BchNutritiei Partea I

BIOCHIMIA NUTRIȚIEI
Conf Dr Elena Ionică

1
Structura cursului:
Structura cursului
1. Noținui generale privind rolul vitaminele și hormonii
în organism
2. Vitaminele liposolubile – necesități nutriționale,
deficiență și exces
3. Vitaminele hidrosolubile – necesități nutriționale,
deficiență și exces
4. Hormonii – controlul hormonal și necesitățile
nutriționale
5. Nutirția fătului – stadiile dezvoltării embrionare,
placenta, circulația fetală, cordonul ombilical,
lichidul amniotic, funcțiile placentei
6. Nutriția fătului – efectul alcoolului, fumatului,
almedicamentelor și drogurilor asupra dezvoltării
intrauterine
7. Ciclul metabolic în stare de înfometare
8. Mecanisme de adaptare ale metabolismului hepatic
în cazul organismului bine hrănit și înfometat
9. Interrelații metabolice între țesuturi în diferite stări
nutriționale și hormonale
2
Evaluare
Tip activitate Criterii de evaluare Metode de Pondere din nota
evaluare finală
Evaluare pe Capacitatea de a sintetiza informaţia Examen scris tip 30%
parcurs (Ep) prezentată la curs şi a da răspunsuri grilă
concise privind necesitățile
nutriționale, deficiența și excesul de
vitamine, controlul hormonal
Capacitatea de a sintetiza informaţia Examen scris tip 30%
prezentată la curs şi a da răspunsuri grilă
concise privind nutriția intruterină
Capacitatea de a sintetiza informaţia Examen scris tip 30%
prezentată la curs şi a da răspunsuri grilă
concise privind interrelațiile
metabolice în diferite stări de nutriție
Evaluare Media aritmetică a evaluarilor pe Ef = (Ep1 + Ep2 + Ep3)/3
finală (Ef) parcurs, cu condiția îndeplinirii
standardului minim de performanță
Evaluarea competențelor de sinteza Referat 10%

și redactare a informațiilor de
specialitate prin redactarea și
prezentarea unui referat de
specialitate dintr-o bibliografie dată
10.4 Standard minim de performanţă
 Minim nota 5 la evaluările pe parcurs
 Minim nota 5 la evaluarea finală
 Minim 5 la referat
3
Vitaminele – Caracterizare generală
 Definiţie: substanţe organice diferite ca structură chimică

şi proprietăţi şi absolut indispensabile pentru asigurarea
funcţiilor vitale ale organismului. În concentraţii foarte mici,
acestea prezintă activitate biologică şi nu constituie surse
energetice sau plastice pentru celule.
 Excepţii: În majoritatea cazurilor, omul şi animalele nu le
pot sintetiza pornind de la compuşi simpli.
acidul ascorbic – vit.C – poate fi sintetizat de
majoritatea animalelor
niacina – vit.PP – poate fi sintetizat de organismul
uman
vitamina K – sintetizată de flora bacteriană din intestinul
4
animalelor în cantitate suficientă
Kazimir Funk
- „vitamină” denumire dată concentratului izolat din tărâţele de

orez (1911), cu care a vindecat păsările bolnave de polinevrită
aviară. Concentratul conţinea o substanţă cu proprietăţi bazice
pe care Funk a considerat-o indispensabilă vieţii şi a numit-o
„vitamină” sau „amina vieţii”.
- avitaminoze - denumire dată de Funk bolilor ale căror cauze

sunt datorate carenţelor alimentare în substanţe cu acţiune
vitaminică
Ex. scorbutul, pelagra, rahitismul, beri-beri etc
- observă că pe lângă principiile nutritive prezente în alimentaţie

şi care sunt cunoscute, este indispensabilă prezenţa unor
compuşi noi - vitaminele.
5
Istoric:
3 etape:
Etapa descrierii empirice a bolilor determinate de lipsa

vitaminelor
• etapa cea mai lungă (din antichitate până în secolul XX)
• observarea şi descrierea simptoamelor unor maladii care, în
urma cercetărilor experimentale şi analizelor chimice din prima
jumătate a secolului XX, au dovedit a avea ca etiologie
avitaminozele
• ex: - scorbutul – avitaminoza C – descoperită de marinari,
tratată cu plante verzi, conifere şi citrice
-rahitismul sau ,“boala englezească” – descrisă încă din
sec. XVI-XVII - avitaminoza D – tratată cu untură de
peşte
-“pell-agra” – 1730 - Francesco Frapolli - avitaminoza PP –
(piele aspră)
6
- „hemeralopia” - avitaminoza A, - semnalată pentru
prima oară, acum 3.500 ani, în papirusul “Ebber”
- „beri-beri” - avitaminoza B1 - a fost descrisă de peste
2.500 ani.
Etapa cercetărilor experimentale (fiziologice)
• prima jumătate a secolului al XX
• caracterizată prin experimente care constau în aplicarea unui
regim alimentar sintetic sau carenţial, capabil să determine
apariţia unor modificări patologice specifice avitaminozelor
• apariţia unor modificări patologice specifice avitaminozelor:
şoarecii hrăniţi cu lapte proaspăt se comportau normal, în timp
ce şoarecii hrăniţi cu apă, proteine, lipide şi glucide extrase din
lapte şi cu cenuşa obţinută prin incinerarea laptelui, bogată în
săruri minerale şi oligoelemente, prezentau tulburări grave şi mor
7
în primele luni de experiment.
Etapa descoperirilor majore.
- începe în perioada anilor ’30 care reprezintă perioada de

glorie a descoperirii, caracterizării structurale şi sintezei
vitaminelor.
- elucidarea rolului şi mecanismelor biochimice ale vitaminelor
şi aplicarea profilactică sau terapeutică a acestora
- se descoperă majoritate vitaminelor; vit.A, vit.D, vit.B, vit.C,
vit.PP, etc.
- exemple:
- i) R. Ruhn (1933-1936) stabilirea structurii şi realizarea sintezei vitaminei
B2, - riboflavina;
- ii) M. K. Mitchell (1940) au extras din drojdia de bere o substanţă care
îndepărtează simptomatica anemiei macrocitare - acid folic;
8
iii) F. Kögl şi B. Tonnis (1936) au izolat din gălbenuşul de ou o substanţă
pe care au denumit-o biotină sau vitamina H;
iv) R. Kuhn şi G. Wendt (1938) au identificat piridoxina sau vitamina B6,
iar în 1939 S. Harris şi F. M. Felkers i-au determinat structura şi au realizat
sinteză chimică;
v) s-a demonstrat că substanţele care puteau vindeca câinii de aşa numita
boală „limba neagră”, care avea simptoame asemănătoare cu ale pelagrei,
sunt acidul nicotinic şi amida sa. Aceste substanţe au fost izolate din ficat
şi au fost reunite sub denumirea de vitamină PP. S-a menţionat că aceşti
compuşi se găseau şi în fracţia „vitamină”, impură, izolată de către K. Funk
în 1911 şi caracterizată anterior. În 1938, I. D. Sies şi col. au folosit
vitaminele PP în tratamentul pelagrei la oameni.
9
În prezent se cunosc proprietăţile fizico-chimice ale
vitaminelor, caracteristicile carenţelor, acţiunea şi rolul lor.
- pentru primele vitamine descoperite (A, D, B1, C, PP),
distanţa dintre descrierea bolilor şi descoperirea vitaminelor
s-a extins pe perioade de sute şi mii de ani;
- pentru celelalte vitamine descoperite (B12, acid folic),
etapele sunt mai scurte şi chiar inversate.
10
Nomenclatura
 Denumirea alfabetică:
Cu litere majuscule, în ordinea descoperirii lor cronologice
Ex: A, B, C, D, E, etc
Cu litere majuscule cu indici numerici
Pe măsură ce au fost descoperiţi factori diferiţi în cadrul aceleiaşi grupe,
acestea au fost notate cu indici diferiţi
Ex: A1-3, D2-6, B1-5, K1-7, etc.
Cu litere majuscule cu indici numerici şi litere mici
Literele mici identifică subgrupe în cadrul aceluiaşi indice numeric dintr-o
grupă
Ex. B12a, B12b, B12c, etc.
 Denumirea chimică -
recomandată de Comisia de Nomenclatură Biochimică
Ex: ergocalciferol – Vit.D2; colecalciferol – Vit. D3; piridoxina – Vit.B6;
tocoferoli – Vit.E
11
 Denumirea terapeutică
Desemnează efectul farmacodinamic al vitaminei
Ex: vit. Antiascorbică – vit.C;
vit. Antisterilică – vit. E;
vit. Coagulării- vit.K, etc.
În practica medicală, farmaceutică şi biochimică pentru
denumirea vitaminelor se utilizează diferite variante
Noţiuni întâlnite
Vitamine: grupa substanţelor organice diferite ca structură chimică şi proprietăţi şi
cu o activitate biologică în doze mici
Provitamine: precursori vitaminici inactivi (exogeni) care, în organism, se
transformă în vitamine active
Vitagene: factori esenţiali care diferă de vitamine din punct de vedere structural şi
cantitativ, prezintă aceleaşi simptome carenţiale, dar intră în structura celulelor, sau
servesc ca sursă de energie
Vitamere: substanţe naturale sau sintetice înrudite cu vitaminele şi care pot avea o
acţiune similară cu acestea.
Antivitamine: substanţe cu acţiune antagonistă vitaminelor care produc simptoame
carenţiale specifice vitaminelor respective 12
Definirea stărilor patologice asociate cu carenţa sau excesul
de vitamine
Carenţa
Precarenţa Hipovitaminoza Avitaminoza Latenţa clinică

Formă uşoară Forme uşoare, în Forme grave,
Noţiunea se aproprie mai mare măsură chiar mortale
mult de starea normală reversibile
decât de cea patologică Se recunosc prin
manifestări clinice şi
biochimice
Cauzele care le produc
primare secundare
Lipsa reală a vitaminei din alimentaţie; Existenţa unei stări patologice;
Tulburări de absorbţie; Existenţa în alimente a unor antivitamine;
Alterarea florei microbiene intestinale; Afectare funcţională a organismului şi implicit
Imposibilitatea transformării provitaminelor a unor organe cu rol în biosinteza vitaminelor
în vitamine
Excesul - Hipervitaminoza
Forma uşoară Forma severă

reversibilă intoxicaţie cu vitamine
13
Clasificarea vitaminelor
În funcţie de solubilitate (după Osborne şi Mendel 1915)
Vitamine Hidrosolubile Vitamine Liposolubile
Caracteristici: Caracteristici:
• Termolabile stabile în mediu acid • Termostabile
• Instabile în mediu bazic • Instabile în mediu acid
• Nu pot fi depozitate sub formă de • Instabile în mediu bazic
rezerve • Pot fi depozitate sub formă de rezerve
Cuprinde: Cuprinde:
• Grupul vitaminelor B (B1.6; B8; B10-16) • Grupul Vit.A
• Acid lipoic • Grupul Vit.D
• Acid folic – vit.M • Vit.E
• Vit.C • Vit.F
• Vit.P • Vit.K
• Substanţe cu acţiune vitaminică (CoQ,
colina)
14
Rolul vitaminelor în metabolism
V ita m in a F u n c ţie
p ro c e s u l v e d e rii
c re ş te re
G ru p u l v ita m in e lo r A re p ro d u c e re
(re tin o lu l) s e c re ţie m u c o a s ă
ră s p u n s im u n
a u to a p ă ra re fa ţă d e p ro life ra re a m a lig n ă
G ru p u l v ita m in e lo r D c a lc ifie re a o a s e lo r
(c a lc ife ro lii)
V ita m in a E a n tio x id a n t
(to c o fe ro lu l) s ta b ilita te m e m b ra n a ră
V ita m in a K c o a g u la re a s a g v in ă
re a c ţiile d e o x id o -re d u c e re
c re ş te re a o rg a n is m e lo r tin e rre
V ita m in a F
în s tru c tu ra m e m b ra n e lo r c e lu la re
(a c iz i g ra ş i e s e n ţia li)
re a c ţiile d e o x id o -re d u c e re
fo rm a re a c o la g e n u lu i
s in te z a c a te c o la m in e lo r
V ita m in a C
c a ta b o lis m u l c o le s te ro lu lu i
a n tio x id a n t
V ita m in a B 1 re a c ţiile d e d e c a rb o x ila re
(tia m in a ) fo rm a re a g ru p ă rilo r c e to -
V ita m in a B 2
re a c ţii e n z im a tic e o x id a tiv e
(rib o fla v in a )
c o e n z im a p irid o x a lfo s fa tu lu i
V ita m in a B 6
tra n s a m in a re a a m in o a c iz ilo r
(p irid o x in a )
d e c a rb o x ila re a a m in a c iz ilo r
V ita m in a P P
s tru c tu ra N A D şi N A D P
(n ia c in a )
re a c ţii d e o x id o -re d u c e re
c o e n z im ă p e n tru re a c ţii d e c a rb o x ila re
B io tin a c u C O 2 ş i p e n tru tra n s fe ru l g ru p ă rii
c a rb o x il
s tru c tu ra C o A
s tru c tu ra p ro te in e lo r p u rtă to a re d e
A c id p a n to te n ic
g ru p ă ri a c il-
tra n s fe ru l g ru p u lu i a c il-
fo rm a re a m ie lin e i
s in te z a m e tio n in e i
V ita m in a B 1 2
in te rc o n v e rs ia fo la tu lu i
s in te z a A D N
A c id fo lic tra n s fe ru l u n u i a to m d e C
15
VITAMINELE A sau RETINOLUL
Istoric
• Cel mai vechi produs vitaminic

•acum 3500 ani – este semnalată hemeralopia (papirusul “Ebber”)
• 1904 –copii hrăniţi cu lapte degrasat = necroza conjunctivă;
regim vegetarian = keratomalacie (necroza corneei)
• 1909 – Steep şi Hopkins – lipsa factorilor esenţiali de creştere din hrană =
xeroftalmie
• 1914 – McCollum şi Davis - şobolanii tineri nu ajung la maturitate atunci când
sunt hrăniţi numai cu proteine, hidraţi de carbon, slănină şi sare. Creşterea revine
repede la normal dacă în hrană se adaugă extract eteric din unt sau ou  în
alimente există factori esenţiali printre care şi “factor A liposolubil”
• 1918 - se descoperă legătura dintre carenţele descrise clinic şi cele experimentale:
apariţia xeroftalmiei la om era o consecinţă a diminuării cantităţii de unt, bogat în
vitamina A, din regimul alimentar.
• Danemarca – consumul excesiv de margarină - provoacă sindromul clinic
determinat de lipsa vitaminei A 16
Istoric
• 1931 – Karrer P – izolează vit.A şi-i determină structura chimică

•1937 – prepararea sintetică a vit.A
• 1938 – Euler şi Karrer – carotenii din plante = substanţele colorate din plante, care
au acelaşi efect fiziologic ca şi vitamina A  provitamine A.
•Cercetările ulterioare - provitaminele sunt generos distribuite în regnul vegetal,
- vitamina A poate fi identificată numai la animale.
•1928-1930 - determinarea structurii -carotenului,
• 1950 prepararea prin sinteză a -carotenului.
• Concomitent au fost caracterizate structural şi funcţional şi alte provitamine naturale
din plantele verzi: - şi γ-carotenii, criptoxantina, afanina, mixoxantina, afamicina. În
ficat a fost identificată hepaxantina.
•1986 – Gross J. Şi Budawski P. – unii peşti de apă dulce sintetizează retinolul (vit.A 1)
din β-caroten
17
1. Structura şi proprietăţile provitaminelor şi
vitaminelor A
1.1. Clasificarea provitaminelor A
Carotenoizii:- compuşi organici larg răspândiţi în regnul vegetal şi animal,
- substanţe cristaline polienice, constituite din unităţi izoprenice,
- diferă între ei doar prin raportul dintre atomii de carbon şi hidrogen,
- structura polienică, le conferă culori diferite care variază de la galben la
portocaliu şi respectiv de la roşu la violet (numărul mare de duble
legături conjugate),
- nr. mare de izomeri cis-trans (teoretic 29 = 512);
- majoritatea sunt all-trans (mai săraci în energie mai stabili);
- substanţe solubile în grăsimi şi solvenţi organici şi insolubili în apă;
- se oxidează foarte uşor în prezenţa luminii şi în contact cu aerul.
18
-carotenul: - cel mai important precursor al vitaminei A;

- se găseşte în cloroplaste împreună cu clorofila, sub formă de
complecşi proteici hidrosolubili, sau de picături lipidice.
- o cantitate apreciabilă în morcovi (aproximativ 30% din totalul
carotenoizilor, faţă de 1% - caroten şi respectiv 0.1% -carotenului);
- substanţă cristalină, galben-portocalie, insolubilă în apă,
solubilă în solvenţi organici, optic inactivă;
- dintr-un amestec de metanol şi benzen poate să cristalizeze sub
formă de tablete violet închis;
- punct de topire de 1840C.
- structura C40H56 - două cicluri de - iononă
- o catenă nesaturată formată din 4 unităţi
izoprenice (prin oxidare duce la eliberare de: acidului glutamic, acidului geronic,
acidului dimetil-malonic, acidului dimetilsuccinic şi acidului acetic)
19
- carotenul: - prezintă un ciclu - iononic şi unul - iononic;

- compus optic activ;
- se găseşte în plante alături de - caroten, deşi în unele plante
lipseşte (spanac, urzică, orz, etc.);
- poate să cristalizeze dintr-un amestec de metanol-benzen sub
formă de prisme arămii care prin uscare capătă o coloraţie roşie-închis, violet;
- se dizolvă uşor în solvenţi organici, soluţiile având coloraţii diferite
în raport cu solventul;
- se dizolvă uşor în grăsimi, uleiuri şi este foarte greu solubil în
alcool absolut;
- punctul de topire este de 188,50C;
- rezistă la încălzire dar este foarte uşor distrus de acizi şi oxigen.
20
- carotenul: - conţine numai un singur ciclu -iononic;

- este considerat însoţitor permanent al - carotenului din plante,
unde se întâlneşte în cantităţi extrem de mici. În unele cazuri, cum este frunza de
Cuscuta salina, - carotenul este componentul principal;
- sistem de cristalizare aciform formând mănuchiuri de snopi;
- punctul de topire la 1780C;
- poate fi cristalizat dintr-un amestec de carotenoizi cu ajutorul unui
amestec de alcool şi sulfură de carbon
Criptoxantina - este un 3- sau 4-hidroxi--caroten;

- foarte răspândită în ţesuturile vegetale unde împreună cu -
carotenul formează peste 30% din cantitatea totală a pigmenţilor vegetali.
- se dizolvă în benzen (prezintă benzi caracteristice de absorbţie la
483, 452, 424 nm) şi în sulfură de carbon (benzi la 520, 484 şi 452 nm)
21
Echinenona: - un 4-ceto--caroten;
- izolată din gonadele ariciului de mare, dar şi la alte nevertebrate şi
alge marine.
Din unele Cyanophyceae au fost izolate afanina, afanicina, afanizofila şi
flavocina. Mai târziu s-a stabilit că afanina şi mixoxantina sunt identice cu echinenona.
Xantofila: - izolată din frunzele plantelor.
zeaxantina: - în frunzele plantelor în cantităţi relativ mici
Licopina: - carotenoid aciclic care conţine 13 duble legături, din care 11 sunt
conjugate,
- izolată din tomate fructe de măceş, pepeni, caise, ardei, piersici,
etc.
22
1.2. Clasificarea vitaminelor A
(conform regulilor IUPAC-IUB (1966)
Vitamina A1 forma alcoolică = RETINOL1 (AXEROFTOL) R-CH2-OH

forma aldehidică = RETINAL1 (RETINEN) R-CH=O
forma acidă = AC.RETINOIC1 R-COOH
•Vitamina A2 forma alcoolică = RETINOL2 R2-CH2-OH

forma aldehidică = RETINAL2 R2-CH=O
forma acidă = AC.RETINOIC2 R2-COOH
•Vitamina A3 forma alcoolică = RETINOL3 R3-CH2-OH

forma aldehidică = RETINAL3 R3-CH=O
•Izomeri ai vit.A1 neovitamina Aa (13-cis-retinol)

izovitamina Aa (9-cis-retinol)
izovitamina Ab (9,13-dicis-retinol)
neovitamina Ab (11-cis-retinol)
neovitamina Ac (11,13-dicis-retinol) 23
Forma alcoolică (vitamina A1, retinol)

- în funcţie de acţiunile sale fiziologice = vitamină antixeroftalmică (axeroftol), vitamină
de apărare a epiteliilor, vitamină de creştere liposolubilă, etc.
-conţine 5 legături duble conjugate: din care 4 în catena laterală polienică şi 5 grupe
metil din care 3 pe ciclul -iononic;
-prezintă o grupare alcoolică primară în poziţia trans şi o configuraţie all-trans (trans-
trans) a catenei polienice;
- teoretic, ar putea există sub forma a 32 stereoizomeri (se cunosc doar 6 izomeri
naturali care au putut fi izolaţi şi/sau sintetizaţi). Se pare că în natură formele cis nu
sunt foarte frecvente.
neovitamina Aa - gruparea
alcoolică este în poziţie cis;
24
izovitamina Aa - prezintă izomerie cis în

poziţia 9;
izovitamina Ab (11-cis);
neovitamina Ab
neovitamina Ac (11,13-di-cis).
Toţi izomerii all-trans ai retinolului manifestă
o activitate crescută. Forma cea mai activă o
constituie retinolul pur, utilizat ca standard
internaţional. 25
Forma aldehidică (Retinal1, aldehida vitaminei A1)

- extrasă din pielea unor broaşte (Rana pipiens, Rana aesculanta) şi din retină;
- prezintă mai mulţi stereoizomeri: all-trans retinal; 13-cis retinal, sau neoretinal;,
11-cis retinal, sau neoretinalb; 11,13-di-cis retinal, sau neoretinalc; 9-cis retinal, sau
izoretinala; 9-13-di-cis retinal, sau izoretinalb.
Forma acidă (Acid retinoic)
este posibil să reprezinte forma activă a vitaminei A.
Un izomer - acidul 13-cis retinoic sau izotretioina, cu activitate vitaminică A:
26
2. Surse de caroteni şi vitamină A
2.1. Surse de caroteni
Vegetale
Se sintetizează în cloroplaste în cantităţi variabile în funcţie de stadiul de vegetaţie al
plantei
Tabelul 1.1. Cantitatea de caroteni din alimente şi vegetale proaspete
medie
aliment aliment medie (mg%)
(mg%)
ardei gras 8-25 spanac 13-14
ardei kapia 25-35 tomate 6.5-12
gogoşari 23-25 agrise 0.1-0.2
fasole verde 0.1-0.2 banane 6.8-8.3
morcovi 7-18 caise 1.2-4.2
pepene verdei 3-4 mazăre verde 0.2-0.4
ridichi 1.5-2 dovleac cantalup 0.2-0.8
salată 3-6 ceapă 0.1-0.5
În timpul conservării de lungă durată, legumele şi fructele îşi modifică conţinutul în

pigmenţi carotenoidici. Astfel, la morcovii conţinutul în caroteni scade de la 18 mg%/g la
13,4 mg %/ g produs proaspăt, după 120 zile de păstrare la 00 C 27
2.1. Surse de caroteni
Animale
-asimilează, sintetizează, depozitează carotenoidele, sau le transformă în carotenoide
proprii;
-pot fi în stare liberă, sau sub formă de complexe cu lipoproteinele în ţesutul adipos
subcutanat şi în ţesutul adipos din jurul organelor interne. O cantitate redusă este
prezentă sub formă cristalizată în ţesuturile cornoase: solzi, pene, ciocul păsărilor, etc.
- crustacee – cel mai mare depozit de carotenoide;
- peşti – nu le pot biosintetiza de novo;
- principala sursă o constituie biomasa acvatică bogată în caroteni exogeni;
- surse: piele, carne, gonade, ficat, ochi, solzi, etc;
- predominant formele ceto- şi cetohidroxicarotenoide (β-ioanina);
- mamifere – carotenoide - şi -ioninice,
- în principal în sânge (100 – 300 g/100 ml sânge),
- în ficat 2 mg/kg corp – predomină forma 
- ţesut adipos
28
- ţesut muscular – cantitate mică
2.2. Surse de vitamine A
Animale
– Ierbivore: transformă carotenoizii din hrană în retinol;

– Carnivore: procură vitaminele A din alimentaţia de origine animală;
– Peşti: - procură vitaminele A din planstonul marin,
- cea mai mare cantitate este depozitată în ţesutul adipos al ficatului peştilor
marini. Comercializată sub formă de untură de peşte, sau ulei de peşte;
- iau vitaminele A din planctonul marin,
Om: principalele surse de vitamină A din alimente sunt carotenii, mai ales -carotenii,
care sunt de origine vegetală şi retinil esterii de origine animală.
•ficatul animalelor şi al păsărilor conţine cantităţi apreciabile de retinol.

•carnea, viscerele, gălbenuşul de ou, produsele lactate conţin vitamina A 1 în cantităţi
variabile, care sunt mai mari pe perioada verii şi mai mici iarna.;
•nu conţin vitamina A uleiurile vegetale, untura, seul, margarina, slănina, etc.
29
Retinolul - standardul internaţional de măsurare a activităţii vitaminei A

- raportarea prezenţei în organism a vit. A se face în funcţie de acesta;
- 2 g β-caroten, sub formă uleioasă, administrat ca supliment nutriţional
poate fi convertit de către organism într-un microgram de retinol;
- când β-carotenul provine din alimente, sunt necesare 12μg β-caroten
pentru ca organismul să obţină un microgram de retinol.
Alte carotenoide sunt mai puţin eficiente - se absorb mai greu decât β-carotenul şi duc
la obţinerea unei rate de echivalenţă în retinol (RER) de 24:1.
Tabelul 1.2: Rata de echivalenţă în retinol pentru β-caroten şi alte
carotenoide
Cantitate consumată Cantitatea convertită la retinol RER
1μg de vitamină A din dietă sau ca supliment nutriţional 1 μg retinol 1:1
2 μg de β-caroten ca supliment nutriţional 1 μg retinol 2:1
12 μg β-caroten din dietă 1 μg retinol 12:1
24 μg α-caroten din dietă 1 μg retinol 24:1
24 μg β-criptoxantină din dietă 1 μg retinol 24:1

30
o unitate internaţională (U.I.) este echivalentă cu 0,3 μg retinol.

Surse sintetice de vitamină A
retinil palmitat şi retinil acetat
multivitaminele - aproximativ 5.000 de U.I. standard de vitamină A, echivalente
cu 1.500 μg retinol, sau mai puţin, în funcţie de cantitatea de β-caroten pe care o
conţin
Factori majori care controlează utilizarea de către organism a surselor de

vitamină A:
i) modul de transport;
ii) mărimea particulei de vitamină A care este transportată.
31
Tabelul 1.3: Conţinutul în vitamină A al principalelor alimente din dietă
Alimente Cantitate Vitamina α- α- β- β-
A (μg caroten caroten carote carote
RAE) (μg) (μg n (μg) n (μg
RAE) RAE)
ulei din ficat 1 lingură 4,080 0 0 0 0

de cod
fulgi de ceaşcă 140-280 0 0 0 0

cereale
Ouă 1 ou mare 119 0 0 0 0
unt 1 lingură 107 0 0 0 0
lapte integral 1 ceaşcă 76 0 0 0 0
cartofi dulci ½ de ceaşcă, 1,136 0 0 13,635 1,136

piure
morcov ½ de ceaşcă, 595 2,975 124 5,655 471

tăiat mărunt
spanac ½ de ceaşcă, 393 0 0 4,717 393

gătit
caise un fruct 74 0 0 893 74

32
3. Metabolismul vitaminelor A
3.1. Biogeneza carotenilor
- 1931 – I. Kuhn – descompune carotenul în 3 izomeri (-, -, -) - cei mai importanţi
precursori ai vit. A;
- Gold Smith – un singur precursor – fiten (C40H64) care se formează din acetilCoA
- Alte provitamine A: criptoxantina, afanina, afanicina, mixoxantina, echinenona şi
hepaxantina;
Teorii privind biogeneza carotenilor

•Prima teorie - prezentată de W.Poter şi E.Lincoln
- au stabilit rolul iniţial al tetrahidrofitenului, care este dehidrogenat spre
fiten, fitofluen, tetrahidrolicopen (neurosporen) şi licopen
- din licopen se obţine - şi -caroteni;
- -carotenul apare prin izomerizarea γ-carotenului.
•A doua teorie – prezentată de W.Goodwin
- sinteza de -caroten, cel puţin în etapele finale, nu trece prin licopen.
•J.Rabourn unifică etapele biogenezei şi propune o altă schemă
33
Teoria lui Poter W. şi a lui Lincoln E.

Teoria lui Rabourn
tetrahidrofiten
fiten
fiten
fitofluen
fitofluen
ζ-caroten γ-caroten
ζ-caroten
cis-neurosporen neurosporen ε-caroten

neurosporen
cis-licopen
licopen δ-caroten -caroten
licopen
γ-caroten β-caroten
γ-caroten
β-caroten -caroten 34
formarea vitaminelor A1 şi A2 se realizează prin conversia -carotenului.

fragmente „C2 active” (acetil-CoA)  intermediari, comuni cu cei din
biosinteza sterinelor (acid -hidroxi--metil-glutaril-CoA, acid mevalonic
(MVA), mevalon-pirofosfat, izopentenil-5-pirofosfat, dimetilalil-pirofosfat,
geranil-pirofosfat, farnezil-pirofosfat)
căile se despart spre:
i) plastochinone  ubichinone  scualen,  colesterol 
hormoni steroizi  vitamine A;
ii) geranil-geranil-pirofosfat  caroteni.
Căile de conversie ale farnezil-pirofosfatului nu sunt pe deplin elucidate

Experienţele pe Chlorella vulgaris - licopina se formează din neurosporen, alături de
caroteni (J. Claes)
35
Dacă hrana animalelor şi a omului nu conţin vitamina A, aceste organisme sunt

capabile să o sintetizeze prin conversia provitaminelor A, biologic active.
Ipoteze:
a) - - - carotenul  vitamina A
1 - caroten = 2 -caroten = 4 -caroten
Posibil mecanism: conversie prin scindarea hidrolitică a -carotenului în
două molecule de retinol;
b) printr-un proces de degradare oxidativă repetată
Posibil mecanism:
 începe de la una din extremităţile moleculei,
 întotdeauna se va forma o moleculă de retinol;
 degradarea oxidativă a - şi -carotenilor - se formează o singură moleculă
de retinol, sau un compus inactiv, în funcţie locul primului atac enzimatic.
 locul iniţial de atac al enzimei - dublă legătură din catena polienică, aflată în
vecinătatea ciclului iononic  -apo-10’-carotinalului ca produs intermediar.
 desprinderea treptată a câte 2 atomi de carbon  forma aldehidică a vit. A;
 degradarea oxidativă este stopată după formarea retinalului, deoarece
moleculă acestuia posedă o grupare metil în poziţia - faţă de gruparea
aldehidică
36
Figura 1.4. Mecanismul de clivare a β-carotenului
37
3.2. Absorbţia
3.2.1. Absorbţia carotenilor
 la nivelul intestinului subţire, diferit în funcţie de specie

 fără clivaj în celula intestinală;
 lentă şi incompletă (doar 10% din aportul alimentar în caroteni)
 cea mai mare capacitate de absorbţie – om, maimuţă
 unele animale nu sunt capabile să absoarbă carotenoizii - ovine
 la nivelul eritrocitelor din sânge sunt transformaţi în retinol şi
 transportaţi cu ajutorul limfei spre alte celule.
 mai întâi sunt hidrolizaţi la retinal care este redus la retinol sau este oxidat la acid
retinoic ( 90% din retinalul total)
 mecanism de absorbţie pentru β-caroten – pasiv; foarte puţin cunoscut:
•complexe - „caroteno-proteine”  disocierea carotenoidelor (enzime
digestive)  dizolvare în miceliile lipidice (săruri biliare)  difuziune pasivă în
intestinul subţire (duoden, jejun)
• Erdam şi col. (1993) - alte mecanisme de transport care implică anumite
tipuri celulare şi/sau transportori specifici intracelulari
38
 factorii nutriţionali: mărimea particulelor alimentare; modul de preparare

al alimentelor; natura şi cantitatea de carotenoide din alimente; aportul
alimentar de lipide; statusul general al cantităţii de vitamină A din organism;
 reglarea – hormonal: hormonii tiroidieni stimulează activitatea carotinazei
(trecerea carotenilor în vitamină A)
Metabolismul -carotenului: -carotenul inclus în miceliile lipidice  peretele

intestinului subţire  transformare în retinal  reducere la retinol (retinen-
reductaza)  transportat de chilomicroni în limfă  chilomicronii remanenţi sunt
captaţi, în principal, de către ficat  metabolizare / stocare  eliberare în sânge
(transportate de lipoproteine)
39
Figura 1.5. Metabolismul β-carotenului
40
3.2.2. Absorbţia vitaminelor A
 retinil esterii - reacţia de esterificare a retinolului cu acizii graşi din celulele

intestinale;
 mecanism de absorbţie: esterii retinalului  lumenul intestinal  absorbit de
enterocite unde este hidrolizat la retinol (retinilesteraza pancreatică / săruri
biliare)  incorporat în micelii lipidice  absorbit printr-un mecanism activ, în
partea superioară a intestinului gros  captat de cRBP II („celular retinol binding
protein”)  transesterificare la palmitat (lecitin-retinol-aciltransferaza (LRAT)) 
incorporare în chilomicroni  limfă / circulaţia generală
 exces de vitamină A: celulele intestinale  esterificarea retinolului (acil-CoA-
retinil-acil-transferaza (ARAT))  stocare în particule lipidice intra-citoplasmatice
41
3.3. Forme de circulaţie şi depozitare
Caroteni
- transportul în plasmă sub formă de complexe transportoare - cu ajutorul LDL
(„Low density lipoprotein”)  în celulele Kupfer din ficat.
la om  complex format din “prealbumine-proteine specifice de legare a retinolului”
denumit “retinol binding protein” - RBP.
- depozitare -  80% în ţesutul adipos;  10% în ficat; cantităţi mici în testicule,
ovare şi glande suprarenale; sub formă de urme în păr, mucoasele bucale,
membranele eritrocitare, leucocite, şi în celelalte organe: pancreas, rinichi, inimă,
tiroidă, ochi. La nivelul ochiului se găsesc sub formă de zeaxantină în maculă şi
luteină în retină.
- excreţie - materiile fecale - 50 şi 80% din carotenoidele neabsorbite sub formă
neutră
- prin lapte
- nu există o excreţie urinară, lipsesc din transpiraţie şi LCR
Vitamina A
- în sânge după 3-5 ore de la absorbţie; sub formă alcoolică, o mică parte
esterificată;
-transport: legată de globulinele plasmatice (1-globuline)  sistemul
reticulohistiocitar  depozitare în ficat (90 – 95%) majoritar sub formă de palmitat
-Sângele fetal -  30% mai sărac în vitamină A  depozit redus de vitamină A 42
Depozitare:  95% în ficat; cantităţi apreciabile în epiteliul pigmentar al

rinichilor, intestin, pancreas, plămâni, încheieturile oaselor, păr, organele de
reproducere;
Figura 1. 7. Transportul şi depozitarea vitaminei A
43
- în special sub formă de esteri ai retinolului  eliberarea retinolului

(retinil-ester hidrolaza)  esteri care se fixează la cRBP  trec în celulele stelate
perisinusoidale (celulele lui Ito / lipocite)  retinolul este eliberat, şi re-esterificat
cu acizi graşi (în principal palmitat, oleat, stearat)  stocat în picăturile lipidice;
- factori care influenţează depozitarea: valoarea nutritivă a alimentelor; starea
fiziologică a organismului
- excreţia: - prin fecale (la noul născut această cale reprezintă aproximativ 1/3
din aportul alimentar);
- nu se elimină prin urină
- excepţii - în condiţii patologice: boli renale, infecţiile cronice,
cancer, diabet, pneumonie;
- administrarea unei cantităţi mari de vitamină A 
creştere uşoară a diurezei şi o eliminare sporită de retinol-gluconat şi acid retinoic.
44
3.4. Transformarea în metaboliţi
Sinteza ac.retinoic
 nu este pe deplin elucidată

 retinolall poate fi transformat în retinal all care trece în acid all-trans retinoic. In vivo
la aceste tipuri de reacţii participă o serie de dehidrogenaze, printre care şi o alcool
dehidrogenază citosolică
 în celulele intestinale -carotenul este transformat în retinal care este redus la
retinol. O mică parte din retinal (1‰) poate fi oxidată în ac.retinoic care poate fi pus
în circulaţie prin vena portă fără nici o fază de metabolizare
Figura 1.6 Metabolismul vitaminei A 45

3.4. Transformarea în metaboliţi
Sinteza altor metaboliţi activi ai vit.A
Ac. 3,4-didehidroretinol, metabolit activ al retinolului se formează prin

dehidrogenarea şi apoi oxidarea succesivă a retinolului. Compusul este capabil să se
lege la receptorii pentru ac.retinoic şi prezintă o acţiune morfogenă în dezvoltarea
embrionară.
3.5. Catabolismul
Retinol:  în microzomii hepatici se poate oxida la 4-hidroxiretinol şi 4-

oxoretinol, metaboliţi care in vivo au fost localizaţi în ficat;
glucuronide care se elimină în bilă şi urină
Ac.retinoic  nu poate fi transformat în retinal şi retinol;

 este rapid metabolizat în derivaţi polari, diferiţi de la un ţesut la altul
46
4. Rolul biologic al vitaminelor A
factor de protecţie: ectodermă; ţesuturi epiteliale;

factor de creştere şi de reglare a osteoblastelor şi osteoclastelor;
procese de protecţie moleculară şi în mecanismul vederii;
metabolisme intermediare şi în interacţiunile cu alte vitamine, hormoni, etc.
metabolismul lipidelor:
metabolismul glucidelor:
metabolismul proteic:
membranele celulare – asigură:
integritatea structurală şi permeabilitatea membranelor celulare;
creşterea permeabilităţii membranelor lizozomale din ficat;
efect de dilatare şi dezorganizare a membranei celulare şi nucleare;
procesele de sulfo-conjugare a fenolilor.
47
4. Rolul biologic al vitaminelor A
4.1. Participarea vitaminei A în procesul vederii
- 3 linii filogenetice: moluşte, artropode şi vertebrate
- în molecula fotoreceptoare de la nivelul ochiului se întâlneşte un cromofor comun,
identic, numit 11-cis-retinal
Retina
 membrană fină a cărei jumătate posterioară reprezintă retina vizuală.
 retina vizuală este fotosensibilă şi conţine două tipuri de celule fotoreceptoare care
sunt activate de lumină:
• conurile – nr. de aprox. 3 mil, dimensiuni mici, situate în partea centrală a retinei
vizuale, adaptate la lumină puternică, responsabile de vederea deplină, colorată
• bastonaşele – nr. de aprox. 1 bil., situate la periferia retinei vizuale, nu percep
culorile, sunt adaptate pentru vederea slabă crepisculară şi nocturnă numită vedere
“scotoptică”
48
funcţii:
• transformarea luminii în impulsuri nervoase
• integrare a informaţiei vizuale
 funcţiile biochimico-fiziologice sunt distinct compartimentate, în cadrul segmentului
“extern” şi “intern” din structura bastonaşelor, întreg ansamblul fiind delimitat de o
membrană plasmatică.
 segmentul “extern” – formaţiune specializată în fotorecepţie;
 segmentul “intern” – caracteristicile celulelor obişnuite, generatoare de
energie; este bogat în ribozomi şi mitocondrii; transmite semnalul declanşat în
urma excitaţiei vizuale
Figura 1.8. Compartimentarea funcţiilor fiziologice ale retinei 49

 fotosensibilitatea
• proces iniţiat la nivelul bastonaşelor (rodopsina – purpura vizuală), sau conurilor
(iodopsina, cinopsina) din retină.
• celulele fotoreceptoare convertesc lumina în mişcare atomică şi aceasta în impuls
nervos.
• bastonaşele şi conurile stabilesc sinapse cu celulele bipolare care la rândul lor
interacţionează cu alte celule nervoase de la nivelul retinei. Semnalele electrice
generate de fotoreceptori parcurg o arie din zona celulelor nervoase din retină după
care sunt transmice prin fibrele nervilor optici în creier.
 Excitaţia vizuală
50
 Excitaţia vizuală
- declanşare: prin acţiunea luminii asupra pigmenţilor vizuali din segmentul extern
al bastonaşelor din retină.
- un foton  o moleculă de rodopsină  se eliberează un electron  energia
direcţionată spre capătul opus al bastonaşului  transmiterea “informaţiei”
vizuale.
- Partea proteică a rodopsinei – opsina – leagă prin gruparea  -NH2 a unui rest
de lizină gruparea cromoforă 11 cis-retinal prin gruparea sa aldehidică şi se
formează o bază Schiff protonată.
C19H27-CHO + H2N-R C19H27-CH=+NH-R + H2O
11-cis-retinal -Lys baza Schiff
- Lumină + 11 cis-retinalul  all –trans-retinal (izomerizare stereochimică,

degajare energie)  modificarea complexului “opsină – rodopsină” (reacţii
ireversibile; devin reversibile atât in vitro sub acţiunea enzimelor cât şi in vivo prin
reacţii fotochimice la temperaturi scăzute)
51
Procesul vederii = secvenţă de reacţii biochimice care se desfăşoară ciclic şi implică

enzime şi reacţii biochimice diferite :
lumină - reacţii de decolorare ale rodopsinei cu eliberarea opsinei şi all-trans-
retinalului.
întuneric - reacţii de refacere, respectiv transformarea all-trans-retinalului în 11-cis-
retinal, singurul capabil să se lege la opsină pentru a reconstitui rodopsina
cond. fiziologice normale - echilibru între rata desfacerii şi refacerii rodopsinei şi între
formele retinal şi retinol. Ex. Hemeralopia - scade viteza de refacere a rodopsinei
datorită unui aport redus de precursori; se caracterizează printr-un nivel scăzut al
rodopsinei din retină.
Vederea deplină, colorată - trei receptori fundamentali: legarea 11-cis-retinalul la:

cianopsină  maximul de absorbţie în albastru;
iodopsină  deplasarea maximului de absorbţie în verde;
porfiropsină  maxim de absorbţie în roşu.
52
Rolul vitaminei A în procesul vederii este strict legat de implicarea izomerilor
retinalului.
In ochi, 11-cis-retinalul este legat la rodopsină si iopsina prin intermediul unui rest
de Lys care este foarte bine conservat.
Odată ce o cuantă de lumină atinge ochiul, 11-cis-retinalul este izomerizat la all-
trans-retinal.
All-trans-retinalul induce un semnal nervos de-a lungul nervului optic, semnal care
este transmis in centrul vizual de pe creier.
După separarea de opsină;
- O parte din all-trans-retinalul este reciclat și convertit înapoi în 11-cis-retinal,
printr-o serie de reacții enzimatice;
-Celalată parte poate fi convertită la all-trans-retinol, care se leagă de
„interphotoreceptor-retinol-binding-protein” (IRBP), formă sub care este transportat
în celulele epiteliale pigmentare. La acest nivel este esterificat la all-trans-retinil
esteri – care reprezintă o forma de stocare a all-trans-retinolului.
-În ultima etapă care are loc în retina, are loc conversia all-trans-retinalului la 11-
cis-retinalului care se va lega la opsină pentru a reface rodopsina.
-Rodopsina este necesară pentru vedera în lumină slabă și vederea noaptea. De
aceea, o deficiență în vitamină A va inhiba reformarea rodopsinei și va duce la
apariția „orbirii” ca principal simptom al deficienței de vitamină A. 53
Figura 1.9. Mecanismul excitaţiei vizuale
ipoteze privind mecanismele de amplificare:

•ipoteze catalitice,
•ipoteze membranare
•concepţia modernă a biochimiei vederii
54
5. Unităţi de activitate vitaminică A şi
necesităţi nutriţionale RDA
Cantitatea
Adequate intakes
Grupe de vârstă maximă
(AI*)
μg/zi
μg/zi
1 μg retinol = 6 μg β-caroten pur Nou născuți
= 12 μg amestec de caroteni, = 0–6 luni 400* 600
3,3 unităţi internaţionale (U.I.). 7–12 luni 500* 600
Copii
1–3 ani 300 600
4–8 ani 400 900
Necesarul de vit. A: stabilit Bărbați

de Organizaţia Mondială a 9–13 ani 600 1700
Sănătăţii (OMS) în funcţie de 14–18 ani 900 2800
19 – >70 ani 900 3000
vârstă şi de sex
Femei
9–13 ani 600 1700
14–18 ani 700 2800
19 – >70 ani 700 3000
Femei gravide
<19 ani 750 2800
Tabelul 1.4. Necesarul zilnic de vitamină A 19 – >50 ani 770 3000 55
Alăptare
6.Vitaminele A în stări fiziologice normale şi
patologice
6.1. În stare fiziologică normală
Adulţi: - variază în funcţie de vârstă, starea fiziologică; nu este influenţat de
cantitatea de energie consumată;
concentraţia de vit. A din sânge  variaţii foarte mari în funcţie de momentul zilei;
circulă sub formă de retinol (80%);
necesarul max. de vit. A = 8.000-10.000 U.I vitamină A/zi, = 6.000-3.000 μg
vitamină A (sub formă de retinol)/zi.
la femei, valori normale mai mici decât la bărbaţi
Tabelul 1.5. Necesarul zilnic de vitamină A (sub formă de retinol)
recomandat de Comitetul Internaţional pentru Nutriţie (FNB)
56
6.1. În stare fiziologică normală
Copii: - nou-născuţi rezerva hepatică de vitamină A este de 1/10 din cea a

adultului şi se epuizează în 22-23 de zile de carenţa vitaminică;
- creşte treptat în timpul primelor săptămâni de viaţă
- femei gravide - consum echilibrat de 800 μg retinol/zi (2.600 U.I/zi)
6.2. Hipovitaminoza A
- cauze majore: i) cauze alimentare; ii) cauze patologice
- este accentuată de malnutriţie
- cauzele patologice: i) bila se găseşte în cantităţi mici sau lipseşte;
ii) dietele sărace în grăsime;
iii) ciroza hepatică;
iv) diabetul zaharat, hipotiroidism şi mixedem,
- Manifestări: încetarea creşterii, pierderea în greutate, scăderea rezistenţei la infecţii
şi toxine, tulburări la nivelul ochiului, pielii, aparatului urogenital, digestiv şi respirator
şi respectiv al glandelor exocrine şi endocrine, etc.
alterarea amplasării şi activităţii osteoblastelor şi osteoclastelor
- Acţiune epiteloptropă: ecto-, endo-, sau mezodermică
apar epitelii de „cheratinizare”  deteriorarea glandelor exocrine,
lacrimale, din piele, din tractul digestiv, respirator şi urogenital  chisturi, ocluzii,
abcese, însoţite adesea de infecţii microbiene
hipercheratoza - apare starea de “piele de broască râioasă”
scade activitatea unor enzime hepatice şi intestinale 57
6.2. Hipovitaminoza A
Acţiunea antiinflamatoare: xeroftalmie, pielocistite, stări febrile şi alterări ale

aparatului respirator (bronhopneumonie), scăderea secreţiei gastrice (colite cu diaree
mucosanguinolentă), febră puerperală, etc
Efecte ale tratamentului cu vit. A:
asigurarea integrităţii membranelor şi menţinerea rolului de barieră al epiteliilor;
stimularea mijloacelor umorale de apărare nespecifică şi a capacităţii de producere a
anticorpilor
vitamina A creşte rezistenţa organismului şi scade incidenţa şi gravitatea unor boli
cauzate de alterarea barierelor de rezistenţă a celulelor epiteliale şi respectiv a
mucoaselor. Deficienţa ei duce la modificarea rezistenţei organismului faţă de unele
microorganisme patogene
Rolul vitaminelor A în funcţiile aparatului genital şi în reproducere:
•scăderea capacităţii de reproducere şi în final la apariţia sterilităţii
cheratinizarea celulelor vaginale, tulburări ale ciclului,
scăderea greutăţii testiculelor şi atrofia tubilor seminiferi cu scăderea
spermatogenezei.
•sinteza hormonilor sexuali – se pot naşte copii cu malformaţii: anoftalmie,
microftalmie, microcefalie
58
Acţiunea asupra ochiului:
•tulburărilor funcţionale
nictalpia-
hemeralopia - „vedere scotoptică” - tulburări reversibile
•alterări anatomo-morfologice - stare carenţială avansează:
xeroza corneei –
xeroftalmie –
cheratomalacia -
6.3. Hipervitaminoza A
 apare relativ rar;
 cauze: administrarea unei cantităţi prea mari de vitamină A, într-o perioadă scurtă
de timp
•alimentare: dietă abundentă în vegetale care conţin caroteni (ardei kapia,
gogoşari, morcovi, spanac) - xantoza cutanată (colorarea mucoasei şi a pielii)
•intoxicaţii cu retinol: animale de experienţă - pierderea în greutate, dispariţia
luciului blănii, căderea părului, edeme ale botului şi ochilor şi decalcifierea
masivă, etc.
om - icterul carotenic - hipercarotinemie, hiperlipemie,
hipercolesterolemie, depozitarea exagerată a carotenilor în piele, hepato-spleno-
megalie, anemie secundară
 supradozea la copii (5.000 U.I./kg greutate corporală/zi/timp de 5 zile) - cefalee,
insomnie, anorexie, pierderea luciului părului şi căderea lui, hepato-spleno-megalie,
59
modificări osoase, şi transpiraţii nocturne.
6.4. Interrelaţii cu alte vitamine
Vitamine:
Vit. E: creşte viteza de reabsorbţie a vit. A
carenţă de vit. A - administrare simultană vit. A-caroteni-vit. E
- [vit. A] din ficat şi sânge  [vit. E] din sânge
exces de vit. A - scade necesităţile de vit. E
Vit.K: acţiune hipoprotrombinică
carenţă de vit.A - afectarea sintezei de vit.k de către flora intestinală sau prin
interacţii la nivel hepatic
Vit.C: carenţă de vit.A - scăderea vitaminemiei C
- administrarea vit. A întârzie apariţia scorbutului
-dozele excesive de vit. A (200.000 U.I.) cresc eliminarea
urinară a vitaminei C
Hormoni:
H. tiroidieni: - reglarea metabolismului bazal
- hipotiroidieni - vitaminemia A , nivelul carotenilor  (grad redus
de activare a carotenazei cauzat de deficitul de hormoni tiroidieni)
H. steroizi (progesteron, corticosteron, deoxicorticosteron): vitaminemia A   sinteză
de h.steroidieni 
Elementele minerale
Zincul: - deficienţa în Zn: scăderea sintezei RBP; scăderea activităţii retinil palmitatul
60
Fierul: : deficienţa în vitamină A poate multiplica deficienţa în Fe  anemie
VITAMINELE D
Istoric
1650 – Glisson: rahitismul sau „boala englezească” - copii subnutriți din marile orașe
europene
1960 – Hopkins: rahitismul este rezultatul unei nutriții necorespunzătoare
- Huldsinschi (pediatru german): vindeca copiii de rahitism prin expunerea lor la
soare,
- Mellamby: vindeca copiii de rahitism prin utilizarea unturii de peşte
1926- analiza sterolilor:
- ergosterolul ar putea avea rol de vit.D
1930 - Webster şi Askew : ergosterol iradiat  izolarea un compus cristalin cu o
puternică activitate antirahitică = calciferol = vit. D1
Ergosterol = vit. D2
iradierea sterolilor  D4, D5, D6 şi D7
61
1. Structura şi proprietăţile provitaminelor şi
vitaminelor D
1.1. Structura şi proprietăţile provitaminelor D
-compuşi steroidieni
-substanţe cu o largă răspândire naturală (steroli, acizi biliari, hormoni sexuali, hormoni
corticosuprarenali. etc.),
-au un schelet de carbon tetraciclic de tip ciclo-pentano-perhidro-fenantren (I)
Figura 2.1. Structura unui sterol (I) şi a colesterolului (II)
Sterolii (steros – solid):

- alcooli cristalizaţi care se găsesc în formă liberă, sau esterificată cu acizi alifatici
superiori
- intră în compoziţia tuturor lipidelor de origine animală şi vegetală. Sterolii se izolează
din porţiunea nesaponificabilă a lipidelor. 62
- Clasificare: după provenienţă
•zoosteroli (origine animală)
•fitosteroli (origine vegetală)
•micosteroli (drojdii şi mucegaiuri)
•steroli marini (buretele de mare)
- Provitamină D = Sterol + sistem de duble legături conjugate în poziţiile 5-6 şi 7-8 din
ciclul B
- Se deosebesc între ei prin: grad de nesaturare a nucleului tetraciclic, natura

substituenţilor şi a catenelor laterale R1 şi R2.
- Numerotarea - ca şi la colesterol (C27H46O)
- substituenţi β (deasupra planului general al nucleului),
 (sub planul nucleului)
63
Figura 2.2. Structura provitaminelor D
1.1.1. Izolarea provitaminelor D

Ergosterol (provit. D2)
în laborator - procesul de saponificare a grăsimilor
industrial - se izolează din drojdia de bere
7-Dehidrocolesterol (provit. D3)
la nivelul intestinului şi în piele se formează parţial prin dehidrogenarea
colesterolului
în laborator - cristalizarea fracţionată a esterilor; cromatografie pe coloană;
64
sublimarea în vid
1.1.2. Proprietăţile provitaminelor D
Ergosterolul C28H44O (provitamina D2),
Lanosterolul C27H50O (provitamina D3)
22-Dehidroergosterol C28H460 (provitamina D4)-
7 -dehidrositosterol C29H470 (provitamina D5) –
7-dihidrostigmasterol C29H45O (provitamina D6) –
1.1.3. Sinteza provitaminelor D
1935 – Windaus: transformă colesterolul în acetat de colesterol

ergosterol  provit. D4
izomerii sitosterolului extraşi din uleiul de soia  provitamina D5

stigmasterol  provit. D6
65
1.1.3. Structura şi proprietăţile vitaminelor D
Prin iradierea provitaminelor
Figura 2.2. Structura vitaminelor D
66
2. Surse de provitamine şi vitamine D
2.1. Surse de provitamine D
Tabelul 2.1. Conţinutul în fitosteroli al legumelor şi fructelor (mg/100 g
masă uscată)
- în regnul animal şi vegetal,

sub formă de steroli
- 7-dehidrocolesterolul
dominant la om şi la animale
- fitosterolii, sitosterolii şi
stigmasterolii dominant la
vegetale
- Drojdia de bere (0,3 g
ergosterol/l00 g drojdie) -
obţinerea preparatelor
vitaminice farmaceutice
67
2.2. Surse de vitamine D
Tabelul 2.3. Conţinutul în vitamină D al alimentelor (%)

- surse exogene cât şi
endogene
- produsele vegetale –
surse sărace în vit.D
- surse endogene:
acţiunea razelor
mitogenetice asupra
provitaminelor; acţiunea
enzimelor de la nivelul
mucoasei intestinale
(colesterol 
provitamină); acţiunea
razelor U.V. asupra 7-
dehidrocolesterolului, de la
nivelul pielii.
68
3. Metabolismul vitaminelor D
3.1. Transformarea provitaminelor în vitamine D
Windaus- sub acţiunea U.V. provit. D  vit. D;

conversia se poate realiza şi sub acţiunea razelor catodice, a curenţilor de înaltă
frecvenţă şi a altor factori
Mecanism: ergosterol / 7-dehidrocolesterolu1ui şi celelalte provitamine
proces ireversibil
 = (225 – 313) nm
in vitro, continuarea iradierii  derivaţi toxici (toxisterolul,
suprasterolul I, suprasterolul II, pirocalciferolul, etc)
69
Figura 2.3. Transformarea provitaminelor D în vitamine D
3.2. Absorbţia intestinală a provitaminelor şi vitaminelor D
la nivelul intestinului subţire,în prezenţa bilei şi a lipidelor alimentare

durată: 6 şi 8 ore de la administrare
Etape: incorporare în chilomicroni  transport pe cale limfatică  ficat  rinichi
în sânge sunt vehiculate de α-2-globuline / α 1-globuline
ficat - depozitare parţială a vit. D,
- esterificare cu acizi graşi, în proporţie de 10%
- activări “secundare”, prin procese de hidroxilare suplimentară
rinichi - activări “secundare”, prin procese de hidroxilare suplimentară
Mecanism:
colecalciferol (vit. D3) (hidroxilază hepatică) 25 hidroxicolecalciferol (25(OH)D)
25(OH)D-proteină transportoare (1- hidoxilaza )1α-25-dihidrocolecalciferolul (1,25(OH)2D)
1,25(OH)2D-proteină transportoare  intestin  procese de absorbţie a Ca
70
Metabolismul vitaminei D
71
3.3. Catabolismul şi eliminarea calciferolilor şi a derivaţilor lor
Figura 2.5. Reprezentarea schematică a căilor de degradare a calciferolilor

72
Figura 2.4. Reprezentarea schematică a factorilor care reglează nivelul concentraţiei 1,25(OH)2D în sânge.
73
Adaptarea sintezei 1,25(OH)2D la necesităţile organismului în fosfor şi calciu implică
o serie de factori de reglare:
- polipeptidici – parathormonul, prolactina
- steroidieni – 1,25(OH)2D3 inhibă propria sa sinteză
- estrogenii şi glucocorticoizii nu influenţează în mod direct
- ionici - ionii de stronţiu şi difosfat pot inhiba 1--hidroxilaza
3.4. Depozitarea vitaminelor D în organism
- În sânge - cantităţi diferite de vit. D funcţie de anotimp

- La nivel celular - în mitocondrii, microzomi, nuclei şi membrane
- Vit. D2 se depozitează mai întâi în ficat, apoi în oase, intestin, rinichi, sânge,
muşchiul cardiac, muşchii striaţi
- Depozitarea în organe este eficientă pentru o perioadă de timp care variază între
1 şi 12-14 săptămâni
74
4. Rolul biologic al vitaminelor D
4.1. Rolul vitaminelor D în metabolismul calciului şi al fosforului
favorizează absorbţia intestinală a calciului - reglează concentraţia şi raportul
calciu/fosfaţi,
1,25(OH)2D3 - influenţează transportul activ al calciului la nivelul “bordurii în perie” a
intestinului subţire;
- fluxul normal de la mucoasă spre seroasă este de 5-10 ori mai rapid decât
cel invers;
- are loc împotriva gradientului de concentraţiei,
- este cuplat cu cel al ionilor de sodiu,
- este consumator de ATP (energo-dependent)
- mecanism aflat sub control hormonal
- 1,25(OH)2D3 localizat în compartimentele subcelulare unde se fixează la
receptori proteici specifici  se leagă la o proteină transportoare  ajunge în
nucleul celulelor ţintă (intestinale, osteoblaste, osteocite şi unele segmente ale
tubilor renali)  se integrează în cromatina nucleară şi modulează transcripţia unui
ARNm specific  induce biosinteza „calcium binding protein” (CaBP)
- natura transportoare a CaBP a fost pusă în discuţie de studiile ulterioare
- s-au identificat noi proteine: o proteină de 45 kDa care se formează
înainte de iniţierea transportului Ca2+ din intestin; o proteină de 84 kDa a cărei
formare este sincronizată cu transportul Ca2+ din intestin.
în final, transportul se realizează prin intermediul unor vezicule sau chiar al
75
mitocondriilor
Figura 2.6. Ipoteze asupra efectelor 1,25(OH)2D3 în absorbţia intestinală a calciului

76
• Vit. D manifestă efecte bimodale în reglarea proceselor implicate în economia

fosfaţilor -
•Vit. D are acţiune directă asupra activităţii tubilor renali -
•1,25(OH)2D3 are o activitate de 40 de ori mai mare decât a vitaminei D3 în
stimularea transportului calciului prin peretele intestinal
•intervine în mobilizarea calciului din oase.
•Calciferolii acţionează şi asupra cartilajelor
•1,25(OH)2D3 şi 24,25(OH)2D3 - stimulează incorporarea sulfului în proteoglicani
•Vit. D favorizează absorbţia fosfatului în mitocondrii
•Vit. D inhibă desfăşurarea ciclului acizilor tricarboxilici – inhibă activitatea
aconitazei (transformarea citratului în izocitrat)
77
5. Unităţi de activitate vitaminică D şi necesităţi nutriţionale
• O unitate internaţională de vitamina D (U.I.) = cantitatea de vitamină

care are o activitate biologică echivalenta cu 0,025 g calciferol.
• Alimentele naturale - cantităţi foarte mici de vit. D, cu excepţia unor peşti

(somon, hering, sardine, morun, etc. care conţin 20-60 g D3/100 g).
• calciferolul endogen sintetizat la nivel cutanat - sursa principală
• Producţia zilnică de 1,25(OH)2D3 = 0,3-1,0 mg
variabliă
aportul suplimentar (profilactic) pentru nou-născuţi = 20-30 g/zi în
primii doi ani de viaţă, iar în timpul iernii până la 4-5 ani
aportul suplimentar pentru femeile aflate în ultimele luni de sarcină =
10-20 g/zi.
78
6. Vitamina D în stări fiziologice normale şi patologice
6.1. Hipovitaminoza D
Factori:
• biosinteza cutanată deficitară:
i) expunere insuficientă la soare;
ii) poluare atmosferică;
b) aport deficitar de calciferol exogen
i) nesuplimentarea cu vitamină D a hranei subiecţilor din categoria risc;
ii) regim alimentar particular ce scade absorbţia intestinală a calciferolilor
(regim sărac în grăsimi);
iii) malabsorbţie intestinală, obstrucţia şi atrezia căilor biliare;
c) catabolism accelerat al calciferolilor: tratament anticonvulsiv;
d) creşterea necesarului de 1,25(OH)2D:
i) efort;
ii) sarcină;
iii) diete alimentare sărace în calciu şi fosfor sau diete care diminuează
absorbţia acestor ioni;
e) pierderi crescute:
i) malabsorbţie intestinală;
ii) insuficienţe hepatobiliare,
iii) sindrom nefritic;
79
iv) dializă peritoneală cronică.
6.1.1. Rahitismul
Cauze:
a) deficit în vitamină D;
b) existenţa unui regim alimentar în care raportul Ca/P este mult diferit de 1,5;
c) absorbţia la nivel intestinal este dezechilibrată;
d) în unele afecţiuni renale când activitatea 1-α-hidroxilazică este absentă.
Manifestări:
perturbare a mineralizării oaselor aflate în curs de creştere,  leziuni ale oaselor prin
trei procese diferite:
i) demineralizare
ii) scăderea absorbţiei intestinale a calciului;
iii) scăderea absorbţiei fosfaţilor (se formează fosfaţi de calciu insolubili) 
Ca2+PO42- din plasmă .
Forma severă de rahitism

Cauze: hipocalcemia induce un răspuns al paratiroidelor
Efect:  parathormonul tinde să aducă la normal calcemia,  demineralizarea osului
 hiperfosfatemie
80
Rahitismul la copii:
condiţiile în care se realizează schimbul de calciu dintre mamă şi făt în perioada

prenatală
• aportul insuficient de calciu şi fosfor din laptele matern în perioada neonatală.
alimentaţia artificială - rahitogenă (excesul de lapte de vacă, orarul neregulat al
supturilor)
• copii înţărcaţi - regim alimentar predominant glucidic (făinoasele prezintă un raport
Ca/P  0,15)
• simptoame:
• forme uşoare: întârzierea creşterii, dureri osoase, evitarea poziţiei şezând,
musculatură hipotonă
• forme mai grave: anomalii scheletice. (picioare curbe, deformarea craniului,
închiderea tardivă a fontanelelor şi erupţie dentară întârziată, torace deformat prin
ieşirea în relief a sternului şi îndepărtarea coastelor inferioare
• forme grave: scăderea pronunţată a tonusului muscular, “abdomen de batracian”,
tetanie manifestă sau lentă, uneori cu spasm corpo-prendal
• asimilarea fierului este mult mai diminuată – anemie
• tratament: funcţie de gravitate
• sugari: 250 U.I./zi – prevenire
• copilărie şi adolescenţă - 400 U.I./zi,
• prematuri - 1.000 U.I./zi.
• rahitism sever, - 2.500-5.000 U.I./zi timp de 40-50 zile sau doze unice81 de
600.000 U.I./zi, uneori chiar şi de 1.200.000 sau 1.800.000 în 2-3 reprize
„Rahitism vitamino-D rezistent primitiv hipofosforic”: rahitism rezistent la
vitamina D.
• cauze:
• insuficienţă în mecanismele de absorbţiei a calciului la nivel intestinal
• simptoame:
• asemănătoare cu cele din rahitism,
• apar mult mai târziu, după 2-3 ani, uneori chiar la pubertate
• unele stări patologice hepatice şi renale
6.1.2. Osteomalacia
• carenţă de vit.D , Ca şi P la adulţi
• boală de origine dietetică
• incidenţă mai mare la femei
• manifestări: decalcifierea defectuoasă a ţesutului osos - dureri ale membrelor
inferioare, deformări ale coloanei şi oaselor pelviene, fracturi ale oaselor
82
6.2. Hipervitaminoza D
În cazuri de supradozări
• manifestări:
• tulburarea severă a creşterii la copii, cefalee, sensibilitate crescută a scalpului;
• Apare hipercalcemia: calcifiere a ţesuturilor moi;
tulburări gastrice, oboseală, dezorientare, poliurie, anorexie,
senzaţia de greaţă şi vomă, pierderea în greutate
leziuni renale
blocarea secreţiei hormonului paratiroidian
• modificări ale echilibrului Mg2+/Ca2+
• hipertensiune arterială - indică hipercalcemie (16 mg%).
• poate fi letală – cauze: uremia sau tulburările cardiovasculare
• examene biochimice:
• în urină - prezenţa albuminei, a cilindrilor hialini, frecvenţa leucocitelor;
• în sânge - fosfataza alcalină are valori foarte mici.
• tratament:
• oprirea administrării vitaminei D;
• cazurile grave, mai ales la sugari, se impune administrarea intravenoasă de ser
fiziologic, şi antibiotice, se va bea multă apă, regim sărac în Ca
• simptoamele continuă multe luni iar urina nu va fi concentrată
83
6.1.3. Interrelaţii. Antivitamine D
Antivit. D - substanţe total diferite structural de calciferoli

•acţiune rahitogenă –
•acidul fitic (cereale)
•carotenoizii (spanac)
•cortizonul
•actinomicină,
•mitramicină,
•rezerpina,
•fenobarbitalul,
•EDTA,
•vitaminele B1, B2 şi E,
•Al(OH) 3
•uleiul de parafină,
•acetatul de cortizon - induce manifestări similare cu cele care apar în hipervit. D
Vit. A în doze mari inhibă activitatea vit. D în rahitism

Vit. K împreună cu vit. D intervin în sinteza osteocalcinei
84
VITAMINELE E sau TOCOFEROLUL
ISTORIC
tocoferol - tocos- descendenţă, pherein-porter, ol-alcool

- termen generic utilizat pentru a desemna un ansamblu de
tocoferoli şi de tocotrienoli naturali
- rolul pe care îl are în reproducere
• 1922 - Evans şi Bishop descoperă în germenii de grâu un factor liposolubil

cu rol în reproducere Lipsa acestuia din alimentaţia animalelor de laborator a
fost asociată cu moartea fătului de şobolan şi cu atrofierea testiculelor
• 1924 – Sure îl denumeşte vitamină E
• 1936 s-au izolat pentru prima dată α- şi β-tocoferolul din germeni de grâu,
• 1938 - Fernholtz a stabilit structura chimică,
• 1956 - au mai fost izolaţi ε- şi -tocoferolul
• 1969 IUPAC stabileşte normele privind nomenclatura tocoferolilor
• În prezent se consideră că vitaminele E posedă un rol ubiquitar
85
1. Structura şi proprietăţile tocoferolilor
Structura de bază – tocolul

- este un ciclu cromanol (hidroxicroman, dihidro-benzopiran)
- cromanul - un ciclu benzenic şi un heterociclu piranic
- tocoferolii - un hidroxil fenolic în poziţia 6
- o catenă laterală săturată, derivată de la fitol
(C20H390H), legată la C2 al heterociclului
- un radical metil - la C2
- sunt -, β-, - şi - tocoferoli
86
Proprietăţi fizice:
• molecule chiralice
• sinteză - amestec racemic („All-Rac -T” sau „DL--T”)
• toate centrele de chiralitate sunt racemice
• Toţi tocoferolii şi tocetrienolii naturali prezintă aceeaşi configuraţie R
la nivelul C2 (numai „RRR-T”, sau „d-T”, sau (+)--T se găseşte în
natură)
• RRR-T prezintă o activitate biologică de ~ 100% (raportat la -
tocoferol)
• β- şi -tocoferolii prezintă o activitate vitaminică redusă (între 15% şi
30% din activitatea -tocoferolului)
• - şi β-trienolii au activitate vitaminică redusă (20% şi respectiv 5%)
• tocoferolul se obţine din tocol (2-metil-2-fitil-6-hidroxicroman)
• se cunosc şapte tocoferoli (-, β-, -, -, -, şi - tocoferol)
• sunt lichide vâscoase, de culoare galbenă, insolubili în apă, solubili în
grăsimi şi solvenţi organici (acetonă, alcool etilic, cloroform, hexan, etc)
prezintă fluorescenţă ( de excitaţie: 290 nm,  de emisie: 325 nm)
87
Proprietăţi chimice:
• carcateristici oxidante: >>β>.

• stabili la căldură, lumina vizibilă şi în mediu alcalin, în absenţa
oxigenului. Ei sunt rapid distruşi de radiaţiile UV şi în prezenţa
oxigenului ca oxidant
• gruparea reactivă - gruparea metil din poziţia C5
• participă la reacţii de substituţie
• pot forma eteri şi esteri
• sunt oxidaţi de clorura ferică şi nitratul de argint în prezenţă de nitrat
• dau reacţie de culoare (roşie) cu reactivul Emmerie Engel
• sunt oxidaţi de radicalii liberi- carbon (alchil), oxigen (alcoxil, hidroxil
RO, peroxid ROO, anion superoxid O2-)-, cu formare de chinone,
semichinone, epoxichinone, dimeri şi trimer  antioxidant major
Sinteza chimică:
1938 - Karrer - prima sinteză chimică
Alte procedee - utilizează fitol natural extras şi purificat din ţesuturi vegetale
sau halogenuri de fitil şi 2,3,5- trimetil fenolul sau unii derivaţi ai acestuia
Ind. Farmaceutică – fitolul se extrage din frunze de urzică
- concentratele obţinute prin extracţie conţin max. 65% -
88
tocoferol
2. Surse de vitamine E
Tabelul 3.3. Cantitatea medie de tocoferol în diferite surse naturale
89
Tabelul 3.4. Cantitatea medie de tocoferol din unele legume şi fructe
90
Tabelul 3.5. Conţinutul în tocoferoli al uleiurilor extrase din cereale
91
3. Metabolismul vitaminei E
 plantele verzi (în special graminee) - biosinteza tocoferolului porneşte de

la fitol
 organismele animale - sunt incapabile să sintetizeze tocoferolul
animale şi om: tocoferolii din hrană sunt absorbiţi la nivelul intestinului

subţire  tocoferolii urmează metabolismul lipidelor  la trei ore de la
administrarea orală sub formă de acetat de -tocoferol marcat cu deuteriu
ajung în plasmă, transportaţi de lipoproteine  între 6 şi 12 ore
concentraţia lor atinge un prag maxim  concentraţia se menţine la acest
nivel timp de 12 ore  scădere lentă a concentraţiei  preluat de
chilomicroni, apoi de VLDL („very low density lipoprotein”), LDL („low
density lipoprotein”) 40-60%, HDL (high density lipoprotein)  foarte
târziu ajung la nivelul membranelor eritrocitare 35%. Concentraţia serică
a tocoferolilor este în strânsă legătură cu nivelul lipemiei şi al
colesterolemiei, situându-se în jurul valorii de 0.6-0.8 mg tocoferoli/g
lipide totale plasmatice. Ponderea tocoferolilor în ser mai depinde de sex,
vârstă etc.
- cantitatea de vitamina E raportată la kilogram corp, este în jur de 50
mg/kg corp la bărbaţi şi respectiv 160 mg/kg corp la femei. 92
3.1. Absorbţia intestinală a tocoferolilor
• proces pasiv, se desfăşoară viteză relativ mică; diferiţii izomeri sunt înglobaţi în
chilomicroni într-o manieră nediscriminatorie
• necesită prezenţa sărurilor biliare – se formează micelii care permit atacul lipazei
pancreatice asupra lipidelor
• esterii tocoferolilor sunt supuşi acţiunii unei esteraze pancreatice specifice care
eliberează tocoferolul sub formă de -tocoferol
• chilomicronii intraţi în circulaţia limfatică sunt:
- hidrolizaţi (lipoproteinlipază) - acizii graşi eliberaţi  în principal în ţesuturi
şi muşchi;
- transferaţi împreună cu lipoparticulele  pot intra în structura HDL;
- captaţi de ficat prin intermediul unui receptor modulator care implică
apolipoproteina E
3.2. Secreţia hepatică prin intermediul VLDL

nu există o reală depozitare hepatică a vitaminei E
tocoferolii sunt înglobaţi în VLDL sau eliminaţi prin bilă şi apoi prin fecale
-tocoferolul este excretat în mare parte în bilă  este eliminat împreună cu alţi
metaboliţi ai tocoferolilor (tocoferol chinona, formele dimere).
93
Figura 3.1. Metabolismul vitaminei E
94
3.2. Secreţia hepatică prin intermediul VLDL
• incorporarea în particulele de VLDL nou formate  un proces selectiv care depinde

de activitatea RRR--tocoferol care este de 5 până la 10 ori mai importantă decât cea
de -tocoferol, sau de stereoizomeri SRR--tocoferol.
• proteină de legare a tocoferolilor
- proteină de 32 kDa, citosolică, izolată şi purificată exclusiv din ficat, se
leagă preferenţial la RRR--tocoferol.
- eficienţa de legare a - şi -tocoferolului este de două şi respectiv de trei
ori mai mică decât a β-tocoferolul decât a cu -tocoferolul în competiţia pentru legare
la proteină
- defect de natură genetică a acestei proteine  apariţia de carenţe familiale
în vitamină E
• VLDL secretate de ficat sunt supuse acţiunii lipoprotein lipazei  lipoproteine
bogate în esteri al colesterolului:
- IDL („Intermediate density lipoprotein”), care sunt parţial captate de ficat,
parţial transformate în LDL  LDL sunt captate de ţesuturile periferice prin
intermediul unor receptori specifici
• RRR--tocoferolul secretat de hepatocite în VLDL poate fi:
i) parţial transferat în HDL în timpul lipolizei VLDL;
ii) în parte recaptat de ficat prin IDL;
iii) o altă parte trimisă la ţesuturile periferice prin LDL şi în unele cazuri95prin
HDL.
3.3. Distribuţia şi schimburile de tocoferoli între diferitele fracţii de
lipoproteine plasmatice
• tocoferolii se schimbă cu
uşurinţă între HDL şi alte
lipoproteine într-o manieră
nediscriminatorie, printr-un
proces independent de
acţiunea proteinelor de transfer
a lipidelor neutre;
• distribuţia vitaminei E între
diferitele fracţii lipoproteice
este corelată cu raportul de
masă al acestor fracţii
Figura 3.2. Distribuţia tocoferolilor 96

între diferitele fracţii lipoproteice
3.4. Distribuţia vitaminei E în eritrocite
• este prezentă în elementele figurate ale sângelui,

•repartiţia între diferitele tipuri de tocoferoli (în stare fiziologică normală) este sensibil
identică cu cea observată în plasmă
• apare în eritrocite la un interval de 5 – 8 ore după injectarea de acetat de -tocoferol;
• în membrana eritorcitară conc. de vit.E este de 5 ori mai mică decât cea întâlnită în
plasmă, fiind corelată cu nivelul de vitamină E din HDL
3.5. Distribuţia vitaminei E în alte ţesuturi
• con. Vit. E din ţesuturi depinde de alimentaţie
•Distribuţie:
• glandele suprarenale (132 g/g)
• ţesutul adipos (150 g/g) - situsul principal de stocare a -tocoferolului în
organism
• ficat (13g/g)
• raportul /β tocoferol poate varia în funcţie de:
• ţesutul care captează preferenţial -tocoferolul,
• rolul manifestat de proteina de transfer hepatică
97
3.6. Eliminarea tocoferolilor din organism
• în special, prin bilă şi fecale

- mai ales sub formă de tocoferoli liberi,
- şi sub forma unor derivaţi oxidaţi cum ar fi acidul tocoferonic, tocoferono-
lactona, tocoferil-p-chinona etc.
• pe cale urinară, eliminarea tocoferolilor se face, în principal, sub formă de
glucuronoconjugati.
4. Rolul biologic al vitaminei E

Efectele vitaminei E în organismul animal pot fi clasificate în:
• efecte antioxidante
• efecte de stabilizare a membranelor
• efecte mai selective, derivate din primele, în funcţie de nivelul particular la care se
manifestă:
- efecte de stabilizare a membranei celulare
- acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime
- rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine
- acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor
98
4.1. Efecte antioxidante
Sub acţiunea radicalilor liberi acizii graşi nesaturaţi, dar şi alte molecule nesaturate, pot
forma peroxizi = peroxidarea lipidică
in vivo, aceste procese de oxidare sunt permanente şi sunt menţinute la un nivel minim
printr-o serie de transformări, insuficient elucidate
tocoferolii reprezintă „modalitatea cea mai eficientă de a economisi” radicalii liberi
tocoferolii formează unii produşi stabili transformându-se în chinone, sau în derivaţi
complecşi ai peroxizilor lipidici
LO2 + T –OH LOOH + TQ
LO2 + T-OH LO2-TH
LO2 + [LO2OH] LOOH + TQ
O2 - peroxid lipidic
LOOH - hidroperoxid lipidic
T-OH - tocoferol
TQ - tocoferil-chinona
Exemplu: mecanismul de acţiune al glutationului în descompunerea peroxizilor lipidici şi

a hidroxiacizilor derivaţi
99
Figura 3.3. Mecanismul de acţiune al glutation peroxidazei în
descompunerea peroxizilor lipidici şi a hidroxiacizilor derivaţi (PUFA – acizi
graşi nesaturaţi, LOOH – peroxizi, GSSG – glutation peroxidază neredusă, GSH
– glutation perohidază redusă)
4.2. Efecte de stabilizare a membranei celulare

Lucy şi Diplack - că tocoferolii participă la formarea şi stabilizarea componentei
fosfolipidice a membranelor,
- efectul de stabilizare poate fi independent de efectul antioxidant
Aranjamentul tridimensional al complexului permite hidroxilului grefat pe nucleul
croman şi grupărilor polare ale acizilor graşi să se orienteze către faza apoasă,100
şi astfel
să participe la o serie de reacţii biochimice
4.3. Acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime
hipovitaminoza E duce la:

• diminuarea activităţii sistemului oxidazic citocrom P450-dpendent din fracţia
microzomală, creşterea activităţii cAMP-fosofdiesterazei, scăderea nivelului
respiraţiei celulare, stoparea conversiei ciancobalaminei în forma sa coenzimatică
activă, etc ;
• activarea enzimelor căilor catabolice: RNA-za, DNA-za, catepsinele, etc;
• inhibarea proteinogenezei şi implicit a diviziunii celulare
4.4. Rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine
Vit.E se găseşte în conc. mare în plachetele sanguine
Exp. - hipovitaminoza E induce o creştere a capacităţii de agregare plachetară:
- fie prin creşterea permeabilităţii membranelor faţă de cationi (Na+, K+,
Ca2+, Mg2+, etc.),
- fie printr-o modificare a vitezei de biosinteză a prostaglandinelor la nivelul
plachetelor.
tocoferolii acţionează prin diminuarea activităţii lipoxigenazei plachetare
101
4.5. Acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor
• În hipovitaminoza E, eritrocitele devin sensibile la hemoliză, efect produs in vivo prin

acţiunea unor oxidanţi cum ar fi peroxidul de hidrogen. Fenomenul stă la baza testului
biologic de evaluare a activităţii vitaminei E. Această anomalie nu este însoţită de
modificări hematologice, cu excepţia maimuţelor Maccacus rhesus la care după 5-30
luni, se observă apariţia anemiei macrocitare;
• tocoferolii intervin în procesul biosintezei hemului modulând în felul acesta nu numai
biosinteza hemoglobinei ci şi a enzimelor hemo-dependente (citocromi, catalaza etc.);
• relaţie de cauzalitate între:
- nivelul sanguin de tocoferol şi incidenţa aterosclerozei coronariene;
- tocoferolemie şi riscul de cardiopatie ischemică
5. Unităţi de activitate vitaminică E şi necesităţi

nutriţionale
1 U.I. Vit E = 1 mg de acetat de DL--tocoferol sau 0.91 mg DL--tocoferol liber,

respectiv 0,67 mg D--tocoferol liber
102
Necesarul de vit. E - relativ greu de stabilit,
- în strânsă corelaţie cu conţinutul alimentar în acizi graşi
nesaturaţi
• În anii '60 OMS a stabilit un necesar zilnic de 13-20 mg -tocoferol pentru adulţi,
- în anii '80 a fost redus la aproximativ 10 mg/zi.
- actualmente se stabileşte în funcţie de conţinutul în acizi graşi nesaturaţi al
alimentelor; raportul optim mg tocoferoli / l g acizi graşi nesaturaţi se situează în jurul
valorii de 0,6.
• populaţia nord-americană şi vest-europeană, - de aproximativ 1,2 ori mai mare
datorită creşterii ponderii uleiurilor vegetale din alimente;
• nou-născuţi şi la prematuri - între 5 şi 50 mg, în funcţie de alimentaţie;
laptele matern conţine acizi graşi nesaturaţi, în special acid linoleic în
proporţie de aproximativ 8% din totalul lipidelor, în timp ce în laptele de vacă sau
preparatele de lapte praf, ponderea acestora este mult mai mare, ajungând până la
50%
103
6. Vitamina E în stări fiziologice normale şi patologice
6.1. Stare fiziologică normală

• omul adult - între 10 şi 30 mg/zi, în funcţie de tipul de grăsime din dietă
• necesarul depinde de: sex (la femeii este mai mare decât la bărbaţi), vârstă,
stare fiziologică şi fiziopatologică a organismului, compoziţia hranei, anotimp, şi
medicamentele ingerate
• în cursul sarcinii necesarul creşte progresiv cu vârstă fătului, ajungând ca în
lunile 8 şi 9, tocoferolemia medie să fie de 1,8 mg/l00 ml ser, faţă de primele 4
luni de sarcină când necesarul este de 1,25 mg/l00 ml ser  aport suplimentar
progresiv de la 10 mg/zi la 50 mg/zi, vit.E
• mama cedează zilnic, prin lapte, noului născut 8-10 mg vitamina E  necesarul
 la 15-30 mg/zi, în raport cu vârstă şi alimentaţia noului născut
• în hrănirea artificială a noului născut se impune administrarea unei cantităţi
suplimentare de vitamina E
104
6.2. Hipovitaminoza E
• apare foarte greu comparativ cu alte avitaminoze şi numai după absenţa îndelungată a
tocoferolilor din alimente, sau în timpul unor boli pancreatice sau hepatice
• simptome diferite în funcţie de sex şi vârstă: distrofie musculară, creatinemie, degenerarea
testiculelor şi apariţia unor leziuni ireversibile ale tubilor seminiferi, moartea şi resorbţia
fătului, anemia hemolitică, etc
6.2.1. Influenţa hipovitaminozei E asupra sistemului muscular
• Hipo- şi avitaminoza E conduc la apariţia distrofiei musculare prin accelerarea activităţii
enzimelor proteolitice şi liza parţială a proteinelor musculare
• Incidenţă mare la prematuri, noii-născuţi cu tulburări la nivelul absorbţiei intestinale, copii
malnutriţi şi la persoanele cu maladii cronice care provoacă o absorbţie deficitară
(steatoree, malabsorbţie)
• creatinuria –
6.2.2. Anemia hemolitică
• a reprezentat primul sindrom caracteristic atribuit avitaminozei E, descris la om
• factori care contribuie la instalarea avitaminozei E la prematuri:
i) rezervele scăzute de tocoferoli ale fătului (3-7 mg/kg comparativ cu 50-160 mg/kg la
adulţi);
ii) nivelul scăzut al absorbţiei digestive în primele trei luni;
iii) conţinutul scăzut al laptelui uman în tocoferoli (5-6 mg/l);
iv) ponderea mare a acizilor graşi nesaturaţi în laptele praf, etc. 105
6.2.3. Sindromul neurodegenerativ
Apare ca urmare a unei absorbţii intestinale defectuoase
Dacă este cuplată cu insuficienţa pancreato-biliară poate determina hipoplazie biliară
intrahepatică care la rândul ei afectează şi mai mult absorbţia intestinală.
Principalele elemente sunt:
disfuncţionalităţi periferice
disfuncţionalităţi la nivelul sistemului nervos
disfuncţionalităţi retiniene
6.2.4. Influenţa avitaminozei E asupra organelor genitale şi embrionului
• Când embriogeneza are loc într-un organism matern cu carenţă vitaminică E, se produce, mai
întâi, o dereglare a dezvoltării cavităţii ectodermice şi apoi apar modificări la nivel placentar, cu
perturbarea proliferării vasculare fetale;
• Bărbaţii, cu avitaminoză E avansată, prezintă o atrofie testiculară;
• La femei, în primul stadiu al carenţei, nu apar leziuni morfologice sau funcţionale ale ovarelor,
modificări ale aparatului genital feminin apărând doar în stadiile avansate ale avitaminozei
6.2.5. Influenţa avitaminozei E asupra sistemului imun
Exp. la păsări şi mamifere carenţate - s-au observat modificări ale imunităţii umorale, ale
răspunsului limfocitar, ale răspunsului faţă de infecţiile bacteriene precum şi ale răspunsului
anafilactic
106
6.3. Interrelaţii. Antivitamine
Interrelaţii Analogi structurali

cu vitamina A -tocoferilchinona
cu vitamina B1 acetatul de crezol,
cu vitamina C, tricrezol-fosfatul,
3,5-wilenolul,
piridina,
bisulfitul de sodiu,
sulfamidele,
acizi graşi nesaturaţi
107
VITAMINELE F (Acizi Graşi Esenţiali - AGE)
Istoric
• 1920-1930 - G.Burr şi M.Burr: evidenţiază pentru prima dată carenţa în AGE

• Vitamine sau vitagene ???
1. Structura şi proprietăţile vitaminelor F
După gradul de nesaturare ei pot fi clasificaţi:
• acizi graşi mononesaturaţi (monoetoxizi);
• acizi graşi polinesaturaţi (polietoxizi) care la rândul lor pot fi:
i) cu două duble legături şi cu formula generală CnH2n-3COOH (ex. acid
linoleic);
ii) cu trei duble legături, cu formula generală CnH2n-5COOH (ex. acid linolenic,
acidul gama-linolenic, acid homolinolenic);
iii) cu patru duble legături cu formula generală CnH2n-7COOH (ex. acid
arahidonic).
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH
Ac. linoleic - C18H32O2 -
CH3-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH
Ac. linolenic -C18H30O2-
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-COOH
Ac. arahidonic -C20H32O2- 108
2. Surse de vitamină F
în plante (acidul linolic, şi linoleic)

în ţesuturile animale (acidul linolic, linoleic şi arahidonic)
alimentele de origine vegetală - uleiul de porumb şi floarea soarelui, nucile, pâinea
neagră şi intermediară, arahidele, etc.
alimentele de origine animală sunt mai sărace în vitamina F, cele mai bune surse fiind
untul, osânza, măduva, pestele, laptele de vacă, etc.
râncezire oxidativă:
i) -oxidarea, care are loc sub influenţa enzimelor produse de mucegaiuri, a
grăsimilor vegetale nerafinate, precum şi a uleiurilor de peşte în stare brută, care
sunt bogate în lipaze;
ii) autooxidarea, este cel mai frecvent proces, în care acizi graşi cu duble legături
izolate se transformă în acizi graşi cu duble legături conjugate
3. Metabolismul vitaminei F
plante – capabile să biosintezeze de novo acizii graşi cu catena lungă;
- citoplasmă,
- catalizat de complexul enzimatic acid-gras-sintetaza (şapte enzime -
precursor gen. - Acetil-CoA, -NADPH)
109
3. Metabolismul vitaminelor F
La om:
•grăsimile alimentare, de origine vegetală sau animală,  intestin  proces parţial
de hidroliză sub acţiunea lipazei pancreatice (prezenţa bilei)  vitamina F este
transformată în complecşi polienici hidrosolubili care se absorb uşor  acizii graşi
nesaturaţi ajung în ficat prin circulaţia portă  conversia parţială a acidului linolic
în acid arahidonic  şi biosinteza de fosfolipide, în special lecitine, care reprezintă
formele circulante ale vitaminei F în organism
• în sânge,  acţiunea hidrolitică a lecitinazei  se eliberează acizii graşi 
esterificarea colesterolul  sub formă de colesteride, acizii graşi esenţiali sunt
transportaţi la nivelul organelor şi ţesuturilor
• degradarea componentelor vitaminei F - în principal, pe calea -oxidării
- o anumită cantitate este utilizată în
formarea prostaglandinelor
• eliminarea din organism se face prin fecale, iar la femeile care alăptează mai ales
prin glandele mamare. Laptele uman conţine cantităţi mult mai mari de acizi graşi
nesaturaţi esenţiali decât laptele mamiferelor
110
4. Rolul biologic al vitaminei F
4.1. Prostaglandinele
Figura 4.1. Căile de
biosinteză şi metabolizare
ale acidului arahidonic.
(PLA1 – fosfolipaza A1;
PLC – fosfolipaza C; PLD –
fosfolipaza D; LDL –
lipoproteine cu densitate
mică; PA – acid fosfatidic;
lysoPLA – lizofosfolipaza;
DAG – diacilglicerol; MAG –
monoacilglicerol; COX –
ciclooxigenaza; LO –
lipooxigenaza; Cyt P-450 –
citocrom P-450; PGG –
prostaglandina G; PGH –
prostaglandina H; PG –
prostaglandina; LT –
leukotriena; TX –
tromboxan; HPETE – acid
hidroperoxieicosatetranoic;
HETE – acid
hidroxieicosatetranoic; Lx – 111
lipoxina)
Figura 4.2. Căile de
metabolizare ale acidului
arahidonic. (COX –
Prostaglandina G/H
sintaza; LO –
lipoxigenaza;
prostaglandina H2 –
prostaglandin endoperoxin
H2; HPETE – acid
hidroxieicosatetranoic;
PGs – prostaglandine; TXs
– tromboxani; LT –
leukotriena; Lx- lipoxina)
112
4.1.1. Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului nervos central
4.1.2. Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului renal şi gastro-intestinal
4.1.3. Interrelaţia prostaglandinelor cu hormonii
4.1.4. Efectele prostaglandinelor asupra hematopoiezei
4.1.5. Rolul prostaglandinelor în reglarea lipolizei
4.1.6. Rolul prostaglandinelor în metabolismul glucidic şi proteic
5. Unităţi de activitate vitaminică F şi necesităţi

nutriţionale
Drept etalon în evaluarea activităţii vitaminei F se consideră acidul linolic a cărei
activitate a fost stabilită la 100 U.I./g. Raportat la acesta, acidul linoleic are o activitate
de 9 U.I./g, iar acidul arahidonic de 130 U.I./g.
Necesităţile zilnice de vitamina F depind de vârstă, stare fiziologică, compoziţia
alimentelor şi alţi factori.
113
6. Vitamina F în stări fiziologice normale şi patologice
6.1. Stare fiziologică normală

• adult: - acizii graşi reprezintă aproximativ 1-2% din valoarea calorică
globală a org.
- variază cu starea fiziologică a organismului respectiv şi cu mediul
ambiant;
- minim de acid linolic - circa 50-60 mg linoleat/zi; proporţional cu
vârsta organismului;
- acid arahidonic -3,2%;
- acid linoleic 5,7%;
- indice de iod al acizilor graşi din sânge – 12.
• în laptele matern, acidul linolic reprezintă circa 4-5% din valoarea lui
calorică.
• un adult cu muncă sedentară [acidul linolic] - să nu depăşească 7-8g/zi

(100 mg/kg corp),  necesar zilnic de 1,5 g din substanţa uscată (500-
600g) a dietei zilnice.
pentru o dezvoltare fiziologică normală  este suficientă o administrare de

1% acid linolic, din necesarul caloric
114
Vitaminele K
Istoric
ansamblu de substanţe liposolubile, derivate de la nucleul 2-metil-1,4-naftochinonic,
care participă în principal la activarea unor factori ai coagulării sanguine (factorul II,
VII, IX, X şi proteinele C şi S recent descoperite);
1929 - Dam: sindromul hemoragic observat la puii de găină este datorat unui defect de
coagulare;
1935 - efectele sindromului hemoragic induse de un regim alimentar sărac în lipide şi
colesterol nu pot fi anulate de nici una dintre vitaminele liposolubile deja cunoscute şi
nici de vitamina C. Dam emite ipoteza existenţei unui nou factor liposolubil pe are l-a
denumit vitamina K (koagulation).
1937 – sindromul hemoragic începe să fie demonstrat la mamifere;
1939 - structura vitaminei K; prima sinteză chimică (Premiul Nobel în 1943);
anii ’60 – se demonstrează existenţa vitaminei K şi implicarea ei în procesul 115 de
coagulare
1. Structura şi proprietăţile vitaminei K
Proprietăţi:
i) îşi pierde activitatea la lumină, sau în prezenţa substanţelor alcaline;
ii) este rezistentă la temperaturi de 1200C pentru câteva ore;
iii) reacţionează cu sulfatul de calciu şi magneziu dar şi cu carbonul activ.
iv) ulei galben, cu un spectru de absorbţie în ultra – violet care cristalizează în
acetonă rece sau alcool (izolată şi purificată din surse vegetale)
v) solubile în hexan sau izopropanol, şi prezintă un spectru de absorbţie în UV între
230 – 270 nm
K2(20), K2(30), K2(35),

K2(40), K2(50), K2(60)
116
2. Surse de vitamină K
Surse naturale
Tabelul 5.1. Surse vegetale şi animale de vitamină K
• La mamifere, vitamina K este biosintetizată la nivelul epiteliului intestinului subţire

• Principalele microorganisme producătoare de vitamină K: Bacillus mycoides,
Bacillus subtilis, Bacillus cereus, bacillus aerogenes, Sarcina lutea, Straphilococcus
aureus, Escherichia coli
117
Surse sintetice
Vitamina K3 = menadionă
- substanţă cristalină care se descompune uşor la lumină;
- reprezintă cea mai simplă formă a vitaminei K, nu are catenă
laterală şi se obţine prin oxidarea 2-metil-naftalinei cu acid cromic;
- irită pielea şi căile respiratorii, iar soluţia sa alcalină determină
formarea de vezicule
Derivaţii hidrosolubili de vitamină K3
i) 2-metil-1,4-naftochinona difosfat, numită şi sodiu menadion difosfat;
ii) bisulfit de sodiu 2-metil-1,4-naftochinona, numită şi sodium menadion
bisulfit.
Vitamina K4 = menadiol - reprezintă forma redusă a menadionei.
Vitaminele K5, K6, şi K7 - la 2-metil-naftalină
• formează săruri cu sulfaţi şi hidroxid de sodiu, ele trec în forme

hidrosolubile şi pot fi utilizate ca preparate medicamentoase care pot fi
injectate intravenos
118
3. Metabolismul vitaminei K
Biogeneza la plante şi la microorganisme implică formarea separată a lanţului

lateral, după principiul biosintezei poliizoprenilor, până la geranil-geranil pirofosfat
şi a 2-metil-hidronaftochinonei, care împreună duc la formare vitaminei K.
3.1. Absorbţia:
• Din dozele fiziologice sau farmaceutice administrate la om, 70 - 80% din
cantitatea ingerată este absorbită. Din aceasta numai 20% este eliminată prin
urină
• majoritar în reg. proximală a intestinului subţire în prezenţa bilei şi a sucului
pancreatic  incorporată în chilomicroni  transferată pe -lipoproteine până când
ajunge în sistemul limfatic  apare în plasmă după 20 de min. de la ingestie, cu un
maxim la 2 – 4 ore, şi o diminuarea a conc. acesteia în următoarele 720 de ore
3.2. Repartiţia. Depozitarea. Rezerve circulante

• acumulare preferenţială în ficat;
• repartiţia exactă în organism nu este încă complet cunoscută
• la nivel celular - 13% în nucleu, 10% în mitocondrie, 63% în microzomi şi 14% în
citosol ;
• în plasmă - circulă nelegată la proteine
- concentraţie medie de 0,16ng/ml (extrem 0,10 – 0,66 ng/ml)
• depozitarea - la nivelul hepatocitelor 119
3.3. Catabolizare şi eliminare
• catena laterală până când rămân 5 at. de C  lactona sa  complecşi

glicoconjugaţi
• eliminare: 50% prin urină şi 50% prin bilă şi se regăseşte în materiile
fecale
din cantitatea eliminată prin fecale, 20% este efectiv eliminată,
iar 30% este reabsorbită la nivelul colonului, metabolizată în hepatocite şi
în final eliminată prin bilă
4. Rolul biochimic al vitaminei K

4.1. Rolul vitaminei K în coagularea sângelui
4.1.1. Sistemul de coagulare a sângelui
hemostaza se realizează în trei etape:
i) timpul primar (hemostaza primară);
reducerea calibrului vaselor lezate prin retracţia şi/sau vasoconstricţia
activă  debitul sanguin;
se formează trombosul alb prin adeziunea şi agregarea plachetelor
sanguine
test al timpului de sângerare - între 2 -4 min
120
ii) timpul plasmatic (coagularea propriu-zisă)= hemostaza definitivă,
permanentă
Formarea cheagului se realizează sub acţiunea următorilor factori:
fibrinogenul (factorul I), accelerina (factorul VI),
protrombina (factorul II), proconvertina (factorul VII),
tromboplastina tisulară (factorul III), globina antihemolitică (factorul VIII),
calciul ionic (factorul IV), factorul Chrismas (IX),
proaccelerina (factorul V), factorul Hogeman (XII)
factorul fibrinostabilizant (XIII)
iii) timpul trombinic (retracţia cheagului şi fibrinoliza)

se formează complexul enzimatic activ protrombinaza
retracţia cheagului şi fibrinoliza, fenomeme  deobturarea vaselor sanguine
Secvenţa mecanismelor care se produc în coagularea sângelui, in vitro:

i) declanşarea procesului sub acţiunea unui agent exterior (contactul cu sticla,
tromboplastine tisulare)  activarea enzimatică a unuia din factorii coagulării;
ii) reacţii enzimatice în cascadă  formarea trombinei;
iii) trombina transformă fibrinogenul în fibrină;
iv) polimerizarea fibrinei – 2 etape: 121
Figura 5.2. Schema coagulării sanguine. factorul I–fibrinogenul; factorul II-
protrombina; factorul III- tromboplastina tisulară; factorul IV-calciul ionic;
factorul V-proaccelerina; factorul VI-accelerina; factorul VII-proconvertina,
globina factorul VIII-antihemolitică, IX-factorul Chrismas; XII-factorul
Hogeman; XIII-factorul fibrinostabilizant.
122
Formarea fibrinei
trombină factorul XII
fibrinogenul solubil monomeri de fibrină cheagul de sânge
(formarea fibrinei solubile (S), urmată de formarea fibrinei insolubile (I))
Formarea trombinei – enzimă proteolitică derivată din protrombină

protrombinază
protrombină trombină
Figura 5.3. Reprezentarea

schematică a protrombinazei.
Calciul este necesar pentru fixarea
factorului Xa şi a protrombinei la
fosfolipid
123
inhibitori ai căilor de formare a trombinei:
α2-macroglobulina (α2M),
antitrombina III (AT III),
cofactorul heparinei şi proteina C.
In vivo, ansamblul de fenomene se derulează în asociaţie cu fenomenele
hemodinamice şi mecanismele de interacţie celulară
4.1.2. Mecanismul de acţiune al vitaminei K asupra factorilor coagulării sanguine

Vit.K intervine în activarea a cel puţin şase factori ai coagulării sanguine: factorii II,
VII, IX, X şi proteinele C şi S
În 1974 Stenflo şi col. - la extremitatea NH2-term. a protrombinei active existăun

aminoacid original - acid -carboxiglutamic (Gla)
124
Figura 5.4. Formarea acidului -carboxiglutamic
Ciclul de modificări suferite de vit. K:
• reducerea vit. K în prezenţa NADH;

• epoxilare cuplată cu carboxilare;
• refacerea structurii vit. K sub acţiunea epoxi reductazei.
Figura 5.5. Ciclul de modificări la care este supusă vitamina K în vederea

obţinerii acidului -carboxiglutamic 125
5. Unităţi de activitate vitaminică K şi necesităţi nutriţionale
1 U.I. de vitamină K = 1g menadionă

1 U.I. de vitamină K = 244 unităţi Dam
1 U Dam = cantitate de vit. K/kg corp care normalizează în 3 zile sistemul de
coagulare a sângelui, la puiul de găină avitaminizat)
1 U.Dam = 0,14 g vit. K2
1 U.Dam = 0,04 g vit. K3
necesităţile zilnice sunt foarte greu de stabilit - 0,09 – 1,50 g vitamină K/kg corp, la
adulţi
6. Vitamina K în stări fiziologice normale şi patologice
6.1.Hipovitaminoza K
Carenţa vitaminică poate fi determinată de : aport alimentar scăzut, malabsorbţie,
anomalii genetice ale factorilor de coagulare vitamino- dependenţi, în insuficienţa
hepatică, etc
6.2. Hipervitaminoza K
nu determină o stare de toxicitate
La nou-născuţi, administrarea de vit. K sintetice duce la apariţia anemiei hemolitice
severe, la hiperbilirubinemie şi icter datorită competiţiei cu vitaminele şi bilirubina
care apare în momentul realizării reacţiilor de glucurono-conjugare care au loc 126în
hepatocite

BchNutritiei Partea I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BchNutritiei Partea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BIOCHIMIA NUTRIȚIEI

Conf Dr Elena Ionică

Evaluarea competențelor de sinteza Referat 10%

 Definiţie: substanţe organice diferite ca structură chimică

- „vitamină” denumire dată concentratului izolat din tărâţele de

- avitaminoze - denumire dată de Funk bolilor ale căror cauze

- observă că pe lângă principiile nutritive prezente în alimentaţie

Etapa descrierii empirice a bolilor determinate de lipsa

- începe în perioada anilor ’30 care reprezintă perioada de

Precarenţa Hipovitaminoza Avitaminoza Latenţa clinică

Forma uşoară Forma severă

În funcţie de solubilitate (după Osborne şi Mendel 1915)

Vitamine Hidrosolubile Vitamine Liposolubile

• Cel mai vechi produs vitaminic

• 1931 – Karrer P – izolează vit.A şi-i determină structura chimică

-carotenul: - cel mai important precursor al vitaminei A;

- carotenul: - prezintă un ciclu - iononic şi unul - iononic;

- carotenul: - conţine numai un singur ciclu -iononic;

Criptoxantina - este un 3- sau 4-hidroxi--caroten;

Vitamina A1 forma alcoolică = RETINOL1 (AXEROFTOL) R-CH2-OH

•Vitamina A2 forma alcoolică = RETINOL2 R2-CH2-OH

•Vitamina A3 forma alcoolică = RETINOL3 R3-CH2-OH

•Izomeri ai vit.A1 neovitamina Aa (13-cis-retinol)

Forma alcoolică (vitamina A1, retinol)

izovitamina Aa - prezintă izomerie cis în

Forma aldehidică (Retinal1, aldehida vitaminei A1)

ardei gras 8-25 spanac 13-14

ardei kapia 25-35 tomate 6.5-12

gogoşari 23-25 agrise 0.1-0.2

fasole verde 0.1-0.2 banane 6.8-8.3

morcovi 7-18 caise 1.2-4.2

pepene verdei 3-4 mazăre verde 0.2-0.4

ridichi 1.5-2 dovleac cantalup 0.2-0.8

salată 3-6 ceapă 0.1-0.5

În timpul conservării de lungă durată, legumele şi fructele îşi modifică conţinutul în

– Ierbivore: transformă carotenoizii din hrană în retinol;

•ficatul animalelor şi al păsărilor conţine cantităţi apreciabile de retinol.

Retinolul - standardul internaţional de măsurare a activităţii vitaminei A

1μg de vitamină A din dietă sau ca supliment nutriţional 1 μg retinol 1:1

2 μg de β-caroten ca supliment nutriţional 1 μg retinol 2:1

12 μg β-caroten din dietă 1 μg retinol 12:1

24 μg α-caroten din dietă 1 μg retinol 24:1

24 μg β-criptoxantină din dietă 1 μg retinol 24:1

o unitate internaţională (U.I.) este echivalentă cu 0,3 μg retinol.

Factori majori care controlează utilizarea de către organism a surselor de

ulei din ficat 1 lingură 4,080 0 0 0 0

fulgi de ceaşcă 140-280 0 0 0 0

Ouă 1 ou mare 119 0 0 0 0

unt 1 lingură 107 0 0 0 0

lapte integral 1 ceaşcă 76 0 0 0 0

cartofi dulci ½ de ceaşcă, 1,136 0 0 13,635 1,136

morcov ½ de ceaşcă, 595 2,975 124 5,655 471

spanac ½ de ceaşcă, 393 0 0 4,717 393

caise un fruct 74 0 0 893 74

Teorii privind biogeneza carotenilor

•J.Rabourn unifică etapele biogenezei şi propune o altă schemă

Teoria lui Poter W. şi a lui Lincoln E.

cis-neurosporen neurosporen ε-caroten

formarea vitaminelor A1 şi A2 se realizează prin conversia -carotenului.

Căile de conversie ale farnezil-pirofosfatului nu sunt pe deplin elucidate

Dacă hrana animalelor şi a omului nu conţin vitamina A, aceste organisme sunt

3.2.1. Absorbţia carotenilor

 la nivelul intestinului subţire, diferit în funcţie de specie

 factorii nutriţionali: mărimea particulelor alimentare; modul de preparare