Curs 1 Nutritie/MV an1 Ro/2021

25 februarie 2021

Titular curs - Bader Liliana

NUTRIȚIA ȘI ALIMENTAȚIA ANIMALELOR

Noțiuni introductive- Definiții- Scurt istoric

Alimentaţia: alimentaţia sau acţiunea de a alimenta se ocupă de traducerea în

practică a aspectelor teoretice studiate de nutriţie.

Alimentaţia, ca știiță, studiază nutreţurile pe care le consumă animalele,

stabileşte valoarea nutritivă a acestora, le combină în anumite proporţii, alcătuind
raţii pentru a acoperi cerinţele reale de hrană, adică pentru necesarul de întreţinere
şi elaborare a producţiilor.

Nutriţia: ansamblul schimburilor ce se stabilesc între organism şi mediul în

care acesta trăieşte, privind furnizarea de energie şi substanţe necesare menţinerii
structurii ţesuturilor şi bunei funcţionări a organismului. Nutriţia se preocupă de
nutrienţi şi utilizarea acestora de către celule.

Nutrient: substanţă ce poate să fie asimilată direct şi în întregime. Poate exista

ca atare, dar cel mai adesea rezultă în urma proceselor de digestie.

Nutreţ: orice substanţă naturală sau artificială care nu este toxică şi are
proprietăţi nutritive, adică aduce organismului animal energia şi substanţele ce îi
sunt necesare. Trebuie precizat că un nutreţ nu poate fi utilizat la orice specie sau
categorie de animale, că foarte rar un nutreţ poate fi complet şi că cel mai adesea se
asociază altora, alcătuind raţiile.

1
 Nutriţia şi alimentaţia animalelor studiază:

 Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a nutreţurilor;

 Resursele furajere şi caracteristicile nutritive ale acestora;
 Tehnologiile de preparare şi conservare a nutreţurilor;
 Cerinţele de substanţe nutritive la animale, diferenţiat pe specii,
categorii de vârstă, stare fiziologică sau formă de producţie;
 Principiile privind hrănirea raţională a animalelor.

Alimentaţiei îi revine un rol deosebit în:

- Creştere şi dezvoltare;
- Menţinerea sănătăţii animalelor;
- Funcţia de reproducţie;
- Procesul de ameliorare;
- Realizarea producţiilor planificate.

Alimentaţia echilibrată reprezintă principalul mijloc de prevenire a bolilor de

carenţă care pot provoca pagube importante prin scurtarea duratei vieţii productive
a animalelor, cât şi prin costul medicaţiei.

S-a demonstrat influenţa pozitivă sau negativă a alimentaţiei asupra

fecundităţii, prolificităţii, vitalităţii produşilor la fătare, precum şi a intensităţii de
creştere şi dezvoltării corporale a animalelor.

Animalele nu-şi pot manifesta potenţialul productiv decât în urma unei hrăniri
echilibrate. Realizarea unei producţii maxime cu un înalt grad de conversie a hranei
este determinată, în principal, de doi factori:

potenţialul genetic al animalelor şi

cantitatea şi calitatea hranei.

Realizarea unei alimentaţii corecte care să ducă la rentabilizarea producţiei

animaliere impune cunoaşterea rolului biologic, a cerinţelor şi a surselor cantitative
şi calitative de asigurare a nutrienţilor energetici, proteici, vitaminici sau minerali ca
şi complexitatea interrelaţiilor dintre aceştia în organismul animal.

Creşterea animalelor în condiţii de intensivizare a producţiilor presupune între

altele şi o reconsiderare a metodelor tradiţionale de hrănire.

2
 SCURT ISTORIC AL NUTRIȚIEI ȘI ALIMENTAȚIEI CA ȘTIINȚE

O primă etapă mai importantă este situată între sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi jumătatea secolului al XIX-lea, când se efectuează cercetări privind compoziţia
chimică a nutreţurilor şi a corpului animal.

Lavoisier A. (1777) a stabilit rolul pe care îl are oxigenul în arderi, în respiraţia

animală şi în fermentaţia alcoolică.

Liebig J. (1803) a făcut cercetări în domeniul chimiei organice şi a clasificat

alimentele în zaharuri, grăsimi şi albumine.

Einhof (puţin înainte de 1809) a început să studieze valorile nutritive ale unor
nutreţuri prin tratarea succesivă cu apă, acizi diluaţi, alcali diluaţi şi alcool, reziduul
rămas după acest tratament fiind considerat fără valoare pentru animale.

Thäer A. (1809) a folosit datele lui Einhof şi a alcătuit tabele cu valori relative,
folosind ca bază de comparaţie fânul, stabilind unitatea echivalent fân.

În 1816, Magendie a precizat că nutreţurile conţin substanţe azotate şi

neazotate, iar Liebig în cartea sa Animal Chemistry (1842), preluând ideea de la
Magendie, precizează că proteinele sunt folosite pentru regenerarea organismului,
iar substanţele neazotate în respiraţia tisulară şi, consecutiv, în producerea de
energie calorică.

Experienţele lui Henneberg şi Stohmann (1860) au înlăturat definitiv

concepţia echivalenţilor fân și au pus bazele determinării componentelor chimice
brute ale nutreţurilor.

A doua etapă poate fi considerată de la jumătatea secolului al XIX-lea până

spre sfârşitul acestuia, când se fac cercetări aprofundate asupra fiziologiei nutriţiei.

Primele experienţe asupra digestibilităţii reale au fost efectuate de către

Henneberg şi Stohmann la Staţiunea Experimentală Weende, în apropiere de
Gottingen şi au fost publicate în perioada 1860-1870.

A treia etapă începe la sfârşitul secolului al XIX-lea, intensificându-se la

începutul secolului al XX-lea şi durează până în zilele noastre. În această perioadă
s-au efectuat cercetări propriu-zise de alimentaţia animalelor.

3
 În ţara noastră, primele observaţii şi studii privind alimentaţia animalelor le-a
făcut Ion Ionescu de la Brad pe la mijlocul secolului al XIX-lea. El a predat, la
Academia Mihăileană din Iaşi în anii 1842-1843, primul curs de creşterea animalelor
în care sunt cuprinse şi noţiuni de alimentaţie.

Unul din reprezentanţii de seamă ai fiziologilor nutriţionişti a fost Ion

Athanasiu (1868-1928) care a enunţat principii de o mare importanţă pentru
fiziologie şi nutriţie. El a evidenţiat interacţiunea organismului cu mediul.

Primele cercetări privind valoarea nutritivă a nutreţurilor la noi în ţară au fost

făcute de Haralamb Vasiliu. Acesta publică, în 1916, în cartea sa Nutriţia animalelor
domestice şi a omului, primele tabele de valoare nutritivă a nutreţurilor bazate pe
analize proprii.

Din 1970 ia fiinţă Institutul de Cercetări pentru Nutriţia Animală, astăzi

Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Biologie şi Nutriţie Animală -
Baloteşti, care a preluat principalele probleme ale cercetării în domeniul alimentaţiei
animalelor din ţara noastră. Problemele de tehnologie în domeniul alimentaţiei sunt
studiate în instituţii şi staţiuni organizate pe specii de animale, în mai toate zonele
ţării.

Astăzi, cercetările în domeniul alimentaţiei au ca obiectiv studiul complex al

valorii nutritive a nutreţurilor, metodele de conservare, tehnologiile de preparare,
cerinţele nutriţionale ale animalelor etc.

4
Curs 2 Nutritie/mv 1 Ro/2021

04/03/2021

Titular curs - Bader Liliana

COMPONENTELE CHIMICE ALE NUTREȚURILOR ȘI ROLUL LOR PENTRU

ORGANISMUL ANIMAL

Substanţa vie, vegetală sau animală, este compusă dintr-un mare număr de
elemente chimice. Dintre acestea 4 sunt cele mai importante: C, H, O, N. Urmează
apoi în ordine: S, P, Cl, Ca, Mg, K şi Na. Alte 21 elemente intră, de asemenea, în
compoziţia organismului, dar în foarte mici cantităţi, aşa cum ar fi: Fe, Cu, Zn, Mn, Co,
I şi altele.

Elementele chimice ce se găsesc în organism sau nutreţuri sunt asociate în

combinaţii, mai mult sau mai puţin complexe, denumite principii alimentare sau
nutrienţi şi pot fi utilizate de către animale.

Combinaţiile pot fi:

 Minerale:
- apă;
- substanţe minerale.

sau
 Organice:
- glucide;
- lipide;
- protide;
- vitamine.

Vitaminele se diferenţiază de glucide, lipide şi protide prin rolul fiziologic

deosebit, dar, din punct de vedere chimic, ele pot fi alăturate acestor trei
componente (lipide, glucide, protide).

1
 A- ANALIZA CHIMICĂ A NUTREŢURILOR DUPĂ SCHEMA WEENDE

Primele analize chimice la nutreţuri s-au efectuat la finele secolului al XVIII-lea,

dar mijloacele de investigare erau rudimentare. Analizele de compoziţia chimică a
nutreţurilor se fac și astăzi după schema propusă în 1860 de către cercetătorii
germani Henneberg şi Stohmann de la Staţiunea Agronomică Weende.
Apa, sărurile minerale, proteina brută, grăsimea brută şi celuloza brută (fibră
brută) se determină prin metode specifice, în laborator.
Substanţele extractive neazotate se stabilesc prin calcul, scăzând suma
procentuală a substanţelor determinate prin analiza chimică din 100, adică:
SEN% = 100 – (Apă + PB + GB + CelB + CenB)
Sau
SEN% = SO – (PB + GB + CelB).

Schema Weende se completează prin analize de mare fineţe :

 Se determină în plus vitaminele şi unele substanţe organice care se găsesc în

cantităţi mici.
 La determinarea proteinei este necesar ca pe lângă proteina brută (N x 6,25)
să se pună în evidenţă şi aminoacizii care alcătuiesc proteina nutreţului.
 La determinarea celulozei brute trebuie să se determine celuloza pură şi
ceilalţi componenţi ai fibrei brute ca: lignina, pentozanii.
 Din grupa SEN este necesar să se determine conţinutul în amidon, zaharuri
solubile etc.
 La determinarea substanţelor minerale, în afară de cenuşă brută, trebuie să
se determine principalele elemente chimice: Ca, P, Mg, K, Na, S, Cl, Co, F, I,
Mn şi altele.
 Din grupa substanţelor care se găsesc în cantităţi mici este necesar ca pe
lângă vitamine să se determine conţinutul în diferite enzime, hormoni, factori
de creştere etc.

2
 B- Aceste analize, ce vizează componentele normale din nutreţuri, se
completează cu analize ce urmăresc depistarea unor substanţe toxice, analize ce se
referă la:

 Toxice naturale:
- alcaloizi (în şrotul de bumbac);
- acid cianhidric provenit din hidroliza unor glicozizi cianogeni (în
sorg masă verde, boabe).

 Toxice de contaminare:
- mucegaiuri şi toxinele lor (Aspergillus flavus şi aflatoxinele;
la toate nutreţurile, dar mai ales la şroturi şi cereale);
- reziduuri de pesticide.

 Controlul alterării:
- prezenţa amoniacului în făinurile animale;
- controlul oxidărilor în produse bogate în grăsimi;
- prezenţa unor insecte dăunătoare;
- prezenţa unor impurităţi ;
- controlul unor eventuale fraude.

Analiza chimică a nutreţurilor se face cu ajutorul unor metode de laborator care

se perfecţionează concomitent cu progresul ştiinţific şi tehnic.

3
 COMPONENTELE DE BAZA ALE NUTREȚURILOR :

Apa

Macroelemente Na, Cl, P, S, Ca, K, Mg etc

Substanțe
minerale
(CenB) Oligoelemente Fe, Cu, I, SE, Mn, Zn etc

Substanțe azotate protidice

(aminoacizi liberi sau combinați)
Nutreț Substanțe
azotate Substanțe azotate neprotidice
SU SO (amine, amide, amoniac, base
(Subst azotate)
organică) Lipide Gliceride, steride, ceride

Glucide citoplasmatice
(pentoze, hexoze, zaharoză,
maltoză, lactoză, fructozani,
Glucide amidon )

Glucide parietale (celuloză,

hemiceluloză, lignină)

4
 COMPONENTELE DE BAZA ALE NUTREȚURILOR

1 APA

Nutreţurile conţin apă în cantităţi foarte diferite, de la 8 la 96%, acestea fiind

dependente de:

- natura nutreţului (nutreţuri verzi, fânuri, concentrate, borhoturi, tuberculi);

- specia vegetală;
- stadiul de vegetaţie şi vârsta plantei;
- partea din plantă (organele plantei, tulpini, fructe);
- sezon;
- natura solului.

În nutreţuri apa se găseşte sub formă de:

- apă de constituţie - apa legată chimic;
- apă de vegetaţie - se găseşte în sucul plantelor în proporţie de până la 80-82%
în plantele verzi şi până la 90% în nutreţurile care provin din rădăcini, rizomi,
tuberculi;
- apă de higroscopicitate - apa absorbită de nutreţuri din atmosferă;
- apă de preparaţie - rezultă în procesele tehnologice de fabricaţie sau de
preparare; borhoturile au până la 95% apă; apa ce se adaugă tăieţeilor uscaţi înainte
de a fi daţi în consum la animale, apă ce reprezintă de 3-4 ori greutatea tăieţeilor
uscaţi.

Proporţia de apă din nutreţuri trebuie să fie cunoscută, deoarece aceasta se află
în raport invers cu conţinutul în substanţă uscată şi cu valoarea nutritivă; este
necesară şi pentru organizarea proceselor de conservare şi păstrare, ştiut fiind că
nutreţurile cu peste 16-17% apă nu pot fi păstrate ca atare.

În general, plantele verzi conţin 70-80% apă, tuberculii şi rădăcinoasele 75-90%,

grăunţele furajere 12-15%, fânurile 14-17%, reziduurile industriale apoase conţin
90-95% apă, iar reziduurile industriale uscate 10-12%.

Determinarea umidităţii nutreţurilor se realizează la 105°C±2°C, în etuvă

izotermă şi la presiune atmosferică, până se obţine masă constantă.

5
Curs 3 Nutritie/mv 1 Ro/2021

11 Martie 2021

Titular curs - Bader Liliana

COMPONENTELE CHIMICE ALE NUTREȚURILOR ȘI ROLUL LOR PENTRU

ORGANISMUL ANIMAL
(continuare)

B-CONȚINUTUL NUTREȚURILOR ȘI CORPULUI ANIMAL IN SUBSTANȚE MINERALE

Elementele minerale se găsesc în nutreţuri fie sub formă de săruri libere

(combinaţie de anioni şi cationi), fie ca atomi în combinaţii organice (fosfor în acizii
nucleici, sulf în aminoacizi, cobalt în vitamina B12).
După importanţa lor cantitativă, elementele minerale sunt separate în două
grupe:
- macroelemente: Ca, P, Mg, Na, K, Cl, S, Si;
- microelemente: Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, Se.

Conţinutul în elemente minerale al nutreţurilor este foarte variabil şi dificil de

prevăzut fără analize, dar câteva reguli pot fi reţinute:

- leguminoasele furajere sunt mai bogate în calciu decât gramineele;

- grăunţele de cereale sunt, în general, mai sărace în calciu;

- subprodusele de la grăunţe (tărâţele etc.), ca şi şroturile de oleaginoase sunt

bogate în fosfor;

- la fânurile de leguminoase există o corelaţie pozitivă între conţinutul în azot şi

cupru;

- plantele furajere recoltate de pe terenuri joase şi umede sunt mai bogate în

oligoelemente decât cele recoltate de pe terenuri în pantă sau platouri;

- conţinutul în elemente minerale al nutreţurilor depinde în foarte mare măsură

de bogăţia solului în aceste elemente;

1
 - conţinutul în elemente minerale variază, de asemenea, în funcţie de specia
botanică, de stadiul de vegetaţie, sezon etc. Exemplu: conţinutul în calciu şi fosfor al
gramineelor scade cu vârsta; la leguminoase, conţinutul în calciu creşte odată cu
vârsta plantelor.

Conţinutul total de substanţe minerale şi proporţia elementelor minerale în

nutreţuri variază cu categoria de nutreţ, în funcţie de numeroşi factori.
În general, însă, nutreţurile verzi conţin 1,2-5% substanţe minerale, iar cele
uscate între 5-14%.
În corpul animalelor, substanţele minerale se găsesc în proporţii relativ
constante, 3-6%, întâlnindu-se, în general, în aceleaşi combinaţii ca şi la plante, la
care proporţiile sunt variabile.

B1-ROLUL ŞI IMPORTANŢA SUBSTANŢELOR MINERALE

Substanţele minerale au în organism un rol plastic (pasiv), fiind componente ale

ţesuturilor de susţinere, şi un rol funcţional (activ) prin participarea lor la diferite
funcţii.

Rolul plastic. Corpul animalelor conţine 2-6% cenuşă, din care ţesutul osos
înglobează peste 83%. Scheletul reprezintă baza de susţinere a organismului, dar în
acelaşi timp şi rezerva de elemente minerale

Rolul funcţional al substanţelor minerale poate fi:

- metabolic: în metabolismul glucidelor şi lipidelor;
- fizico-chimic: în menţinerea presiunii osmotice, reglarea echilibrului
acido-bazic, în permeabilitatea celulară, precum şi în menţinerea excitabilităţii
neuro-musculare;
- fiziologic: intră în compoziţia unor enzime, hormoni, vitamine, hemoglobine
etc.

Carenţa elementelor minerale în hrană duce la tulburări grave în organism, cu

manifestări specifice (osteodistrofii, anemie, tetanie, aberaţii ale gustului) care pot
determina chiar moartea animalului.
Unele elemente minerale, deşi indispensabile, pot deveni toxice pentru
organism peste o anumită concentraţie (Cu, Mo, S, F) sau altele, care se elimină
foarte încet din organism, sunt toxice cumulativ (Cu, F). Această situaţie impune ca
suplimentarea minerală a anumitor regimuri de hrană să se facă cu deosebită atenţie
pentru a preveni cazurile de intoxicaţie.

2
 Utilizarea în organism a substanţelor minerale este influenţată de:
- factori vitaminici: vitaminele D influenţează utilizarea ionilor de calciu şi fosfor,
permiţând o mai bună adaptare la dezechilibrul raportului Ca/P. Vitaminele D
favorizează absorbţia intestinală a calciului şi reglează excreţia urinară a fosforului.

- factori enzimatici: fosfatazele intervin în reacţii de utilizare a ionilor de fosfor.

- factori hormonali: hormonii paratiroidieni reglează homeostazia fosfocalcică;

hormonii hipofizari şi tiroidieni reglează utilizarea ionilor de iod etc.

- vârsta animalelor: reprezintă un alt factor important ce influenţează utilizarea

substanţelor minerale, care scade pe măsura înaintării în vârstă.

În nutreţuri se găsesc, de regulă, amestecuri complexe de substanţe minerale;

utilizarea lor digestivă şi tisulară depinde atât de raportul reciproc dintre substanţele
minerale din hrană, cât şi de natura şi forma lor de prezentare.
În plante au fost identificate şi unele substanţe antimineralizante care reduc
utilizarea metabolică a substanţelor minerale si pot apare simptome de carenţă
minerală, deşi substanţele respective sunt prezente în hrană.Ex-: acidul fitic, acidul
oxalic.

B2 - MACROELEMENTELE ȘI ROLUL LOR ÎN ORGANISMUL ANIMAL

1. CALCIUL, FOSFORUL ŞI MAGNEZIUL sunt elementele minerale cu cea mai

mare pondere în organism, reprezentând cca 2% din compoziţia totală a
organismului şi sunt concentrate în sistemul osos.
Rolul lor este preponderent în creştere şi dezvoltare (rol plastic). La rolul plastic
se adaugă rolul de:
- menţinerea echilibrului acido-bazic;
- activarea enzimelor;
- moderarea excitabilităţii neuro-musculare;
- intervenţia în fenomenele de transfer de energie.

Disponibilitatea acestor elemente minerale pentru organism este determinată şi

de raporturile dintre ele sau dintre acestea şi alte componente ale hranei.
Raportul calciu/fosfor variază mai ales cu vârsta şi este de 1,5-2/1 pentru
mamifere și mai mare pentru păsări ouătoare.

Manifestările carenţei în calciu, fosfor şi magneziu sunt diferite, fiind afectate

atât funcţiile vitale ale organismului, cât şi producţiile animale. Ele se manifestă cu
deosebită intensitate asupra producţiei de lapte, fertilităţii animalelor, creşterii
organismului şi producţiei de ouă.

3
 Pentru sinteza laptelui, o mare parte din calciu şi fosfor este preluată din oase,
deoarece cantităţile provenite din hrană sunt insuficiente. Se apreciază că un aport
corespunzător de calciu şi fosfor în hrană, pe de o parte reduce mobilizarea acestora
din oase, iar pe de altă parte serveşte la refacerea rezervelor în perioada repausului
mamar.

La vaci, imediat după fătare, poate apare febra vituleră datorită blocării
rezervelor de
calciu din schelet, ceea ce împiedică acoperirea cerinţelor mari în calciu pentru
secreţia laptelui. Ca urmare apare o hipocalcemie însoţită de: oprirea secreţiei
laptelui, mişcări dezordonate ale capului, pierderea echilibrului, paralizii, comă.
Administrarea unor raţii cu conţinut ridicat în calciu, la vaci înaintea fătării, poate
mări frecvenţa apariţiei acestei maladii datorită unei reacţii compensatorii a
paratiroidei. Pentru evitarea acestei situaţii, unii autori recomandă administrarea
unor raţii în care raportul Ca/P să fie de cca 1/3.

Carenţa în fosfor are repercusiuni negative asupra reproducţiei: călduri

ascunse sau
chiar lipsa lor, diminuarea procentului de fecunditate, reducerea apetitului şi, legat
de aceasta, o stare de subalimentaţie cu consecinţele respective.
Asupra funcţiei de reproducţie are influenţă şi raportul Ca/P; în acest sens,
atunci când aportul de fosfor este redus, un surplus de calciu duce la reducerea
fecundităţii şi, invers, la un aport de fosfor ridicat, o insuficienţă în calciu influenţează
negativ fecunditatea.

Efectele carenţei în Ca, P şi Mg asupra creşterii se localizează la nivelul

scheletului.
Carenţa în Ca şi P determină la tineret rahitismul, iar la animalele adulte
osteomalacia, respectiv o mineralizare insuficientă a oaselor şi deformaţii osoase şi
articulare.
Osteoporoza se datorează numai în parte unei carenţe în Ca şi P, ea putând să
apară şi în cazul unei carenţe proteice a hranei.

În ceea ce priveşte utilizarea calciului în producţia de ouă se ştie că 90% din

coaja oului este alcătuită din carbonat de calciu, respectiv 1,5-2,5 g Ca. La o găină cu
greutatea de 2 kg, cantitatea de calciu din schelet este de numai 24 g, ceea ce ar
reprezenta calciul din cca 12 coji. Cum numai jumătate din cantitatea totală de calciu
poate fi mobilizată, rezerva de calciu nu poate folosi decât pentru 6 ouă. La o
insuficienţă în calciu se obţin ouă cu coaja subţire, fragilă şi chiar se reduce
substanţial producţia de ouă.

4
 Răspândirea în nutreţuri. Conţinutul în Ca, P şi Mg al nutreţurilor este extrem
de variabil. El depinde de familia botanică, de specie, de vârsta plantei şi stadiul de
vegetaţie, de natura solului.
Cerealele sunt, în principal, sărace în Ca şi relativ bogate în P, dar o serie de
subproduse ale acestora, cum ar fi tărâţele, sunt bogate în fosfor.
Şroturile sunt, în general, bogate în fosfor (0,6-1,2%).
Rădăcinoasele sunt sărace atât în calciu, cât şi în fosfor.
În ce priveşte magneziul, cerealele, şroturile şi făinurile animale conţin cantităţi
apreciabile, de regulă, cuprinse între 4 şi 7 g/kg SU.
Echilibrarea hranei în Ca, P şi Mg se poate realiza prin unele suplimente
minerale, pe bază de carbonat de calciu, fosfaţi (mono, di şi tricalcic).

2. CLORUL, SODIUL SI POTASIUL. Aceste elemente se găsesc în cantităţi mai

reduse în organism, reprezentând 0,3-0,4% din greutatea corporală. Clorul şi sodiul
sunt în cele mai multe cazuri asociate. Clorura de sodiu intră în compoziţia sângelui
(6 g/l), a ţesuturilor şi lichidelor din organism. Ea este indispensabilă funcţionării
organelor şi stă la baza formării sucului gastric.
Clorul, sodiul şi potasiul sunt principalii electroliţi ai mediului intern, participând
la reglarea presiunii osmotice şi intervenind în menţinerea echilibrului acido-bazic şi
în permeabilitatea celulară.

Clorul se găseşte în organism în combinaţii minerale, predominând clorura de

sodiu (fracţiunea dializabilă) şi în combinaţii organice (fracţiunea nedializabilă).

Sodiul se găseşte în organism sub formă de combinaţii insolubile, în ţesutul osos

cca 25%, iar restul în diferite organe şi ţesuturi. Insuficienţa sodiului influenţează
negativ asupra conversiei hranei, funcţiei de reproducţie, ouatului şi poate favoriza
fenomenul de canibalism.
Animalele erbivore ingeră prin nutreţuri cantităţi mari de potasiu şi pentru
menţinerea unui raport Na/K normal se impun suplimente corespunzătoare de NaCl.

Potasiul reprezintă cationul principal al lichidelor intracelulare şi al globulelor

roşii. El se găseşte în cantităţi suficiente în nutreţurile vegetale, deci în practică la
erbivore nu apar carenţe în potasiu. Cazuri de carenţă se pot întâlni extrem de rar la
pui şi la viţeii hrăniţi cu substituenţi de lapte. Excesul de potasiu asociat cu lipsa
fosforului duce la „sindromul de pică“.

Răspândirea în nutreţuri. Conţinutul în clor şi sodiu al nutreţurilor este foarte

scăzut şi nu poate asigura cerinţele animalelor. Conţinutul mediu de sodiu este de
ordinul a 50-100 mg/kg SU, asigurând cel mult a 10-a parte din necesar.

5
 Carenţa în sodiu întârzie creşterea şi în mod indirect reduce eficacitatea hrănirii.
În majoritatea cazurilor se recomandă să se administreze suplimente de NaCl,
animalele având posibilitatea să-şi regleze spontan consumul acesteia.
Excesul de NaCl este dăunător, determinând sete, slăbire musculară, edeme.
Intoxicarea este mai frecventă la suine şi păsări, mai ales când accesul la apă este
limitat.

3. SULFUL. Sulful reprezintă 0,2% din greutatea corporală. În organismul animal

se găseşte în compuşi organici (aminoacizi cu sulf, glutation, unele vitamine,
hormoni, unele glicoproteine din mucine şi heparină) şi sub formă de compuşi
minerali (sulfaţi, tiosulfaţi).
Aceşti compuşi se găsesc în toate ţesuturile şi secreţiile.

Sulful joacă un rol esenţial în primul rând pentru că este un component al

aminoacizilor cu sulf (metionină, cistină) care intră în componenţa proteinelor
tisulare. Sulful este mai necesar animalelor producătoare de lână şi blănuri, datorită
conţinutului ridicat în cistină al acestor fibre.
Aportul de sulf se realizează în primul rând prin aminoacizii cu sulf din proteina
nutreţurilor, dar la rumegătoare se pot utiliza şi formele minerale, în primul rând,
sulfaţii, dar şi sulful elementar.
La rumegătoarele la care se administrează uree în raţii se recomandă folosirea
unor suplimente de sulf, pe care microorganismele din rumen îl vor folosi la sinteza
aminoacizilor cu sulf.

4. SILICIUL. Siliciul nu intervine în procesele fiziologice ale animalelor, dar trebuie

luat în considerare datorită faptului că intră în cantităţi apreciabile în componenţa
plantelor furajere şi constituie un factor nefavorabil prin diminuarea digestibilităţii
nutreţurilor.

Siliciul din nutreţuri are două origini:

- în cursul vegetaţiei, conţinutul în celuloză al plantelor creşte, atingând valori
maxime în tulpini (paie). Ţesuturile de susţinere sunt constituite în principal din
membrane celulozice încrustate cu lignină şi siliciu. Acesta este siliciul de constituţie.
- în anumite condiţii, la plante, pot adera cantităţi considerabile de praf şi nisip.
Siliciul adus de acestea este siliciul adiţional (de contaminare).

6
Curs 4 Nutritie/mv 1 Ro/2021

18 Martie 2021

Titular curs - Bader Liliana

CONȚINUTUL NUTREȚURILOR ȘI ORGANISMULUI ANIMAL ÎN MICROELEMENTE

1-FIERUL- se găseşte în hemoglobină (60-70%) ; în mioglobină (5-7%). Se

depozitează în ficat, măduva osoasă, splină, rinichi. Intră structura unor enzime
(citocromi, flavinenzime).

Rol- Este constituent important al hemoglobinei şi prin aceasta atomul de fier

permite fixarea şi transportul oxigenului.
Prezenţa ionilor de fier în organism stimulează eritropoeza, intensifică procesele
oxidoreducătoare, participă în componenţa unor enzime.
Este un activator al enzimelor oxidative, citocromi, peroxidaze şi catalaze.
Conţinutul în citocrom C şi în citocrom-oxidaze al plasmei scade dacă organismul este
carenţat în fier.

Carenţa în fier se manifestă la animalele domestice prin tulburări în sinteza

hemoglobinei, ceea ce provoacă anemie.
Cei mai sensibili la aportul insuficient de fier sunt purceii, la care rezerva de Fe la
naştere este de numai 50 mg, iar colostrul şi laptele asigură numai 2 mg Fe/zi, faţă de
cerinţe, care sunt de peste 7 mg Fe/zi.
Anemia purceilor se caracterizează prin paloarea tegumentelor şi mucoaselor,
inapetenţă, reducerea ritmului de creştere, mortalitate ridicată.

Conţinutul în fier al nutreţurilor este foarte variabil. Nutreţurile de origine

animală, cu excepţia laptelui şi a subproduselor sale, au un conţinut de 4-5 mg Fe/kg
SU; grăunţele de leguminoase sunt destul de bogate, 100 mg Fe/kg SU; nutreţurile
fibroase între 200-500 mg Fe/kg SU, după natura solului. Fierul din plante, cu
excepţia celui din plantele bogate în acid oxalic, este bine utilizat de animale.
La purcei, pentru asigurarea fierului trebuie să se apeleze la preparate speciale
sau la folosirea unor argile ce conţin acest element.

1
 2- CUPRUL. Cuprul este în general asociat proteinelor. Rezerve importante de
cupru se găsesc în ficat.
ROL-Intervine şi joacă un rol în oxidoreduceri. Participă la formarea scheletului şi
funcţionarea ţesuturilor nervoase. De asemenea, joacă un rol în formarea părului şi
pigmentarea pielii.
Carenţa în cupru se manifestă prin: încetinirea creşterii, scăderea în greutate,
decolorarea părului şi anemie, mai ales la tineret. Carenţa în cupru poate fi stabilită
prin dozarea acestuia din ficat (pe animale sacrificate) sau prin determinarea
activităţii oxidazei din plasmă.
Un păr casant, fulgi zdrenţuiţi etc. pot fi semne de carenţă în cupru.

Excesul de cupru este toxic, mai ales la rumegătoare şi îndeosebi la ovine.

Suplimentarea în cupru poate ameliora fertilitatea unor vaci sau oi carenţate în
cupru. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul producţiei de spermă la tauri şi berbeci.

Conţinutul în cupru al nutreţurilor este foarte variabil şi depinde în primul rând

de familia botanică şi de natura solului. Leguminoasele sunt, în general, mai bogate
decât gramineele, existând o corelaţie pozitivă între conţinutul în cupru şi cel în azot.
Laptele, rădăcinoasele şi tuberculii sunt sărace în cupru (sub 1 mg Cu/kg SU).
Grăunţele de cereale au un conţinut ceva mai mare în cupru (2-3 mg Cu/kg SU).
Făinurile de origine animală au un conţinut ridicat în cupru (făina de ficat poate
conţine 200-500 mg Cu/kg SU).
Nutreţurile recoltate de pe solurile nisipoase sunt deficitare în acest element.
Solurile calcaroase şi alcaline conţin cantităţi normale de cupru, dar alcalinitatea
împiedică asimilarea corectă de către plante a cuprului, ceea ce produce deficienţa
acestora în acest element.

3- COBALTUL se găseşte în doze extrem de mici în ţesuturile animalelor

domestice (câteva mg%). Este legat de proteine, mai ales de ciancobalamină
(vitamina B12). Acest element este utilizat de către microorganismele din rumen
pentru sinteza vitaminei B12, care are rol de catalizator în sinteza hemoglobinei.
La bovine, carenţa în cobalt se manifestă prin: scăderea apetitului, scăderea
nivelului producţiei şi pierderea în greutate. Aceste tulburări dispar dacă se adaugă
cobalt în raţie sau dacă se injectează vitamina B12.
Viţeii şi mieii proveniţi de la mame carenţate în Co (hrănite cu fân-sărac în Co)
nu trăiesc mai mult de 2-3 săptămâni. La celelalte categorii de animale nu s-a pus în
evidenţă carenţa în cobalt.

2
 Pe lângă rolul pe care îl are în sinteza vitaminei B12, cobaltul constituie un factor
de creştere pentru bacteriile din rumen. Distribuirea unor granule cu cobalt sau argilă
permite evitarea oricăror carenţe, mai mult, distribuirea acestora la vacile gestante
duce la obţinerea unor viţei mai grei la naştere şi cu o creştere mai rapidă în primele
7 săptămâni. Suplimentarea cu cobalt a oilor gestante ameliorează dezvoltarea
mieilor
Există o corelaţie între cobalt şi seleniu. Carenţa în cobalt creşte riscul la
toxicitatea prin exces de seleniu.
Conţinutul în cobalt al nutreţurilor este în general slab, dar cerinţele animalelor
sunt satisfăcute. Excepţie fac nutreţurile din zone cu soluri create pe formaţiuni
geologice vechi.
Iarba de pe pajişti şi majoritatea concentratelor prezintă variaţii foarte mari
privind conţinutul în cobalt. În general, acesta se găseşte între 0,1 şi 0,3 mg Co/kg SU,
dar se pot întâlni şi cantităţi mult mai mici, 0,01 mg Co/kg SU.
Fânurile de leguminoase sunt mai bogate decât gramineele; grăunţele de
cereale şi subprodusele acestora conţin foarte puţin cobalt; făinurile animale conţin
cobalt în cantităţi apreciabile.

4- MANGANUL - se găseşte în cantităţi foarte mici în organismul animal (cca 0,5

mg/kg).
Are rol important ca activator al unor enzime: carboxidaze, peptidaze, fosfataze.
De asemenea, el intervine în formarea scheletului, în activitatea musculară, în
dezvoltarea şi funcţionarea aparatului genital. Manganul este indispensabil la nivelul
lobului anterior al hipofizei pentru stimularea secreţiei hormonilor sexuali.

Carenţa în mangan, la bovinele tinere, se manifestă prin întârzieri în creştere şi

în maturitatea sexuală. La cele adulte apar tulburări ale funcţiei de reproducţie,
gravitatea acestora fiind în funcţie de severitatea carenţei, putând ajunge până la
sterilitate definitivă atât la masculi, cât şi la femele. La femele poate duce şi la
scăderea producţiei de lapte.
La porc, lipsa manganului poate antrena tulburări de creştere a oaselor lungi şi
deformări ale membrelor anterioare. La scroafe favorizează apariţia unor călduri
neregulate şi chiar avorturi.
La păsări, carenţa în mangan provoacă perozisul, manifestat prin deformarea
picioarelor. Perozisul este influenţat şi de conţinutul în Ca şi P al nutreţurilor
combinate.

3
 Conţinutul în mangan al nutreţurilor este diferit. Cele mai multe nutreţuri sunt
sărace în acest element (50-150 mg/kg SU). Grăunţele de cereale, cu excepţia
porumbului, sunt cele mai sărace în mangan (15-50 mg/kg SU). Manganul este
concentrat mai ales în stratul extern al grăunţelor, motiv pentru care subprodusele
obţinute de la cereale sunt mai bogate (peste 100 mg Mn/kg SU în tărâţele de grâu)
decât cerealele din care provin.
Solurile nisipoase sau foarte calcaroase conţin mangan greu mobilizabil şi
plantele recoltate de pe aceste soluri sunt adesea carenţate în mangan.

5-IODUL. Jumătate din iodul organismului se găseşte concentrat în glanda

tiroidă, ce secretă hormonul tiroxină, hormon care are înglobat în moleculă 4 atomi
de iod. Hormonii tiroidieni intervin în metabolismul bazal, în maturarea sistemului
nervos şi scheletului, în procesul de reproducţie şi lactaţie.
Carenţa în iod determină incapacitatea tiroidei de a asigura secreţia sa
hormonală. Se manifestă prin: apariţia guşii (hipertrofia glandei), tulburări în
creştere, tulburări la nivelul pielii şi fanerelor, perturbări ale metabolismului apei şi
azotului (reţinerea apei, sărurilor şi azotului), precum şi ale funcţiei de reproducţie
(infecunditate la femele, pierderi embrionare, diminuarea libidoului).
Conţinutul în iod al nutrețurilor este în corelaţie cu concentraţia solului în acest
element. Nutreţurile fibroase conţin în jur de 0,3 la 0,5 mg I/kg SU, dar cu variaţii de
la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii de plante.

6- ZINCUL este prezent în organism, în jur de 20-30 mg/kg. Se găseşte mai ales
în pancreas, piele, gonade şi ficat. Sângele conţine 6 mg Zn/l. El este, în principal,
legat de insulină şi intră în constituţia a numeroase enzime (fosfataze, anhidraza
carbonică).

Are un rol catalitic şi intervine în diverse reacţii biochimice, dar în mod deosebit
în schimburile respiratorii. La păsări intervine şi în formarea cojii oului.

Carenţa în zinc se manifestă printr-o scădere a activităţii fosfatazei alcaline din

plasmă, prin tulburări ale creşterii şi leziunile la nivelul pielii sunt caracteristice.
La porc, lipsa zincului provoacă paracheratoză, favorizată şi de alţi factori ca:
alimentaţia cu nutreţuri uscate, raport dezechilibrat în Ca/P/Zn. Carenţa în zinc
antrenează la vieri tulburări ale spermatogenezei, iar la femele o scădere a fertilităţii.
La scroafe se constată retenţii placentare, al căror număr creşte cu excesul de calciu.
La vaci, carenţa în zinc poate determina fătarea de viţei debili, cu leziuni ale
pielii şi foarte sensibili la infecţii.

4
 Carenţa în zinc se depistează prin dozarea acestui element în păr, care în mod
normal conţine 100-200 ppm Zn.

Conţinutul în zinc al fânurilor este cuprins între 10 şi 35 mg/kg SU. Porumbul

este sărac în zinc. Sursele cele mai bogate în zinc sunt reprezentate de germeni şi
tărâţe de grâu (80-150 mg/kg SU), apoi de rădăcinoase şi tuberculifere.

7- SELENIUL se găseşte sub formă de urme în organismul animal, fiind depozitat

în muşchi, creier, ficat, rinichi, piele, lână. A fost considerat mult timp ca un element
toxic prin exces în alimentaţia animalelor. Simptomele unor astfel de tulburări se
manifestă prin colici, salivaţie intensă, orbire şi moarte prin asfixie.
Din 1957, caracterul de indispensabil pentru seleniu a fost recunoscut.
Se afirmă că seleniul poate acţiona ca vitamină E şi ca antioxidant.

Rolul seleniului este multiplu: protejează membranele hematiilor contra

hemolizei, descompune peroxizii acizilor graşi şi protejează membranele, menţine
integritatea hemoglobinei şi împiedică descompunerea sa în methemoglobină.
Seleniul influenţează metabolismul lipidelor şi vitaminelor liposolubile,
protejând activitatea pancreasului. Favorizează retenţia vitaminei A în plasmă.
Carenţa în seleniu, la miei şi viţei, produce o serie de tulburări (miopatii,
dispnee).
Tulburările apar mai ales când se folosesc regimuri bogate în grăsimi, dar mai ales cu
acizi graşi nesaturaţi. Administrarea de mici cantităţi de selenit poate reduce aceste
inconveniente.
Carenţa în seleniu acţionează şi asupra fertilităţii femelelor. La oi se constată o
diminuare a ovulaţiei şi o creştere a mortalităţii embrionare. La scroafe are loc o
reducere a creşterii fetale, iar la vaci creşte frecvenţa retenţiilor placentare.

Nutreţurile vegetale conţin totdeauna seleniu, dar cantităţile pot varia, de la

urme la mai multe miligrame pe kg, în funcţie mai ales de bogăţia solului în acest
element. Rădăcinoasele şi tuberculiferele reţin puţin seleniu, cerealele ceva mai
mult, iar leguminoasele, cruciferele şi compozitele pot acumula mai mult de 1 g/kg
SU.

5
 8-OLIGOELEMENTELE TOXICE. Prezenţa sau excesul anumitor microelemente
(oligo) în regimurile alimentare trebuie să stea în atenţia specialiştilor nutriţionişti.
Între acestea se află : fluorul, molibdenul şi arseniul.
Trebuie reţinut că fosfaţii naturali sunt uneori bogaţi în fluor şi trebuie supuşi
unor tratamente speciale înainte de a fi introduşi în amestecurile minerale.

6
Curs 5 Nutritie/mv 1 Ro/2021

25 Martie 2021

Titular curs - Bader Liliana

CONȚINUTUL NUTREȚURILOR ÎN VITAMINE ȘI ROLUL

ACESTORA ÎN ORGANISMUL ANIMAL

ASPECTE GENERALE
Vitaminele sunt compuşi organici cu structură chimică foarte variată,
indispensabili vieţii animale în toate manifestările sale: creştere, întreţinere,
reproducţie, menţinerea sănătăţii etc.
Vitaminele nu au rol plastic sau energetic, ci acţionează ca biocatalizatori ai
numeroaselor reacţii în metabolismul celular sau în sinteza şi acţiunea hormonilor
(vitaminele liposolubile) sau ca factori în reacţiile enzimatice (vitaminele B), adică
unele enzime nu pot să-şi îndeplinească rolul decât în prezenţa unei anumite
vitamine.
Vitaminele nu pot fi înlocuite unele de către altele sau de alte substanţe
asemănătoare.
Vitaminele sunt în mare măsură sensibile la căldură, oxidări şi la lumină. Aceste
caracteristici sunt foarte importante pentru că ele condiţionează modul de păstrare
al nutreţurilor şi respectiv conţinutul acestora în vitamine.
Vitaminele sunt numeroase, dar peste 15 din ele au fost recunoscute
indispensabile creşterii la unele specii.
Sunt puţine nutreţuri care să conţină toate vitaminele, dar sunt destule cele care
le conţin în cantităţi foarte mici sau nu le conţin. Unele nutreţuri sunt bogate în unele
vitamine şi sărace în altele.
Tulburările provocate de o dereglare a nivelului vitaminic normal se numesc de
vitaminoze. Se foloseşte noţiunea de avitaminoză în cazul lipsei totale a unei
vitamine; hipovitaminoză în cazul insuficienţei vitaminice; hipervitaminoză în cazul
excesului de vitamină.

CLASIFICAREA VITAMINELOR
Denumirea vitaminelor cu literele alfabetului a fost practicată şi acceptată de
toată lumea până la descoperirea naturii chimice a acestora, dar acest sistem
continuă să fie încă utilizat, uneori completat cu denumirea chimică

1
Se vor prezenta
-vitaminele liposolubile și
- hidrosolubile.

1-VITAMINELE LIPOSOLUBILE (A-D-E-K)

Sunt solubile în lipide şi sunt reţinute la nivelul ţesutului adipos şi ficatului în

cantităţi importante. Acest fapt prezintă avantajul unei administrări discontinue, dar
şi dezavantajul unei toxicităţi potenţiale ce poate prejudicia sănătatea animalelor în
cazul unor doze foarte mari.
Intervin foarte adesea la nivelul funcţiilor membranelor celulare.

VITAMINELE A
Sunt cunoscute sub diferite denumiri ca: axeroftol, retinol, antixeroftalmică,
antiinfecţioasă, anticheratomalacică, factor de creştere etc., denumiri legate de
structura chimică şi de rolul pe care îl au în diferite procese în organism. Se cunosc
mai bine două forme structurale: vitaminele A1 şi A2.
Vitamina A1 (retinol sau axeroftol) se găseşte în ficatul de morun şi este
produsă şi prin sinteză industrială.
Este foarte sensibilă la oxidări. Este inactivată de lumina naturală şi razele
ultraviolete.

Vitamina A2 (dehidroretinol) se găseşte în ficatul unor peşti de apă dulce, în

produsele de origine animală şi este mai puţin activă decât vitamina A1 (are doar
40% din activitatea vitaminei A1).
În nutreţuri se găsesc mai mult provitaminele A, precursorii acestor vitamine.
Provitaminele A sunt pigmenţi carotenoizi, respectiv carotenul, criptoxantina,
mioxantina şi alţii.

Utilizarea vitaminelor A şi carotenului în organism diferă în primul rând cu

specia, dar şi cu alţi factori: conţinutul raţiei în caroten, tipul nutreţului, nivelul
energetic al raţiei, conţinutul raţiei în alte substanţe nutritive.
Între vitaminele A şi alte vitamine există numeroase relaţii de interacţiune:
carenţa în vitamina A reduce proporţia de vitamină C din organism; vitamina A
reduce efectele toxice în cazul unor doze prea mari de vitamine D; vitamina E

2
protejează vitamina A împotriva oxidărilor; cerinţele organismului în vitamina K
depind de aportul raţiei în vitamina A etc.

Rolul vitaminei A în organism.

- Este factor esenţial pentru creşterea şi regenerarea ţesuturilor epiteliale.
- Asigură funcţionarea normală a ţesuturilor epiteliale ale aparatului
respirator, digestiv, urinar şi reproducător.
- Are rol important în menţinerea troficităţii mucoaselor şi glandelor anexe.
- Are acţiune antiinfecţioasă prin creşterea rezistenţei organismului faţă de
îmbolnăviri (datorită protecţiei asupra ţesuturilor epiteliale).
- Are rol important în procesele vizuale. Procesele biochimice ce au loc în
celulele cu bastonaşe şi conuri din retină sunt în strânsă legătură cu vitamina
A. Degradarea şi regenerarea purpurei retiniene, în celulele cu bastonaşe din
retină, reprezintă două faze esenţiale ale procesului de adaptare la întuneric.
Vitamina A participă la formarea purpurei retiniene (rodopsină). În
avitaminoza A regenerarea purpurei retiniene se face mai lent şi ca urmare
adaptarea vederii în zori sau amurg se face mai greu, fenomenul fiind
cunoscut sub denumirea de hemeralopie. Lipsa vitaminei A determină
distrofii de cheratinizare la nivelul glandelor lacrimale şi corneei, de unde şi
denumirea de vitamină antixeroftalmică

Carenţa în vitamina A se manifestă progresiv prin:

- hemeralopie şi edemul pleoapelor care poate evolua în xeroftalmie (uscarea
şi ulcerarea corneei) până la pierderea vederii;
- modificări la nivelul pielii şi mucoaselor (cheratinizarea mucoaselor cavităţii
bucale, esofagului şi canalelor salivare);
- tulburări în reproducţie
- întârzieri în creştere, depăşiri ale consumului specific şi mortalitate ridicată la
tineret.

Răspândirea în nutreţuri. Vitamina A se găseşte în produsele animaliere:

colostru, lapte, ficat de peşte (60 mg până la 7 g/100 g), unele grăsimi animale.
Nutreţurile vegetale sunt bogate în caroteni, 300-600 mg/kg SU, dar aceştia, ca
şi vitamina A, sunt puţin stabili şi se distrug uşor prin oxidări şi sub influenţa luminii.
Nutreţurile fibroase recoltate şi conservate necorespunzător au un conţinut foarte
scăzut în caroteni (5-15 mg/kg SU). Morcovul este bogat în caroten, 500-600 mg/kg
SU, dar celelalte rădăcinoase şi tuberculi sunt foarte sărace, iar paiele practic nu
conţin caroten.

3
 Vitamina A sau carotenul se stochează în ficat în perioade favorabile fiind
utilizate la nevoie.
Bovinele pot să stocheze cantităţi suficiente pentru aproape 6 luni, iar
rumegătoarele mici pentru 2-3 luni.
La porci şi păsări este necesară suplimentarea hranei prin preparate de sinteză
de vitamină A, până la acoperirea cerinţelor fiziologice.
În situaţii deosebite de stres (infestaţii parazitare, boli infecţioase, condiţii de
adăpostire şi microclimat nefavorabile) suplimentarea trebuie majorată cu încă
5-10% faţă de norme.
Unităţi de măsură: UI de vitamină A (= 0,33 mcg de vitamină A)

VITAMINELE D
Au fost izolate mai multe vitamine D, dar cele mai importante sunt: vitamina D2
(ergocalciferol), activă la mamifere şi mai puţin la păsări; vitamina D3 (colecalciferol),
este de 30 până la 100 de ori mai eficientă la păsări decât D2.
Rolul vitaminelor D. Constă în reglarea metabolismului Ca şi P. Sunt
indispensabile absorbţiei digestive a calciului şi fixării acestuia în os.

Carenţa în vitamine D provoacă la animalele tinere rahitismul, iar la cele adulte

osteomalacia, osteofibroza etc. La declanşarea acestor maladii participă mai mulţi
factori, însă carenţa în vitamine D rămâne esenţială.
Există anumite relaţii între utilizarea fierului şi vitaminelor D, deoarece la
animalele rahitice acesta se absoarbe greu.
Lipsa vitaminelor D determină scăderea producţiei de ouă şi procentului de
ecloziune, iar ouăle produse au coajă subţire şi se sparg uşor.
La păsări se produce şi o decalcifiere pronunţată a oaselor. Oasele picioarelor,
sternul, aripile devin moi şi friabile.
Producţia de lapte este puţin influenţată de vitaminele D.

Răspândirea în nutreţuri. Vitaminele D se găsesc numai în ţesuturile animale, în

ficat în principal. Plantele conţin provitamine (ergosterol) care sub influenţa
radiaţiilor solare (UV) sunt transformate în vitamine D la nivelul pielii animalelor şi de
aici stocate în ficat.

4
 Sursele vegetale de vitamine D sau provitamine sunt foarte restrânse. Furajele
uscate la soare, cum ar fi fânul, frunzele căzute din arbori, conţin 15 până la 90
mg/kg SU. Nutreţurile concentrate, ca şi nutreţurile verzi, nu conţin vitamine D.

VITAMINELE E
Sunt cunoscute şi sub denumirea de tocoferoli, vitaminele reproducţiei,
vitaminele fertilităţii, vitamină antisterilică sau vitamină antidistrofică.
Tocoferolii sunt răspândiţi în majoritatea plantelor, în frunzele verzi, în uleiurile
vegetale. În organismul animal, tocoferolii se găsesc distribuiţi în diferite ţesuturi şi
organe, predominând în glandele suprarenale, ficat, testicule şi ovare. Absorbţia lor
se realizează la nivelul intestinului subţire şi este facilitată de prezenţa acizilor biliari.

Rolul vitaminelor E. Vitaminele E joacă rol de antioxidant, protejând

membranele în reacţiile la care sunt supuse şi determinând intervenţia glutationului
şi a seleniului. Trebuie precizat că tocoferolii au un caracter puternic antioxidant, dar
capacitatea lor antioxidantă variază invers proporţional cu activitatea vitaminică.
Vitaminelor E li se atribuie rol în reproducţie, fiind considerate „vitaminele
fertilităţii“, ele protejând structura ţesutului din aparatul reproducător.

Carenţa în vitamine E are efecte variabile cu specia. În general, reduce

creşterea, afectând în mod deosebit ţesutul muscular şi determinând distrofii
musculare la porci, iepuri, păsări şi chiar la viţei şi miei. Se pot întâlni necroze
hepatice la porci.
Miopatia viţeilor şi mieilor este frecventă în condiţiile unei alimentaţii
necorespunzătoare a femelelor, bazată pe rădăcinoase, tuberculi, nutreţuri grosiere
etc. La păsări, simptomele de carenţă în vitamine E apar mai ales în cazul unei
alimentaţii în care intră în proporţii mai mari acizii graşi nesaturaţi, precum şi în
carenţa seleniului.

Răspândirea în nutreţuri. Animalele crescute în sistem intensiv nu pot sintetiza

vitaminele E, iar tocoferolii existenţi în nutreţuri nu le satisfac exigenţele. Ca urmare,
hrana trebuie suplimentată cu vitamine E de sinteză.

5
 VITAMINELE K
Se cunosc sub denumirea de vitamine antihemoragice, vitamine pentru
coagularea sângelui, menaftone.
Vitamina K1 (factorul K1, filochinona) se găseşte în lucernă, cartofi, fructe.
Vitamina K2 (factorul K2, farnochinona) se găseşte în făina de carne, făina de
peşte şi poate fi sintetizată de flora digestivă.
Vitamina K3 (menadiona, menaftona sintetică), produs de sinteză, este o
provitamină ce se transformă în vitamina K2 în organismul animal. Este folosită în
industria nutreţurilor combinate.

Rolul vitaminelor K. Vitaminele K sunt indispensabile în sinteza de protrombină

şi în menţinerea acesteia la nivel constant, intervenind în coagularea sângelui.
Vitaminele K sunt componente esenţiale ale sistemelor enzimatice care
participă la procesele de fosforilare oxidativă, cu rol important în metabolismul
celular şi în transportul electroliţilor.

Carenţa în vitamina K provoacă hemoragii subcutanate sau intramusculare şi

reduce coagularea sângelui.
La pui și porci provoacă anemie şi edeme pe diferite regiuni corporale,
hematoame pe corp la cea mai mică lovitură.
Carenţa nu apare la rumegătoare datorită sintezei vitaminei K de către
microorganismele rumenale.
Carenţa în vitaminele K se întâlneşte cu deosebire la păsări.
În lipsa acestora, creşterea animalelor este frânată, apar modificări ale structurii
şi funcţiilor pielii (vitamină antidermatitică).
La şobolani determină subţierea şi rărirea părului în jurul ochilor şi botului,
fenomen denumit „semn al ochelarilor“.
Femelele carenţate prezintă ovulaţie neregulată, iar la cele la care se instalează
gestaţia, aceasta este prelungită, în timpul fătării apar hemoragii, mulţi fetuşi mor
etc.

6
Curs 6 Nutritie/mv 1 Ro/2021
1 aprilie 2021

Titular curs - Bader Liliana

VITAMINELE HIDROSOLUBILE

Generalități
Vitaminele hidrosolubile (vitaminele complexului B, vitamina C, vitamina P
etc.):
- In general, sunt cofactori enzimatici şi joacă rol determinant în procesele de
sinteză şi de degradare care permit refacerea permanentă a materiei vii.
- nu se acumulează în organism şi, deci, este necesar un aport zilnic prin hrană.
- Carenţa duce la afectarea producţiilor de lapte şi ouă, ca urmare nou-născuţii
sau puii eclozionaţi sunt afectaţi şi se ajunge până la compromiterea
dezvoltării.
- Aportul excesiv de vitamine B este rapid eliminat ; dozele mari nu au efect
toxic.

A. VITAMINELE COMPLEXULUI B

VITAMINA B1 (tiamina, aneurina, vitamina antiberiberică, antinevritică):

- Intervine în metabolismul glucidelor ;
- Contribuie la funcţionarea normală a sistemului nervos central şi periferic. (la
transmiterea influxului nervos prin sinapse);
- Are rol în metabolismul proteinelor;
- Intervine în metabolismul apei. Lipsa tiaminei determină: apariţia de edeme,
imbibiţia apoasă a muşchiului cardiac etc.

Carenţa. Lipsa totală sau insuficienţa vitaminei B1 în hrană determină apariţia

simptomelor de carenţă.
La păsări se constată tulburări nervoase cunoscute sub numele de polinevrită
aviară manifestată prin tulburări locomotorii, paralizia picioarelor, aripilor şi
muşchilor gâtului, spasme musculare şi crize convulsive caracteristice. Se constată, de
asemenea, lipsa apetitului, scăderea greutăţii, aspectul neplăcut al penajului etc.

1
 La porci se constată scăderea apetitului şi greutăţii corporale, vomă, semne
nervoase etc.
Mai sensibile la carenţa în vitamina B1 sunt păsările, apoi porcinele, iepurii şi
câinii.
Răspândirea în nutreţuri. Vitamina B1 se găseşte în seminţe, mai ales în cele
încolţite, în tegumentul cerealelor, în nutreţurile verzi, în drojdiile furajere, precum şi
în lapte, ouă etc. În premixurile vitamino-minerale se utilizează, în principal, sub
formă de clorhidrat sau mononitrat de tiamină.

Activitatea vitaminică se exprimă în mg clorhidrat de tiamină.

VITAMINA B2 (Riboflavina, lactoflavina, vitamina G)

- Este prezentă în toate celulele vii sub formă de esterofosfaţi dinucleotizi sau legată
intim de ţesuturile proteice.

- Este sintetizată de plante, de unele bacterii anaerobe de fermentaţie şi de levuri.

Rolul vitaminei B2.
- intră în compoziţia enzimelor transportoare de hidrogen şi participă astfel la
procesele respiratorii, asigurând utilizarea oxigenului în organism.
- Are rol în metabolismul lipidelor, protidelor şi glucidelor, acţionând ca
flavoenzime sau fermenţi galbeni. O cantitate mai mare de grăsime în hrană reclamă o
cantitate mai mare de riboflavină.
- Joacă un rol important în procesul vederii. Datorită fluorescenţei sale,
riboflavina favorizează transformarea luminii cu lungimi de undă mai coborâte în
lumină cu lungime de undă mai ridicată.
- intervine în hematopoeză. Lipsa acesteia provoacă la porci şi câini anemie.

Carenţa. Simptomele se manifestă prin inflamaţii ale pielii şi mucoaselor la

comisura gurii şi pleoapelor, care se extind apoi asupra tractului digestiv şi genital. În
cazuri de carenţă prelungită afectează şi sistemul neuromuscular şi locomotor.
Apetitul este redus si reduce sau opreşte creşterea animalelor tinere, motiv
pentru care mai poartă denumirea de vitamina creşterii.
Sensibile la carenţă sunt, în general, păsările, porcii şi iepurii de casă.
La porcine, carenţa determină diaree, dermatite, tulburări nervoase.
La scroafe carenţa în riboflavină duce la creşterea incidenţei avorturilor şi la
obţinerea de purcei neviabili sau morţi.
La păsări determină neuromalacia (paralizia şi răsucirea degetelor) şi reducerea
procentului de ecloziune

2
 Răspândire. Vitamina B2 se găseşte în lapte, în produsele din lapte deshidratate,
în drojdiile furajere, în şroturile de soia, în cerealele încolţite, în tărâţele de grâu şi
orez, în cantităţi insuficiente faţă de cerinţele nutriţionale minime.

Activitatea vitaminică se exprimă în mg de riboflavină.

VITAMINA B3
Se mai numește și acidul pantotenic.
Rolul vitaminei B3. Participă ca element constitutiv al coenzimei A şi joacă un
rol esenţial în multe reacţii biochimice fundamentale.
Are rol esenţial în sinteza grăsimilor şi colesterolului.

Carenţa în acid pantotenic este rară şi se întâlneşte mai ales la păsări şi porci.
Se traduce prin : depigmentări, modificarea aspectului penajului, căderea părului,
tulburări la nivelul tractului digestiv cu apetit scăzut şi apariţia diareei, întârzieri în
creştere, tulburări ale reproducţiei, reducerea adaptabilităţii la stres.
La păsări scade procentul de ouat şi se înregistrează mortalitate embrionară.
La porci apar incoordonări în mers.

Răspândirea vitaminei B3. Se află „peste tot“ (panthos) în nutreţuri, respectiv

în plantele verzi, în tărâţe, în grăunţele de orz, mazăre, în drojdii etc. Cantităţile sunt
mici, sub nivelul cerinţelor nutriţionale minime. Este sintetizată de flora bacteriană în
rumen şi intestinul gros şi se depozitează în ficat, glandele suprarenale şi în sânge.

VITAMINA B4 ( Colina)

- stimulează creşterea unor microorganisme.

- participă prin transmetilare la sinteza metioninei alături de vitamina B12;
- joacă un rol esenţial în transportul grăsimilor în organism (eliminarea grăsimilor
din ficat)
- Are rol important în prevenirea perozis-ului la păsări.
Colina poate fi sintetizată în organism, plecând de la un aminoacid, serină, şi de
la grupări metil provenite de la metionină sau betaină, dar capacitatea de sinteză este
de cele mai multe ori insuficientă.

Carenţa în vitamina B4 este influenţată de conţinutul hranei în grăsimi, betaină,

metionină.

3
 se manifestă prin
- infiltraţia grăsoasă a ficatului,
- încetinirea creşterii,
- perozis la puii de găină şi curcă,
- tulburări ale lactaţiei,
- tulburări musculare,
- scăderea producţiei de ouă

Răspândirea vitaminei B4. Sursele naturale de colină sunt: făinurile de peşte, de

carne, de ficat, drojdiile furajere, şroturile, grăunţele de cereale, tărâţele, făina de
lucernă etc.
Activitatea vitaminică: mg de colină .

VITAMINA B5 ( vitamina PP, acidul nicotinic, niacinamida, vitamina

antipelagră)
Rolul fiziologic al vitaminei B5 în organism:
- Participă la formarea a două coenzime: coenzima I (nucleotid difosfopiridină) şi
coenzima II (nucleotid trifosfopiridină) cu rol şi în metabolismul protidelor şi
lipidelor.
- Este un factor indispensabil dezvoltării florei bacteriene digestive, intervine în
procesele de oxidare, reducere, degradare şi sinteză a acizilor graşi, hidraţilor de
carbon şi aminoacizilor;
- Stimulează coagularea sângelui şi favorizează trecerea vitaminei C în ţesuturi.

Carenţa în nicotinamidă variază în funcţie de calitatea hranei, categoria de

nutreţuri administrate, precum şi de conţinutul lor în triptofan etc. Vitamina PP ia
naştere în organismul mamiferelor, deci şi al omului, din triptofan, în prezenţa
vitaminelor B1, B2 şi B6. Triptofanul se află în porumb în cantităţi mici, de aceea în
cazul unui regim bazat în exclusivitate pe porumb, aportul de acid nicotinic este
insuficient şi apar semnele de carenţe, iar într-un stadiu mai avansat produce
afecţiunea denumită pelagră caracterizată la om prin cei trei „D“ (dermatită, diaree,
demenţă).
În stări de carenţă apar modificări ale structurii şi funcţiilor pielii, mucoaselor
bucale, stomacale şi intestinale; animalele îşi pierd apetitul, sporul în greutate scade,
consumurile specifice cresc; inflamaţiile şi ulceraţiile dermului sunt însoţite de
căderea părului sau penelor; apar şi tulburări neuromusculare, crize epileptiforme,
ataxie, tulburări ale reflexelor, necoordonarea mişcărilor

4
 La păsări se instalează sindromul perozis (prin asocierea acestei carenţe cu aportul
nesatisfăcător de vitamine B2, B3, B12 sau al manganului corelat cu excesul de calciu
şi magneziu); la păsările ouătoare reduce intensitatea ouatului.
La peşti determină tetanii musculare şi creşte procentul de mortalitate.
Mai sensibile sunt porcinele şi păsările.
Răspândirea în nutrețuri. Nutreţurile bogate în vitamina B5 sunt drojdiile
furajere, tărâţele de grâu etc. La asigurarea necesarului în acid nicotinic se are în
vedere conţinutul nutreţurilor în această vitamină şi în triptofan.
În premixurile vitamino-minerale se foloseşte acidul nicotinic produs pe cale
industrială.
Activitatea vitaminică se exprimă în mg niacină.

VITAMINA B6 (piridoxina, adermina)

Rolul vitaminei B6 se consideră că este asemănător cu cel al vitaminelor PP, B2,

B1.
Participă într-o serie de sisteme enzimatice care intervin în metabolismul
substanţelor proteice.
Vitamina B6 intervine, în special, în metabolismul triptofanului.
Intervine şi în metabolismul lipidelor. La şobolanii cu regim sărac în lipide, apar
simptome care dispar prin adăugarea de piridoxină.
Are activitate antianemică marcantă.

Carenţa piridoxinei se evidenţiază prin diminuarea apetitului şi sintezei

proteice, distrofii musculare, convulsii şi stări epileptiforme, precum şi dermatite,
alopecie şi ascite. Diminuarea sintezei proteice şi apetitului are ca efect diminuarea
sporului în greutate şi creşterea consumului specific. Carenţa în vitamina B6 produce
hiperiritabilitate, ca urmare a demielinizării nervilor periferici; pe piele şi membre
apar descuamări; are loc hipertrofierea pielii la nivelul urechilor.
Nivelul crescut al fierului în plasmă face susceptibile la îmbolnăviri animalele
carenţate în vitamina B6.
La păsări diminuează producţia de ouă şi procentul de ecloziune.
La porci, carenţa produce infiltraţia grasă a ficatului, diaree, ulcere gastrice.
Răspândirea. Se găseşte în cereale, şroturi, drojdii, lapte ecremat praf, făină de
peşte, sub formă de complexe organo-minerale.
În nutreţurile combinate se folosesc premixuri vitamino-minerale ce conţin
clorhidrat de piridoxină obţinut prin sinteză chimică.

5
 Activitatea vitaminică se exprimă în mg clorhidrat de piridoxină (echivalentul a
0,82 mg de piridoxină, piridoxal sau piridoxamină).

VITAMINA B7 ( biotină, vitamină H, factorul antiseboreic )

Rolul biologic al biotinei este insuficient cunoscut, dar se ştie că ea este un

element constitutiv al diferitelor sisteme enzimatice. Acţionează ca şi coenzimă
specializată în transportul CO2; biotina intervine în metabolismul hidraţilor de carbon,
favorizând formarea grăsimii corporale;
Este inactivată de avidina existentă în albuşul de ou crud.

Carenţa biotinei provoacă la păsări apariţia unei dermatite, iar la tineretul aviar
reduce creşterea.
La porcine, carenţa biotinei provoacă dermatite, căderea părului, crăparea unghiilor,
mişcări spasmice ale membrelor posterioare, reducerea sporului în greutate,
diminuarea capacităţii de reproducţie etc. Folosirea lucernei masă verde sau lucernei
deshidratate în cantităţi mari, la porci, duce la dispariţia simptomelor de carenţă.
Rumegătoarele nu sunt sensibile la carenţă, întrucât biotina este sintetizată de
microflora ruminală.
Răspândirea. Sursele de biotină sunt şroturile de arahide, tărâţele de grâu,
gozurile de la selectarea grâului etc.

VITAMINA B9 - ACIDUL FOLIC

Vitamina B9 reprezintă un grup de compuşi ce au putere vitaminică la păsări,

mamifere, insecte şi bacterii.
Rolul vitaminei B9.
- Intervine în numeroase sisteme enzimatice, jucând rol de coenzimă în sinteza
metioninei şi a altor aminoacizi.
- Are rol în metabolismul proteinelor şi al acizilor nucleici.
- Este sintetizată de flora intestinală la nivelul satisfacerii cerinţelor, dacă se
folosesc raţii echilibrate în substanţe nutritive şi condiţiile de microclimat
sunt normale.
Carenţa în acid folic apare rareori şi numai la tineretul porcin şi aviar, la care
determină anemie, reducerea creşterii şi întârzieri în apariţia penajului, diaree albă
cremoasă la pui.

6
 Răspândirea. Se găseşte sub forma unor combinaţii organice în ficat, rinichi,
muşchi, lapte, brânză, frunze de spanac, tărâţe, germeni de grâu, şroturi, făină de
lucernă etc.
Nutreţurile combinate alcătuite pe bază de cereale nu conţin vitamina B9 la
nivelul cerinţelor animalelor şi, ca urmare, trebuie asigurate prin premix.

Activitatea vitaminică: mg de acid folic (monoglutamic).

VITAMINA B12 (cobalamina, ciancobalamina, factorul antipernicios)

Rolul vitaminei B12.

- Intervine în sinteza acizilor nucleici, se reduce considerabil multiplicarea
celulelor, formarea eritrocitelor, dezvoltarea fetuşilor etc.;
- joacă un rol important în sinteza aminoacizilor şi în primul rând în sinteza
metioninei din cistină, a serinei din glicină etc.
Carenţa apare la păsări şi porci în cazul hrănirii în exclusivitate cu vegetale.
- apar modificări în compoziţia sângelui şi tulburări nervoase;
- se poate produce o anemie macrocitară de intensitate medie la purcei, viţei şi
animale de blană;
-întârzieri în îmbrăcarea cu pene şi păr, dermatite;
- reducerea numărului de purcei la naştere, greutate mică la purceii fătaţi, mortalitate
ridicată şi procent scăzut de viabilitate;
- procent de ecloziune scăzut datorită mortalităţii embrionare.
Răspândirea.
Se găseşte în cantităţi mai mari în făina de peşte (150 mcg/kg), în laptele ecremat
praf (40-50 mcg/kg).
Fecalele animalelor conţin uneori cantităţi destul de importante de vitamină B12.
Un animal elimină prin fecale între 1,6 şi 10 mg vitamină B12, în raport cu specia.

Activitatea vitaminică: mg de ciancobalamină.

B. VITAMINA C (acidul ascorbic, vitamina antiscorbutică, antiinfecţioasă).

Cu excepţia omului, maimuţei şi cobaiului, mamiferele şi păsările sintetizează
vitamina C, dar nu la nivelul necesarului.
Biosinteza ei în organism este condiţionată de prezenţa în hrană a altor vitamine,
ca şi de nivelul proteic al hranei
Rolul vitaminei C în organism este extrem de important.

7
 - Reglează procesele oxidoreducătoare, măreşte rezistenţa organismului animal
faţă de îmbolnăviri;
- -reduce permeabilitatea endoteliului vascular, are acţiune antihemoragică şi
favorizează cicatrizarea plăgilor;
- - creşte adaptarea la stres în cazul acţiunilor de vaccinări, lotizări, transporturi
îndelungate etc.

Carenţa este rar întâlnită la purcei, viţei şi păsări în prima perioadă de viaţă şi în
condiţii de stres.
La animale se manifestă prin inhibarea ritmului de creştere, anorexie, pierderi în
greutate, anemie, diaree, sângerări spontane ale mucoaselor. La păsări scade producţia
de ouă şi se depreciază calitatea cojii oului în lunile de vară cu temperaturi ridicate în
adăposturi.
Răspândirea. Se găseşte ca atare sau combinată în fructe, zarzavaturi, în general,
în zonele de creştere activă a plantelor verzi şi în produse animaliere, cum ar fi carnea,
laptele etc.
Activitatea vitaminei C se exprimă în mg acid L-ascorbic cristalizat

8
Curs 7 Nutritie/mv 1 Ro/2021

8 aprilie 2021

Titular curs - Bader Liliana

CONȚINUTUL NUTREȚURILOR ÎN COMPUSI ORGANICI- GLUCIDE, LIPIDE, PROTEINE

GLUCIDELE

Glucidele sunt alcătuite din două mari clase de compuşi: oze şi ozide .
OZELE
Sunt zaharuri simple, care nu pot fi scindate prin hidroliză.Se clasifică după
numărul de atomi de carbon conţinuţi în moleculă: trioze, tetroze, pentoze (riboza,
arabinoza, xiloza), hexoze (glucoza, fructoza, manoza, galactoza).
Glucoza şi fructoza sunt hexozele cele mai importante din materia organică vie.
Glucoza se găseşte în stare liberă sau combinată în vegetale, fructe, miere şi lichidele
organismului animal (sânge, limfă).
Fructoza se găseşte în frunzele verzi, fructe, miere, în stare liberă sau sub formă de
constituent al holosidelor (zaharoze, fructozani).
Ozele sunt, în general, solubile şi foarte uşor digerabile.

OZIDELE
Sunt subîmpărţite în holoside şi heteroside.
Holosidele. Sunt compuşi care pot fi scindaţi prin hidroliză în mai multe oze.
După numărul şi natura ozelor obţinute se pot distinge: diholoside, tri, tetra,...,
poliholoside.
Diholosidele. Cea mai răspândită este zaharoza, respectiv zahărul din sfeclă, din
trestia de zahăr, prezent de altfel în majoritatea vegetalelor. Lactoza, foarte rară în
vegetale, este prezentă în laptele tuturor mamiferelor. Maltoza, întâlnită în unele
vegetale, este mai ales produs de hidroliză al poliholosidelor.
Poliholosidele. Se disting: pentozani, hexozani, poliholoside complexe. Dintre
pentozani, arabanii şi xilanii sunt componente importante ale hemicelulozelor şi
substanţelor pectice. Din hexozani fac parte amidonul, glicogenul, inulina, celuloza
pură.

1
 Amidonul este foarte răspândit în toate nutreţurile vegetale şi constituie
principala rezervă de glucide. Se găseşte, în general, în grăunţele de cereale care pot
conţine până la 70% amidon, pe când în rădăcinoase şi tuberculi reprezintă 30%.

Celuloza pură constituie substanţa de susţinere, esenţială în membranele

celulelor vegetale. Este un poliholosid foarte condensat, format dintr-o înlănţuire de
molecule de glucoză (cca 900 la plantele tinere şi cca 4000 în paie). Prin hidroliză,
celuloza ca şi amidonul eliberează glucoza; celuloza rezistă sucurilor digestive lipsite
de celulază (datorită legăturilor diferite dintre lanţuri), în timp ce amidonul este uşor
digerat.
Celuloza se întâlneşte rar în stare pură, în general fiind asociată cu diferite
poliholoside vecine. Mai mult, în cursul dezvoltării plantelor, membranele celulare
celulozice se impregnează sau se încrustează cu diferite substanţe glucidice sau
neglucidice (lignină, pentozani, hemiceluloze, răşini, tanini, substanţe pectice etc.).
Unele dintre acestea sunt legate chimic de celuloză.
La rumegătoare, celuloza brută este degradată de către microorganismele din
rumen, rezultând căldură, gaze (gaz carbonic şi metan), acizi graşi volatili (acid
acetic, propionic şi butiric) care sunt utilizaţi pentru sinteza glucidelor şi lipidelor.
Poliholosidele complexe: Hemicelulozele sunt compuşi glucidici care însoţesc
celuloza în membranele celulelor vegetale.
Lignina reprezintă un complex de substanţe cu greutate moleculară ridicată, de
constituţie puţin cunoscută şi care contribuie alături de celuloză şi hemiceluloză la
formarea membranelor celulare pe care le impregnează progresiv pe măsura
înaintării plantelor în vegetaţie. Lignina este foarte rezistentă la degradarea chimică
şi este aproape nedigestibilă chiar la rumegătoare. Prezenţa ligninei în fânuri şi paie
reduce digestibilitatea şi valoarea nutritivă, existând, de regulă, o corelaţie directă
între procentul de linină şi digestibilitate. Lignina nu este un glucid, dar este
prezentă în această grupă întrucât se găseşte întotdeauna alături de celuloză.
Heterosidele. Sunt compuşi organici denumiţi care prin hidroliză dau naştere la
una sau mai multe glucide (oze sau holoside) şi la unul sau mai mulţi compuşi cu
funcţii foarte diferite (fenol, alcool, nitril, acid, compuşi sulfuroşi etc.) neglucidice.

Rolul glucidelor
Glucidele, sintetizate de plante prin fenomenul de fotosinteză, joacă în
organismul animal, după absorbţia intestinală, roluri diferite:
- Glucidele sunt substanţe energetice. Prin oxidare în organism dau dioxid de
carbon, apă şi căldură. Prin combustie, 1 g glucide = 4,1 kcal. Energia din glucide

2
serveşte la menţinerea temperaturii corporale, la funcţionarea diferitelor organe,
permite celulelor să se multiplice, să crească, să elaboreze secreţii etc.
- Glucidele intervin în formarea grăsimilor şi în metabolismul acestora. Dacă o
raţie aduce glucide peste cerinţele organismului, energia excedentară este
depozitată sub formă de grăsimi. Acest fenomen stă la baza tehnicilor de îngrăşare a
animalelor. De asemenea, glucidele stau la baza elaborării grăsimii din lapte.
- Glucidele intervin în elaborarea lactozei din lapte;
- Celuloza joacă rol de lest, necesar pentru a asigura umplerea tubului digestiv la
rumegătoare. În cursul fermentaţiilor din rumen celuloza suferă transformări care
sfârşesc cu formarea acizilor graşi volatili (AGV) ce au rol primordial în metabolismul
rumegătoarelor.

LIPIDELE

Lipidele constituie un grup de substanţe hidrocarbonate (ternare) cu greutate

moleculară ridicată, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici. Sunt compuşi ai
ţesuturilor plantelor sau animalelor şi sunt denumite uleiuri sau grăsimi
Din punct de vedere chimic sunt esteri ai acizilor graşi. Acizii graşi, ca şi natura
alcoolului care formează esterii, imprimă lipidelor caracteristici diferite. Punctul de
topire al lipidelor depinde de numărul dublelor legături, de lungimea moleculei.
Acesta este mai ridicat (grăsimi tari) pentru acizii graşi saturaţi (AGS) şi pentru acizii
graşi cu lanţuri lungi şi scade pentru acizii graşi cu lanţuri scurte şi legături duble
puţine (grăsimi fluide).
Fânurile conţin AGS şi permit obţinerea unui unt de consistenţă tare, în timp ce
iarba este bogată în acizi graşi nesaturaţi (AGN) şi determină obţinerea unui unt de
consistenţă moale.
Dublele legături ale lanţurilor de carbon din lipide fixează uşor unele elemente,
în principal oxigenul. Această fixare stă la originea fenomenului de oxidare şi
râncezire, la care grăsimile ce au AGN sunt mai sensibile.
Acizii graşi cu număr mic de atomi de carbon (2-4) joacă un rol deosebit în
digestie la rumegătoare. Ei sunt denumiţi acizi graşi volatili (AGV): acid acetic, acid
propionic, acid butiric.
În organism, prin hidroliză, lipidele eliberează acizi graşi, alcooli, nutrienţi care
sunt absorbiţi.

3
 Se pot distinge:
a.Lipide simple - sunt simpli esteri rezultaţi din acizii graşi şi alcooli. Din această
grupă fac parte: gliceridele, steridele şi ceridele.

b. Lipidele complexe. Acestea conţin, în afară de C, H, O şi alte componente.

Răspândireîn nutrțuri: În plante, lipidele se găsesc în cantităţi mici, excepţie

făcând seminţele plantelor oleaginoase în care se acumulează ca rezerve. În grăunţe,
grăsimile sunt localizate mai ales în embrioni. În nutreţurile vegetale, proporţia
grăsimilor este foarte variată. În rădăcinoase, grăsimile sunt în cantităţi foarte mici,
până la 0,1%, în seminţe şi grăunţe 1-4%, cu excepţia celor de ovăz şi porumb, la care
pot ajunge la 5-8%. În boabele de soia, grăsimile reprezintă cca 20%, iar în seminţele
de oleaginoase 30-50%.

Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi mari de grăsimi. În unele făinuri

animale pot ajunge până la 15% şi chiar mai mult, în lapte 2-15%, după specie.

Rolul lipidelor
- Lipidele sunt substanţe energetice, puterea calorică fiind de 9,3-9,5 kcal/g. În
raţii sunt introduse ca atare, rar şi în cantităţi mici. Folosite în cantităţi mari pot
produce tulburări digestive;
- Lipidele din nutreţuri sunt utilizate pentru formarea grăsimilor de rezervă;
- Unii acizi graşi sunt indispensabili pentru organismul animal, neputând lipsi şi
nici nu pot fi sintetizaţi. Aceşti acizi graşi (acidul linoleic, linolenic şi arahidonic) se
comportă ca vitamine şi se găsesc în nutreţurile verzi, precum şi în mai toate
oleaginoasele. De regulă se consideră că dacă într-un regim alimentar se găsesc 2-3%
grăsimi, aportul în aceşti trei acizi graşi nesaturaţi este suficient.

PROTIDELE

Protidele sunt denumite în nutriţia animalelor „substanţe azotate“ sau

„proteină brută“. Azotul din nutreţuri poate fi găsit în combinaţii organice şi
anorganice (azot proteic şi azot neproteic). Noţiunea de „proteină brută“ este
convenţională şi presupune convertirea azotului total din nutreţ în proteină prin
înmulţirea cu factorul 6,25.

PB g = N g × 6,25

4
 Factorul 6,25 este de asemenea convenţional, deoarece se consideră că
proteinele conţin 16% N şi că 1 g de azot este conţinut de 6,25 g de proteină.
În realitate nutreţurile conţin proteină cu procente diferite de azot, iar factorul
de conversie este diferit (ex : 5,90 pentru cereale ; 5,40 seminţe de oleaginoase etc)

Substanţele azotate proteice cuprind mai multe clase: proteide, peptide,

aminoacizi
Proteidele, denumite şi proteine, constituie combinaţiile azotate cele mai
importante ale nutreţurilor( conţin mii de aminoacizi la care se pot ataşa uneori şi
grupe neproteice).
Peptidele sunt formate din doi până la 100 de aminoacizi. După numărul de AA
se disting: monopeptide, oligopeptide şi polipeptide. Unele peptide sunt libere, cum
ar fi hormonii, dar cel mai adesea sunt reunite în proteine.
Aminoacizii pot fi întâlniţi în stare liberă în vegetale sau animale, dar în mod
normal sunt legaţi în lanţurile moleculelor de proteine.
În corpul animalelor, AA sunt de origine exogenă (cei proveniţi din hrana
ingerată) şi de origine endogenă (cei produşi prin biosinteză). Împreună ei formează
ceea ce se cunoaşte sub denumirea de polul aminoacizilor.
Numărul de AA care intră în componenţa proteinelor este relativ limitat (peste
20). Pornind de la molecula cea mai simplă la cea mai complexă, aceştia sunt:
1. Glicocolul (sau glicina) 10. Acidul aspartic
2. Alanina 11. Acidul glutamic
3. Serina 12. Arginina
4. Treonina 13. Lizina
5. Valina 14. Fenilalanina
6. Leucina 15. Tirozina
7. Izoleucina 16. Prolina
8. Cistina 17. Histidina
9. Metionina 18. Triptofanul

Toţi aceşti AA sunt necesari organismului animal pentru sinteza propriei

proteine.
 Unii se numesc AA indispensabili sau esenţiali (treonina, valina, leucina,
izoleucina, metionina, arginina, lizina, fenilalanina, histidina şi triptofanul),
 ceilalţi sunt neesenţiali.
 Unii autori separă şi o a treia grupă, semiesenţiali, alcătuită din cei pe care
organismul îi sintetizează pornind de la alţi AA (cistina care poate fi sintetizată
din metionină etc.).

5
 Aminoacizii indispensabili au o importanţă deosebită pentru animalele cu
stomacul monocavitar, dar rumegătoarele adulte îi pot sintetiza prin intermediul
microorganismelor din rumen, chiar pe baza substanţelor azotate neproteice (SAN).
Unii AA sunt indispensabili pentru o specie şi nu pentru alta (glicocolul este
indispensabil numai pentru câini şi păsări).
Lizina, metionina, triptofanul sunt AA care ridică cele mai mari probleme în
nutriţia şi alimentaţia animalelor şi sunt denumiţi aminoacizi limitativi, întrucât
limitează utilizarea celorlalţi şi, respectiv, a proteinei. Aminoacid limitativ poate
deveni orice AA ce se găseşte în cantitate mică şi care limitează utilizarea celorlalţi.
Lizina este necesară în sinteza proteinei corporale, în funcţia de reproducţie etc.
Este de neînlocuit în hrana porcilor şi păsărilor (aminoacid critic), iar insuficienţa
influenţează negativ producţia şi consumurile specifice.
Cantităţi suficiente de lizină conţin nutreţurile de origine animală şi drojdiile
furajere (6,5-8% din proteină), precum şi şroturile de soia, lucerna, trifoiul (5-6% din
proteină). Mai sărace în lizină sunt proteinele şroturilor de floarea-soarelui, grăunţele
de cereale (până la 3% din proteina nutreţurilor) etc.
Metionina, aminoacid cu sulf, este necesară în creştere, în funcţia tiroidei, în
protecţia ficatului, în metabolismul proteinelor, în creşterea lânii şi fulgilor etc.; face
parte din AA critici pentru păsări şi porci. Se găseşte în cantităţi suficiente în proteina
animală, mai ales în făina de peşte (2,5-3% din proteină), în şroturile de
floarea-soarelui şi grăunţele de porumb (2-2,5% din proteină); sunt deficitare în
metionină şroturile de soia, drojdiile furajere şi tărâţele de grâu (0,9-1% din
proteină).
Cistina, aminoacid cu sulf, este necesară în utilizarea metioninei, în sinteza
proteinei din cheratină, în formarea glutationului, a insulinei etc. Cantităţi suficiente
de cistină conţin proteinele fânurilor de trifoliene, grăunţele furajere, tărâţele de
grâu, şroturile (1,5-2% din proteină).
Triptofanul este necesar în formarea hemoglobinei, în sinteza acidului nicotinic,
în metabolismul proteinelor etc. Împreună cu lizina şi metionina reprezintă AA critici
la porci şi păsări. Cantităţi suficiente de triptofan conţin şroturile, tărâţele de grâu,
boabele de leguminoase, trifolienele (1,2-1,3% din proteină). Sunt deficitare
grăunţele de cereale şi în primul rând porumbul (0,5-0,6% din proteină).

Substanţele azotate neproteice din nutreţuri. Nutreţurile conţin, alături de

substanţele organice proteice, substanţe azotate neproteice. Acestea sunt
intermediari între substanţele minerale azotate (nitraţi) absorbite din sol de către
plante şi proteinele sintetizate.
Principalii compuşi din această grupă sunt:

6
 - Amidele (propriu-zise) ca: glutamina, asparagina, ureea.
- Alcaloizii sunt substanţe azotate cu formule chimice diferite şi sunt răspândite
în regnul vegetal. Alcaloizii sunt, în general, substanţe toxice pentru animale
(nicotina, stricnina, cocaina, solanina etc.

Răspândirea în nutreţuri a proteinelor. În nutreţuri, proteinele se găsesc în

diferite proporţii.
Cantitatea de proteină în nutreţurile vegetale este variabilă în funcţie de specia,
vârsta plantelor, măsurile agrotehnice aplicate şi de tehnologiile de preparare.
Nutreţurile vegetale cele mai reprezentative în ceea ce priveşte conţinutul în
proteină sunt leguminoasele pentru fân (trifoi, lucernă) sau boabe (mazăre, soia
etc.). Tot reprezentative pentru conţinutul în proteină sunt şroturile de soia şi de
floarea-soarelui.
Cele mai sărace în proteine sunt rădăcinoasele (morcov, sfeclă furajeră),
tuberculii (cartofi) şi nutreţurile grosiere (paie, coceni, vreji) cu un conţinut de
1,5-3%.
Nutreţurile cu un conţinut bogat în proteină brută sunt: seminţele de
leguminoase şi şroturile (20-40%), drojdiile furajere (40-46%), făinurile animale,
respectiv făina de carne, făina de carne-oase, făina de peşte, făina de sânge
(50-70%).

Rolul substanţelor azotate

Proteinele sunt elemente de construcţie şi întreţinere pentru celulele vii. Azotul
este un element esenţial pentru substanţa vie.
Proteinele sunt necesare creşterii masei celulare şi reînnoirii continue a
acesteia. De asemenea sunt principalii componenţi a numeroase substanţe active,
cum sunt hormonii şi enzimele, care joacă un rol esenţial în funcţionarea
organismului.
Producţiile animalelor (carne, lapte, lână) sunt bogate în proteine.Substanţele
azotate trebuie să fie asigurate în raţie, în cantităţi corelate cu: specia, vârsta, starea
fiziologică şi nivelul producţiei. Acesta reprezintă aspectul cantitativ.
Un deficit de azot, chiar mic, determină o scădere bruscă a producţiei. Un
deficit mai pronunţat provoacă tulburări grave şi chiar moartea. S-a dovedit
experimental şi practic că în cazul neasigurării proteinelor corespunzător cerinţelor
fiziologice, animalele slăbesc, devin mai receptive la îmbolnăviri, indicii de natalitate
scad, produşii au o vitalitate redusă la naştere, producţiile se micşorează, iar
consumul pe unitatea de produs creşte până la dublare.
Un exces de azot poate produce tulburări grave, dar este mai ales neeconomic.

7
Curs 8 Nutritie/mv 1 Ro/2021

15 aprilie 2021

Titular curs - Bader Liliana

COMPORTAMENTUL ALIMENTAR AL ANIMALELOR SI

CONSUMUL VOLUNTAR DE HRANA

Capacitatea de ingerare a nutreţurilor de către un animal este un factor

determinant al valorii nutritive.
Nu este suficient să se stabilească raţii care să satisfacă cerinţele animalelor, ci
trebuie să existe certitudinea că acestea vor fi consumate în cele mai bune condiţii.
În acest sens trebuie studiate succesiv:
 -evaluarea cantităţii totale de nutreţ susceptibilă a fi ingerată de animal:
ingesta voluntară;
 studiul reacţiei animalelor puse în faţa nutreţurilor de a alege, a prefera:
preferinţe alimentare sau palatabilitate.
Noţiunea de „nivel de consum“ este cea mai importantă, întrucât trebuie avută
în vedere la alcătuirea raţiilor. Dacă la animalele cu un nivel productiv scăzut există
numeroase nutreţuri susceptibile de a fi consumate în cantităţi suficiente, nu este
acelaşi lucru pentru animalele de mare producţie. Ca urmare, recurgerea în multe
cazuri la alimentaţia „la discreţie“ sau la furajarea pe grupe creşte influenţa
comportamentului alimentar al animalelor.
Comportamentul alimentar reprezintă studiul reacţiilor animalelor faţă de un
nutreţ sau de o raţie.
Dacă animalul se agită pentru a consuma un nutreţ are foame, îşi manifestă
apetitul. Dacă nu mai vrea să consume, este sătul, are senzaţia de saţietate.
Reglarea comportamentului alimentar este de tip neurohormonal. La
rumegătoare însă, factorii fizici joacă rolul cel mai important în comportamentul
alimentar, iar gradul de umplere a rumenului este determinant.
Experimental s-a dovedit că, consumul de substanţă uscată scade dacă se ingeră
nutreţuri cu conţinut mare în apă sau că fânurile sunt consumate în cantităţi mai
mari dacă sunt tocate sau brichetate.

1
 La rumegătoare însă, intervin factori metabolici. Glucoza este înlocuită de acizi
graşi volatili şi, în primul rând, de acidul acetic.
Capacitatea de ingestie voluntară este principala manifestare a
comportamentului alimentar şi aceasta interesează în cea mai mare parte specialiştii.

INGESTA VOLUNTARĂ DE HRANĂ ŞI FACTORII DE VARIAŢIE

Cantitatea de nutreţ ce poate fi consumată de un animal în 24 ore variază cu:

 Specia. Dacă un nutreţ este oferit unor animale din specii diferite, nivelul
ingestei exprimat variază foarte mult. De ex intr-o experienta, o raţie cu un conţinut
de 13,6% celuloză a fost consumată mai bine de bovine şi porcine, apoi în ordine de
oi şi păsări. O altă raţie cu 7,6% celuloză a fost consumată cel mai bine de porci, apoi
de bovine şi ovine.
 Greutatea şi vârsta. Aceşti doi factori sunt foarte greu de separat. În
general, cu cât animalele au o greutate mai mare, cu atât consumă mai mult, dar
raportat la unitatea de greutate consumă mai mult animalele mai mici. În general,
nivelul ingestei creşte cu vârsta animalului. În realitate consumul de nutreţuri este, în
special, legat de cerinţele de energie şi de suprafaţa corporală a animalului.

 Starea de sănătate şi variaţiile individuale. Starea de sănătate

influenţează, de asemenea, nivelul ingestei. În general, stările de boală scad apetitul
într-o măsură mai mare sau mai mică, totodată existând la animalele adulte o mare
variabilitate individuală a nivelului ingestei, datorită unor factori necunoscuţi.
 Nivelul producţiei. Tipul şi nivelul producţiei influenţează în mare măsură
consumul de nutreţuri.
-Lactaţia. Evoluţia apetitului în funcţie de producţia de lapte a fost studiată
la vaci de numeroşi cercetători. Producţia, prin cerinţele mari de substanţe
nutritive, face să crească consumul de nutreţuri, dar curba ingestei este, în
general, decalată de curba producţiei de lapte, mai ales la începutul lactaţiei.

-Gestaţia. În ultima parte a gestaţiei se constată o scădere a apetitului la

femele, mai ales la nerumegătoare. Aceasta se poate datora diminuării
volumului disponibil din cavitatea abdominală ca urmare a dezvoltării
fetusului.

-Îngrăşarea. Starea de îngrăşare poate limita nivelul ingestei.

2
 -Tracţiunea, efortul. Reprezintă factorii de stimulare a apetitului, însă
cercetările în acest domeniu sunt puţine şi nu întotdeauna concludente în cazul
animalelor domestice.
- Climatul. Variaţiile temperaturii influenţează nivelul ingestei. Spre exemplu, la
porc consumul nutreţurilor scade cu creşterea temperaturii. Invers, o scădere a
temperaturii antrenează o creştere a consumului.

- Nutreţurile. Sunt preferate în mod diferit de către animale.

 Compoziţia şi calitatea nutreţurilor. Influenţează într-un mod

determinant nivelul ingestei.
La monogastrice reglarea consumului este în mare măsură funcţie de
acoperirea cerinţelor în energie. Ca urmare, o creştere a concentraţiei
energetice a nutreţurilor duce la reducerea ingestei. Conţinutul în
proteine al nutreţurilor influenţează în mai mică măsură consumul
voluntar. Un conţinut mic de proteină nu măreşte consumul, astfel
animalele se vor carenţa în proteină şi respectiv în aminoacizi. Un
conţinut prea mare în proteină poate provoca o uşoară reducere a
consumului, fără a modifica creşterea.
La rumegătoare, conţinutul în celuloză al nutreţurilor poate fi
determinant pentru ingestă.

 Echilibrul între diferiţii compuşi ai raţiilor favorizează ingesta acestora.

Unele categorii de animale reacţionează la prezenţa unor substanţe,
modificând consumabilitatea. Adăugarea de zahăr creşte apetenţa
nutreţurilor la purcei, iar iarba cu excremente nu este consumată de
rumegătoare.

 Tratamentele suferite de nutreţuri pot modifica nivelul ingestei.

Diferitele metode de conservare sau preparare pot influenţa ingesta.
Astfel, tocarea sau granularea fânurilor sau furajelor deshidratate face să
crească consumul acestora la rumegătoare. Creşterea este cu atât mai
importantă, cu cât acestea au o valoare nutritivă mai scăzută. Granularea
nutreţurilor combinate pentru păsări poate mări ingesta, mai ales dacă
nivelul energetic este scăzut.

 Rolul apei în ingesta nutreţurilor. Proporţia de apă conţinută de nutreţ

influenţează nivelul ingestei acestuia. Nutreţurile foarte bogate în apă

3
 sunt greu consumate de rumegătoare, cum ar fi nutreţurile verzi la
începutul şi sfârşitul sezonului, nutreţurile însilozate foarte bogate în apă
etc. Trebuie menţinut un echilibru între aportul în apă şi substanţa
uscată, considerând în general 2-4 kg apă/kg SU ingerată.

PREFERINTELE ALIMENTARE

Preferinţele alimentare (palatabilitatea), existente la toate speciile de animale,

sunt greu de măsurat şi pot fi explicate prin două cauze:

1.Manifestarea unui „apetit specific“. În cazul administrării separate a unor

nutreţuri energetice şi proteice, puii, ca şi alte categorii de animale, îşi reglează
consumul în funcţie de cerinţele nutritive. Găinile ouătoare au un apetit specific
pentru calciu în timpul formării cojii oului. Dacă în nutreţ calciul este amestecat
uniform, găina are tendinţa unui supraconsum pentru a-şi asigura necesarul în acest
element. Dacă se distribuie carbonat de calciu, separat de celelalte ingrediente, se
reduce ingesta acestora.

2.Prezenţa unor substanţe în nutreţ, care prin gust sau miros stimulează
apetitul; unele specii furajere sunt consumate mai bine decât altele; la vacile de lapte
ordinea de preferinţă: festucă, trifoi alb, lolium. Această ordine poate fi modificată în
funcţie de varietăţile utilizate.
Diferenţe de apetenţă, faţă de unele nutreţuri au fost puse în evidenţă şi la
purcei.
Consumul unor nutreţuri poate fi scăzut prin prezenţa unor substanţe
inapetente sau chiar toxice, cazuri întâlnite mai ales la purcei şi iepuri.

4
Curs 9 Nutritie/mv 1 Ro/2021
22 aprilie 2021
Titular curs - Bader Liliana

DIGESTIBILITATEA NUTREȚURILOR

Nutrețurile sunt compuse din substanțe complexe pe care organismul animal nu

le poate utiliza decât dupa ce au fost supuse procesului de digestie.

Digestia constituie ansamblul fenomenelor mecanice, fizice si chimice ce

transformă nutrețurile în substanțe simple, denumite si nutrienți, care sa poată fi
absorbite la nivelul mucoasei tubului digestiv.

Partea care este absorbită dupa digestie reprezintă partea digestibilă, iar
noțiunea de digestibilitate corespunde proporției de reținere a substantelor nutritive
din nutrețuri.

Un nutret nu poate fi digerat în totalitate, o parte importanta din substantele

nutritive pe care le conține fiind eliminată sub formă de fecale. Partea reținută dintr-o
substanță nutritivă de către organism reprezintă partea digestibilă, iar exprimarea
procentuală a acesteia din ingestă reprezintă coeficientul de digestibilitate al acelei
substante.
Coeficientii de digestibilitate (CD) reprezinta proportiile (%) în care
substanțele nutritive sunt reținute în organism. Acestia pot fi aparenți si reali.

a. Coeficienții de digestibilitate aparenți sunt dați de relația:

Substanta ingerata - Substanta din fecale

CD aparent % = x 100
Substanta ingerata

1
 Substanța ingerată sau substanța din fecale se referă la: SU, SO, PB, GB, CelB,
SEN etc.
Coeficienții de digestibilitate aparenți reprezintă date globale, de interes
practic, dar fără semnificație fiziologică. În determinarea acestora se consideră că
substanțele din fecale sunt de proveniență alimentară, deci provin din ingestă (I), ceea
ce nu este real. În fecale se regăsesc si substanțe de natură endogenă. Aceasta
fracțiune, numită si metabolică, este reprezentată de celule intestinale descuamate,
sucuri digestive, mucus si o mare cantitate de microorganisme.

b. Coeficientii de digestibilitate reali țin cont si de fracțiunea metabolică si sunt

dați de relatia:

Si - (Sf - Sm)
CD reali % = x 100
Si

în care: Si - substanța ingerată;

Sf - substanța din fecale;
Sm - substanța metabolică.

Determinarea CD reali este dificilă si de multe ori irealizabilă, deoarece

stabilirea substantelor de origine metabolică este în cele mai multe cazuri imposibilă.
Practic, numai pentru proteine se poate vorbi de coeficienți de digestibilitate reali.

În cele mai multe cazuri, digestibilitatea aparentă constituie o bună bază de

comparație, ceea ce face ca în practica stabilirii valorii nutritive a nutrețurilor să se
folosească CD aparenți. Aceștia se stabilesc cu ajutorul experiențelor de
digestibilitate.

2
 METODE PENTRU DETERMINAREA DIGESTIBILITĂTII
NUTREȚURILOR

Exista două categorii de metode pentru determinarea digestibilitatii:

A. Metode in vivo
B. Metode de laborator in vitro

A. METODELE „IN VIVO“

Aceste metode pot fi directe si indirecte.

a. Metodele directe. Se organizează experiențe pe animale, de preferință pe

masculi castrați (batali, boi, porci etc.). Scopul urmărit în experiențele de
digestibilitate este stabilirea proporției în care sunt digerate substanțele nutritive din
nutrețurile ingerate.
Principiul de lucru constă în:
- stabilirea cantităților exacte de nutreturi si substanțe componente ingerate (I);
- stabilirea cantităților exacte de fecale si substanțe componente eliminate (E);
- stabilirea, prin diferență, a cantităților digerate din fiecare substanță nutritivă
(I-E=D);
- stabilirea coeficientilor de digestibilitate (CD) prin raportarea procentuală a
cantităților digerate la cele ingerate (CD%=D/Ix100).
Determinările se fac în cuști de digestibilitate sau standuri speciale pentru
animale mari, care permit măsurarea cantităților de nutrțturi administrate, resturilor de
nutrețuri si fecalelor rezultate.

Nutrețurile ce se studiază trebuie asigurate în cantitațile cerute de numarul de

animale si durata experientelor si se vor păstra în conditii corespunzatoare, pentru a le
menține nemodificate însusirile nutritive.

3
 Animalele folosite în experiențele de digestibilitate trebuie sa fie sănătoase,
normal dezvoltate, iar loturile sa fie alcătuite din câte 3-4 animale sau mai multe,
pentru ca datele obtinute sa poată fi prelucrate statistic.
Experientele durează în medie 20-30 zile si cuprind mai multe perioade. În
cazul experientelor simple, organizate pentru nutrețurile ce pot alcătui singure rația, se
disting:
- o perioadă preliminară de 3-5 zile care permite omogenizarea loturilor,
pregatirea treptată a animalelor în vederea experientei etc.;
- o perioadă pregatitoare de 5-15 zile, variabilă cu specia, ce are drept scop:
obisnuirea animalelor cu noile conditii impuse de experiență, deprinderea cu nutrețul
sau rația, evacuarea tubului digestiv de resturile de hrana consumate anterior etc.;
- o perioada de control sau experimentală propriu-zisă, în care se culeg datele
necesare stabilirii digestibilității nutrețurilor sau rației. Durata ei variază între 8 si 10
zile după specia de animale sau natura nutrețurilor. În această perioadă se
înregistrează cantitatea de hrană administrată, resturile neconsumate, fecalele rezultate
în 24 ore, se recolteaza probe care apoi se vor analiza.

În cazul experientelor diferențiale (duble), organizate pentru nutrețurile ce nu

pot alcătui singure rația se disting: o perioadă preliminară; o perioadă pregătitoare; o
primă perioadă de control; o perioadă de tranziție; o a doua perioadă de control.
În perioada de tranziție, se suplimentează în rație nuțretul ce se studiază si se
urmăreste eliminarea resturilor de hrană consumată anterior, iar în a doua perioada de
control se urmaresc aceleasi date ca si în prima perioada de control.
Pentru calcularea digestibilității sunt necesare urmatoarele date:
- compozitia chimică a nutrețurilor, a resturilor si fecalelor;
- cantitățile de nutrețuri administrate, resturile rezultate si fecalele eliminate în
medie în 24 ore.
În cazul experiențelor diferențiale:

DII - DI
CD% = x 100
IS

4
în care: DII - digesta ratiei în perioada a II-a de control;
DI - digesta ratiei în perioada I de control;
IS - ingesta supliment (prin nutretul dat suplimentar în
perioada de tranzitie si a II-a perioada de control).

b. Metodele indirecte. Metodele cu indicatori inerți, metodele indirecte,

utilizează pentru determinarea digestibilității substantele inerte existente în nutrețuri,
cum ar fi, spre exemplu, sarurile de siliciu sau lignina. În acest caz, digestibilitatea se
stabilește dupa urmptoarea relație:

% indicator în nutre] x % nutrient în fecale

CD% = 100  100 x
% indicator în fecale x % nutrient în nutre]

Indicatorii inerți naturali pot permite determinarea digestibilitatii nutreturilor de

pe pajisti. Utilizarea indicatorilor inerti artificiali (oxidul de crom) este posibilă numai
în cazul cunoasterii exacte a cantităților de nutreturi ingerate, ceea ce este foarte greu
de stabilit la nutreturile de pe pajisti.

Alta metoda indirecta este intermediară între metodele in vivo si in vitro. Se face
apel la animalele prevăzute cu fistule ruminale prin care se introduc saculeti de
plastic, continând câteva grame din nutretul ce se studiază. Dupa câteva zile (5 zile),
saculetii se scot si continutul se analizează. Datele ce se obtin sunt foarte apropiate de
cele obtinute prin metodele directe.

5
 B. METODELE „IN VITRO“

Acestea mai sunt numite si metode de laborator.

a. Metoda rumenului artificial se aplică în cazul nutreturilor pentru

rumegătoare, mai ales pentru nutreturile verzi, fânuri etc. Proba de nutret marunțită se
introduce într-un recipient de sticlă în care se gaseste lichid ruminal. Din recipient se
scoate aerul, apoi se ține la termostat (+ 37C) timp de 48 ore după care se face un
tratament cu pepsină. Diferența între greutatea inițială a probei si cea înregistrată la
sfârșitul determinării reprezintă substanța uscată digerată.

b. Determinarea digestibilitatii proteinei se face prin tratarea probei de nutret,

maruntita fin, cu un amestec de pepsina si HCl, la temperatura corpului, timp de 5-8
ore, apoi proba se filtreaza. Din partea ramasa pe filtru se dozeaza azotul total, iar prin
diferenta dintre PB continuta initial si PB ramasa pe filtru se stabileste proteina
solubilizata, deci proteina „digerata“ sub actiunea pepsinei.

c. Metodele bazate pe conținutul nutrețurilor în celuloză brută pleacă de la

considerentul ca digestibilitatea componentelor unui nutreț este influențată în primul
rând de conținutul său în celuloză brută (celuloza, lignina, siliciu).
Pe acest principiu au fost elaborate mai multe metode- de ex metoda Van
Soest
În esență, o probă de nutreț de 1-2 g tratată cu detergent acid (bromura de N-
cetil-NNN trimetilamoniu dizolvat în H2SO4 solutie 5%), este degradată parțial si se
stabileste așa-zisul ADR (acid detergent residue). Apoi pe baza unor ecuații se
stabilește digestibilitatea substantei organice (SOD%)
Există relații de calcul stabilite pe grupe de nutreturi.

6
Curs 10 Nutritie/mv 1 Ro/2021
29 aprilie 2021
Titular curs - Bader Liliana

DIGESTIBILITATEA NUTREȚURILOR (II)

FACTORII CARE INFLUENTEAZĂ DIGESTIBILITATEA

Digestibilitatea unui nutret variaza în functie de o serie de factori care pot fi

grupati în:
- factori care tin de animalul la care este utilizat;
- factori care tin de nutret, dar si de conditiile de utilizare.

A. FACTORII DETERMINATI DE ANIMAL

Sunt denumiti si factori interni si se refera la: specia, rasa, vârsta, individul,
productia si starea fiziologica, starea de sanatate etc.
Specia. Fiecare specie are particularitatile ei în ce priveste digestia, datorita
caracteristicilor tubului digestiv, structurii acestuia, florei microbiene etc.
În general, erbivorele si mai ales rumegatoarele pot digera prin intermediul
microorganismelor din tubul digestiv celuloza, dar în acelasi timp digera mai bine
decât monogastricele si ceilalti componenti ai nutreturilor vegetale. Dintre
rumegatoare, taurinele digera mai bine decât ovinele nutreturile celulozice, diferentele
fiind de 10% pentru substanta organica si 14% pentru celuloza.
Cabalinele digera mai slab decât rumegatoarele componentele nutreturilor
voluminoase. Diferentele fata de taurine sunt de 5-10% la substanta organica si 29%
la celuloza.
Porcinele digera mult mai slab componentele nutreturilor voluminoase, în
schimb digera mai bine componentele concentratelor, radacinoaselor si mai ales SEN.
Rozatoarele digera mai bine proteina si grasimea din fân si mai putin celuloza
si SEN.
Pasarile digera foarte slab celuloza, dar digera foarte bine SEN, proteina si
grasimea.

Rasa. Rasa nu pare sa aiba decât o mica influenta asupra digestibilitatii. Se

considera ca metisii digera mai bine componentele nutreturilor decât rasele din care
provin.

1
 S-au constatat diferente de digestibilitate mai evidente când exista deosebiri
mari de tip constitutional.

Individualitatea. S-au constatat diferente individuale în ce priveste capacitatea

de a digera, diferente uneori considerabile. La cabaline, diferentele sunt în medie de
3% în cazul concentratelor, de 6% în cazul ratiilor mixte si de 14% în cazul
nutreturilor celulozice. Diferentele individuale sunt dificil de explicat, dar ele trebuie
luate în considerare în cadrul experientelor de digestibilitate prin folosirea unui numar
mai mare de animale, care sa permita prelucrarea statistica a datelor.

Vârsta. Influenta vârstei este foarte discutata, iar rezultatele experientelor nu

sunt întotdeauna concordante. Animalele batrâne au o capacitate de digestie redusa
datorita modificarilor suferite de dentitie sau tubul digestiv.

Productia si starea fiziologica. Productiile mari maresc tranzitul digestiv si

reduc digestibilitatea, motiv pentru care se recomanda ca la vacile cu productii mari
de lapte sa li se administreze o hrana mai digestibila, respectiv mai bogata în nutreturi
concentrate. Diferitele stari fiziologice pot influenta tranzitul digestiv si ca urmare
digestibilitatea.

Sanatatea si conditia animalului. Influenteaza digestia. Animalele bolnave

sau în conditie slaba de întretinere digera mai greu hrana, în comparatie cu cele
sanatoase. Enteritele, prin accelerarea tranzitului intestinal, infestatiile parazitare care
actioneaza fie prin intermediul antienzimelor secretate de paraziti, fie prin efectul de
pradare al parazitilor sau chiar prin cicatricele lasate de acestia pe mucoasa intestinala,
influenteaza considerabil digestibilitatea.

B. FACTORII DETERMINATI DE NATURA NUTRETURILOR ŞI

CONDITIILE DE UTILIZARE

a. Componentii chimici ai nutretului. Influenteaza în cea mai mare masura

digestibilitatea, întrucât natura si compozitia ratiei (deci si a nutretului) influenteaza
net natura si cantitatea florei rumenale.
Utilizarea digestiva a nutreturilor formeaza un tot foarte complex în care
fiecare tip de degradare le influenteaza pe celelalte. Aceasta înseamna ca coeficientul
de digestibilitate al unui nutrient depinde mai mult de factorii legati de componentii
ratiei decât de caracteristicile proprii ale nutrientului însusi.
Dintre componentele nutreturilor, rolul preponderent îl are celuloza bruta. O
oarecare cantitate de celuloza este necesara peristaltismului tubului digestiv si

2
tranzitului substantelor nutritive, dar peste o anumita limita ratia se digera greu sau
foarte greu.
Daca celuloza propriu-zisa este în mare parte digerata la erbivore, lignina,
siliciul etc. sunt indigerabile. Continutul plantelor în aceste substante creste cu vârsta,
fapt ce face ca digestibilitatea ratiei si a tuturor constituentilor sai sa scada cu
cresterea stadiului de vegetatie.
Prin tratarea paielor cu solutii alcaline se îndeparteaza lignina si creste
considerabil digestibilitatea. În unele tratamente, digestibilitatea celulozei brute si a
SEN din paie poate creste cu 40%.

b. Proportiile nutreturilor care compun ratia influenteaza digestibilitatea

fiecaruia dintre acestea. Fenomenul este denumit „digestibilitate asociativa“. Unele
combinatii de nutreturi au o digestibilitate superioara celei a fiecarui nutret în parte.
La altele, efectul este invers.

c Volumul ratiei influenteaza digestibilitatea. Un volum insuficient poate antrena

tulburari de motricitate gastro-intestinala, o diminuare a rumegarii, o încetinire a
tranzitului nutreturilor, constipatie si altele, având ca urmare o diminuare a
digestibilitatii. În caz contrar, volumul prea mare produce o supraîncarcare a tubului
digestiv si, respectiv, o diminuare a digestibilitatii, întrucât o parte din nutreturile sau
substantele continute de acestea scapa actiunii sucurilor digestive sau actiunii
microorganismelor. Consumul exagerat de nutreturi voluminoase este rar întâlnit,
întrucât animalele îsi regleaza singure consumul de substanta uscata.

d. Structura si starea fizica a nutreturilor sau ratiilor

Acesti factori conditioneaza, de fapt, actiunea florei microbiene si sucului
digestiv.
Un fân este mai bine digerat daca este administrat întreg sau tocat, decât
macinat, dar prin granulare se amelioreaza simtitor digestibilitatea acestuia.
Modul de prezentare al furajelor influenteaza fermentatiile din rumen: prin
macinarea furajelor va scade productia de acid acetic în favoarea acidului propionic.
Granularea sau brichetarea nutreturilor înlatura acest inconvenient.

a. Alti factori ce pot influenta digestibilitatea sunt: apetenta, frecventa tainurilor

si conditiile climatice. Apetenta ratiei constituie un stimulent al secretiilor digestive
care favorizeaza digestia. Numarul tainurilor, ca si intervalul dintre acestea,
influenteaza digestibilitatea, în sensul ca la tainuri apropiate, animalul manânca fara
pofta si masa alimentara soseste în compartimente ce nu au fost golite. Daca conditiile
climatice sunt excesive, acestea au o actiune depresiva asupra digestibilitatii.

3
Curs 11 Nutritie/mv 1 Ro/2021
Mai 2021
Titular curs - Bader Liliana

VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR

Prin valoarea nutritivă se înţelege capacitatea nutreţului de a satisface cerinţele

în substanţe nutritive ale animalelor. Valoarea nutritivă depinde pe de o parte de
caracteristicile nutreţului, iar pe de alta de caracteristicile animalelor care îl consumă.
Acelaşi nutreţ poate avea valori diferite în funcţie de specia de animale, categoria de
vârstă sau forma de producţie.
Valoarea nutritivă se exprimă prin conţinutul nutreţurilor în: energie, proteină,
săruri minerale, vitamine etc.
Valoarea energetică se poate exprima în kcal sau joule: EB, ED, EM, ENp
sau în unităţi convenţionale, cum ar fi: TSD, EA, UN şi altele, pe kg nutreţ sau kg
substanţă uscată.
Valoarea proteică se poate exprima în g PB, g PD, g PDI pe kg nutreţ sau în
procente PB sau PD. La păsări şi porci, valoarea proteică trebuie să fie exprimată şi
prin conţinutul în aminoacizi, în primul rând în cei limitativi: % lizină, %
metionină+cistină, % triptofan.
Valoarea minerală se exprimă prin conţinutul în principalele macro şi
microelemente. Pentru rumegătoare, valoarea minerală trebuie să fie redată cel puţin
prin conţinutul în g Ca şi g P pe kg nutreţ. Pentru animalele crescute în condiţii
industriale trebuie avute în vedere toate elementele minerale necesare organismului,
ceea ce presupune aportul acestora prin suplimente minerale bine echilibrate.
Valoarea vitaminică pentru rumegătoare trebuie să exprime cel puţin
conţinutul în caroten în mg/kg; pentru alte specii sau categorii se exprimă în mcg/kg
sau UI, cel puţin pentru principalele vitamine (A, D, E etc.).

1
 1- VALOAREA NUTRITIVĂ ENERGETICĂ A NUTREŢURILOR

1a Transformarea energiei în organism

În cursul utilizării nutreţurilor în organismul animal, acestea sunt supuse unor

numeroase transformări la nivelul aparatului digestiv şi în ţesuturi. Ele sunt degradate
progresiv şi fiecare etapă se traduce prin pierderi de energie, foarte variabile în funcţie
de tipul nutreţului.
O parte a constituienţilor organici nu sunt digeraţi şi sunt excretaţi prin fecale.
Pierderile energetice prin fecale sunt estimate la cca 30% (20-50%) la rumegătoare şi
20% -50%) la monogastrice.
În cursul digestiei microbiene, o parte din energia nutreţurilor se pierde sub
formă de metan, ca principal gaz de fermentaţie purtător de energie, de ordinul a cca
8% (4-10%) la rumegătoare şi sub 1% la monogastrice.
În plus, nu toate substanţele nutritive de origine alimentară absorbite sunt
degradate, o parte fiind excretată prin urină, în special sub formă de uree. Energia
urinară reprezintă, în medie, 5% la rumegătoare şi 3% la monogastrice.
În ţesuturi, produsele finale ale digestiei sunt profund transformate, o parte
contribuind la acoperirea necesarului de energie de întreţinere şi de producţie iar altă
parte pierzâdu-se sub formă de extra căldură, foarte variabilă şi cu o pondere
însemnată.

2
 SCHEMA TRANSFORMĂRII ENERGIEI ÎN ORGANISM

Energia brută

Energie fecale

Energie digestibilă

Energie metan

Energie urină
Energie metabolizată

EM întreţinere EM producţie

Extracăldură Extracăldură

Energie netă Energie netă

întreţinere producţie

Creştere
Metabolism inaniţie
Reproducţie
Activitate voluntară
Lapte, ouă, lână
Termoreglare

1a1- Energia brută (EB) a nutreţurilor

Energia brută (EB) sau energia îngerată (EI) reprezintă suma valorilor
energetice ale constituenţilor substanţei organice dintr-un nutreţ şi se exprimă în kcal
pe gram substanţă uscată sau kcal ingerate prin nutreţuri de un animal în 24 ore.

3
 Glucidele au o valoare energetică de 4-4,1 kcal/g, grăsimile 9,3-9,5 kcal/g iar
proteinele 5,6-5,7 kcal/g. Prin urmare, cu cât un nutreţ va conţine mai multă grăsime
cu atât va avea o valoare energetică mai ridicată.
Energia brută se poate determina direct în bomba calorimetrică sau indirect
prin intermediul unor ecuaţii de regresie.
Determinarea directă în bomba calorimetrică constă în arderea completă a unei
cantităţi cunoscute de nutreţ, în atmosferă de oxigen, la o presiune de cca 25 atm şi
măsurarea exactă a creşteri temperaturii apei din aparat. Este considerată metoda cea
mai precisă.
Determinarea energiei brute indirect, pe baza unor ecuaţii de regresie, constă
în cunoaşterea principalelor substanţe nutritive (PB, GB, CelB şi SEN), considerate
variabile, şi a coeficienţilor lor calorici, consideraţi constanţi.

Cea mai cunoscută ecuaţie, valabilă pentru toate nutreţurile, a fost propusă de
Schiemann şi col. (1971), unde PB, GB, CelB şi SEN sunt în g/kg SU:

EB (kcal/kg SU) = 5,72 x PB + 9,50 x GB + 4,79 x CB + 4,17 x SEN

Caracterizarea valorii nutritive numai prin prisma conţinutului de energie brută

se consideră insuficientă deoarece face o egalizare, neconformă cu valoarea reală a
nutreţurilor.

1a2- Energia digestibilă (ED) a nutreţurilor

Digestibilitatea constituie principalul factor de variaţie a valorii energetice a

nutreţurilor, influenţată de mai mulţi factori, dintre care compoziţia chimică (în mod
deosebit conţinutul în celuloză brută) şi specia sunt cei mai importanţi.
Energia digestibilă (ED) reprezintă diferenţa dintre energia brută (EB) şi
energia conţinută de fecale (EF).

ED = EB – EF

4
 Trebuie cunoscută energia eliminată prin fecale. Pentru aceasta, ca şi în cazul
EB, probe de fecale se ard în bomba calorimetrică.

Dacă ED se calculează pe baza conţinutului în substanţe nutritive digestibile,

acest lucru se poate face prin intermediul următoarelor relaţii (PBD, GBD, CBD şi
SEND sunt în g/kg SU):

- pentru rumegătoare:
ED(kcal/kg SU) = 5,79 x PBD + 8,15 x GBD + 4,49 x CelBD + 4,06 x SEND

- pentru porci:
ED (kcal/kg SU) = 5,78 x PBD + 9,42 x GBD + 4,40 x CelBD + 4,07 x SEND

Energia digestibilă, ca modalitate de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor

în cuida unor imperfecţiuni (nu ia în consideraţie pierderile energetice prin gaze, urină
şi căldură), este utilizată în continuare, de principalele sisteme, recunoscute pe plan
mondial: NRC (SUA) pentru rumegătoare, cai şi porci, ARC (Anglia) pentru porci şi
INRA (Franţa) pentru porci şi pentru iepuri.

1a3- Energia metabolizabilă (EM) a nutreţurilor

Energia nutreţurilor, aparent utilizabilă de către ţesuturile organismului, este

denumită energie metabolizată (EM). Ea corespunde diferenţei dintre energia brută
(EB) şi suma pierderilor energetice sub formă de fecale (EF), gaze de fermentaţie
(EG) şi urină (EU).

EM = EB - (EF + EG + EU)
sau
EM = ED – (EG + EU)

5
 A. Determinarea energiei metabolizabile pe baza pierderilor energetice
sub formă de gaze de fermentaţie şi urină

Energia conţinută de gazele de fermentaţie se poate determina direct în camere

respiratorii şi indirect prin intermediul unor relaţii de calcul.
Dacă gazele de fermentaţie se măsoară direct animalele se ţin 2-4 zile în
camere de metabolism şi pe baza schimburilor respiratorii (diferenţa în concentraţie
dintre aerul inspirat şi cel expirat) se stabileşte cantitatea de metan, principalul gaz de
fermentaţie. Apoi cantitatea de metan se înmulţeşte cu valoarea sa calorică, de 9,45
kcal/l (Brouwer, 1965) şi se obţine energia pierdută prin gaze.

B. Determinarea energiei metabolizabile pe baza conţinutului nutreţurilor

în substanţe nutritive

Energia metabolizabilă a nutreţurilor poate fi apreciată şi indirect pe baza

conţinutului acestora în substanţe nutritive brute şi substanţe nutritive digestibile
(inclusiv în energie digestibilă) prin intermediul unor ecuaţii de regresie (simple sau
multiple).
Sunt prezentate, în continuare, pe specii, câteva din aceste ecuaţii, unde
substanţele nutritive sunt în g/kg SU:
Pentru rumegătoare
- sistemul OKIT (Germania):
EM (kcal/kg SU) = 4,32 x PBD + 7,73 x GBD + 3,59 x CelBD +3,63 x SEND

- sistenul ARC (Anglia):

EM = 0,81 x ED

- sistemul INRA (Franţa):

EM (kcal/kg SU) = ED x (0,8417 – 9,9 x 10-5 CelB – 1,96 x 10-4PB + 0,0265)

6
 Pentru porci
- sistemul OKIT:
EM (kcal/kg SU) = 5,01 x PBD + 8,93 x GBD + 3,44 x CelBD + 4,08 x SEND

- Noblet şi col. ,1989:

EM (kcal/kg SU) = 4451 – 12,07 x Cen.B + 3,32 x GB – 5,82 x CelB
EM (kcal/kg SU) = 1572 – 7,61 x Cen.B + 0,673 x EB – 4,08 x NDF

Pentru păsări
- sistemul OKIT:
EM (kcal/kg SU) = 4,26 x PBD + 9,50 x GBD + 4,23 x CBD + 4,23 x SEND

1a4- Energia netă (EN) a nutreţurilor

Energia aparent utilizabilă de ţesuturile organismului, care este energia

metabolizabilă, este profund transformată, o parte contribuind la acoperirea nevoilor
de întreţinere şi producţie (energie netă, EN) iar restul este pierdută sub formă de
extracăldură (C), corespunzătoare funcţionării ţesuturilor şi costurilor energetice de
sinteză.

EM = EN + C sau EN = EM – C

Energia netă şi extracăldura depind, pe de o parte, de natura şi proporţiile

produşilor finali ai digestiei (substanţele nutritive) şi, pe de altă parte, de funcţia
pentru care aceştia sunt folosiţi (întreţinere, lactaţie, îngrăşare etc.), conform unui
coeficient de utilizare (k). Prin urmare, EN mai poate fi exprimată şi în acest fel:

EN = EM x k

7
 Exprimarea valorii nutritive în EN ia în consideraţie, mai curând,
caracteristicile animalului şi mai puţin ale nutreţului (aşa cum este cazul ED şi EM),
conferindu-i, în acest fel, o precizie mai mare, o reflectare mai bună a veritabilei
utilizări a energiei dintr-un nutreţ de către un animal .

a. Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza conţinutului în

energie netă, când se cunoaşte energia calorică

Determinarea energiei calorice prin calorimetrie directă

Calorimetria directă presupune introducerea animalelor de experienţă în
camere izolate şi masurarea pierderilor de căldură prin radiaţie, convencţie şi
conducţie (căldura sensibilă) şi prin evaporarea apei la nivelul pielii şi pulmonilor
(căldura latentă).
Acest lucru se poate realiza fie prin măsurarea creşterii temperaturii unui
volum de apă cunoscut (metoda adiabatică), fie prin captarea directă a căldurii printr-
un sistem de termocupluri (metoda gradientului de temperatură sau metoda
calorimetrului diferenţial).
Prin metoda adiabatică, căldura propusă de organismul animal este absorbită de
apa care circulă prin ţevile calorimetrului; cunoscându-se temperatura apei, la intrarea
şi la ieşirea din cameră, precum şi cantitatea acesteia se poate determina producţia de
căldură sensibilă. Căldura latentă se poate calcula prin captarea vaporilor de apă cu un
absorbant şi înmulţirea cantităţii (în g) cu factorul 0,54.
Metodele directe de determinare a energiei calorice sunt foarte precise, însă, au
dezavantajul că instalaţiile sunt greu de construit şi menţinut şi necesită un
considerabil efort.

Determinarea energiei calorice prin calorimetrie indirectă

Calorimetria indirectă presupune determinarea energiei calorice pe baza
măsurării schimburilor respiratorii, având în vedere corespondenţa între gazele de
expiraţie (oxigen, bioxid de carbon, metan) şi producţia de cădură. Pentru acesta se
pot folosi fie aparate cu circuit închis, fie aparate cu circuit deschis.

8
 Calorimetrele cu circuit închis au ca principiu de funcţionare schimbările de
volum şi presiune survenite în camerele respiratorii, ca urmare a respiraţiei
animalelor.
Calorimetrele cu circuit deschis, după modalitatea de măsurare a schimburilor
respiratorii sunt gravimetrice (se cântăresc gazele respiratorii) şi volumetrice (se
înregistrează volumele şi proporţiile gazelor de expiraţie şi ale aerului atmosferic care
intră şi care ies din camere).
Măsurătorile comparative între calorimetria directă şi cea indirectă au pus în
evidenţă faptul că rezultatele obţinute sunt asemănătoare, îndreptăţind utilizarea fără
rezerve a calorimetriei indirecte, aşa cum s-a arătat, mai ieftină şi mai uşor de aplicat.

9
Curs 12 Nutritie/mv 1 Ro/2020
20 Mai 2021

Titular curs - Bader Liliana

UNITATI CONVENTIONALE DE MASURARE A VALORII NUTRITIVE

ENERGETICE A NUTRETURILOR

a- Unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor bazate pe digestibilitate.

Conţinutul nutreţurilor în substanţe nutritive digestibile a fost utilizat, ca

modalitate de apreciere a valorii nutritive, încă din secolul trecut, mai precis din 1864,
de Wolff şi Lehmann, în Germania.
Unitatea de măsură în cauză se numeşte TDN (Total Digestible Nutrient),
preluată în româneşte ca TSD (Total Substanţe Digestibile) sau TSND (Total
Substanţe Nutritive Digestibile).
TSD-ul se calculează prin însumarea substanţelor nutritive digestibile dintr-un
nutreţ, după ce grăsimea a fost adusă la aceiaşi valoare energetică cu proteina,
celuloza şi substanţele extractive neazotate, considerându-se că este superioară de 2,25
ori din acest punct de vedere.

TSD = PBD + 2,25 x GBD + CelBD + SEND

Substanţele nutritive digestibile (PBD, GBD, CBD, SEND), se obţin prin

înmulţirea compoziţiei chimice (PB, GB, CB, SEN) cu coeficienţii lor de
digestibilitate.
Unitatea TSD este uşor accesibilă tuturor crescătorilor de animale şi nu
necesită existenţa unei aparaturi şi tehnici de laborator complicate.
Dezavantajele care au justificat înlocuirea TSD-ului sau apariţia, în paralel, a
altor unităţi de măsură sunt legate de următoarele aspecte:
- supraevaluează nutreţurile de volum în comparaţie cu nutreţurile concentrate;

1
 - se ia în consideraţie numai pierderile de substanţe nutritive şi energie la
nivelul tubului digestiv, neţinând seama de alte importante pierderi (prin urină, gaze
de fermentaţie şi căldură);
- se exprimă în procente sau unităţi de greutate (g, kg, libre), în timp ce
actualele unităţi de măsură sunt exprimate în termeni energetici (kcal, kj);
- ca rezultat la multiplicării grăsimii cu factorul 2,25, unele nutreţuri, bogate în
cest element nutritiv, depăşesc 100% TSD.
Cu ajutorul unor relaţii de calcul TSD se poate transforma în alte forme de
măsurare a valorii energetice a nutreţurilor:
1 kg TSD = 4410 kcal ED
1 kg TSD = 3615kcal EM

b- Unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor bazate pe efectul

productiv

Pe baza acestui criteriu s-au stabilit mai multe unităţi de măsură, utilizate pe
scară largă în întreaga lume timp de un secol. Astăzi interesul pentru asemenea unităţi
de măsură a scăzut, fiind treptat înlocuite de unităţi structurate pe eficienţa utilizării
energiei în organism.

Unitatea fân
A fost stabilită de A. Thaer în Germania secolul trecut, bazându-se pe sporul în
greutate realizat de animale, în urma administrării diferitelor nutreţuri, raportat la
acelaşi efect productiv al unui kg de fân natural, luat drept etalon.
Unitatea fân a lui Thaer, prima unitate de acest fel, avea, însă, dezavantajul că
însuşi fânul (etalon) are o valoare nutritivă variabilă şi, de aici, importante surse de
eroare.

2
 Echivalentul amidon (EA)
Este unitatea de măsură, elaborată, în 1907, în Germania, de O. Kellner, cu cea
mai ,mare arie şi durată de aplicare. Astăzi încă mai este folosită, însă, aria de
aplicabilitate s-a restrâns foarte mult.
Kellner a luat etalon efectul unui kg de amidon pur digestibil în producţia de
grăsime din corp (0,248), la care s-au raportat efectele tuturor nutreţurilor studiate.
Înlocuirea echivalentului amidon cu alte unităţi de măsură a fost determinată de
două dazavantaje majore ale acestuia:
- foloseşte ca etalon amidonul pur digestibil, care nu se utilizează în hrănirea
practică a animalelor
- a fost stabilit în producţia de grăsime, pe boi la îngrăşat, şi apoi generalizat
pentru toate speciile şi categoriile de animale şi pentru toate formele de producţie.
Relaţiile dintre echivalentul amidon (EA) şi energia netă (EN), exprimată în
kcal, sunt următoarele:
- pentru rumegătoare: EA = EN/2360
- pentru monogastrice: EA = EN/3300

Unitatea nutritivă orz (UF)

A fost introdusă de Fjord şi Hanson în ţările scandinave, în deceniul al 4-lea al
secolului nostru.
Se consideră că 1 kg orz adăugat la o raţie de bază permite obţinerea a 3 kg
lapte. Determinarea valorilor energetice ale nutreţurilor în unităţi orz s-a făcut prin
experienţe pe loturi de vaci, care au primit peste raţia de bază, fie diferite nutreţuri, fie
orz, valorile nutreţurilor fiind exprimate în UF.

Unitatea nutritivă ovăz (UN)

A fost stabilită, în anul 1922, în fosta Uniune Sovietică şi apoi a pătruns în
toate ţările din estul Europei (ovăzul era, pe atunci, o cereală mai răspândită decât
orzul în această parte a Europei). Cunoscută şi sub numele de unitate nutritivă
sovietică este oficializată şi în ţara noastră din 1949.

3
 Provine tot din echivalentul amidon al lui Kellner, însă, s-a luat ca etalon
efectul în producţia de grăsime al unui kg de ovăz, apreciat la 150 g, faţă de care s-au
stabilit valorile nutritive ale tuturor nutreţurilor.
Echivalentul energetic al unui kg de ovăz a fost estimat la 1414 kcal EN la
rumegătoare şi 1680 kcal EN la monogastrice.

Unitatea furajeră orz – franceză

A fost elaborată şi introdusă în practică de Leroy (1954). Constituie un caz
particular, deoarece energia netă nu corespunde unei funcţii definite. Energia
metabolizabilă a unui nutreţ este calculată pe baza substanţelor digestibile, iar energia
netă este obţinută din energia metabolizabilă, din care se scade energia calorică
considerată 1 kcal/g SU.
Valoarea energetică:

EN
UF 
1 883

1 kg orz = 1 883 kcal EN

c- Unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor bazate pe eficienţa

utilizării energiei în organism
Din acest grup de unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor vor fi
prezentate pe scurt unităţile furajere franceze .

Unităţile furajere franceze (UFL, UFV)

Aceste două sisteme au ca punct comun conţinutul în energie netă al
nutreţurilor, pornind de la eficienţa diferită a utilizări energiei metabolizabile pentru
întreţinere (km), pentru lactaţie (kl), şi pentru îngrăşare (kf).
Conform acestor sisteme, fiecare nutreţ administrat rumegătoarelor are 2 valori
nutritive energice, exprimate, în varianta franceză, în ,,unităţi furajere lapte” (UFL) şi
,,unităţi furajere carne” (UFV).

4
 UFL este utilizată pentru femelele în lactaţie (vaci, oi, capre), pentru femelele
gestante sau sterpe, pentru reproducătorii masculi şi pentru animalele în creştere şi
îngrăşare moderată; UFV este utilizată pentru toate animalele rumegătoare cu creştere
şi îngrăşare rapidă (exemplu, peste 1000g spor/zi la tineretul taurin).
Acest nou sistem de apreciere a valorii energetice a nutreţurilor presupune
determinarea conţinutului lor în energie netă (EN). Conţinutul în energie netă al unui
nutreţ se calculează, pornind de la: energia brută (EB); digestibilitatea energiei (dE);
raportul dintre energia digestibilă (ED) şi energia metabolizabilă (EM); randamentul
de utilizare (k) al energiei metabolizabile pentru întreţinere, creştere şi îngrăşare sau
lactaţie.
Baza de calcul a valorii energetice în UFL şi UFV este următoarea:

Concentraţia în EM a nutreţului (q): q = EM/EB

Eficacitatea utilizării EM în EN

1. - pentru lactaţie: Kl = 0,60 + 0,24 (q - 0,57)

2. - pentru întreţinere: Km = 0,287 q + 0,554

3. - pentru îngrăşare: Kf = 0,78 q + 0,006

4. - pentru întreţinere şi producţia de carne:

Km  Kf  1,5
Kmf 
Kf  0,5  Km

C. Calcularea UFL a nutreţurilor D. Calcularea UFV a nutreţurilor

ENL = EM x Kl ENV = EM x Kmf

UFL = ENL / 1 700 UFV = ENV / 1 820

5
Curs 12 Nutritie/mv 1 Ro/2020
20 Mai 2021

Titular curs - Bader Liliana

UNITATI CONVENTIONALE DE MASURARE A VALORII NUTRITIVE

ENERGETICE A NUTRETURILOR

a- Unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor bazate pe digestibilitate.

Conţinutul nutreţurilor în substanţe nutritive digestibile a fost utilizat, ca

modalitate de apreciere a valorii nutritive, încă din secolul trecut, mai precis din 1864,
de Wolff şi Lehmann, în Germania.
Unitatea de măsură în cauză se numeşte TDN (Total Digestible Nutrient),
preluată în româneşte ca TSD (Total Substanţe Digestibile) sau TSND (Total
Substanţe Nutritive Digestibile).
TSD-ul se calculează prin însumarea substanţelor nutritive digestibile dintr-un
nutreţ, după ce grăsimea a fost adusă la aceiaşi valoare energetică cu proteina,
celuloza şi substanţele extractive neazotate, considerându-se că este superioară de 2,25
ori din acest punct de vedere.

TSD = PBD + 2,25 x GBD + CelBD + SEND

Substanţele nutritive digestibile (PBD, GBD, CBD, SEND), se obţin prin

înmulţirea compoziţiei chimice (PB, GB, CB, SEN) cu coeficienţii lor de
digestibilitate.
Unitatea TSD este uşor accesibilă tuturor crescătorilor de animale şi nu
necesită existenţa unei aparaturi şi tehnici de laborator complicate.
Dezavantajele care au justificat înlocuirea TSD-ului sau apariţia, în paralel, a
altor unităţi de măsură sunt legate de următoarele aspecte:
- supraevaluează nutreţurile de volum în comparaţie cu nutreţurile concentrate;

1
 - se ia în consideraţie numai pierderile de substanţe nutritive şi energie la
nivelul tubului digestiv, neţinând seama de alte importante pierderi (prin urină, gaze
de fermentaţie şi căldură);
- se exprimă în procente sau unităţi de greutate (g, kg, libre), în timp ce
actualele unităţi de măsură sunt exprimate în termeni energetici (kcal, kj);
- ca rezultat la multiplicării grăsimii cu factorul 2,25, unele nutreţuri, bogate în
cest element nutritiv, depăşesc 100% TSD.
Cu ajutorul unor relaţii de calcul TSD se poate transforma în alte forme de
măsurare a valorii energetice a nutreţurilor:
1 kg TSD = 4410 kcal ED
1 kg TSD = 3615kcal EM

b- Unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor bazate pe efectul

productiv

Pe baza acestui criteriu s-au stabilit mai multe unităţi de măsură, utilizate pe
scară largă în întreaga lume timp de un secol. Astăzi interesul pentru asemenea unităţi
de măsură a scăzut, fiind treptat înlocuite de unităţi structurate pe eficienţa utilizării
energiei în organism.

Unitatea fân
A fost stabilită de A. Thaer în Germania secolul trecut, bazându-se pe sporul în
greutate realizat de animale, în urma administrării diferitelor nutreţuri, raportat la
acelaşi efect productiv al unui kg de fân natural, luat drept etalon.
Unitatea fân a lui Thaer, prima unitate de acest fel, avea, însă, dezavantajul că
însuşi fânul (etalon) are o valoare nutritivă variabilă şi, de aici, importante surse de
eroare.

2
 Echivalentul amidon (EA)
Este unitatea de măsură, elaborată, în 1907, în Germania, de O. Kellner, cu cea
mai ,mare arie şi durată de aplicare. Astăzi încă mai este folosită, însă, aria de
aplicabilitate s-a restrâns foarte mult.
Kellner a luat etalon efectul unui kg de amidon pur digestibil în producţia de
grăsime din corp (0,248), la care s-au raportat efectele tuturor nutreţurilor studiate.
Înlocuirea echivalentului amidon cu alte unităţi de măsură a fost determinată de
două dazavantaje majore ale acestuia:
- foloseşte ca etalon amidonul pur digestibil, care nu se utilizează în hrănirea
practică a animalelor
- a fost stabilit în producţia de grăsime, pe boi la îngrăşat, şi apoi generalizat
pentru toate speciile şi categoriile de animale şi pentru toate formele de producţie.
Relaţiile dintre echivalentul amidon (EA) şi energia netă (EN), exprimată în
kcal, sunt următoarele:
- pentru rumegătoare: EA = EN/2360
- pentru monogastrice: EA = EN/3300

Unitatea nutritivă orz (UF)

A fost introdusă de Fjord şi Hanson în ţările scandinave, în deceniul al 4-lea al
secolului nostru.
Se consideră că 1 kg orz adăugat la o raţie de bază permite obţinerea a 3 kg
lapte. Determinarea valorilor energetice ale nutreţurilor în unităţi orz s-a făcut prin
experienţe pe loturi de vaci, care au primit peste raţia de bază, fie diferite nutreţuri, fie
orz, valorile nutreţurilor fiind exprimate în UF.

Unitatea nutritivă ovăz (UN)

A fost stabilită, în anul 1922, în fosta Uniune Sovietică şi apoi a pătruns în
toate ţările din estul Europei (ovăzul era, pe atunci, o cereală mai răspândită decât
orzul în această parte a Europei). Cunoscută şi sub numele de unitate nutritivă
sovietică este oficializată şi în ţara noastră din 1949.

3
 Provine tot din echivalentul amidon al lui Kellner, însă, s-a luat ca etalon
efectul în producţia de grăsime al unui kg de ovăz, apreciat la 150 g, faţă de care s-au
stabilit valorile nutritive ale tuturor nutreţurilor.
Echivalentul energetic al unui kg de ovăz a fost estimat la 1414 kcal EN la
rumegătoare şi 1680 kcal EN la monogastrice.

Unitatea furajeră orz – franceză

A fost elaborată şi introdusă în practică de Leroy (1954). Constituie un caz
particular, deoarece energia netă nu corespunde unei funcţii definite. Energia
metabolizabilă a unui nutreţ este calculată pe baza substanţelor digestibile, iar energia
netă este obţinută din energia metabolizabilă, din care se scade energia calorică
considerată 1 kcal/g SU.
Valoarea energetică:

EN
UF 
1 883

1 kg orz = 1 883 kcal EN

c- Unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor bazate pe eficienţa

utilizării energiei în organism
Din acest grup de unităţi de măsură a valorii energetice a nutreţurilor vor fi
prezentate pe scurt unităţile furajere franceze .

Unităţile furajere franceze (UFL, UFV)

Aceste două sisteme au ca punct comun conţinutul în energie netă al
nutreţurilor, pornind de la eficienţa diferită a utilizări energiei metabolizabile pentru
întreţinere (km), pentru lactaţie (kl), şi pentru îngrăşare (kf).
Conform acestor sisteme, fiecare nutreţ administrat rumegătoarelor are 2 valori
nutritive energice, exprimate, în varianta franceză, în ,,unităţi furajere lapte” (UFL) şi
,,unităţi furajere carne” (UFV).

4
 UFL este utilizată pentru femelele în lactaţie (vaci, oi, capre), pentru femelele
gestante sau sterpe, pentru reproducătorii masculi şi pentru animalele în creştere şi
îngrăşare moderată; UFV este utilizată pentru toate animalele rumegătoare cu creştere
şi îngrăşare rapidă (exemplu, peste 1000g spor/zi la tineretul taurin).
Acest nou sistem de apreciere a valorii energetice a nutreţurilor presupune
determinarea conţinutului lor în energie netă (EN). Conţinutul în energie netă al unui
nutreţ se calculează, pornind de la: energia brută (EB); digestibilitatea energiei (dE);
raportul dintre energia digestibilă (ED) şi energia metabolizabilă (EM); randamentul
de utilizare (k) al energiei metabolizabile pentru întreţinere, creştere şi îngrăşare sau
lactaţie.
Baza de calcul a valorii energetice în UFL şi UFV este următoarea:

Concentraţia în EM a nutreţului (q): q = EM/EB

Eficacitatea utilizării EM în EN

1. - pentru lactaţie: Kl = 0,60 + 0,24 (q - 0,57)

2. - pentru întreţinere: Km = 0,287 q + 0,554

3. - pentru îngrăşare: Kf = 0,78 q + 0,006

4. - pentru întreţinere şi producţia de carne:

Km  Kf  1,5
Kmf 
Kf  0,5  Km

C. Calcularea UFL a nutreţurilor D. Calcularea UFV a nutreţurilor

ENL = EM x Kl ENV = EM x Kmf

UFL = ENL / 1 700 UFV = ENV / 1 820

5
Curs 13 Nutritie/mv 1 Ro/2021

27 Mai 2021

Titular curs - Bader Liliana

ALIMENTATIA NORMATA

NORMELE DE HRANĂ

Norma reprezintă cantitatea de substanţe nutritive necesare unui animal în 24 ore

pentru întreţinere şi elaborarea producţiilor. Norma se stabileşte pe baza „cerinţelor
nutritive“ şi reprezintă nivelul acestor cerinţe plus un coeficient de siguranţă.
Norma reprezintă o valoare medie rezultată din prelucrarea statistică a unui
număr mare de date experimentale, la care se adaugă un coeficient de siguranţă care
reprezintă o suplimentare a normei, necesară în condiţiile modificării cerinţelor
organismului ca rezultat al acţiunii nefavorabile a unor factori endogeni sau exogeni.
Valoarea normelor trebuie adaptată condiţiilor concrete ale fermelor,
tehnologiilor de alimentaţie utilizate şi nu trebuie uitat că orice eroare poate dăuna
economic.
Norma cuprinde două componente: norma de întreţinere şi norma de producţie.
Norma de întreţinere reprezintă cantitatea de substanţe nutritive necesare unui
animal în 24 ore pentru menţinerea vieţii, fără ca animalul să-şi modifice greutatea
corporală şi fără să dea la exterior producţie.
Norma de producţie reprezintă cantitatea de substanţe nutritive necesare pentru o
unitate de producţie (kg lapte, kg spor). În cazul vitaminelor şi sărurilor minerale,
norma de întreţinere şi norma de producţie încă nu se pot separa.
Sistemul de referinţă al normelor este diferit. Norma poate fi exprimată pe
animal, kilocorp sau pe 100 kg greutate vie, pe kg greutate metabolică în cazul
întreţinerii şi pe unitatea de produs sau pe cantitatea de produs de la animal.
În multe cazuri sistemul de referinţă este nutreţul şi normele constituie niveluri
nutritive reprezentate în valori relative (%) sau absolute (g, mg, mcg/kg).

1
 Normele se stabilesc diferenţiat pe specii şi categorii de vârstă sau nivel
productiv. Noţiunea de normă se leagă strâns de noţiunea de valoare nutritivă a
nutreţurilor. Ambele folosesc aceleaşi sisteme şi indicatori de exprimare.
Raţia reprezintă combinaţia de nutreţuri administrată în 24 ore, care conţine
substanţele nutritive prevăzute de normă. Aşadar, raţia este concretizarea normei.
Normele pentru erbivore se exprimă, în general, în: energie (UN ovăz, UNL,
UNC,UFL,UFV); proteină (PD g, PDI g); săruri minerale (Ca g, P g); vitamine
(provitamina A mg); substanţă uscată (kg/100 kg GV). Pentru porci şi păsări normele
au ca referinţă, în general, nutreţul combinat şi se referă la: energie (EM kcal/kg),
proteină (PB%) aminoacizi (lizină%, metionină + cistină%, triptofan% etc.), săruri
minerale (Ca%, P% etc.).

1. METODE FOLOSITE PENTRU STABILIREA NORMELOR

Pentru determinarea cerinţelor de substanţe nutritive şi respectiv a normelor se

utilizează:
- metode de determinare a bilanţului nutritiv;
- determinarea metabolismului energetic;
- determinări în condiţii de producţie.
Metodele de bilanţ nutritiv sau de bilanţ energetic se pot efectua în condiţii de:
inaniţie (post), subalimentaţie, alimentaţie abundentă completă sau incompletă.
Studiul schimburilor nutritive în condiţii de inaniţie. Prin încetarea
administrării hranei se instalează starea de inaniţie. În timpul cât durează starea de
inaniţie, animalul continuă să elimine la exterior, prin pulmoni şi urină, aceleaşi
produse de dezasimilaţie ca şi când ar fi hrănit. Excreţia solidă continuă şi ea, dar în
cantităţi scăzute. Animalul consumă din rezervele corporale pentru întreţinerea
funcţiilor vitale, ceea ce clinic se observă prin scăderea greutăţii corporale. Dacă
inaniţia continuă (câteva zile) se constată şi o scădere a căldurii corporale datorată
micşorării activităţii digestive.
Starea de inaniţie poate fi suportată perioade diferite de timp, după specie sau
categorie de vârstă, după temperatura mediului sau după starea de întreţinere a
animalului înainte de înfometare. Cele mai puţin rezistente sunt erbivorele cu

2
stomacul pluricavitar (care suportă inaniţia cca 8 zile), păsările au o rezistenţă medie
(cca 34 zile) şi cele mai rezistente sunt carnivorele (câini, cca 60 zile). Rumegătoarele
şi cabalinele pot trăi fără hrană până când greutatea corporală scade cu 20-30%, iar
câinii şi pisicile cu 30-40%. În general, animalele adulte suportă mai bine inaniţia
decât cele tinere.
Consumul de substanţe nutritive din rezervele organismului este mai pronunţat în
primele 3-4 zile, după care scade, apoi se stabilizează la un plafon minim. Energia este
asigurată mai întâi din folosirea proteinelor circulante, apoi se trece la consumul
proteinei corporale. În următoarele zile consumul de proteină scade şi se apelează la
consumul grăsimii de rezervă. Când rezervele de grăsime sunt pe sfârşite, se
accentuează din nou consumul de proteină.
În concluzie, la animalele în inaniţie, organismul îşi asigură energia necesară
funcţiilor vitale în cea mai mare parte din oxidarea grăsimilor corporale şi după
epuizarea acestora din oxidarea proteinelor. Cele două grupe de substanţe se pot
substitui în producerea de energie. Proteina însă nu poate fi substituită decât până la o
limită considerată minimă, peste care viaţa nu mai este posibilă.
Cantitatea de azot endogen eliminată prin urină când animalul nu ingeră proteină,
reprezintă cantitatea minimă de azot care trebuie să fie asigurată animalului pentru
funcţiile vitale, fără a se recurge la folosirea rezervelor corporale. Dacă acest minim
nu este asigurat, organismul utilizează proteinele circulante, apoi pe cele din ţesuturi şi
în cele din urmă moare prin inaniţie de proteină.
Metodele de bilanţ şi de metabolism energetic în condiţii de inaniţie stau la baza
stabilirii normelor pentru întreţinere.
Studiul schimburilor nutritive în condiţii de subalimentaţie. Starea de
subalimentaţie se instalează când se administrează o cantitate de hrană sub nivelul
necesarului de întreţinere.
La acest regim, organismul foloseşte substanţele nutritive pentru producerea
energiei necesare funcţiilor vitale, iar după epuizarea acestora organismul apelează la
substanţele din ţesuturi, ca şi în regimul de inaniţie.
În alimentaţia insuficientă se poate economisi substanţa corporală, prin
administrarea unor substanţe care aduc energie. Astfel, un aport de 250 g de amidon

3
sau 100 g grăsime poate feri de distrugere 100 g de proteină corporală. Aşadar, la
nivelul organismului glucidele şi grăsimile au o acţiune de economisire a proteinelor.
Studiul schimburilor nutritive în condiţii de alimentaţie abundentă.
Alimentaţia abundentă asigură substanţe nutritive peste necesarul de întreţinere,
substanţe care sunt folosite în diferite forme de producţie. Alimentaţia abundentă
poate fi completă, atunci când conţine toate substanţele nutritive şi incompletă, atunci
când una sau mai multe substanţe lipsesc sau sunt insuficiente.
În regim de alimentaţie abundentă completă, substanţele ce depăşesc cerinţele de
întreţinere sunt depuse ca rezervă sau sunt folosite la elaborarea unor producţii (lapte,
ouă etc.). Depunerea proteinelor ca rezervă a organismului este limitată, posibilităţile
fiind mai accentuate la animalele în creştere.
În cazul alimentaţiei abundente incomplete, organismul se comportă faţă de
substanţele nutritive ca în inaniţie sau în subalimentaţie. Substanţele în cantităţi mici
sau chiar lipsă pot fi: proteine, grăsimi, glucide, săruri minerale, vitamine. După
epuizarea posibilităţilor de substituire a substanţelor între ele, animalul se comportă ca
în alimentaţia insuficientă sau inaniţie şi se instalează bolile de carenţă.
Cazul cel mai frecvent de alimentaţie abundentă incompletă se întâlneşte când se
folosesc raţii sărace în proteină, situaţie în care, în funcţie de deficitul acesteia, starea
animalelor se agravează rapid sau mai lent. La animalele ce dau producţii la exterior
(lapte, ouă), producţiile scad până la anulare; scăderea în greutate este continuă şi
importantă; se produc tulburări de metabolism şi chiar dacă nu se ajunge întotdeauna
la moarte, pe fondul acestor dezechilibre din organism pot acţiona tot felul de germeni
cu consecinţe imprevizibile.
Carenţa în glucide este mai rară şi mai puţin gravă, mai ales că acestea pot fi
substituite de lipide şi protide.
Lipsa sau insuficienţa lipidelor nu se manifestă imediat, dar lipsa celor trei acizi
graşi esenţiali (linoleic, linolenic, arahidonic) nu poate fi cu nimic substituită, făcând
indispensabilă o cantitate minimă de grăsime.
Se desprinde concluzia că este necesară cunoaşterea exactă a cerinţelor
organismului în substanţe nutritive şi, respectiv, pe seama acestor substanţe se
realizează mai avantajos una sau alta dintre producţiile animalului.

4
 Studiul schimburilor nutritive în condiţii de alimentaţie abundentă completă se
utilizează la stabilirea normelor de substanţe nutritive pentru producţie. Studiul
alimentaţiei abundente incomplete se utilizează pentru stabilirea dezechilibrelor
nutritive.

2- CERINŢELE DE SUBSTANŢE NUTRITIVE PENTRU ÎNTREŢINERE

Constituenţii ţesuturilor (proteine, lipide) şi cea mai mare parte a celulelor sunt
într-o continuă reînnoire. Acest fenomen permite organismului să-şi menţină starea de
funcţionare, să elimine produşii toxici, să regenereze ţesuturile lezionate, să asigure o
adaptare rapidă la o situaţie nouă (sinteza enzimelor după consumul unui tain,
utilizarea rezervelor corporale în caz de necesitate etc.).
Reînnoirea proteinelor din organism se realizează zilnic: aproximativ 10% la
miei, 5% la tineret bovin în creştere, 3% la bovine adulte, fiind mai rapidă în aparatul
digestiv şi în primul rând în intestin (90% pe zi), mai lentă în muşchi (6% pe zi) şi, în
general, scade cu vârsta.
Reînnoirea lipidelor este mult mai lentă şi reprezintă în medie 1% pe zi.
Reînnoirea permanentă a proteinelor şi lipidelor corporale se face cu cheltuieli
energetice importante pentru animal. Pe de altă parte, menţinerea unei compoziţii
constante în interiorul celulelor antrenează un transport permanent de compuşi prin
membranele celulare, care solicită energie. De asemenea, funcţionarea unor sisteme
enzimatice, ce permit organismului să-şi menţină echilibrul, solicită cheltuieli de
energie.
Aceste cerinţe, la care se adaugă cele pentru deplasarea în padoc sau pe păşune,
cele pentru masticaţie, digestie, menţinerea constantă a temperaturii corporale etc., în
condiţiile în care animalul nu realizează producţii şi rămâne la aceeaşi greutate,
constituie cerinţele pentru întreţinere.

a- CERINŢELE DE ENERGIE PENTRU ÎNTREŢINERE

Cerinţele de energie pentru întreţinere corespund energiei folosite pentru

întreţinerea funcţiilor vitale şi menţinerea greutăţii corporale constante. Această
energie serveşte menţinerii temperaturii corporale, funcţionării diferitelor organe,

5
activităţii musculare interne, asimilării nutrienţilor şi excreţiei, deplasării animalelor
etc. Această energie se regăseşte în energia iradiată (calorică).
Cerinţele de energie pentru întreţinere se pot determina: pe animale fără
producţie, cu hrănire la nivel de bilanţ echilibrat (nul); pe animale de producţie, în
condiţiile unui bilanţ uşor pozitiv; pe baza metabolismului bazal.
Determinarea metabolismului bazal. Metabolismul bazal reprezintă consumul
minim de energie în „condiţii bazale“, adică în condiţii de post, repaus şi neutralitate
termică. Metabolismul bazal constituie, în principal, cheltuielile de energie legate de
activitatea celulară (75%) şi activitatea specifică organelor şi glandelor (25%).
Determinarea metabolismului bazal se poate face prin calorimetrie directă,
calorimetrie indirectă sau prin calcul, bazat pe experimente pe animale. Determinările
rămân oarecum relative, întrucât condiţiile de experimentare (post sau repaus absolut)
sunt greu de realizat.

FACTORII DE VARIAŢIE A METABOLISMULUI BAZAL

a.Greutatea animalului. Metabolismul bazal creşte cu talia şi greutatea

animalului, dar, dacă se raportează la unitatea de greutate (kg) se constată că acesta
creşte cu atât mai mult, cu cât animalele sunt mai mici.

MB = a × G0,75

b. Specia. Metabolismul bazal variază mult cu specia. Astfel, bovinele au

metabolismul mult mai ridicat decât ovinele, dar mai scăzut decât caprinele. La
animalele adulte acesta se situează la 80 kcal pentru bovine, 60 kcal pentru ovine şi 85

kcal pentru caprine pe kg G0,75.

c. Vârsta. Metabolismul bazal pe kg G0,75 este mai ridicat la tineret faţă de

adulte:

- pentru viţei: MB = 120 × G0,75;

- pentru miei: MB = 115 × G0,75.

d. Sexul. Masculii au un metabolism bazal mai ridicat cu cca 5-10% faţă de
femele şi masculii castraţi.

6
 STABILIREA CERINŢELOR DE ENERGIE PENTRU ÎNTREŢINERE

Dacă animalele nu sunt în post şi consumă hrană, prin masticaţie, prin

fenomenele de digestie şi utilizarea metabolică a nutrienţilor se consumă energie, care
se adaugă metabolismului bazal, constituind cerinţele de întreţinere.
Această energie trebuie să acopere cerinţele organismului pentru a-l menţine la
greutatea constantă.
Cerinţele de energie pentru întreţinere se pot exprima în energie metabolizabilă
(EMî) sau energie netă (ENî).

EMî = MB × c

în care: MB - energie bazală;

c - coeficientul de transformare a energiei bazale în energie
de întreţinere; c este egal cu 1,7 la erbivore şi 1,1 la alte specii.
Energia netă pentru întreţinere (ENî) se poate exprima în kcal EN sau unităţi
convenţionale (UN ovăz, TSD etc.). Randamentul de transformare al energiei
metabolizabile din nutreţ (EM) în energie netă pentru întreţinere este în medie de
72%.
Cerinţele de energie pentru întreţinere sunt supuse aceloraşi cauze de variaţie ca
şi metabolismul bazal, dar şi altor factori, cum ar fi: factorii climatici, activitatea,
alimentaţia etc.

b CERINŢELE DE PROTEINĂ PENTRU ÎNTREŢINERE

Funcţiile vitale sunt legate de metabolismul proteinelor, pentru că acestea intră în

compoziţia celulei, în compoziţia enzimelor, hormonilor etc., motiv pentru care
schimbul de substanţe proteice continuă în organism şi când animalul nu primeşte
proteină prin hrană. Dacă substanţele proteice lipsesc din hrană sau se găsesc în
cantităţi mici, animalul consumă proteinele proprii până survine moartea prin inaniţie
de proteine.
Cantitatea de proteină corporală folosită de organism când raţia nu conţine
substanţe azotate, iar cerinţele energetice sunt acoperite prin glucide şi lipide, se

7
numeşte coeficient de uzură. Acesta se poate stabili prin determinarea cantităţii de
azot eliminat prin urină (azot endogen), când se foloseşte o raţie fără azot.
Cantitatea cea mai redusă de proteină din raţie, capabilă să acopere necesarul de
uzură, se numeşte minim de proteină.
Necesarul de proteină pentru întreţinere este în medie:
- la bovine 60 g PD/100 kg GV;
- la ovine 65- 70 g PD/100 kg GV;
- la porcine 60-100 g PD/100 kg GV;
- la cabaline 60- 80 g PD/100 kg GV;
- la păsări 3 g PD/100 kg GV.

c-CERINŢELE DE SĂRURI MINERALE PENTRU ÎNTREŢINERE

Cerinţele de săruri minerale se stabilesc pe baza experienţelor de bilanţ şi a
coeficienţilor de utilizare care, în medie, variază între 30-50%. Gradul de utilizare a
sărurilor minerale diferă în funcţie de cerinţele animalului, dar şi de factori ca:
disponibilitatea chimică a surselor de elemente minerale, pH, relaţii de
incompatibilitate, prezenţa sau absenţa vitaminelor etc.
Aceste cerinţe interesează: creşterea, îngrăşarea, gestaţia, lactaţia, producţia de
spermă la masculi, producţia de lână, tracţiunea. Elaborarea acestor producţii creşte
cerinţele în substanţe minerale ale animalelor. Separarea cerinţelor de întreţinere de
cele de producţie este dificilă şi în cele mai multe cazuri aceste cerinţe se exprimă
global.

8
Nutriție LP1 mv1RO/2021
Sapt 22-26 feb 2021
Titular curs si LP grupele 2-5-6-11-Bader Liliana

CLASIFICAREA NUTREŢURILOR

NUTREȚURI- DEFINIȚIE, CLASIFICARE, EXEMPLE

Pentru a desemna sursele de hrană, se utilizează 3 termeni: nutreţ, furaj şi aliment.

Termenii nutreţ şi furaj se utilizează pentru a desemna sursele de hrană folosite pentru animalele
de fermă (taurine, ovine, suine, păsări etc), în timp ce termenul aliment este folosit pentru a desemna
sursele de hrană folosite pentru animalele de companie (câini, pisici...) și pentru oameni.

Termenul furaj din română, provine din franceză (fourrage), însemnând partea aeriană a
plantelor naturale sau cultivate, reprezentată de frunze, de tulpini şi de aparatul reproducător. Asta
înseamnă, în terminologia franceză, că seminţele, rădăcinile şi tuberculii plantelor nu sunt furaje.
De aceea, pentru a desemna toate sursele de hrană ale animalelor de fermă este preferabil să
se folosească termenul de nutreț.
În limba engleză sursele de hrană folosite în alimentaţia animalelor de crescătorie se numesc
„feeds” iar cele pentru animalele de companie se numesc „foods”. Sunt și alți termeni utilizați în limba
engleză în acest context, precum: foodstuffs (feedstuffs), fodders, forages (similarul lui fourrage din
franceză) sau roughages (nutrețuri cu un conținut ridicat în celuloză brută și un conținut scăzut în
energie).
Nutreţurile sunt acele „materiale” care pot fi ingerate şi digerate de animale. Într-o definiţie mai
completă, nutreţurile sunt surse de hrană de origine vegetală, animală, minerală, micro-organică şi de
sinteză, menite să acopere cerinţele de elemente nutritive ale animalelor în scopul menţinerii vieţii şi
realizării producţiilor.
Se cunosc peste 1500 nutreturi, clasificate pe baza mai multor criterii:

- după conţinutul în apă

După acest criteriu, sunt două grupe de nutrețuri: nutrețuri suculente (cu un conținut ridicat în
apă) și nutrețuri uscate (cu un conținut scăzut în apă).
- după origine
După origine, nutreţurile se pot departaja în: nutrețuri vegetale, nutrețuri animale, nutrețuri
minerale, nutrețuri micro-organice şi nutrețuri de sinteză;
 - după modul de prezentare
Sunt, după acest criteriu, două grupe de nutrețuri: nutreţuri proaspete și nutrețuri conservate.
- după densitatea energetică şi/sau proteică: nutreţuri de volum (conţinut scăzut în energie
şi/sau în proteină, pe unitatea de volum) şi nutreţuri concentrate (conţinut ridicat în energie
şi/sau în proteină, pe unitatea de volum); nutrețurile concentrate, la rândul lor, pot fi
nutrețuri concentrate simple sau nutrețuri concentrate compuse (nutreţuri combinate);

După această ultimă modalitate de clasificare, se vor prezenta, în continuare, principalele

nutreţuri folosite în hrana animalelor.

A. NUTREŢURI DE VOLUM
Sunt cinci principale grupe de nutrețuri de volum: nutrețuri verzi, fânuri, silozuri, paie și rădăcini +
tuberculi.

1. Nutrețuri verzi

Nutrețurile verzi se pot obține fie de pe pajiști permanente, fie din plante cultivate în acest scop
(graminee furajere, cereale plantă întreagă, leguminoase furajere, proteaginoase furajere, compozide,
crucifere ș.a.).
1.1. Pajişti permanente
Pajiştile permanente, cele cu creștere spontană, sunt clasificate în:
- pajiști de câmpie
- pajiști de deal
- pajiști de munte
Pentru pajiştile permanente, ca de altfel pentru toate nutrețurile verzi, atunci când se prezintă
valorile nutritive ale lor se specifică: ciclul de vegetaţie (într-un an aceeaşi plantă poate fi recoltată de
mai multe ori) şi stadiul de vegetaţie (început de înspicare, sfârșit de înspicare, început de înflorire,
sfârșit de înflorire etc.).
1.2. Graminee furajere
Cele mai cunoscute graminee furajere sunt: raigrasul italian (Lolium multiflorum), raigrasul
englezesc (Lolium perene), păiuşul (Festuca sp.), golămăţul (Dacylis glomerata) și firuţa (Poa sp.).
Gramineele furajere sunt plante perene (pentru raigrasul italian există însă şi o varietate anuală).
Când se discută despre valorile lor nutritive se specifică: ciclul de vegetaţie şi stadiul de vegetaţie.
În cazul raigrasului englezesc se are în vedere și varietatea (există una precoce și una tardivă).

2
 1.3. Cereale plantă întreagă
Cerealele plantă întreagă sunt graminee anuale, cele mai cunoscute fiind: porumbul (Zea mais),
orzul (Hordeum vulgare), grâul (Triticum sp.), ovăzul (Avena sativa), secara (Secale cereale), sorgul
(Sorghum sp.).
Pentru această grupă de nutrețuri verzi, atunci când se prezintă valorile lor nutritive se specifică:
stadiul de vegetaţie (înspicare, înflorire, bob în lapte, bob în lapte-ceară, bob vitros etc.).
1.4. Leguminoase furajere
Fac parte din grupul plantelor perene, din care cele mai cunoscute sunt: lucerna (Medicago
sativa), trifoiul roşu (Trifolium pratense), trifoiul alb (Trifolium repens), sparceta (Onobrychis vicifolia),
sulfina (Vicia sativa).
Pentru leguminoasele furajere, în contextul precizării valorilor nutritive, se specifică: ciclul de
vegetaţie (C1, C2, C3) şi stadiul de vegetaţie (început de îmbobocire, îmbobocire deplină, început de
înflorire, înflorire deplină etc.).
1.5. Proteaginoase furajere
Sunt plante anuale, precum: soia (Glycine maxima), mazărea (Pisum sp.), lupinul (Lupinus sp.),
bobul (Vicia faba).
Pentru proteaginoasele furajere se specifică, în contextul desemnării valorilor nutritive, stadiul de
vegetaţie (început înflorire, sfârșit înflorire, începutul formării boabelor, începutul maturizării boabelor).
Pentru soia se prezintă şi varietatea, existând una precoce şi una tardivă.
1.6. Compozide
Cea mai cunoscută plantă din această familie botanică este floarea-soarelui (Helianthus annuus).
Pentru floarea-soarelui sau pentru alte plante din acest grup, atunci când se desemnează valorile
nutritive, se specifică stadiul de vegetaţie (început de înflorire, începutul formării boabelor etc.).
1.7. Crucifere
Dintre crucifere mai cunoscute sunt: rapița (Brassica napus) și varza furajeră (Brassica oleracea).
Și pentru aceste nutrețuri verzi, departajarea valorilor nutritive se face în funcție de stadiul de
vegetaţie (îmbobocire, înflorire etc.).

2. Fânuri

Fânurile sunt obținute prin deshidratarea nutrețurilor verzi, așa încât sunt nutrețuri uscate
conservate. Din toate nutrețurile verzi, prezentate anterior, se pot obține fânuri, însă, cel mai adesea,
sunt produse din pajiștile naturale, din gramineele furajere și din leguminoasele furajere.
2.1. Fânuri de pajişti permanente
Valorile nutritive ale fânurilor, obținute din pajiști permanente (de câmpie, de deal și de munte),
sunt diferenţiate în funcţie de ciclul de vegetaţie, de stadiul de vegetaţie și de condiţiile de uscare.

3
Uscarea se poate face artificial sau direct pe sol, în această ultimă situație intervenind și condiţiile
meteorologice (timp bun, timp rău).
2.2. Fânuri de graminee furajere
Pentru gramineele furajere ce urmează a fi transformate în fânuri (raigras italian, raigras
englezesc, păiuș, golomăț ș.a.), criteriile de departajare a valorilor nutritive sunt aceleași cu cele
prezentate la fânurile de pajiști permanente, adică ciclul de vegetaţie, stadiul de vegetaţie și condiţiile de
uscare.
2.3. Fânuri de leguminoase furajere
Pentru fânurile de leguminoase furajere, când se discută despre valorile lor nutritive, se fac
aceleași diferențieri, prezentate anterior la celelalte tipuri de fânuri.
Din toate leguminoasele furajere se pot obține fânuri, însă cele mai cunoscute și cele mai utilizate
în hrana animalelor sunt fânul de lucernă și fânul de trifoi roșu.

3. Silozuri
Prin conservare în mediu umed, anaerob și prin intermediul fermentațiilor, plantele verzi se
transformă în silozuri. Provenind din nutrețurile verzi, grupele de silozuri sunt aproape aceleași (silozuri
pajiști permanente, silozuri graminee furajere, silozuri cereale plantă întreagă, silozuri leguminoase
furajere și silozuri proteaginoase furajere).
Pentru toate silozurile, atunci când se prezintă valorile nutritive, se specifică: ciclul de vegetaţie,
stadiul de vegetaţie, dimensiunea de tocare a plantelor, dacă se folosesc sau nu conservanţi (aditivi) de
însilozare, De asemenea, se specifică dacă este vorba de un siloz clasic (20-25% SU), de un semi-siloz
(30-35% SU) sau de un semi-fân (50-55% SU).
3.1. Silozuri de pajişti permanente
Silozurile de pajiști permanente sunt produse în regiunile de câmpie și de deal, foarte rar fiind
produse în regiunile de munte.
3.2. Silozuri de graminee furajere
Sunt aceleaşi sortimente, prezentate la nutrețurile verzi, iar valorile lor nutritive sunt diferenţiate
după criteriile prezentate anterior, valabile pentru toate plantele însilozate.
3.3. Silozuri de cereale plantă întreagă
Prezentarea valorilor nutritive ale silozurilor de cereale plantă întreagă se face în funcţie de:
stadiul de vegetaţie (gradul de maturare al boabelor), de condiţiile de vegetaţie, de dimensiunea de
tocare a plantelor, de folosirea sau nu a conservanţilor de însilozare.
3.4. Silozuri de leguminoase furajere
Pentru aceste tipuri de silozuri, valorile nutritive sunt diferenţiate în funcţie de obișnuitele criterii,
prezentate în contextul actual.
3.5. Silozuri de proteaginoase furajere

4
 Dintre proteaginoasele furajere, prezentate la nutrețurile verzi, cel mai adesea se însilozează
mazărea şi bobul.
Criteriile de departajare ale valorilor nutritive ţin seama de stadiul de vegetaţie și de dimensiunea
tocării plantelor.

4. Paie

Sunt subproduse agricole ale gramineelor şi leguminoaselor anuale şi recunoscute printr-o

valoare nutritivă scăzută.
Cele mai cunoscute sunt: paiele de grâu, paiele de orz, paiele de ovăz, cocenii de porumb, vrejii
de mazăre.
Asemenea furaje (lignificate), în vederea îmbunătăţirii valorilor nutritive pot fi tratate cu amoniac
anhidru, cu hidroxid de sodiu.

5. Rădăcini și tuberculi

Rădăcinile și tuberculii sunt recunoscute, printre altele, prin conținutul lor ridicat în apă.
Cele mai cunoscute rădăcini sunt: sfecla furajeră (Beta vulgaris), sfecla de zahăr (Beta
saccharifera), morcovul furajer (Daucus carota).
Din grupul tuberculilor se evidențiază, în primul rând, cartoful (Solanum tuberosum) şi apoi
topinamburul (Heliantus tuberosum).

B. NUTREŢURI CONCENTRATE

a. Cereale

Sunt boabele (semințele) obţinute de la gramineele anuale şi reprezintă una din cele mai
importante surse de hrană ale animalelor, în special ca sursă de energie.
Cele mai cunoscute cereale sunt: porumbul, orzul, ovăzul, grâul, secara, triticale, sorgul, orezul,
meiul.
În vederea îmbunătățirii valorilor nutritive ale cerealelor, acestea pot fi supuse, înainte de a fi
administrate animalelor, unor tratamente, precum: toastare, extrudare, decorticare.

5
 b. Subproduse ale cerealelor

Provin de la diferite industrii la care sunt supuse cerealele în vederea obţinerii pâinii, a
alcoolului, a amidonului etc.
Cele mai cunoscute subproduse ale cerealelor sunt: tărâţele (în special cele de grâu),
subprodusele de distrilărie, borhotul de bere, porumb gluten feed, porumb gluten meal, brizura de orez
ș.a.

c. Proteaginoase şi oleaginoase

Sunt boabele (semințele) leguminoaselor anuale şi, după cum le arată şi numele, se constituie, în
principal, în surse de proteină, respectiv de grăsimi.
Cele mai cunoscute proteaginoase sunt: mazărea, lupinul, bobul și fasolea.
Cele mai relevante oleaginoase sunt: rapiţa, inul, bumbacul, soia, floarea-soarelui.

d. Şroturi

Şroturile sunt nutreţurile obţinute după extracţia uleiurilor din boabele de oleaginoase (fie prin
procedee chimice, fie prin procedee mecanice).
Sunt mai multe tipuri de şroturi, din care sunt de amintit: cel de soia, de floarea-soarelui, de
arahide, de rapiţă, de bumbac, de in, de palmier ș.a.
Și șroturile, ca și semințele din care provin, pot fi supuse unor procedee de preparare, precum:
toastare, extrudare, decorticare, detoxifiere.

e. Alte concentrate de origine vegetală

Sunt de o mare diversitate, din care sunt de amintit: cartofii deshidrataţi, maniocul deshidratat,
concentratul proteic de lucernă, concentratul proteic de cartofi, cojile de soia, cojile de cacao, melasa (de
sfeclă de zahăr sau de trestie de zahăr), pulpa de sfeclă deshidratată, pulpa de cartofi deshidratată,
porumbul plantă întreagă deshidratat ș.a.

f. Lapte şi subproduse ale laptelui

Din această grupă fac parte laptele integral, lapte degresat, zerul şi zara.

6
 Zerul se obține în urma extragerii smântânii din laptele integral, iar zara se obține în urma
extragerii untului din smântână.
Pot fi administrate animalelor fie în formă lichidă (eventual acidulate), fie în formă deshidratată
(pudră).

g. Făinuri animale

Cele mai cunoscute, și acceptate la ora actuală în Uniunea Europeană, sunt făina de peşte şi
concentratul proteic din peşte.
Făina de carne obţinută din subprodusele de abator ale animalelor terestre este interzisă în UE.
Excepţie face făina provenită din carne salubră (macră), ca şi cum ar fi destinată consumului uman.
Aceasta se introduce în hrana industrială uscată pentru câini și pentru pisici.

h. Concentrate diverse

Sunt reprezentate, în principal, de grăsimile animale (untura de porc, seul de vită, uleiul de
peşte), de grăsimile vegetale (ulei de soia, ulei de floarea-soarelui etc.), de drojdiile furajere, de uree.
Deși au pondere mică în rațiile animalelor, mai trebuie menționate și alte surse diverse, precum:
aminoacizii de sinteză, sursele de calciu și de fosfor, sarea de bucătărie și premixul vitamino-mineral
(sursă de vitamine și de alte minerale, în afara calciului și a fosforului).

7
Nutriție LP2 mv1RO/2021
Saptamana 1-5 martie 2021
Material pentru grupele 2, 5,6 si 11
Cadru didactic -Bader Liliana

APRECIEREA VALORILOR NUTRITIVE ALE NUTREŢURILOR

A- PRELEVAREA ŞI CONDIŢIONAREA PROBELOR DE NUTREŢURI ÎN VEDEREA ANALIZELOR CHIMICE

Pentru efectuarea analizelor chimice, un prim pas necesar estimării valorilor nutritive ale
nutrețurilor, constă în prelevarea unor probe din nutreţurile respective.

Probele care se prelevează o singură dată şi dintr-un singur lot al depozitului de nutrețuri se
numesc probe parţiale (probe elementare). Reunite formează proba generală (proba compusă). Aceasta
din urmă se omogenizează şi prin reduceri succesive devine eșantionul sau proba medie (proba de
laborator).
Din proba medie vor fi efectuate analizele chimice, nu înainte de a reține din aceasta o contra-
probă, în vederea eventualelor re-analize.

Probele medii se ambalează și se etichetează ambalajul,cu următoarele specificaţii: denumirea

unităţii sau a persoanei care trimite probele, tipul produsului (soiul, anul, luna recoltării etc.), cantitatea
de probă, data luării probei şi data de înregistrare, ce se solicită a se analiza de către laborator.

Proba medie se alcătuieşte diferenţiat, în funcţie de natura nutreţurilor.

Ajunsă la laborator, proba medie se dezambalează și se verifică în ce măsură conţinutul
corespunde cu cele înscrise în documentele însoţitoare.

Urmează condiționarea probelor medii. Aceasta este dependentă, în primul rând, de conţinutul
lor în apă. Nutreţurile se conservă (se păstrează) uşor dacă au un conţinut în apă de cel mult 15%. Dacă
au un conținut mai mare de apă, se dezvoltă mucegaiurile și bacteriile de putrefacţie.

În vederea efectuării analizelor chimice se trece apoi la pregătirea probei medii, care constă, în
general, în efectuarea următoarelor operaţiuni: tocare, uscare şi măcinare.
1
 Tocarea are drept scop facilitatea uscării şi apoi a măcinării probelor de nutreţuri.
o
Uscarea se face la temperatura de 65 C şi are drept scop îndepărtarea excesului de apă din
nutreţuri (pentru a permite păstrarea probelor o perioadă mai îndelungată) şi uşurarea măcinării probei.
Măcinarea se face cu ajutorilor morilor de laborator, prevăzute cu site reglabile, în vederea
facilității acțiunii reactivilor chimici.

B- DETERMINAREA COMPOZIŢIEI NUTREŢURILOR

Nutreţurile sunt compuse din apă sau umiditate (U) şi din substanţă uscată (SU).
SU este alcătuită, la rândul ei, din cenuşă brută (CenB) şi din substanţă organică (SO).
SO are ca principale componente: proteina brută (PB), grăsimea brută (GB), celuloza brută (CB) şi
substanţele extractive neazotate (SEN).

B1- Determinarea apei şi a substanţei uscate din nutreţuri

Principiul metodei se bazează pe "scoaterea" apei din nutreţuri, prin evaporare în etuve
termoreglabile.
În determinarea umidităţii şi a substanţei uscate din nutrețuri se parcurg trei etape:
o
a) determinarea umidităţii relative (Ur) şi a substanţei uscate relative (SUr), la 65 C;

o
b) determinarea umidităţii absolute (Ua) şi a substanţei uscate absolute (SUa), la 105 C;

c) determinarea prin calcul a umidităţii reale (U) şi a substanţei uscate reale (SU).

a) Determinarea Ur şi a SUr

Din proba tocată și măcinată se cântărește o anumită cantitate la balanța tehnică ( ex: 0,2-0,3 kg
nutreț concentrat; 0,4-0,5 kg fânuri; 0,8-1 kg suculente). Se introduce proba într-o tavă de greutate
o
cunoscută și se menține în termostat la 65 C timp de 24h-48h. Se consideră terminată uscarea când
proba devine sfărâmicioasă. Se lasa 24 h la temperatura camerei pentru răcire. Apoi se cântarește din
nou.
Cantitatea de apă Ur se obține pe baza diferenţei dintre greutatea unei probe de nutreţ înainte şi
o
după uscare la 65 C.

2
 Exemplu
o
Greutatea unei probe de fân înainte de uscare este de 200 g, iar după uscare, la 65 C este de 182
g. Să se afle Ur şi SUr.
200 - 182 = 18 g Ur în probă (apă)
18/200 * 100 = 9 % Ur
100 - 9 = 91 % SUr

b) Determinarea Ua şi a SUa

o
Proba uscată la 65 C mai conţine o anumită cantitate de apă, rest care va fi determinat prin
o
uscare la 105 C.
o
Din proba uscată la 65 C se iau 1-3 g si se introduc timp de 6h la o temperatură constantă de
o
105 C. După acest interval de uscare, proba se usucă în laborator în condiții speciale, ferite de umiditate
(în exicator).
o
Se face diferenţa intre greutatea probei uscate la 65oC şi greutatea probei după uscare la 105 C
(cântăririle se fac la balanța analitică), rezultând Ua în grame din probă, după care se exprimă în %.
SUa se obţine scăzând Ua din 100.

Exemplu
Să se determine Ua şi SUa dintr-o probă de fân (aceeași folosită la stabilirea Ur și a SUr),
cunoscând:
o
- greutatea probei preuscată la 65 C = 3,1114 g
o
- greutatea probei după uscare la 105 C = 2,8200 g.

3,1114 - 2,8200 = 0,2914 g Ua în probă

0,2914/3,1114 * 100 = 9,36% Ua
100 - 9,36 = 90,64% SUa

c) Determinarea umidității reale (U) şi a substanței uscate reale (SU)

Se face prin calcul, apelând la următoarele relaţii:

SU(%) = SUr(%) * SUa (%)/100;
U(%) = 100 – SU(%)

3
 Exemplu
Să se determine SU şi U dintr-o probă de fân (folosită şi în exemplele anterioare) cunoscând că
SUr = 91%, iar SUa = 90,64%.
SU = 91 * 90,64/100 = 82,48 %
U = 100 - 82,48 = 17,52 %

B2- Determinarea cenuşii brute din nutreţuri

Cenuşa brută (CenB) reprezintă totalitatea elementelor minerale dintr-un nutreţ.

Principiul determinării CenB constă în arderea (calcinarea) unei probe de nutreţ în cuptorul
o
electric, la 500-600 C până la masă constantă.

Mod de lucru
o
Din proba uscată la 65 C se iau 1-3 g și se introduc într-un creuzet de porțelan de greutate
o
cunoscută. Se mențin în cuptorul electric timp de 4h la o temperatură de 500-600 C. Ochiometric, se
observă variații de culoare, de la negru (prezența substanței organice) la alb-cenușiu. Când în masa
probei dispar ,,punctele negre”, deci a ,,dispărut”¸substanța organică, proba se scoate din cuptor, se
răcește în exicator 12h și apoi se cântărește.

Calculul conţinutului nutreţurilor în CenB se face pe baza greutăţii probei de nutreț înainte şi
după calcinare.

4
Nutriție LP3 mv1RO/2021
Material pentru grupele 2-5-6-11
Saptamana 8-12 martie 2021

Titular Bader Liliana

APRECIEREA VALORILOR NUTRITIVE ALE NUTREŢURILOR

(continuare)

B3- Determinarea proteinei brute din nutreţuri

Totalitatea substanţelor azotate dintr-un nutreţ este cunoscută în nutriţie ca „proteină

brută” (PB).
Metoda cea mai cunoscută de determinare a PB este metoda Kjeldahl. În ultimii ani este
utilizată şi metoda Dumas.
Metoda Kjelhadl este încă acceptată pentru marea ei precizie şi reproductibilitate.

Principiul metodei Kjeldahl constă în dozarea azotului total (N) dintr-o probă de nutreț şi
transformarea acestuia în proteină brută (PB), conform relaţiei:

PB (g)= N (g) * 6,25

Valoarea 6,25 (factor de conversie) rezultă din faptul că se acceptă un conţinut mediu în
azot al proteinelor din nutreţuri de 16% (100/16 = 6,25).

Metoda Kjelhadl are 3 etape de lucru:

a-Mineralizarea (scoaterea azotului din combinații organice și trecerea lui în combinații

anorganice -rezultă deci sulfat de amoniu)
b-Distilarea (sulfatul de amoniu rezultat este descompus prin fierbere cu NaOH până la
NH3. Acesta din vapori se transformă în picături și este captat într –o soluție de H2SO4)
c-Titrarea este etapa în care H2SO4 în exces ( care nu s-a combinat cu NH3) este titrat cu o
sol NaOH de acceași concentrație.

1
 Mod de lucru/calcul
Prin tratarea unei probe de nutreţ, în mediu acid, umed şi la cald, componentele substanţei
organice se descompun în elemente chimice primare: C, H, O, P şi N. C, H, O şi P se oxidează cu
formare de CO2, H2O şi H3PO4.
N rezultat se colectează într-un volum cunoscut de H2SO4 0,1n, apoi excesul de H2SO40,1n,
care nu s-a combinat cu N, se titrează cu o soluţie de NaOH 0,1n.

Calculul se face pe baza diferenţei dintre cantitatea de H2SO4, folosită la captarea azotului
din probă, şi cantitatea de NaOH, folosită la neutralizarea H2SO4 care nu s-a combinat cu azotul
din probă, conform relaţiei.
PB (g în probă) = (n1 – n2) * 0,0014 * 6,25
unde:
n1 = cantitatea de H2SO4 folosită la captarea azotului din probă
n2 = cantitatea de NaOH folosită la titrarea excesului de H2SO4
0,0014 = cantitatea de azot (g) care se combină cu 1 ml H2SO4
6,25 = factorul de conversie al azotului în proteină brută

B4- Determinarea grăsimii brute din nutreţuri

În nutreţuri, grăsimile nu se găsesc într-o formă pură, ci combinate cu alte substanţe

(pigmenţi, vitamine liposolubile etc) cu care formează grăsimea brută (GB).

Metoda de determinare cea mai cunoscută, pe plan internațional, este metoda Soxhlet.
Principiul acestei metodei se bazează pe proprietatea pe care o au grăsimile de a se
dizolva în solvenţi organici (eter etilic, eter de petrol ş.a.).

Metoda folosește aparatul Soxhlet, compus din 3 părți: balon colector, corp de extracție
și refrigerent.

Mod de lucru
o
Din proba uscată la 65 C se iau 1-3 g și se introduc într-un cartuș de extracție (tub de
carton cu diametrul de 1 cm, acoperit la un capăt cu vată degresată pentru a împiedica ieșirea
probei).
2
 Cartușul se introduce în corpul de extracție unde va fi supus acțiunii unui solvent oragnic
timp de 4-6 ore. Solventul va extrage din probă doar grasimile. Grasimea si solventul traversează
pereții cartușui de extracție și ajung în balonul colector.
Balonul colector. se va detașa de la aparat, se va introduce într-o etuvă în vederea
evaporării solventului . În balon va rămâne doar grasimea brută. După racire se cântarește
Calculul . Se află direct greutatea grăsimii brute extrase din proba, în g și apoi %.

B5- Determinarea celulozei brute din nutreţuri

Celuloza brută (CelB sau CB) este cel mai important constituent al pereţilor celulari ai
plantelor. Este compusă din lanţuri de glucoză cu un înalt grad de polimerizare, ceea ce face să
fie foarte rezistentă la acţiunea reactivilor chimici și a enzimelor.
Metoda cea mai cunoscută de determinare a celulozei brute este metoda Weende
numită și metoda Henneberg-Stohman.
Principiul acestei metode se bazează pe proprietatea celulozei brute de a rămâne
insolubilă în urma tratamentelor succesive cu soluţii diluate de acizi şi baze. Prin tratamentul
aplicat (cu H2SO4 şi NaOH) se îndepărtează toate componentele dintr-un nutreţ, în afară de
celuloza brută şi de cenuşa brută, ( acestea vor fi separate ulterior prin calcinare).

Mod de lucru
Metoda se desfășoară în 3 etape de lucru:

o
1-Din proba uscată la 65 C se iau 1-3 g și se introduc într-un pahar Berzelius împreună cu
200ml acid sulfuric 1,25%. Se fierbe conținutul timp de 30 min după care se spală cu apă distilată
si se filtrează. Prin tratamentul efectuat se îndepărtează toate glucidele cu excepția complexului
celulozic.

2-Filtratul etapei 1 se introduce într-un pahar Berzelius împreună cu 200ml hidroxid de

sodiu 1,25%. 1,25%. Se fierbe conținutul timp de 30 min după care se spală cu apă distilată si se
filtrează. Prin tratamentul efectuat se îndepărtează proteinele și grăsimile.

3- Reziduul rămas de la etapa 2 conține celuloza brută și cenușa burută. Se introduce într-
un cuptor electric pentru calcinare. Din probă va rămâne numai cenușa brută. Aceasta se
cântărește.

3
 Calculul celulozei brute pornește de la greutatea reziduului (etapa3) din care se scade
greutatea CenB determinată prin cântărire după calcinare (reziduu-CelB=CelB).

B6- Determinarea substanţelor extractive neazotate din nutreţuri

Substanţele extractive neazotate (SEN) reprezintă ,,un rest analitic”, o grupare destul de
heterogenă, formată din: zaharuri simple, polizaharide (amidon ș.a.), pentozani, taninuri, fenoli,
saponine, acizi organici, vitamine hidrosolubile etc.
În varianta stabilirii prin calcul se poate apela la una din următoarele relaţii, extrase din
schema Weende:
SEN = 100 - (Apă + CenB + PB + GB + CelB)
SEN = SU - (CenB + PB + GB + CelB)
SEN = SO - (PB + GB + CelB)

SEN se pot stabili și direct, prin determinarea separată a fracţiunilor care le compun.

4
Nutriție LP4 mv1RO/2021
Sapt 15-19 martie 2021
Titular curs-Bader Liliana

DIGESTIBILITATEA NUTREŢURILOR

Determinarea digestibilităţii (proporția reținerii substanțelor nutritive din nutrețurile

ingerate) nutreţurilor se realizeaza în experienţe specifice, desfăşurate pe animale și se exprimă
în coeficienţi de digestibilitate.
Coeficienții de digestibilitate (CD) sunt cifre (indici) care desemnează cât la sută din
substanţele nutritive ingerate de animale sunt digerate .
Se vor stabili experimental și prin calcul: I= ingesta și D=digesta. Diferența o reprezintă
E=egesta, adică substanţele nutritive eliminate prin fecale.

D= I -E
CD (%) = D/I * 100
Sau CD= (I-E)/I * 100

Coeficienţii de digestibilitate se pot calcula pentru toate substanţele nutritive dintr-un

nutreţ, începând cu substanţa uscată şi terminând cu cenuşa.
Cel mai adesea, însă, se calculează doar pentru substanţa organică (SO) CDSO şi
componentele acesteia: proteina brută (PB) CDPB , grăsimea brută (GB) CDGB , celuloza brută
(CelB) CDCelB şi substanţele extractive neazotate (SEN) CDSEN .

Desfăşurarea experienţelor de digestibilitate, în vederea calculării CD(%), este

condiţionată de natura nutreţurilor analizate:

A) Pentru nutreţurile care pot alcătui singure o raţie se organizează experienţe simple de
digestibilitate, cu o singură perioadă de control.

B) Pentru nutreţurile care nu pot alcătui singure o raţie se organizează experienţe duble
de digestibilitate, cu două perioade de control.
 A-DETERMINAREA DIGESTIBILITĂȚII NUTREȚURILOR ÎN EXPERIENŢE SIMPLE

Experiențele simple de digestibilitate se organizează în cazul în care nutrețul a cărei

digestibilitate urmează a se stabili poate forma singur o rație pentru animale.
De exemplu, în această situație se poziționează fânurile, dacă sunt administrate
rumegătoarelor.
Experiențele simple de digestibilitate încep cu o perioadă de acomodare și includ o
perioadă pregătitoare și o perioadă de control.
Perioada de acomodare dureaza 5-7 zile și presupune formarea loturilor experimentale
(omogene) și obisnuirea animalelor cu condițiile de experimentare.
Perioada pregătitoare durează 5 zile la păsări, 7-10 zile la porci și 10-14 zile la
rumegătoare și presupune obișnuirea animalelor cu nutrețul de analiză.
- Se stabilește cantitatea de nutreț consumată de către animal.
- Se desfășoară acțiuni de deparazitare internă si externă.
- Cu 24 ore înainte de perioada de control se evacuează tubul digestiv al
animalului, astfel încât, în perioada de control să nu existe resturi provenite de la
nutrețurile consumate în etape anterioare celei de control.

Perioada de control are o durată aproximativ egală cu cea pregătitoare.

-Se fac măsurători privind cantitatea de nutreț administrat, cantitatea de nutreț
neconsumat (rest), cantitatea de fecale eliminate in 24 ore.
-Se efectuează analize chimice din nutreț, din restul de nutreț și din fecale.

Etapele experimentale furnizează date pentru calculul final, în care se stabilesc

coeficienții de digestibilitate pe animal si media CD pe lotul de animale.

CD nutreț= Media CD= CD1 +CD2+ ........+CDn/n

2
 Exemplul 1

Să se calculeze CD (%) ai substanţei organice (SO) şi ai componentelor acesteia (PB, GB, CB

și SEN), la un fân de lucernă, într-o experienţă simplă de digestibilitate, desfăşurată pe 3 batali.
Datele disponibile sunt următoarele:

a. Cantităţile de fân consumate şi de fecale eliminate (g/zi)

Consum/eliminare pe 24 ore de Consum de Fân lucernă Eliminare de Fecale(g)

către (g)
Batal 1 1000 820
Batal 2 1200 925
Batal 3 1300 1045

b. Compoziţia chimică a fânului şi a fecalelor (%)

Compoziție chimică SO (%) PB(%) GB(%) CelB(%) SEN(%)

Fân lucernă 77,12 15,88 2,29 26,71 32,24
Fecale provenite de la batal 1 38,54 5,97 1,59 18,29 12,69
Fecale provenite de la batal 2 39,03 5,95 1,62 18,70 11,76
Fecale provenite de la batal 3 36,46 5,55 1,63 17,61 11,67

100g Fân lucernă.....77,12 gSO

Sau
100 g fecale de la B1.......38,54g SO

3
Nutriție LP5 mv1RO/2021
Sapt 22-26 martie 2021
Titular curs/LP-Bader Liliana

DIGESTIBILITATEA NUTREŢURILOR
Aplicatii practice (calcul)
D= I -E
CD (%) = D/I * 100
Sau CD= (I-E)/I * 100

Exemplu

Să se calculeze CD (%) ai substanţei organice (SO) şi ai componentelor acesteia (PB, GB, CB

și SEN), la un fân de lucernă, într-o experienţă simplă de digestibilitate, desfăşurată pe 3 batali.
Datele disponibile sunt următoarele:

a. Cantităţile de fân consumate şi de fecale eliminate (g/zi)

Consum/eliminare pe 24 ore de Consum de Fân lucernă Eliminare de Fecale(g)

către (g)
Batal 1 1000 820
Batal 2 1200 925
Batal 3 1300 1045

b. Compoziţia chimică a fânului şi a fecalelor (%)

Compoziție chimică SO (%) PB(%) GB(%) CelB(%) SEN(%)

Fân lucernă 77,12 15,88 2,29 26,71 32,24
Fecale provenite de la batal 1 38,54 5,97 1,59 18,29 12,69
Fecale provenite de la batal 2 39,03 5,95 1,62 18,70 11,76
Fecale provenite de la batal 3 36,46 5,55 1,63 17,61 11,67
 REZOLVARE
Etapa 1

Specificare SO PB GB CelB SEN

(g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi)
Batal 1
Ingesta (I) prin 1000g FÂN 771 159 23 267 322
Egesta (E) prin 820g fecale 316 49 13 150 104
Digesta D (D=I-E) în g 455 110 10 117 218
CD (%)=D/I*100 59 69 43 44 68

INGESTA In 100g Fân lucernă............77,12g SO

In 1000g Fân lucernă...........x x= 771g SO

EGESTA În 100g fecale Batal1..........38,54g SO

În 820g fecale Batal 1.........y y= 316g SO

Digesta de SO =D(g)=x-y= 771- 346= 455 g SO ,,reținută,, din fân

CDSO batal1 = D/I *100= 455/771 *100= 59%

Etapa 2

Specificare SO PB GB CelB SEN

(g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi)
Batal 2
Ingesta (I) prin 1200g FÂN 926 191 27 321 387
Egesta (E) prin 925g fecale 361 55 15 173 118
Digesta D (D=I-E) în g 565 136 12 148 269
CD (%)=D/I*100 61 71 44 46 70

INGESTA In 100g Fân lucernă............77,12g SO

In 1200g Fân lucernă...........x x= 926g SO

EGESTA În 100g fecale Batal2..........39,03g SO

În 925g fecale Batal 2.........y y= 361g SO

2
Digesta de SO =D(g)=x-y= 926 - 361= 565 g SO ,,reținută,, din fân

CDSO batal2 = D/I *100= 565/926 *100= 61%

Etapa 3

Specificare SO PB GB CelB SEN

(g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi)
Batal 3
Ingesta (I) prin 1300g FÂN 1002 206 30 347 419
Egesta (E) prin 1045g fecale 381 58 17 184 122
Digesta D (D=I-E) în g 621 148 13 163 297
CD (%)=D/I*100 62 72 43 47 71

INGESTA In 100g Fân lucernă............77,12g SO

In 1300g Fân lucernă...........x x= 1002g SO

EGESTA În 100g fecale Batal3..........36,46g SO

În 1045g fecale Batal 3.........y y= 381g SO

Digesta de SO =D(g)=x-y= 1002 -381= 621 g SO ,,reținută,, din fân

CDSO batal3 = D/I *100= 621/1002 *100= 61,9%=62%

CDSO = CD1+CD2 +CD3/3=(59 +61 +62)/3=60,66%= 61%

Interpretare
Substanțele organice (SO) din fânul de lucernă sunt reținute de organism, în urma digestiei, la
batali, în proporție de 61%

3
Sau varianta ,,toate etapele in acelasi tabel,,

Specificare SO PB GB CelB SEN

(g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi)
Batal 1
Ingesta (I) prin 1000g FÂN 771 159 23 267 322
Egesta (E) prin 820g fecale 316 49 13 150 104
Digesta D (D=I-E) în g 455 110 10 117 218
CD (%)=D/I*100 59 69 43 44 68
Batal 2
Ingesta (I) prin 1200g FÂN 926 191 27 321 387
Egesta (E) prin 925g fecale 361 55 15 173 118
Digesta D (D=I-E) în g 565 136 12 148 269
CD (%)=D/I*100 61 71 44 46 70
Batal 3
Ingesta (I) prin 1300g FÂN 1002 206 30 347 419
Egesta (E) prin 1045g fecale 381 58 17 184 122
Digesta D (D=I-E) în g 621 148 13 163 297
CD (%)=D/I*100 62 72 43 47 71
Media CD (%) 61% 71% 43% 46% 70%
(CD1+CD2+CD3/3)

Interpretare rezultate obținute

Substanțele organice (SO) din fânul de lucernă sunt reținute de organism, în urma digestiei, la
batali, în proporție de 61%
PB din fânul de lucernă sunt reținute de organism, în urma digestiei, la batali, în proporție de
71%
GB din fânul de lucernă sunt reținute de organism, în urma digestiei, la batali, în proporție de
43%
Complexul CelB din fânul de lucernă este reținut de organism, în urma digestiei, la batali, în
proporție de 46%
SEN din fânul de lucernă sunt reținute de organism, în urma digestiei, la batali, în proporție de
70%

4
Nutriție LP6 mv1RO/2021
Sapt 29martie-2 aprilie
Titular curs-Bader Liliana

DETERMINAREA EFECTULUI PRODUCTIV AL NUTREŢURILOR

După digestibilitate, un alt criteriu de apreciere a valorilor nutritive ale nutrețurilor este
bazat pe efectul acestora într-o anumită formă productivă (carne, grăsime, lapte etc.).
Aceasta se realizează prin intermediul bilanţurilor nutritive, desfășurate pe animale.
Sunt două tipuri de bilanţuri nutritive:
 bilanţul nutritiv material (bilanțul azot-carbon);
 bilanţul nutritiv energetic.

1-BILANȚUL NUTRITIV MATERIAL

Bilanțul nutritiv material se folosește la estimarea efectului productiv al nutreţurilor pe

baza cantităţilor de carne şi de grăsime depuse în corp de animalele la îngrășat.
Calculul unui bilanț nutritiv material se realizează în două etape.
În prima etapă se determină cantităţile de N şi de C reţinute în organism (R), ca diferență
între cantitățile de N și de C ingerate prin hrană (I) și cele eliminate din organism pe diferite căi
(E).
R=I-E
Pentru aceasta, trebuie cunoscute următoarele elemente:
 cantitățile de nutrețuri consumate și conținutul lor în N şi C;
 cantitatea de fecale eliminată şi conţinutul lor în N şi C;
 cantitatea de urină eliminată şi conţinutul ei în N şi C;
 cantitățile de gaze de fermentaţie eliminate (CH4, CO2) şi conţinutul lor în C.

Bilantul poate fi: pozitiv(+) ; negativ(-) ; sau echilibrat(aproape zero)

În a doua etapă, ținând seama de cantităţile de N şi de C reţinute în organism şi pe baza

unor constante, se estimează cantitățile de carne și de grăsime depuse în corpul animalelor.
Constantele sunt următoarele:
- azotul intră în proteină în proporţie de 16%
- proteina intră în carne în proporţie de 23%
- carbonul intră în proteină în proporţie de 52,5%
- carbonul intră în grăsime în proporţie de 76,5%
 Problema 1
Să se calculeze efectul productiv carne-grăsime al unei raţii, folosite în hrana taurinelor la
îngrăşat, cunoscând următoarele date:
a) Raţia (zilnică) este formată din: 7 kg fân și 4 kg nutreț combinat (NC);
b) Animalele elimină zilnic, în medie: 14,25 kg fecale, 10,29 kg urină, 7,92 kg CO2 (sau 750 litri) şi
0,436 kg CH4 (sau 250 litri);

c) La analiza chimică s-au obţinut următoarele date:

Specificare SU N în SU (%) C în SU (%) N în produs C în produs
(%) proaspăt (%) proaspăt (%)
Fân 85,6 1,89 46,1 - -
NC 87,5 2,84 46,3 - -
Fecale 20,5 1,78 48,4 - -
Urină - - - 1,35 1,76
CO2 - - - - 27,1
CH4 - - - - 73,5

CALCULUL EFECTULUI PRODUCTIV

Specificare N (g/zi) C (g/zi)

Intrări prin: fân 7 000g 113,2 2762
: NC 4 000g 99,4 1621
Total intrări (I) 212,6 4383
Ieşiri prin : fecale 14 250 g 52 1414
: urină 10 290 g 139 181
: CO2 7920g - 2146
: CH4 436g - 320
Total ieșiri (E) 191 4062
Bilanț (I – E) +21,6 +321

2
100g fân........85,6 g SU
7000g fân......x x= 5992 g SU fân

100g SU fân.........1,89 g N.......46,1 g C

5992 g SU fân........y..................z y= 113,2g N z= 2762g C

100g NC........87,5 g SU
4000g NC......x x= 3500 g SU NC

100g SU NC.........2,84 g N.......46,3 g C

3500 g SU NC........y..................z y= 99,4 g N z= 1620,5=1621g C

100g fecale........20,5 g SU
14250g fecale......x x= 2921 g SU fecale

100g SU fecale.........1,78 g N.......48,4 g C

2921 g SU fecale........y..................z y= 51,99=52g N z= 1413,7=1414g C

100g urină.........1,35 g N.......1,76 g C

10290 g urină........y..................z y= 138,9=139g N z= 181g C

100g CO2......... 27,1 g C

7920 g CO2........y y= 2146g C

100g CH4......... 73,5 g C

436 g CH4........y y= 320g C

BilanțN = 212,6- 191= + 21,6 g N

Bilanț C= 4383 – 4062= + 321 gC

100g Proteină.........16g N
X g..........................21,6g N
Proteină depusă = 135 g

3
 100g carne.......23g proteină
Y g..................135 g proteină y = 586,95g= 587 g Carne

Carne depusă = 587 g

Ctotal= C grăsime + C proteină

100g proteină.....52,5 g C
135g proteină.....x x= 70,87=71g C în proteină
321= C grăsime + 71
C în grăsime = 250 g
100g grăsime......76,5 g C
Xg......................250g C x= 326,79=327 g grăsime
Grăsime depusă = 327 g
Carne + grăsime depusă = 918 g (591 + 327)= SMZ= Spor Mediu Zilnic

Temă săptămâna 28.03-2.04

Problema
Să se calculeze efectul productiv carne-grăsime al unei rații destinate porcilor, formată numai
dintr-un nutreț combinat (NC), cunoscând următoarele date medii:
a) NC consumat = 3200 g/zi
b) Animalele elimină zilnic, în medie: 4740 g fecale, 4930 g urină, 1280 g CO 2 (sau 190 litri) şi 23 g
CH4 (sau 4 litri);
c) La analiza chimică s-au obţinut următoarele date:

Specificare SU N în SU C în SU N în produs C în produs

(%) (%) (%) proaspăt (%) proaspăt (%)
NC 87,25 3,65 44,5 - -
Fecale 24,30 1,81 49,4 - -
Urină - - - 1,39 2,02
CO2 - - - - 27,9
CH4 - - - - 75,1

4
Nutriție LP7 mv1RO/2021
12-16 aprilie 2021

Titular curs+lp -Bader Liliana

DETERMINAREA EFECTULUI PRODUCTIV AL NUTREŢURILOR

2-BILANȚUL NUTRITIV ENERGETIC

Pentru stabilirea bilanțului nutritiv energetic, în vederea aprecierii valorii nutritive

energetice a nutrețurilor, trebuie făcut apel la schema utilizării energiei în organism.

EB ED EM EN (ENp + ENm)

EF EU EG EC

O experienţă de bilanţ energetic constă în determinarea formelor de energie prezentate în

schema menţionată.

A-DETERMINAREA ENERGIEI BRUTE (EB)

Energia brută (energia ingerată) este energia conținută de nutrețuri, de fapt de constituenții
organici ai acestora.
Determinarea EB se poate face fie direct (în bomba calorimetrică, prin arderea completă a
unei cantităţi cunoscute de nutreţ, în atmosferă de oxigen și sub presiune), fie indirect (cu ajutorul
unor relații).
Energia brută se exprimă în kcal (Mcal) sau kj (Mj) pe kg de nutreț “ca atare” sau pe kg SU
nutreț.
Pentru transformări, se folosesc relațiile:

1 kcal = 4,186 kjouli

1 kjoule = 0,239 kcal
 B-DETERMINAREA ENERGIEI DIGESTIBILE (ED)
ED se obține prin diferența dintre EB și energia din fecale (EF).

ED = EB - EF

EF se exprimă şi de determină în mod asemănător cu EB.

C-DETERMINAREA ENERGIEI METABOLIZABILE (EM)

EM se calculează scăzând din ED suma pierderilor de energie prin urină (EU) și prin
gazele de fermentație (EG).

EM = ED – (EU + EG)

EU se determină în bomba calorimetrică, iar EG (de fapt numai energia metan) se

determină în camere respiratorii.

D-DETERMINAREA ENERGIEI NETE (EN)

Calculul EN se face pe baza diferenței dintre EM și energia calorică (EC), energia pierdută
de animale la nivelul pielii și al aparatului respirator.

EN = EM - EC

EC se determină în camere respiratorii.

E-DETERMINAREA ENERGIEI NETE PENTRU PRODUCȚIE (ENP)

ENp sau energia reținută (ER), energia fixată în țesuturile animale, se determină pornind de
la proteina reținută (Proteina) și de la grăsimea reținută (Grasime) în corpul animal și de la
caloricitatea acestor două substanțe nutritive, 5,7 kcal/g în cazul proteinei și 9,5 kcal/g în cazul
grăsimii.

ENp (kcal) = 5,7kcal*gProteina + 9,5kcal*gGrasime

2
 PROBLEMA
Să se calculeze un bilanț energetic la tineretul taurin la îngrăşat, având ca obiectiv final
energia reținută (ENp), cunoscând următoarele date medii:

N C Energie (kcal)
Specificare
(g) (g)
Intrări (I) prin hrană 274,1 4205 42346
Ieşiri (E) : prin fecale 71,1 1381 12553
: prin urină 174,8 216 1920
: prin CH4 - 187 3334
: prin CO2 - 1842 -

Rezolvare

42346kcal
EB ED EM EN (ENp + ENm)

EF EU EG EC
12553kcal 1920 3334

EB= 42346kcal
EF= 12553 kcal
ED=EB-EF=29 793 kcal
EM= ED- (EU+EG)= 29793- (1920+3334)= 24539 kcal

Nu avem date despre Ec deci vom calcula ENp folosind relatia de calcul :
ENp (kcal) = 5,7kcal*gProteina + 9,5kcal*gGrasime

Pentru a afla Proteina si Grasimea, ne folosim de datele din tabel. Mai intai aflam bilnatul N si C,
apoi cantitatile de proteina si grasime sintetizate.

3
Bilant N= Intrari N- Iesiri N= 274,1- (71,1+174,8)= + 28,2gN
Bilant C= Intrari C- Iesiri C= 4205- (1381+216+187+1842)=+ 579 gC

100g Proteină.........16g N
X g..........................28g N
Proteină depusă = 175 g

C retinut(bilant C)= C grăsime + C proteină

100g proteină.....52,5 g C
175g proteină.....x x= 91,87g C în proteină

579= C grăsime + 91,87

C în grăsime = 487,12 g

100g grăsime......76,5 g C
Xg......................487,12g C x= 636,76=637g grăsime

Grăsime depusă = 637 g

ENp (kcal) = 5,7kcal*gProteina + 9,5kcal*gGrasime

ENp (kcal) = 5,7kcal*175 + 9,5kcal*637=997,5+6051,5=7049 kcal

EB=42346kcal......................100
ENp=7049kcal.....................x=16,6=17%

Aprox 17% din energia nutreturilor ratiei este folosita in realizarea productiei (carne-
grasime).

4
Nutriție LP9 mv1RO/2021
Sapt 19-23 aprilie
Titular curs-Bader Liliana

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA ANIMALE

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA RUMEGATOARELE MARI

La întocmirea unei rații pentru taurine, pentru rumegătoare în general, se parcurg

următoarele etape:
a. Stabilirea necesarului animalelor
b. Alegerea nutreţurilor care vor compune raţia
c. Calculul aporturilor în elemente nutritive al rației
d. Verificarea corectitudinii întocmirii rației

b) Alegerea nutreţurilor care vor compune raţia

Dintre nutreţurile cunoscute, prezentate în tabelul 2, se întocmeşte o listă cu acelea care vor
intra în componența rației.
Rațiile rumegătoarelor pot fi departajate în „rații de iarnă” și în „rații de vară” (nu în sens
strict calendaristic, ci în funcție de nutrețurile avute la dispoziție).

În „rațiile de iarnă” ale rumegătoarelor, ca o recomandare, ordinea introducerii nutrețurilor

este următoarea:
I- fânuri și/sau grosiere
II- silozuri și/sau rădăcini
III- concentrate
IV- săruri minerale
În „rațiile de vară”, ordinea recomandată este următoarea:
- fânuri și/sau grosiere (eventual)
I- nutrețuri verzi
II- concentrate
III- săruri minerale
Este posibil ca unele dintre aceste categorii de nutreţuri să lipsească dintr-o rație.
 Tabelul 2
VALORILE NUTRITIVE ALE NUTREȚURILOR PENTRU RUMEGATOARE (PE KG SU)

Tabelul 2

SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
α. NUTREȚURI DE VOLUM
A. NUTREȚURI VERZI
A I. Pajiști permanente
1. Pajiști câmpie, înainte înflorire 172 0,89 0,83 88 91 5,6 3,8
2. Pajiști câmpie, înflorire 214 0,70 0,60 61 74 4,7 3,6
3. Pajiști deal, înainte înflorire 162 0,89 0,83 99 95 4,8 2,4
4. Pajiști deal, înflorire 204 0,79 0,71 74 83 4,5 1,8
5. Pajiști munte, înainte înflorire 210 0,77 0,69 78 83 4,8 1,8
6. Pajiști munte, înflorire 300 0,61 0,51 50 66 4,5 1,2
A II. Graminee furajere
7. Raigras italian, anual, înainte înflorire 121 0,87 0,82 132 91 4,3 2,7
8. Raigras italian, anual, înflorire 183 0,81 0,75 72 79 4,3 2,3
9. Raigras italian, peren, înainte înflorire 165 0,87 0,82 67 81 4,3 2,7
10. Raigras italian, peren, înflorire 240 0,73 0,66 45 69 4,3 2,3
11. Raigras englez, var. precoce, înainte 164 0,94 0,90 91 90 5,2 3,0
înflorire
12. Raigras englez, var. precoce, înflorire 190 0,75 0,68 66 76 5,2 2,3
13. Raigras englez, var. tardivă, înainte 194 0,85 0,80 67 81 5,2 3,0
înflorire
14. Raigras englez, var. tardivă, înflorire 275 0,74 0,66 47 71 5,2 2,3
15. Păiuș livadă, înainte înflorire 186 0,93 0,89 87 89 4,8 2,7
16. Păiuș livadă, înflorire 202 0,75 0,67 73 78 4,8 2,3
17. Golomăț, înainte înflorire 163 0,87 0,82 102 88 2,9 2,3
18. Golomăț, înflorire 187 0,73 0,65 71 76 2,9 2,3

2
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
A III. Cereale plantă întreagă
19. Porumb, bob în lapte 239 0,88 0,82 48 76 2,3 1,8
20. Porumb, bob în ceară 288 0,90 0,84 46 76 2,3 1,8
21. Porumb bob vitros 338 0,91 0,85 45 76 2,3 1,8
22. Orz, înflorire 155 0,71 0,63 75 75 3,8 2,7
23. Orz, bob în lapte 232 0,72 0,63 62 71 3,8 2,3
24. Orz, bob în ceară 308 0,72 0,64 54 68 2,9 2,3
25. Grâu, înflorire 217 0,71 0,62 64 71 3,8 2,7
26. Grâu, bob în ceară 347 0,70 0,62 46 65 3,3 2,3
27. Ovăz, înflorire 177 0,74 0,67 63 73 3,8 2,7
28. Ovăz, bob în ceară 383 0,65 0,56 40 59 2,9 2,3
29. Secară, înainte înflorire 171 0,84 0,78 84 84 3,8 2,7
30. Secară, înflorire 233 0,68 0,59 60 69 3,8 2,7
31. Sorg, înflorire 244 0,68 0,59 55 66 3,3 3,4
32. Sorg, bob în lapte 276 0,69 0,61 43 64 7,1 3,0
A IV. Leguminoase furajere
33. Lucernă, început îmbobocire 162 0,83 0,75 132 90 16,1 2,7
34. Lucernă, sfârșit îmbobocire 176 0,77 0,69 123 86 16,1 2,7
35. Lucernă, început înflorire 189 0,73 0,65 114 83 16,1 2,7
36. Lucernă, sfârșit înflorire 217 0,69 0,59 107 80 16,1 2,3
37. Trifoi roșu, , început îmbobocire 128 0,92 0,88 125 93 13,2 3,0
38. Trifoi roșu, sfârșit îmbobocire 143 0,89 0,84 115 91 12,7 2,7
39. Trifoi roșu, început înflorire 153 0,81 0,74 106 86 12,7 2,3

3
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
40. Trifoi roșu, sfârșit înflorire 198 0,75 0,67 101 83 11,7 2,3
41. Trifoi alb, început înflorire 110 1,03 1,00 147 102 12,7 2,3
42. Trifoi alb, sfârșit înflorire 120 0,98 0,93 128 97 12,7 2,0
43. Sparcetă, început îmbobocire 130 1,00 0,97 117 95 9,3 3,0
44. Sparcetă, început înflorire 142 0,83 0,77 91 84 9,3 2,7
A V. Proteaginoase furajere
45. Soia, varietatea precoce, sfârșit înflorire 232 0,81 0,73 113 87 12,7 3,0
46. Soia, varietatea precoce, formare boabe 321 0,89 0,82 143 98 12,7 2,7
47. Soia, varietatea tardivă, început înflorire 162 0,70 0,61 97 80 12,2 2,7
48. Soia, varietatea tardivă, formare boabe 239 0,70 0,61 107 81 12,2 2,7
49. Mazăre, sfârșit înflorire 183 0,97 0,93 110 97 13,2 2,7
50. Mazăre, formare boabe 331 0,93 0,87 109 95 12,7 2,3
51. Lupin alb, înflorire 160 0,93 0,88 128 103 12,2 2,7
52. Lupin alb, formare boabe 165 0,94 0,89 113 99 11,7 2,3
A VI. Compozide
53. Floarea-soarelui, început înflorire 138 0,82 0,77 102 90 11,7 3,0
54. Floarea-soarelui, formare boabe 179 0,75 0,67 75 69 13,2 2,7
A VII. Crucifere
55. Rapiță, sfârșit îmbobocire 123 0,85 0,81 122 95 15,6 3,4
56. Rapiță, înflorire 135 0,76 0,70 94 82 17,6 3,7

4
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
B. Fânuri
B I. Fânuri pajiști permanente
57. Fân pajiște câmpie, înainte înflorire, timp bun 850 0,80 0,72 85 91 4,6 3,2
58. Fân pajiște câmpie, început înflorire, timp bun 850 0,72 0,63 69 82 4,2 3,1
59. Fân pajiște câmpie, înainte înflorire, timp rău 850 0,76 0,67 82 88 4,6 3,2
60. Fân pajiște câmpie, început înflorire, timp rău 850 0,69 0,60 65 79 4,2 3,1
61. Fân pajiște deal, înainte înflorire, timp bun 850 0,82 0,74 96 97 3,9 2,2
62. Fân pajiște deal, început înflorire, timp bun 850 0,73 0,64 71 83 3,7 1,8
63. Fân pajiște deal, înainte înflorire timp rău 850 0,77 0,69 92 93 3,9 2,2
64. Fân pajiște deal, început înflorire, timp rău 850 0,70 0,61 67 80 3,7 1,8
65. Fân pajiște munte, înainte înflorire, timp bun 850 0,71 0,62 75 83 3,9 1,8
66. Fân pajiște munte, înflorire, timp bun 850 0,57 0,47 46 64 3,7 1,4
67. Fân pajiște munte, înainte înflorire, timp rău 850 0,65 0,55 72 81 3,9 1,8
68. Fân pajiște munte, înflorire, timp rău 850 0,55 0,44 42 62 3,7 1,4
B II. Fânuri graminee furajere
69. Fân raigras italian, anual, înainte înfl., timp bun 850 0,79 0,73 121 97 3,5 2,4
70. Fân raigras italian, anual, înflorire, timp bun 850 0,74 0,67 70 81 3,5 2,2
71. Fân raigras italian, anual, înainte înfl., timp rău 850 0,74 0,67 98 87 3,5 2,4
72. Fân raigras italian, anual, înflorire, timp rău 850 0,71 0,63 66 78 3,5 2,2
73. Fân raigras italian, peren, înainte înfl., timp bun 850 0,72 0,64 52 72 3,5 2,2
74. Fân raigras italian, peren, înflorire, timp bun 850 0,61 0,52 36 61 3,5 1,9
71. Fân raigras italian, peren, înainte înfl., timp rău 850 0,71 0,62 50 72 3,5 2,2
76. Fân raigras italian, peren, înflorire, timp rău 850 0,60 0,50 32 59 3,5 1,9

5
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
77. Fân raigras englez, var. prec., în. înfl., timp bun 850 0,81 0,74 75 87 4,3 2,4
78. Fân raigras englez, var. prec., înfl., timp bun 850 0,64 0,55 59 72 3,9 2,2
79. Fân raigras englez, var. tard., în. înfl., timp bun 850 0,74 0,67 53 76 4,3 2,4
80. Fân raigras englez, var. tard., înfl., timp bun 850 0,68 0,59 44 69 4,3 2,2
81. Fân raigras englez, var. prec., în. înfl., timp rău 850 0,76 0,68 72 83 4,3 2,4
82. Fân raigras englez, var. prec., înfl., timp rău 850 0,62 0,53 55 70 3,9 2,2
83. Fân raigras englez, var. tard., în. înfl., timp rău 850 0,71 0,63 50 72 4,3 2,4
84. Fân raigras englez, var. tard., înfl., timp rău 850 0,66 0,57 40 66 4,3 2,2
85. Fân păiuș înalt, înainte înflorire, timp bun 850 0,66 0,58 69 76 2,7 2,4
86. Fân păiuș înalt, înflorire, timp bun 850 0,57 0,47 59 68 2,7 2,2
87. Fân păiuș înalt, înainte înflorire, timp rău 850 0,64 0,55 65 74 2,7 2,4
88. Fân păiuș înalt, înflorire, timp rău 850 0,55 0,45 56 65 2,7 2,2
89. Fân golomăț, înainte înflorire, timp bun 850 0,76 0,68 91 89 2,3 2,2
90. Fân golomăț, înflorire, timp bun 850 0,60 0,51 60 71 1,9 1,9
91. Fân golomăț, înainte înflorire, timp rău 850 0,72 0,64 87 86 2,3 2,2
92. Fân golomăț înflorire, timp rău 850 0,59 0,48 57 68 1,9 1,9
B III. Fânuri leguminoase furajere
93. Fân lucernă, început îmbobocire, ventilat 850 0,71 0,63 122 96 12,5 2,4
94. Fân lucernă, început înflorire, ventilat 850 0,66 0,56 113 91 12,5 2,4
95. Fân lucernă, sfârșit îmbobocire, timp bun 850 0,67 0,58 114 91 12,5 2,4
96. Fân lucernă, sfârșit înflorire, timp bun 850 0,62 0,52 107 87 12,5 2,2
97. Fân lucernă, sfârșit îmbobocire, timp rău 850 0,60 0,49 111 86 12,5 2,4
98. Fân lucernă, sfârșit înflorire, timp rău 850 0,55 0,44 103 81 12,5 2,2
99. Fân trifoi roșu, început îmbobocire, ventilat 850 0,77 0,70 119 97 10,3 2,7

6
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
100. Fân trifoi roșu, început înflorire, ventilat 850 0,70 0,61 98 87 9,9 2,2
101. Fân trifoi roșu, început îmbobocire, timp bun 850 0,67 0,58 110 89 9,9 2,4
102. Fân trifoi roșu, început înflorire, timp bun 850 0,63 0,53 91 81 9,5 2,2

C. Silozuri
C I. Silozuri pajiști permanente
103. Siloz clasic pajiște câmpie, înainte înflorire 211 0,81 0,72 70 58 5,7 3,1
104. Semi-siloz pajiște câmpie, înainte înflorire 335 0,75 0,66 74 65 5,7 3,1
105. Semi-fân pajiște câmpie, înainte înflorire 550 0,73 0,65 71 75 5,7 3,1
106. Semi-fân pajiște câmpie, înflorire 550 0,65 0,56 61 67 6,3 3,1
107. Siloz clasic pajiște deal, înainte înflorire 212 0,81 0,73 71 58 4,9 1,8
108. Semi-siloz pajiște deal, înainte înflorire 335 0,75 0,66 75 66 4,9 1,8
109. Semi-fân pajiște deal, înainte înflorire 550 0,73 0,64 72 75 4,9 1,8
110. Semi-fân pajiște deal, înflorire 550 0,63 0,53 61 66 3,6 1,5
C II. Silozuri graminee furajere
111. Siloz clasic raigras italian, anual, înainte înflor. 158 0,90 0,85 113 58 4,6 2,6
112. Semi-siloz raigras italian, anual,înainte înflorire 335 0,83 0,77 126 75 4,6 2,6
113. Semi-fân raigras italian, anual, înainte înflorire 550 0,83 0,76 130 93 4,6 2,6
114. Semi-fân raigras italian, anual, înflorire 550 0,76 0,69 72 75 4,6 2,3
115. Siloz clasic raigras italian, peren, înainte înflor. 187 0,90 0,84 65 55 4,6 2,6
116. Siloz clasic raigras italian, peren, înflorire 212 0,81 0,73 54 51 4,6 2,3
117. Semi-siloz raigras italian, peren, înainte înflor. 335 0,83 0,77 70 65 4,6 2,6
118. Semi-siloz raigras italian, peren, înflorire 335 0,74 0,67 57 59 4,6 2,3
119. Semi-fân raigras italian, peren, înainte înflor. 550 0,81 0,74 67 76 4,6 2,6

7
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
120. Semi-fân raigras italian, peren, înflorire 550 0,68 0,60 46 63 4,6 2,3
121. Siloz clasic raigras englez,var. prec.,înainte înfl. 186 0,97 0,92 83 62 5,8 2,8
122. Siloz clasic raigras englez, var. prec., înflorire 191 0,85 0,78 65 54 5,8 2,6
123. Siloz clasic raigras englez,var. tard.,înainte înfl. 206 0,88 0,82 66 56 5,8 2,8
124. Siloz clasic raigras englez, var. tard., înflorire 221 0,79 0,71 52 51 5,8 2,6
125. Semi-siloz raigras englez,var. prec., înainte înfl. 335 0,89 0,84 90 73 5,8 2,8
126. Semi-siloz raigras englez, var. prec., înflorire 335 0,78 0,70 70 64 5,8 2,6
127. Semi-siloz raigras englez, var. tard., înainte înfl. 335 0,81 0,75 70 65 5,8 2,8
128. Semi-siloz raigras englez, var. tard., înflorire 335 0,72 0,64 54 59 5,8 2,6
129. Semi-fân raigras englez, var. prec., înainte înfl. 550 0,86 0,81 90 85 5,8 2,8
130. Semi-fân raigras englez, var. prec., înflorire 550 0,70 0,62 66 71 5,8 2,3
131. Semi-fân raigras englez, var. tard., înainte înfl. 550 0,80 0,73 67 76 5,8 2,8
132. Semi-fân raigras englez, var. tard., înflorire 550 0,69 0,61 48 65 5,8 2,3
133. Siloz clasic păiuș înalt, înainte înflorire 206 0,79 0,72 78 53 3,4 2,6
134. Siloz clasic păiuș înalt, înflorire 215 0,73 0,64 65 49 3,4 2,3
135. Semi-siloz păiuș înalt, înainte înflorire 335 0,73 0,65 83 63 3,4 2,6
136. Semi-siloz păiuș înalt, înflorire 335 0,67 0,58 69 58 3,4 2,3
137. Semi-fân păiuș înalt, înainte înflorire 550 0,73 0,65 82 75 3,4 2,6
138. Semi-fân păiuș înalt, înflorire 550 0,67 0,59 66 68 3,4 2,3
139. Siloz clasic golomăț, înainte înflorire 185 0,91 0,85 92 62 2,7 2,3
140. Siloz clasic golomăț, înflorire 196 0,81 0,73 73 57 2,7 2,3
141. Semi-siloz golomăț, înainte înflorire 335 0,83 0,77 100 71 2,7 2,3
142. Semi-siloz golomăț, înflorire 335 0,73 0,65 78 63 2,7 2,3

8
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
143. Semi-fân golomăț, înainte înflorire 550 0,81 0,75 101 85 2,7 2,3
144. Semi-fân golomăț, înflorire 550 0,72 0,64 77 74 2,7 2,3
C III. Silozuri cereale plantă întreagă
145. Siloz clasic porumb, bob în lapte-ceară 250 0,90 0,80 44 63 2,0 1,8
146. Siloz clasic porumb, bob în ceară 300 0,90 0,80 42 65 2,0 1,8
147. Semi-siloz porumb, bob vitros 400 0,92 0,82 44 70 2,0 1,8
148. Semi-siloz orz, bob în lapte-ceară 350 0,69 0,60 50 58 3,4 2,3
149. Semi-siloz grâu, bob în lapte-ceară 350 0,64 0,55 60 60 4,0 2,6
C IV. Silozuri leguminoase furajere
150. Siloz clasic lucernă, început îmbobocire 187 0,83 0,75 112 57 12,8 2,6
151. Siloz clasic lucernă, început înflorire 197 0,78 0,69 108 54 12,8 2,6
152. Semi-siloz lucernă, început îmbobocire 335 0,78 0,70 127 72 12,8 2,6
153. Semi-siloz lucernă, început înflorire 335 0,74 0,64 118 68 12,8 2,6
154. Semi-fân lucernă, început îmbobocire 550 0,76 0,67 120 83 12,8 2,6
155. Semi-fân lucernă, început înflorire 550 0,71 0,62 113 79 12,8 2,6
156. Siloz clasic trifoi roșu, început îmbobocire 176 0,90 0,84 104 59 11,4 2,8
157. Siloz clasic trifoi roșu, început înflorire 186 0,87 0,80 100 59 11,2 2,6
158. Semi-fân trifoi roșu, început îmbobocire 550 0,80 0,72 116 84 11,4 2,8
159. Semi-fân trifoi roșu, început înflorire 550 0,77 0,70 104 80 11,2 2,6
160. Semi-fân trifoi roșu, sfârșit înflorire 550 0,70 0,62 95 74 11,4 2,6
C V. Silozuri proteaginoase furajere
161. Siloz clasic mazăre, bob în ceară 280 0,89 0,83 91 74 11,2 2,3
162. Siloz clasic bob, bob în ceară 262 0,77 0,69 82 68 10,8 2,6

9
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
D. Paie
163. Paie grâu 880 0,42 0,31 22 44 3,5 1,0
164. Paie grâu, amonizate 880 0,58 0,47 43 54 3,5 1,0
165. Paie orz 880 0,44 0,33 24 46 3,5 1,0
166. Paie orz, amonizate 880 0,58 0,48 44 56 3,5 1,0
167. Paie ovăz 880 0,50 0,39 20 48 3,5 1,0
168. Paie orez 900 0,51 0,42 23 51 3,5 1,0
169. Paie orez, amonizate 900 0,61 0,51 37 52 3,5 1,0
170. Paie porumb 850 0,60 0,51 30 60 3,0 1,5
171. Paie sorg 850 0,54 0,43 28 53 3,5 1,0
172. Paie sorg, amonizate 860 0,70 0,61 65 64 3,5 1,0
173. Paie mazăre 860 0,53 0,42 42 60 5,0 1,0
174. Paie bob 870 0,45 0,34 31 51 5,0 1,0

E. Rădăcini și tuberculi
175. Sfeclă furajeră 130 1,15 1,16 62 86 2,5 1,5
176. Sfeclă furajeră, conținut ridicat 190 1,12 1,14 53 88 2,5 1,5
în SU
177. Sfeclă de zahăr 232 1,15 1,17 49 89 3,0 1,5
178. Morcovi 125 1,08 1,08 61 82 4,5 3,0
179. Cartofi 200 1,20 1,22 63 103 0,5 2,0
180. Topinambur (tuberculi de 200 1,11 1,11 47 84 3,0 2,0
Jerusalem)

10
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
B. NUTREȚURI CONCENTRATE
F. Cereale
181. Porumb 864 1,22 1,23 74 97 0,5 3,0
182. Porumb, toastat 938 1,22 1,23 78 109 0,5 3,0
183. Orz 867 1,09 1,08 79 101 0,8 4,0
184. Orz, toastat 943 1,09 1,08 85 116 0,8 4,0
185. Ovăz 881 0,88 0,80 69 69 1,2 3,6
186. Ovăz, toastat 920 0,88 0,80 74 78 1,2 3,6
187. Ovăz, decorticat 856 1,14 1,12 79 90 1,0 3,3
188. Grâu, Durum 876 1,17 1,17 109 110 0,9 3,9
189. Grâu, Aestivum 868 1,18 1,18 81 102 0,8 3,7
190. Grâu, Aestivum, toastat 922 1,18 1,18 93 130 0,8 3,7
191. Orez 874 1,24 1,26 62 75 0,1 2,3
192. Secară 873 1,18 1,18 67 97 1,2 3,4
193. Sorg 865 1,22 1,22 78 100 0,3 3,2
194. Triticale 873 1,16 1,17 72 96 0,8 4,0
195. Mei 880 0,99 0,95 108 122 0,4 3,2

G. Subproduse ale cerealelor

196. Tărâțe grâu, Durum 866 0,92 0,86 107 87 1,6 11,2
197. Grâu gluten feed, 25% amidon 906 1,05 1,02 105 96 1,3 8,2
198. Grâu gluten feed, 28% amidon 879 1,06 1,03 107 98 1,8 8,5
199. Subprodus distilărie grâu, sub 7% 900 1,06 1,00 253 159 3,6 7,5
amidon
200. Subprodus distilărie grâu, peste 7% 914 1,14 1,11 204 129 2,1 8,9
amidon

11
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
201. Tărâțe porumb 878 0,89 0,83 89 103 5,4 3,4
202. Porumb gluten feed 880 1,06 1,03 144 115 1,8 10,1
203. Porumb gluten meal 895 1,48 1,48 562 514 0,8 5,4
204. Amidon porumb 881 1,43 1,51 7 79 0,2 -
205. Subprodus distilărie porumb 882 1,10 1,07 205 175 2,4 9,6
206. Subprodus orz, industria berii 919 0,82 0,73 194 171 2,3 6,3
207. Germeni orz, industria berii 893 0,79 0,71 151 98 3,2 6,2
208. Tărâțe orez, deshuilate 902 0,76 0,69 112 108 2,4 19,7
209. Tărâțe orez, nedeshuilate 901 1,03 0,96 100 74 0,9 17,9

H. Proteaginoase și oleaginoase
210. Mazăre 864 1,21 1,22 150 97 1,3 4,6
211. Mazăre, extrudată 916 1,21 1,22 166 127 1,3 4,6
212. Bob, flori albe 861 1,20 1,20 198 112 1,7 5,5
213. Bob, flori albastre 865 1,20 1,21 188 112 1,6 5,3
214. Bob, flori albastre, extrudat 915 1,20 1,21 215 168 1,6 5,3
215. Lupin, flori albe 886 1,33 1,33 240 120 3,8 4,3
216. Lupin, flori albe, extrudat 936 1,33 1,33 281 201 3,8 4,3
217. Lupin, flori albastre 902 1,25 1,24 221 138 3,6 4,1
218. Lupin, flori albastre, toastat 936 1,25 1,24 266 226 3,6 4,1
219. Fasole 880 1,12 1,10 154 94 1,3 5,1
220. Rapiță 922 1,82 1,82 130 66 5,1 7,2
221. Rapiță, extrudată 922 1,82 1,82 151 118 5,1 7,2

12
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
222. Bumbac 906 1,03 0,93 145 84 1,8 6,9
223. Bumbac, extrudat 940 1,03 0,93 170 137 1,8 6,9
224. In 903 1,58 1,56 161 84 4,2 6,8
225. In, extrudat 903 1,58 1,56 189 151 4,2 6,8
226. Soia 881 1,47 1,46 269 177 3,6 5,9
227. Soia, extrudată 911 1,44 1,44 298 243 3,6 6,3
228. Floarea-soarelui 930 1,55 1,49 104 35 3,0 5,8

I. Șroturi
229. Șrot soia 46 876 1,20 1,19 360 253 3,9 7,1
230. Șrot soia 48 878 1,21 1,20 377 261 3,9 7,1
231. Șrot soia 50 876 1,21 1,21 395 272 3,9 7,1
232. Șrot floarea-soarelui, nedecorticat 887 0,63 0,52 201 105 4,4 11,3
233. Șrot floarea-soarelui, parțial decorticat 897 0,73 0,64 245 128 4,5 12,0
234. Șrot floarea-soarelui, toastat 887 0,63 0,52 253 232 4,4 11,3
235. Șrot rapiță 887 0,96 0,90 247 155 9,4 12,9
236. Șrot rapiță, extrudat 887 0,96 0,90 254 173 9,4 12,9
237. Șrot germeni porumb 874 1,06 1,02 218 182 0,5 7,2
238. Șrot arahide, detoxificat, sub 9% CB 896 1,12 1,08 387 240 2,2 6,3
239. Șrot arahide, detoxificat, peste 9% CB 892 1,06 1,01 385 237 2,2 6,3
240. Șrot bumbac, 7-14% CB 913 1,03 0,97 334 229 2,7 12,9
241. Șrot bumbac, 14-20% CB 901 0,89 0,81 281 192 2,6 12,6
242. Șrot bumbac, toastat 901 0,89 0,81 306 243 2,6 12,5
243. Șrot in 886 1,00 0,95 256 202 5,0 9,0

13
 SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
J. Alte concentrate de origine vegetală
244. Cartofi, deshidratați 893 1,08 1,08 65 83 1,2 2,4
245. Manioc, deshidratat, 67% amidon 880 1,03 1,03 22 71 2,6 1,1
246. Manioc, deshidratat, 72% amidon 873 1,13 1,14 20 75 1,7 1,0
247. Concentrat proteic lucernă 918 1,26 1,24 486 459 36,8 8,7
248. Concentrat proteic cartofi 923 1,29 1,26 678 536 3,1 4,4
249. Coji cacao 883 0,47 0,35 108 83 3,8 4,5
250. Coji soia 894 1,01 0,98 84 109 5,5 1,5
251. Melasă sfeclă zahăr 757 0,99 0,99 83 72 1,4 0,3
252. Melasă trestie zahăr 737 0,86 0,84 32 62 10,1 0,8
253. Pulpă sfeclă zahăr, deshidratată 891 0,99 0,98 66 109 14,8 1,0
254. Pulpă sfeclă zahăr, deshidratată, melasată 883 1,00 0,98 65 94 14,4 1,0
255. Pulpă cartofi, deshidratată 874 0,74 0,67 34 60 6,2 1,5

K. Lapte și subproduse ale laptelui

256. Lapte vacă integral, deshidratat 964 1,71 1,76 140 58 12,4 7,8
257. Lapte vacă degresat, deshidratat 947 1,22 1,23 207 79 15,5 10,8
258. Zer, deshidratat 964 1,13 1,16 75 78 8,5 7,2
259. Zer, deshidratat, acidulat 980 1,09 1,11 57 75 8,5 7,2

SU PDIN PDIE Ca P
Nutrețuri UFL UFV
(g) (g) (g) (g) (g)
M. Concentrate diverse
260. Drojdie bere 704 0.90 0.83 379 63 2.6 0.6
261. Grăsimi animale 100 2.73 2.78 - - - -
262. Grăsimi vegetale 100 2.73 2.78 - - - -
263. Uree 980 - - 1472 - - -

N. Săruri minerale
264. Fosfat monocalcic 990 - - - - 200 240
265. Fosfat dicalcic 990 - - - - 280 220
266. Fosfat tricalcic 990 - - - - 360 200
267. Carbonat calciu 990 - - - - 380 -

14
 TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA TAURI

STABILIREA NECESARULUI
Necesarul taurilor se stabileşte, în principiu, în funcţie de greutatea corporală. Evident, pot fi
luate în consideraţie şi vârsta, statusul corporal la un moment dat sau intensitatea folosirii la montă.
Se prezintă, în anexa 1, necesarul taurilor adulţi, numai în funcţie de greutatea corporală.

NUTREŢURI ŞI CANTITĂŢI RECOMANDATE

În raţiile taurilor vor fi introduse nutreţuri de calitate, care au o influenţă favorabilă asupra
sănătăţii şi funcţiei de reproducţie.
În perioada de iarnă
I Fânuri. Se recomandă unul sau două sortimente, din cele cunoscute și prezentate în tabelul
2, în cantități medii de 4-6 kg SU/cap/zi.
II Silozuri şi rădăcini. Se recomandă, în primul rând, morcovul furajer, sfecla, silozurile, în
cantităţi orientative de 2-4 kg SU/cap/zi, unul sau două sortimente.
III Concentrate. Se recomandă sub formă de nutreţuri combinate, dar se pot folosi şi sub
formă de amestecuri tip fermă, formate în principal din ovăz, orz, porumb, mazăre, tărâţe de grâu,
şrot de floarea-soarelui, şrot de soia ş.a. Cantităţile medii sunt de 3-5 kg SU/cap/zi.
IV Săruri minerale. Sărurile de Ca şi de P se folosesc în funcţie de necesităţi. Celelalte minerale
se regăsesc în premixul vitamino-mineral.
În perioada de vară
Ia) Fânuri. Fânurile se folosesc mai rar în hrana erbivorelor pe timpul verii.
Taurii fac excepţie de la această regulă, pentru acoperirea necesarului de SU și asigurarea unui
minim de CB (corelate, in insuficiență, cu posibile tulburări digestive) și evident pentru aportul lor în
elemente nutritive. Se recomandă un singur sortiment, 2-4 kg SU/cap/zi.
Ib) Nutreţuri verzi. Se pot consuma fie la adăpost (preferabil pălite), fie la păşune (mai rar), în
cantități medii de 4-6 kg SU/cap/zi.
II Concentrate La fel ca în perioada de iarnă.
III săruri minerale. La fel ca în perioada de iarnă.

Anexa 1

15
 NECESARUL TAURILOR

Greutate corporală (GC) UFL PDI Ca P

(kg) (g) (g) (g)
700 6,9 550 42,0 31,5
800 7,7 610 48,0 36,0
900 8,4 670 54,0 40,5
1000 9,1 730 60,0 45,0
1100 9,8 780 66,0 49,5
1200 10,4 830 72,0 54,0
1300 11,0 880 78,0 58,5

Necesarul de SU = (1 -1,5) kg / 100 kg GC

Ex necesar pt taur de 1000kg

UFL= 9,1
PDI(g)= 730g
Ca(g)=60g
P(g)= 45g
SU=(10-15)kg/zi

16
Nutriție LP 10 mv1RO/2021
Sapt 26-30 aprilie 2021
Titular curs-Bader Liliana

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA ANIMALE

Pentru menținerea vieții și pentru realizarea producțiilor, animalele au nevoie de o

anumită cantitate de hrană, care poate fi surprinsă în ceea ce se chemă “rație”.
Rația reprezintă cantitățile de nutreţuri administrate unui animal în 24 de ore.
La întocmirea unei rații, trebuie făcut apel la două elemente:
- necesarul animalelor;
- valorile nutritive ale nutrețurilor.
Necesarul animalelor reprezintă cantităţile de elemente nutritive de care acestea au
nevoie în 24 de ore pentru menţinerea vieţii (întreţinere) şi pentru realizarea producţiilor.
Valorile nutritive ale nutrețurilor, în cea mai simplă definiție, reprezintă capacitățile
acestora de a acoperi, prin elementele nutritive constituente, necesarul animalelor.
Se pot formula rații pentru toate speciile și categoriile de animale, cu specificația că
există diferențe notabile între rațiile destinate animalelor rumegătoare și rațiile destinate
animalelor monogastrice.

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA TAURINE

La întocmirea unei rații pentru taurine, pentru rumegătoare în general, se parcurg

următoarele etape:
a. Stabilirea necesarului animalelor
b. Alegerea nutreţurilor care vor compune raţia
c. Calculul aporturilor în elemente nutritive al rației
d. Verificarea corectitudinii întocmirii rației

a) Stabilirea necesarului animalelor

Necesarul animalelor rumegătoare, în general pentru toate animalele, poate fi stabilit în
urma unor calcule sau poate fi extras direct din tabele (care au în spate calcule prealabile).

1
 Necesarul animalelor poate fi precizat pentru fiecare categorie de animale în parte, fie
separat pentru întreținere și separat pentru producție, fie cumulat, global (întreținere +
producție).
Necesarul animalelor rumegătoare va fi exprimat astfel:
- necesarul de substanță uscată (SU), în kg/zi;
- necesarul de energie, în Unități Furajere Lapte (UFL/zi) sau în Unități Furajere
Carne (UFV/zi);
- necesarul de proteină, în Proteină Digestibilă la nivel Intestinal (g PDI/zi);
- necesarul de minerale, în g calciu/zi și în g fosfor/zi.

b) Alegerea nutreţurilor care vor compune raţia

Dintre nutreţurile cunoscute, prezentate în tabelul 2, se întocmeşte o listă cu acelea care
vor intra în componența rației.
Rațiile rumegătoarelor pot fi departajate în „rații de iarnă” și în „rații de vară” (nu în
sens strict calendaristic, ci în funcție de nutrețurile avute la dispoziție).

În „rațiile de iarnă” ale rumegătoarelor, ca o recomandare, ordinea introducerii

nutrețurilor este următoarea:
I- fânuri și/sau grosiere
II- silozuri și/sau rădăcini
III- concentrate
IV- săruri minerale
În „rațiile de vară”, ordinea recomandată este următoarea:
- fânuri și/sau grosiere (eventual)
I- nutrețuri verzi
II- concentrate
III- săruri minerale
Este posibil ca unele dintre aceste categorii de nutreţuri să lipsească dintr-o rație.
Aceasta pentru că, mai important este, ca prin aporturile în elemente nutritive ale întregii rații
să fie acoperit necesarul animalelor. Într-o anumită măsură contează, însă, și tipul nutrețurilor.

c) Calculul aporturilor în elemente nutritive al rației

După stabilirea listei de nutreţuri care vor compune raţia, se precizează cantitatea
fiecărui nutreţ (în kg SU/zi), avându-se în vedere ca aceasta să se încadreze în limitele
recomandate (minime și maxime) pentru fiecare categorie de animale. Este de specificat faptul
că, recomandările sunt orientative.

2
 În continuare, se calculează aportul fiecărui nutreţ în elemente nutritive, prin
înmulţirea cantităților cu valorile lor nutritive (luate din tabelul 2).
În final, se însumează aporturile în elemente nutritive ale tuturor nutreţurilor care
compun raţia.

d) Verificarea corectitudinii întocmirii rației

Se fac mai multe verificări, care constau, în principal, în următoarele:
Verificarea aportului rației în substanţă uscată
Se va urmări ca aportul raţiei în substanţă uscată (exprimat în kg/zi) să se încadreze între
limita minimă și cea maximă a necesarului de substanţă uscată.
Verificarea aportului raţiei în energie
Pentru verificarea corectitudinii aportului în energie, se face un raport între aportul raţiei
în energie (exprimat, după caz, în UFL sau în UFV) și necesarul de energie al animalelor
(exprimat în același fel).
Ideal acest raport trebuie să fie 100%. Se admit toleranțe de +,- 5%, așa încât valorile
acestui raport trebuie să fie cuprinse între 95% și 105%.
Verificarea aportului raţiei în proteină
Ca şi în cazul energiei, se fac raporturi între aporturile raţiei în proteină (exprimate în g
PDIN şi în g PDIE) și necesarul de proteină al animalelor (exprimat în g PDI), raporturi care
trebuie să tindă, ideal, către 100%. Şi în acest caz se admit toleranțe de +,- 5%, așa încât
limitele permise sunt tot între 95% și 105%. Orice depășire a acestor limite se traduce fie în
insuficiență de proteină, fie în excedent de proteină.
Verificarea aportului rației în minerale
Dintre elementele minerale cunoscute, la întocmirea rațiilor pentru rumegătoare vor fi
luate în considerație, în demersul de față, numai calciul și fosforul (evident, la formularea unor
rații mai complexe se poate ține seama și de alte minerale).
Aporturile rației în calciu şi în fosfor trebuie să fie egale sau mai mari (cât de puţin
posibil), în comparaţie cu necesarul de calciu și de fosfor al animalelor.
De asemenea, raportul dintre aporturile rației în cele două minerale trebuie să fie cât mai
apropiat de raportul dintre necesarul de calciu și de fosfor al animalelor. Cel mai adesea, pentru
animalele rumegătoare, trebuie să fie un raport Ca/P în rații de 1,5-2 părți de calciu la o parte
de fosfor [Ca/P = (1,5-2)/1].
Verificarea structurii raţiei
Structura raţiei se referă la ponderea pe care o dețin, în substanța uscată, nutrețurile de
volum (v) şi nutreţurile concentrate (c) sau invers (v/c, c/v, %).

3
 Din acest punct de vedere, se apreciază că în rațiile rumegătoarelor, ponderea
nutrețurilor de volum (inclusiv a nutrețurilor cu un conținut ridicat în celuloză brută) trebuie să
fie cât mai mare, pentru a permite buna funcționare a rumenului.
Pentru a se obține performanțe productive ridicate este însă nevoie de a crește ponderea
nutrețurilor concentrate în rații. Se va urmări ca aceasta să nu depășească 50% la vacile în
lactaţie şi 70% la tineretul taurin îngrăşat în sistem intensiv.

Contează și ordinea distribuirii nutrețurilor, care compun rația, în decursul zilei. Din
acest punct de vedere, se recomandă ca nutrețurile concentrate să se administreze înainte de
muls sau în timpul mulsului, iar fȃnurile și grosierele să se administreze seara.
Numărul de tainuri (de câte ori se administrează nutrețurile zilnic) este dependent de
natura nutrețurilor care intră în componența rațiilor.

4
 Model de tabel pentru întocmirea rațiilor la rumegătoare

Necesar (N)
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) sau UFV (g) (g) (g) (g)

Total ratie
Sau Aporturi (A)
Verificare Aport Ratie/Necesar (%)
Se admit abateri de +/-5%

NECESARUL TAURILOR

Greutate corporală (GC) UFL PDI Ca P

(kg) (g) (g) (g)
700 6,9 550 42,0 31,5
800 7,7 610 48,0 36,0
900 8,4 670 54,0 40,5
1000 9,1 730 60,0 45,0
1100 9,8 780 66,0 49,5
1200 10,4 830 72,0 54,0
1300 11,0 880 78,0 58,5

Necesarul de SU = (1 -1,5) kg / 100 kg GC

5
NUTREŢURI ŞI CANTITĂŢI RECOMANDATE
În perioada de iarnă
I Fânuri-1-2 sortimente, din cele cunoscute și prezentate în tabelul 2, în cantități medii de 4-6
kg SU/cap/zi.
II Silozuri şi rădăcini- morcovul furajer, sfecla, silozurile, în cantităţi de 2-4 kg SU/cap/zi, 1-2
sortimente.
III Concentrate. ovăz, orz, porumb + mazăre, tărâţe de grâu, şrot de floarea-soarelui, şrot de
soia ş.a. Cantităţile medii sunt de 3-5 kg SU/cap/zi.
IV Săruri minerale. Sărurile de Ca şi de P se folosesc în funcţie de necesităţi. Celelalte minerale
se regăsesc în premixul vitamino-mineral.
În perioada de vară
Ia) Fânuri. Se recomandă un singur sortiment, 2-4 kg SU/cap/zi.
Ib) Nutreţuri verzi. Se pot consuma fie la adăpost (preferabil pălite), fie la păşune (mai rar), în
cantități medii de 4-6 kg SU/cap/zi.
II Concentrate La fel ca în perioada de iarnă 3-5 kg SU/cap/zi.
III săruri minerale. La fel ca în perioada de iarnă.

Exemplu
Să se formuleze o rație pentru un taur, în greutate de 1100 kg, în perioada de iarnă, având la
dispoziție următoarele nutrețuri: fân raigras italian (70), siloz porumb (145) și ovăz (185). Alte
nutrețuri se pot folosi, la alegere, în funcție de necesități.

Necesar
UFL= 9,8
PDI(g)= 780g
Ca(g)=66g
P(g)= 49,5g
SU=(11-16,5)kg/zi

6
 Etapa I
Se încearcă echilibrarea rației pe energie și pe proteină, folosind numai nutrețurile nominalizate.
Necesar (N) 11-16,5 9,8 780 780
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fân raigras italian (70) 5 3,70 350 405
Siloz porumb (145) 3 2,70 132 189
Ovăz (185) 4 3,52 276 276
TOTAL
Sau
Aporturi Raţie (AR) 12 9,92 758 870
AR/N (%) x 101 97 112

Etapa II
Se va folosi un al doilea nutreț concentrat cu un conținut mai mic în PDIE. Acesta va fi floarea-
soarelui (228).

Necesar (N) 11-16,5 9,8 780 780

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fân raigras italian (70) 5 3,70 350 405
Siloz porumb (145) 3 2,70 132 189
Ovăz (185) 2,5 2,20 173 173
Floarea-soarelui( 228) 1 1,55 104 35
Total (AR) 11.5 10,15 759 802
Verificare AR/N (%) x 104 97 103

7
 Etapa III
Se va echilibra rația și pe minerale

Necesar (N) 11-16,5 9,8 780 780 66 49,5

Nutreţuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Fân raigras italian 70 5 3,70 350 405 17,5 11,0
Siloz porumb 145 3 2,70 132 189 6,0 5,4
Ovăz 185 2,5 2,20 173 173 3,0 9,0
Floarea-soarelui 228 1 1,55 104 35 3,0 5,8
Fosfat mono-calcic 264 0,08 - - - 16,0 19,2
Carbonat calciu 267 0,054 - - - 20,52 -
Aporturi Raţie (AR) 11,6 10,15 759 802 66,02 50,4
AR/N (%) x 104 97 103 x x

Calcul minerale
P ratie =11+5,4+9+5,8=31,2
Lipsa P= 49,5-31,2= 18,3g P

1000g Fosfat monocalcic......240 g P

Xg..........................................18,3g P lipsa
X= 76,25g=0,07625kg Fosfat monocalcic= 0,08 kg

Ca ratie= 17,5+6+3+3+16=45,5g Ca
66gCa necesar- 45,5g Ca ratie= 20,5g Ca lipsa

1000g CaCo3 .......................380g Ca

X g.........................................20,5g Ca lipsa

X= 53,947g=0,05394=0,054kg Carbonat de calciu

Raport Ca/P= 66,02/50,4=1,3

8
 Cantitățile brute de nutrețuri (“ca atare”), care se vor administra zilnic, se vor calcula ținând
seama de conținutul lor în substanță uscată.

Fân raigras italian = 5,9 kg

Siloz porumb = 12 kg
Ovăz = 2,8 kg
Floarea-soarelui = 1,1 kg

9
Nutriție LP11 mv1RO/2021
Sapt 10-14 mai 2021

Titular curs-Bader Liliana

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA VACILE GESTANTE

Vacile gestante se hrănesc diferenţiat numai în ultima parte a gestaţiei, respectiv lunile 6-9,
cu o notă în plus pentru ultimele 2 luni, corespunzătoare repausului mamar.
În luna a 6-a şi a 7-a de gestaţie, deoarece se mulg, vacile sunt tratate, din punct de vedere
al hrănirii, și ca vaci în lactaţie.

STABILIREA NECESARULUI
Necesarul vacilor gestante se stabilește, conform datelor prezentate în anexa 2, astfel:
- în luna a 6-a și a 7-a de gestație, prin însumarea necesarului pentru întreținere, pentru
producția de lapte și pentru gestație;
- în luna a 8-a și a 9-a de gestație, prin însumarea necesarului pentru întreținere cu cel
pentru gestație;
Este de remarcat faptul că, necesarul de energie și de proteină pentru gestație este
dependent de greutatea presupusă a vițelului la fătare și că necesarul de SU se stabilește numai în
funcţie de greutatea corporală, pentru că aceasta este corelată cu capacitatea de ingestie.

NUTREŢURI ŞI CANTITĂŢI RECOMANDATE

În perioada de iarnă
I.Fânuri. Sunt indicate, în special, fânul de lucernă, fânul de trifoi, fânurile naturale, în
cantități medii de 3-4 kg SU/zi. Cel mai adesea se utilizează un singur tip de fân.
II.Silozuri şi rădăcini. În perioada de iarnă se pot administra silozuri, sfeclă ş.a., în
cantităţi medii de 2-3 kg SU/zi. În mod frecvent se utilizează un singur tip din aceste grupe de
nutrețuri. Este posibil însă să se folosească şi 2 tipuri.
III.Concentrate. Se folosesc fie nutrețuri combinate, fie amestecuri tip fermă, formate, cel
mai adesea, din porumb, orz, tărâțe de grâu, mazăre, şroturi ş.a., în cantităţi medii de 2-3 kg
SU/zi. În majoritatea cazurilor de folosesc unul sau două tipuri de concentrate.

1
 IV.Săruri minerale. Sărurile de Ca şi de P se folosesc în funcție de necesități. Este
recomandabil să se folosească şi un premix vitamino-mineral, pentru aportul în alte minerale şi
evident în vitamine.

În perioada de vară
Fânuri. Opţional, din cele cunoscute, de obicei un singur tip, 2-3 kg SU/zi. În cazul
folosirii fânurilor, ele substituie, în echivalent SU, o parte din nutreţurile verzi.
I.Nutreţuri verzi. Se pot consuma fie la adăpost, fie la pășune (recomandabil pentru că
mișcarea pe pășune ușurează fătările), în cantități medii de 5-7 kg SU/zi. În mod normal se
foloseşte un singur tip de nutreţ verde.
II.Concentrate La fel ca în perioada de iarnă.
III. săruri minerale. La fel ca în perioada de iarnă.

Anexa 2

NECESARUL VACILOR

A-Necesarul de energie, de proteină și de minerale pentru întreținere

Greutate PDI Ca P
corporală UFL (g) (g) (g)
(kg)
A1 A2 A3
500 4,4 4,8 5,3 345 30 23
550 4,7 5,2 5,6 370 33 25
600 5,0 5,5 6,0 395 36 27
650 5,3 5,8 6,4 420 39 29
700 5,6 6,2 6,7 445 42 31
750 5,9 6,5 7,1 470 45 33
A1 = În stabulație legată A2 = În stabulație liberă A3 = La pășune

2
 Anexa 2 – continuare –

B-Necesarul de energie, de proteină și de minerale pentru producția de lapte

Grăsime (g/kg lapte) Proteină (g/kg lapte) Minerale

Producția
Ca P
de lapte UFL PDI (g)
(g) (g)
(kg/zi)
32 36 40 44 28 30 32 34
10 3,9 4,1 4,4 4,7 438 469 500 531 35 17
15 5,8 6,2 6,6 7,0 656 703 750 797 52 25
20 7,7 8,3 8,8 9,3 875 938 100 106 70 34
0 3
25 9,7 10, 11,0 11, 109 117 125 132 88 42
3 7 4 2 0 8
30 11,6 12, 13,2 14, 131 140 150 159 105 51
4 0 3 6 0 4
35 13,6 14, 15,4 16, 153 164 175 185 123 60
5 3 1 1 0 9
40 15,5 16, 17,6 18, 175 187 200 212 140 68
5 7 0 5 0 5
45 17,4 18, 19,8 21, 196 210 225 239 158 77
6 0 9 9 0 1
50 19,4 20, 22,0 23, 218 234 250 265 175 85
7 3 8 4 0 6

3
 Anexa 2 – continuare -
C Necesarul de energie, de proteină și de minerale pentru gestație

Greutate vițel la Greutate vițel la Minerale

fătare (kg) fătare (kg)
Stadiul
35 45 55 35 45 55
gestației
Ca P
UFL PDI (g)
(g) (g)
Luna a 6-a 0,4 0,6 0,7 36 47 59 4,4 3,1
Luna a 7-a 0,8 1,1 1,3 68 88 109 8,8 5,8
Luna a 8-a 1,4 1,8 2,7 116 148 180 15,4 8,8
Luna a 9-a 2,3 2,9 3,5 179 227 274 22,3 11,6

NECESARUL TOTAL DE ENERGIE, DE PROTEINA ȘI DE MINERALE A + B+

C

Necesarul de SU:

2,0 - 3,0 kg / 100 kg GC, pentru vacile sub 550 kg

2,5 - 3,5 kg / 100 kg GC, pentru vacile peste 550 kg
1,0 – 2,0 kg / 100 kg GC pentru vaci in perioada repausului mamar

4
Exemplu
Sa se formuleze o ratie pentru vaca gestanta luna a9a, 650 kg, stabulatie libera, greutate
presupusa a vitelului la fatare 45 kg, perioada de iarna.

Rezolvare

1-Necesar
UFL=5,8 + 2,9=8,7
PDI=420 + 227 =647g/zi
Ca(g)=39 +22,3= 61,3g/zi
P(g)=29 + 11,6= 40,3g/zi

SU=(1,0 – 2,0) kg SU/ 100 kg GC pentru vaci in perioada repausului mamar

Deci pentru 650 kg volumul ratiei in SU=(6,5-13)kgSU/zi

2- Se încearcă echilibrarea rației pe energie și pe proteina

Necesar (N) 6,5-13 8,7 647 647

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
I-Fân pajiste munte (65) 3 (0,71) 2,13 (75) 225 (83) 249
II-Sfecla furajera (175) 2 (1,15) 2,30 (62) 124 (86) 178
III- Porumb (181) 1 (1,22) 1,83 (74) 74 (97) 97
III-Tarate de grau (196) 1 (0,92) 0,92 (107) 107 (87) 87
lipsa 2,23 117 36
TOTAL
Sau
Aporturi Raţie (AR) 7 6,57 530 611
Verificare ratie (95-105%)
AportRatie/Necesar *100 -

5
 Necesar (N) 6,5-13 8,7 647 647
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fân pajiste munte (65) 3 (0,71) 2,13 (75) 225 (83) 249
Sfecla furajera (175) 2 (1,15) 2,30 (62) 124 (86) 178
Porumb (181) 1 (1,22) 1,22 (74) 74 (97) 97
Tarate de grau (196) 1 (0,92) 0,92 (107) 107 (87) 87
Floarea soarelui (228) 1 (1,55) 1,55 (104) 104 (35) 35
TOTAL
Sau
Aporturi Raţie (AR) 8 8,12 634 646
Verificare ratie (95-105%)
AportRatie/Necesar *100 - 93% 98% 100%

Necesar (N) 6,5-13 8,7 647 647

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fân raigras englez (77) 3 (0,81) 2,43 (75) 225 (87) 261
Sfecla furajera (175) 2 (1,15) 2,30 (62) 124 (86) 178
Porumb (181) 1 (1,22) 1,22 (74) 74 (97) 97
Tarate de grau (196) 1 (0,92) 092 (107) 107 (87) 8
Floarea soarelui (228) 1 (1,55) 1,55 (104) 104 (35) 35
TOTAL
Sau
Aporturi Raţie (AR) 8 8,42 634 658
Verificare ratie (95-105%)
AportRatie/Necesar *100 - 97% 98% 102%

6
 LP12 Nutritie mv1Ro/2021
Sapt 17-21 mai 2021

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA VACILE GESTANTE

(continuare)

EXEMPLUL 1
Să se întocmească o rație pentru vaci, în greutate de 550 kg, în stabulație liberă, luna a 9-a de
gestaţie, cu o greutate presupusă a vițelului la fătare de 35 kg, perioada de iarnă, având la dispoziție
următoarele nutrețuri: fân păiuș (87), siloz raigras englezesc (122) și porumb (181). Alte nutrețuri se pot
folosi, la alegere, în funcție de necesități.

REZOLVARE

Necesarul este următorul:

SU = (1-2)*5,5 = 5,5-11 kg
UFL = 5,2 + 2,3 = 7,5
PDI = 370 + 179 = 549 g
Ca = 33 + 22,3 = 55,3 g
P = 25 + 11,6 = 36,6 g

Echilibrarea ratie pe energie si proteina

Etapa I

Necesar (N) (5,5-11) 7,5 549 549

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fan păiuș (87) 3 1,92 195 222
Siloz raigras en (122) 2 1,7 130 108
Porumb (181) 2 2,44 148 194
Rapiță (220) 1 1,82 130 66
Aporturi Raţie (AR) 7 7,88 603 590
AR/N (%) - 105% 109% 107%
 Etapa II
Necesar (N) (5,5-11) 7,5 549 549
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fan păiuș (87) 3 1,92 195 222
Siloz raigras en (122) 2 1,7 130 108
Porumb (181) 1,5 1,83 111 145,5
Rapiță (220) 1 1,82 130 66
Aporturi Raţie (AR) 7,5 7,27 566 541,5
AR/N (%) - 97% 103% 98%

EXEMPLUL 2
Să se întocmească o rație pentru vaci, în greutate de 650 kg, în stabulație legată, luna a 8-a de
gestaţie, cu o greutate presupusă a vițelului la fătare de 45 kg, perioada de vară, având la dispoziție
următoarele nutrețuri: porumb bob vitros (21), fân trifoi roșu (102) și sorg (193). Alte nutrețuri se pot
folosi, la alegere, în funcție de necesități.

REZOLVARE
Necesarul este următorul:
SU = (1-2)*6,5 = 6,5-13 kg
UFL = 5,3+1,8 = 7,1
PDI = 420+148 = 568 g
Ca = 39+15,4 = 54,4 g
P = 29+8,8 = 37,8 g
Etapa I
Necesar (N) (6,5-13) 7,1 568 568 54,4 37,8
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Fan trifoi roșu (102) 2 1,26 182 162
Porumb, bob vitros (21) 4 3,64 180 304
Sorg (193) 1 1,22 78 100
Tarate de porumb (201) 1 0,89 89 103
Aporturi Raţie (AR) 8 7,01 529 669
AR/N (%) - 98% 93% 117%
2
 Etapa II
Necesar (N) (6,5-13) 7,1 568 568 54,4 37,8
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Fan trifoi roșu (102) 2 1,26 182 162
Porumb, bob vitros (21) 4 3,64 180 304
Sorg (193) 1 1,22 78 100
Tarate de orez(209) 1 1,03 100 74
Aporturi Raţie (AR) 8 7,15 540 640
AR/N (%) - 100% 95% 112%

Etapa III
Necesar (N) (6,5-13) 7,1 568 568 54,4 37,8
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Fan trifoi roșu (102) 2 1,26 182 162
Porumb, bob vitros (21) 4 3,64 180 304
Sorg (193) 0,5 0,61 39 50
Tarate de orez(209) 1,5 1,54 150 111
Aporturi Raţie (AR) 8 7,05 551 627
AR/N (%) - 99% 97% 110%

Etapa IV

Necesar (N) (6,5-13) 7,1 568 568 54,4 37,8

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Fan trifoi roșu (102) 2 1,26 182 162
Porumb, bob vitros (21) 4 3,64 180 304
Sorg (193) 0,5 0,61 39 50
Rapiță (220) 1 1,82 130 66
Aporturi Raţie (AR) 8 7,33 531 582
AR/N (%) - 103% 93% 102%

3
 Etapa V

Necesar (N) (6,5-13) 7,1 568 568 54,4 37,8

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Fan trifoi roșu (102) 2 1,26 182 162
Porumb, bob vitros (21) 4 3,64 180 304
Sorg (193) 0,6 0,73 46,8 60
Rapiță (220) 1 1,82 130 66
Aporturi Raţie (AR) 7,6 7,45 538,8 592
AR/N (%) - 105% 95% 104%

4
Nutriție LP13 mv1RO/2021
Sapt 24-28 mai 2021

Titular curs-Bader Liliana

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA VACILE IN LACTATIE

STABILIREA NECESARULUI

Necesarul vacilor în lactație se stabileşte prin însumarea celui pentru întreținere (în funcție
de greutatea corporală și de mișcarea făcută) cu cel pentru producția de lapte (în funcție de nivelul
și de compoziția laptelui, mai precis de conținutul în grăsime și în proteină).
Datele privitoare la necesarul vacilor în lactaţie sunt prezentate în anexa 2.
Lactaţia durează la vaci, în medie, 305 zile pe an, în restul celor 60 de zile ele fiind în
repaus mamar.
Vacile primipare ating un maxim al producției de lapte în săptămâna a 8-a de lactație, iar
vacile multipare ating maximul producției de lapte în săptămâna a 4-a de lactație.

NUTREŢURI ŞI CANTITĂŢI RECOMANDATE

În perioada de iarnă
I.Fânuri şi paie. Cele mai indicate fânuri sunt: fânul de lucernă, fânul de trifoi, fânurile
naturale, dar se pot folosi și altele.
La producţii mai mici de lapte, sub 10 kg/zi, se pot folosi în rații paiele de cereale și
cocenii de porumb.
Cantitățile de fânuri + paie recomandate sunt plasate în limite destul de largi, 3-8 kg SU/zi,
mai puțin sau mai mult în funcție de disponibilitatea lor și de cantitățile de silozuri şi rădăcini
folosite. Se recomandă a se folosi un singur fân, iar dacă este cazul, un singur grosier (paie, coceni
de porumb).
II.Silozuri şi rădăcini. In perioada de iarnă nutrețurile de bază, din aceste grupe, sunt
silozurile, în special silozul de porumb. Se pot include în rații și rădăcinile, precum sfecla
furajeră sau sfecla de zahăr. Se recomandă folosirea unui singur sortiment de silozuri și/sau a unui
singur tip de rădăcini. Singure sau împreună, silozurile și rădăcinile se pot folosi în rații în
cantităţi medii de 5-8 kg SU/zi.
 III.Concentrate. Se administrează sub forma de NC sau sub formă de amestecuri simple
de fermă. Cele mai recomandate sunt următoarele: porumb, orz, tărâţe de grâu, mazăre, şrot de
floarea-soarelui, şrot de soia.
Cantitățile de concentrate incluse în rații sunt dependente de nivelul producţiei de lapte ce
urmează a se realiza.
Orientativ,
-la 10 kg lapte/zi se recomandă 1 kg SU concentrate/zi,
-la 15 kg/zi revin 3 kg SU concentrate/zi,
-la 20 kg lapte/zi 5 kg SU concentrate/zi
- la 30 kg lapte/zi 10 kg SU concentrate/zi.
Dacă se folosesc amestecuri de concentrate acestea trebuie să fie cât mai simple, cel mai
adesea cu 1-2 cereale şi cu 1-2 concentrate proteice.
IV.Săruri minerale. Se folosesc, ca la toate categoriile de animale, sărurile de Ca şi de P
în funcţie de nevoi. Evident este recomandabilă şi folosirea unui PVM, ca sursă de alte minerale și
de vitamine.

În perioada de vară

Fânuri. Se pot folosi opțional, dacă sunt disponibile, în cantităţi de 3-5 kg SU/zi, situaţie
în care substituie, în echivalent SU, o parte din nutreţurile verzi.
Nutreţuri verzi. Se pot administra fie direct prin păşunat, fie cosite la adăpost, în cantităţi
medii de 10-14 kg SU/zi (dacă nu se folosesc şi fânuri). Practic oricare din nutreţurile verzi
cunoscute se pot folosi în hrana vacilor de lapte, unul sau două sortimente.
Concentrate şi săruri minerale. La fel ca în perioada de iarnă.
Trebuie menționat, din nou, că și pentru vacile în lactație cantitățile de nutrețuri
recomandate sunt orientative.

2
 Anexa 2

NECESARUL VACILOR

A-Necesarul de energie, de proteină și de minerale pentru întreținere

Greutate PDI Ca P
corporală UFL (g) (g) (g)
(kg)
A1 A2 A3
500 4,4 4,8 5,3 345 30 23
550 4,7 5,2 5,6 370 33 25
600 5,0 5,5 6,0 395 36 27
650 5,3 5,8 6,4 420 39 29
700 5,6 6,2 6,7 445 42 31
750 5,9 6,5 7,1 470 45 33
A1 = În stabulație legată A2 = În stabulație liberă A3 = La pășune

3
 Anexa 2 – continuare –

B-Necesarul de energie, de proteină și de minerale pentru producția de lapte

Grăsime (g/kg lapte) Proteină (g/kg lapte) Minerale

Producția
Ca P
de lapte UFL PDI (g)
(g) (g)
(kg/zi)
32 36 40 44 28 30 32 34
10 3,9 4,1 4,4 4,7 438 469 500 531 35 17
15 5,8 6,2 6,6 7,0 656 703 750 797 52 25
20 7,7 8,3 8,8 9,3 875 938 100 106 70 34
0 3
25 9,7 10, 11,0 11, 109 117 125 132 88 42
3 7 4 2 0 8
30 11,6 12, 13,2 14, 131 140 150 159 105 51
4 0 3 6 0 4
35 13,6 14, 15,4 16, 153 164 175 185 123 60
5 3 1 1 0 9
40 15,5 16, 17,6 18, 175 187 200 212 140 68
5 7 0 5 0 5
45 17,4 18, 19,8 21, 196 210 225 239 158 77
6 0 9 9 0 1
50 19,4 20, 22,0 23, 218 234 250 265 175 85
7 3 8 4 0 6

Necesarul de SU:

2,0 - 3,0 kg / 100 kg GC, pentru vacile sub 550 kg

4
 2,5 - 3,5 kg / 100 kg GC, pentru vacile peste 550 kg

Exemplul 1
Să se întocmească o rație pentru vaci în lactație, în greutate de 600 kg, stabulație legată, cu
un potențial de producție de 20 kg lapte/zi, 40 g grăsime/kg lapte, 32 g proteină/kg lapte, în
perioada de iarnă, având la dispoziție următoarele nutrețuri: fân lucernă (96), siloz porumb (145)
și porumb (181). La alegere, se pot folosi și alte nutrețuri.

REZOLVARE
STABILIREA NECESARULUI
SU = (2,5-3,5)*6 = 15-21 kg
UFL = 5+8,8 = 13,8
PDI = 395+1000 = 1395 g
Ca = 36+70 = 106 g
P = 27+34 = 61 g

ETAPA I
Echilibrarea rației pe energie și pe proteină, folosind numai nutrețurile nominalizate.

Necesar (N) 15-21 13,80 1395 1395

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fân lucernă (96) 5 3,10 535 435
Siloz porumb (145) 6 5,40 264 378
Porumb (181) 4,5 5,49 333 437
TOTAL
Aporturi Rație (AR) 15,5 13,99 1132 1250
VERIFICARE
AR/N (%) x 101% 81% 90%

5
 Etapa II
Se va folosi un al doilea nutreț concentrat, unul proteic, și anume șrotul de floarea-soarelui
(233).

Necesar (N) 15-21 13,80 1395 1395

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE
(kg) (g) (g)
Fân lucernă (96) 5 3,10 535 435
Siloz porumb (145) 6 5,40 264 378
Porumb (181) 3,5 4,27 259 340
Șrot fl. soarelui (233) 1,5 1,10 368 192
TOTAL
Aporturi Rație (AR) 16 13,87 1426 1345
VERIFICARE
AR/N (%) x 100% 102% 96%

Exemplul 2
Să se întocmească o raţie pentru vaci în lactaţie, în greutate de 650 kg, la păşune, cu un
potențial de producţie de 30 kg lapte/zi, 36 g grăsime/kg lapte, 34 g proteină/kg lapte, în perioada
de vară, având la dispoziție următoarele nutrețuri: raigras englezesc (12) și porumb toastat (182).
La alegere, se pot folosi și alte nutrețuri.

Stabilirea necesarului
SU = (2,5-3,5)*6,5 = 16,2-22,7 kg
UFL = 6,4+12,4 = 18,8
PDI = 420+1594 = 2014 g
Ca = 39+105 = 144 g
P = 29+51 = 80 g

6
Necesar (N) 16,2-
18,80 2014 2014 144,0 80,0
22,7
Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Raigras englezesc (12) 11 8,25 726 836 57,2 25,3
Porumb toastat (182) 6,5 7,93 507 709 3,3 19,5
Șrot soia (230) 2 2,42 754 522 7,8 14,2

TOTAL
Aporturi Rație (AR) 19,7 18,60 1987 2067
VERIFICARE
AR/N (%) x 99% 99% 103%

7
Nutriție LP 14 mv1RO/2021
Sapt 2-4 iunie 2021

Titular curs-Bader Liliana

TEHNICA ÎNTOCMIRII RAȚIILOR LA TINERETUL TAURIN FEMEL DE

REPRODUCŢIE

După înțărcare, femelele se separă de masculi și au, ca destinație principală, reproducția, în

timp ce masculii sunt dirijați, de obicei, către îngrășare.
Tineretul taurin femel de reproducţie este categoria de animale cuprinsă în intervalul
înţărcare - prima fătare.

STABILIREA NECESARULUI

Necesarul pentru tineretul taurin femel de reproducție este prezentat global (întreținere +
spor în greutate) și se stabilește pornind de la greutatea corporală, de la sporul mediu zilnic și de
la tipul raselor (de lapte sau de carne) și este prezentat în anexa 6 și în anexa 7.

NUTREŢURI ŞI CANTITĂŢI RECOMANDATE

În perioada de iarnă

I.Fânuri. Se recomandă fânul de lucernă, fânul de trifoi, fânurile naturale, fânul de borceag
cel mai adesea unul singur, în cantităţi de 0,5-1 kg SU/100 kg GC/zi.
II.Silozuri şi rădăcini. Din cele cunoscute, unul, maxim două sortimente, în cantități medii
de 0,5-1 kg SU/100 kg GC/zi.
III.Concentrate. Cele mai indicate sunt: ovăzul, porumbul, tărâţele de grâu, mazărea şi
șroturile, în cantități orientative de 1,5-2,5 kg SU/ /zi.
IV.Săruri minerale. După necesități.
În perioada de vară
I.Nutreţuri verzi. Se recomandă, în primul rând păşunea, dar se pot administra şi alte
nutrețuri verzi cosite la adăpost, în cantități de 1-2 kg SU/100 kg GC/zi.
Concentrate şi săruri minerale. La fel ca în perioada de iarnă.
 Anexa 6
NECESARUL TINERETULUI TAURIN FEMEL DE REPRODUCȚIE
RASE DE LAPTE (TIP HOLSTEIN)

Greutate corporală Spor mediu PDI Ca P

UFL
(kg) (g/zi) (g) (g) (g)
600 2,8 286 19 10
150 800 3,2 329 23 12
1000 3,7 372 28 14
400 3,0 282 17 10
600 3,4 330 21 12
200
800 3,9 373 25 14
1000 4,4 412 30 16
400 3,5 319 19 13
600 3,9 367 24 15
250
800 4,4 410 29 17
1000 5,0 448 34 19
400 3,9 355 22 16
600 4,4 404 27 18
300
800 5,0 446 32 20
1000 5,6 483 37 22
400 4,4 391 25 19
600 4,9 441 30 22
350
800 5,5 482 35 24
1000 6,2 516 41 27
400 4,8 428 28 23
600 5,4 479 33 26
400
800 6,1 518 39 28
1000 6,9 552 45 31

2
 Anexa 6 – continuare

Spor Ca P
Greutate corporală PDI
mediu UFL (g) (g)
(kg) (g)
(g/zi)
400 5,2 465 32 25
600 5,9 515 38 28
450
800 6,7 550 44 30
1000 7,5 600 50 33
400 5,7 505 36 28
600 6,4 553 43 30
500
800 7,2 583 49 33
1000 8,2 664 55 35
400 6,1 552 39 29
600 6,9 598 45 32
550
800 7,9 632 51 34
1000 9,0 720 57 36
400 6,5 612 41 32
600 7,5 648 47 34
600
800 8,6 687 53 36
1000 9,9 792 59 38

Necesarul de SU = (1,5 – 2,5) kg / 100 kg GC

3
 Exemplul 1
Să se întocmească o raţie pentru tineretul taurin femel de reproducţie, rase de lapte, în
greutate de 300 kg, care să realizeze un spor mediu de 800 g/zi, în perioada de vară, având la
dispoziție următoarele nutrețuri: pajiște câmpie (2) și ovăz (185). Alte nutrețuri la alegere.

Necesar (N) 4,5-7,5 5,00 446 446 32 20

Nutrețuri SU UFL PDIN PDIE Ca P
(kg) (g) (g) (g) (g)
Pajiște de câmpie (2) 4 2,80 244 296 18,8 14,4
Ovăz (185) 1 0,88 69 69 1,2 3,6
Mazăre (210) 1 1,21 150 97 1,3 4,6

TOTAL
Aporturi Rație (AR) 6,0 4,89 463 462
VERIFICARE
AR/N (%) x 98% 104% 104%