor:
metabolismul glucidelor:
metabolismul proteic:
membranele celulare – asigură:
integritatea structurală şi permeabilitatea membranelor celulare;
creşterea permeabilităţii membranelor lizozomale din ficat;
efect de dilatare şi dezorganizare a membranei celulare şi nucleare;
procesele de sulfo-conjugare a fenolilor.
44
4. Rolul biologic al vitaminelor A
4.1. Participarea vitaminei A în procesul vederii
- 3 linii filogenetice: moluşte, artropode şi vertebrate
- în molecula fotoreceptoare de la nivelul ochiului se întâlneşte un cromofor comun,
identic, numit 11-cis-retinal
Retina
 membrană fină a cărei jumătate posterioară reprezintă retina vizuală.
 retina vizuală este fotosensibilă şi conţine două tipuri de celule fotoreceptoare care
sunt activate de lumină:
• conurile – nr. de aprox. 3 mil, dimensiuni mici, situate în partea centrală a retinei
vizuale, adaptate la lumină puternică, responsabile de vederea deplină, colorată
• bastonaşele – nr. de aprox. 1 bil., situate la periferia retinei vizuale, nu percep
culorile, sunt adaptate pentru vederea slabă crepisculară şi nocturnă numită vedere
“scotoptică”
45
 fotosensibilitatea
• proces iniţiat la nivelul bastonaşelor (rodopsina – purpura vizuală), sau

conurilor (iodopsina, cinopsina) din retină.
• celulele fotoreceptoare convertesc lumina în mişcare atomică şi aceasta în
impuls nervos.
• bastonaşele şi conurile stabilesc sinapse cu celulele bipolare care la rândul
lor interacţionează cu alte celule nervoase de la nivelul retinei. Semnalele
electrice generate de fotoreceptori parcurg o arie din zona celulelor
nervoase din retină după care sunt transmice prin fibrele nervilor optici în
creier.
46
Funcţiile retinei:
• transformarea luminii în impulsuri nervoase
• integrare a informaţiei vizuale
Funcţiile biochimico-fiziologice sunt distinct compartimentate, în cadrul segmentului
“extern” şi “intern” din structura bastonaşelor, întreg ansamblul fiind delimitat de o
membrană plasmatică.
 segmentul “extern” – formaţiune specializată în fotorecepţie;
 segmentul “intern” – caracteristicile celulelor obişnuite, generatoare de
energie; este bogat în ribozomi şi mitocondrii; transmite semnalul declanşat în
urma excitaţiei vizuale
Figura 1.8. Compartimentarea funcţiilor fiziologice ale retinei 47

 Excitaţia vizuală
- declanşare: prin acţiunea luminii asupra pigmenţilor vizuali din segmentul extern
al bastonaşelor din retină.
- un foton  o moleculă de rodopsină  se eliberează un electron  energia
direcţionată spre capătul opus al bastonaşului  transmiterea “informaţiei”
vizuale.
- Partea proteică a rodopsinei – opsina – leagă prin gruparea  -NH2 a unui rest
de lizină gruparea cromoforă 11 cis-retinal prin gruparea sa aldehidică şi se
formează o bază Schiff protonată.
C19H27-CHO + H2N-R C19H27-CH=+NH-R + H2O
11-cis-retinal -Lys baza Schiff
- Lumină + 11 cis-retinalul  all –trans-retinal (izomerizare stereochimică,

degajare energie)  modificarea complexului “opsină – retinal” (reacţii
ireversibile; devin reversibile atât in vitro sub acţiunea enzimelor cât şi in vivo prin
reacţii fotochimice la temperaturi scăzute)
48
Figura 1.9. Mecanismul excitaţiei vizuale
ipoteze privind mecanismele de amplificare:

•ipoteze catalitice,
•ipoteze membranare
•concepţia modernă a biochimiei vederii
49
Procesul vederii = secvenţă de reacţii biochimice care se desfăşoară ciclic şi implică

enzime şi reacţii biochimice diferite :
lumină - reacţii de decolorare ale rodopsinei cu eliberarea opsinei şi all-trans-retinalului.
întuneric - reacţii de refacere, respectiv transformarea all-trans-retinalului în 11-cis-
retinal, singurul capabil să se lege la opsină pentru a reconstitui rodopsina
cond. fiziologice normale: echilibru între rata desfacerii şi refacerii rodopsinei şi între
formele retinal şi retinol.
Ex. Hemeralopia - scade viteza de refacere a rodopsinei datorită unui aport
redus de precursori; se caracterizează printr-un nivel scăzut al rodopsinei din
retină.
Vederea deplină, colorată - trei receptori fundamentali: legarea 11-cis-retinalul la:

cianopsină  maximul de absorbţie în albastru;
iodopsină  deplasarea maximului de absorbţie în verde;
porfiropsină  maxim de absorbţie în roşu.
50
5. Unităţi de activitate vitaminică A şi
necesităţi nutriţionale
1 μg retinol = 6 μg β-caroten pur = 12 μg amestec de caroteni, = 3,3 unităţi
internaţionale (U.I.).
Necesarul de vit. A: stabilit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în funcţie de
vârstă şi de sex
Tabelul 1.4. Necesarul zilnic de vitamină A
51
6.Vitaminele A în stări fiziologice normale
şi patologice
6.1. În stare fiziologică normală
Adulţi: - variază în funcţie de vârstă, starea fiziologică; nu este influenţat de
cantitatea de energie consumată;
concentraţia de vit. A din sânge  variaţii foarte mari în funcţie de momentul zilei;
circulă sub formă de retinol (80%);
necesarul max. de vit. A = 8.000-10.000 U.I vitamină A/zi, = 6.000-3.000 μg
vitamină A (sub formă de retinol)/zi.
la femei, valori normale mai mici decât la bărbaţi
Tabelul 1.5. Necesarul zilnic de vitamină A (sub formă de retinol)
recomandat de Comitetul Internaţional pentru Nutriţie (FNB)
52
Copii: - nou-născuţi rezerva hepatică de vitamină A este de 1/10 din cea a

adultului şi se epuizează în 22-23 de zile de carenţa vitaminică;
- creşte treptat în timpul primelor săptămâni de viaţă
- femei gravide - consum echilibrat de 800 μg retinol/zi (2.600 U.I/zi)
6.2. Hipovitaminoza A
- cauze majore: i) cauze alimentare; ii) cauze patologice
- este accentuată de malnutriţie
- cauzele patologice: i) bila se găseşte în cantităţi mici sau lipseşte;
ii) dietele sărace în grăsime;
iii) ciroza hepatică;
iv) diabetul zaharat, hipotiroidism şi mixedem,
- Manifestări: încetarea creşterii, pierderea în greutate, scăderea rezistenţei la infecţii
şi toxine, tulburări la nivelul ochiului, pielii, aparatului urogenital, digestiv şi respirator
şi respectiv al glandelor exocrine şi endocrine, etc.
alterarea amplasării şi activităţii osteoblastelor şi osteoclastelor
- Acţiune epiteloptropă: ecto-, endo-, sau mezodermică
apar epitelii de „cheratinizare”  deteriorarea glandelor exocrine,
lacrimale, din piele, din tractul digestiv, respirator şi urogenital  chisturi, ocluzii,
abcese, însoţite adesea de infecţii microbiene
hipercheratoza - apare starea de “piele de broască râioasă”
scade activitatea unor enzime hepatice şi intestinale 53
6.2. Hipovitaminoza A
Acţiunea antiinflamatoare: xeroftalmie, pielocistite, stări febrile şi alterări ale

aparatului respirator (bronhopneumonie), scăderea secreţiei gastrice (colite cu diaree
mucosanguinolentă), febră puerperală, etc
Efecte ale tratamentului cu vit. A:
asigurarea integrităţii membranelor şi menţinerea rolului de barieră al epiteliilor;
stimularea mijloacelor umorale de apărare nespecifică şi a capacităţii de producere a
anticorpilor
vitamina A creşte rezistenţa organismului şi scade incidenţa şi gravitatea unor boli
cauzate de alterarea barierelor de rezistenţă a celulelor epiteliale şi respectiv a
mucoaselor. Deficienţa ei duce la modificarea rezistenţei organismului faţă de unele
microorganisme patogene
Rolul vitaminelor A în funcţiile aparatului genital şi în reproducere:
•scăderea capacităţii de reproducere şi în final la apariţia sterilităţii
cheratinizarea celulelor vaginale, tulburări ale ciclului,
scăderea greutăţii testiculelor şi atrofia tubilor seminiferi cu scăderea
spermatogenezei.
•sinteza hormonilor sexuali – se pot naşte copii cu malformaţii: anoftalmie,
microftalmie, microcefalie
54
Acţiunea asupra ochiului:
•tulburărilor funcţionale
nictalpia-
hemeralopia - „vedere scotoptică” - tulburări reversibile
•alterări anatomo-morfologice - stare carenţială avansează:
xeroza corneei –
xeroftalmie –
cheratomalacia -
6.3. Hipervitaminoza A
 apare relativ rar;
 cauze: administrarea unei cantităţi prea mari de vitamină A, într-o perioadă scurtă
de timp
•alimentare: dietă abundentă în vegetale care conţin caroteni (ardei kapia,
gogoşari, morcovi, spanac) - xantoza cutanată (colorarea mucoasei şi a pielii)
•intoxicaţii cu retinol: animale de experienţă - pierderea în greutate, dispariţia
luciului blănii, căderea părului, edeme ale botului şi ochilor şi decalcifierea
masivă, etc.
om - icterul carotenic - hipercarotinemie, hiperlipemie,
hipercolesterolemie, depozitarea exagerată a carotenilor în piele, hepato-spleno-
megalie, anemie secundară
 supradozea la copii (5.000 U.I./kg greutate corporală/zi/timp de 5 zile) - cefalee,
insomnie, anorexie, pierderea luciului părului şi căderea lui, hepato-spleno-megalie,
modificări osoase, şi transpiraţii nocturne. 55
6.4. Interrelaţii cu alte vitamine
Vitamine:
Vit. E: creşte viteza de reabsorbţie a vit. A
carenţă de vit. A - administrare simultană vit. A-caroteni-vit. E
- [vit. A] din ficat şi sânge  [vit. E] din sânge
exces de vit. A - scade necesităţile de vit. E
Vit.K: acţiune hipoprotrombinică
carenţă de vit.A - afectarea sintezei de vit.k de către flora intestinală sau prin
interacţii la nivel hepatic
Vit.C: carenţă de vit.A - scăderea vitaminemiei C
- administrarea vit. A întârzie apariţia scorbutului
-dozele excesive de vit. A (200.000 U.I.) cresc eliminarea
urinară a vitaminei C
Hormoni:
H. tiroidieni: - reglarea metabolismului bazal
- hipotiroidieni - vitaminemia A , nivelul carotenilor  (grad redus
de activare a carotenazei cauzat de deficitul de hormoni tiroidieni)
H. steroizi (progesteron, corticosteron, deoxicorticosteron): vitaminemia A   sinteză
de h.steroidieni 
Elementele minerale
Zincul: - deficienţa în Zn: scăderea sintezei RBP; scăderea activităţii retinil palmitatul
Fierul: : deficienţa în vitamină A poate multiplica deficienţa în Fe  anemie 56
VITAMINELE D
Istoric
1650 – Glisson: rahitismul sau „boala englezească” - copii subnutriţi din marile oraşe
europene
1960 – Hopkins: rahitismul este rezultatul unei nutriţii necorespunzătoare

- Huldsinschi (pediatru german): vindeca copiii de rahitism prin expunerea lor la
soare,
- Mellamby: vindeca copiii de rahitism prin utilizarea unturii de peşte
1926- analiza sterolilor:

- ergosterolul ar putea avea rol de vit.D
1930 - Webster şi Askew : ergosterol iradiat  izolarea un compus cristalin cu o

puternică activitate antirahitică = calciferol = vit. D1
Ergosterol = vit. D2
iradierea sterolilor  D4, D5, D6 şi D7
57
1. Structura şi proprietăţile provitaminelor
şi vitaminelor A
1.1. Structura şi proprietăţile provitaminelor D
-compuşi steroidieni
-substanţe cu o largă răspândire naturală (steroli, acizi biliari, hormoni sexuali, hormoni
corticosuprarenali. etc.),
-au un schelet de carbon tetraciclic de tip ciclo-pentano-perhidro-fenantren (I)
Figura 2.1. Structura unui sterol (I) şi a colesterolului (II)
Sterolii (steros – solid):

- alcooli cristalizaţi care se găsesc în formă liberă, sau esterificată cu acizi alifatici
superiori
- intră în compoziţia tuturor lipidelor de origine animală şi vegetală. Sterolii se izolează
din porţiunea nesaponificabilă a lipidelor. 58
- Clasificare: după provenienţă
•zoosteroli (origine animală)
•fitosteroli (origine vegetală)
•micosteroli (drojdii şi mucegaiuri)
•steroli marini (buretele de mare)
- Provitamină D = Sterol + sistem de duble legături conjugate în poziţiile 5-6 şi 7-8 din
ciclul B
- Se deosebesc între ei prin: grad de nesaturare a nucleului tetraciclic, natura

substituenţilor şi a catenelor laterale R1 şi R2.
- Numerotarea - ca şi la colesterol (C27H46O)
- substituenţi β (deasupra planului general al nucleului),
 (sub planul nucleului)
59
Figura 2.2. Structura provitaminelor D
1.1.1. Izolarea provitaminelor D

Ergosterol (provit. D2)
în laborator - procesul de saponificare a grăsimilor
industrial - se izolează din drojdia de bere
7-Dehidrocolesterol (provit. D3)
la nivelul intestinului şi în piele se formează parţial prin dehidrogenarea
colesterolului
în laborator - cristalizarea fracţionată a esterilor; cromatografie pe coloană;
sublimarea în vid 60
1.1.2. Proprietăţile provitaminelor D
Ergosterolul C28H44O (provitamina D2),
Lanosterolul C27H50O (provitamina D3)
22-Dehidroergosterol C28H460 (provitamina D4)-
7 -dehidrositosterol C29H470 (provitamina D5) –
7-dihidrostigmasterol C29H45O (provitamina D6) –
1.1.3. Sinteza provitaminelor D
1935 – Windaus: transformă colesterolul în acetat de colesterol

ergosterol  provit. D4
izomerii sitosterolului extraşi din uleiul de soia  provitamina D5

stigmasterol  provit. D6
61
1.1.3. Structura şi proprietăţile vitaminelor D
Prin iradierea provitaminelor
Figura 2.2. Structura vitaminelor D
62
2. Surse de provitamine şi vitamine D
2.1. Surse de provitamine D
Tabelul 2.1. Conţinutul în fitosteroli al legumelor şi fructelor (mg/100 g
masă uscată)
- în regnul animal şi vegetal,

sub formă de steroli
- 7-dehidrocolesterolul
dominant la om şi la animale
- fitosterolii, sitosterolii şi
stigmasterolii dominant la
vegetale
- Drojdia de bere (0,3 g
ergosterol/l00 g drojdie) -
obţinerea preparatelor
vitaminice farmaceutice
63
Tabelul 2.2. Conţinutul alimentelor în
provitamine D
provitamina D, în steroli
Aliment
(21%)
grăsime de pasăre 1-4
came de pasăre 0,001-0,01
creier de vacă 0,032
inimă de vacă 0,18
pancreas de vacă 0,15
ser sangvin de vacă 5-6
stridii 1
spanac 0,8
ulei de grâu 0,05
varză -
64
2.2. Surse de vitamine D
Tabelul 2.3. Conţinutul în vitamină D al alimentelor (%)

- surse exogene cât şi
endogene
- produsele vegetale –
surse sărace în vit.D
- surse endogene:
acţiunea razelor
mitogenetice asupra
provitaminelor; acţiunea
enzimelor de la nivelul
mucoasei intestinale
(colesterol 
provitamină); acţiunea
razelor U.V. asupra 7-
dehidrocolesterolului, de la
nivelul pielii.
65
3. Metabolismul vitaminelor D
3.1. Transformarea provitaminelor în vitamine D
Windaus- sub acţiunea U.V. provit. D  vit. D;

conversia se poate realiza şi sub acţiunea razelor catodice, a curenţilor de înaltă
frecvenţă şi a altor factori
Mecanism: ergosterol / 7-dehidrocolesterolu1ui şi celelalte provitamine
proces ireversibil
 = (225 – 313) nm
in vitro, continuarea iradierii  derivaţi toxici (toxisterolul,
suprasterolul I, suprasterolul II, pirocalciferolul, etc)
Figura 2.3. Transformarea provitaminelor D în vitamine D 66

3.2. Absorbţia intestinală a provitaminelor şi vitaminelor D
la nivelul intestinului subţire,în prezenţa bilei şi a lipidelor alimentare

durată: 6 şi 8 ore de la administrare
Etape: incorporare în chilomicroni  transport pe cale limfatică  ficat  rinichi
în sânge sunt vehiculate de α-2-globuline / α 1-globuline
ficat - depozitare parţială a vit. D,
- esterificare cu acizi graşi, în proporţie de 10%
- activări “secundare”, prin procese de hidroxilare suplimentară
rinichi - activări “secundare”, prin procese de hidroxilare suplimentară
Mecanism:
colecalciferol (vit. D3) (hidroxilază hepatică) 25 hidroxicolecalciferol (25(OH)D)
25(OH)D-proteină transportoare(1- hidoxilaza ) 1α-25-dihidrocolecalciferolul (1,25(OH)2D)
1,25(OH)2D-proteină transportoare  intestin  procese de absorbţie a Ca
67
Metabolismul vitaminei D
68
3.3. Catabolismul şi eliminarea calciferolilor şi a derivaţilor lor
Figura 2.5. Reprezentarea schematică a căilor de degradare a calciferolilor
69
Figura 2.4. Reprezentarea schematică a factorilor care reglează nivelul concentraţiei 1,25(OH)2D în sânge.
70
Adaptarea sintezei 1,25(OH)2D la necesităţile organismului în fosfor şi calciu implică
o serie de factori de reglare:
- polipeptidici – parathormonul, prolactina
- steroidieni – 1,25(OH)2D3 inhibă propria sa sinteză
- estrogenii şi glucocorticoizii nu influenţează în mod direct
- ionici - ionii de stronţiu şi difosfat pot inhiba 1--hidroxilaza
3.4. Depozitarea vitaminelor D în organism
- În sânge - cantităţi diferite de vit. D funcţie de anotimp

- La nivel celular - în mitocondrii, microzomi, nuclei şi membrane
- Vit. D2 se depozitează mai întâi în ficat, apoi în oase, intestin, rinichi, sânge,
muşchiul cardiac, muşchii striaţi
- Depozitarea în organe este eficientă pentru o perioadă de timp care variază între
1 şi 12-14 săptămâni
71
4. Rolul biologic al vitaminelor D
4.1. Rolul vitaminelor D în metabolismul calciului şi al fosforului
favorizează absorbţia intestinală a calciului - reglează concentraţia şi raportul
calciu/fosfaţi,
1,25(OH)2D3 - influenţează transportul activ al calciului la nivelul “bordurii în perie” a
intestinului subţire;
- fluxul normal de la mucoasă spre seroasă este de 5-10 ori mai rapid decât
cel invers;
- are loc împotriva gradientului de concentraţiei,
- este cuplat cu cel al ionilor de sodiu,
- este consumator de ATP (energo-dependent)
- mecanism aflat sub control hormonal
- 1,25(OH)2D3 localizat în compartimentele subcelulare unde se fixează la
receptori proteici specifici  se leagă la o proteină transportoare  ajunge în
nucleul celulelor ţintă (intestinale, osteoblaste, osteocite şi unele segmente ale
tubilor renali)  se integrează în cromatina nucleară şi modulează transcripţia unui
ARNm specific  induce biosinteza „calcium binding protein” (CaBP)
- natura transportoare a CaBP a fost pusă în discuţie de studiile ulterioare
- s-au identificat noi proteine: o proteină de 45 kDa care se formează
înainte de iniţierea transportului Ca2+ din intestin; o proteină de 84 kDa a cărei
formare este sincronizată cu transportul Ca2+ din intestin.
în final, transportul se realizează prin intermediul unor vezicule sau chiar al
mitocondriilor 72
Figura 2.6. Ipoteze asupra efectelor 1,25(OH)2D3 în absorbţia intestinală a calciului
73
• Vit. D manifestă efecte bimodale în reglarea proceselor implicate în economia

fosfaţilor -
•Vit. D are acţiune directă asupra activităţii tubilor renali -
•1,25(OH)2D3 are o activitate de 40 de ori mai mare decât a vitaminei D3 în
stimularea transportului calciului prin peretele intestinal
•intervine în mobilizarea calciului din oase.
•Calciferolii acţionează şi asupra cartilajelor
•1,25(OH)2D3 şi 24,25(OH)2D3 - stimulează incorporarea sulfului în proteoglicani
•Vit. D favorizează absorbţia fosfatului în mitocondrii
•Vit. D inhibă desfăşurarea ciclului acizilor tricarboxilici – inhibă activitatea
aconitazei (transformarea citratului în izocitrat)
74
5. Unităţi de activitate vitaminică D şi necesităţi
nutriţionale
• O unitate internaţională de vitamina D (U.I.) = cantitatea de vitamină

care are o activitate biologică echivalenta cu 0,025 g calciferol.
• Alimentele naturale - cantităţi foarte mici de vit. D, cu excepţia unor peşti

(somon, hering, sardine, morun, etc. care conţin 20-60 g D3/100 g).
• calciferolul endogen sintetizat la nivel cutanat - sursa principală
• Producţia zilnică de 1,25(OH)2D3 = 0,3-1,0 mg
variabliă
aportul suplimentar (profilactic) pentru nou-născuţi = 20-30 g/zi în
primii doi ani de viaţă, iar în timpul iernii până la 4-5 ani
aportul suplimentar pentru femeile aflate în ultimele luni de sarcină =
10-20 g/zi.
75
6. Vitamina D în stări fiziologice normale şi
patologice
6.1. Hipovitaminoza D
Factori:
• biosinteza cutanată deficitară:
i) expunere insuficientă la soare;
ii) poluare atmosferică;
b) aport deficitar de calciferol exogen
i) nesuplimentarea cu vitamină D a hranei subiecţilor din categoria risc;
ii) regim alimentar particular ce scade absorbţia intestinală a calciferolilor
(regim sărac în grăsimi);
iii) malabsorbţie intestinală, obstrucţia şi atrezia căilor biliare;
c) catabolism accelerat al calciferolilor: tratament anticonvulsiv;
d) creşterea necesarului de 1,25(OH)2D:
i) efort;
ii) sarcină;
iii) diete alimentare sărace în calciu şi fosfor sau diete care diminuează
absorbţia acestor ioni;
e) pierderi crescute:
i) malabsorbţie intestinală;
ii) insuficienţe hepatobiliare,
iii) sindrom nefritic;
iv) dializă peritoneală cronică. 76
6.1.1. Rahitismul
Cauze:
a) deficit în vitamină D;
b) existenţa unui regim alimentar în care raportul Ca/P este mult diferit de 1,5;
c) absorbţia la nivel intestinal este dezechilibrată;
d) în unele afecţiuni renale când activitatea 1-α-hidroxilazică este absentă.
Manifestări:
perturbare a mineralizării oaselor aflate în curs de creştere,  leziuni ale oaselor prin
trei procese diferite:
i) demineralizare
ii) scăderea absorbţiei intestinale a calciului;
iii) scăderea absorbţiei fosfaţilor (se formează fosfaţi de calciu insolubili) 
Ca2+PO42- din plasmă .
Forma severă de rahitism

Cauze: hipocalcemia induce un răspuns al paratiroidelor
Efect:  parathormonul tinde să aducă la normal calcemia,  demineralizarea osului
 hiperfosfatemie
77
Rahitismul la copii:
condiţiile în care se realizează schimbul de calciu dintre mamă şi făt în perioada

prenatală
• aportul insuficient de calciu şi fosfor din laptele matern în perioada neonatală.
alimentaţia artificială - rahitogenă (excesul de lapte de vacă, orarul neregulat al
supturilor)
• copii înţărcaţi - regim alimentar predominant glucidic (făinoasele prezintă un raport
Ca/P  0,15)
• simptoame:
• forme uşoare: întârzierea creşterii, dureri osoase, evitarea poziţiei şezând,
musculatură hipotonă
• forme mai grave: anomalii scheletice. (picioare curbe, deformarea craniului,
închiderea tardivă a fontanelelor şi erupţie dentară întârziată, torace deformat prin
ieşirea în relief a sternului şi îndepărtarea coastelor inferioare
• forme grave: scăderea pronunţată a tonusului muscular, “abdomen de batracian”,
tetanie manifestă sau lentă, uneori cu spasm corpo-prendal
• asimilarea fierului este mult mai diminuată – anemie
• tratament: funcţie de gravitate
• sugari: 250 U.I./zi – prevenire
• copilărie şi adolescenţă - 400 U.I./zi,
• prematuri - 1.000 U.I./zi.
• rahitism sever, - 2.500-5.000 U.I./zi timp de 40-50 zile sau doze unice de
600.000 U.I./zi, uneori chiar şi de 1.200.000 sau 1.800.000 în 2-3 reprize78
„Rahitism vitamino-D rezistent primitiv hipofosforic”: rahitism rezistent la
vitamina D.
• cauze:
• insuficienţă în mecanismele de absorbţiei a calciului la nivel intestinal
• simptoame:
• asemănătoare cu cele din rahitism,
• apar mult mai târziu, după 2-3 ani, uneori chiar la pubertate
• unele stări patologice hepatice şi renale
6.1.2. Osteomalacia
• carenţă de vit.D , Ca şi P la adulţi
• boală de origine dietetică
• incidenţă mai mare la femei
• manifestări: decalcifierea defectuoasă a ţesutului osos - dureri ale membrelor
inferioare, deformări ale coloanei şi oaselor pelviene, fracturi ale oaselor
79
6.2. Hipervitaminoza D
În cazuri de supradozări
• manifestări:
• tulburarea severă a creşterii la copii, cefalee, sensibilitate crescută a scalpului;
• Apare hipercalcemia: calcifiere a ţesuturilor moi;
tulburări gastrice, oboseală, dezorientare, poliurie, anorexie,
senzaţia de greaţă şi vomă, pierderea în greutate
leziuni renale
blocarea secreţiei hormonului paratiroidian
• modificări ale echilibrului Mg2+/Ca2+
• hipertensiune arterială - indică hipercalcemie (16 mg%).
• poate fi letală – cauze: uremia sau tulburările cardiovasculare
• examene biochimice:
• în urină - prezenţa albuminei, a cilindrilor hialini, frecvenţa leucocitelor;
• în sânge - fosfataza alcalină are valori foarte mici.
• tratament:
• oprirea administrării vitaminei D;
• cazurile grave, mai ales la sugari, se impune administrarea intravenoasă de ser
fiziologic, şi antibiotice, se va bea multă apă, regim sărac în Ca
• simptoamele continuă multe luni iar urina nu va fi concentrată
80
6.1.3. Interrelaţii. Antivitamine D
Antivit. D - substanţe total diferite structural de calciferoli

•acţiune rahitogenă –
•acidul fitic (cereale)
•carotenoizii (spanac)
•cortizonul
•actinomicină,
•mitramicină,
•rezerpina,
•fenobarbitalul,
•EDTA,
•vitaminele B1, B2 şi E,
•Al(OH) 3
•uleiul de parafină,
•acetatul de cortizon - induce manifestări similare cu cele care apar în hipervit. D
Vit. A în doze mari inhibă activitatea vit. D în rahitism

Vit. K împreună cu vit. D intervin în sinteza osteocalcinei
81
VITAMINELE E sau TOCOFEROLUL
ISTORIC
tocoferol - tocos- descendenţă, pherein-porter, ol-alcool

- termen generic utilizat pentru a desemna un ansamblu de
tocoferoli şi de tocotrienoli naturali
- rolul pe care îl are în reproducere
• 1922 - Evans şi Bishop descoperă în germenii de grâu un factor liposolubil

cu rol în reproducere Lipsa acestuia din alimentaţia animalelor de laborator a
fost asociată cu moartea fătului de şobolan şi cu atrofierea testiculelor
• 1924 – Sure îl denumeşte vitamină E
• 1936 s-au izolat pentru prima dată α- şi β-tocoferolul din germeni de grâu,
• 1938 - Fernholtz a stabilit structura chimică,
• 1956 - au mai fost izolaţi ε- şi -tocoferolul
• 1969 IUPAC stabileşte normele privind nomenclatura tocoferolilor
• În prezent se consideră că vitaminele E posedă un rol ubiquitar
82
1. Structura şi proprietăţile tocoferolilor
Structura de bază – tocolul

- este un ciclu cromanol (hidroxicroman, dihidro-benzopiran)
- cromanul - un ciclu benzenic şi un heterociclu piranic
- tocoferolii - un hidroxil fenolic în poziţia 6
- o catenă laterală săturată, derivată de la fitol
(C20H390H), legată la C2 al heterociclului
- un radical metil - la C2
- sunt -, β-, - şi - tocoferoli
83
Proprietăţi fizice:
• molecule chiralice
• sinteză - amestec racemic („All-Rac -T” sau „DL--T”)
• toate centrele de chiralitate sunt racemice
• Toţi tocoferolii şi tocetrienolii naturali prezintă aceeaşi configuraţie R
la nivelul C2 (numai „RRR-T”, sau „d-T”, sau (+)--T se găseşte în
natură)
• RRR-T prezintă o activitate biologică de ~ 100% (raportat la -
tocoferol)
• β- şi -tocoferolii prezintă o activitate vitaminică redusă (între 15% şi
30% din activitatea -tocoferolului)
• - şi β-trienolii au activitate vitaminică redusă (20% şi respectiv 5%)
• tocoferolul se obţine din tocol (2-metil-2-fitil-6-hidroxicroman)
• se cunosc şapte tocoferoli (-, β-, -, -, -, şi - tocoferol)
• sunt lichide vâscoase, de culoare galbenă, insolubili în apă, solubili în
grăsimi şi solvenţi organici (acetonă, alcool etilic, cloroform, hexan, etc)
prezintă fluorescenţă ( de excitaţie: 290 nm,  de emisie: 325 nm)
84
Proprietăţi chimice:
• carcateristici oxidante: >>β>.

• stabili la căldură, lumina vizibilă şi în mediu alcalin, în absenţa
oxigenului. Ei sunt rapid distruşi de radiaţiile UV şi în prezenţa
oxigenului ca oxidant
• gruparea reactivă - gruparea metil din poziţia C5
• participă la reacţii de substituţie
• pot forma eteri şi esteri
• sunt oxidaţi de clorura ferică şi nitratul de argint în prezenţă de nitrat
• dau reacţie de culoare (roşie) cu reactivul Emmerie Engel
• sunt oxidaţi de radicalii liberi- carbon (alchil), oxigen (alcoxil, hidroxil
RO, peroxid ROO, anion superoxid O2-)-, cu formare de chinone,
semichinone, epoxichinone, dimeri şi trimer  antioxidant major
Sinteza chimică:
1938 - Karrer - prima sinteză chimică
Alte procedee - utilizează fitol natural extras şi purificat din ţesuturi vegetale
sau halogenuri de fitil şi 2,3,5- trimetil fenolul sau unii derivaţi ai acestuia
Ind. Farmaceutică – fitolul se extrage din frunze de urzică
- concentratele obţinute prin extracţie conţin max. 65% -
tocoferol 85
2. Surse de vitamine E
Tabelul 3.3. Cantitatea medie de tocoferol în diferite surse naturale
86
Tabelul 3.4. Cantitatea medie de tocoferol din unele legume şi fructe
87
Tabelul 3.5. Conţinutul în tocoferoli al uleiurilor extrase din cereale
88
3. Metabolismul vitaminei E
 plantele verzi (în special graminee) - biosinteza tocoferolului porneşte de

la fitol
 organismele animale - sunt incapabile să sintetizeze tocoferolul
animale şi om: tocoferolii din hrană sunt absorbiţi la nivelul intestinului

subţire  tocoferolii urmează metabolismul lipidelor  la trei ore de la
administrarea orală sub formă de acetat de -tocoferol marcat cu deuteriu
ajung în plasmă, transportaţi de lipoproteine  între 6 şi 12 ore
concentraţia lor atinge un prag maxim  concentraţia se menţine la acest
nivel timp de 12 ore  scădere lentă a concentraţiei  preluat de
chilomicroni, apoi de VLDL („very low density lipoprotein”), LDL („low
density lipoprotein”) 40-60%, HDL (high density lipoprotein)  foarte
târziu ajung la nivelul membranelor eritrocitare 35%. Concentraţia serică
a tocoferolilor este în strânsă legătură cu nivelul lipemiei şi al
colesterolemiei, situându-se în jurul valorii de 0.6-0.8 mg tocoferoli/g
lipide totale plasmatice. Ponderea tocoferolilor în ser mai depinde de sex,
vârstă etc.
- cantitatea de vitamina E raportată la kilogram corp, este în jur de 50
mg/kg corp la bărbaţi şi respectiv 160 mg/kg corp la femei. 89
3.1. Absorbţia intestinală a tocoferolilor
• proces pasiv, se desfăşoară viteză relativ mică; diferiţii izomeri sunt înglobaţi în
chilomicroni într-o manieră nediscriminatorie
• necesită prezenţa sărurilor biliare – se formează micelii care permit atacul lipazei
pancreatice asupra lipidelor
• esterii tocoferolilor sunt supuşi acţiunii unei esteraze pancreatice specifice care
eliberează tocoferolul sub formă de -tocoferol
• chilomicronii intraţi în circulaţia limfatică sunt:
- hidrolizaţi (lipoproteinlipază) - acizii graşi eliberaţi  în principal în ţesuturi
şi muşchi;
- transferaţi împreună cu lipoparticulele  pot intra în structura HDL;
- captaţi de ficat prin intermediul unui receptor modulator care implică
apolipoproteina E
3.2. Secreţia hepatică prin intermediul VLDL

nu există o reală depozitare hepatică a vitaminei E
tocoferolii sunt înglobaţi în VLDL sau eliminaţi prin bilă şi apoi prin fecale
-tocoferolul este excretat în mare parte în bilă  este eliminat împreună cu alţi
metaboliţi ai tocoferolilor (tocoferol chinona, formele dimere).
90
3.2. Secreţia hepatică prin intermediul VLDL
• incorporarea în particulele de VLDL nou formate  un proces selectiv care depinde

de activitatea RRR--tocoferol care este de 5 până la 10 ori mai importantă decât cea
de -tocoferol, sau de stereoizomeri SRR--tocoferol.
• proteină de legare a tocoferolilor
- proteină de 32 kDa, citosolică, izolată şi purificată exclusiv din ficat, se
leagă preferenţial la RRR--tocoferol.
- eficienţa de legare a - şi -tocoferolului este de două şi respectiv de trei
ori mai mică decât a β-tocoferolul decât a cu -tocoferolul în competiţia pentru legare
la proteină
- defect de natură genetică a acestei proteine  apariţia de carenţe familiale
în vitamină E
• VLDL secretate de ficat sunt supuse acţiunii lipoprotein lipazei  lipoproteine
bogate în esteri al colesterolului:
- IDL („Intermediate density lipoprotein”), care sunt parţial captate de ficat,
parţial transformate în LDL  LDL sunt captate de ţesuturile periferice prin
intermediul unor receptori specifici
• RRR--tocoferolul secretat de hepatocite în VLDL poate fi:
i) parţial transferat în HDL în timpul lipolizei VLDL;
ii) în parte recaptat de ficat prin IDL;
iii) o altă parte trimisă la ţesuturile periferice prin LDL şi în unele cazuri prin
91
HDL.
Figura 3.1. Metabolismul vitaminei E
92
3.3. Distribuţia şi schimburile de tocoferoli între diferitele
fracţii de lipoproteine plasmatice
• tocoferolii se schimbă cu
uşurinţă între HDL şi alte
lipoproteine într-o manieră
nediscriminatorie, printr-un
proces independent de
acţiunea proteinelor de transfer
a lipidelor neutre;
• distribuţia vitaminei E între
diferitele fracţii lipoproteice
este corelată cu raportul de
masă al acestor fracţii
Figura 3.2. Distribuţia tocoferolilor

între diferitele fracţii lipoproteice 93
3.4. Distribuţia vitaminei E în eritrocite
• este prezentă în elementele figurate ale sângelui,

•repartiţia între diferitele tipuri de tocoferoli (în stare fiziologică normală) este sensibil
identică cu cea observată în plasmă
• apare în eritrocite la un interval de 5 – 8 ore după injectarea de acetat de -tocoferol;
• în membrana eritorcitară conc. de vit.E este de 5 ori mai mică decât cea întâlnită în
plasmă, fiind corelată cu nivelul de vitamină E din HDL
3.5. Distribuţia vitaminei E în alte ţesuturi
• con. Vit. E din ţesuturi depinde de alimentaţie
•Distribuţie:
• glandele suprarenale (132 g/g)
• ţesutul adipos (150 g/g) - situsul principal de stocare a -tocoferolului în
organism
• ficat (13g/g)
• raportul /β tocoferol poate varia în funcţie de:
• ţesutul care captează preferenţial -tocoferolul,
• rolul manifestat de proteina de transfer hepatică
94
3.6. Eliminarea tocoferolilor din organism
• în special, prin bilă şi fecale

- mai ales sub formă de tocoferoli liberi,
- şi sub forma unor derivaţi oxidaţi cum ar fi acidul tocoferonic, tocoferono-
lactona, tocoferil-p-chinona etc.
• pe cale urinară, eliminarea tocoferolilor se face, în principal, sub formă de
glucuronoconjugati.
4. Rolul biologic al vitaminei E

Efectele vitaminei E în organismul animal pot fi clasificate în:
• efecte antioxidante
• efecte de stabilizare a membranelor
• efecte mai selective, derivate din primele, în funcţie de nivelul particular la care se
manifestă:
- efecte de stabilizare a membranei celulare
- acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime
- rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine
- acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor
95
4.1. Efecte antioxidante
Sub acţiunea radicalilor liberi acizii graşi nesaturaţi, dar şi alte molecule nesaturate, pot
forma peroxizi = peroxidarea lipidică
in vivo, aceste procese de oxidare sunt permanente şi sunt menţinute la un nivel minim
printr-o serie de transformări, insuficient elucidate
tocoferolii reprezintă „modalitatea cea mai eficientă de a economisi” radicalii liberi
tocoferolii formează unii produşi stabili transformându-se în chinone, sau în derivaţi
complecşi ai peroxizilor lipidici
LO2 + T –OH LOOH + TQ
LO2 + T-OH LO2-TH
LO2 + [LO2OH] LOOH + TQ
O2 - peroxid lipidic
LOOH - hidroperoxid lipidic
T-OH - tocoferol
TQ - tocoferil-chinona
Exemplu: mecanismul de acţiune al glutationului în descompunerea peroxizilor lipidici şi

a hidroxiacizilor derivaţi
96
Figura 3.3. Mecanismul de acţiune al glutation peroxidazei în
descompunerea peroxizilor lipidici şi a hidroxiacizilor derivaţi (PUFA – acizi
graşi nesaturaţi, LOOH – peroxizi, GSSG – glutation peroxidază neredusă, GSH
– glutation perohidază redusă)
4.2. Efecte de stabilizare a membranei celulare

Lucy şi Diplack - că tocoferolii participă la formarea şi stabilizarea componentei
fosfolipidice a membranelor,
- efectul de stabilizare poate fi independent de efectul antioxidant
Aranjamentul tridimensional al complexului permite hidroxilului grefat pe nucleul
croman şi grupărilor polare ale acizilor graşi să se orienteze către faza apoasă, şi astfel
97
să participe la o serie de reacţii biochimice
4.3. Acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime
hipovitaminoza E duce la:

• diminuarea activităţii sistemului oxidazic citocrom P450-dpendent din fracţia
microzomală, creşterea activităţii cAMP-fosofdiesterazei, scăderea nivelului
respiraţiei celulare, stoparea conversiei ciancobalaminei în forma sa coenzimatică
activă, etc ;
• activarea enzimelor căilor catabolice: RNA-za, DNA-za, catepsinele, etc;
• inhibarea proteinogenezei şi implicit a diviziunii celulare
4.4. Rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine
Vit.E se găseşte în conc. mare în plachetele sanguine
Exp. - hipovitaminoza E induce o creştere a capacităţii de agregare plachetară:
- fie prin creşterea permeabilităţii membranelor faţă de cationi (Na+, K+,
Ca2+, Mg2+, etc.),
- fie printr-o modificare a vitezei de biosinteză a prostaglandinelor la nivelul
plachetelor.
tocoferolii acţionează prin diminuarea activităţii lipoxigenazei plachetare
98
4.5. Acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor
• În hipovitaminoza E, eritrocitele devin sensibile la hemoliză, efect produs in vivo prin

acţiunea unor oxidanţi cum ar fi peroxidul de hidrogen. Fenomenul stă la baza testului
biologic de evaluare a activităţii vitaminei E. Această anomalie nu este însoţită de
modificări hematologice, cu excepţia maimuţelor Maccacus rhesus la care după 5-30
luni, se observă apariţia anemiei macrocitare;
• tocoferolii intervin în procesul biosintezei hemului modulând în felul acesta nu numai
biosinteza hemoglobinei ci şi a enzimelor hemo-dependente (citocromi, catalaza etc.);
• relaţie de cauzalitate între:
- nivelul sanguin de tocoferol şi incidenţa aterosclerozei coronariene;
- tocoferolemie şi riscul de cardiopatie ischemică
5. Unităţi de activitate vitaminică E şi necesităţi

nutriţionale
1 U.I. Vit E = 1 mg de acetat de DL--tocoferol sau 0.91 mg DL--tocoferol liber,

respectiv 0,67 mg D--tocoferol liber
99
Necesarul de vit. E - relativ greu de stabilit,
- în strânsă corelaţie cu conţinutul alimentar în acizi graşi
nesaturaţi
• În anii '60 OMS a stabilit un necesar zilnic de 13-20 mg -tocoferol pentru adulţi,
- în anii '80 a fost redus la aproximativ 10 mg/zi.
- actualmente se stabileşte în funcţie de conţinutul în acizi graşi nesaturaţi al
alimentelor; raportul optim mg tocoferoli / l g acizi graşi nesaturaţi se situează în jurul
valorii de 0,6.
• populaţia nord-americană şi vest-europeană, - de aproximativ 1,2 ori mai mare
datorită creşterii ponderii uleiurilor vegetale din alimente;
• nou-născuţi şi la prematuri - între 5 şi 50 mg, în funcţie de alimentaţie;
laptele matern conţine acizi graşi nesaturaţi, în special acid linoleic în
proporţie de aproximativ 8% din totalul lipidelor, în timp ce în laptele de vacă sau
preparatele de lapte praf, ponderea acestora este mult mai mare, ajungând până la
50%
100
6. Vitamina E în stări fiziologice normale şi
patologice
6.1. Stare fiziologică normală

• omul adult - între 10 şi 30 mg/zi, în funcţie de tipul de grăsime din dietă
• necesarul depinde de: sex (la femeii este mai mare decât la bărbaţi), vârstă,
stare fiziologică şi fiziopatologică a organismului, compoziţia hranei, anotimp, şi
medicamentele ingerate
• în cursul sarcinii necesarul creşte progresiv cu vârstă fătului, ajungând ca în
lunile 8 şi 9, tocoferolemia medie să fie de 1,8 mg/l00 ml ser, faţă de primele 4
luni de sarcină când necesarul este de 1,25 mg/l00 ml ser  aport suplimentar
progresiv de la 10 mg/zi la 50 mg/zi, vit.E
• mama cedează zilnic, prin lapte, noului născut 8-10 mg vitamina E  necesarul
 la 15-30 mg/zi, în raport cu vârstă şi alimentaţia noului născut
• în hrănirea artificială a noului născut se impune administrarea unei cantităţi
suplimentare de vitamina E
101
6.2. Hipovitaminoza E
• apare foarte greu comparativ cu alte avitaminoze şi numai după absenţa

îndelungată a tocoferolilor din alimente, sau în timpul unor boli pancreatice sau
hepatice
• simptome diferite în funcţie de sex şi vârstă: distrofie musculară, creatinemie,
degenerarea testiculelor şi apariţia unor leziuni ireversibile ale tubilor seminiferi,
moartea şi resorbţia fătului, anemia hemolitică, etc
6.2.1. Influenţa hipovitaminozei E asupra sistemului muscular
• Hipo- şi avitaminoza E conduc la apariţia distrofiei musculare prin accelerarea
activităţii enzimelor proteolitice şi liza parţială a proteinelor musculare
• Incidenţă mare la prematuri, noii-născuţi cu tulburări la nivelul absorbţiei
intestinale, copii malnutriţi şi la persoanele cu maladii cronice care provoacă o
absorbţie deficitară (steatoree, malabsorbţie)
• creatinuria –
6.2.2. Anemia hemolitică
• a reprezentat primul sindrom caracteristic atribuit avitaminozei E, descris la om
• factori care contribuie la instalarea avitaminozei E la prematuri:
i) rezervele scăzute de tocoferoli ale fătului (3-7 mg/kg comparativ cu 50-160 mg/kg
la adulţi);
ii) nivelul scăzut al absorbţiei digestive în primele trei luni;
iii) conţinutul scăzut al laptelui uman în tocoferoli (5-6 mg/l);
102
iv) ponderea mare a acizilor graşi nesaturaţi în laptele praf, etc.
6.2.3. Sindromul neurodegenerativ
Apare ca urmare a unei absorbţii intestinale defectuoase
Dacă este cuplată cu insuficienţa pancreato-biliară poate determina hipoplazie biliară
intrahepatică care la rândul ei afectează şi mai mult absorbţia intestinală.
Principalele elemente sunt:
disfuncţionalităţi periferice
disfuncţionalităţi la nivelul sistemului nervos
disfuncţionalităţi retiniene
6.2.4. Influenţa avitaminozei E asupra organelor genitale şi embrionului
• Când embriogeneza are loc într-un organism matern cu carenţă vitaminică E, se
produce, mai întâi, o dereglare a dezvoltării cavităţii ectodermice şi apoi apar modificări
la nivel placentar, cu perturbarea proliferării vasculare fetale;
• Bărbaţii, cu avitaminoză E avansată, prezintă o atrofie testiculară;
• La femei, în primul stadiu al carenţei, nu apar leziuni morfologice sau funcţionale ale
ovarelor, modificări ale aparatului genital feminin apărând doar în stadiile avansate ale
avitaminozei
6.2.5. Influenţa avitaminozei E asupra sistemului imun
Exp. la păsări şi mamifere carenţate - s-au observat modificări ale imunităţii umorale, ale
răspunsului limfocitar, ale răspunsului faţă de infecţiile bacteriene precum şi ale
răspunsului anafilactic 103
6.3. Interrelaţii. Antivitamine
Interrelaţii Analogi structurali

cu vitamina A -tocoferilchinona
cu vitamina B1 acetatul de crezol,
cu vitamina C, tricrezol-fosfatul,
3,5-wilenolul,
piridina,
bisulfitul de sodiu,
sulfamidele,
acizi graşi nesaturaţi
104
VITAMINELE F (Acizi Graşi Esenţiali - AGE)
Istoric
• 1920-1930 - G.Burr şi M.Burr: evidenţiază pentru prima dată carenţa în AGE

• Vitamine sau vitagene ???
1. Structura şi proprietăţile vitaminelor F
După gradul de nesaturare ei pot fi clasificaţi:
• acizi graşi mononesaturaţi (monoetoxizi);
• acizi graşi polinesaturaţi (polietoxizi) care la rândul lor pot fi:
i) cu două duble legături şi cu formula generală CnH2n-3COOH (ex. acid
linoleic);
ii) cu trei duble legături, cu formula generală CnH2n-5COOH (ex. acid linolenic,
acidul gama-linolenic, acid homolinolenic);
iii) cu patru duble legături cu formula generală CnH2n-7COOH (ex. acid
arahidonic).
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH
Ac. linoleic - C18H32O2 -
CH3-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH
Ac. linoleic -C18H30O2-
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-COOH
Ac. arahidonic -C20H32O2- 105
2. Surse de vitamină F
în plante (acidul linolic, şi linoleic)

în ţesuturile animale (acidul linolic, linoleic şi arahidonic)
alimentele de origine vegetală - uleiul de porumb şi floarea soarelui, nucile, pâinea
neagră şi intermediară, arahidele, etc.
alimentele de origine animală sunt mai sărace în vitamina F, cele mai bune surse fiind
untul, osânza, măduva, pestele, laptele de vacă, etc.
râncezire oxidativă:
i) -oxidarea, care are loc sub influenţa enzimelor produse de mucegaiuri, a
grăsimilor vegetale nerafinate, precum şi a uleiurilor de peşte în stare brută, care
sunt bogate în lipaze;
ii) autooxidarea, este cel mai frecvent proces, în care acizi graşi cu duble legături
izolate se transformă în acizi graşi cu duble legături conjugate
3. Metabolismul vitaminei F
plante – capabile să biosintezeze de novo acizii graşi cu catena lungă;
- citoplasmă,
- catalizat de complexul enzimatic acid-gras-sintetaza (şapte enzime -
precursor gen. - Acetil-CoA, -NADPH)
106
3. Metabolismul vitaminelor F
La om:
•grăsimile alimentare, de origine vegetală sau animală,  intestin  proces parţial
de hidroliză sub acţiunea lipazei pancreatice (prezenţa bilei)  vitamina F este
transformată în complecşi polienici hidrosolubili care se absorb uşor  acizii graşi
nesaturaţi ajung în ficat prin circulaţia portă  conversia parţială a acidului linolic
în acid arahidonic  şi biosinteza de fosfolipide, în special lecitine, care reprezintă
formele circulante ale vitaminei F în organism
• în sânge,  acţiunea hidrolitică a lecitinazei  se eliberează acizii graşi 
esterificarea colesterolul  sub formă de colesteride, acizii graşi esenţiali sunt
transportaţi la nivelul organelor şi ţesuturilor
• degradarea componentelor vitaminei F - în principal, pe calea -oxidării
- o anumită cantitate este utilizată în
formarea prostaglandinelor
• eliminarea din organism se face prin fecale, iar la femeile care alăptează mai ales
prin glandele mamare. Laptele uman conţine cantităţi mult mai mari de acizi graşi
nesaturaţi esenţiali decât laptele mamiferelor
107
4. Rolul biologic al vitaminei F
4.1. Prostaglandinele
Figura 4.1. Căile de
biosinteză şi metabolizare
ale acidului arahidonic.
(PLA1 – fosfolipaza A1;
PLC – fosfolipaza C; PLD –
fosfolipaza D; LDL –
lipoproteine cu densitate
mică; PA – acid fosfatidic;
lysoPLA – lizofosfolipaza;
DAG – diacilglicerol; MAG –
monoacilglicerol; COX –
ciclooxigenaza; LO –
lipooxigenaza; Cyt P-450 –
citocrom P-450; PGG –
prostaglandina G; PGH –
prostaglandina H; PG –
prostaglandina; LT –
leukotriena; TX –
tromboxan; HPETE – acid
hidroperoxieicosatetranoic;
HETE – acid
hidroxieicosatetranoic; Lx –
lipoxina) 108
Figura 4.2. Căile de
metabolizare ale acidului
arahidonic. (COX –
Prostaglandina G/H
sintaza; LO –
lipoxigenaza;
prostaglandina H2 –
prostaglandin endoperoxin
H2; HPETE – acid
hidroxieicosatetranoic;
PGs – prostaglandine; TXs
– tromboxani; LT –
leukotriena; Lx- lipoxina)
109
4.1.1. Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului nervos central
4.1.2. Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului renal şi gastro-intestinal
4.1.3. Interrelaţia prostaglandinelor cu hormonii
4.1.4. Efectele prostaglandinelor asupra hematopoiezei
4.1.5. Rolul prostaglandinelor în reglarea lipolizei
4.1.6. Rolul prostaglandinelor în metabolismul glucidic şi proteic
5. Unităţi de activitate vitaminică F şi necesităţi

nutriţionale
Drept etalon în evaluarea activităţii vitaminei F se consideră acidul linolic a cărei
activitate a fost stabilită la 100 U.I./g. Raportat la acesta, acidul linoleic are o activitate
de 9 U.I./g, iar acidul arahidonic de 130 U.I./g.
Necesităţile zilnice de vitamina F depind de vârstă, stare fiziologică, compoziţia
alimentelor şi alţi factori.
110
6. Vitamina F în stări fiziologice normale şi
patologice
6.1. Stare fiziologică normală
• adult: - acizii graşi reprezintă aproximativ 1-2% din valoarea calorică
globală a org.
- variază cu starea fiziologică a organismului respectiv şi cu mediul
ambiant;
- minim de acid linolic - circa 50-60 mg linoleat/zi; proporţional cu
vârsta organismului;
- acid arahidonic -3,2%;
- acid linoleic 5,7%;
- indice de iod al acizilor graşi din sânge – 12.
• în laptele matern, acidul linolic reprezintă circa 4-5% din valoarea lui
calorică.
• un adult cu muncă sedentară [acidul linolic] - să nu depăşească 7-8g/zi

(100 mg/kg corp),  necesar zilnic de 1,5 g din substanţa uscată (500-
600g) a dietei zilnice.
pentru o dezvoltare fiziologică normală  este suficientă o administrare de

1% acid linolic, din necesarul caloric
111
Vitaminele K
Istoric
ansamblu de substanţe liposolubile, derivate de la nucleul 2-metil-1,4-naftochinonic,
care participă în principal la activarea unor factori ai coagulării sanguine (factorul II,
VII, IX, X şi proteinele C şi S recent descoperite);
1929 - Dam: sindromul hemoragic observat la puii de găină este datorat unui defect de
coagulare;
1935 - efectele sindromului hemoragic induse de un regim alimentar sărac în lipide şi
colesterol nu pot fi anulate de nici una dintre vitaminele liposolubile deja cunoscute şi
nici de vitamina C. Dam emite ipoteza existenţei unui nou factor liposolubil pe are l-a
denumit vitamina K (koagulation).
1937 – sindromul hemoragic începe să fie demonstrat la mamifere;
1939 - structura vitaminei K; prima sinteză chimică (Premiul Nobel în 1943);
anii ’60 – se demonstrează existenţa vitaminei K şi implicarea ei în procesul de
112
coagulare
1. Structura şi proprietăţile vitaminei K
Proprietăţi:
i) îşi pierde activitatea la lumină, sau în prezenţa substanţelor alcaline;
ii) este rezistentă la temperaturi de 1200C pentru câteva ore;
iii) reacţionează cu sulfatul de calciu şi magneziu dar şi cu carbonul activ.
iv) ulei galben, cu un spectru de absorbţie în ultra – violet care cristalizează în
acetonă rece sau alcool (izolată şi purificată din surse vegetale)
v) solubile în hexan sau izopropanol, şi prezintă un spectru de absorbţie în UV între
230 – 270 nm
K2(20), K2(30), K2(35),

K2(40), K2(50), K2(60)
113
2. Surse de vitamină K
Surse naturale
Tabelul 5.1. Surse vegetale şi animale de vitamină K
• La mamifere, vitamina K este biosintetizată la nivelul epiteliului intestinului subţire

• Principalele microorganisme producătoare de vitamină K: Bacillus mycoides,
Bacillus subtilis, Bacillus cereus, bacillus aerogenes, Sarcina lutea, Straphilococcus
aureus, Escherichia coli
114
Surse sintetice
Vitamina K3 = menadionă
- substanţă cristalină care se descompune uşor la lumină;
- reprezintă cea mai simplă formă a vitaminei K, nu are catenă
laterală şi se obţine prin oxidarea 2-metil-naftalinei cu acid cromic;
- irită pielea şi căile respiratorii, iar soluţia sa alcalină determină
formarea de vezicule
Derivaţii hidrosolubili de vitamină K3
i) 2-metil-1,4-naftochinona difosfat, numită şi sodiu menadion difosfat;
ii) bisulfit de sodiu 2-metil-1,4-naftochinona, numită şi sodium menadion
bisulfit.
Vitamina K4 = menadiol - reprezintă forma redusă a menadionei.
Vitaminele K5, K6, şi K7 - la 2-metil-naftalină
• formează săruri cu sulfaţi şi hidroxid de sodiu, ele trec în forme

hidrosolubile şi pot fi utilizate ca preparate medicamentoase care pot fi
injectate intravenos
115
3. Metabolismul vitaminei K
Biogeneza la plante şi la microorganisme implică formarea separată a lanţului

lateral, după principiul biosintezei poliizoprenilor, până la geranil-geranil pirofosfat
şi a 2-metil-hidronaftochinonei, care împreună duc la formare vitaminei K.
3.1. Absorbţia:
• Din dozele fiziologice sau farmaceutice administrate la om, 70 - 80% din
cantitatea ingerată este absorbită. Din aceasta numai 20% este eliminată prin
urină
• majoritar în reg. proximală a intestinului subţire în prezenţa bilei şi a sucului
pancreatic  incorporată în chilomicroni  transferată pe -lipoproteine până când
ajunge în sistemul limfatic  apare în plasmă după 20 de min. de la ingestie, cu un
maxim la 2 – 4 ore, şi o diminuarea a conc. acesteia în următoarele 720 de ore
3.2. Repartiţia. Depozitarea. Rezerve circulante

• acumulare preferenţială în ficat;
• repartiţia exactă în organism nu este încă complet cunoscută
• la nivel celular - 13% în nucleu, 10% în mitocondrie, 63% în microzomi şi 14% în
citosol ;
• în plasmă - circulă nelegată la proteine
- concentraţie medie de 0,16ng/ml (extrem 0,10 – 0,66 ng/ml)
• depozitarea - la nivelul hepatocitelor
116
3.3. Catabolizare şi eliminare
• catena laterală până când rămân 5 at. de C  lactona sa  complecşi

glicoconjugaţi
• eliminare: 50% prin urină şi 50% prin bilă şi se regăseşte în materiile
fecale
din cantitatea eliminată prin fecale, 20% este efectiv eliminată,
iar 30% este reabsorbită la nivelul colonului, metabolizată în hepatocite şi
în final eliminată prin bilă
4. Rolul biochimic al vitaminei K

4.1. Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
4.1.1. Sistemul de coagulare a sângelui
hemostaza se realizează în trei etape:
i) timpul primar (hemostaza primară);
reducerea calibrului vaselor lezate prin retracţia şi/sau vasoconstricţia
activă  debitul sanguin;
se formează trombosul alb prin adeziunea şi agregarea plachetelor
sanguine
test al timpului de sângerare - între 2 -4 min
117
ii) timpul plasmatic (coagularea propriu-zisă)= hemostaza definitivă,
permanentă
Formarea cheagului se realizează sub acţiunea următorilor factori:
fibrinogenul (factorul I), accelerina (factorul VI),
protrombina (factorul II), proconvertina (factorul VII),
tromboplastina tisulară (factorul III), globina antihemolitică (factorul VIII),
calciul ionic (factorul IV), factorul Chrismas (IX),
proaccelerina (factorul V), factorul Hogeman (XII)
factorul fibrinostabilizant (XIII)
iii) timpul trombinic (retracţia cheagului şi fibrinoliza)

se formează complexul enzimatic activ protrombinaza
retracţia cheagului şi fibrinoliza, fenomeme  deobturarea vaselor sanguine
Secvenţa mecanismelor care se produc în coagularea sângelui, in vitro:

i) declanşarea procesului sub acţiunea unui agent exterior (contactul cu sticla,
tromboplastine tisulare)  activarea enzimatică a unuia din factorii coagulării;
ii) reacţii enzimatice în cascadă  formarea trombinei;
iii) trombina transformă fibrinogenul în fibrină;
iv) polimerizarea fibrinei – 2 etape: 118
Figura 5.2. Schema coagulării sanguine. factorul I–fibrinogenul; factorul II-
protrombina; factorul III- tromboplastina tisulară; factorul IV-calciul ionic;
factorul V-proaccelerina; factorul VI-accelerina; factorul VII-proconvertina,
globina factorul VIII-antihemolitică, IX-factorul Chrismas; XII-factorul
Hogeman; XIII-factorul fibrinostabilizant.
119
Formarea fibrinei
trombină factorul XII
fibrinogenul solubil monomeri de fibrină cheagul de sânge
(formarea fibrinei solubile (S), urmată de formarea fibrinei insolubile (I))
Formarea trombinei – enzimă proteolitică derivată din protrombină

protrombinază
protrombină trombină
Figura 5.3. Reprezentarea

schematică a protrombinazei.
Calciul este necesar pentru fixarea
factorului Xa şi a protrombinei la
fosfolipid
120
inhibitori ai căilor de formare a trombinei:
α2-macroglobulina (α2M),
antitrombina III (AT III),
cofactorul heparinei şi proteina C.
In vivo, ansamblul de fenomene se derulează în asociaţie cu fenomenele
hemodinamice şi mecanismele de interacţie celulară
4.1.2. Mecanismul de acţiune al vitaminei K asupra factorilor coagulării sanguine

Vit.K intervine în activarea a cel puţin şase factori ai coagulării sanguine: factorii II,
VII, IX, X şi proteinele C şi S
În 1974 Stenflo şi col. - la extremitatea NH2-term. a protrombinei active existăun

aminoacid original - acid -carboxiglutamic (Gla)
Figura 5.4. Formarea acidului -carboxiglutamic 121

Ciclul de modificări suferite de vit. K:
• reducerea vit. K în prezenţa NADH;

• epoxilare cuplată cu carboxilare;
• refacerea structurii vit. K sub acţiunea epoxi reductazei.
Figura 5.5. Ciclul de modificări la care este supusă vitamina K în vederea

obţinerii acidului -carboxiglutamic 122
5. Unităţi de activitate vitaminică K şi necesităţi
nutriţionale
1 U.I. de vitamină K = 1g menadionă

1 U.I. de vitamină K = 244 unităţi Dam
1 U Dam = cantitate de vit. K/kg corp care normalizează în 3 zile sistemul de
coagulare a sângelui, la puiul de găină avitaminizat)
1 U.Dam = 0,14 g vit. K2
1 U.Dam = 0,04 g vit. K3
necesităţile zilnice sunt foarte greu de stabilit - 0,09 – 1,50 g vitamină K/kg corp, la
adulţi
6. Vitamina K în stări fiziologice normale şi patologice
6.1.Hipovitaminoza K
Carenţa vitaminică poate fi determinată de : aport alimentar scăzut, malabsorbţie,
anomalii genetice ale factorilor de coagulare vitamino- dependenţi, în insuficienţa
hepatică, etc
6.2. Hipervitaminoza K
nu determină o stare de toxicitate
La nou-născuţi, administrarea de vit. K sintetice duce la apariţia anemiei hemolitice
severe, la hiperbilirubinemie şi icter datorită competiţiei cu vitaminele şi bilirubina
care apare în momentul realizării reacţiilor de glucurono-conjugare care au loc în
123
hepatocite
Vitamine Hidrosolubile
Caracteristici:
• Termolabile stabile în mediu acid
• Instabile în mediu bazic
• Nu pot fi depozitate sub formă de rezerve
Cuprinde:
• Grupul vitaminelor B (B1-6; B8; B10-16)
• Acid lipoic
• Acid folic – vit.M
• Vit.C
• Vit.P
• Substanţe cu acţiune vitaminică (CoQ, colina)
124
VITAMINA B1 (Tiamina)
Istoric
• 1926 Jansen şi Donath - izolează şi purifică clorhidratul de tiamină;
• extractul apos din tărâţe de orez previne instalarea maladiei beri-beri, vindecă
polinevrita aviară şi este indispensabil procesului de creştere a şobolanilor tineri
două fracţii diferite: una termostabilă, (activitate de factor de creştere –vit.B2)
şi cealaltă termolabilă (proprietăţi anti-beri-beri) = aneurină = tiamină = vit. B1
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B1
3-(4’-amino-2’-metil-pirimidil-5’-metil)-5-(2-hidroxietil)-4-metil-tiazol
125
Tiaminpirofosfat ATP-
fosforil-transferaza
126
Proprietăţile clorhidratului de tiamină:
- substanţă cristalină, albă, cu miros caracteristic, uşor solubilă în apă,
greu solubilă în alcool şi insolubilă în solvenţi organici
- în mediu slab acid, tiamina este relativ stabilă faţă de acţiunea agenţilor
oxidanţi şi temperatură, dar foarte instabilă în mediu neutru şi alcalin. În mediu
alcalin, în aer sau în prezenţă de I2, H2O2, tiamina se transformă într-o formă
disulfidică (oxidată);
- la plante şi animale se înregistrează un echilibru între formele reduse şi
oxidate ale tiaminei şi ale esterilor fosforici
2. Surse de vitamină B1
Surse endogene - poate fi sintetizată de unele bacterii intestinale situate la nivelul
cecumului;
Surse exogene - drojdia de bere (1-7mg/100g), cortexul şi germenii boabelor de
cereale (grâu, porumb, secară, orez), legumele (soia, mazăre, fasole, sfeclă, spanac,
lăptuci), fructele (prune, struguri, nuci), carnea (creier)
Surse sintetice - tiamin-hidroclorică şi nitrat de tiamină
127
Tabelul 6.1. Surse alimentare bogate în tiamină
128
3. Metabolism vitaminei B1
Biosinteza - diferit în funcţie de organism.
• majoritatea microorganismelor sunt capabile să realizeze sinteza totală a vitaminei
B1,
• unele vegetale primesc tiamina de la organismele simbiotice,
• vertebratele, ciupercile şi alte microorganisme sunt incapabile să biosintetizeze
tiamina.
Absorbţia:
•în duoden şi în regiunea proximală a intestinului subţire;
• mecanism de transport activ care se saturează la o preluare orală de aproximativ
10 mg;
• viteza de absorbţie maximă a fost evaluată la 8-15 mg/24 ore;
odată cu absorbţia se produce şi fosforilarea unei părţi din tiamina sub acţiunea
tiaminfosfokinazei intestinale,
Defosforilarea;
transportul la ficat şi depozitarea;
Transport către organe şi ţesuturi;
Fosforilare: tiaminpirofosfat (TPP) –pirofosfatkinaze
TPP este transformat în tiamintrifosfat (TTP) (TPP-ATP-fosforil-transferaza);
Eliminare - majoritar prin urină (50-250 g/zi)
- redusă în cazuri patologice
- transpiraţie 129
4. Rolul biochimic al vitaminei B1
Funcţii: i) coenzimă a enzimelor cu TPP, ii) mediator în funcţionarea sistemului nervos

parasimpatic, iii) intervine în biosinteza acetilcolinei; iv) generarea potenţialului
membranar.
4.1. Rol de coenzimă
-tiaminpirofosfat (TPP);
-enzimele participante la metabolizarea α-cetoacizilor şi α-cetolilor (ruperea legăturii
covalente dintre doi atomi de carbon, unul purtător al unei grupări funcţionale aldo iar
celălalt al unei grupări ceto). Se obţine o aldehidă legată la TPP care reprezintă forma
activă care participă la reacţiile ulterioare:
a) decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic în aldehidă acetică (etanal), 
piruvat decarboxilaza (drojdia de bere în cursul fermentaţiei alcoolice);
b) decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic şi α-cetoglutaric, în acetil
coenzima A şi respectiv, succinil-coenzima A, reacţii care au loc în cadrul degradării
aerobe a glucozei. Reacţiile sunt catalizate de complexul multienzimatic al piruvat
dehidrogenazei şi α-cetoglutarat dehidrogenazei;
- c) reacţii de transacetilare din cadrul gluconeogenezei şi fotosintezei;
transferarea unei grupări cu doi atomi de carbon de la o aldoză la alta, sub acţiunea
transcetolazei
130
4.2. Procese la care participă formele active ale B1
4.2.1. Fermentaţia alcoolică
se realizează în anaerobioză
(TPP) este implicată în decarboxilarea α-cetoacizilor cu formare de alcooli (piruvat
decarboxilaza)
4.2.2. Degradarea aerobă a glucozei

• La vertebratele superioare
• TPP reprezintă coenzima piruvat decarboxilazei (complexului multi-enzimatic piruvat
dehidrogenaza) - transformă acidul piruvic în acetil-CoA 131
piruvat-decarboxilaza
dihidrolipil-
transacetilaza
lipoamid-
dehidrogenaza
Figura 6.8. Complexul piruvat dehidrogenazei

132
Figura 6.7. Formarea acil-SCoA
133
4.2.3. Reacţiile de transacetilare
Transcetolaze - cofactor enzimatic TPP;

- localizate în ficat, inimă, rinichi, intestin, creier,
hematii;
- rol în degradarea glucidelor prin transformarea lor
în pentoze;
în calea pentozofosfaţilor - xiluloza-5-fosfat transferă
primii doi atomi de carbon pe riboză-5-fosfat pentru
a da naştere gliceraldehid-3-fosfatului şi
sedoheptulozo-7-fosfatului
apotranscetolază + TPP holotrascetolază

(sistem enzimatic activ)
134
5. Unităţi de activitate vitaminică B1 şi
1 U.I. = 3 g clorhidrat de tiamină (1mg = 333 U.I)
necesarul zilnic de tiamină - greu de realizat;

adult (70 kg), în condiţii fiziologice normale - aproximativ 0,5 mg/1000 kcal
Tabelul 6.2. Necesarul de vitamină B1 în funcţie de vârstă
135
• aport zilnic prin alimentaţie - 2 mg/zi pentru bărbatul adult şi 1,2 mg/zi
pentru femeie
• regimul lipidic economiseşte tiamina; regimul cu preponderenţă
glucidic o epuizează;
• aportul zilnic = foarte important (incorporarea în ţesuturi se realizează
lent, în timp ce eliminarea se face foarte rapid);
• necesităţi crescute:
- regim bogat în făinoase,
- alcoolici,
- sugari hrăniţi artificial cu lapte de vacă şi făinoase,
- diferite stări patologice: tulburări de absorbţie (administrarea
unor medicamente, colite ulcerative, atrofii şi inflamaţii ale mucoaselor,
fistule, scurtări intestinale), boli metabolice (diabet), bolile infecţioase;
- alimentaţie artificiale
136
6. Vitamina B1 în stări fiziologice normale şi
patologice
Vit. B1 din alimente asigură necesităţile organismului, în măsura în care nu este

distrusă prin prelucrarea alimentelor;
nou născuţi - metabolismul cerebral reprezintă aproximativ 65% din metabolismul
bazal,
Procentul se diminuează cu vârsta, în cazul adultului ajungând până la 23%.
inima - organ sensibil la variaţiile concentraţiei de vitamină B1
carenţă în TPP poate avea urmări asupra oxidării glucozei (prin diminuarea
activităţii complexului piruvat dehidrogenazic), dar şi asupra nivelului oxidării acizilor
graşi prin diminuarea activităţii ciclului acizilor tricarboxilici
6.1. Hipovitaminoza B1
Forme experimentale induse la animale  tablou diferit de carenţele naturale,
nespecifice carenţei de vit. B1, - complexitate policarenţială
La om - simptomele grupate în:
i) generale: astenie, pierdere în greutate, anorexie, deranjamente gastrice;
ii) dereglări nervoase periferice: amiotrofie, parestezii şi hipostezii, diminuarea
reflexelor osteotendinoase;
iii) tulburări psihice severe: stări depresive, iritabilitate, imposibilitatea concentrării
atenţiei, tulburări de memorie
137
6.2. Avitaminozele
Encefalopatia Gayet-Wernicke –
- vărsături incoercibile, infecţii, intoxicaţii, neoplasme  stări de denutriţie şi epuizare
agravate de alcoolism;
- simptoame: tulburări vizuale, stare de slăbiciune, lipsa reflexelor osteotendinoase,
confuzii mintale, hemoragii, poliencefalită superioară cu focare de congestie hemoragică
şi degenerescenţă în talamus şi hipotalamus = „encefalopatie hemoragică” sau
„beri-beri cerebral”
Sindromul neuropatic tropical –
- Africa de sud, Egipt, India,
- pierderi masive de tiamină prin transpiraţie
- tulburări digestive, neurologice şi cutanate
Beri-beri –
- forma cea mai importantă şi răspândită,
- stare de carenţă cronică care poate dura ani de zile,
- manifestări diferite în funcţie de vârstă
„Beri-beri uscat” –
- Efecte – paralizia, tulburări nervoase (polinevrite ale membrelor), cardiace şi atrofie
musculară
„Beri-beri umed” (edematos, cardiovascular) –
- hipertrofie a inimii cu apariţia miocardiopatiei, tahicardie constantă, palpitaţii, dispnee,
edem generalizat
„Beri-beri difuz” are manifestări mai puţin specifice
Beri-beri la nou născuţi şi copii –
- evoluţie acută - inapetenţă, vomă, tulburarea somnului, pierderea în greutate,
hipertonie musculară, asistolie acută şi insuficienţă cardiacă 138
6.3. Maladii metabolice ereditare tiamino-dependente
maladii rare şi foarte rare la care concentraţia de tiamină în sânge şi urină
precum şi activitatea transcetolazică sunt normale şi necesită administrarea
continuă şi masivă de tiamină
Leucocinoza sensibilă la tiamină-
• erori metabolice care afectează procesul de decarboxilare oxidativă a trei α-cetoacizi
-leucina, izoleucina şi valina
• simptoamele clinice: întârzierea creşterii, ataxie, acidoză, convulsii, întârziere
mintală, pot fi îndepărtate prin administrarea unor doze forte mari de tiamină (10 -
1.000 mg/zi)
Acidoza lactică congenitală sensibilă la tiamină –
• bolnavi cu tulburări ereditare ale metabolismului piruvatului, care reacţionează la
administrarea de tiamină
• copii de până la opt ani la care s-au constatat modificări neurologice, convulsii,
ataxie şi creşterea concentraţiei acidului lactic în sânge
Encefalopatia necrotică subacută Leigh-Feigin-Wolf –
• factori metabolici: deficit de piruvat dehidrohenază, citocrom c-reductază, biotinilază,
etc
Anemia megaloblastică tiamino-dependentă –
• maladie recesivă autozomală datorată fenomenului de consangvinizare;
•se manifestă în primul an de viaţă prin instalarea anemiei megaloblastice rezistentă la
vitamină B12, acid folic şi vitamină B6
este asociată cu diabetul zaharat, surditatea neurosenzorială şi cu manifestări
neurologice şi cardiace caracteristice bolii „beri-beri”
139
6.4. Hipervitaminoza B1
• rar întâlnită,
• adultul tolerează doze mari (de până la 500 mg tiamină/zi)
timp de o lună
• în unele cazuri, dozele foarte mari au efecte curarizante
• în caz de intoleranţă, chiar a dozelor uzuale, apar fenomene
alergice, nervozitate, ameţeli, eriteme, dureri gastrice,
vărsături
6.5. Interrelaţii vitaminice. Antivitamine
-carenţa de vit. A - accentuare a avitaminozei B1
- vit. B6 şi vit. C - protejează organismul faţă de carenţă B1
- vit. PP, acidul folic şi vit. B2 – accelerează starea carenţială de vit. B1
Antivitaminele - se obţin prin înlocuirea grupării NH2:

- cu o grupare OH - se obţine 4’-oxitiamina;
- cu un halogen - obţine 4’-cloro- şi 4’-bromo-oxitiamina.
- substituirea nucleului tiazolic cu unul pirimidinic, cu păstrarea grupărilor
funcţionale grefate la nucleu, conduce la piritiamină sau neopiritiamină, care au
efecte antagoniste vit. B1
- Enzimele tiaminolitice - boala „tiaminazei”,
140
VITAMINA B2 (Riboflavina)
Istoric
precursorul a două coenzime (flavin

adenin mononucleotid – FMN şi flavin
adenin dinucleotid – FAD).
1932 - Warburg şi Christian: izolează un

compus de culoare galbenă cu rol
esenţial în mecanismele respiratorii
celulare - transportor de oxigen molecular
1879 - Blyth extrage un pigment galben-
verzui, - lactoflavină;
1920-1932 - din albuşul de ou a fost
extrasă ovalbumina, din ficat
hepatoflavina, din plante ierboase şi
drojdii verdoflavina sau liocromul
1933 - R. Kuhn purifică şi caracterizează
vit. B2 din lapte, o sintetizează şi-i
determină structura
riboflavină = lactoflavina, ovoflavina,
hepatoflavina, verdoflavina, liocrom,
uroflavina, etc.
141
C17H20N4O6,
o moleculă de ribitol legată de un heterotriciclu tetraazotat numit izoaloxazină
Proprietăţi:
• substanţă cristalină, de culoare galben-oranj,
fără miros şi cu gust amar;
• trei forme polimorfe cristaline diferite, cu
puncte diferite de topire şi solubilitate;
• puţin solubilă în apă (10-13 mg/100 ml), uşor
solubilă în soluţii alcaline, piridină, alcool amilic,
acid acetic, ciclohexanol, fenol şi insolubilă în
alcool, eter, acetonă, cloroform, benzen;
• în soluţie apoasă, prezintă culoare galbenă şi
maxim de absorbţie la 444 nm
• termostabilă în mediu acid şi termolabilă în mediu bazic;
• în intervalul de pH 2-5 riboflavina este stabilă timp de o oră la 1200C, în timp ce la
pH>8,7 pierde rapid mai mult de jumătate din activitatea vitaminică;
• specificitatea acţiunii vitaminice a riboflavinei depinde de:
• prezenţa celor două grupări metil din poziţiile 6 şi 7,
• de absenţa unor substituenţi la azotul grupării -NH din poziţia 3,
• de natura radicalului din poziţia 9 a nucleului izoaloxazinic
142
Figura 7.2. Descompunerea riboflavinei prin oxidare şi termoliză
143
• nucleul izoaloxazinic al riboflavinei conferă culoarea galbenă şi
fluorescenţa galben verzuie în domeniul de pH 3-9
• se reduce uşor  conduce la formarea derivatului incolor şi auto-
oxidabil, leucoriboflavina
Surse naturale:
• bine reprezentată în regnul vegetal, animal şi la microorganisme.
• se găseşte atât liberă cât şi sub forma celor două coenzime nucleotidice.
• drojdia de bere - cea mai bogată sursă de riboflavină (până la 7 mg/100 g);
• ţesuturile plantelor verzi - 0,25 - 2,5 mg/100 g: frunze tinere, seminţe în stare de
germinaţie, polen;
• la mamifere: ficat, rinichi, inimă, splină şi creier - 1-3 mg/100 g;
• laptele matern - 40 μg/100 ml (60 μg/100 Kcal),
• laptele de vacă - 100-200 μg/100 ml 144
Tabelul 7.1. Conţinutul în vitamină B2 în diferite produse vegetale
Surse sintetice:
• cele mai întâlnite surse sintetice sunt riboflavina şi riboflavin 5’-monofosfat,
• riboflavina face parte din complexele multivitaminice farmaceutice;
• preparatele farmaceutice se obţin prin biosinteză microbiană şi prin sinteză
chimică
145
3. Metabolismul vitaminei B2
• absorbţia - în partea superioară a tractului digestiv; mecanism necunoscut;

- fosforilarea riboflavinei la FMN - în mucoasa intestinală; mecanism
necunoscut; absorbţia este favorizată de prezenţa sărurilor biliare;
• o cantitate însemnată de riboflavină şi întreaga cantitate de FMN ajung în circulaţie
 se leagă la proteinele plasmatice (albumină, proteina de legare a riboflavinei –
„Riboflabin Binding Protein”-RBP);
- FMN şi FAD tind să se lege la un număr foarte mare de apoenzime 
reprezintă forme de stocare a riboflavinei;
• în condiţii fiziologice normale, zilnic se elimină între 9-30% din cantitatea de
riboflavină ingerată;
- pe cale urinară şi prin fecale;
-excreţie urinară proporţională cu cantitatea ingerată, dependentă de
activitatea tiroidiană;
- la copii, excreţia este proporţională cu greutatea acestora şi este mai
mare decât la adulţi;
•imediat după naştere, concentraţia de riboflavină din laptele matern este aproape
zero, dar creşte rapid putând ajunge la 300 μg/24 ore, în funcţie de aportul
alimentar al mamei
146
Prin coenzimele sale FAD şi FMN:

rol de cofactori în structura unui mare număr de enzime flavinice implicate în:
fotosinteză, dezaminarea oxidativă a aminoacizilor, oxidarea hidracizilor şi a aldehidelor,
procesele de incorporare a iodului în biosinteza hormonilor tiroidieni.
Partea activă a coenzimelor flavinice o constituie sistemul celor două duble legături
conjugate din ciclurile B şi C ale nucleului izoaloxazinic: -N=C-C=N-.
Dehidrogenarea substratelor - printr-o reacţie inversă adiţiei (1,4), specifică dienelor
FMN + 2 e- + 2H+ FMNH2
FAD + 2 e- + 2H+ FADH2
forma oxidată forma redusă
transportori de electroni ai lanţului respirator
NADH +H+ + FMN NAD+ + FMNH2
FMN va reoxida întotdeauna NADH şi nu invers ( NAD+/NADH + H+ = -0,32V)
NADH +H+ + FMN NAD+ + FMNH2
în reacţiile de decarboxilare oxidativă a a-cetoacizilor, FADH2 este oxidat de către NAD+
147
în funcţie de sensul reacţiei catalizate oxidoreductazele flavinice pot fi
grupate în:
i) dehidrogenaze
ii) oxidaze.
FAD face parte din complexele enzimatice participante la:
• decarboxilarea oxidativă a piruvatului şi a α-cetoglutaratului,
• reoxidarea acidului lipoic într-o etapă ulterioară formării acetil-CoA sau succinil-CoA
• este legat la succinat-dehidrogenază, enzimă implicată în dehidrogenarea

succinatului la fumarat în ciclul Krebs
148
• cofactor enzimatic şi pentru acil-CoA-dehidrogenază, enzimă care participă
la -oxidarea acizilor graşi, în etapa de obţinere a acidului -b-etilenic
R-CH2-CH2-COSCoA + FAD R-CH=CH-COSCoA + FADH2

• oxidazele flavinice utilizează ca agent oxidant oxigenul molecular, protonii fiind
utilizaţi la formarea apei oxigenate
Figura 7.5. Reacţia de oxidare a hipoxantinei catalizată de xantin-oxidază

149
 flavinenzima redusă poate fixa direct O2 transformându-se în peroxid
sau hidroxiperoxid
• este implicată în procesul vederii;

• este compusul responsabil de bioluminescenţa licuricilor şi a altor organisme
fluorescente
5. Unităţi de activitate vitaminică B2 şi necesităţi
nutriţionale
necesităţile zilnice ale oamenilor depind de compoziţia hranei;
omul adult - aproximativ 1,6 mg/zi;
sugar - 0,5 mg/zi;
femeii care alăptează -2 mg/zi, din care 10-20% trece în lapte
150
Tabelul 7.2. Necesarul de vitamină B2 în funcţie de vârstă
151
patologice
1.6.2. Hipovitaminoza B2
apare rar – sursele endogene sunt suficiente pentru a asigura necesarul zilnic;
este caracterizată printr-o puternică perturbare a metabolismului aminoacizilor şi
proteinelor, căile metabolice de degradare a acizilor graşi, prin reacţii de b-
oxidare
la om - leziuni ale pielii, mucoaselor, ochilor, tulburări gastrointestinale şi
hematologice;
principalelor modificări fiziopatologice şi clinice caracteristice hipo- şi avitaminozei B2
(experimental):
i) modificări morfologice ale ţesutului hepatic -
ii) modificări ale activităţii enzimelor flavin-dependente -
iii) aciduria -
1.6.2. Avitaminoza B2 şi teratogeneza
• la femeile însărcinate - malformaţii severe la făt
• la nou născut - multiple modificări scheletice (diviziunea palatină, diminuarea
oaselor lungi, fuziunea coastelor şi degetelor), leziuni oculare, hidrocefalie,
malformaţii cardiace;
• la animale de laborator - creşterea incidenţei unor malformaţii asemănătoare prin
administrare de galactoflavină;
• ameliorează simptomele şi chiar dispariţia carenţei - o doză de 10 mg de vit. B2,
administrată zilnic, timp de 2-3 săptămâni 152
• apare foarte rar la om şi la animale;

•au fost produse pe cale experimentală;
• se consideră că vit. B2 nu este toxică;
• câinii şi şobolanii suportă o cantitate de până la 2g/kg corp riboflavină, doză
injectabilă, şi până la 10 g/kg corp, doză orală. Toxicitatea sa a fost testată şi
pe iepuri, cobai, găini, peşti, etc
153
VITAMINA B3 (Niacina / Vitamina PP)
• niacină = acid nicotinic, amida sa (nicotinamida) şi toţi derivaţii acestora
care pot fi transformaţi in vivo în compuşi biologic activi.
denumirea generică de vitamina PP - utilizată pentru prima oară
în tratarea pelagrei
• pelagră” (de la expresia italiană

pella-agra, piele aspră) = mal de la
rosa = „the four D’s” („maladia celor
4 D” - diaree, demenţă, dermatită,
deces) = „limba neagră la câine”,
caracterizată prin afecţiuni
hematologice, dereglări ale
sistemului nervos central şi periferic,
ficat gras, etc.
• Este precursorul a doi cofactori

care intervin în aproape toate
reacţiile de oxido-reducere din
organism: nicotinamid adenin
dinucleotidul (NAD)
nicotinamid adenin dinucleotid
fosfat (NADP) 154
nicotina şi acidul
nicotinic, sunt
subst. cristaline,
incolore,
uşor solubile în
apă, alcool
metilic şi etilic,
greu solubile sau
practic insolubile
în benzen şi eter
Figura 8.1.Vitamina B3 şi formele sale biologic active
155
Activitatea biochimică a acidului nicotinic şi a nicotinamidei este
condiţionată de păstrarea integrităţii structurale
Forme biologic active ale vit. B3:

i) coenzima NAD+
ii) coenzima NADP+
Forme biologic inactive ale vit. B3:
i) derivaţii 1N metilaţi (betaine) =
reprezintă metaboliţii de eliminare;
ii) produşii parţial sau total saturaţi
(guvacina şi acid nipecotinic);
iii) acidul picolinic - izomer al ac.
nicotinic
Compuşi cu acţiune antivitaminică
B3:
i) ac. izonicotinic
ii) hidrazida ac. izonicotinic (HIN)
Compuşi cu rol de precursor în
sinteza acidului nicotinic, pornind
Figura 8.2. Principalii izomeri ai acidului nicotinic
de la triptofan:
i) ac. chinolinic
156
• surse exogene;
• surse endogene (se sintetizează pornind de la triptofan) - insuficient
Tabelul 8.1.Conţinutul în niacină a principalelor alimente din dietă
• ţesuturile proaspete ale mamiferelor conţin 3-5 mg vitamină B3/100g;

• cele mai bogate surse alimentare de niacină sunt drojdia, carnea de pui, peştii
(ton, somon), cerealele (în special fulgi de cereale), legumele şi hrana marină;
• este depozitată în ficat, pancreas, rinichi, inimă, creier, placentă şi timus ;
• în plante, în special în boabele de grâu şi porumb, niacina poate fi legată la
glucoză cu care formează glicozide, care îi descresc semnificativ activitatea biologică
– ex = niagina
157
• triptofanul poate înlocui (cel puţin parţial) vitamina B3 la om, animale, şi
microorganismele vitamin-PP dependente, deoarece joacă un rol dublu în
procesul de biosinteză a acidului nicotinic: este transformat în cofactori
nicotinici şi este stimulator al florei intestinale producătoare de acid nicotinic.
Surse sintetice de niacină:

• nicotinamidă
• acid nicotinic
3.1. Absorbţia intestinală
traversarea bordurii în formă de perie a enterocitelor este un proces saturabil,

dependent de sodiu, rapid şi inhibat de analogi structurali de tipul uabainei
(inhibitor pentru Na+-K+ ATPază);
Absorbţia se realizează şi printr-un mecanism de difuzie pasivă, după o
prealabilă concentrare a niacinei
158
3.2. Biosinteza niacinei
Figura 8.4. Biosinteza formei biologic active a vitaminei B3 (NAD+),

pornind de la triptofan 159
4.3. Circulaţia, activarea, catabolismul şi eliminarea vitaminei B3
• sânge uman - 4-10 mg acid nicotinic/l (NAD+ şi NADP+, majoritar în
eritrocite şi globulele albe);
• ser uman - 0,02-0,05 mg de acid nicotinic liber;
NAD(P)+ - în toate ţesuturile, predominant în ficat, care conţine în jur de 65
mg acid nicotinic;
• activarea ac. nicotinic în cofactorul său activ are loc în aproape toate
ţesuturile
• La nivelul rinichilor are loc:
• un proces activ de excreţie tubulară, mediat de transportori specifici;
• un proces activ de reabsorbţie al niacinei, Na-dependent care poate fi
inhibat de analogii structurali ai vitaminei;
• eliminarea: sub formă de acid nicotinuric
Figura 8.5. Activarea niacinei

160
NAD+ (nicotinamid-adenin-dinucleotid) localizare intramitocondrial
NADP+ (nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat) localizare citoplasmatică
• reacţii de oxido-reducere,
• aproximativ 200 de enzime,
• NAD+ enzimele implicate în reacţiile de degradare (catabolism),
• NADP+ enzimele implicate în biosinteză (anabolism)
• joacă rol de acceptor, sau donor de electroni,
Figura 8.6. Reacţia generală de oxido-reducere a NAD(P)+.

(Rib – riboză, H- - ion hidrură)
Potenţialul normal de oxidoreducere al cuplului este de - 0,32V, în celulă

acesta este modulat în funcţie de proporţiile relative ale formelor oxidate şi
reduse
161
Tabelul 8.2. Principalele dehidrogenaze, care au drept cofactori enzimatic NAD(P)+,
substratele asupra cărora acţionează şi produşii lor de reacţie
162
5. Unităţi de activitate vitaminică B3 şi necesităţi
nutriţionale
echivalentul de niacină (NE): 60 mg triptofan sunt echivalenţi cu 1 mg de
niacină
• necesităţile de nicotinamidă şi acid nicotinic ale unui adult sunt estimate la 10-20
mg/zi;
• sunt asigurate o treime din alimente şi flora intestinală şi două treimi din
triptofan, care îndeplineşte rolul de provit. B3;
• aportul zilnic este dependent de numărul de calorii consumate;
se recomandă o medie de 5,4 mg/1.000 kcalorii,
adolescenţi - 17 - 25 mg acid nicotinic/zi;
• necesităţile cresc în perioadele de sarcină, lactaţie, la utilizarea contraceptivelor
orale şi în cancer
• Conform FNB necesarul zilnic de niacină (RDA) - pelagra poate fi prevenită de
aproximativ 11 mg NE/zi, dar, în condiţii fiziologice normale o conc. de 12 – 16
mg/zi poate normaliza excreţia urinară a metaboliţilor niacinei.
• indicator al statusului nutriţional - „excreţia metaboliţilor niacinei”
163
Tabelul 8.3. Necesarul zilnic de niacină recomandat în dietă
164
patologice
FNB - nivelul minim de niacină („the tolerable upper intake level” – UL) = 35 mg/zi,
pentru a preveni apariţia deficienţei în rândul populaţiei
Tabelul 8.4. Nivelul minim de niacină acceptat conform recomandărilor FDB
6.2. Hipovitaminoză şi avitaminoză B3

Cauze: dietă săracă în vitamină B3/triptofan
Maladii specifice:
pelagra
boala celor patru D (“4D’s”)
boala Hurtnup
165
Pelagra:
cauze – populaţii care consumă aproape exclusiv făină de porumb, adesea alterată, şi
este agravată de alcoolismul cronic
• debut: pierderea poftei de mâncare, astenie, indigestie, apariţia stomatitelor,
umflarea şi înroşirea limbii, scăderea în greutate, anorexie, insomnie, etc;
• efecte:
a) dermice
b) digestive;
c) neuropsihice.
• în stare carenţială avansată, = „boala celor patru D”: dermatită, diaree, demenţă
şi deces
„boala celor patru D”: dermatită, diaree, demenţă şi deces.

• simptoamele sindromului celor „4D’s” sunt însoţite de porfinurie, scăderea
rezistenţei la infecţii şi la agenţi toxici
boala Hurtnup:
• maladie genetică, recesivă-autozomală rară,
• cauze: absorbţia defectuoasă a triptofanului,
• simptoame: dermatite asemănătoare celor prezente în pelagră, ataxie, înapoiere
mintală, tulburări psihice,
• este însoţită de aminoacidurie 166
Tratament: niacină + o alimentaţie bogată în carne, ouă şi lapte
dozele terapeutice recomandate - 50-500 mg/zi, funcţie de gravitatea bolii
• Simptoame: îmbujorarea, mâncărimea, tulburările digestive (greaţa şi voma);

• doze mai mari de 25 mg/zi pot determina şoc anafilactic;
• 750 mg acid nicotinic/zi, pe o perioadă de cel puţin 3 luni determină apariţia
hepatotoxicităţii;
• 500 mg/zi timp de două luni determină apariţia hepatitei;
• în tratamentul hipercolesterolemiei se utilizează concentraţii de 3-9 mg/zi pe o
perioadă de timp îndelungată care pot duce la apariţia de hepatite severe.
• niacina din alimente nu are efecte toxice
167
VITAMINA B5 (Acid Pantotenic)
Istoric
• vitamină hidrosolubilă, cu răspândire ubicuitară;
• denumiri: vit. Bx, factorul antidermatidic, factorul antipelagros al puiului de găină,
factorul filtrant;
• 1933 - Williams izolează vit. B5 din drojdii,
• 1940 - Williams izolează vit. B5 din extract hepatic;
• 1953 - Lipmann (premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1953) -
demonstrează că acidul pantotenic este constituentul coenzimei A, agentul universal
de transfer al grupărilor acil
Ac. pantotenic = ac. 3-(2,4dihidroxi-3,3’-dimetilbutiramido)-propionic,
C9H17O5N
un rest de acid pantoic (1,4 -dihidroxi-3,3’-dimetil butiric) şi un rest
de -alanină legate printr-o legătură amidică
168
Activitatea biologică - dependentă de structura sa moleculară
- numai forma dextrogiră este activă biologic
- prin înlocuirea -alaninei cu alt aminoacid (acid aspartic, lizină, ornitină, -
alanină, acid glutamic, etc.) se formează compuşi fără activitate vitaminică;
- prin esterificarea grupării -COOH din cu radicali metil sau etil, se observă o
scădere a activităţii biologice.
pantotenol - în organismele animale, -COOH este înlocuită cu -CH2-OH
- în cazul unor microorganisme (Leuconostoc mesenteroides) are rol de
antivitamină.
- este provitamina acidului pantotenic, este mai stabil în soluţie apoasă
decât acidul pantotenic sau pantotenatul de calciu
Acidul pantotenic
Proprietăţi: - substanţă uleioasă, higroscopică şi optic activă;
- uşor solubil în apă, acid acetic şi puţin solubil în solvenţi organici
(benzen, tetraclorură de carbon);
- în mediu slab acid este unul dintre cei mai stabili componenţi ai
complexului vitaminic B, dar la încălzire şi în mediu bazic este instabil.
Preparare industrială - din extract hepatic, drojdii, ciuperci, bacterii şi tărâţe de
cereale, sau prin încălzirea lactonei sale cu sarea de sodiu a b-alaninei
169
Surse naturale - acid fosfopantotenic, panteteină, fosfopantotenat şi coenzima A.

În cantitate mare este prezent în lăptişorul de matcă şi drojdia de bere (200 g/g);
Surse animale: ficat (de vită, oaie, porc), rinichi, muşchi de porc, inimă, glande
suprarenale, creier, pancreas, plămâni, gălbenuş
Surse vegetale: pâine neagră, conopidă, fasole, spanac, roşiile, soia, arahide, migdale
Tabelul 9.1. Conţinutul în vitamină B5 al unor

alimente utilizate în dietă
170
Surse endogene: ac. pantotenic este sintetizat de bacteriile, care în mod normal
colonizează intestinul gros; mecanismul nu este pe deplin elucidat
Surse sintetice
pantotenol - absorbit rapid la nivelul mucoasei intestinale,
pantotenat de calciu şi
pantotenat de sodiu
biosinteza coenzimei A:
procese consumatoare de energie (ATP, CTP)
specii de microorganisme aparţinând genului Proteus şi Neurospora
171
Figura 9.3. Reprezentarea schematică a biogenezei
acidului pantotenic 172
Abrsorbţia:
• administrare orală – ac. pantotenic este absorbit complet la nivelul mucoasei
intestinale:
•mecanism complex de transport transmembranar,
•un proces activ (dependent de ATP),
•foarte rapid,
•specific.
• stimulată de prezenţa vitaminelor B1 B2 şi B3
• când este inclus în coenzima A sau în unele complexe proteice este eliberat de
către enzimele digestive, înainte de absorbţie.
Metabolizare:
concentraţia sanguină a formei libere este aproximativ 1g/ml;
cea mai mare parte se transformă în coenzimă Q.
Depozitare:
diferenţiată, în funcţie de starea fiziologică sau fiziopatologică a organismului,
de intensitatea activităţii funcţionale a diferitelor ţesuturi.
în organe diferite:
ex. la copii, adolescenţi, diabetici, ponderea hepatică a coenzimei A
creşte în detrimentul celei musculare.
Eliminare:
70% prin urină, în stare liberă sau sub formă de lactonă
30% prin fecale (bilă) şi transpiraţie
cantitatea eliminată zilnic depinde de aportul vitaminic, vârstă, starea fiziologică
a organismului, etc 173
4. Rolul biologic al vitaminei B5
Forma biologic activă o reprezintă coenzima A
Rol în:
transferul grupărilor „-CO-CH3” şi a unor radicali „acil” proveniţi din metabolismul
acizilor graşi, a acidului succinic, a unor aminoacizi, etc
Acetil-CoA (CH3CO~S-CoA) participă în:

reacţiile de transacilare
i) biosinteza şi degradarea acizilor graşi, a sterolilor, a acizilor biliari, a
unor substanţe terpenice, carotenoide,
ii) formarea sfingozinei,
iii) în ciclul Krebs
procese de reducere
ex. - formarea plasminogenului şi reacţii de adiţie a grupărilor CH3
decarboxilarea oxidativă a acizilor piruvic şi a-cetoglutaric
formare de acetil-CoA şi respectiv succinil-CoA
174
Figura 9.5. Rolul coenzimei A în metabolismul celular
175
5. Necesităţi nutriţionale
OMS apreciază necesarul zilnic de acid pantotenic la 4-8 mg/zi la adulţi şi 2-5
mg/zi la copii;
depinde de consumul caloric zilnic, de starea fiziologică a organismului, sex,
vârstă.
Tabelul 9.2. Necesarul zilnic de acid pantotenic în dietă recomandat de FNB
176
6. Vitamina B5 în stări fiziopatologice
Hipovitaminozele:
stare policarenţiale generală - malnutriţie, sau dereglare a mecanismelor de absorbţie
intestinală.
Simptomatologie: stare generală proastă, dureri de cap, insomnii, astenie musculară,
crampe abdominale, dereglări cardiovasculare, dereglarea răspunsului la
histamină şi insulină.
Cronicizarea  scăderea rezistenţei la infecţii, ficat gras, alopecie, ulceraţii cutanate,
ulcer duodenal, necroză suprarenală, convulsii, comă.
La nivel molecular:
i) modificări la nivelul procesului de biosinteză a colesterolului şi corticosteroizilor;
ii) inhibarea căii de decarboxilare oxidativă a piruvatului şi a celei de metabolizare a
acizilor graşi;
iii) anomalii în procesul de biosinteză al anticorpilor
Hipervitaminozele:
foarte rar întâlnită,
acidul pantotenic este bine tolerat de om şi animale, chiar în doze mari.
177
VITAMINA B6 (PIRIDOXINA)
Istoric
şase forme:
piridoxal (PL), piridoxal 5’-fosfat (PLP),
piridoxină (PN), piridoxin 5’-fosfat (PNP),
piridoxamină (PM), piridoxamin 5’-fosfat (PNP)
1926 - Goldberger, Wheeler, Lillie şi Rogers studiază „acrodinia” şi observă că prin

administrarea de tiamină, riboflavină sau vitamină PP, afecţiunile nu dispar;
1934 - György vindecă pelagra indusă la şobolani, adermina, prin utilizarea unuia din
factorii complexului B;
1938 – vit. B6 este izolată şi caracterizată sub formă de clorhidrat de piridoxină ;
1939 –György denumeşte factorul vitaminic anti pelagră = vitamină B6.
178
piridoxina - derivat de piridină substituit la C2 cu o grupare metil, la C3 cu o
gruparea hidroxil, iar la C4 şi C5 cu câte o grupare hidroximetil
piridoxol - 4, 5-dihidroximetil-3-hidroxi-2-metilpiridină,
Radicalul hidroximetil din poziţia C4 a nucleului piridinic poate fi înlociut cu

gruparea -CH2OH la piridoxină, -CHO la piridoxal, şi CH2NH2 la piridoxamină
/ piridoxină
Prin fosforilarea hidroxilului din

poziţia 5 se obţine PLP (piridoxal
5’ fosfat)
179
Clorhidratul de piridoxol - cristale incolore (sau pulbere cristalină albă) fără miros, cu
gust acru şi cu punct de topire în jur de 2070C.
Clorhidratul de piridoxal - cristalizează în sistemul rombic, are punct de topire de
1650C, este uşor solubil în apă şi mai stabil în soluţie.
Clorhidratul de piridoxamină - compus cristalin, incolor, foarte higroscopic, uşor solubil
în apă şi greu solubil în alcool.
Toate formele vit. B6 sunt fotosensibile (se păstrează în fiole închise la culoare), sunt
rezistente la fierbere, în mediu acid sau bazic; excepţie - piridoxalul, care este
termosensibil în mediu alcalin.
La RT, vit.B6 sunt rezistente la acţiunea agenţilor oxidanţi slabi (apă de brom, MnO2,
Ag2O); excepţie – piridoxolul care prin încălzire trece în piridoxal
180
Tabelul 10.1. Surse de origine animală şi vegetală şi conţinutul lor în vitamină B6
În majoritatea surselor naturale, vit. B6 se găseşte legată la proteine sau amidon, sau
formează complexe organo-metalice.
181
Biosinteza
•sintetizată de microorganisme – secvenţele metabolice nu sunt complet elucidate;
•este stimulată de acidul malic şi acidul citric, componente ale Ciclului Krebs;
•în celulele nervoase, conversia piridoxalului la PLP are loc sub acţiunea piridoxal-
kinazei, cu consum de ATP;
Absorbţie
•pentru om este indispensabilă preluarea vitaminei B6 din dietă deoarece organismul
uman nu o poate sintetiza;
•complexele proteice de vitamină B6, din hrană sunt hidrolizate în stomac şi intestin;
•vit. B6 eliberată se absoarbe uşor la nivelul intestinului subţire,  mecanism de
difuzie pasivă (posibila acumulare în enterocite);
•PLP nu suferă un proces de hidroliză; este absorbit la nivelul zonei proximale a
ileonului printr-un proces rapid;
Circulaţie – în sânge, complexată de hemoglobină;
Metabolizare - convertire la piridoxal şi piridoxal-fosfat  sub acţiunea unei flavin
enzime  eliberare în plasmă  intră în circulaţia entero-hepatică  transport la ficat
(aprox. 6-8 g/g piridoxal şi piridoxal-fosfat; 2,5 g/g piridoxamină şi piridoxamin-
fosfat)  formele active sunt eliberate în funcţie de necesităţi  circulaţia sanguină 
PLP se leagă de albumina serică  acţiunea unor fosfataze specifice  traversează
membrana plasmatică  în citosol, are loc un nou proces de fosforilare 182
Transformarea vit. B6 în forma sa activă, piridoxal 5’-fosfatul (PLP):
•sub acţiunea piridoxal kinazei:
•prezentă în toate celulele organismului;
•căi de conversie:
i) transformarea piridoxinei la piridoxal sub acţiunea piridoxin-oxidazei,
urmată de fosforilare în prezenţa piridoxal kinazei;
ii) conversia piridoxinei în piridoxin fosfat, care sub acţiunea piridoxin-fosfat-
oxidazei (oxidază specifică) este deshidratat la piridoxamin fosfat
Eliminare
•în urină
sub forma acidului 4-piridoxic (0,5-
1,3 mg/zi);
aprox. 50% din cantit. adusă în
organism prin dietă (2 mg/zi);
în condiţii fiziologice normale, se
excretă aprox. 500-700 g de vit./24
ore:
•în fecale:
0,7- 0,9 mg/zi la adulţi;
Figura 10.2. Prezentarea schematică a mecanismului
0,13- 0,15 mg/zi la copii, de activare şi catabolizarea vitaminei B6.
variaţiile depind de tipul dietei
183
rol vital în funcţionarea a aproximativ o sută de enzima care catalizează reacţii chimice
esenţiale în metabolismul aminoacizilor în care, aminoacidul formează o baza Schiff
(aldimină) prin condensarea grupării amino- din structura aminoacidului cu gruparea
aldehidică a piridoxal fosfatului.
Reacţii la care participă baza Schiff:

i) racemizare – se transformă în
aminoacidul de bază şi eliberează
piridoxal fosfatul;
ii) decarboxilare – sub acţiunea unor
decarboxilaze specifice se eliberează
piridoxal fosfatul cu formare de amină
primară;
iii) transaminare – sub acţiunea unei
hidrolaze aminoacizii sunt transformaţi în
-cetoacizi, cu eliberare de fosfat de
piridoxamină.
Exemple de enzime:
histidin decarboxilaza –
ornitin decarboxilaza –
decarboxilaza acidului glutamic –
184
Mecanismul general al reacţiilor de transaminare pe care
le suferă toţi aminoacizii cu excepţia lizinei
Figura 10.4. Reprezentarea schematică a reacţiilor de

transaminare care utilizează piridoxal fosfatul
Alte enzime piridoxal fosfat dependente:
•cistationin-sintetaza şi cistationaza: - implicate în metabolismul tioaminoacizilor;
•kinureninaza: enzimă PLP-dependentă; catalizează transformarea kinureninei şi 3-
hidroxi-kinureninei (provenind din degradarea oxidativă a triptofanului sub acţiunea
triptofan-pirolazei) în acid antranilic şi respectiv 3-hidroxiantranilic
•serin dezaminaza –
•Serin hidroximetil transferaza –
•-amino levulinat sintaza -
Figura 10.6. Catabolismul triptofanului

185
5. Necesităţi nutriţionale de vitamină B6
dificil de evaluat ;
Aportul zilnic recomandat:
•2,0-2,2 mg/zi pentru un om adult
•30 μg/kg corp/zi pentru copii;
• aport crescut la femeile gravide şi cele care alăptează
6.Vitamina B6 în stare fiziologică normală şi patologică
În condiţii fiziologice normale, în sânge întâlnim formele active ale vit. B6 într-o
concentraţie de aproximativ 115 mM, în proporţie de: 50-55% piridoxal-fosfat, 22-27%
piridoxină, 8-11% piridoxal şi 3-5% piridoxamină
Tabelul 10.2. Necesităţi zilnice ale organismului în vitamină B6,
în funcţie de vârstă
186
Tabelul 10.3. Prezentarea valorilor normale ale metaboliţilor vitaminei
B6 din plasmă şi urină
•În gen. apare la femeile gravide,
•Experimental în dereglări de absorbţie intestinală, în afecţiuni hepatice şi
intestinale care inhibă biosinteza  nervozitate, insomnii, tulburări de mers, dureri
abdominale, dermatită seboreică, anemie microcitară şi hipocromă, convulsii datorate
scăderii cantităţii de acid gama-aminobutiric cerebral, homocistinurie  perturbarea
biosintezei acizilor nucleici şi, deci, a proliferării celulare  anomalii imunitare şi
scăderea rezistenţei organismului la infecţii.
•Alcoolismul cronic – diminuare a concentraţiilor plasmatice şi hepatice ale tuturor
formelor structurale
•Interacţiile medicamentoase - izoniazidă (hidrazida acidului izonicotinic) adm. în
tratamentul tuberculozei
•Hipovitaminoză B6 tranzitorie – alimentaţie preponderentă cu supe şi mâncăruri
chinezeşti (anomalii în catabolismul monoglutamatului de sodiu) 187
VITAMINA B8 (Biotina)
Istoric
•Denumiri: bios II, bios II B, factorul X, factorul W, vitamina B8, vitamina H,

coenzima R
•1871 - Liebig: că microorganismele necesită pentru creştere anumite substanţe
prezente în serul sanguin sau în muşchi
•1901 – Wildiers: obţine dintr-un extract hidroalcoolic de drojdie fiartă, un
preparat = „bios” care poate accelera dezvoltarea culturilor de drojdii
•Separarea preparatului în două fracţii:
•“bios I” - conţinea în principal inozitol,
•“bios II” - s-a izolat o substanţă cristalină, foarte activă în procesul de creştere a
drojdiilor şi a altor microorganisme = biotină
•1943 - Haris şi Fölkers sintetizează chimic biotina
•Se cunosc opt forme structurale din care numai D-biotina (- şi ) se găseşte
larg răspândită în natură şi prezintă activitate vitaminică
188
Două biotine naturale:
-biotină - biotina extrasă din ou;
-biotină – biotina extrasă din ficat
formule moleculare C10H16O3N2S

biocitina – extrasă din drojdii
- forma vit. naturală cea mai
activă
Proprietăţile biotinei:
substanţă cristalină, incoloră,
termostabilă, solubilă în apă şi în alcool.
este stabilă în prezenţa oxigenului şi în
soluţii acide diluate şi mai puţin stabilă
în medii alcaline .
are capacitatea de a lega peptide şi
Figura 11.1. Formele structurale ale biotinei
proteine, formând complexe stabile care
nu se absorb la nivelul intestinului (ex.
formarea complexului biotină – avidină)
189
•în regnul vegetal şi animal, se Tabelul 11.1. Conţinutul în biotină al unor alimente
din dietă
găseşte în stare liberă şi sub forma
derivaţilor săi
•cantit. cea mai mare - drojdia de
bere (90 g/ 100 g) ;
•surse alimentare de biotină: ficatul,
carnea (de pasăre, porc şi vită), ouăle,
laptele, brânza, peştele oceanic,
varza, spanacul, tomatele, pâinea
intermediară şi neagră, etc;
•conţinutul biotinei scade cu 20% în
timpul preparării alimentelor;
•în acelaşi timp procesul de prelucrare
(fierbere, prăjire) degradează
complexele proteice facilitând astfel
eliberarea şi absorbţia biotinei la
nivelul intestinului subţire
190
Biosinteza:
•la microorganisme
•mecanismul nu este încă complet elucidat.
Absorbţie:
•foarte uşor la nivelul jejunului şi ileonului proximal;
•sub acţiunea biotinidazei din sucul pancreatic se scindează legătura amidică biotin-
lizină (din alimente) şi elibereze biotina în lumenul intestinal;
•mec. absorbţiei biotinei libere în enterocite nu este complet elucidat
•ipoteză: un transport activ, Na-dependent, cu afinitate mare, stereospecificitate şi
selectivitate pentru D-biotină.
Circulaţie - atât sub formă liberă (20%) cât şi sub formă legată de proteinele serice
(12-40 g/ 100 ml)
Depozitată în cantităţi mari în ficat şi rinichi iar la păsări în gălbenuşul de ou.
Căile de degradare nu sunt pe deplin cunoscute
•Ipoteză: degradarea hidrolitică a carboxilazelor (enzime biotin-dependente) sub
acţiunea unor peptidaze specifice  biotin-lizina  sub acţiunea biotinidazei 
reciclarea biotinei.
•Eliminare - prin urină şi fecale, majoritar sub formă liberă
•ipoteză – existenţa unui mec. de reabsorbţie renală a biotinei după un mecanism
activ, asemănător celui de absorbţie intestinală
•prin fecale se elimină o cantitate mai mare mare decât cea provenită din aportul
alimentar deoarece include o parte importantă din vitamina produsă de flora
191
intestinală care nu a fost absorbită
•este factor de creştere pentru drojdii şi

numeroase microorganisme;
•intervine activ în procesul de formare şi de
funcţionare a pielii;
•intră în structura enzimelor implicate în
biosinteza acizilor graşi şi a unor aminoacizi şi
glucide - rol de coenzimă în procesele de
carboxilare (fixarea CO2 sau HCO3-) în
decarboxilări reversibile şi în transcarboxilări,
realizând transferul grupărilor „1C”
Figura 11.2. Metabolismul biotinei
192
4.1. Biotin carboxilazele
Biotina se leagă covalent la apoenzimă prin intermediul grupării -amino a unui rest de
lizină  activează CO2 prin legarea sa la atomul 1N al heterociclului imidazolic (ATP) 
se produce intermediarul activ carboxi-biotinil-enzimă
Tabelul 11.2. Principalele carboxilaze cu biotină

sunt asigurate atât de biotina exogenă din dieta zilnică şi de vitamina endogenă,
sintetizată de bacteriile saprofite din flora intestinală.
necesarul de biotină: adult -150-300g/zi,
copii - 20-50 g/zi.
Valorile cresc în urma tratamentelor cu antibiotice, sulfamide sau substanţe cu acţiune
antagonistă
193
Tabelul 11.3. Necesarul zilnic ale organismului în biotină, în
funcţie de vârstă
6. Vitamina B8 în stări patologice

Apare rar în cazul unei diete sărace în alimente bogate în vitamine

Experimental: starea carenţială a fost indusă prin: consum exagerat de ouă crude,
alimentaţie artificială exclusivă şi alimentaţie enterală artificială de lungă durată;
Simptomele generale: oprirea creşterii, dermatite, alopecie, tulburări digestive,
convulsii, paralizii, tulburări endocrine şi neuromusculare.
194
La om: „sindromul deficitului carboxilazic” cu următoare simptoame:
i. acidoză metabolică cu cetoză,
ii. hiperlactacidemie, hiperamonemie, acidurie organică,
iii. deficit de piruvat carboxilază care determină un profil specific al aminoacizilor
serici,
iv. diminuarea concentraţiei de propionil-CoA-carboxilază care duce la acidurie
propionică cauzată de creşterea concentraţiei acidului propionic şi a derivaţilor
acestuia;
v. creşterea concentraţiilor sanguine de acid metil-crotonic şi de metil-malonil-
glicină datorată instalării deficitului de b-metil-crotonil-CoA-carboxilază
6.2. Maladii metabolice determinate de deficitul în carboxilaze
Acidoza lactică congenitală:
•apare la copii
•este determinată de două tipuri de anomalii genetice autozomale recesive care
afectează biosinteza carboxilazelor şi/sau sinteza biotinidazei
•Simptomatică generală asociată cu manifestări digestive şi neurologice
•se diagnostichează prin dozarea acidului lactic din sânge şi determinarea aciduriei
organice
•este curabilă dacă se administrează biotină toată viaţa.
•în deficit de biotinidază, boala ia forme cronice şi se instalează mai târziu, iar nivelul
biotinei în sânge este foarte scăzut
195
•biotina nu manifestă toxicitate nici la administrarea de doze foarte mari;

•Experimental:
•doze crescute au fost administrate pe perioade îndelungate
•se constată apariţia steatozei hepatice şi intensificarea dezvoltării
tumorilor
196
VITAMINA B9 (Acidul folic)
Istoric
Grup de substanţe care cuprinde: acidul folic şi derivaţii săi (acidul folinic, acidul
tetrahidrofolic, acidul dihidrofolic, vitamina Bc conjugată, vitaminele M, U, R, etc.)
1941 - Mitchell şi col. izolează din frunzele de spanac, o substanţă cu acţiune
vitaminică = acid folic (folium = frunză)
Extragere din acidul pteroil-glutamic = „vitamină Bc conjugată” şi care era utilizat ca
factor antianemic în terapia puilor
extragere din drojdii – utilizat în tratarea anemiei la maimuţe = vitamină M (monkey)
1945 - Wittle, O’Dell, Vandenbelt, Pfiffner: a fost stabilită structura ac.folic
1962 - au fost stabilite simptomele carenţiale şi necesităţile în folaţi, pentru adulţi
Acidul folic sau pteroilglutamic = un rest de acid glutamic şi un rest de acid pteroic,
format dintr-o moleculă de pterină şi o moleculă de acid para-aminobenzoic
între nucleul pteridinic şi ac. p-aminobenzoic există o punte metilenică
între ac. p-aminobenzoic şi ac. glutamic este o leg. peptidică
197
Figura 12.2. Structura acidului folic (pteroilglutamic)
Forma activă a vit. B9

prezentă în majoritatea
ţesuturilor este acidul
pteroilhexaglutamic, care
sub acţiunea vitamin-Bc-
conjugazei hepatice
eliberează acidul
pteroilglutamic activ
198
Proprietăţi:
substanţă cristalină, de culoare galben-portocalie. Este solubil în apă, în
soluţii acide sau bazice, se descompune la 2500C şi nu se topeşte. Cu ionii
metalelor grele formează complecşi de culori diferite: roşu cu Fe3+, verde
cu Cu2+ şi galben cu Co2+.
Forma activă a acidului folic este acidul folinic, F-THF sau FH4, (N5-formil-5,6,7,8-
tetrahidrofolic)
2. Surse de vitamina B9
Surse naturale - în ţesuturile vegetale şi animale
•Surse vegetale: spanacul, pâinea, morcovii, tomatele, fasolea, varza, mazărea, sfecla,
lămâile;
legumele cu frunze verzi sunt surse bogate de folat
•Surse animale: ficatul, carnea de viţel, gălbenuşul de ou, laptele;
•O parte din folaţi se distrug în timpul preparării alimentelor, dar, în acelaşi timp, se
produce şi eliberarea acestora din complexele inactive sau din formele conjugate
Surse sintetice
se comercializează sub formă de acid folic, sau produse complexe cum ar fi vitaminele
B-complex, sau multivitamine
199
Tabelul 12.1. Alimente din dietă şi conţinutul lor în acid folic (după
FNB)
•Mecanism incomplet elucidat
Absorbţia: se realizează la nivelul regiunii proximale a jejunului (15-20 mg/zi), dar
şi la nivelul celorlalte zone ale intestinului subţire
•sub formă de acid folic liber
•conc. mică de ac.folic – mec. activ
•după eliberarea acestuia din conjugatul său cu poliglutamatul şi transformarea
în monoglutamat
200
•în mucoasa intestinală are loc convertirea în derivaţi ai acidului tetrahidrofolic (F-
THF)  formă de transport  se leagă de proteinele transportoare din sânge 
transport prin vena portă la ficat  în ficat sunt sunt transformaţi în poliglutamat-
folaţi  depozitaţi sau transformaţi în acid prehidrofolic (N5-metiltetrahidrofolat) 
excreţie prin bilă
•Eliminarea folaţilor şi a metaboliţilor acestora se face în cantitate mai mare prin
fecale (aproximativ 200-500 g/zi). Astfel, se elimină 20% din cantitatea ingerată şi
din vitamina neabsorbită produsă de flora intestinală. Excreţia prin urină este mică
(aproximativ 2-5 g/zi) fiind mai crescută după saturarea organismului, în cazul
administrării unor doze orale de acid folic. Fracţia eliminată prin urină reprezintă
aproximativ 1% din cantitatea prezentă în organism.
acizi tetrahidrofolici - cofactori enzimatici pentru o serie de reacţii implicate în:
i) activarea şi transferul radicalilor cu un singur atom de carbon (C1) sub formă de
hidroximetil (-CH2OH), formil (-COH), formiat (COO-), metil (-CH3), formimino (-
CH=NH)
ii) sinteza acizilor nucleici (purine, pirimidine)
iii) sinteză derivaţilor metabolici activaţi (S-adenozil metionina).
201
Cele mai importante forme coenzimatice active, care poartă fragmente sau radicali cu
un atom de carbon, sunt:
- acidul N-10-formil-tetrahidrofolic (N10-FH4, sau F-THF sau folinic);
- acidul N-5-formil tetrahidrofolic (N5-COH-FH4);
- acidul N-5-N-10-metenil-tetrahidrofolic (N5, N10=CH-FH4);
- acidul N-5-N10-metilen-tetrahidrofolic (N5, N10-CH2-FH4);
- acidul N-5-metil-tetrahidrofolic (N5-CH3-FH4 sau 5-Me-THF).
Ex. de enzimă care utilizează THF în transferul unei grupe metil şi a doi atomi de
hidrogen este timidilat sintetaza
202
5. Necesităţi nutriţionale de vitaminică B9
Necesarul zilnic a fost stabilit pe baza concentraţiei de folat din eritrocite, după
administrarea unor cantităţi diferite de folat.
s-a stabilit că:
i) o unitatea vitaminică B9 este echivalentă cu 1 μg folat provenit din surse
alimentare;
ii) 1 μg acid folic provenit din alimente este echivalent cu 1,7 μg folat;
iii) 1 μg acid folic provenit din surse suplimentare, administrat pe stomacul gol, este
echivalent cu 2 μg folat
Tabelul 12.2. Necesarul zilnic al organismului în folat, în funcţie de vârstă
203
•carenţa în acid folic şi derivaţi ai acestuia apare destul de des dar nu este
diagnosticată;
•Cauze:
i)lipsa din alimentaţie a acidului folic, folinic şi a formelor lor conjugate;
ii)absorbţia defectuoasă a acestora datorită unor tulburări intestinale;
iii)lipsa sau inactivarea factorilor intestinali necesari eliberării acidului folic din
conjugatele sale;
iv)incapacitatea de transformare a acidului folic în acid folinic;
v)acţiunea antivitaminelor;
vi)lipsa din alimentaţie a unor factori vitaminici indispensabili absorbţiei sau activităţii
folaţilor (vitamina B12 şi acidul ascorbic).
•este frecventă la alcoolicii cronici, la persoanele subnutrite, la pacienţi cu anemii

hemolitice, la copii cu viermi intestinali, în artrite reumatoide şi în cancer (celulele
canceroase sunt mari consumatoare de folaţi)
204
Anemia megaloblastică (macrocitară),
•se care se caracterizează prin apariţia de celule gigantice şi a unor eritrocite imature,
în măduva spinării;
•greu de distins de anemia dată de deficienţa de vitamină B12
•simptoame clinice: concentraţii scăzute de folaţi în ser, hipersegmentarea neutrofilelor,
acumularea în urină a unor metaboliţi ai histidinei a căror concentraţie creşte în
absenţa folaţilor, concentraţii scăzute de folaţi în eritrocite, apariţia macrocitelor la
nivelul măduvei, anemie;
•efecte secundare apar ulceraţii, infecţii, tulburări gastro-intestinale, glosite, neuropatii
periferice
•în majoritatea cazurilor, aceste progresii neurologice ale deficienţei în vit. B12 au fost
observate atunci când s-au administrat doze de 5 mg acid folic sau chiar mai mari;
•pentru prevenirea unor astfel de situaţii FNB a stabilit limitele maxime de acid folic
care pot fi utilizate în diferite tratamente, la 1 mg/zi pentru adulţi.
Toxicitatea acidului folic şi a derivaţilor acestuia este foarte redusă;
Nu s-au semnalat hipervitaminoze la persoanele cu alimentaţie variată şi echilibrată
205
VITAMINA B12 (Cobalamina)
1926 - medicii americaniIstoric
Minot şi Murphy, laureaţi ai premiului Nobel pentru medicină
şi fiziologie în 1934: bolnavii care sufereau de anemie pernicioasă sau anemie
Biermer, se vindecau după administrarea de extract de ficat;
1949 - Pierce şi colaboratorii au reuşit să izoleze două forme cristaline:
una conţinea gruparea cian = ciancobalamină,
cealaltă conţinea gruparea hidroxil = hidroxicobalamină
1948-1951 - izolarea vit. B12 din mediile de cultură ale microorganismelor
Streptomyces griseus şi Streptomyces aurofaciens.
1956 - grup de cercetători de la Oxford condus de Dorothy Hodkin Crowfoot
elucidează prin radiocristalografie cu raze X structura chimică a vitaminei
•una dintre moleculele naturale nepolimere cele mai complicate,
•constituită din: i) un nucleu corinic format din patru cicluri pirolice la care sunt grefate
opt grupări metil, trei resturi de acetamidă şi patru resturi de propilamidă; ii) un
nucleotid format din 5,6-dimetil-benzimidazol, un rest de ribofuranoză şi un rest de acid
ortofosforic; iii) un ion trivalent de cobalt localizat în centrul nucleului tetrapirolic; iv) un
radical cian, coordinat la ionul metalic central, care poate fi înlocuit de un radical hidroxil
(hidroxicobalamină), un radical metil (metilcobalamină) sau de un rest adenozil
(adenozilcobalamină).
206
•cele patru cicluri pirolice constitutive
sunt legate direct între ele fără
intervenţia punţilor metilenice
•heterociclurile aromatice sunt parţial
hidrogenate
•Co este legat coordinativ la cei patru atomi de azot ai ciclurilor pirolinice;
•Situsul cinci de coordinare este ocupat de o moleculă de dimetil-benzimidazol legată la
inelul corinic printr-un lanţ ribozo-3-fosfat-aminoizopropil-propanoil al cărui rol biochimic
nu este încă elucidat
Proprietăţi:
substanţă cristalină, de culoare roşie care se descompune, fără a se topi, la
temperaturi mai mari de 2100 C. Este solubilă în apă şi alţi solvenţi polari;
soluţiile apoase sunt stabile la întuneric, pH neutru şi la temperaturi joase;
la încălzire, în prezenţa luminii sau la pH acid sau alcalin, soluţia de cobalamina se
descompune;
este instabilă în prezenţa agenţilor reducători;
este singurul exemplu cunoscut de biomoleculă care posedă o legătură covalentă
metal-carbon;
compuşii corinici cu Co3+ au culoare roşie, cei cu Co2+ au culoare portocalie-brună, iar
cei cu Co+ au culoare verzuie, fiind instabili şi uşor re-oxidabili în aer
207
208
poate fi sintetizată numai de bacterii, în special cele din genurile Mycobacterium şi
Rhizobium şi de bacteriile din flora intestinală a omului şi a animalelor (mai ales
rumegătoarelor).
Om – sursele sunt de natură exogenă, exclusiv de origine animală
Cele mai bogate alimente sunt: ficatul (vacă şi pasăre), peştele, ouăle, brânzeturile,
carne slabă de viţel, porc şi pasăre, laptele
nu se găseşte în legume şi fructe deoarece plantele nu necesită cobalamină pentru
creştere şi dezvoltare şi nu sunt capabile să o sintetizeze
Tabelul 13.1. Alimentele din dietă şi conţinutul lor în vitamină B12 (după FNB)
209
se poate extrage din diferite surse naturale (ficat, bacterii, ciuperci) sau din mediile
unor microorganisme producătoare de antibiotice (streptomicină, aureomicină, etc.).
se găseşte în hrană legată de proteine, preponderent în formele metil- şi 5’-
deoxiadenozil-cobalamină  în stomac prin hidroliză acidă sau în intestin sub
acţiunea tripsinei este eliberată din complexele proteice  vit. B12 se combină cu
factorul intrinsec (o proteină secretată de stomac)  complex vitamină-factor
intrinsec  legare de receptorii prezenţi la nivelul ileonului  eliberată din complex
 trece în plasmă unde circulă legată de proteine specifice de transport  se leagă
la proteinele transportoare (transcobalamina II, transcobalamina I, transcobalamina
III  depozitare cu preponderenţă în ficat şi în măduva spinării  intră în circuitul
enterohepatic  se elimină din organism prin fecale, bilă, urină, secreţii şi celule
descuamate
210
Figura 13.3. Reprezentarea schematică a metabolismului vitaminei B12
211
Enzimele care au drept coenzimă vitamina B12 catalizează trei tipuri de reacţii:
a) rearanjamente intramoleculare;
b) metilări (sinteza metioninei);
c) reducerea ribunucleotidelor la deoxiribonucleotide
La mamifere singurele reacţii care implica coenzima B12 sunt:
i) transformarea L-metil malonil-CoA în succinil-CoA (rearanjare intramoleculară)
ii) formarea metioninei prin metilarea homocisteinei
Tabelul 13.2. Necesarul zilnic al organismului în vitamină B12, în funcţie de vârstă
212
Se estimează că deficienţa în vitamina B12 afectează aproximativ 10-15%
dintre persoanele cu vârstă peste 60 de ani. Cele mai comune cauze ale deficienţei
sunt anemia percinoasă şi malabsorbţia intestinală a vitaminei B12 din alimentate.
6.1. Anemia megaloblastică
6.2. Demielinizarea ţesutului nervos
6.3. Deficienţe ereditare în metabolismul metilmalonil-CoA
213
VITAMINA C (Acidul asorbic)
acid ascorbic, acid hexuronic, vitamină antiscorbutică, factor antiscorbutic
răspândire largă în natură: este biosintetizată de organismele vegetale şi animale şi

numeroase microorganisme; nu poate fi sintetizată de om, maimuţe şi cobai
rol de vitamină numai la om, maimuţe, cobai şi câteva specii cărora le lipsesc
enzimele necesare biosintezei acidului ascorbic
1536 - prima descriere precisă a maladiei - Jacques Cartier
1753 - prevenirea bolii prin consumul de fructe proaspete şi mai ales citrice - medicul
scoţian James Lind, de la Royal Navy
1. Structura vitaminei C
•-lactona acidului 2,3-dienol-L-gulonic,
•formula brută C6H8O6,
•are cu patru atomi de hidrogen mai puţin decât o hexoză
•gruparea funcţională en-diol între C2 – C3.
- responsabilă de caracterul acid (pKa=4,17) şi de
proprietăţile reducătoare
- stau la baza activităţii biologice a
vitaminei.
214
Proprietăţi: substanţă solidă, sub formă de pulbere albă cristalină, cu punct
de topire 1920C, fără miros şi cu gust acru;
cristalizează din soluţii apoase saturate sub formă de cristale
monociclice incolore
este o substanţă optic activă dextrogiră
uşor solubilă în apă şi metanol, greu solubilă în alcool etilic,
acetonă şi glicerină şi insolubilă în eter, hidrocarburi alifatice şi aromatice
acid slab cu pKa=4,17
•sistemul conjugat al anionului ascorbat diferă de cel al unui acid
carboxilic obişnuit prin intercalarea unei duble legături C=C, care
corelează efectele de delocalizare a electonilor în moleculă
• este mult mai puţin polar decât

ascorbatul  intrarea vit. în
interiorul celulelor printr-un
mecanism de oxidare
•Cond. fiziologice normale: agent reducător extracelulară urmat de reducere
intracelulară 215
2. Surse de vitamină C
2.1. Surse naturale
2.2. Surse suplimentare

•acid L-ascorbic: comercializat în foarte multe variante
•forma naturală este identică structural cu cea sintetică  nu se cunosc deosebiri în
ceea ce priveşte acţiunea lor biologică.
•Sărurile minerale ale acidului ascorbic se comercializează în formă tamponată pentru
a-i scădea aciditatea şi a evita apariţia de ulceraţii la nivelul stomacului
•ascorbatul de sodiu
•ascorbatul de calciu,
•vitamina C cu bioflavonoide
•„Ester-C®”
•Palmitatul de ascorbil
216
3. Metabolismul vitaminei C
Biosinteză:
unele microorganisme, animale, cu excepţia primatelor, cobaiului şi altor câteva specii
de păsări şi peşti
Precursorii biosintezei sunt glucoza sau galactoza.
La animale: se sintetizează în glandele suprarenale, şi în cantităţi mai mici în ficat şi
rinichi
cale secundară a metabolismului glucozei
Imposibilitatea omului, maimuţelor, cobaiului şi a unor păsări şi peşti de a sintetiza
vitamina C este datorată absenţei celor două enzime care intervin în etapele finale ale
procesului biosintetic: D-glucuronolacton-reductaza şi L-gulonolacton-oxidaza
Mecanism: eliberată din complexele proteice în care se găseşte în alimente
(procese de hidroliză enzimatică) absorbţie rapidă, în cantitate mică la nivelul
cavităţii bucale şi în stomac  trece în mucoasa intestinală (mecanism de difuzie
pasivă, sau sistem de transport activ care este: i) rapid, saturabil şi specific; ii) Na-
K-ATP-ază dependent; iii) poate fi inhibat de analogi structurali; iv) este localizat la
nivelul ileonului proximal)  transportată de sânge la toate organele şi ţesuturile 
în leucocite (conc. max. la numai patru ore de la administrarea orală a unei doze de
500 mg acid ascorbic)  în plasmă 8-12 mg/l  nu se cunosc foarte bine formele
sub care este vehiculată  se acumulează în glandelor suprarenale, hipofiză şi creier
şi mai puţin în ficat, splină, rinichi  poate trece bariera placentară ajungând la făt
din circulaţia maternă 217
La om: rezerve între 20-50 mg/Kg corp
excreţia: prin urină, transpiraţie, fecale şi respiraţie (sub formă
de CO2)
4. Rolul biochimic al vitaminei C

• funcţionarea unor metalo-enzime: dioxigeneazele – ionii metalici sunt activatori
Vit. C menţine ionii metalici în formă redusă
• Ex. formarea colagenului - prolin hidroxilaza - enz. catalizează reacţia dintre

prolină şi -cetoglutarat cu formare de hidroxiprolină şi succinat
•Ex. lizil hidroxilaza - catalizează reacţia dintre lizină şi -cetoglutarat cu
formare de hidroxilizină şi succinat
• rol în metabolismul fenilalaninei şi triptofanului
• activarea citocromilor P450
• în oxidările celulare – activează sistemul de protecţie al SOD
• stimulează răspunsul imun al leucocitelor şi apărarea antibacteriană
• efect antialergic, antiastenic, accelerează refacerea persoanelor în stare de
convalescenţă
218
5. Unităţi de activitate vitaminică C şi
Cantitatea zilnică necesară pentru o persoană adultă -30-60 mg
- poate fi asigurată printr-o alimentaţie echilibrată
Se recomandă consumarea fructelor şi legumelor crude deoarece prelucrarea prin
fierbere distruge parţial vitamina C prin oxidarea sa în prezenţa aerului
6. Vitamina C în stări fiziologice normale şi patologice

6.1. Hipovitaminoza şi avitaminoza C
scorbut • rezultatul unor stări multicarenţiale
• simptome multiple: anemie şi astenie gravă, hemoragii cutanate şi
musculare urmate de inflamaţii şi dureri osoase, pierderea dinţilor, oprirea
creşterii şi tulburări ale sistemului muscular şi nervos.
• afecţiuni dermice –
• tulburări osoase -
• tulburări ale sistemului nervos -
• la apariţia primelor simptome clinice ale scorbutului, vitamina C
plasmatică are o concentraţie cuprinsă între 1,3-2,5 mg/l, comparativ cu 8-
14 mg/l cât este concentraţia normală
219
6.2. Hipervitaminoza C
Nu are urmări toxice

Cantităţi mari, administrate o perioadă îndelungată, pot să provoace insomnii,
stări de excitaţie, dureri musculare, diaree, tulburarea metabolismului hidric la
bătrâni
7. Necesităţi nutriţionale de vitamină C

În 2000 FNB a stabilit cantitatea maximă de acid ascorbic care poate fi
ingerată zilnic şi care este tolerabilă de organism
220
ELEMENTE MINERALE
221
1. Clasificare
În funcţie de proporţia în care se găsesc în organism şi de rolul pe care îl
îndeplinesc:
i) elemente minerale esenţiale: intră în compoziţia apei şi a tuturor
constituenţilor organici. Acestea sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul
şi sulful. Organismul îşi procură continuu aceste elemente din apa şi hrana
ingerată, unde se găsesc în special sub formă de compuşi organici (glucide,
lipide şi proteine);
ii) elemente cu rol fundamental: ca1ciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu şi clor.
Aceste elemente sunt procurate zilnic prin dietă, în cantităţi apreciabile (mai
mari de 100 mg/zi);
iii) oligoelemente: cobaltul cromul, cuprul, fierul, iodul, manganul, seleniul şi
zincul. Aceste elemente se găsesc în organism în concentraţii mici, reprezintă
mai puţin de 0,05% din greutatea corporală şi îndeplinesc un rol structural şi
funcţional. Aportul alimentar de oligoelemente este şi el foarte redus;
iv) elemente adiţionale: arseniu, cadmiu, nichel, siliciu, staniu şi vanadiu. Unele
dintre aceste elemente sunt necesare nutriţiei organismului, dar nu
îndeplinesc funcţii esenţiale în organism;
v) elemente recunoscute ca fiind toxice pentru organism: mercurul şi plumbul
222
2. Metabolismul general al elementelor
minerale
• cu excepţia sodiului şi potasiului, majoritatea elementelor minerale, importante

din punct de vedere nutriţional, se găsesc în hrană că atare, sub formă legată
• absorbţia lor este întârziată şi redusă
• elementele minerale se leagă la proteine specifice de transport
• vehicularea: prin sânge şi depozitarea cu ajutorul unor proteine de transport
specifice
223
sunt excretate majoritar prin urină, sub formă de compuşi solubili,
dar şi prin fecale
• Necesarul zilnic de elemente minerale esenţiale şi oligoelemente este asigurat de

majoritatea alimentelor aflate în dieta zilnică
• Surse bogate: boabele cerealelor, fructele şi legumele
• Surse sărace: produsele lactate, carnea şi peştele conţin cantităţi mai reduse de
elemente minerale
• un aport alimentar deficitar în elemente minerale conduce la instalarea unor
sindroame clinice specifice, bine definite, şi despre care se cunoaşte că apar ca
urmare a unor tulburări de absorbţie, sau unor pierderi excesive pe diferite căi
metabolice 224
1. CALCIU
• cel mai abundent element mineral din organismul uman

• organismul adult conţine aproximativ 25.000 mmoli (1 kg), din care 99% este
fixat la nivelul oaselor, sub formă de hidroxiapatită -CalO(PO4)6(OH)2, sub formă de
fosfat amorf sau de carbonat
• sărurile minerale de calciu de la nivelul oaselor sunt depozitate pe matricea
organică în structuri bine organizate
• calciul total conţinut în fluidul extracelular se găseşte într-o concentraţie de numai
22,5 mmoli, din care 9 mmoli se găsesc în plasmă
• alimentele cele mai bogate: laptele şi produsele lactate, gălbenuşul de ou, carnea,
legumele (fasole, ţelină, castraveţi, varză) şi fructele (în special merele)
alimentele
• absorbiţie la nivelul intestinului subţire prin legarea la proteine de legare a
calciului (Calcium Binding Protein CaBP) care îi înlesnesc trecerea prin membrana
intestinală
• transportul este mediat de 1,25(OH)2D3, vitamina A şi C şi de hormonul
paratiroidian
• se absoarbe aprox. 20-30% din cantitatea totală de calciu ingerat
• odată ajuns la nivelul osului o parte din calciul poate fi schimbat rapid cu cel din
fluidul extracelular (ECF), turnover-ul dintre ţesutul osos şi ECF fiind de aproximativ
500 mmoli/zi 225
• La nivelul rinichilor Ca2+ ionic este filtrat de către glomerulii renali (240
mmoli/zi). O mare parte din această cantitate este reabsorbită la nivelul tubilor
renali astfel că excreţia normală de calciu este de 2,5-7,5 mmoli/zi.
• Calciu conţinut în secreţia gastrointestinală este în parte reabsorbit împreună cu
calciul din dietă.
• Calciul din fluidul extracelular este filtrat de aproximativ 33 de ori la fiecare 24
ore, direct prin rinichi, intestin şi os,  un schimb major la nivelul oricăreia din
cele 3 fluxuri are un efect major asupra concentraţiei calciului din ECF şi prin
urmare asupra concentraţiei calciului din plasmă
• Din cantitatea de calciu ingerată zilnic, aproximativ 16 mM/zi sunt excretaţi prin
fecale
• Din calciu absorbit şi trecut în circulaţie, sub forme hidrosolubile se elimină
aproximativ 4mM/zi prin urină, cantitate care se menţine constantă în cazul unui
organism sănătos
Rol biochimic
226
La nivelul oaselor
•calciul formează matricea osoasă numită osteoid
• Formarea ţesutului osos necesită sinteza ţesutului osteoid şi o concentraţie a
ionilor de calciu şi fosfat adecvată pentru a forma hidroxiapatita
• Procesul are loc în condiţii optime dacă cantitatea de calciu este de 2,5 ori mai
mare decât cea de fosfor şi deci raportul Ca/P este de 2,5/1 = 2,5
• Pentru îndeplinirea rolului său structural calciul necesită prezenţa ionilor de Mg şi a
vitaminelor A şi C.
Rol de mesager secund
Participă în procesul de coagulare a sângelui, la permeabilizarea membranelor
celulare, în contracţia musculară, în transmiterea impulsului nervos, la utilizarea
fierului, la activarea unor enzime, în secreţia gastrică (gastrina) şi în stimularea
ritmului cardiac (activitate antiaritmică)
Necesarul zilnic
800 mg (20 mM) - cantitate necesară organismului adult; este mai mare în perioada
de creştere (până la 1200 mg Ca/zi) şi în sarcină sau în timpul alăptării. Prin laptele
matern se secretă zilnic 250 mg Ca. La persoanele în vârstă, necesarul de calciu este
crescut, putând atinge valori de aproximativ 1000 mg Ca/zi).
227
Hipocalcemia
cauze ale hipocalcemiei: hipovitaminoza D, hipoparatiroidismul, fenomene de

malabsorbţie intestinală a calciului; pancreatita acută; ingerarea unor agenţi care
complexează calciul; deficienţa de magneziu; eliberarea renale a fosforului; ingerarea de
fosfaţi în cantitate mare, insuficienţă renală cronică
simptome ale hipocalcemiei: tetania, caracterizată prin crampe musculare, amorţiri,
zvâcnituri în braţe sau picioare; insomnii, iritabilitate neuromusculară, palpitaţii, carii
dentare; malformaţii osoase care determină rahitismul la copii şi osteomalacia la adulţ
în hipoparatiroidie calcemia este foarte scăzută (sub 2mM) şi este asociată cu o

creştere a fosfatemiei, parathormon diminuat sau inadaptat la hipocalcemie, AMPc
nefrogenic scăzut, hipocalciurie
Hipercalcemia
cauze ale hipercalcemiei: hiperparatiroidism primar; tirotoxicoză; boala lui Addison;

intoxicaţii cu vitamină D şi A; hipercalcemie familială benignă
simptome ale hipercalcemiei: creşterea concentraţiei calciului sanguin;
hiperparatiroidism; intoxicaţii cu vitamină D
228
Strategia explorării funcţionale a hipercalcemiei cronice
229
2. FOSFOR
•Cantitatea de fosfor din organism reprezint[ 1% din greutatea corporală
•La adult este de aproximativ 600- 700g şi se găseşte sub formă de fosfaţi organici şi
anorganici. Din această cantitate, 85% intră în constituţia scheletului, 6% în muşchi,
iar restul de 9% este prezent în nervi şi sânge.
•Concentraţia plasmatică a fosforului este de 1,15 (3,56 mg/l00 ml). Această
concentraţie suferă variaţii circadiene în funcţie de ritmul în care este secretat
hormonul paratiroidian. De asemenea concentraţia plasmatică a fosforului variază în
funcţie de aportul de glucide. Astfel, cu cât cantitatea de glucide alimentare este mai
mare cu atât concentraţia fosforului plasmatic este mai mică, deoarece el este utilizat
în procesul de metabolizare a glucozei
•În celule fosforul se găseşte sub formă de ioni fosfat liberi, în concentraţie de câţiva
mEq/l, şi în compoziţia acizilor nucleici, a fosfolipidelor şi a unor peptide. Deoarece în
celule există numeroase enzime care scindează uşor esterii şi anhidridele fosforice,
celulele şi spaţiile extracelulare dispun, în permanenţă, de anioni fosfat liberi care sunt
necesari în procesele metabolice
•Aportul zilnic de fosfor din dietă este apreciat la 800-900 mg
•Principalele surse vegetale de fosfor sunt: nucile, seminţele, boabele de cereale,
mazărea, fasolea, cartofii şi morcovii; în timp ce sursele de origine animală sunt:
carnea, peştele, puii, ouăle
•în aditivii alimentari şi în majoritatea sucurilor
•La plante - este depozitat în seminţe sub formă de acid fitic sau fitaţi
•organismul preia numai 50% din cantitatea de fosfor prezentă sub formă de fitaţi 230
•Absorbţia: începe la nivelul intestinului subţire devine maximă în jejun, şi scade
la nivelul colonului
este stimulată de prezenţa vitaminei D, îndeosebi a derivatul său
1,25 (OH)2D3, a sodiului, şi de creşterea pH al sucului digestiv de la 3,3 la 7,9.
•Filtrare: la nivelul glomerulului renal - aproximativ 85-90% din fosfatul
plasmatic iar cantitatea excretată reprezintă diferenţa dintre cea filtrată şi cea
reabsorbită în regiunea proximală şi distală a tubilor renali
Reabsorbţia fosforului, ca şi a calciului, este stimulată la acest nivel
de 1,25(OH)2D3
•Ionii fosfat în exces sunt eliminaţi prin urină sub un control hormonal complex
•În mod normal, prin rinichi se excretă zilnic 500-600 mg P, în timp ce prin fecale se
excretă mai puţin de 200-300 mg P/zi, iar prin transpiraţie sub 25 mg P/zi
•funcţii: i) intră în constituţia oaselor şi a dinţilor, în special sub formă de
hidoxiapatită; ii) este implicat în producerea de energie necesară numeroaselor reacţii
din metabolismul glucidic, lipidic, şi proteic în vederea creşterii şi refacerii tisulare; iii)
este principalul constituent al acizilor nucleici; iv) participă la stimularea contracţiei
musculare, inclusiv la stimularea contracţiei ritmice; v) este utilizat în menţinerea
integrităţii activităţii nervoase; vi) participă la formarea coenzimelor rezultate din
diferite vitamine hidrosolubile; vii) intră în constituţia unor sisteme tampon care
participă la păstrarea echilibrului acido-bazic în organism 231
necesarul zilnic de fosfor la un adult este de 4.000 mg P/zi. În anumite stări
fiziologice (sarcină, alăptare), necesarul zilnic poate ajunge până la 5.000 mgP/zi. La
adulţi peste 60 de ani necesarul zilnic scade la 3.000 mg/zi.
Hipofosfatemia
•cauze ale hipofosfatemiei: i) deficienţa în vitamină D; ii) hiperparatiroidismul primar;
nutriţia parentală cu o cantitate de fosfat inadecvată (în particular în malnutriţie)
urmată de o terapie cu glucoză administrată intravenos; iii) cetoacidoză diabetică; iv)
şedinţe de dezalcolizare; v) rahitism hipofosfatemic; vi) agenţi de legare a fosforului,
cum ar fi sărurile de magneziu şi aluminiu.
Simptome: împiedică dezvoltarea normală iar la adult declanşează tulburări variate
cum ar fi; obezitate, astenie fizică şi mentală, manifestări nervoase, căderea dinţilor,
artrită, anomalii celulare (la nivelul eritrocitelor, leucocitelor şi plachetelor sanguine).
Hiperfosfatemia
cauze ale hiperfosfatemiei: i) tulburările renale concretizate prin scăderea filtratului
glomerular, creşterea reabsorbţiei tubulare; ii) hipoparatiroidismul; iii) acromegalia;
iv) administrarea excesivă de fosfor în stări de hipertermie sau distrugeri tisulare; v)
intoxicaţiile cu vitamină D; vi) deficienţele catabolice
232
3. MAGNEZIU
•Acţiunea biochimică specifică a Mg a fost pentru prima dată evidenţiată de Erdtman

care a arătat că fosfataza alcalină este activată în prezenţa ionilor de Mg2+.
•Mg serveşte drept activator pentru o gamă largă de enzime care catalizează reacţii
ATP-dependente şi sunt activate de ionul de Mg2+
•Mg este un element esenţial în toate procesele metabolice majore: sinteza ADN şi
ARN; sinteza proteinelor; transmiterea impulsului nervos; contracţia musculară;
transportul membranar; diviziunea celulară; fosforilarea oxidativă şi fotosinteza
•Mg este o componentă structurală a multor macromolecule şi un constituent al
centrului catalitic activ al enzimelor
Multiplele interacţii între compuşii fosfat,

substrate, proteine şi DNA, toate sub
controlul ionilor de magneziu
233
•Cea mai mare cantitate de Mg se găseşte în microzomi
•În mitocondrii Mg este selectiv distribuit între diferitele compartimente structurale:
compartimentul intermembranar şi matrixul conţin aproximativ 45% şi respectiv
35%, din cantitatea totală de Mg mitocondrial, cu mici diferenţe între repartiţia pe
faţa internă sau externă a membranei mitocondriale
•În interiorul celulei, Mg este majoritar legat la proteinele plasmatice. Din cei 0,85
mmoli/l prezenţi în plasma mamiferelor, doar 65-70% sunt ultrafiltraţi prin
membrană, restul de 30-35% rămânând legaţi de proteinele plasmatice. Afinitatea
cea mai mare pentru Mg o au albuminele urmate de globuline. Din totalul ionilor de
Mg2+ vehiculaţi în sânge, ionii de Mg2+ liberi din plasmă reprezintă 55 – 60%, restul
formând complecşii cu ionii fosfat, citrat sau alţi anioni
Concentraţia ionilor liberi de Mg2+ din plasmă

•intracelular se menţin relativ constante (aproximativ 0,4 mM),, indiferent de tipul
de celulă, - reprezintă numai 0,5% din totalul de Mg din interiorul celulei
•în matrixul mitocondrial se menţine între 0,4 – 0,8 mM; aproximativ 95% din
cantitatea de Mg intracelular se găseşte sub formă legată
234
Rolul magneziului:
•în formarea structurilor macromoleculare
•activator alosteric al enzimelor implicate în mecanismele de biosinteză a proteinelor
unde rolul unui acid Lewis slab, alături de alţi cationi divalenţi care îndeplinesc mult mai
bine acest rol:
Cu, Zn, Ni, Co, Fe, Mn, Mg
activează enzimele prin două căi majore şi anume: i) prin activare alosterică în urma
legării lui la partea proteică a enzimei; ii) prin intrarea lui în structura substratului activ.
La unele enzime cele două căi pot avea loc simultan.
•Intervine în formarea complexelor enzimă – substrat
Necesităţi:
este al patrulea cation, că abundenţă din organism. Organismul adult conţine
aproximativ 1000 mmoli, din care aproximativ 50% se găseşte la nivelul oaselor iar
cealaltă jumătate este egal distribuită între muşchi şi alte ţesuturi vitale. Numai 15-29
mmoli se găsesc în lichidul cefalo-rahidian (LCR), iar concentraţia serică este de 0,8-1,2
mmoli/l. Cantitatea normală de magneziu ingerată zilnic (10-12 mmoli) este mult mai
mare decât cea necesară menţinerii balanţei de magneziu (8 mmoli/zi). Excesul este
eliminat direct pe care renală
235
Stări patologice
Hipomagnezemia
•Cauze: i) malabsorbţie, malnutriţie şi fistule; alcoolism (alcoolismul
cronic sau în cazuri de dezalcolizare); ii) ciroza; terapia diuretică; afecţiuni
ale tubilor renali; iii) excesul cronic al hormonilor mineral-corticoizi.
•Sindroame clinice: tetanie, cu un nivel al calciului normal sau crescut;
ataxie, tremur, convulsii; slăbire musculară
Hipermagnezemia
•este de obicei o consecinţă a ingerării unei cantităţi mari în timpul unor
tratamente
•Starea miocardului începe să fie afectată la o concentraţie de 2,5-5,0
mmoli/l.
•Concentraţii foarte mari (peste 7.5 mmoli/l) pot determina paralizii
respiratorii şi stop cardiac
•Astfel de hipermagnezemii extreme pot fi observate ocazional în bolile
renale cronice
236

Curs Vitamine

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Vitamine

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vitaminele – Caracterizare generală

 Definiţie: substanţe organice diferite ca structură chimică

- „vitamină” denumire dată concentratului izolat din tărâţele de

- avitaminoze - denumire dată de Funk bolilor ale căror cauze

- observă că pe lângă principiile nutritive prezente în alimentaţie

Etapa descrierii empirice a bolilor determinate de lipsa

- începe în perioada anilor ’30 care reprezintă perioada de

Precarenţa Hipovitaminoza Avitaminoza Latenţa clinică

Forma uşoară Forma severă

În funcţie de solubilitate (după Osborne şi Mendel 1915)

Vitamine Hidrosolubile Vitamine Liposolubile

• Cel mai vechi produs vitaminic

• 1931 – Karrer P – izolează vit.A şi-i determină structura chimică

-carotenul: - cel mai important precursor al vitaminei A;

- carotenul: - prezintă un ciclu - iononic şi unul - iononic;

- carotenul: - conţine numai un singur ciclu -iononic;

Criptoxantina - este un 3- sau 4-hidroxi--caroten;

Vitamina A1 forma alcoolică = RETINOL1 (AXEROFTOL) R-CH2-OH

•Vitamina A2 forma alcoolică = RETINOL2 R2-CH2-OH

•Vitamina A3 forma alcoolică = RETINOL3 R3-CH2-OH

•Izomeri ai vit.A1 neovitamina Aa (13-cis-retinol)

Forma alcoolică (vitamina A1, retinol)

izovitamina Aa - prezintă izomerie cis în

Forma aldehidică (Retinal1, aldehida vitaminei A1)

ardei gras 8-25 spanac 13-14

ardei kapia 25-35 tomate 6.5-12

gogoşari 23-25 agrise 0.1-0.2

fasole verde 0.1-0.2 banane 6.8-8.3

morcovi 7-18 caise 1.2-4.2

pepene verdei 3-4 mazăre verde 0.2-0.4

ridichi 1.5-2 dovleac cantalup 0.2-0.8

salată 3-6 ceapă 0.1-0.5

În timpul conservării de lungă durată, legumele şi fructele îşi modifică conţinutul în

– Ierbivore: transformă carotenoizii din hrană în retinol;

•ficatul animalelor şi al păsărilor conţine cantităţi apreciabile de retinol.

Retinolul - standardul internaţional de măsurare a activităţii vitaminei A

1μg de vitamină A din dietă sau ca supliment nutriţional 1 μg retinol 1:1

2 μg de β-caroten ca supliment nutriţional 1 μg retinol 2:1

12 μg β-caroten din dietă 1 μg retinol 12:1

24 μg α-caroten din dietă 1 μg retinol 24:1

24 μg β-criptoxantină din dietă 1 μg retinol 24:1

o unitate internaţională (U.I.) este echivalentă cu 0,3 μg retinol.

Dieta zilnică normală asigură organismului necesarul de vitamină A

Factori majori care controlează utilizarea de către organism a surselor de

Alimente Cantitate Vitamina A α- α- β- β-

ulei din 1 lingură 4,080 0 0 0 0

Ouă 1 ou mare 119 0 0 0 0

unt 1 lingură 107 0 0 0 0

cartofi ½ de ceaşcă, 1,136 0 0 13,635 1,136

morcov ½ de ceaşcă, 595 2,975 124 5,655 471

spanac ½ de ceaşcă, 393 0 0 4,717 393

caise un fruct 74 0 0 893 74

Teorii privind biogeneza carotenilor

•J.Rabourn unifică etapele biogenezei şi propune o altă schemă

Teoria lui Poter W. Teoria lui W. Goodwin/ Teoria lui Rabourn

fiten fiten fitofluen

licopina β-zeacaroten α-zeacaroten

β-caroten -caroten β-caroten -caroten 31

fragmente „C2 active” (acetil-CoA)

ubichinone acid mevalonic

scualen, izopentenil - pirofosfat

hormoni steroizi geranil-pirofosfat

Sinteza Vitaminelor A pornind de la provitaminele A

3.2.1. Absorbţia carotenilor