VITAMINELE

CAP.1. NOTIUNI GENERALE

1.1. DEFINITIE. NOMENCLATURA

În general, prin termenul de vitamină sunt desemnate o serie de substanţe

organice diferite ca structură chimică şi proprietăţi şi absolut indispensabile pentru
asigurarea funcţiilor vitale ale organismului. În concentraţii foarte mici, acestea
prezintă activitate biologică şi nu constituie surse energetice sau plastice pentru
celule. În majoritatea cazurilor, omul şi animalele nu le pot sintetiza pornind de la
compuşi simpli

Denumirea de „vitamină” a fost dată de Kazimir Funk (1912) concentratului

izolat din tărâţele de orez (1911), cu care a vindecat păsările bolnave de polinevrită
aviară. Concentratul conţinea o substanţă cu proprietăţi bazice pe care Funk a
considerat-o indispensabilă vieţii şi a numit-o „vitamină” sau „amina vieţii”. Bolile ale
căror cauze sunt datorate carenţelor alimentare ale unor substanţe cu acţiune
vitaminică, au fost denumite de Funk - avitaminoze. Printre avitaminoze, Funk
enumera scorbutul, pelagra, rahitismul, beri-beri etc. El observă că pe lângă
principiile nutritive prezente în alimentaţie şi care sunt cunoscute, este
indispensabilă prezenţa unor compuşi noi – vitaminele.

Nomenclatură

Cercetările biochimice, fiziologice şi terapeutice realizate în primele decenii

ale secolului XX, au condus la stabilirea denumirii „vitaminelor” după mai multe
criterii: Denumirea alfabetică - în lucrările publicate în perioada 1913-1916, Mac
Collum, a introdus pentru prima oară denumirea vitaminelor cu literele majuscule ale
alfabetului latin, în ordinea descoperirii cronologice a acestora; A, B, C, D, E, F, etc.
Uneori literele se referă, convenţional, la unele proprietăţi ale vitaminelor. De
exemplu vitamina K de la “Koagulation”, vitamina H de la “Haut” (piele), vitamina PP
de la “Pelagre preventing”. Pe măsură ce studiile au fost aprofundate, iar tehnicile de
laborator au avansat, s-au descoperit noi factori esenţiali pentru majoritatea
vitaminelor descoperite. De aceea, în cadrul aceleiaşi grupe, la litera care
denumeşte vitamina, s-au adăugat indici numerici pentru fiecare din derivaţii
descoperiţi. Astfel au apărut denumiri ca: vitamina A1, A2, 18 A3, D2 - D6, B1-15,
etc. La unele vitamine, în cadrul aceluiaşi indice numeric, s-au format subgrupe care
au fost notate cu litere mici; de exemplu: B12a , B12b , B12c.

Denumirea chimică - Comisiile de nomenclatură biochimică au stabilit reguli

raţionale pentru denumirea vitaminelor pe baza structurii lor chimice. De exemplu:
ergocalciferolul pentru vitamina D2, colecalciferolul pentru vitamina D3, piridoxina
pentru vitamina B6, tocoferoli pentru vitaminele E, acid pantotenic pentru vitamina
B3, etc.

Denumirea terapeutică- Desemnează efectul farmacodinamic al vitaminei:

vitamina antiscorbutică (vitamina C), antisterilică (vitamina E), antipelagroasă
(vitamina PP), vitamina coagulării (vitamina K), etc. În practica medicală,
farmaceutică şi biochimică pentru denumirea vitaminelor se utilizează diferite
variante. Deoarece cele mai multe dintre acestea au o conotaţie istorică ele vor fi
discutate la fiecare vitamină în parte.

Noţiunea de provitamine a fost atribuită precursorilor vitaminici inactivi

(exogeni) care, în organism, se transformă în vitamine active. Astfel de provitamine
sunt: 7-dehidrocolesterolul şi ergosterolul care prin iradiere la nivelul pielii se
transformă în vitaminele D3 şi D2, carotenii care în hrană sunt inactivi, se transformă
în vitamina A sub efectul carotenazelor din intestin, etc. Prin studiile realizate s-a 20
observat că rolul acestor provitamine specio-specific, deoarece unele animale pot
realiza activarea lor în timp ce altele nu au această capacitate.

Se mai cunosc şi alţi factori esenţiali care posedă un comportament similar

vitaminelor dar care intră în structura celulelor, sau servesc ca sursă de energie. Din
această categorie de substanţe numite „vitagene” fac parte acizii graşi esenţiali
(AGE), reuniţi sub denumirea de vitamina F şi aminoacizii esenţiali (AAE). Din punct
de vedere fiziologic, stările carenţiale determinate de aceşti factori se aseamănă cu
carenţa vitaminică, cu deosebirea că există diferenţe substanţiale privind cantităţile
necesare funcţionării normale a organismului. Astfel, dacă în cazul vitaminelor
necesarul este de ordinul µg sau cel mult al mg care sunt de ordinul gramelor, în
cazul vitagenelor necesarul este de ordinul gramelor.

Vitamerele sunt substanţe naturale sau sintetice, înrudite cu vitaminele şi

care pot avea o acţiune similară cu acestea. Este cazul acidului pimelic care poate
înlocui biotina ca factor de creştere pentru Corynebacterium difteriae. Conform
cercetărilor efectuate de Burk (1944), în grupul vitamerelor pot fi incluse şi formele
active ale vitaminelor (forme diferite ale aceleaşi vitamine, sau metaboliţi ai
acestora). Noţiunea de „vitamere” este destul de imprecisă, iar cercetările recente
demonstrează că în această categorie nu pot fi incluse provitaminele, formele active
şi cele de metabolizare a vitaminelor.

Antivitaminele sunt substanţe cu acţiune antagonistă vitaminelor care produc

simptoame carenţiale specifice vitaminei respective. Ele pot acţiona prin: i) analogie
structurală- aceşti compuşi intră în competiţie cu o vitamină cu structură
asemănătoare (cazul cunoscut al antagonismului PAB-sulfamide); ii) alterarea
structurii vitaminei- de exemplu tiaminaza (rupe moleculă vitaminei B1), ascorbaza
care are ca substrat vitamina C, lipooxidazele care inactivează provitaminele A; iii)
reacţie chimică cu vitaminele- inhibă astfel biosinteza acestora; de exemplu 1,2-
dibrom-4,5- diaminobenzolii acţionează ca inhibitori ai sintezei de Vitamina B12.
Mecanismul de acţiune al antivitaminelor este utilizat în terapie (chimioterapie,
medicaţia cu anticoagulante) şi serveşte în cercetările experimentale pentru
provocarea avitaminozelor

Vitaminele sunt „factori esenţiali” deoarece sunt absolut necesari tuturor

speciilor animale, vegetale, şi microorganismelor (Schopfer, Lwoff, 1934). Acestea
sunt „factori exogeni” deoarece organismul nu le poate sintetiza în totalitate, sau
concentraţia în care sunt necesare. Provenienţa exogenă reprezintă un criteriu de
diferenţiere a lor faţă de hormoni. Posibilităţile de sintetiză ale vitaminelor sunt
speciodependente motiv pentru care, biosinteza vitaminelor trebuie analizată în mod
concret pentru fiecare specie şi vitamină în parte. Astfel este cazul vitaminei PP care
are ca precursor triptofanul şi poate fi parţial sintetizată de către om şi alte mamifere.
Unele microorganisme pot sintetiza vitaminele din părţile componente. În funcţie de
posibilităţile de sinteză, aportul exogen de vitamină este variabil. De exemplu,
vitamina C este necesară numai pentru om, primate şi cobai; în timp ce alte specii
sunt capabile să sintetizeze vitamina C, în cantităţi suficiente pentru asigurarea
necesarului zilnic
 1.2 Clasificarea vitaminelor. Functii biochimice

Dezvoltarea amplă a cercetărilor în domeniul vitaminelor, mai ales după anii

‘30, izolarea, stabilirea structurii chimice şi a proprietăţilor fizico-chimice a unui
număr din ce în ce mai mare de vitamine, a impus ca clasificarea corespunzătoare a
acestora, pe baza criteriilor ştiinţifice. Unul dintre criterii este solubilitatea vitaminelor
în lipide şi solvenţi organici şi respectiv în apă şi solvenţi polari. Acesta se corelează
şi cu alte caracteristici fiziologice, deoarece vitaminele liposolubile se absorb din
tractul digestiv prin mecanisme de absorbţie asemănătoare lipidelor, în timp ce
vitaminele hidrosolubile prin mecanisme complet diferite. Încă din 1915, Osborne şi
Mendel au grupat vitaminele în două mari categorii:

a) vitamine hidrosolubile. Sunt vitamine solubile în apă şi solvenţi polari,

care în marea lor majoritate sunt termolabile, stabile în mediu acid şi
instabile în mediu alcalin. Acestea nu pot fi depozitate de către organismul
animal sub formă de rezerve. Din această categorie fac parte vitaminele
grupului B, vitaminele C, PP, P, acidul folic, acidul lipoic, etc.
b) vitamine liposolubile. Sunt vitamine solubile în lipide (grăsimi) şi solvenţi
organici, care în cea mai mare parte sunt termostabile, stabile în mediu
acid şi alcalin. Pot fi depozitate în anumite organe, de unde sunt utilizate
atunci când organismul o cere. Din această categorie fac parte vitaminele
A, vitaminele D, vitaminele E şi vitaminele F şi vitaminele K.

O preocupare principală a etapei actuale de cercetare a vitaminelor este

elucidarea rolului şi mecanismelor prin care ele acţionează în organism. Această
preocupare a fost iniţiată în 1932 de Warburg şi Christian care au descoperit că
vitamina B2 este componenta activă a „fermentului galben respirator”. De-a lungul
timpului s-au realizat şi alte cercetări care au dus la fundamentarea concepţiei
potrivit căreia multe vitamine funcţionează ca părţi active (coenzime) ale enzimelor.
Sub 27 această formă, sau sub alte forme, vitaminele participă în realizarea unor
procese biochimice importante, cum ar fi: a) în reacţii de oxidoreducere,
fundamentale pentru toate celulele. Astfel vitamina B2 este cofactor enzimatic al
flavinenzimelor, vitamina PP al piridindehidrogenazelor (NAD+ , NADP+ ), vitaminele
E şi K participă în sistemele chinonice, vitamina C în sistemul endiol-dioxo, etc.; b) în
metabolismul aminoacizilor, ca parte activă a aminoaciddecarboxilazelor,
deaminazelor, transaminazelor, etc.; c) în metabolismul fragmentelor „C1”:
decarboxilazele α- cetoacizilor, în βcarboxilare (biotina) şi în transferul fragmentelor
„C1” - transformilări, transmetilări (vitaminele folinice), etc.; d) în transferul
fragmentelor „C2” şi a lanţurilor acil (de exemplu acizii graşi) sub formă de coenzimă
acetilantă „ CoA-SH” (cu acid pantotenic), etc.; e) în cadrul hidrolazelor, ca de
exemplu, efectul activator al inozitolului asupra hidrolizei catalizate de amilaze sau a
acidului ascorbic asupra esterazelor, etc. Vitaminele joacă un rol important şi în
procesele biochimice dinamice, în interacţiunile dintre metaboliţi şi antimetaboliţi.
Relaţia dintre aceştia şi medicamente a fost pentru prima dată demonstrată în cazul
PAB (acidul p-amino benzoic), substanţă cu rol vitaminic, a cărei activitate biologică
este inhibată de sulfamide şi care funcţionează ca antimetabolit. De fapt, relaţia
dintre cei doi compuşi este reciprocă şi competitivă şi depinde, majoritar de
concentraţia şi activitatea specifică a partenerilor. S-a observat că efectul terapeutic
al sulfamidelor este anulat de concentraţii mari de PAB. Astfel de mecanisme stau la
baza dezvoltării chimioterapiei moderne. În prezent se acordă o importanţă
deosebită interacţiunilor vitamină - vitamină, dintre vitamine - hormoni şi vitamine -
medicamente, interacţiuni care se traduc prin efecte de sinergie şi potenţare, sau de
scădere a acţiunii diferiţilor compuşi implicaţi.
 CAP.2.VITAMINELE LIPOSOLUBILE

2.1.VITAMINELE A

Vitaminele A sunt cunoscute ca cele mai vechi produse vitaminice. Din

antichitate se cunoaşte faptul că ingestia de ficat este favorabilă vederii, şi mai ales,
vederii din timpul nopţii, remarcându-se că aceasta ar putea fi provocată de
deficienţe în dietă. Încă de acum 3500 de ani, în papirusul „Ebber”, era semnalată
hemeralopia.

Dintre precursorii naturali ai vitaminelor A, cei mai importanţi sunt α-, β- şi

γcarotenii. Au fost izolate şi caracterizate şi criptoxantina, mixoxantina, afanina,
leprona, echinenona (Figura 1.1). Carotenoizii, compuşi organici larg răspândiţi în
regnul vegetal şi animal, sunt substanţe cristaline polienice, constituite din unităţi
izoprenice. În toate ţesuturile plantelor există o serie de caroteni care diferă între ei
doar prin raportul dintre atomii de carbon şi hidrogen. Numele de „caroteni” a fost
atribuit de Twet, în 1911, pigmenţilor galbeni din plante. Structura polienică prin
numărul mare de duble legături conjugate le conferă culori diferite care variază de la
galben la portocaliu şi respectiv de la roşu la violet. Tot dublele legături din catena
polienică conferă carotenoizilor izomerie cis-trans, motiv pentru care prezintă un
număr mare de stereoizomeri. Stereoizomerii se pot diferenţia în funcţie de spectrul
de adsorbţie.

β-carotenul este cel mai important precursor al vitaminei A. El se găseşte în

cloroplaste împreună cu clorofila, sub formă de complecşi proteici hidrosolubili, sau
de picături lipidice. Prezenţa acestuia în frunze este mascată de către clorofilă.
Toamna, după degradarea clorofilei, frunzele îşi modifică culoarea în funcţie de
conţinutul în caroteni. O cantitate apreciabilă de β- caroten se găseşte în morcovi
unde reprezintă aproximativ 30% din totalul carotenoizilor, faţă de 1% α- caroten şi
respectiv 0.1% γ-carotenului

α- carotenul se deosebeşte de β- caroten prin faptul că la una din extremităţi

prezintă un ciclu α- iononic şi este un compus optic activ (Figura 1.1). De regulă, se
găseşte în plante alături de β- caroten, deşi în unele plante lipseşte (spanac, urzică,
orz, etc.).

γ- carotenul conţine numai un singur ciclu β-iononic şi este considerat

însoţitor permanent al β- carotenului din plante, unde se întâlneşte în cantităţi extrem
de mici. În unele cazuri, cum este frunza de Cuscuta salina, γ- carotenul este
componentul principal

Surse de caroteni şi vitamină A

Carotenoizii se sintetizează în cantităţi variabile, în cloroplaste, în funcţie de

stadiul de vegetaţie al plantelor. În cloroplastele plantelor crescute la întuneric sau la
38 cele veştejite, alături de carotenoizi întâlnim xantofile (hidroxi-, aldohidroxi- şi
cetohidroxi-carotenoide). Aceşti compuşi mai sunt prezenţi în ciuperci şi bacterii. La
om, cea mai importantă sursă de caroten o reprezintă o serie de alimente de natură
vegetală (MG%):

- ardei gras 8-25

- spanac 13-14
- ardei kapia 23-35
- rosii 6-12
 - gogosari 23-25
- morcovi 7-18

Ceapa, castraveţii ca şi unele fructe conţin caroteni într-o concentraţie

cuprinsă între 0,1 – 0,5 mg %.

În timpul păstrării lor, legumele şi fructele, îşi modifică conţinutul în pigmenţi

carotenoidici. Astfel, la morcovii conţinutul în caroteni scade de la 18 mg%/g la 13,4
mg %/ g produs proaspăt, după 120 zile de păstrare la 00 C. Animalele îşi procură
cea mai mare cantitate de caroteni din hrană.

Animalele erbivore primesc carotenoizii odată cu hrana şi îi transformă în

retinol. Sursa de vitamina A pentru animalele carnivore o reprezintă alimentaţia de
origine animală. Pentru om, sursele de vitamine A exogene sunt sub formă de
provitamină A, sau vitamină A din hrana de origine animală. Vitamina A se găseşte
mai ales sub formă de palmitat în intestin, limfă şi ficat, şi sub formă liberă, ne-
esterificată, în sânge. În mod normal, urina nu conţine vitamină A1; aceasta poate
apărea în urină numai în cazuri patologice. Cantitatea cea mai mare de vitamină A
se găseşte în ţesutul adipos al ficatului peştilor marini. De aici este extrasă şi este
pusă în vânzare sub formă de untură de peşte, sau ulei de peşte. Peştii iau
vitaminele A din planctonul marin, care reprezintă hrana lor de bază. De asemenea,
ficatul animalelor şi al păsărilor conţine cantităţi apreciabile de retinol. Carnea,
viscerele, gălbenuşul de ou, produsele lactate conţin vitamina A1 în cantităţi
variabile, care sunt mai mari pe perioada verii şi mai mici iarna. Nu conţin vitamina A
uleiurile vegetale, untura, seul, margarina, slănina, etc.
 2.2. VITAMINELE D

(https://infostiri.net/de-ce-este-vital-aportul-de-vitamina-d-pentru-organism-si-din-ce-
alimente-o-asimilam/)

Una din cele mai răspândite boli la copii a fost rahitismul sau „boala
englezească”, descrisă încă din 1650 de către Glisson. Această boală se întâlnea
mai ales la copii subnutriţi din marile oraşe europene (în special în Anglia), incidenţa
fiind mult mai mică în ţările sudice şi în ţările din regiunea polară. În 1960 Hopkins a
demonstrat că rahitismul este rezultatul unei nutriţii necorespunzătoare asemeni bolii
„beri-beri” sau scorbutului.

Din punct de vedere chimic, provitaminele D fac parte din clasa mare a
compuşilor steroidieni, care cuprinde substanţe cu o largă răspândire naturală
(steroli, acizi biliari, hormoni sexuali, hormoni corticosuprarenali. etc.) care au un
schelet de carbon tetraciclic de tip ciclo-pentano-perhidro-fenantren
 2.1.Structura şi propriet proprietăţile vitaminelor D

Prin iradierea provitaminelor s-au obţinut următoarele vitamine D :

Vitamina D2 (ergocalciferolul sau calciferolul) se obţine din ergosterol. Din

punct de vedere structural, ergocalciferolul este un izomer al ergosterolului.
Ergocalciferolul pur este o substanţă cristalină cu punct de topire cuprins între 114,5-
1170 C. Este insolubil în apă şi solubil în grăsimi, uleiuri şi solvenţi organici (eter,
cloroform, eter de petrol, benzen, alcooli, etc.). Este o substanţă optic activă
substanţă stabilă în mediu alcalin şi instabilă în mediu acid. Prin tratare termică la
temperaturi mai mari de 1800 C, timp de 4 ore, se degradează pierzându-şi
activitatea vitaminică. Ergocalciferolul poate fi separat de ergosterol datorită faptului
că vitamina nu precipită în reacţie cu digitonina.

Vitamina D3 (colecalciferolul) - se obţine din 7 - dehidrocolesterol. Se

găseşte în natură sub formă liberă, alături de provitamina D3 în untura de peşte,
ficat, lapte, gălbenuş de ou, etc. Unii autori consideră calciferolul ca fiind adevărata
vitamina D. Substanţa pură se prezintă sub formă cristalină, are un punct de topire
de 82- 840 C, este insolubilă în apă dar solubilă în solvenţi organici. În prezenţa
oxigenului din aer şi a luminii se degradează repede cu pierderea proprietăţilor
vitaminice. Este o substanţă optic activă.

Vitamina D4 (dehidroergocalciferolul) - se obţine din 22-dehidrocolesterol.

Este o substanţă cristalină, optic activă, cu punct de topire de 1800 C. Se
deosebeşte de vitamina D3 prin lipsa dublei legături şi prezenţa unui radical metil
suplimentar în catena laterală.

Vitamina D5 (sitocalciferolul) - se obţine din 7-dehidrositosterol. Se

prezintă. sub formă cristalină. Este o substanţă optic activă, cu punct de topire de
144-1450 C. Din punct de vedere structural se deosebeşte de vitamina D4 prin
prezenţa unui radical etil pe catena laterală. Ca toate vitaminele D, sitocalciferolul
este insolubil în apă şi solubil în solvenţi organici.

Vitamina D6 (stigmacalciferolul) - se obţine din 7-dehidrostigmasterol.

Substanţa pură este cristalină, optic activă, cu punct de topire de 1540 C, solubilă în
solvenţi organici. Spre deosebire de sitocalciferol, prezintă o dublă legătură în
catena laterală. 70
 Vitamina D7 - se obţine din 7 -dehidrocampesterol. Prezintă mai mult o
importanţă teoretică decât terapeutică. Se găseşte în cantităţi destul de mari în
ficatul unor peşti şi în graminee. A fost denumită ţinând cont de faptul că substanţa
conţine o grupare cetonică şi prezintă un maximum de absorbţie la 250 nm. Vitamina
D7 a fost obţinută şi pe cale sintetică sub forma unui enolat de calciu stabil. Vitamina
D1 se formează dintr-un amestec echimolecular de vitamină D2 şi lumisterol, în
timpul iradierii ergosterolului.

2.2. Surse de vitamine si provitamine D

În natură provitaminele se găsesc în regnul animal şi vegetal, sub formă de

steroli. La om şi la animale provitamina dominantă este 7-dehidrocolesterolul, iar la
vegetate dominante sunt: fitosterolii, sitosterolii şi stigmasterolii.

Surse vegetale majore pentru precursorii vitaminelor D sunt(total

fitosteroli/100 grame substanta uscata):

- nuci 108
- conopida 18
- castane comestibile 22
- capsuni 12
- sparanghel 24
- migdale 143
- castraveti 14
- ceapa 15
- banana 16
- caise 18

Drojdia de bere care conţine peste 0,3 g ergosterol/l00 g drojdie constituie

o sursă bună de provitamine D2

Alimentaţia de natură vegetală aduce o cantitate foarte mică de vitamine D.

O proporţie mai mare decât cea preluată din alimentaţia de natură vegetală se
formează din 7-dehidrocolesterol, sub acţiunea razelor solare, la nivelul
tegumentelor. O cantitate apreciabilă de vitamină D se găseşte în ficat şi în carnea
peştilor marini, la care provitaminele sunt preluate din plancton, şi algele marine care
formează hrana acestora .La mamifere, vitaminele D se formează în urma acţiunii
razelor mitogenetice (radiaţii care iau naştere în ţesuturile în creştere) asupra
provitaminelor, sau prin acţiunea enzimelor de la nivelul mucoasei intestinale, care
transformă colesterolul în provitamină, cât şi prin acţiunea razelor ultraviolete
asupra 7-dehidrocolesterolului, de la nivelul pielii .

2.3. VITAMINELE E

Vitamina E mai este denumită şi tocoferol (tocos- descendenţă, phereinporter,

ol-alcool), nume care i-a fost dat după descoperirea rolului pe care aceasta îl are în
reproducere. În 1920 s-a observat că hrănirea şoarecilor albi cu lapte acrit,
determină încetarea reproducerii. Tocoferolii sunt substanţe liposolubile destul de
răspândite mai ales în regnul vegetal. Existenţa acestui factor liposolubil important
pentru organismele animale a fost identificată pentru prima dată în 1922 de către
Evans şi Bishop în germenii de grâu. Lipsa acestuia din alimentaţia animalelor de
laborator a fost asociată cu moartea fătului de şobolan şi cu atrofierea testiculelor.
Doi ani mai târziu Sure a propus denumirea de vitamina E.

Vitamina E este un termen generic utilizat pentru a desemna un ansamblu de

88 tocoferoli şi de tocotrienoli naturali. Structura de bază a tocoferolilor o constituie
tocolul. Este un ciclu cromanol (hidroxicroman, dihidro-benzopiran) care poate fi
mono-, di-, sau trimetilat şi hidroxilat. Cromanul este format dintr-un ciclu benzenic şi
un heterociclu piranic. Tocoferolii prezintă un hidroxil fenolic în poziţia 6 şi o catenă
laterală săturată, derivată de la fitol (C20H390H), legată la C2 al heterociclului. La
C2 care închide inelul oxidic al părţii piranice a nucleului, se fixează un radical metil.
Compuşii care posedă această structură de bază sunt α-, β-, δ- şi γtocoferoli.

Toţi tocoferolii sunt lichide vâscoase, de culoare galbenă, insolubili în apă,

solubili în grăsimi şi solvenţi organici (acetonă, alcool etilic, cloroform, hexan, etc.)

În natură, tocoferolii sunt răspândiţi mai ales, în regnul vegetal, biosintetiza lor
pornind de la acidul mevalonic.

În general boabele de cereale conţin toţi cei patru izomeri ai tocoferolului în

proporţii variabile. Boabele de porumb au cantitatea cea mai mare de tocoferoli.
Vitamina E este prezentă şi în unele fructe dar în cantităţi mici, cu excepţia murelor
unde cantitatea poate atinge valori de 4,3 mg/100g produs. În ceea ce priveşte
legumele, conţinutul în vitamină E este diferit în funcţie de părţile plantei. Astfel,
vitamina E este concentrată mai ales în frunzele verzi. În laptele de vacă ea se
găseşte în totalitate sub forma α şi este asociată cu lipidele. Îmbogăţirea laptelui în
vitamină E depinde de alimentaţia animalelor. Brânzeturile obţinute din laptele
animalelor hrănite pe păşune sunt relativ bogate în tocoferol (25 – 30 mg/Kg lipide),
în comparaţie cu cele preparate din laptele animalelor hrănite în grajduri (15-20
mg/Kg lipide)
 Alimente bogate in vitamina E(http://nutriblog.ro/281/vitamina-k.html)

2.4. VITAMINELE K
Dintre vitaminele liposolubile, vitamina K este cea mai recent descoperită.
Sub termenul de vitamină K este reunit un ansamblu de substanţe liposolubile,
derivate de la nucleul 2-metil-1,4-naftochinonic, care participă în principal în
activarea unor factori ai coagulării sanguine (factorul II, VII, IX, X şi proteinele C şi S
recent descoperite. Absenţa acestui factor poate determină, ca efect secundar, un
sindrom hemoragic şi perturbări profunde ale sistemului de coagulare.

La puţin timp după descoperirea sa, vitamina K a fost extrasă din lucernă,
ficat de porc şi ficat de animale intrate în putrefacţie cu ajutorul solvenţilor organici.
Proprietăţile vitaminei K au fost descrise progresiv: i) îşi pierde activitatea la lumină,
sau în prezenţa substanţelor alcaline; ii) este rezistentă la temperaturi de 1200 C
pentru câteva ore; iii) reacţionează cu sulfatul de calciu şi magneziu dar şi cu
carbonul activ. Vitamina K izolată şi purificată din surse vegetale se prezintă sub
forma unui ulei galben, cu un spectru de absorbţie în ultra – violet care cristalizează
în acetonă rece sau alcool.
 Structura vitamine K1 a fost determinată de Dam şi col în 1939, iar a vitaminei
K2 în 1940. Vitamina K1 de origine vegetală se numeşte filochinonă şi corespunde
substanţei 2-metil-3-fitil-1,4-naftochinonă. Vitaminele K2 sunt de origine animală şi
sunt cunoscute şi sub termenul generic de menachinonă însoţit de un sufix care
indică numărul de radicali izoprenici ai catenei laterale. Vitamină K3, denumită şi
menadionă sau de menachinonă-O are structura cea mai simplă fiind o 2-metil-1,4-
naftochinonă.

Toate vitaminele K au în comun un nucleu 2-metil-1,4-naftochinonic. Se

cunosc două forme naturale şi nenumărate forme sintetice. Vitamina K1 se numeşte
filochinonă sau fitomenadionă şi corespunde formulei 2-metil-3-fitil-1,4-naftochinonă.
În poziţia 3 posedă o catenă laterală fitil cu 20 atomi de carbon. Vitamina K1 este un
lichid uleios care se cristalizează la -200 C, se degradează foarte uşor sub acţiunea
luminii, sau în mediu alcalin, dar şi în prezenţa oxigenului din aer. 123 Vitamina K2
reprezintă un grup de substanţe numite menachinone sau farnachinone, care în
poziţia 3 a nucleului au o catenă laterală care se compune din 20 până la 60 atomi
de carbon. Din acest motiv, grupa menachinonelor reprezintă un amestec de
vitamine: K2(20), K2(30), K2(35), K2(40), K2(50), şi K2(60) unde indicele din
paranteză indică numărul de atomi de carbon din structura catenei laterale. Aceste
vitamine reprezintă principala formă de stocare la om şi la animale, maia ales
menachinona-6 şi menachinona-7. Vitamina K2 naturală a fost izolată pentru prima
dată în 1939 din făină de peşte. Se prezintă sub forma unui compus de culoare
galbenă, optic activ. Faptul că menachinona se găseşte doar în făina de peşte
intrată în putrefacţie şi nu în carnea proaspătă, indică faptul că această vitamină este
sintetizată doar de către bacteriile care determină putrefacţia. De altfel, flora
microbiană intestinală umană sintetizează importante cantităţi de vitamină K2.
Asemenea filochinonei este insolubilă în apă dar solubilă în diferiţi solvenţi organici
şi în grăsimi.

Vitamina K1 se găseşte cu precădere în surse de origine vegetală. Cele mai

bune surse vegetale de vitamină K sunt spanacul, varza, urzica, conopida, etc.
Cantităţile de vitamină K din sursele animale sunt mult mai mici. Pentru obţinerea
preparatelor farmaceutice se utilizează mai ales lucerna.

Tab 1 Continutul de vitamin K in alimente(http://nutriblog.ro/281/vitamina-k.html)

 CAP 3. VITAMINELE HIDROSOLUBILE

3.1. Vitaminele complexului B

Din grupul de vitamine incluse in complexul B fac parte:

1. Vitamina B1 - tiamina
2. Vitamina B2 - riboflavina
3. Vitamina B3 - PP sau niacina
4. Vitamina B4
5. Vitamina B5 - acidul pantotenic
6. Vitamina B6 - piridoxina
7. Vitamina B7
8. Vitamina B8 - biotina
9. Vitamina B9 - acidul folic
10. Vitamina B10
11. Vitamina B12 - ciancobalamina
12. Vitamina B15 - pangamat de calciu
 Vitamina B1

Această substanţă care a avut un rol determinant în descoperirea vitaminelor,

a fost izolată şi purificată sub formă de clorhidrat de tiamină în 1926, de către.
Jansen şi Donath. În aceea epocă se cunoştea că extractul apos din tărâţe de orez
prevenea instalarea maladiei beri-beri, vindeca polinevrita aviară şi era indispensabil
procesului de creştere a şobolanilor tineri. Cercetările ulterioare au demonstrat că
aceste efecte nu se datorau unui singur factor, aşa cum se considera la început, ci
existenţei a două fracţii diferite: una termostabilă, cu activitate de factor de creştere
(vitamina B2), şi cealaltă termolabilă, cu proprietăţi anti-beri-beri. Cea de-a doua
fracţie a fost denumită de Jansen aneurină (antipolyneuritis vitamin), denumirea de
tiamină, fiind corelată mai mult cu structura chimică şi indicând prezenţa sulfului în
moleculă.

Vitamina B2

Istoria vitaminei B2, numită şi riboflavină, este marcată de cercetările realizate

în 1932, când Warburg şi Christian au izolat un compus de culoare galbenă pe care
l-au consideră ca având un rol esenţial în mecanismele respiratorii celulare, ca
transportor de oxigen molecular. Riboflavina este precursorul a două coenzime
(flavin adenin mononucleotid – FMN şi flavin adenin dinucleotid – FAD) care au rol
major într-un număr mare de reacţii de oxido-reducere din metabolismul intermediar.

Vitamina B2 are formula moleculară C17H20N4O6, iar structural este formată

dintr-o moleculă de ribitol legată de un heterotriciclu tetraazotat numit izoaloxazină.
Izoaloxazina este o formă tautomeră a aloxazinei, care se obţine din aloxan şi
ortofenilendiamină printr-o reacţie de condensare.

Vitamina B3 ( Vitamina PP)

Vitamina B3 este o vitamină hidrosolubilă cunoscută şi sub numele de

vitamină PP sau niacină. Termenul de niacină se referă la acidul nicotinic, amida sa
(nicotinamida) şi toţi derivaţii acestora care pot fi transformaţi in vivo în compuşi
biologic activi. Are denumirea generică de vitamina PP deoarece pentru prima oară
a fost utilizată în tratarea pelagrei. Interesul biologic pentru niacină derivă din faptul
că această vitamină este precursorul a doi cofactori care intervin în aproape toate
reacţiile de oxido-reducere din organism: nicotinamid adenin dinucleotidul (NAD) şi
nicotinamid adenin dinucleotid fosfat (NADP).

Acidul nicotinic, numit şi niacină, sau acid piridin-3-carboxilic şi amida sa,

nicotinamida (niacinamida) sau piridin-3-carboxilamida, sunt derivaţi piridinici. Acidul
nicotinic are formula moleculară C6H5O2N, iar nicotinamida C6H6ON2. În
organismele vii, nicotinamida se găseşte preponderent sub forma celor două
nucleotide pirimidinice: NAD şi NADP

Vitamina B 5 ( Acidul pantothenic)

Acidul pantotenic, cunoscut şi ca vitamina B5, este o vitamină hidrosolubilă,

cu răspândire ubicuitară (greacă: „pas patos - peste tot”), necesară tuturor
organismelor vii. Acidului pantotenic i-au fost atribuite o serie de alte denumiri cum
ar fi: vitamina B5, Bx, factorul antidermatidic, factorul antipelagros al puiului de
găină, factorul filtrant, etc. Acidul pantotenic a fost pentru prima dată izolat din
drojdii, de către Williams, în 1933 şi din extract hepatic în 1940. În 1953, Lipmann
(premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1953) a demonstrat că acidul
pantotenic este constituentul coenzimei A, agentul universal de transfer al grupărilor
acil.

Acidul pantotenic este acidul 3-(2,4dihidroxi-3,3’-dimetilbutiramido)- propionic,

cu formula moleculară C9H17O5N şi o masă de 219,2 Da. (Figura 9.1). Molecula
acidului pantotenic este formată dintr-un rest de acid pantoic (1,4 -dihidroxi3,3’-
dimetil butiric) şi un rest de β-alanină legate printr-o legătură amidică.

Vitamina B 6 (piridoxina)

Primele date ştiinţifice referitoare la vitamina B6 datează din 1926 când

Goldberger, Wheeler, Lillie şi Rogers studiind „acrodinia” (dermatită caracteristică
şobolanilor cărora li s-a indus o carenţă în vitamine ale complexului B), au observat
că afecţiunile nu dispar prin administrarea de tiamină, riboflavină sau vitamină PP. În
1934, György a demonstrat că prin utilizarea unuia din factorii complexului B, putea fi
vindecată adermina, pelagra indusă la şobolani. Abia în 1937 s-a demonstrat că
alături de riboflavină, piridoxină şi factorul preventiv al pelagrei (vitamina PP), în
complexul vitaminic B există un alt factor vitaminic care a fost numit mai târziu
vitamina B6. În 1938, în cinci laboratoare diferite, vitamina B6 a fost izolată şi
caracterizată sub formă de clorhidrat de piridoxină, dar primul care a comunicat
separarea în stare pură a vitaminei B6 a fost Lepkosvsky. Pentru prima dată,
denumirea de vitamină B6 a fost dată de către György (1939). Se cunosc şase forme
ale vitaminei B6: piridoxal (PL), piridoxina (PN), piridoxamina (PM), şi derivaţii lor
fosforilaţi: piridoxal 5’-fosfat (PLP), piridoxin 5’-fosfat (PNP) şi piridoxamin 5’-fosfat
(PNP). Dintre acestea piridoxal 5’-fosfatul joacă rol de coenzimă şi prezintă cele mai
importante funcţii pentru metabolismul intermediar.

Piridoxina este un derivat de piridină substituit: la C2 cu o grupare metil, la C3

cu o gruparea hidroxil, iar la C4 şi C5 cu câte o grupare hidroximetil. Structura 4, 5-
dihidroximetil-3-hidroxi-2-metilpiridină, denumită şi piridoxol a fost prima formă
caracterizată chimic.

Vitamina B 8 ( biotina)

În 1871, Liebig emite ipoteza că microorganismele necesită pentru creştere

anumite substanţe prezente în serul sanguin sau în muşchi. Acest punct de vedere
era total diferit de cel al lui Pasteur care considera că microorganismele se dezvoltă
foarte bine pe medii de cultură care conţin zaharuri şi săruri minerale. Controversele
între cele două concepţii au durat până în 1901 când Wildiers a obţinut dintr-un
extract hidroalcoolic de drojdie fiartă, un preparat pe care l-a denumit „bios” şi a
dovedit că acesta poate accelera dezvoltarea culturilor de drojdii. Ulterior, preparatul
a fost separat de mai multe laboratoare, în două fracţii: una care conţinea în principal
inozitol, şi alta din care s-a reuşit izolarea unei substanţe noi, cristaline, foarte activă
în procesul de creştere a drojdiilor şi a altor microorganisme. Acest factor a fost
denumit biotină. Câţiva ani mai târziu, West şi Wilson că factorul cu rol în stimularea
creşterii şi respiraţiei la Rhizobium trifilii (coenzima R), este identic cu biotina extrasă
din fracţia „bios II”.

Cele două biotine naturale (α- şi β) cu activitate vitaminică sunt, izomeri ai

aceleiaşi formule moleculare C10H16O3N2S. Acestea se deosebesc prin punctul de
topire, activitatea optică şi structura catenei laterale. Biotina extrasă din ou a fost
numită α-biotină iar cea extrasă din ficat β-biotină.

Vitamina B 9 (ACIDUL FOLIC)

 Termenul de acid folic este dat unui grup de substanţe cu activitate vitaminică
B, care au ca structura chimică de bază acidul pteroilglutamic. Au acţiune
hematopoetică şi leucopoetică, şi se diferenţiază între ei prin acţiunea specifică pe
care o au asupra diferitelor specii de animale şi microorganisme. Din acest grup fac
parte: acidul folic şi derivaţii săi (acidul folinic, acidul tetrahidrofolic, acidul
dihidrofolic, vitamina Bc conjugată, vitaminele M, U, R, etc.) care, pe parcursul
evoluţiei cercetărilor, au primit denumiri diferite în funcţie de sursa din care au fost
extrase, sau de utilizări.

Acidul folic sau pteroilglutamic are o structură complexă. Este constituit

dintrun rest de acid glutamic şi un rest de acid pteroic, format dintr-o moleculă de
pterină şi o moleculă de acid para-aminobenzoic. Legătura dintre nucleul pteridinic şi
acidul para-aminobenzoic se realizează printr-o punte metilenică, în timp ce legătura
dintre acidul para-aminobenzoic şi acidul glutamic este de natură peptidică.

Vitamina B 12 ( cobalamina)

Vitamina B12 este cea mai mare şi mai complexă dintre vitamine, singura
vitamină care conţine un ion metalic, şi îndeplineşte funcţii majore în organism
participând la procesele de creştere, hematopoieză şi în funcţionarea celulei
nervoase. Primele observaţii asupra implicaţiilor vitaminei B12 au fost făcute în anul
1926 de către medicii americani Minot şi Murphy, laureaţi ai premiului Nobel pentru
medicină şi fiziologie în 1934. Aceştia au arătat că bolnavii care sufereau de anemie
pernicioasă sau anemie Biermer, se vindecau după administrarea de extract de ficat.
Timp de 100 de ani, izolarea principiului activ din ficatul crud a fost greu de realizat
deoarece boala nu putea fi indusă la animale. După 20 de ani, firma Merck din SUA,
în laboratoarele conduse de Folkers, a reuşit să izoleze, în stare pură, un compus
roşu cristalin care a fost denumit vitamină B12. Cam în aceeaşi perioadă, produsul a
fost obţinut de alte două firme farmaceutice britanice: Glaxo Laboratories şi British
Drug Houses.

Vitamina B12, numită adesea impropriu şi ciancobalamină, este una dintre

moleculele naturale nepolimere cele mai complicate, fiind constituită din: i) un nucleu
corinic format din patru cicluri pirolice la care sunt grefate opt grupări metil, trei
resturi de acetamidă şi patru resturi de propilamidă; ii) un nucleotid format din 5,6-
dimetil-benzimidazol, un rest de ribofuranoză şi un rest de acid ortofosforic; iii) un ion
trivalent de cobalt localizat în centrul nucleului tetrapirolic; iv) un radical cian,
coordinat la ionul metalic central, care poate fi înlocuit de un radical hidroxil
(hidroxicobalamină), un radical metil (metilcobalamină) sau de un rest adenozil
(adenozilcobalamină).

3.2. Vitamina C ( Acidul ascorbic )

Vitamina C numită şi acid ascorbic, acid hexuronic, vitamină antiscorbutică,

factor antiscorbutic, este una dintre vitaminele cele mai cunoscute. Simptoamele
carenţei acesteia au fost descrise cu mult timp înainte de descoperirea sa. Are o
largă răspândire în natură fiind biosintetizată atât de organismele vegetale şi animale
cât şi de numeroase microorganisme. Nu poate fi sintetizată de om, maimuţe şi
cobia.

Structura a fost stabilită de către specialistul englez în glucide, Sir Norman

Haworth (premiul Nobel pentru chimie în 1937, împreună cu Paul Karrer, pentru
studiile sale asupra hidraţilor de carbon şi a vitaminei C), la Birmingham.
SzentGyögyi şi Haworth au identificat această substanţă cu factorul antiscorbut din
citrice şi l-au denumit acid ascorbic. Primele sinteze chimice au fost realizate la
Basel, Elveţia, 257 începând din 1933, de către T. Reichstein (premiul Nobel pentru
medicină în 1950 pentru studiul corticoizilor), plecând iniţial de la L-xiloză, iar în 1934
de la glucoză. Ceea ce este curios şi unic printre vitamine îl reprezintă faptul că
acidul ascorbic are rol de vitamină numai la om, maimuţe, cobai şi câteva specii
cărora le lipsesc enzimele necesare biosintezei acidului ascorbic. Faptul că celelalte
vertebrate pot să sintetizeze acidul ascorbic din glucoză ridică discuţii asupra
evoluţiei.

Acidul ascorbic este γ-lactona acidului 2,3-dienol-L-gulonic, are formula brută

C6H8O6, şi are cu patru atomi de hidrogen mai puţin decât o hexoză .Configuraţia
atomului de carbon din poziţia 5 este L, cu toate că acidul ascorbic poate fi sintetizat
şi din D-glucoză. Contrar aparenţelor, nu este vorba de o inversare a configuraţiei, ci
de o răsturnare a moleculei, atomul C6 al acidului ascorbic provenind din atomul C1
al glucozei. Caracteristica esenţială a acidului ascorbic este prezenţa unei grupări
funcţionale en-diol între atomii de carbon 2 şi 3. Aceasta este responsabilă de
caracterul acid (pKa=4,17) cât şi de proprietăţile reducătoare care stau la baza
activităţii biologice a vitaminei.

In tabelul nr 2 sunt redate sintetic principalele vitamin lipo si hidrosolubile,

sursa principal a acestora, rolul lor in organism si principalele patologii care pot sa
apara in situatie de carenta vitaminica la om si animale

Tab 2.

Tabelul vitaminelor, principalele functii in organism, surse,

carente vitaminice(http://www.rompan.ro/tabele-cu-vitamine/)
Surse Principalele functii Simptomele carentei
Vitamina
alimentare indeplinite in organism vitaminice
VITAMINELE HIDROSOLUBILE
Rol antioxidant. Participa in
Legume si fructe multiple reactii biochimice
(In special din organism. Esentiala in
Vitamina C (acid spanac, tomate, Deficit moderat: gingivoragii.
cresterea cartilajului, oaselor
ascorbic) brocoli, cartofi, si dintilor. Deficit sever: scorbut.
capsuni, portocale
si alte citrice) Creste rezistenta la infectii si
grabeste vindecarea tisulara.
Vitamina B1 Carne de porc, Coenzima in reactiile Incetinirea cresterii, confuzie
 metabolismului glucidic (cu
rol in producerea ribozei) si
ficat, legume, a mai multor aminoacizi. mentala, edeme.
(tiamina)
cereale, nuci Contribuie la buna Deficit sever: Beri-Beri.
functionare a sistemului
nervos.
In organism se combina cu
acidul fosforic si formeaza
doua coenzime care Leziuni corneene, cheiloza
actioneaza ca transportori (inflamatia si craparea comisurilor
Ficat, carne, lapte bucale).
Vitamina B2 de oxigen in cateva sisteme
si produse lactate
(riboflavina) oxidative importante din Carenta de riboflavina se asociaza
(iaurt, branza)
organism. Rol in frecvent cu deficitul de tiamina
functionalitatea SNC, a sau niacina
aparatului vizual,
tegumentelor.

Ficat, carne, Coenzima in reactiile de

peste, alune. Se sinteza a lipidelor, de
Leziuni tegumentare, gastro-
Niacina (acid poate sintetiza utilizare a energiei din
intestinale, anorexie, iritabilitate,
nicotinic, din triptofan (l1 carbohidrati si in procesul
vertij.
nicotinamida) mg de niacina din respiratiei tisulare.
600 mg de Deficit sever: pelagra.
Rol trofic pentru tegumente,
triptofan). nerv, tract gastro-intestinal.
Coenzima in metabolismul
aminoacizilor si proteinelor.
Acid folic Ficat, legume. Important in crestere. Diaree, anemie.
Important pentru maturarea
eritrocitelor.
Vitamina B6
Coenzima in numeroase Iritabilitate, dermatita in jurul
(piridoxina, Carne, peste,
reactii din metabolismul ochilor, varsaturi, convulsii, litiaza
piridoxal, legume, cereale.
proteinelor si aminoacizilor. renala.
piridoxina)
Coenzima in reactiile de
sinteza ale acizilor nucleici. Deficit sever: anemie pernicioasa,
Asigura cresterea. tulburari neurologice
Carne, peste,
(demielinizarea fibrelor nervoase
Vitamina B12 oua, lapte si Rol trofic pentru sistemul mari din maduva spinarii, in
produse lactate. nervos. special din cordoanele
Importanta pentru posterioare).
maturarea hematiilor.
Ficat, rinichi, Coenzima in reactii de
galbenus de ou, sintreza a lipidelor, in Oboseala, depresie, greata,
Biotina
lapte, legume metabolismul aminoacizilor dermatita, dureri musculare.
proaspete. si glucidelor.
Ficat, rinichi,
carne, galbenus
Coenzima in metabolismul Deficitul este rar deoarece acidul
de ou, legume
Acid pantotenic energetic, fiind in principal pantotenic se gaseste in
(larg raspandita
incorporata in coenzima A majoritatea alimentelor.
In aproape toate
alimentele)
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
Retinol: ficat, unt, Rol in procesele vizuale. Este
lapte integral, necesara pentru cresterea Deficit moderat: hemeralopie,
Vitamina A branza, galbenus. normala a majoritatii descuamare tegumentara, acnee,
(retinol, celulelor din organism si in diaree, infectii gastrointestinale,
Provitamina A:
carotenoizi) special a celor epiteliale. incetinirea cresterii.
morcovi, legume,
dovleac, cartofi, Rol in procesul de crestere a Deficit sever: xeroftalmie.
caise. oaselor si dintilor.
Vitamina D (D2 - Untura de peste, Rol in metabolismul La copii: rahitism.
ergocalciferol, fosfocalcic (creste absorbtia
 galbenus, ou.
Sintetizata la
D3 - nivelul intestinala a calciului; rol
La adulti: osteomalacie.
colecalciferol) tegumentului sub antirahitic la copil).
actiunea luminii
solare.
Ulei vegetal,
margarina, Rol antioxidant. Rol
legume (In structural pentru mentinerea Deficitul apare aproape exclusiv in
Vitamia E
special spanac, integritatii membranei inanitie. Posibil anemie, la copiii
(tocoferol)
salata), boabe de celulare. Efecte cu greutate mica la nastere.
cereale, galbenus, antiinflamatoare.
unt, ficat.
Deficitul apare foarte rar deoarece
vitamina K este sintetizata
continuu de catre bacteriile din
Intervine in procesul de
Vitamina K (K1 - Spanac, varza, tractul intestinal. La nou nascuti,
coagulare a sangelui.
fitokinona, K2 - urzici, brocoli, care nu au inca flora bacteriana
Sinteza factorilor II, VII, IX,
farnokinona; K3 margarina, uleiuri capabila sa sintetizeze vitamina K
X la nivel hepatic este
- menadiona) vegetale. apare deficitul datorita lipsei din
dependenta de vitamina K.
alimentatie. Deficitul poate apare
In urma malabsorbtiei lipidelor din
tractul gastrointestinal.

CONCLUZII

Vitaminele sunt substante chimice complexe care indeplinesc un rol esential

in functionarea normala a organismelor vii.
 Toate vitaminele sunt implicate in procese metabolice complexe, in general
avand rol de catalizatori sau cofactori enzimatici.

 Vitaminele se clasifica, de obicei, in doua grupe: vitamine hidrosolubile

(solubile in apa), care grupeaza vitamina C si vitaminele din grupul B (B1, B2, B5,
B6, B8, B12, PP), si vitamine liposolubilecare grupeaza vitaminele A, D, E si K.

Carenta in principia vitaminici conduce la aparitia disvitaminozelor si

avitaminozelor, atat in regnul animal cat si in regnul vegetal.

BIBLIOGRAFIE

BRUNING NANCY, LIEBERMAN SHARI – Biblia vitaminelor, Ed. Paralela

45, Bucuresti, 2011.

IONICA ELENA, COSTACHE MARIETA- Biochimie generala-vol.3:

Vitamine si minerale, Ed. Ars Docendi Bucuresti, 2004.

NEAMTU Gavril- Biochimie vegetala,Ed.Did.Ped.Bucuresti, 1995

 POPESCU IULIANA – Notiuni de biochimie, Ed Eurobit Solness,
Timisoara, 2001

http://www.rompan.ro/tabele-cu-vitamine/- accesat 02.09.2019

http://nutriblog.ro/281/vitamina-k.html- accesat 02.09.2019

https://infostiri.net/de-ce-este-vital-aportul-de-vitamina-d-pentru-organism-si-din-ce-
alimente-o-asimilam/ accesat 03.09.2019

https://alecia.ro/vitamina-e-tocoferol-rol-surse/accesat 03.09.2019

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vitamin%C4%83 accesat 04.09.2019

https://www.academia.edu/people/search?utf8=✓&q=vitamineaccesat 05.09.2019

https://www.healthlinkbc.ca/health-topics/ta3868 accesat 09.09.2019

https://www.nutrition.org.uk/nutritionscience/nutrients-food-and-
ingredients/vitamins.html accesat 09.09.2019

https://www.hsph.harvard.edu/nutritionsource/vitamins/ accesat 09.09.2019

http://www.fao.org/3/x5738e/x5738e07.htm accesat 09.09.2019