GABRIEL PREDOI

Prof. univ. dr.

Titularul Disciplinei de Anatomie de la Facultatea de Medicină Veterinară București

BOGDAN GEORGESCU CRISTIAN BELU IULIAN DUMITRESCU

Conf. univ. dr. Conf. univ. dr. Șef lucr. univ. dr.

PETRONELA ROŞU ANCA ŞEICARU

Șef lucr. univ. dr. Șef lucr. univ. dr.

ANATOMIA
ANIMALELOR DOMESTICE
Osteologie, Artrologie, Miologie
- Ediție revizuită și adăugită -

EDITURA EX TERRA AURUM

Bucureşti, 2020

1
 Cota de participare a autorilor la realizarea lucrării este următoarea:
G. Predoi – 50 %; B. Georgescu – 20 %; C. Belu – 20 %;
I. Dumitrescu – 6 %, Petronela Roşu – 3,5 %, Anca Şeicaru – 0,5 %

Editura EX TERA AURUM

Adresa: B-dul Mărăști, nr. 59
Sector 1, București

Tehnoredactare: Bogdan Georgescu, Niculescu Dorina

Coperta: Marilena Chereji

E-ISBN 978-606-8974-74-3

2
 CUPRINS

PREFAŢĂ....................................................................................................................................... 9

PARTEA I. GENERALITĂȚI 
Capitolul 1. DEFINIȚIA ȘI CONȚINUTUL ANATOMIEI. ETAPELE DEZVOLTĂRII
ANATOMIEI COMPARATE................................................................................. 13
1.1. Definiții............................................................................................................................. 13
1.2. Obiectul de studiu al anatomiei veterinare........................................................................ 13
1.3. Aspecte din istoria anatomiei legate de dezvoltarea anatomiei veterinare........................14
1.4. Istoria Anatomiei comparate în România.......................................................................... 16
Capitolul 2. NOMENCLATURA ANATOMICĂ ȘI NOMENCLATURA ANATOMICĂ
VETERINARĂ.........................................................................................................19

PARTEA A II‐A. OSTEOLOGIA (Osteologia) 
Capitolul 3. GENERALITĂȚI PRIVIND OASELE................................................................. 23
3.1. Sistematizarea scheletului (Systema skeletale)................................................................. 23
3.2. Termeni anatomici generali (Termini generales).............................................................. 27
3.3. Conformaţia şi structura oaselor........................................................................................ 29
3.4. Accidente de relief ale oaselor.......................................................................................... 30
Capitolul 4. SCHELETUL MEMBRULUI TORACIC (Ossa membri thoracici).................... 32
4.1. Zonoscheletul toracal (Cingulum membri thoracici)........................................................ 32
4.1.1. Spata (Scapula)...................................................................................................... 32
4.1.2. Clavicula (Clavicula)............................................................................................. 37
4.1.3. Coracoidul (Coracoideum / Os coracoideum)....................................................... 37
4.2. Stilopodiul toracal (Skeleton brachii)............................................................................... 37
4.2.1. Humerusul (Humerus)............................................................................................ 38
4.3. Zeugopodiul toracal (Skeleton antebrachii)...................................................................... 42
4.3.1. Radiusul (Radius)................................................................................................... 42
4.3.2. Ulna (Ulna)............................................................................................................ 43
4.4. Autopodiul toracal (Skeleton manus)................................................................................ 47
4.4.1. Bazipodiul toracal (Ossa carpi)............................................................................. 47
4.4.2. Metapodiul toracal (Ossa metacarpalia I-V)......................................................... 49
4.4.3. Acropodiul toracal (Ossa digitorum manus).......................................................... 51
4.4.3.1. Sesamoizii mari (Ossa sesamoidea proximalia)......................................51
4.4.3.2. Falanga proximală (Phalanx proximalis s. Os compedale)..................... 52
4.4.3.3. Falanga medie (Phalanx media s. Os coronale)...................................... 52
4.4.3.4. Falanga distală (Phalanx distalis s. Os unguiculare, Os ungulare).........53
4.4.3.5. Micul sesamoid (Os sesamoideum distale)............................................. 54
Capitolul 5. SCHELETUL MEMBRULUI PELVIN (Ossa membri pelvini)........................... 55
5.1. Zonoscheletul pelvin (Cingulum membri pelvini)............................................................. 55
5.1.1. Iliumul (Os ilium)................................................................................................... 55
5.1.2. Ischiumul (Os ischii).............................................................................................. 56
5.1.3. Pubisul (Os pubis).................................................................................................. 56
5.2. Stilopodiul pelvin (Skeleton femoris)................................................................................ 60

3
 5.2.1. Femurul (Os femoris).............................................................................................. 60
5.2.2. Patela (Patella)........................................................................................................ 63
5.3. Zeugopodiul pelvin (Skeleton cruris)................................................................................ 64
5.3.1. Tibia (Tibia)............................................................................................................ 64
5.3.2. Fibula (Fibula)....................................................................................................... 65
5.4. Autopodiul pelvin (Skeleton pedis)................................................................................... 68
5.4.1. Bazipodiul pelvin (oasele tarsiene) (Ossa tarsi).................................................... 68
5.4.2. Metapodiul pelvin (Ossa metatarsalia I-V)........................................................... 69
5.4.3. Acropodiul pelvin (Ossa digitorum pedis)............................................................. 70
Capitolul 6. SCHELETUL GÂTULUI, TRUNCHIULUI ŞI COZII (Columna vertebralis
et Skeleton thoracis)..................................................................................................71
6.1. Coloana vertebrală (Columna vertebralis)........................................................................ 71
6.1.1. Vertebrele cervicale (Vertebrae cervicales)............................................................72
6.1.1.1. Atlasul (Atlas).......................................................................................... 73
6.1.1.2. Axisul (Axis)............................................................................................ 75
6.1.1.3. Vertebrele cervicale III-VII (Vertebrae cervicales III-VII)......................78
6.1.2. Vertebrele toracale (Vertebrae thoracicae)............................................................ 80
6.1.3. Vertebrele lombare (Vertebrae lumbales)............................................................... 82
6.1.4. Vertebrele sacrale (Os sacrum s. Vertebrae sacrales)............................................ 85
6.1.5. Vertebrele coccigiene (Vertebrae caudales s. Vertebrae coccygeae)..................... 88
6.2. Coastele (Costae).............................................................................................................. 89
6.3. Sternul (Sternum).............................................................................................................. 92
Capitolul 7. OASELE CAPULUI (CRANIUL) (Cranium et Facies)........................................ 96
7.1. Oasele neurocraniului (Ossa cranii)................................................................................. 96
7.1.1. Occipitalul (Os occipitale)..................................................................................... 96
7.1.2. Parietalul (Os parietale)......................................................................................... 98
7.1.3. Interparietalul (Os interparietale).......................................................................... 99
7.1.4. Frontalul (Os frontale)............................................................................................99
7.1.5. Temporalul (Os temporale).................................................................................... 100
7.1.6. Sfenoidul (Os sphenoidale).................................................................................... 102
7.1.7. Etmoidul (Os ethmoidale)...................................................................................... 104
7.2. Oasele splanchnocraniului (Ossa faciei)........................................................................... 105
7.2.1. Incisivul (Os incisivum)......................................................................................... 106
7.2.2. Maxila (Maxilla).................................................................................................... 106
7.2.3. Zigomaticul (Os zygomaticum).............................................................................. 108
7.2.4. Lacrimalul (Os lacrimale)...................................................................................... 108
7.2.5. Nazalul (Os nasale)................................................................................................ 109
7.2.6. Palatinul (Os palatinum)........................................................................................ 110
7.2.7. Pterigoidul (Os pterygoideum)............................................................................... 111
7.2.8. Vomerul (Vomer).................................................................................................... 111
7.2.9. Mandibula (Mandibula)......................................................................................... 112
7.2.10. Complexul hioidian (Apparatus hyoideus s. Os hyoideum)................................. 116
7.2.11. Osul râtului (Os rostrale)..................................................................................... 118
7.3. Particularităţile craniului în seria animalelor domestice................................................... 119
7.3.1. Craniul la cal (Equus caballus).............................................................................. 122
7.3.1.1. Craniul la asin (Equus asinus)................................................................. 122
7.3.2. Craniul la bovine (Bos taurus)............................................................................... 126
7.3.2.1. Craniul la bubaline (Bubalus bubalis)..................................................... 126
7.3.3. Craniul la ovine (Ovis aries).................................................................................. 126
7.3.3.1. Craniul la caprine (Capra hircus)............................................................ 129
7.3.4. Craniul la suine (Sus scrofa domesticus)................................................................ 130

4
 7.3.5. Craniul la canide (Canis lupus familiaris)............................................................. 132
7.3.6. Craniul la feline (Felis catus)................................................................................. 135
7.3.7. Craniul la leporide (Oryctolagus cuniculus).......................................................... 137
7.3.8. Craniul la păsări (Galliformes, Anseriformes et Columbiformes).......................... 140

PARTEA A III‐A. ARTROLOGIA (Arthrologia) 
Capitolul 8. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR...................................... 145
Capitolul 9. ARTICULAȚIILE MEMBRULUI TORACIC (Articulationes membri
thoracici)....................................................................................................................147
9.1. Articulaţia scapulo-humerală (Articulatio humeri).......................................................... 147
9.2. Articulaţia humero-radio-ulnară (Articulaţia cotului) (Articulatio cubiti et Articulatio
radioulnaris proximalis)....................................................................................................148
9.3. Articulaţia antebrahio-carpo-metacarpiană (Articulatio antebrachiocarpea,
Articulatio carpi et Articulationes carpometacarpea)...................................................... 149
9.4. Articulaţiile acropodiului (Articulaţiile degetelor) (Articulationes
metacarpophalangeae, Articulationes interphalangeae proximales manus et
Articulationes interphalangeae distales manus)............................................................... 152
Capitolul 10. ARTICULAȚIILE MEMBRULUI PELVIN (Articulationes membri pelvini)... 156
10.1. Articulaţiile bazinului (Articulatio sacroiliaca, Symphysis pelvina et Articulatio
coxae).............................................................................................................................. 156
10.2. Articulaţia coxo-femurală (Articulatio coxae)................................................................ 159
10.3. Articulaţia femuro-patelo-tibială (Articulaţia grasetului sau a genunchiului)
(Articulatio genus)........................................................................................................... 160
10.4. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană (Articulaţia jaretului) (Articulatio tibiofibularis
distalis, Articulatio tarsi et Articulationes tarsometatarseae)........................................ 162
Capitolul 11. ARTICULAȚIILE CAPULUI (Suturae capitis, Synchondroses cranii,
Articulatio temporomandibularis, Articulatio temporohyoidea et Articulatio
intermandibularis)...................................................................................................167
11.1. Articulaţia temporo-mandibulară (Articulatio temporomandibularis)............................ 167
11.2. Articulaţiile complexului hioidian...................................................................................168
Capitolul 12. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE ȘI ALE TORACELUI
(Articulationes columnae vertebralis, thoracis et cranii)...................................... 169
12.1. Articulaţiile coloanei vertebrale (Articulationes columnae vertebralis)......................... 169
12.1.1. Articulaţia occipito-atloidiană (Articulatio atlantooccipitalis).......................... 169
12.1.2. Articulaţia atloido-axoidiană (Articulatio atlantoaxialis).................................. 170
12.1.3. Articulaţiile intervertebrale.................................................................................171
12.2. Articulaţiile toracelui (Articulationes thoracis).............................................................. 174
12.2.1. Articulaţiile costo-vertebrale (Articulationes costovertebrales)........................ 174
12.2.2. Articulaţiile costo-condrale................................................................................ 175
12.2.3. Articulaţiile sterno-costale (Articulationes sternocostales)............................... 175
12.2.4. Sincondrozele sternale (Synchondroses sternales)............................................. 176

PARTEA A IV‐A. MIOLOGIA (MYOLOGIA) 
Capitolul 13. GENERALITĂȚI...................................................................................................179
13.1. Conformaţia muşchilor.................................................................................................... 179
13.2. Structura muşchilor.......................................................................................................... 179
13.3. Anexele musculare.......................................................................................................... 180
13.4. Rolul muşchilor............................................................................................................... 181

5
 13.5. Disecția............................................................................................................................ 181
13.5.1. Principii privind executarea disecţiei................................................................. 182
13.5.2. Disecţia comparativă.......................................................................................... 182
Capitolul 14. MUȘCHIUL PIELOS (Musculus cutaneus)........................................................ 183
Capitolul 15. MUȘCHII PECTORALI ȘI MUȘCHII MEMBRULUI TORACIC
(Musculi pectorales et Musculi membri thoracici)................................................ 185
15.1. Mușchii pectorali (Musculi pectorales)........................................................................... 185
15.2. Mușchii membrului toracic (Musculi membri thoracici)................................................ 186
15.2.1. Mușchii spetei..................................................................................................... 186
15.2.1.1. Mușchii laterali ai spetei.................................................................... 187
15.2.1.2. Mușchii mediali ai spetei................................................................... 187
5.2.2. Mușchii brațului.................................................................................................. 187
15.2.2.1. Mușchii craniali ai brațului................................................................ 188
15.2.2.2. Mușchii caudali ai brațului................................................................. 188
15.2.3. Mușchii antebrațului........................................................................................... 188
15.2.3.1. Mușchii craniali ai antebrațului, cu acțiune proximală...................... 188
15.2.3.2. Mușchii craniali ai antebrațului, cu acțiune distală............................ 189
15.2.3.3. Mușchii caudali ai antebrațului, cu acțiune proximală...................... 189
15.2.3.4. Mușchii caudali ai antebrațului, cu acțiune distală............................ 190
15.2.4. Mușchii autopodiului.......................................................................................... 191
15.2.4.1. Mușchii scurți comuni al degetelor.................................................... 191
15.2.4.2. Mușchii scurți proprii ai degetelor..................................................... 191
15.3. Particularități diferențiale................................................................................................ 191
15.3.1. Mușchii membrului toracic la ecvine................................................................. 191
15.3.2. Mușchii membrului toracic la rumegătoare........................................................ 194
15.4. Disecţia muşchilor pectorali şi ai membrului toracic la ecvine.......................................195
15.5. Particularităţi privind disecţia musculaturii membrului toracic la ovine........................ 211
Capitolul 16. MUȘCHII ABDOMINALI ȘI MUȘCHII MEMBRULUI PELVIN
(Musculi abdominis et Musculi membri pelvini)................................................... 216
16.1. Mușchii abdomenului (Musculi abdominis)....................................................................216
16.1.1. Mușchii abdominali ventro-laterali.................................................................... 216
16.1.2. Mușchii abdominali dorsali................................................................................ 217
16.2. Mușchii membrului pelvin (Musculi membri pelvini).................................................... 218
16.2.1. Mușchii bazinului............................................................................................... 219
16.2.1.1. Mușchii gluteeni................................................................................. 219
16.2.1.2. Mușchii profunzi ai bazinului............................................................ 220
16.2.2. Mușchii coapsei.................................................................................................. 220
16.2.2.1. Mușchii craniali ai coapsei................................................................. 220
16.2.2.2. Mușchii caudo-laterali ai coapsei....................................................... 220
16.2.2.3. Mușchii mediali ai coapsei................................................................. 221
16.2.3. Mușchii gambei.................................................................................................. 221
16.2.3.1. Mușchii craniali ai gambei, cu acțiune proximală............................. 222
16.2.3.2. Mușchii craniali ai gambei, cu acțiune distală................................... 222
16.2.3.3. Mușchii caudali ai gambei, cu acțiune proximală.............................. 222
16.2.3.4. Mușchii caudali ai gambei, cu acțiune distală....................................223
16.2.4. Mușchii autopodiului.......................................................................................... 223
16.3. Particularități diferențiale................................................................................................ 224
16.3.1. Mușchii membrului pelvin la ecvine.................................................................. 224
16.3.2. Mușchii membrului pelvin la rumegătoare......................................................... 226
16.4. Disecţia muşchilor abdominali la ecvine.........................................................................226
16.5. Particularităţile disecţiei musculaturii abdominale ventro-laterale la ovine................... 229
6
 16.6. Rolul musculaturii abdominale ventro-laterale............................................................... 230
16.7. Disecţia muşchilor abdominali superiori la ecvine......................................................... 230
16.8. Disecţia muşchilor membrului pelvin la ecvine.............................................................. 232
16.9. Disecţia muşchilor membrului pelvin la ovine................................................................248
Capitolul 17. MUȘCHII CAPULUI, GÂTULUI ȘI TRUNCHIULUI (Musculi capitis,
Musculi colli, Musculi dorsi, Musculi thoracis et Musculi caudae).....................252
17.1. Fasciile capului, gâtului și trunchiului............................................................................ 252
17.2. Muşchii capului (Musculi capitis)................................................................................... 253
17.2.1. Muşchii botului................................................................................................... 253
17.2.2. Muşchii pleoapelor şi ai craniului...................................................................... 254
17.2.3. Muşchii urechii externe...................................................................................... 254
17.2.4. Mușchii masticatori............................................................................................ 255
17.2.5. Mușchii hioidului (Mm. hyoidei)........................................................................ 255
17.2.6. Particularități diferențiale................................................................................... 256
17.2.6.1. Mușchii capului la ecvine.................................................................. 256
17.2.6.2. Mușchii capului la rumegătoare......................................................... 257
17.3. Mușchii gâtului (Musculi colli)....................................................................................... 257
17.3.1. Muşchii cervicali dorsali.................................................................................... 257
17.3.2. Mușchii cervicali ventrali................................................................................... 259
17.3.3. Particularităţi diferențiale................................................................................... 261
17.3.3.1. Mușchii gâtului la ecvine................................................................... 261
17.3.3.2. Mușchii gâtului la rumegătoare..........................................................262
17.4. Mușchii trunchiului......................................................................................................... 262
17.4.1. Mușchii toracelui (Musculi thoracis)................................................................. 262
17.4.1.1. Mușchii peretelui costal..................................................................... 263
17.4.1.2. Mușchii dorso-lombari....................................................................... 263
17.4.2. Diafragma (Diaphragma)................................................................................... 264
17.4.3. Mușchii cozii (Musculi caudae)......................................................................... 264
17.4.4. Particularități diferențiale................................................................................... 265
17.4.4.1. Mușchii trunchiului la ecvine............................................................. 265
17.4.4.2. Mușchii trunchiului la rumegătoare................................................... 265
17.5. Disecția mușchilor capului la ecvine............................................................................... 266
17.6. Particularităţi privind disecţia muşchilor capului la ovine.............................................. 275
17.7. Disecţia muşchilor gâtului la ecvine............................................................................... 277
17.8. Particularităţi privind disecţia muşchilor gâtului la ovine...............................................287
17.9. Disecţia muşchilor trunchiului la ecvine......................................................................... 288
17.9.1. Disecţia muşchilor peretelui costal..................................................................... 289
17.9.2. Disecţia muşchilor dorso-lombari...................................................................... 289
17.9.3. Disecţia muşchilor cozii..................................................................................... 294
17.10. Particularităţi privind disecţia muşchilor trunchiului la ovine.................................... 295
Capitolul 18. PROIECŢIA CUTANATĂ A MUSCULATURII LA ECVINE......................... 297
18.1. Proiecţia cutanată a muşchilor capului............................................................................ 297
18.2. Proiecţia cutanată a muşchilor gâtului.............................................................................298
18.3. Proiecţia cutanată a muşchilor trunchiului...................................................................... 299
18.4. Proiecţia cutanată a muşchilor membrului toracic.......................................................... 300
18.5. Proiecţia cutanată a muşchilor membrului pelvin........................................................... 302
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ....................................................................................................304

7
 PREFAŢĂ

Având în vedere dificultatea studiului anatomic ca studiu de bază în înţelegerea

interrelaţiilor morfofuncţionale şi caracterul pur practic al Anatomiei, colectivul Disciplinei de
Anatomie a Facultăţii de Medicină Veterinară a realizat prezentul material într-o formă sintetică,
care să faciliteze asimilarea cunoștinţelor exemplificate în cadrul cursului și lucrărilor practice.
Acest volum constituie practic schema teoretică a desfăşurării cursului și lucrării practice,
lucrare practică care nu poate fi înlocuită prin nici un alt element. Pentru realizarea acestui obiectiv,
studentul va trebui să asimileze şi să înţeleagă, înainte de a intra în sala de lucrări, atât noţiunile
predate la curs, cât şi elementele de sinteză integrate prezentului material didactic.
Atragem atenţia studenţilor că asimilarea şi fixarea cunoştinţelor de anatomie se realizează
eşalonat şi continuu, orice breşă având repercusiuni negative, în unele cazuri greu de surmontat.
Considerăm că apariţia unui material destinat studiului practic al Anatomiei animalelor
domestice va fi de un real folos studenţilor anilor I şi II de la specializarea Medicină Veterinară şi
anului I de la specializarea Controlul şi expertiza produselor alimentare, studenţilor din ceilalţi ani
de studiu, precum şi tuturor medicilor veterinari practicieni.

Prof. univ. dr. Gabriel Predoi,

Titularul disciplinei de Anatomie
Decanul Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti

9
10
 PARTEA I
GENERALITĂȚI 

11
12
 Capitolul 1
DEFINIȚIA ȘI CONȚINUTUL ANATOMIEI.
ETAPELE DEZVOLTĂRII ANATOMIEI COMPARATE

1.1. Definiții

Anatomia (de la gr. Ana- = prin şi tomein = tăiere) este o ramură a științelor biologice care
studiază relațiile morfofuncționale la nivelul organismelor vii.
Anatomia este o disciplină importantă în cadrul învăţământului medical veterinar. Ea a
început cu observarea structurii corpului animalelor (inclusiv a omului) din cele mai vechi timpuri.
Vechea Anatomie era limitată la „descrierea” organelor fără a preciza relaţia acestora cu funcţiile,
fără a descifra legile evoluţiei. Anatomia modernă a trecut la generalizări, sistematizări, la
descrierea legilor organizării şi funcţionării organismelor.
Organismul animal este un complex unitar omogen, atât din punct de vedere structural, cât şi
în relaţiile acestuia cu mediul (principiul integrativ). În natură totul se schimbă, se dezvoltă, se află
în continuă evoluţie (principiul evolutiv).
Ontogeneza studiază dezvoltarea individului din momentul realizării amfimixiei
(fecundaţiei ovulului de către spermatozoid) şi apariţiei zigotului şi până la moartea naturală (la
vârsta senectuţii).
Filogeneza studiază evoluţia speciei căreia îi aparţine individul.
Anatomia comparativă (comparată) studiază comparativ structura şi organizarea oamenilor
şi a celorlalte animale, evidenţiind asemănările şi deosebirile dintre acestea.
Anatomia artistică (anatomia plastică) studiază configuraţia exterioară a corpului animal,
relieful exterior al acestuia, jocul muşchilor, studiul dimensiunilor şi proporţiilor, diferite atitudini şi
mişcări.

1.2. Obiectul de studiu al anatomiei veterinare

Animalele domestice care fac obiectul studiului anatomiei veterinare aparțin vertebratelor,
având reprezentanți în două din clasele acestuia, respectiv mamifere și păsări.
Mamiferele domestice sunt încadrate în trei super-ordine – Ongulatae, Carnivorae și Glires.
Ongulatele grupează numeroase și importante specii de mamifere domestice, respectiv
Equidae sau solipedele (calul – Equus caballus și măgarul – Equus asinus), Bovidae sau
rumegătoarele (boul – Bos taurus, bivolul – Bubalus bubalis, oaia – Ovis aries și capra – Capra
hircus) și Suidae (porcul – Sus scrofa domesticus). Carnivorele sunt reprezentate de Canidae
(câinele – Canis lupus familiaris) și Felidae (pisica – Felis catus). Super-ordinul Glires este
reprezentat de iepurele domestic (Oryctolagus cuniculus).
Păsările domestice sunt grupate în trei ordine: Galliformes sau galinaceele (cocoșul – Gallus
gallus domesticus, bibilica – Numida meleagris și curcanul – Meleagris gallopavo), Anseriformes
sau palmipedele (gâsca – Anser anser și rațele, respectiv rața domestică – Anas platyrhynchos și
rața leșească – Cairina moschata) și Columbiformes (porumbelul – Columba livia).

13
 1.3. Aspecte din istoria anatomiei legate de dezvoltarea anatomiei veterinare

Primele noțiuni pe care și le-a însușit omul privind alcătuirea corpului animal datează din
vremuri imemoriale, noțiuni ce se confundă cu perioada în care hrana oamenilor consta numai din
carnea animalelor pe care le vânau. Parcelând cadavrele animalelor vânate, omul vânător-culegător
începe să cunoască forma și topografia organelor interne, căutând în același timp să le atribuie și
anumite caracteristici funcționale. Datorită perceperii directe a formei și structurii, datele anatomice
au fost de la început mai precise decât interpretările funcționale. Odată cu apariția religiei,
cunoștințele sumare asupra corpului uman și al animalelor devin apanajul clasei sacerdotale.
În cadrul primelor civilizaţii avansate s-au dezvoltat proceduri pentru a conserva corpurile
morţilor – mai ales când persoanele decedate avuseseră un rol important în societate. Conservarea
întregului cadavru în diverse moduri era o practică uzuală în cadrul multor culturi. Cele mai
faimoase exemple sunt mumiile faraonilor şi demnitarilor din Egiptul Antic, ale căror corpuri fără
viscere erau tratate cu răşini parfumate şi bicarbonat de sodiu şi apoi uscate; acestea se întâmplau
pentru ca decedatul să poată trăi în viaţa de apoi. Tot în Egiptul Antic o serie de animale erau
considerate zeități (boi, șoimi, lei, pisici, câini, crocodili etc.). Aceste animale, atunci când mureau
erau pregătite pentru viața veșnică la fel cum erau pregătite corpurile faraonilor și demnitarilor
decedați. Primul document de ordin anatomic cunoscut este un papirus egiptean din sec. al XVII-lea
î.e.n. (cunoscut însă prin intermediul unei copii din sec. al III-lea î.e.n.) care descrie corpul uman,
cei ce se ocupau cu îmbălsămarea cadavrelor de animale (boi, pisici, crocodili etc.) având și
cunoștințe despre particularitățile anatomice ale acestora.
Vedele, texte religioase antice indiene, conțin indicații de ordin anatomic cu privire la
encefal, coloana vertebrală, cutia toracică.
Chiar dacă nu se poate discuta la început numai despre anatomie, ci mai ales despre
cunoștințe medicale, începând cu medicina Greciei Antice se poate vorbi cu adevărat de anatomiști.
De-a lungul timpului s-au păstrat o serie de denumiri de formațiuni anatomice, denumiri legate de
numele celui sau celor care le-au descris, chiar dacă nu toți au fost anatomiști sau numai anatomiști.
Alcmeon din Crotona (aproximativ în jurul anilor 500 î.e.n.) recomanda disecția corpului
animalelor pentru a obține cunoștințe anatomice. El scrie prima carte de anatomie, a studiat
conxiunile nervoase ale ochilor și urechilor cu encefalul, stabilind că encefalul este centrul
activității intelectuale.
Hipocrate sintetizează toate cunoștințele anatomice ale înaintașilor săi. Studiază anatomia
pe diverse specii de animale, aplicând apoi descoperirile la om (disecția umană fiind în acea
perioadă interzisă). În Culegere hipocratică (Corpus hippocraticum) sunt descrise scheletul,
mușchii, organele interne (stomac, ficat, pulmoni, cord, vase sanguine).
Aristotel, a făcut numeroase studii pe animale exotice.
La Alexandria din Egipt, Herofil și Erasistrate dezvoltă anatomia comparată, aceștia având
posibilitatea de a efectua vivisecții pe criminali.
În Roma Antică, medicina și anatomia iau amploare prin studiile lui Claudius Galenus,
lucrările sale devenind dogmă în Evul Mediu.
În Evul Mediu se dezvoltă medicina și anatomia, mai ales prin aportul unor savanți arabi și
persani, precum Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā al-Balkhī (Avicenna).
În perioada Renașterii, apar cei mai mulți savanți, sculptori și pictori cu preocupări
anatomice, cum au fost Mondino, Leonardo da Vinci, Sylvius, Rondelet și Belon, dar cel ce a
reformat studiile anatomice a fost Andrea Vesalius.
Anatomia comparată se dezvoltă în secolul al XVI-lea prin aportul pe care și l-au adus
Eustachio, Fabricius de Aquapendente și Severino (care împreună cu Fabricius de Aquapendente
reactualizează studiul comparat inițiat de Aristotel). În secolul al XVII-lea, Francis Bacon (1561 -
1626) arată în lucrarea sa Novum organum că singura metodă justă în știință este cea a
experimentelor și inducției. El a recomandat să fie comparat organismul uman cu cel al celorlalte
specii animale, introducând termenul de Anatomie comparată.

14
 William Harvey descrie marea circulație, întrevede legătura dintre ontogenie și filogenie.
De la el se păstrează axioma Omne vivum ex ovo (tot ce este viu s-a dezvoltat din ou). Miguel
Serveto descrie circulația pulmonară (mica circulație).
Odată cu primele microscoape, se dezvoltă și anatomia microscopică, Malpighi descoperă
capilarele din rinichi, pulmoni și piele, iar Swammerdam face importante cercetări embriologice.
În 1675, Nehemiah Grew întrebuințează pentru prima dată termenul de anatomie
comparată. În secolul al XVIII-lea, Morgagni efectuează numeroase disecții și ajunge la baza
anatomică a bolilor, fiind precursorul Anatomiei patologice.
Anatomistul și fiziologul Vicq-d’Azyr formulează idei pe baza cărora Cuvier și Geoffroy
Saint-Hilaire își vor dezvolta mai târziu principiile anatomiei comparate. Alți anatomiști importanți
sunt savanții Camper, J. Hunter, Blumenbach și Șumleanschi.
Cea mai importantă contribuție la dezvoltarea anatomiei comparată în secolul al XVIII-lea a
fost cea a lui Daubenton, colaboratorul lui Buffon și cel ce descrie scheletul și o serie de organe la
păsări și mamifere, comparându-le între ele și cu părți similare ale omului.
Anatomia comparată continuă să se dezvolte și în secolul al XIX-lea prin studiile lui Bichat
(care folosește termenul de țesut), Cuvier și Geoffroy de Saint-Hilaire. Alți reprezentanți de seamă
ai anatomiei comparate în secolul al XIX-lea sunt Johan Müller, M. Rathke, C. Siebold și
F. Stanius, care pe lângă cercetări de anatomie comparată, reunesc toate datele de până la ei într-un
tratat de anatomie comparată.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, alături de lucrări de anatomie umană, se editează și
cărți asupra anatomiei unor animale domestice, dintre care speciile preferate erau calul și câinele. În
1683, Andrew Snape publică la Londra volumul „The Anatomy of the Horse”, ornat cu gravure
împrumutate din Ruini. Mai târziu, în 1707, medicul James Douglas publică „Monographia
comparata”, unde compară mușchii omului cu ai câinelui, după disecții practicate la un spital din
Londra. Pe lângă mușchi, el descrie și viscere, nervi etc., apoi stomacul la rumegătoare, de
asemenea uterul la vacă și anexele fetale. O altă lucrare, mai generală, este aceea a lui Luigi Leroy,
lucrare intitulată „Istituzioni di Anatomia Comparativa degli Animali Domestici”, operă în două
volume, publicată la Milano, în 1710.
Cerințele medicinii practice atrag după ele și dezvoltarea anatomiei comparative, la care
contribuie chirurgi și medici umani, mai ales francezi. Astfel, în 1727, apare la Paris „Myotomie
humaine et canine, ou la manière de dissequer les muscles de lțhomme et des chiens”, operă a unui
reputat magistru în chirurgie, Croissant de Carengeot, scopul lucrării fiind acela de a forma mâna
tinerilor chirurgi prin exerciții pe câini.
O lucrare valoroasă pentru practica medicinii veterinare este „No foot, no horse” scrisă de
Jeremiah Bridges și apărută în Anglia, în 1751. Lucrarea cuprindea studiul anatomic, fiziologic și
patologic al piciorului de cal. Părțile anatomică și fiziologică sunt în întregime originale. O altă
carte care a făcut epocă a fost “Zootomie ou anatomie comparée”, scrisă de Claude Bourgelat
(1712 - 1779) și apărută în 1769. Bourgelat este fondatorul primei școli veterinare din lume, la
Lyon, în 1762. Sub un al titlu, respectiv „Précis anatomique du corp du cheval”, cartea a apărut în
șase ediții, ultima în 1808.
Odată cu înființarea învățământului veterinar în Franța, Anglia, Austria și Germania,
anatomia animalelor domestice se desprinde ca o disciplină aparte. Odată cu aceasta, apar tot mai
multe lucrări care tratează toate animalele domestice. Astfel de lucrări văd lumina tiparului în
secolul al XIX-lea în mai toate statele vest-europene, Franța având cele mai multe. Unele din cărțile
apărute în Franța au fost cunoscute și în țara noastră, și anume: „Anatomie régionale des animaux
domestiques” de L. Montagné și E. Bourdelle (cu volume separate pentru cal, rumegătoare, porc),
„Traité d’anatomie comparée des animaux domestiques” de A. Chauveau și S. Arloing (în două
volume). În 1922, tratatul lui Chauveau și Arloing, reapare, tot în două volume, însă sub o formă
prescurtată de Félix Lesbre, sub titlul „Précis d’anatomie comparée des animaux domestiques”.
Un alt tratat, apărut în ediții succesive, este „Handbuch der vergleichenden Anatomie des
Haustiere” de Ernst Gurlt și apărută la Berlin, în 1822. Începând cu a 9-a ediție, acest tratat a fost
prelucrat și revizuit de către W. Ellenberger și H. Baum, care i-au dat o factură modernă. Ultima

15
ediție (a 18-a), apărută în 1943, a fost prelucrată și revizuită de O. Zietzschmann, E. Ackerknecht
și H. Grau.
Aceste ultime două tratate, ale lui Lesbre și Ellenberger-Baum au servit ca material de studiu
pentru anatomia animalelor domestice în țara noastră de-a lungul câtorva decenii.
După cel de-al Doilea Război Mondial, cu ocazia congresului internațional de anatomie de
la Paris (1955), anatomiștii veterinari au decis să formeze o asociație internațională care să
reunească specialiștii din domeniul anatomiei veterinare, astfel constituindu-se Asociația mondială a
anatomiștilor veterinari (1957).

1.4. Istoria Anatomiei comparate în România

Noţiuni de anatomie au cuprins toate cursurile de „artă veterinară” ce au funcţionat în alte

şcoli până la înfiinţarea învăţământului veterinar de sine stătător.
Prima menţiune a cursului de anatomie animală sub denumirea de „Zootomie” apare la 7
iulie 1853 când, la Bucureşti, s-a început cursul de „Zootomie şi boalele epidemice” cu diferiţi
felceri din ţară, curs predat de Wolfang (Vasile) Lucaci, protoveterinarul statului. Doi ani mai
târziu, în Monitorul Oficial nr. 75 din 23 septembrie 1855, se publică Decretul Consiliului Sanitar
care anunţa că „la 1 al viitorului octombrie a.c.” se deschide Şcoala pentru învăţătura veterinară sub
direcţia protoveterinarului W. Lucaci şi că „vericare doritori să urmeze studiile veterinăriei şi cele
ale anatomiei” să se înscrie. În Monitorul Oficial din 1856, sub semnătura lui N. Gussi – şeful
Consiliului Sanitar, se publică programa „Cursului studielor veterinerii”, la punctul 1 figurând
„zootomia cu zoofisiologia”, ceea ce denotă că studiul anatomiei animalelor domestice era deja
baza pregătirii studenţilor veterinari. Ca dovadă a importanţei ce se acorda învăţării Zootomiei
(anatomiei), este de menţionat că aceasta figura ca disciplină de examen atât pentru obţinerea
titlului de „subveterinar” („patron în veterinărie”), cât şi pentru cel de „veterinar” („magistru în
veterinărie”). De asemenea, programul Şcolii naţionale de medicină şi farmacie, publicat în
noiembire 1860, cuprindea cursul de „Zootomie” predat de W. Lucaci, de două ori pe săptămână,
miercurea şi vinerea la orele 4 - 5 p.m.
Prof. Wolfgang Lucaci (1807 - 1890) predând la şcoala de felceri, cursurile lui au avut
meritul de a atrage atenţia opiniei publice asupra necesităţii organizării unei profesiuni veterinare.
La 1 decembire 1860, în Monitorul Oficial a fost publicat decretul de înfiinţare în
Principatele Române a primei Şcoli veterinare cu începere de la 1 ianuarie 1861. Această şcoală a
început să funcţioneze în cadrul Şcolii naţionale de medicină şi farmacie abia de la 15 mai 1861 în
urma unui decret dat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În programul semestrului de vară,
anatomia era înscrisă sub forma a trei discipline: Zootomia – predată de profesorul W. Lucaci
marţea, joia şi sâmbăta la orele 1 - 2 p.m.; Anatomia şi teoria potcovitului – predată de profesorul
suplinitor subveterinarul Albert Enicec lunea, marţea şi vinerea la orele 1 - 2 p.m. şi Anatomia
(Splanchnologia) – predată de către profesorul suplinitor, elev în medicină, I. Eichenbaum în toate
zilele săptămânii de la 11 a.m. la 2 p.m. În programul anului 1862, Zootomia (disecţia cadavrelor)
figura ca materie de studiu în anii I, II şi III, apărând şi Anatomia comparată predată de profesorul
de ştiinţe naturale Dimitrie Ananescu în zilele de luni, miercuri şi vineri la orele 3 - 4 p.m. În anul
şcolar 1863 - 1864, anatomia copitei apare predată de profesorul subveterinar Dumitru Preotescu
(Preoțescu), unul din primii absolvenţi ai şcolii. Din anul 1865, Constantin Fometescu, veterinar
absolvent la Budapesta, este încadrat ca profesor suplinitor, preluând şi predând Anatomia şi
patologia copitei până în 1879. C. Fometescu organizează efectuarea practică a disecţiilor, fiind
„primul care a pus scalpelul în mâna studenţilor veterinari”, adică este primul care introduce la
lucrările practice studiul anatomic prin disecție.
„Regulamentul Şcolii de veterinărie” din 1864, elaborat pe baza art. 257 din „Legea
învăţământului secundar şi superior” apărută în acelaşi an, prevedea pentru anul II studiul
Anatomiei descriptive predată de Ion Popescu, iar pentru anul III – Anatomia şi patologia copitei

16
predată de C. Fometescu, anatomia descriptivă figurând atât printre materiile examenului de
subveterinar, cât şi printre cele ale examenului de medic veterinar.
În 1872, noul „Regulament pentru Şcoala veterinară” prevede printre obiectele de studiu
Anatomia generală şi anatomia descriptivă – predată de prof. I. Popescu şi Anatomia copitei –
predată de prof. C. Fometescu, cu examen de anatomie descriptivă în anul I. Totodată, la art. 15
alineatul 4 se prevedea organizarea „unui musău cuprinzător de preparate anatomice şi patologice”.
Odată cu înfiinţarea Şcolii superioare de Medicină Veterinară, în 1883, se organizează catedra de
„Anatomia animalelor domestice”, care cuprindea: Anatomia generală, Istologia, Anatomia
descriptivă şi comparată, Exteriorul animalelor domestice şi Teratologia, Anatomia topografică
făcând parte din catedra „Patologie şi clinică chirurgicală, medicină operatoare şi arta potcovitului”.
Acum se înfiinţează postul de şef de lucrări anatomice, care avea ca atribuţii să ajute profesorul în
desfăşurarea activităţii didactice şi să supravegheze efectuarea exerciţiilor de disecţie. Disecţia
apare pentru prima dată în programul anilor I şi II, alături de anatomia generală şi descriptivă. Elevii
(studenţii) trebuiau să se „prezinte în sala de disecţii la ora arătată în programă, unde şeful lucrărilor
anatomice le distribuie piesele pentru preparat, dirijează şi explică lucrările de Anatomie” (art. 75).
La sfârşitul semestrului de iarnă al anului II studenţii erau obligaţi să prepare o piesă anatomică
„pentru colecţiunea şcoalei”. Direcţiunea şcolii avea obligaţia de a „cumpăra un număr oarecare de
animale pentru disecţii, medicină operatoare şi alte experienţe”. Importanţa acordată anatomiei este
demonstrată în plus de obligaţia bacalaureaţilor, care puteau fi primiţi direct în anul II, „de a urma
cursul de anatomie şi a depune examenul”.
Un moment deosebit în dezvoltarea studiului anatomiei l-a constituit intrarea în activitate a
prof. Constantin Gavrilescu, întâi ca prosector (autopsier) prin concurs (1879), iar din 1885 ca
profesor după o specializare în ştiinţe anatomice la Lyon şi Alfort. Om de o vastă cultură, bun
organizator, este considerat întemeietorul anatomiei veterinare ştiinţifice din România. În perioada
1887 - 1921, disciplinele anatomice au fost predate de I. Popescu (Zootomia şi Anatomia
topografică, până în 1898), C. Gavrilescu (Anatomia descriptivă, exteriorul, histologia şi teratologia
din 1855), Paul Oceanu (Anatomia topografică între 1889 şi 1919).
După apariţia „Legii pentru organizarea Şcoalei superioare de medicină veterinară”,
Anatomia comparată a animalelor domestice s-a predat în anul I, iar Anatomia topografică în anul
IV, ambele fiind încredinţate prof. C. Gavrilescu şi finalizate cu examen. În anul 1919, Anatomia
topografică se desprinde din nou de cea descriptivă şi este predată de prof. suplinitor Mihail
Fălcoianu.
Transformarea, în 1921, a Şcolii superioare de medicină veterinară în facultate şi încadrarea
acesteia în Universitatea din Bucureşti a imprimat un impuls novator în perfecţionarea
învăţământului veterinar. Studiul anatomiei comparate, descriptive şi topografice a fost eşalonat în
planul de învăţământ pe 3 ani, în anul I şi II predându-se Anatomia comparată şi descriptivă
(aparatul de susţinere şi mişcare, aparatul digestiv, aparatul respirator, aparatul genito-urinar în anul
I, aparatul circulator şi sistemul nervos în anul II), iar în anul II - Anatomia topografică. Atât planul
de învăţământ, cât şi programa analitică s-au menţinut în această formă între anii 1921 şi 1948.
După pensionarea prof. Gavrilescu, disciplina este preluată de prof. Gheorghe Iliescu până
la prematura sa dispariție (1927 - 1938). Apoi, disciplina este predată de prof. Gheorghe Nichita
(1938 - 1939) și de prof. Vasile Pîrvulescu (1939 - 1943).
Între anii 1948 şi 1952, odată cu anatomia topografică s-a predat şi exteriorul animalelor
domestice, iar în perioada 1952 - 1954 anatomia topografică s-a predat împreună cu medicina
operatoare, după care a revenit alături de anatomia comparată şi descriptivă. Din 1962 şi până în
1967 studiul anatomiei cuprinde numai anatomia descriptivă şi comparativă, predându-se 3
semestre, situaţie impusă de aglomerarea planului de învăţământ consecutiv profilului mixt
(veterinaro-zootehnist) al facultăţii. După reînfiinţarea Facultăţii de Zootehnie, în 1968, Anatomia
comparată şi topografică a animalelor domestice se predă în anii I şi II, suferind reduceri succesive
al numărului de ore în planul de învăţământ, pentru ca în momentul actual să existe 2 ore de curs pe
săptămână în semestrele 1, 2 şi 3 şi 1 oră de curs în semestrul 4 şi 4 ore de lucrări practice în primul
semestru, pentru ca în semestrele 2 - 4 să se reducă la 3 ore.

17
 Prof. Vasile Gheţie (1903 - 1990) a absolvit facultatea din Bucureşti, în 1928, devenind
doctor în medicină veterinară. A urcat toate treptele ierarhiei universitare până la cea de profesor
(1943). A fost membru corespondent și apoi membru titular al Academiei Române, membru al
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, doctor onorific al Facultăţii de Medicină Veterinară din
Leipzig, laureat al Premiului de stat şi doctor docent. A publicat peste 200 de lucrări, 2 atlase de
anatomie, o anatomie topografică a calului, precum şi numeroase cursuri şi caiete de lucrări practice
pentru studenţi. A condus şi îndrumat nenumăraţi doctoranzi. Profesorul Gheție a condus destinele
disciplinei până la pensionarea sa în 1973.
După o perioadă de interimat în care predarea cursului a fost asigurată alternativ (1973 -
1975) de către șef lucrări dr. Octavian Bica-Popii și șef lucrări dr. Paul Oprişescu, conducerea
disciplinei a fost încredințată Prof. E. Paștea.
Prof. Eugeniu Paştea (1920 - 1993) a devenit doctor în medicină veterinară în 1946. A urcat
toate treptele ierarhiei universitare până la cea de profesor (1975), când a preluat conducerea
disciplinei. A fost laureat al Premiului de Stat, membru al Comitetului Internaţional de
Nomenclatură Anatomică. A desfăşurat o bogată activitate didactică şi ştiinţifică ce s-a concretizat
în 31 volume de specialitate şi peste 250 de lucrări ştiinţifice, cu o tematică preponderentă din
sistemul nervos vegetativ şi morfofiziologie aviară. După pensionarea sa în 1985, conducerea
disciplinei a fost preluată de șef lucrări dr. Valerius Nicolescu.
Prof. Valerius Nicolescu (1930 - 1996) a absolvit facultatea în 1954. A urcat toate treptele
ierarhice universitare până la gradul de profesor. Devine doctor în medicină veterinară în anul 1982.
În perioada deceniului al 8-lea a reprezentat facultatea în Ministerul Învăţământului. În anul 1993 a
fost numit conducător de doctorat, însă s-a stins din viaţă înainte ca primii săi doctoranzi să încheie
stagiul şi să obţină titlul de doctor în medicină veterinară.
Începând cu 1996, la conducerea disciplinei se află Prof. Univ. Dr. Gabriel Predoi.
Efectuând o succintă enumerare a realizărilor înregistrate de-a lungul celor peste 140 de ani
de când anatomia figurează în programele de învăţământ veterinar din Bucureşti, trebuie menţionat
că acestea s-au materializat în peste 800 de lucrări ştiinţifice ce pot fi grupate în tratate de
specialitate, manuale şi cursuri universitare, caiete de lucrări practice, teze de doctorat, lucrări de
diplomă, lucrări ştiinţifice publicate şi un număr greu de precizat de comunicări la diferite
manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
Muzeul disciplinei, organizat şi îmbogăţit prin activitatea neobosită şi pasionată a Prof.
V. Gheţie şi V. Coţofan, păstrează numeroase exponate originale, fiind printre cele mai bine
înzestrate din lume.

18
 Capitolul 2
NOMENCLATURA ANATOMICĂ ȘI
NOMENCLATURA ANATOMICĂ VETERINARĂ

Fiind o specialitate științifică, morfologia în general și în cadrul ei ANATOMIA, utilizează o

terminologie proprie, o nomenclatură specifică cerută de preciziunea și conciziunea limbajului
științific.
Anatomia a fost prima disciplină din cadrul științelor medicale care și-a pus problema
terminologiei, exemplul ei fiind urmat, mult mai târziu, de celelalte discipline, în ultimul deceniu
problema terminologiei fiind foarte actuală și pentru o serie de specialități clinice.
Primele încercări de stabilire a unor termeni anatomici recunoscuți universal s-au făcut în
cele două limbi clasice, limba greacă și limba latină. Inițial s-a folosit limba greacă, mai ales în
perioada cercetărilor întreprinse de Galenus (199 - 201 e.n.), grec la origine, dar care a activat la
Roma ca medic al împăratului Marcus Aurelius și al gladiatorilor. În opera sa „DE ANATOMICIS
ADMINISTRATIONIBUS”, elaborate în urma constatărilor făcute pe animale (disecțiile cadavrelor
umane fiind interzise), Galenus a folosit o serie de termeni de specialitate, creând o nomenclatură
bogată în sinonime. Treptat, limba greacă a fost înlocuită de limba latină. Denumirile formațiunilor
anatomice se dădeau după asemănarea cu obiectele din jur, ca de exemplu: crista galli – creastă de
cocoș, pisiform – ca un bob de mazăre, sesamoid – ca o sămânță de susan.
După această perioadă de început a urmat o perioadă de stagnare caracteristică Evului
Mediu, când numai școala arabă, prin Avicenna (Ibn Sīnā) (880 - 1037) a cunoscut o înflorire, fapt
ce a determinat intrarea în literatura anatomică a unor termeni ca: pia mater, dura mater.
Renașterea a dat un impuls deosebit anatomiei, cunoașterea corpului uman prin disecție fiind
indispensabilă activității unor genii artistice, precum: Michelangelo Buonarroti, Leonardo da Vinci,
Albrecht Dürer. În această perioadă își desfășoară activitatea Andreas Vesalius (1514 - 1564),
întemeietorul anatomiei moderne. În cartea sa „De Humani Corporis Fabrica”, Vesalius a încercat
uniformizarea terminologiei anatomice, folosind ca limbă de exprimare latina clasică, în care a
tradus unele denumiri grecești, înlăturând o serie de sinonime și unii termeni de origine arabă. Deși
nomenclatura anatomică folosită de Vesalius a constituit un progres real, ea era totuși greoaie. De
exemplu, mușchiul deltoid era numit „musculus brachium moventium secundum”. Această
terminologie a fost folosită în învățământul anatomic în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și o
parte din secolul al XIX-lea. Odată cu apariția cărților de anatomie comparată în secolele XVII -
XVIII intitulate „Anatomia calului” (autor Andrew Snape, Londra - 1683) și „Monografia
comparată” (James Douglas, 1707), se pun noi probleme de terminologie anatomică.
Limba latină, fiind principala limbă de comunicare în tot cursul Evului Mediu, a constituit
un element important al educației europene și americane și s-a impus definitiv în terminologia
anatomică.
Și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită erudiției și pedanteriei, terminologia
anatomică se menține complexă, greoaie și cu multe confuzii, încât se impune o simplificare. Acest
fapt l-a determinat pe renumitul profesor Hyrtl, de la Viena, să propună o reformă a limbajului
anatomic, arătând că unii termeni se păstrau în virtutea inerției, fără a avea o bază etimologică sau
descriptivă. Totodată, o serie de nume proprii ale anatomiștilor care au descoperit sau au descris
unele formațiuni anatomice au fost latinizate, astfel că Weiss a devenit Albinus, Schwitzer –
Helvetius, iar Dubois – Sylvius. În acest fel, fibrele musculare de la orificiul esofagian al
stomacului (cardia) au devenit în versiunea franceză „cravata lui Suisse”, iar în limba română
„cravata elvețiană”.

19
 În urma progreselor realizate în cercetare și în învățământul anatomic, către sfârșitul
secolului al XIX-lea au luat ființă primele societăți de anatomie, cum ar fi: „Anatomische
Gesellschaft” (1887) și „L’Association des Anatomistes” (1889).
Considerând problema terminologiei anatomice ca primă urgență, Societatea Germană de
Anatomie a propus întemeierea unei noi nomenclaturi în anatomia umană. După o conlucrare de 15
ani, a fost întocmită o nouă listă de termeni anatomici, listă care a fost supusă spre aprobare
Congresului Societății de Anatomie de la Basel (1895), devenind după ratificare prima
nomenclatură anatomică oficializată, cunoscută sub numele de „Baseler Nomina Anatomica”
(B.N.A.). Din cei aproximativ 10.000 de termeni anatomici existenți la acel moment, în BNA rămân
doar 5.291.
Anul 1903 marchează înființarea Federației Internaționale a Asociațiilor Anatomiștilor
(International Federation of Associations of Anatomists – IFAA) al cărui prim congres s-a
desfășurat la Geneva, sub președenția profesorului Auguste Charles François Eternod (1854 - 1932),
profesor de histologie, embriologie și stomatologie la Geneva). Acest congres aprobă revizuirea
terminologiei anatomice.
Al VI-lea Congres al IFAA are loc la Paris, când se reușește votarea listei internaționale a
termenilor anatomici sub numele de Parisiensia Nomina Anatomica (PNA), listă care cuprindea
5.640 de termeni, în marea lor majoritate (4.286) preluați din BNA. PNA a devenit astfel prima
terminologie anatomică acceptată unanim, chiar dacă nu a fost imediat introdusă în toate școlile
anatomice. De asemenea, PNA are meritul de a înlătura pentru prima dată integral toate eponimele
(numele proprii) date unor formațiuni anatomice.
În 1965 are loc, la Wiesbaden, al VIII-lea Congres al IFAA, congres la care aderă la
Nomenclatura Anatomică Internațională și școala românescă de anatomie. Tot atunci, la întâlnirea
comitetului pentru nomenclatură participă pentru prima dată ca observatori și anatomiștii veterinari.
Anatomiștii veterinari hotărâseră încă din 1960 elaborarea unei nomenclaturi proprii,
păstrând din PNA termenii valabili în anatomia veterinară și astfel apărând Nomina Anatomica
Veterinaria.
Din 1960, Nomina Anatomica Veterinaria (aplicabilă mamiferelor) a devenit oficial
nomenclatura anatomiștilor veterinari, actualmente fiind în vigoare ediția a VI-a (2017) a Nominei
Anatomica Veterinaria. Comitetul Internațional pentru Nomenclatura anatomică aviară (component
al Asociației Mondiale a Anatomiștilor Veterinari) a elaborat separat Nomina Anatomica Avium sub
titulatura Handbook of Avian Anatomy: Nomina Anatomica Avium. Astăzi este în vigoare a doua
ediție, ediție apărută în 1993.

20
 PARTEA A II-A
OSTEOLOGIA (Osteologia) 

21
22
 Capitolul 3
GENERALITĂȚI PRIVIND OASELE

Numit şi aparat locomotor, aparatul de susţinere şi mişcare cuprinde un complex de organe

care participă pe de-o parte la deplasarea animalului, iar pe de altă parte la susţinerea şi protejarea
componentelor viscerale.
Acest aparat este format din organe pasive, cu rol de susţinere şi protecţie, reprezentate de
oase, cartilaje şi articulaţii şi organe active, reprezentate de musculatura scheletică.
Reprezintă partea din anatomie care se ocupă cu studiul macroscopic al oaselor.
Oasele prezintă suprafeţe de inserţie pentru ligamente şi muşchi, protejează organele cu
structură fragilă şi constituie pentru organism un important depozit de substanţe minerale.

3.1. Sistematizarea scheletului (Systema skeletale)

Prin schelet se înţelege totalitatea pieselor osoase şi cartilaginoase ale unui animal,
articulate între ele. El reprezintă elementul pasiv al aparatului locomotor.
Scheletul este sistematizat în trei mari grupe regionale: scheletul capului, scheletul
trunchiului şi scheletul membrelor (fig. 1 - 4).
1. Scheletul capului (craniul) este dominat de două mari componente: neurocraniu (care
adăposteşte encefalul) şi splanchnocraniu (care protejează porţiunile iniţiale ale aparatului digestiv
şi respirator), la care se adaugă un complex osteo-cartilaginos de susţinere a unor organe digestive
şi respiratorii – complexul hioidian.
2. Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste şi stern.
Coloana vertebrală, formată prin articularea mai multor piese osoase denumite vertebre,
circumscrie canalul rahidian care adăposteşte măduva spinării. Datorită lungimii, dispunerii sale
axiale şi articulării cu scheletul capului, coloana vertebrală alcătuieşte scheletul axial.
Coloana vertebrală este sistematizată în cinci grupe regionale, şi anume: regiunea cervicală
(care realizează joncţiunea cu craniul), regiunea toracală sau dorsală (care constituie tavanul cuştii
toracice, cuşcă rezultată prin articularea cu coastele şi sternul), regiunea lombară (care formează
baza anatomică a tavanului cavităţii abdominale), regiunea sacrală (care prin articulare cu oasele
bazinului delimitează cavitatea pelvină) şi regiunea coccigiană sau caudală (ce reprezintă baza
anatomică a cozii).
Coastele (dispuse perechi) se articulează cu coloana vertebrală şi sternul şi împreună
constituie baza osoasă a cavităţii toracice (cuşca toracică).
3. Scheletul membrelor este format prin articularea mai multor piese osoase ce alcătuiesc
baza anatomică a membrelor toracice sau anterioare, respectiv a membrelor pelvine sau posterioare.
Atât membrele toracice, cât şi membrele pelvine sunt ataşate coloanei vertebrale prin zone de
legături denumite centuri (toracică şi pelvină).
Scheletul membrelor toracice este omolog cu cel al membrelor pelvine şi este sistematizat în
patru grupe regionale, şi anume:
a) Zonoscheletul (sau centura), compus în general din trei oase, este format la membrul
toracic din spată, claviculă şi coracoid, iar la membrul pelvin din ilium, ischium şi pubis.
b) Stilopodiul, reprezentat de humerus la membrul anterior şi de femur la membrul
posterior.
c) Zeugopodiul, format din două oase, cel toracal din radius şi ulnă, iar cel pelvin din tibie
şi fibulă.

23
 d) Autopodiul este format din mai multe oase grupate în trei subregiuni, şi anume:
- bazipodiul, format la membrul toracic din oasele carpiene, iar la membrul pelvin
din oasele tarsiene;
- metapodiul, format din oasele metacarpiene la membrul toracic şi oasele
metatarsiene la membrul pelvin;
- acropodiul (baza anatomică a degetului), format atât la membrul toracic, cât şi la cel
pelvin din trei falange, la care se adaugă doi mari sesamoizi şi un mic sesamoid.

Fig. 1. Scheletul la ecvine (A) şi taurine (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Neurocraniu; 2, 2'. Splanchnocraniu; 3. Reg. cervicală; 4. Reg. toracală; 5. Reg. lombară; 6. Reg. sacrală;
7. Reg. coccigiană; 8. Coaste; 9. Stern; 10. Zonoscheletul toracal (spata); 10'. Zonoscheletul pelvin (ilium,
ischium, pubis); 11. Stilopodiul toracal (humerus); 11'. Stilopodiul pelvin (femur); 12. Zeugopodiul thoracic
(radius şi ulna); 12'. Zeugopodiul pelvin (tibia şi fibula); 13. Bazipodiul toracal; 13'. Bazipodiul pelvin;
14. Metapodiul toracal; 14'. Metapodiul pelvin; 15. Acropodiul toracal; 15'. Acropodiul pelvin; 16. Patela

24
Fig. 2. Scheletul la ovine (A) şi suine (B)
(după G. Predoi și col., 1997)

25
Fig. 3. Scheletul la canide (A), feline (B) şi leporide (C)
(după G. Predoi și col., 1997)

26
 Fig. 4. Scheletul la păsări (galinacee) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Craniul; 2. Coloana vertebrală - reg. cervicală; 3, 3', 3". Zonoscheletul toracic (3 - spata, 3' - clavicula,
3" - coracoidul); 4. Stilopodiul toracic (humerus); 5. Zeugopodiul toracic (radius şi ulna); 6. Bazipodiul toracic;
7. Metapodiul toracic; 8. Acropodiul toracic; 9, 9', 9". Zonoscheletul pelvin (9 - ilium, 9' - ischium, 9" - pubis);
10. Stilopodiul pelvin (femur); 11. Patela; 12. Zeugopodiul pelvin (tibia şi fibula); 13. Bazi-metapodiul pelvin;
14. Acropodiul pelvin; 15. Sternul

3.2. Termeni anatomici generali (Termini generales)

În descrierea şi poziţionarea oaselor, a complexelor osoase şi apoi a tuturor celorlalte

structuri anatomice se utilizează mai multe planuri anatomice imaginare.
Aceste planuri convenţionale ţin cont de poziţia patrupedală a animalelor şi sunt direcţionate
în funcţie de axul longitudinal al corpului (ax reprezentat de craniu şi coloana vertebrală).
Datorită acestor considerente se descriu următoarele planuri anatomice (fig. 5):
a) Planul sagital (median, longitudinal sau de simetrie), împarte corpul în două jumătăţi
egale şi simetrice (stângă şi dreaptă). Termenul de median este atribuit formaţiunilor anatomice
dispuse în planul de simetrie al corpului sau unor formaţiuni anatomice. Termenul de medial indică
apropierea de planul sagital, iar termenul de lateral indică îndepărtarea de acest plan.
Planurile paramediane (parasagitale) reprezintă o multitudine de planuri duse paralel cu
planul median.
b) Planurile transversale, sunt dispuse perpendicular pe axul longitudinal şi pe planul
sagital al corpului.
c) Planurile orizontale (sau dorsale) sunt perpendiculare pe planurile median şi
transversale.

27
 Pentru a poziţiona şi direcţiona formaţiunile anatomice, se folosesc următorii termeni:
1. Termenii cranial şi caudal sunt folosiţi pentru a indica apropierea de cap sau de coadă a
formaţiunilor anatomice situate în zona gâtului, trunchiului şi membrelor până la nivelul
bazipodiului. Pentru formaţiunile de la nivelul capului se folosesc termenii de rostral
(sau oral) indicând apropierea de bot (gură) şi aboral pentru situaţia opusă.

Fig. 5. Planurile convenționale utilizate pentru orientare (după G. Predoi și col., 1997)

2. Termenii dorsal şi ventral sunt utilizaţi pentru a indica formaţiunile de la nivelul gâtului
şi trunchiului, situate deasupra sau dedesubtul unui plan orizontal de referinţă. Termenul
dorsal se foloseşte şi pentru a indica formaţiunile de la nivelul autopodiului toracal şi
pelvin înlocuind termenul de anterior. Faţa posterioară la nivelul autopodiilor este
denumită prin termenul de palmar (sau volar) pentru membrul toracic şi plantar pentru
membrul pelvin. În cazul degetelor se utilizează termenii de axial pentru desemnarea
apropierii de axul longitudinal al membrului şi abaxial pentru situaţia opusă. Pentru
ecvine (care au un singur deget - degetul III) se utilizează şi termenii de lateral şi
medial.
3. Termenul de superficial (sau extern) se foloseşte pentru formaţiunile apropiate de
suprafaţa corporală, iar termenul de profund (sau intern) pentru situaţia opusă. Pentru
oasele şi formaţiunile de la nivelul neurocraniului se folosesc şi termenii de exocranian
şi endocranian.
Pentru a indica oblicitatea unei formaţiuni se utilizează combinarea a două adjective ale
liniei imaginare, ca de exemplu: ventro-cranial, caudo-dorsal, medio-distal, proximo-lateral etc.

28
 3.3. Conformaţia şi structura oaselor

Forma oaselor – extrem de variată – este determinată de locul pe care îl ocupă în cadrul
scheletului corelat cu funcţia şi specia de la care provin.
În funcţie de raportul celor trei dimensiuni (lungime, lăţime, înălţime sau grosime), oasele
sunt sistematizate în oase lungi, scurte şi late.
Osul lung (Os longum) are lungimea semnificativ mai mare decât celelalte două dimensiuni.
În cazul în care prezintă canal medular (care adăposteşte măduva osoasă), aceste oase sunt denumite
oase lungi propriu-zise, iar când sunt lipsite de canal medular, sunt denumite oase alungite. Fiecărui
os lung i se descriu un corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize).
Osul scurt (Os breve) prezintă cele trei dimensiuni aproximativ egale şi un volum redus.
Osul lat (Os planum) prezintă lăţimea mai mare decât celelalte dimensiuni sau aproape egală
cu lungimea. Cele care au canal medular se numesc oase lăţite, iar cele ce nu prezintă canal medular
sunt denumite oase late adevărate sau propriu-zise.
În afară de cele trei tipuri principale, mai există şi oase ce nu pot fi încadrate în nici un tip şi
anume oasele neregulate (Os irregulare), cu aspect extrem de accidentat, oasele pneumatice (Os
penumaticum), ce prezintă în interior spaţii pline cu aer şi oasele sesamoide (Os sesamoideum), care
apar în apropierea articulaţiilor în grosimea unor ligamente sau tendoane.
În organismul animal mai există şi formaţiuni osoase care nu sunt încadrate funcţional în
aparatul de susţinere şi mişcare, cum sunt: osul râtului la suine, oasele cardiace la taurine, osul
penian la canide.
Structura oaselor. Un os este format din mai multe componente structurale, şi anume: ţesut
osos propriu-zis, care predomină; ţesut conjunctiv (reprezentat de periost şi endost), ţesut
cartilaginos, măduvă osoasă, vase şi nervi (fig. 6, 7).

Fig. 7. Secţiune sagitală prin treimea

Fig. 6. Os lung – secţiune sagitală
(structură macroscopică)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Diafiză; 2, 2'. Epifize; 3. Ţesut osos spongios;
4. Ţesut osos compact; 5. Periost; 6. Endost;
7. Cavitate medulară; 8. Cartilaj articular
proximală a femurului
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Periost - strat superficial;
2. Periost - strat profund (osteogen);
3. Ţesut osos compact; 4. Ţesut osos spongios;
5. Cartilaj de conjugare (creştere); 6. Cavitate medulară;
7. Cartilaj articular (de acoperire);
8. Periost - strat superficial ligamentar

29
 Periostul (Periosteum) determină creşterea în grosime a oaselor şi are aspect de membrană
conjunctivo-fibroasă. Acoperă toată suprafaţa osului, cu excepţia suprafeţelor articulare.
Ţesutul osos propriu-zis (Pars ossea) reprezintă componenta principală a osului. Ţesutul
osos apare sub trei forme: compactă, spongioasă şi diploe, preponderenţa uneia sau alteia din cele
trei fome variind de la un os la altul.
- Ţesutul osos compact (Substantia compacta) formează diafiza (corpul) oaselor lungi.
- Ţesutul osos spongios (Substantia spongiosa) domină extremităţile oaselor lungi
(epifize), oaselor alungite şi celor scurte. El este format din lamele osoase întretăiate
între ele, delimitând spaţii denumite areole.
- Diploe (Diploë), întâlnit în cazul oaselor late, ţesut osos compact formând două lame
(internă şi externă) între care este dispus un strat gros de ţesut osos spongios.
Endostul (Endosteum), asemănător structural periostului, tapetează la interior ţesutul osos,
delimitând canalul medular şi constituind învelişul măduvei osoase.
Măduva osoasă (Medulla ossium) este o formaţiune distinctă adăpostită în canalul medular
al oaselor lungi şi în areolele ţesutului osos spongios. În funcţie de aspectul şi funcţiile pe care le
îndeplineşte, măduva osoasă poate fi: măduvă fetală (roşie) (Medulla ossium rubra) - cu rol
preponderent hematogen şi caracteristică animalelor tinere, măduvă galbenă (grasă sau matură)
(Medulla ossium flava) - preponderentă la animalele mature sănătoase şi măduvă cenuşie
(cahectică) (Medulla ossium grisea) - întâlnită în general la animalele slabe, cahectice.
Cartilajele de conjugare (Cartilago physialis) sunt prezente la animalele tinere şi dispuse
între diafiză şi epifiză, asigurând creşterea în lungime a oaselor. Dispar odată cu încheierea creşterii.
Cartilajele de acoperire (Cartilago articularis) acoperă suprafeţele articulare ale oaselor,
facilitând alunecarea în cadrul articulaţiilor. Amortizează şocurile şi preîntâmpină uzura osului prin
frecare.

3.4. Accidente de relief ale oaselor

Sunt reprezentate de neregularităţi prezente pe suprafaţa oaselor, sub forma unor eminenţe
sau ridicături, când depăşesc suprafaţa osului sau sub forma unor depresiuni sau cavităţi.
Eminenţele sunt sistematizate în eminenţe articulare, când servesc pentru articularea oaselor
între ele şi eminenţe nearticulare (juxtaarticulare).
Eminenţele articulare, dispuse în special la extremităţile oaselor, sunt reprezentate de:
- capul articular (Caput articularis) – când are aspect de calotă;
- condil (Condylus) – când are aspect de semicilindru sau trunchi de con;
- trochlee (Trochlea) – formată din doi condili separaţi de un şanţ median (aspect de
scripete).
Eminenţele nearticulare, extrem de variate, servesc în general ca loc de inserţie pentru
ligamente sau muşchi şi sunt reprezentate de:
- apofiza sau procesul (Processus) – când eminenţa este bine detaşată şi evidentă, putând
fi: stiloidă (când este ascuţită ca un stilet), odontoidă (asemănătoare unui dinte),
coracoidă (aspect de cioc de corb), mastoidă (aspect de mamelon), pterigoidă (sub formă
de aripă), coronoidă (cu aspect de dinţătură dispusă pe o coroană);
- protuberanţa (Protuberantia) – eminenţă boantă, voluminoasă, cu baza largă şi bine
detaşată;
- tuberozitatea (Tuberositas) – eminenţă puţin delimitată, cu suprafaţa rugoasă;
- tuberculul (Tuber, tuberculum) – eminenţă bine detaşată, dar redusă ca întindere;
- spina (Spina) – eminenţă ascuţită;
- creasta (Crista) – eminenţă alungită, bine delimitată şi tăioasă.

30
 Cavităţile, ca şi eminenţele, sunt sistematizate în cavităţi articulare şi nearticulare.
Cavităţile articulare sunt tapetate cu cartilaj şi sunt reprezentate de:
- cavitatea cotiloidă (acetabulară) (Acetabulum) – cavitate adâncă, cu aspect de emisferă
excavată ce cuprinde aproape integral capul articular al osului integrat articulaţiei;
- cavitatea glenoidă (Cavitas glenoidea) – cavitate cu aspect de calotă excavată ce
cuprinde parţial capul articular;
- cochleea (Cochlea) – cavitate formată din două şanţuri separate de un relief median,
reprezentând negativul trochleei.
Cavităţile nearticulare reprezintă depresiuni sau excavaţii determinate de amprentele unor
muşchi sau de trecerea unor tendoane, vase sau nervi şi sunt reprezentate de:
- şanţuri (scizuri) (Sulci) – cavităţi cu aspect de adâncitură liniară, putând fi şanţuri
vasculare (când adăpostesc traiectul unor vase) sau şanţuri nervoase (când adăpostesc
traiectul unor nervi);
- culise tendinoase – reprezintă şanţuri căptuşite cu cartilaj ce servesc alunecării unor
tendoane;
- incizuri (Incisura) – scobituri pe marginea unor oase;
- fose (Fossa) – excavaţii neregulate şi imprecis delimitate;
- fosete – depresiuni de mici dimensiuni; când sunt perfect delimitate şi de mărimea
vârfului degetului sunt numite amprente digitale;
- canale (conducte) (Canalis) – formate atunci când un vas sau un nerv străbate un perete
osos;
- găuri (Foramen) – perforaţii într-un perete osos prin care trec vase sau nervi;
- hiatusul (Hiatus) – depresiune neregulată în care se deschid mai multe canale şi/sau
găuri;
- fisura (fanta) (Fissura) – depresiune îngustă cu aspect de crăpătură sau despicătură în
masa unui os;
- cavităţi pneumatice (Cavum pneumatici) – reprezentate de sinusurile paranazale şi de
celulele bulei timpanice, cavităţi pline cu aer, formate prin resorbţia spongioasei oaselor.

31
 Capitolul 4
SCHELETUL MEMBRULUI TORACIC (Ossa membri thoracici)

4.1. Zonoscheletul toracal (Cingulum membri thoracici)

Zonoscheletul sau centura scapulară este format din spată, claviculă şi coracoid, ultimele
două oase în cazul mamiferelor domestice fiind rudimentare.

4.1.1. Spata (Scapula)

Spata se prezintă la toate mamiferele domestice ca un os lat, de formă mai mult sau mai
puţin triunghiulară, situată în partea antero-laterală a trunchiului, având marele ax orientat oblic
dorso-ventral, caudo-cranial şi uşor medio-lateral.
Din punct de vedere descriptiv prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa laterală (Facies lateralis) este dominată de spina scapulară (Spina scapulae),
formaţiune ce sistematizează această faţă în două fose (supraspinoasă şi infraspinoasă) (Fossa
supraspinata et Fossa infraspinata). În partea superioară originea spinei scapulare este ştearsă,
pentru ca în porţiunea centrală să prezinte o tuberozitate (Tuber spinae scapulae). Ventral, spina
scapulară poate să se termine insensibil sau brusc, formând în acest ultim caz o veritabilă apofiză
cunoscută sub denumirea de acromion (Acromion s. processus hamatus). La carnivore şi leporide
acromionul este flancat caudal de un paraacromion (Paracromion s. processus suprahamatus) mai
mult sau mai puţin dezvoltat.
Faţa medială sau costală (Facies costalis s. medialis) prezintă o excavaţie – fosa
subscapulară (Fossa subscapularis), iar în partea superioară una sau două suprafeţe destinate
inserţiei muşchiului dinţat (serat) ventral, numite suprafeţe serate (lat. sing. – Facies serrata).
Marginea cervicală sau anterioară (Margo cranialis) este în general convexă în jumătatea
superioară, pentru ca în treimea inferioară să prezinte o concavitate denumită incizura scapulară.
Marginea toracală (costală sau caudală) (Margo caudalis) la majoritatea speciilor este
îngroşată şi ornată de neregularităţi de inserţie musculară.
Marginea superioară (proximală sau vertebrală) (Margo dorsalis) sau baza spetei prezintă la
ungulate şi leporide un cartilaj suprascapular (Cartilago scapulae) (sub forma unei lame
fibrocartilaginoase ce prelungeşte spata în sens dorsal până la nivelul proceselor spinoase), o
suprafaţă rugoasă, uşor scobită pentru inserţia cartilajului. La carnivore, cartilajul suprascapular este
înlocuit de o buză epifizară.
Unghiurile cervical (Angulus cranialis) şi toracal (Angulus caudalis) sunt în general
tuberoase. La carnivore, şi îndeosebi la feline, unghiul cervical este rotunjit.
Unghiul articular (Angulus ventralis) este sculptat de o suprafaţă articulară concavă –
cavitatea glenoidă (Cavitas glenoidalis), servind la articularea cu capul articular al humerusului.
Circumferinţa cavităţii glenoide prezintă la unele specii o adâncitură (incizura glenoidă) dispusă
cranio-medial.
Antero-dorsal cavităţii glenoide se află tuberozitatea supraglenoidală (Tuberculum
supraglenoidale), ce serveşte ca punct de inserţie pentru muşchiul biceps brahial. Pe partea medială,
tuberozitatea supraglenoidală prezintă procesul coracoids, care oferă loc de inserţie pentru tendonul
muşchiului coracobrahial.

32
 Ecvine. Prezintă următoarele particularităţi (fig. 8, 9, 10):
Spata are aspect alungit, cu marginea dorsală relativ scurtă.
Spina scapulară începe şi se termină insensibil, prezentând o tuberozitate rugoasă. Raportul
între fose este de 1/2. Fosa supraspinoasă este netedă şi concavă dintr-o parte în alta. Fosa
infraspinoasă prezintă în apropierea marginii posterioare câteva linii şterse de inserţie musculară.
Fosa subscapulară este adâncă, delimitată proximal de două suprafeţe triunghiulare aspre,
perfect conturate.
Marginea cervicală este tăioasă şi convexă în treimea superioară şi mijlocie, concavă în
treimea inferioară. Cartilajul suprascapular depăşeşte unghiul toracal şi adesea este invadat de ţesut
osos la animalele bătrâne. Marginea toracală este îngroşată şi prezintă rugozităţi de inserţie
musculară şi linii vasculare.
Unghiul cervical este subţire şi tăios, iar cel toracal este tuberos. Unghiul glenoidal prezintă
cavitatea glenoidă de formă ovală cu incizură evidentă. Tuberozitatea supraglenoidală, bine
reprezentată, este la distanţă de sprânceana cavităţii glenoide. Procesul coracoid, recurbat medial,
este evident.

Fig. 8. Spata la ecvine – faţa laterală Fig. 9. Spata la ecvine – faţa medială
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul toracal; 1. Fosa subscapulară; 2. Suprafeţele serate;
3. Unghiul glenoidal; 4. Cavitatea glenoidă; 3. Gâtul spetei; 4. Procesul coracoid
5. Tuberozitatea supraglenoidală; 6. Marginea cervicală;
7. Marginea toracală; 8. Marginea vertebrală;
9. Spina scapulară; 10. Tuberozitatea spinei scapulare;
11. Cartilajul suprascapular

Fig. 10. Spata la ecvine – unghiul articular (după G. Predoi și col., 1997)
1. Cavitatea glenoidă; 2. Incizura glenoidală; 3. Tuberozitatea supraglenoidală; 4. Procesul coracoid

33
 Bovine. Mult mai masivă decât la ecvine, spata la bovine se caracterizează prin faptul că
spina apare torsionată şi se detaşează insensibil, prezentând acromion; tuberozitatea spinei este
marcată de o rugozitate alungită. Fosele supraspinoasă şi infraspinoasă sunt în raport de 1/3
(fig. 11).

Fig. 11. Spata la bovine – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul toracal; 3. Unghiul glenoidal; 4. Cavitatea glenoidă; 5. Tuberozitatea supraglenoidală;
6. Marginea cervicală; 7. Marginea toracală; 8. Cartilajul suprascapular; 9. Spina scapulară; 10. Acromion;
11. Fosa supraspinoasă; 12. Fosa infraspinoasă

Fosa subscapulară apare întinsă, puţin adâncă, iar suprafeţele serrate nu sunt bine delimitate,
vizibile fiind numai marginile lor posterioare.
Marginea toracală, turtită dinapoi înainte, apare ornată de o suprafaţă rugoasă de inserţie
musculară.
Cavitatea glenoidă, rotunjită, cu incizura glenoidă largă, prezintă în apropierea sprâncenei
tuberozitatea supraglenoidală mai redusă, cu apofiza coracoidă ştearsă.
Ovine. Spata are aspect triunghiular, cu spina scapulară aproape rectilinie şi perpendiculară;
marginea toracală este îngroşată. Raportul foselor supraspinoasă şi infraspinoasă este ca şi la taurine
de 1/3. Marginea toracală este îngroşată şi cilindrică (fig. 12).
Cavitatea glenoidă, cu contur aproape circular, prezintă incizura glenoidă mai vizibilă decât
la taurine. Tuberozitatea supraglenoidală este contopită cu buza cavităţii glenoide, iar apofiza
coracoidă redusă.
Suine. Aspectul general este caracterizat de gâtul scurt al spetei. Spina scapulară
triunghiulară, începe şi se termină insensibil, fiind lipsită de acromion, prezentând o tuberozitate
enormă aplecată peste fosa infraspinoasă, imprimând spinei aspect triunghiular. Raportul dintre fosa
supraspinoasă şi cea infraspinoasă este de 1/2. Aspectul gâtuit este datorat incizurii scapulare foarte
evidente. Marginea toracală este rectilinie, turtită dinapoi înainte, reliefându-se pe ambele feţe.
Cavitatea glenoidă, circulară şi redusă, apare ornată pe sprânceană de tuberozitatea supraglenoidală
voluminoasă cu apofiză coracoidă redusă (fig. 13).

34
 Fig. 12. Spata la ovine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul toracal;
3. Unghiul glenoidal; 4. Cavitatea glenoidă;
5. Tuberozitate supraglenoidală; 6. Marginea cervicală;
7. Marginea toracală; 8. Cartilaj suprascapular;
9. Spina scapulară; 10. Acromion;
11. Fosa supraspinoasă; 12. Fosa infraspinoasă
Fig. 13. Spata la suine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul toracal;
3. Unghiul glenoidal; 4. Cavitatea glenoidă;
5. Tuberozitatea supraglenoidală; 6. Marginea cervicală;
7. Marginea toracală; 8. Cartilajul suprascapular;
9. Spina scapulară; 10. Tuberozitatea spinei scapulare;
11. Fosa supraspinoasă; 12. Fosa infraspinoasă;
13. Gâtul spetei

Canide. Spata are o lungime aproape de două ori mai mare decât lăţimea. La canide lipseşte
cartilajul suprascapular, acesta fiind înlocuit cu o buză epifizară. Spina scapulară este rectilinie şi
perpendiculară, lipsită de tuberozitate, se termină cu un acromion redus flancat de un început de
paraacromion. Raportul între cele două fose este de 1/1 (fig. 14).

Fig. 14. Spata la canide – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul toracal; 3. Tubercul postglenoidal; 4. Cavitate glenoidă;
5. Tuberozitate supraglenoidală; 6. Acromion; 7. Paraacromion; 8. Spina scapulară; 9. Buză epifizară

35
 Unghiul cervical apare uşor rotunjit, marginea cervicală convexă, tăioasă, trasă în lateral,
uneori ondulată.
Marginea caudală este rectilinie şi îngroşată, prezentând în dreptul gâtului un tubercul
postglenoidal (Tuberculum infraglenoidale).
Fosa subscapulară, aproape plană, este străbătută de 2 - 5 linii de inserţie musculară, iar
facies serrata are formă de virgulă cu vârful orientat către unghiul toracal.
Unghiul articular prezintă cavitatea glenoidă ovală, cu tuberozitatea supraglenoidală situată
pe sprânceana cavităţii.
Feline. Spata este mai scurtă şi mai lată decât la canide. Datorită convexităţii marginii
cervicale şi continuităţii acesteia cu marginea vertebrală într-un larg semicerc, unghiul cervical
dispare (fig. 15 A).
Spina scapulară, rectilinie, aplecată peste fosa infraspinoasă, se termină printr-un acromion
flancat de un paraacromion evident. Raportul între fosa supraspinoasă şi infraspinoasă este de 1/1.
Unghiul articular apare legat de restul spetei printr-un gât scapular scurt. Tuberozitatea
supraglenoidală, situată pe sprânceana cavităţii glenoide, prezintă procesul coracoid bine detaşat şi
recurbat medial.
Leporide. Are formă net triunghiulară.
Spina scapulară, mult alungită, se termină printr-un acromion evident, flancat de
paraacromionul enorm ce depăşeşte mult marginea posterioară a spetei.
Raportul foselor este de 1/2 (fig. 15 B).
La această specie reapare cartilajul suprascapular.
Fosa subscapulară prezintă un şanţ la locul de detaşare (pe faţa laterală) a spinei scapulare.
Apofiza coracoidă este foarte lungă, recurbată medial, tinzând să realizeze un conduct.
Cavitatea glenoidă apare ovală, cu axul mare orientat transversal.

Fig. 15. Spata la feline (A) şi leporide (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul toracal; 3. Cavitatea glenoidă; 4. Tuberozitatea supraglenoidală;
5. Marginea cervicală; 6. Marginea toracală; 7. Fosa supraspinoasă; 8. Fosa infraspinoasă; 9. Spina scapulară;
10. Acromion; 11. Paraacromion; 12. Buză epifizară; 13. Cartilaj suprascapular

Păsări. La păsări spata este dispusă orizontal, lipsită de spină scapulară, alungită,
prezentând la extremitatea cranială suprafeţe de articulare cu clavicula şi coracoidul concurând
împreună cu acestea la delimitarea găurii triosoase; caudal se termină ascuţit. Marginea dorsală este
ascuţită şi convexă; marginea ventrală este rotunjită şi concavă (fig. 16 A).

36
 4.1.2. Clavicula (Clavicula)

La ecvine, taurine, ovine şi suine, clavicula este reprezentată printr-o intersecţie fibroasă
(intersecţia claviculară) în grosimea muşchiului brahiocefalic, aproximativ la nivelul articulaţiei
scapulo-humerale.
La canide, clavicula este frecvent întâlnită sub forma unui rudiment cartilaginos, uneori
osificat, cu aspect de solz.
La feline clavicula apare ca un os alungit, cilindric, uşor curbat în „S”, completat la
extremităţi de câte un nucleu cartilaginos şi articulată la stern şi la spată prin intermediul unor
ligamente.
Leporidele au clavicula sub forma unui os alungit, recurbat, format dintr-o piesă osoasă
intermediară şi două piese cartilaginoase epifizare, topografic fiind situată între extremitatea
proximală a humerusului şi manubriul sternal.
La păsări, clavicula este articulată dorsal cu spata şi coracoidul, delimitând gaura triosoasă,
iar la extremitatea ventrală se sudează cu simetrica formând osul furcal cu aspect de „V” la
galinacee şi de „U” la palmipede (fig. 16 A şi B).

Fig. 16. Zonoscheletul toracal la păsări (galinacee) (A) şi clavicula la palmipede (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Spata; 2. Clavicula; 3. Coracoidul; 4. Gaura triosoasă

4.1.3. Coracoidul (Coracoideum / Os coracoideum)

La mamifere, persistă sub formă rudimentară, luând aspectul apofizei coracoide.

La păsări, coracoidul este orientat vertical, cilindric în jumătatea proximală şi lăţit în cea
distală, fiind cel mai dezvoltat dintre oasele centurii scapulare (fig. 16 A). Extremitatea proximală,
parţial şlefuită de o suprafaţă articulară pentru humerus, prezintă două tuberozităţi separate de o
incizură ce reprezintă cota de participare pentru formarea găurii triosoase. Extremitatea distală este
articulată cu sternul.
Cele trei oase ce compun centura scapulară la păsări sunt unite şi delimitează un orificiu –
gaura triosoasă.

4.2. Stilopodiul toracal (Skeleton brachii)

Este reprezentat printr-un singur os, denumit humerus.

37
 4.2.1. Humerusul (Humerus)

Aşezat oblic dorso-ventral, cranio-caudal şi uşor latero-medial, humerusul este un os lung,

cilindro-prismatic, format dintr-un corp şi două extremităţi.

Fig. 17. Humerusul la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):

A - Faţa laterală; B - Faţa medială; C - Extremitatea proximală; D - Extremitatea distală;
1. Tuberculul mare cranial; 2. Tuberculul mare caudal; 3. Tuberculul intermediar; 4. Cap humeral;
5. Suprafaţa m. infraspinos; 6. Creasta anconee; 7. Tuberozitatea deltoidiană; 8. Şanţul spiralat; 9. Creasta extensorilor;
10. Epicondilul lateral; 11. Epicondilul medial; 12. Fosa olecraniană; 13. Trochleea humerală; 14. Condilul humeral;
15. Fosa radială; 16. Şanţul intertubercular (culisa bicipitală); 17. Tuberculul mic cranial; 18. Tuberculul mic caudal;
19. Tuberculul m. marele rotund; 20. Gaura vasculară; 21. Buza medială a trochleei

Extremitatea proximală, dominată de capul articular (humeral) (Caput humeri) susţinut de

un gât humeral (Collum humeri), prezintă ca formaţiuni nearticulare pe partea laterală – tuberculul
mare (Tuberculum majus), iar pe partea medială – tuberculul mic (Tuberculum minus). Atât
tuberculul mare, cât şi tuberculul mic pot apare divizaţi la unele specii, într-o porţiune cranială
numită tubercul mare sau mic cranial (sau vârful tuberculilor) şi o porţiune caudală – tubercul mare
sau mic caudal (sau convexitatea tuberculilor). Între tuberculii craniali (mare şi mic) se delimitează
şantul intertubercular (culisa bicipitală).
Corpul humerusului (Corpus humeri) are faţa laterală excavată de un şanţ larg – şanţul
spiralat (de torsiune sau şanţul brahial) (Sulcus m. brachialis) delimitat cranial de creasta humerală

38
ce începe proximal printr-o proeminenţă numită tuberozitate deltoidiană (uneori foarte ştearsă)
(Tuberositas deltoidea), prelungită proximal de linia sau creasta anconee, iar distal de creasta
humerală (Crista humeri). Limita posterioară a şanţului este dată de creasta epicondilului lateral
(Crista supracondylaris lateralis).
De la vârful tuberculului mare coboară creasta tuberculului mare (Crista tuberculi majoris)
care, împreună cu creasta anconee circumscrie suprafaţa de inserţie pentru muşchiul infraspinos
(Facies m. infraspinati) şi pentru muşchiul micul rotund (Tuberositas teres minor).
Faţa medială este dominată în treimea mijlocie de tuberculul rotund (Tuberositas teres
major), formaţiune destinată inserţiei muşchilor marele rotund şi marele dorsal.
Extremitatea distală prezintă ca formaţiuni articulare trochleea (Trochlea humeri) dispusă
medial şi condilul (Condylus humeri) situat lateral. Formaţiunile nearticulare sunt reprezentate pe
faţa cranială de o creastă transversă ce desparte trochleea de fosa coronoidă (Fossa coronoidea), iar
pe faţa caudală de fosa olecraniană (Fossa olecrani) limitată medial de epicondil şi creasta
epicondilului medial (creasta flexorilor), iar lateral de epicondil şi creasta epicondilului lateral
(creasta extensorilor).
Ecvine. Humerusul prezintă şanţul de torsiune delimitat de creste bine reliefate.
Tuberozitatea deltoidiană are aspectul unei creste alungite, uşor curbată caudal, iar creasta anconee
redusă la o linie anconee. Tuberculul pentru m. marele rotund este bine circumscris.
La extremitatea proximală tuberculul mare şi mic sunt egali şi divizaţi în vârf şi convexitate.
Facies infraspinata are aspect aproximativ triunghiular. Şanţul intertubercular este dublu datorită
prezenţei unui tubercul intermediar. În partea cranială a capului articular se observă numeroase
găuri vasculare. Tuberculul m. micul rotund este şters sau poate lipsi.
Suprafaţa articulară distală este perpendiculară pe axul longitudinal al osului.
Trochleea prezintă buza medială tăiată oblic şi mult mai voluminoasă decât cea laterală.
Condilul este îngust şi foarte puţin denivelat de buza laterală a trochleei.
Fosa olecraniană apare adâncă, iar fosa coronoidă este largă, despărţită de suprafaţa
articulară printr-o creastă transversă rugoasă. Cei doi epicondili nu depăşesc distal suprafaţa de
articulare (fig. 17).

Fig. 58. Humerusul la bovine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Cap humeral; 2. Tubercul mare cranial; 3. Tubercul mare
caudal; 4. Suprafaţa m. infraspinos; 5. Tuberculul mic cranial;
6. Creasta anconee; 7. Tuberozitatea deltoidiană;
8. Şanţul spiralat; 9. Creasta extensorilor;
10. Fosa radială; 11. Trochleea humerală
39
Fig. 19. Humerusul la ovine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul humeral; 2. Tuberculul mare;
3. Tuberozitatea deltoidiană;
4. Epicondilul lateral; 5. Epicondilul medial;
6. Tuberozitatea m. micul rotund
 Bovine. Humerusul este mai scurt, masiv, cu şanţul spiralat larg şi puţin adânc. Creasta şi
tuberozitatea deltoidiană sunt reduse şi se prelungesc dorsal până sub capul articular printr-o
veritabilă creastă anconee ornată de un tubercul evident (tuberculul m. micul rotund).
Suine. Humerusul are corpul masiv, turtit dintr-o parte în alta, cu şanţul spiralat superficial
şi larg. Tuberculul mare, excesiv dezvoltat, prezintă vârful şi convexitatea separate de o largă
incizură. Vârful tuberculului mare este aplecat peste culisa bicipitală, care apare uşor deplasată
medial, tinzând să o transforme într-un conduct. Tuberculul mic este redus şi nedivizat, cu aspect
mamelonat. Tuberculul m. micul rotund este foarte evident.
Suprafaţa articulară distală, relativ redusă, prezintă trochleea cu buza medială înaltă, tăiată
oblic, buza laterală redusă, condilul la aceeaşi înălţime cu buza laterală a trochleei de care este
despărţit printr-un şanţ superficial. Epicondilii au vârfurile teşite şi nu depăşesc distal suprafaţa de
articulare (fig. 20, 21).

Fig. 20. Humerusul la suine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul humeral; 2. Tuberculul mare cranial;
3. Tuberculul mare caudal; 4. Tuberozitatea deltoidiană;
5. Epicondilul lateral; 6. Epicondilul medial;
7. Fosa olecraniană; 8. Tuberculul m. infraspinos
Fig. 21. Humerusul la suine – faţa medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul humeral; 2. Tuberculul mare cranial;
3. Tuberculul mic; 4. Şanţul intertubercular;
5. Tuberculul m. marele rotund; 6. Fosa radială;
7. Trochleea humerală; 8. Epicondilul medial

Canide. Humerusul are corpul lung, subţire şi uşor curbat în „S”, având şanţul spiralat
superficial. Extremitatea proximală prezintă capul humeral bine detaşat, tras caudal şi susţinut de un
gât evident. Tuberculul mare (nedivizat) are aspect de convexitate, tuberculul mic redus şi nedivizat,
iar şanţul intertubercular este deplasat uşor medial. Creasta deltoidiană, tăioasă, este lipsită de
tuberozitate (fig. 22). La extremitatea distală humerusul apare în general perforat de gaura
supratrochleară (Foramen supratrochleare) care realizează comunicarea între fosa olecraniană şi
fosa coronoidă. Trochleea humerală are buza medială foarte înaltă, oblică şi tăioasă, iar condilul
tinde să devină triunghiular (vizibil numai cranial) (fig. 23).

40
 Fig. 22. Humerusul la canide – faţa laterală (A)
şi faţa caudală (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul humeral; 2. Tuberculul mare; 3. Tuberculul mic;
4. Creasta anconee; 5. Creasta deltoidiană;
6. Gaura supratrochleară; 7. Epicondilul lateral;
8. Epicondilul medial
Fig. 23. Extremitatea distală a humerusului
la canide – vedere cranială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Gaura supratrochleară; 2. Trochleea humerală;
3. Condil

Feline. Prezenţa găurii epitrochleare (Foramen supracondylare) situate la extremitatea

proximală deasupra epicondilului şi aspectul rectiliniu diferenţiază humerusul de cel de canide şi
leporide (Fig.24).

Fig. 24. Humerusul la feline – vedere cranială Fig. 25. Humerusul la leporide – vedere cranială
(după G. Predoi și col., 1997) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Tuberculul mare; 2. Capul humeral; 1. Condilul lateral; 2. Condilul medial;
3. Gaura epitrochleară 3. Gaura supratrochleară

41
 Leporide. Humerusul se caracterizează prin lipsa găurii epitrochleare şi prezenţa găurii
supratrochleare. Capul humeral este uşor lăţit lateral, iar tuberculul mare este sculptat de o suprafaţă
de articulare cu clavicula. Facies infraspinata este reprezentată printr-o excavaţie situată pe faţa
laterală a convexităţii.
Extremitatea articulară distală este reprezentată printr-o trochlee cu buzele egale, înalte,
ascuţite, flancată de condili (fig. 25).
Păsări. Humerusul este uşor, lipsit de şanţ spiralat, capul articular apare ovoidal, lipsit de
gât şi flancat ventral de gaura pneumatică. Extremitatea caudală, turtită lateral, este lipsită de
trochlee şi prezintă doi condili despărţiţi de un şanţ median (fig. 26).

Fig. 26. Humerusul la galinacee – faţa laterală (A) şi faţa medială (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul humeral; 2. Creasta laterală (deltoidiană); 3. Tuberculul lateral; 4. Tuberculul medial; 5. Gaura pneumatică;
6. Condilul radial; 7. Condilul ulnar; 8. Epicondilul ulnar; 9. Epicondilul radial

4.3. Zeugopodiul toracal (Skeleton antebrachii)

Este constituit din radius şi ulnă, oase lungi, paralele, dispuse vertical între humerus şi
oasele carpiene, articulate între ele (articulaţii fibroase sau sinoviale). Radiusul are o poziţie cranio-
medială, iar ulna caudo-laterală, ele delimitând fie un larg spaţiu interosos, fie una sau două arcade
radio-ulnare.

4.3.1. Radiusul (Radius)

Radiusul prezintă un corp mai mult sau mai puţin cilindroid; turtit antero-posterior şi
rectiliniu sau uşor curbat cu concavitatea caudal şi două extremităţi.
Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă articulară ocupată de 1 - 3 cavităţi glenoide
(fovei capitulare) (Fovea capitis radii). Pe conturul cranial poate prezenta una sau două apofize
coronoide. Conturul caudal evidenţiază suprafeţele de articulare pentru ulnă.
Corpul (Corpus radii), la extremitatea proximală prezintă antero-medial tuberozitatea
bicipitală (Tuberositas radii), iar lateral tuberozitatea laterală. Faţa cranială a corpului este convexă
în sens lateral, accidentată la extremitatea distală de trei culise (mai mult sau mai puţin evidente) de
42
alunecare tendinoasă. Faţa caudală prezintă linii de inserţie musculară şi o suprafaţă rugoasă
(postero-lateral) de articulare cu ulna, întreruptă la nivelul arcadei sau arcadelor radio-ulnare.
Marginile laterală şi medială sunt rotunjite.
Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară carpală (Facies articularis carpea)
limitată caudal de o creastă transversă, reprezentată de una sau două cavitaţi glenoide (dispuse
cranial) şi doi condili (aşezaţi caudal). Ca formaţiuni nearticulare se observă apofiza stiloidă radială
(medială) (Processus styloideus medialis), apofiza stiloidă ulnară (laterală) (Processus styloideus
lateralis) şi fovei de inserţie ligamentară.

4.3.2. Ulna (Ulna)

Articulată (postero-lateral) în poziţie de pronaţie, ulna este mult mai redusă decât radiusul,
fiind practic (exceptând rumegătoarele şi suinele) os alungit.
Extremitatea proximală, turtită în sens lateral şi trasă caudal, depăşeşte suprafaţa articulară a
radiusului, constituind olecranul (Olecranon), prevăzut proximal cu o tuberozitate (tuberozitatea
olecraniană) (Tuber olecrani). Marginea cranială a olecranului se termină printr-un vârf proeminent –
ciocul olecranului (Processus anconeus), sub care se află incizura semilunară (marea incizură
sigmoidă) (Incisura trochlearis) orientată vertical şi o incizură radială (Incisura radialis) orientată
orizontal (evidentă la carnivore).
Corpul (Corpus ulnae), prismatic-triunghiular, prezintă o faţă cranială rugoasă de articulare
cu radiusul, o faţă laterală şi alta medială.
Extremitatea distală, articulată la radius, poate depăşi faţa carpală a acestuia constituind
apofiza stiloidă ulnară, sculptată de o suprafaţă articulară carpală (Facies articularis carpea).
Ecvine. Extremitatea proximală a radiusului este sculptată de două cavităţi glenoide
despărţite printr-un relief median. Apofiza coronoidă este redusă, conturul caudal evidenţiază două
suprafeţe de articulare destinate ulnei. Tuberozitatea bicipitală şi tuberozitatea laterală sunt
dezvoltate (fig. 27).

Fig. 27. Radiusul şi ulna la ecvine – vedere laterală (A), suprafaţa articulară proximală a radiusului (B)
şi suprafaţa articulară distală a radiusului (C) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul radiusului; 2. Tuberozitatea radială (bicipitală); 3. Fovei articulare; 4. Şanţuri de alunecare tendinoasă;
5. Olecranul; 6. Tuberozitatea olecranului; 7. Ciocul olecranului; 8. Incizura semilunară; 9. Ulna;
10. Arcada radio-ulnară; 11. Tuberozitatea laterală a radiusului
43
 Postero-lateral, corpul prezintă o suprafaţă triunghiulară aspră de sinostoză cu ulna,
întreruptă la nivelul arcadei radio-ulnare.
Extremitatea distală (carpală), perpendiculară pe axul sagital, are suprafaţa articulară
alcătuită din două cavităţi glenoide dispuse cranial şi doi condili - caudal.
Creasta transversă este evidentă, sub ea existând o singură fosetă digitală. Faţa dorsală a
extremităţii distale este prevăzută cu trei şanţuri de alunecare tendinoasă evidente, dintre care două
longitudinale şi al treilea oblic ventro-medial.
Ulna are corpul asemănător unei prisme triunghiulare cu vârful în jos, prelungit până în
treimea distală a radiusului. Ea se sudează la radius, realizându-se o singură arcadă radio-ulnară.
Extremitatea proximală prezintă ciocul orientat cranial şi tuberozitatea olecranului bine
dezvoltate. Incizura radială este înlocuită prin două suprafeţe diartrodiale, iar incizura semilunară
apare largă.
Extremitatea distală, sudată la radius, formează apofiza stiloidă ulnară.
Bovine. Radiusul şi ulna sunt articulate sinostotic, ulna întinzându-se până la nivelul epifizei
distale a radiusului, între ele delimitându-se două arcade radio-ulnare, cea proximală fiind mai
spaţioasă (fig. 28).
Radiusul prezintă extremitatea proximală lăţită, sculptată de trei cavităţi glenoide (medială -
largă, mediană - adâncă şi laterală - îngustă) şi ornată pe contur de o apofiză coronoidă evidentă,
flancată lateral de o apofiză coronoidă secundară.
Tuberozitatea bicipitală este întinsă şi relativ ştearsă.

Fig. 28. Radiusul şi ulna la bovine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Tuberozitatea radială (bicipitală);
4. Apofiza stiloidă radială; 5. Tuberozitatea olecranului;
6. Ciocul olecranului; 7. Incizura semilunară;
8. Olecranul; 9. Apofiza stiloidă ulnară;
10. Arcada radio-ulnară proximală;
1. Arcada radio-ulnară distală
Fig. 29. Radiusul şi ulna la ovine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Apofiza stiloidă radială;
4. Olecran; 5. Incizura semilunară;
6. Arcada radio-ulnară proximală;
7. Arcada radio-ulnară distală;
8. Apofiza stiloidă ulnară

44
 Caudal, pe circumferinţa articulară sunt prezente două suprafeţe plane pentru ulnă.
Extremitatea distală, tăiată oblic, prezintă două cavităţi glenoide, doi condili şi două fosete
digitale plasate înapoia condililor. Apofiza stiloidă radială este evidentă.
Faţa caudală a corpului în jumătatea distală este turtită dintr-o parte în alta.
Ulna prezintă extremitatea proximală mai dezvoltată decât la ecvine, cu tuberozitatea
olecraniană divizată printr-o incizură redusă şi ciocul uşor deviat medial.
Extremitatea distală formează o evidentă apofiză stiloidă ulnară.
Ovine. Radiusul apare suplu şi uşor arcuit. Pe extremitatea proximală se găsesc trei
suprafeţe glenoide flancate cranial de două apofize coronoide, iar caudal de două suprafeţe
diartrodiale. Suprafaţa rugoasă de articulare cu ulna se întinde pe toată lungimea osului, fiind
întreruptă de două culise transversale, una proximală largă şi alta distală redusă. Suprafaţa articulară
carpală este tăiată oblic. Faţa cranială a corpului este netedă şi convexă dintr-o parte în alta (fig. 29).
Ulna prezintă olecranul alungit, fin, puţin tuberos. Incizura radială este ornată de două suprafeţe
diartrodiale. Extremitatea distală a ulnei are o apofiză stiloidă evidentă, sculptată de o suprafaţă de
articulare cu piramidalul. Corpul ulnei concav prin incizura radială este mult redus comparativ cu
taurinele.
Suine. La suine, radiusul şi ulna vin în raport prin suprafeţe adiacente largi şi sunt strâns
unite printr-un ligament interosos. Între cele două oase se delimitează o îngustă arcadă radio-ulnară
proximală, iar adesea şi una distală (fig. 30).
Radiusul are corpul masiv dar scurt, tuberos la extremitatea distală. Extremitatea proximală
prezintă suprafaţa articulară formată din două cavităţi glenoide despărţite de un relief median.
Tuberozitatea bicipitală este ştearsă. Extremitatea distală, masivă, sculptată lateral de o suprafaţă
articulară cu ulna, prezintă suprafaţa carpală asemănătoare rumegătoarelor dar, puţin întinsă.

Fig. 30. Radiusul şi ulna la suine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna;
3. Tuberozitatea olecranului;
4. Ciocul olecranului; 5. Incizura semilunară;
6. Apofiza stiloidă radială;
7. Apofiza stiloidă ulnară
Fig. 31. Radiusul şi ulna la canide – vedere medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Apofiza coronoidă;
4. Mica incizură semilunară; 5. Tuberozitatea
bicipitală; 6. Apofiza stiloidă radială; 7. Tuberozitatea
olecranului; 8. Ciocul olecranului; 9. Marea incizură
semilunară; 10. Suprafaţa de articulare cu radiusul;
11. Apofiza stiloidă ulnară.

45
 Ulna, având corpul prevăzut cu canal medular, apare mai dezvoltată decât radiusul datorită
olecranului ce atinge o treime din lungimea ei. Suprafaţa articulară a incizurii semilunare continuă
suprafaţa articulară a radiusului.
Canide. Radiusul şi ulna se articulează diartrodial la extremităţi, între ele delimitându-se un
larg spaţiu interosos. Raportată la axul radiusului, epifiza proximală a ulnei este puţin trasă medial,
iar cea distală lateral, cele două oase fiind astfel uşor dispuse în „X”.
Radiusul este turtit cranio-caudal şi uşor curbat cranial. Extremitatea proximală, susţinută de
un gât evident, prezintă o singură cavitate glenoidă, alungită, limitată caudal de o circumferinţă
articulară pentru ulnă. Extremitatea distală prezintă medial o apofiză stiloidă evidentă, cranial două
culise de alunecare tendinosă, iar lateral o suprafaţă de articulare cu ulna. Suprafaţa carpală,
alungită transversal, este reprezentată de o singură cavitate glenoidă. Corpul proximo-lateral
prezintă un evident tubercul de inserţie ligamentară.
Ulna, mai lungă decât radiusul, prezintă corpul prismatic în jumătatea proximală şi
cilindroid în cea distală. Olecranul, scurt, tras caudal şi turtit lateral, prezintă tuberozitatea divizată
de un şanţ (sagital). Distal, ulna se articulează cu radiusul pe care îl depăşeşte cu o apofiză stiloidă
evidentă (fig. 31).
Feline. Radiusul şi ulna sunt rectilinii. Radiusul, cilindroid, prezintă un gât evident,
extremitatea proximală şlefuită de o cavitate glenoidă cu contur circular şi o circumferinţă articulară
veritabilă. Incizura glenoidală pe conturul cranial este ştearsă. Extremitatea distală, asemănătoare
canidelor, evidenţiază o suprafaţă de articulare cu ulna, o apofiză radială evidentă şi trei culise
craniale (fig. 32).
Ulna se caracterizează prin olecranul vertical, astfel încât incizura semilunară devine
semicirculară. Corpul, relativ cilindric, se prelungeşte distal printr-o apofiză stiloidă şlefuită de două
suprafeţe articulare – carpală şi radială.
Leporide. Oasele antebraţului sunt evident curbate cranial şi strâns unite printr-un ligament
interosos (fig. 33).

Fig. 32. Radiusul şi ulna la feline
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Foveea radiusului;
4. Tuberozitatea olecranului; 5. Marea incizură
semilunară; 6. Mica incizură semilunară;
7. Apofiza stiloidă ulnară
46
Fig. 33. Radiusul şi ulna la leporide
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Tuberozitatea olecranului;
4. Ciocul olecranului; 5. Marea incizură semilunară;
6. Arcada radio-ulnară; 7. Apofiza stiloidă ulnară
 Extremitatea proximală a radiusului prezintă două cavităţi glenoide şi două suprafeţe
diartrodiale. Corpul are faţa caudală foarte concavă şi ocupată în întregime de suprafaţa de
articulare cu ulna. Extremitatea distală prezintă suprafaţa carpală ondulată şi apofiza stiloidă radială
redusă.
Ulna se articulează cu radiusul pe toată lungimea acestuia. Olecranul este tras cranial,
incizura semilunară circumscrie trei sferturi de cerc, iar incizura radială este înlocuită cu două
suprafeţe diartrodiale.
Păsări. Radiusul şi ulna, dispuse orizontal, sunt articulate numai la extremităţi, între ele
delimitându-se un larg spaţiu interosos (fig. 34).

Fig. 34. Radiusul şi ulna la păsări (după G. Predoi și col., 1997):

1. Radius; 2. Ulna; 3. Arcada radio-ulnară; 4. Olecran; 5. Incizura semilunară; 6. Trochleea ulnei

Radiusul, redus ca dezvoltare, apare cilindric în jumătatea caudală şi turtit în cea cranială.
Extremitatea caudală (articulară) are o singură suprafaţă glenoidă; extremitatea cranială, cu un
contur perfect circular, prezintă o suprafaţă de articulare cu ulna şi o alta de articulare cu osul carpal
radial.
Ulna este cilindrică, uşor curbată, mai dezvoltată decât radiusul. Extremitatea caudală
prezintă un olecran redus şi o incizură radială. Extremitatea cranială prezintă o trochlee cu buza
medială tăioasă.

4.4. Autopodiul toracal (Skeleton manus)

Cuprinde trei segmente: bazipodiul, metapodiul şi acropodiul.

4.4.1. Bazipodiul toracal (Ossa carpi)

Bazipodiul este format din oasele carpiene dispuse pe două rânduri.

Rândul proximal cuprinde în sens latero-medial pisiformul (Os carpi accesorium s. Os
pisiforme), piramidalul (Os carpi ulnare s. Os triquetrum), semilunarul (Os carpi intermedium s. Os
lunatum) şi scafoidul (Os carpi radiale s. Os scaphoideum), iar rândul distal unciformul (Os
carpale IV s. Os hamatum), capitatul (Os capale III s. Os capitatum), trapezoidul (Os carpale II s.
Os trapezoideum) şi trapezul (Os carpale I s. Os trapezius).
Ecvine. Există şapte oase carpiene, trapezul fiind inconstant (fig. 35 A).
Pisiformul, discoidal, prezintă pe contur două suprafeţe de articulare, iar pe faţa laterală o
culisă de alunecare tendinoasă.
Piramidalul, neregulat, paralelipipedic, prezintă cinci suprafeţe de articulare: una superioară
pentru radius, una inferioară pentru unciform, una postero-laterală pentru pisiform şi două mediale
pentru semilunar.

47
 Semilunarul are şase feţe, dintre care numai două lipsite de faţete articulare. Faţa anterioară
prezintă o strangulaţie la mijloc, iar cea posterioară posedă un tubercul orientat caudo-ventral.
Scafoidul prezintă patru suprafeţe de articulare (superioară - concavă; două pe faţa laterală şi
una pe faţa ventrală) şi trei feţe (anterioară, medială şi posterioară) nearticulare.
Unciformul, neregulat ca formă, este dominat de o suprafaţă de articulare proximală care
este convexă în sens transversal şi uşor concavă dorso-ventral.
Capitatul, relativ triunghiular, mult turtit de sus în jos, prezintă şapte suprafeţe de articulare.
Trapezoidul se deosebeşte de unciform prin suprafaţa articulară proximală, convexă în toate
sensurile.

Fig. 35. Bazipodiul toracal la ecvine (A) şi rumegătoare (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Pisiform; 2. Piramidal; 3. Semilunar; 4. Scafoid; 5. Unciform; 6. Capitat; 7. Trapezoid; 8. Capitato-trapezoid

Rumegătoare. Există numai şase oase carpiene deoarece trapezul lipseşte, iar capitatul şi
trapezoidul sunt sudate formând osul capitato-trapezoid (Os carpale II et III s. Os trapezoideo-
capitatum) (fig. 35 B).
Pisiformul, globulos, prevăzut cu o singură suprafaţă articulară plană.
Piramidalul se caracterizează prin existenţa unui şanţ evident torsionat, destinat articulării cu
ulna şi o faţetă eliptică pentru pisiform.
Semilunarul prezintă un tubercul caudo-ventral excesiv de dezvoltat cu tendinţă de
tricuspiditate.
Scafoidul se caracterizează printr-o concavitate pronunţată a feţei superioare limitată caudal
de un tubercul vertical.

48
 Unciformul prezintă faţa proximală articulară împărţită printr-un relief în două jumătăţi, iar
cea ventrală plană.
Capitato-trapezoidul, turtit dorso-ventral, are aspect patrulater, articulându-se dorsal cu
scafoidul printr-o faţetă întinsă şi cu semilunarul prin alta mai redusă. Faţa ventrală este plană.
Suine. Există opt oase carpiene, câte patru în fiecare rând.
Carnivore. Sunt prezente şapte oase carpiene deoarece scafoidul este sudat cu semilunarul
formând osul scafo-lunar (Os carpi intermedioradiale s. Os scapholunatum).
Leporide. Sunt prezente nouă oase carpiene deoarece între cele două rânduri complete
există şi un os central (osul phacoid).
Păsări. Există numai două oase carpiene: un os carpal radial şi un os carpal ulnar.

4.4.2. Metapodiul toracal (Ossa metacarpalia I-V)

Oasele metacarpiene, sub raport numeric, variază de la cinci (aproape egale în volum) la
unul singur bine dezvoltat, celelalte lipsind sau fiind reprezentate prin rudimente.
Metacarpienele principale sunt oase lungi, prezentând pe extremitatea proximală o suprafaţă
articulară (carpală) şi faţete de articulare cu metacarpienele învecinate.
La ecvine metacarpul principal (III) (Os metacarpale III) prezintă cranio-medial, sub
conturul extremităţii proximale, o tuberozitate musculară (Tuberositas ossis metacarpalis III), iar pe
faţa caudo-laterală şi caudo-medială două suprafeţe triunghiulare rugoase de articulare cu
metacarpele rudimentare (II şi IV) (fig. 36).

Fig. 36. Metapodiul toracal la ecvine – faţa dorsală (A), faţa palmară (B) şi extremitatea distală articulară (C)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Metacarpul principal (III); 2. Metacarpul rudimentar medial (II); 3. Metacarpul rudimentar lateral (IV);
4. Tuberozitatea cranio-medială a metacarpului principal

49
 Extremitatea proximală oferă o suprafaţă articulară formată din două faţete inegale (cea mai
dezvoltată dispusă medial). Extremitatea distală este formată din doi condili separaţi de un relief
median (fig. 37 A).

Fig. 37. Extremitatea articulară proximală la ecvine – metapodiul toracal (A) şi metapodiul pelvin (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Metacarpul principal (III); 2. Metacarpul rudimentar lateral (IV); 3. Metacarpul rudimentar medial (III);
4. Suprafaţa pentru unciform; 5. Suprafeţele pentru capitat; 6. Suprafaţa pentru unciform; 7. Suprafaţa pentru capitat;
8. Suprafaţa pentru trapezoid; 9. Suprafaţa pentru unciform; 10. Metatarsul principal (III);
11. Metatarsul rudimentar lateral (IV); 12. Metatarsul rudimentar medial (II); 13. Suprafaţa pentru scafoid;
14. Suprafaţa pentru cuboid; 15. Suprafaţa pentru marele cuneiform; 16. Suprafaţa pentru micul cuneiform

Metacarpienele rudimentare, cu aspect de prismă triunghiulară cu baza dorsal şi vârful

ventral, butonat, prezintă pe extremitatea proximală două faţete de articulare carpale la metacarpul
II şi o singură faţetă la metacarpul IV.
Rumegătoarele (fig. 38) au metacarpul principal rezultat din sudura într-o singură piesă
osoasă a metacarpelor III şi IV (Os metacarpale III et IV). Pe extremitatea proximală suprafaţa
carpală este formată din două porţiuni inegale, iar pe conturul acesteia în partea laterală o suprafaţă
de articulare cu metacarpul V, os rudimentar, stiloid.

Fig. 38. Metapodiul toracal la bovine – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Metacarpul principal III; 2. Metacarpul principal IV; 3. Şanţul de coalescenţă; 4. Tuberozitatea dorso-medială;
5. Metacarpul rudimentar V; 6. Canalul metacarpian distal; 7. Incizura intermetacarpiană

50
 Corpul, turtit antero-posterior, prezintă pe fiecare faţă câte un şanţ de coalescenţă ce uneşte
cele două canale metacarpiene, unul proximal şi unul distal.
La extremitatea distală, o incizură intermetacarpiană desparte suprafeţele de articulare
proprii fiecărui metacarp, suprafeţe formate din doi condili şi un relief median, condilii excentrici
fiind mai laţi şi mai scurţi, iar cei concentrici sunt mai înguşti şi mai lungi.
La suine metacarpienele sunt în număr de patru, articulate diartrodial la extremitatea
proximală, dintre care două principale (III şi IV) mai lungi şi cu extremitatea distală şlefuită de doi
condili şi un relief median şi două secundare cu o singură suprafaţă cu aspect condiloid la
extremitatea distală.
Carnivorele şi leporidele au cinci metacarpiene cilindroide, articulate între ele la
extremitatea proximală şi şlefuite de condili la extremitatea distală, deasupra cărora la canide se
observă existenţa a câte doi sesamoizi.
Păsările prezintă metacarpianul III mai dezvoltat şi sudat la extremităţi cu metacarpianul IV,
delimitând un larg spaţiu intermetacarpal. Un metacarpian secundar (II) rudimentar se sudează la
extremitatea proximală a metacarpelor principale (fig. 44).

4.4.3. Acropodiul toracal (Ossa digitorum manus)

Cuprinde falangele care formează scheletul degetelor, existând în principiu, pentru fiecare
deget câte trei falange – proximală medie şi distală şi câte doi mari sesamoizi şi un mic sesamoid.

4.4.3.1. Sesamoizii mari (Ossa sesamoidea proximalia)

Sunt două piese osoase (integrate articulaţiei buletului) plasate articular la nivelul
extremităţii palmo-distale a metacarpelor principale.
La ecvine au aspect de piramidă triunghiulară, prezintă o bază rugoasă orientată ventral, un
vârf orientat dorsal, o faţă anterioară - articulară, reprezentată de două suprafeţe inegale, o faţă
excentrică şi o faţă concentrică (fig. 39 A).

Fig. 39. Sesamoizii mari (A) şi sesamoidul mic (B) la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa articulară; 2. Unghiul proximal; 3. Baza; 4. Faţa excentrică (abaxială); 5. Faţa flexoare;
6. Faţa articulară; 7. Marginea cranială; 8. Marginea caudală

Rumegătoarele au câte patru sesamoizi mari la fiecare membru (doi excentrici, mai
dezvoltaţi şi doi concentrici) (fig. 42 - 1).
La suine sunt aplatizaţi, iar la carnivore şi leporide degetul I prezintă un singur mare
sesamoid.

51
 4.4.3.2. Falanga proximală (Phalanx proximalis s. Os compedale)

Falanga proximală (falanga I) este un os lung şi prezintă o extremitate proximală, un corp şi

o extremitate distală.
Extremitatea proximală prezintă suprafaţa articulară formată din două cavităţi glenoide
despărţite de un şanţ median.
Corpul, uşor turtit antero-posterior, are faţa dorsală convexă dintr-o parte în alta, iar cea
palmară relativ plană, prevăzută cu o suprafaţă rugoasă pentru inserţii ligamentare.
Extremitatea distală are suprafaţa articulară alcătuită din doi condili separaţi printr-un şanţ
median.
La ecvine, falanga proximală, turtită antero-posterior, prezintă pe faţa palmară o suprafaţă
triunghiulară de inserţie ligamentară orientată cu vârful în jos şi doi tuberculi caudo-proximali
(fig. 40).

Fig. 40. Falanga proximală la ecvine – faţa dorsală (A) şi faţa palmară (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Cavitatea glenoidă; 2. Şanţul articular; 3. Condili; 4. Suprafaţa de inserţie ligamentară

Rumegătoarele posedă două degete complet dezvoltate (III şi IV) şi două rudimentare (II şi V).
Falanga proximală, turtită în sens transversal, prezintă patru feţe: axială (medială) de contact
cu congenera - plană; dorsală, convexă, se continuă faţa abaxială fără demarcaţie, iar faţa palmară
este accidentată de neregularităţi de inserţie ligamentară. Suprafeţele articulare proximale şi distale
sunt inegale, cele abaxiale fiind mai dezvoltate (fig. 43 - 2).
La suine falanga I se aseamănă cu cea de la rumegătoare, fiind mai masivă.
Carnivorele şi leporidele prezintă falanga I cilindrică, uşor curbată, cu extremităţile
tuberoase.
La păsări degetul principal (III) este cel mai dezvoltat şi cuprinde două falange, în timp ce
degetele II şi IV au numai câte o falangă (fig. 44).

4.4.3.3. Falanga medie (Phalanx media s. Os coronale)

Numită şi falanga a II-a, este un os scurt şi prezintă o faţă dorsală rugoasă şi convexă latero-
medial şi o faţă volară relativ plană.
Extremitatea proximală prezintă suprafaţa articulară formată din două cavităţi glenoide
despărţite de un relief median, iar extremitatea distală din doi condili separaţi printr-un şanţ median.
La ecvine faţa dorsală este convexă dintr-o parte în alta, iar pe faţa palmară prezintă o
suprafaţă de alunecare - sesamoidul fix (fig. 41).

52
 Fig. 41. Falanga medie la ecvine – faţa dorsală (A)
şi faţa palmară (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Cavitate glenoidă; 2. Relief median; 3. Condili
articulari; 4. Suprafaţa de alunecare (sesamoidul fix)
Fig. 42. Falanga distală la ecvine – la membrul toracic (A)
şi la membrul pelvin (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Eminenţa piramidală; 2. Marginea soleară;
3. Faţa parietală; 4. Apofiza bazilară; 5. Apofiza retrosală;
6. Şanţul parietal; 7. Eminenţa patilobă.

La rumegătoare faţa axială este rugoasă, iar cea abaxială netedă (fig. 43 - 3). La suine,
carnivore şi leporide falanga medie este cilindrică.

4.4.3.4. Falanga distală (Phalanx distalis s. Os unguiculare, Os ungulare)

Denumită şi falanga a III-a, are un aspect conic la carnivore şi leporide, tetraedric la

rumegătoare şi suine sau de trunchi de con secţionat oblic la ecvine.
La ecvine falanga a III-a prezintă trei feţe (parietală, soleară, articulară), trei margini
(coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri laterale (fig. 42 A).
Faţa parietală (Facies parietalis), convexă şi poroasă, este excavată pe fiecare parte de o
scizură parietală (şanţul parietal sau scizura prepalmară), scizură care delimitează împreună cu
marginea soleară eminenţa patilobă. Prelungirea caudală determină scindarea unghiului în două
apofize: retrosală şi bazilară.
Faţa soleară (Facies solearis) este împărţită de creasta semilunară într-o porţiune cranială
netedă – planul cutanat şi o porţiune posterioară – suprafaţa flexoare, delimitată pe laturi de câte un
şanţ solear continuat de la nivelul găurilor soleare (în interiorul osului) cu canalul (sinusul) solear
(semilunar) (Canalis solearis).
Faţa articulară (Facies articularis), oblică în jos şi înapoi, prezintă două cavităţi glenoide
despărţite de un relief median şi o suprafaţă articulară pentru micul sesamoid dispusă transversal.
Marginea coronară (Margo coronalis) (desparte faţa parietală de faţa articulară) prezintă în
plan median eminenţa piramidală (apofiza extensorilor) (Processus extensorius) flancată de câte o
fosetă de inserţie ligamentară.
Marginea articulară (Margo articularis) (desparte faţa articulară de faţa soleară) este
dominată de suprafaţa articulară pentru micul sesamoid.
Marginea soleară (Margo solearis) (desparte faţa parietală de faţa soleară) este convexă şi
perforată de numeroase orificii.
Unghiurile apar divizate de incizuri prepalmare în apofiza bazilară (rezultată prin unirea
celor trei margini) şi apofiza retrosală dispusă ventral.
La rumegătoare falanga a III-a prezintă patru feţe: concentrică (axială), excentrică
(abaxială), palmară şi articulară, având eminenţa piramidală flancată de câte un orificiu vascular. Pe
faţa palmară lipseşte creasta semilunară şi scizurile corespunzătoare.
Faţa concentrică, perforată de numeroase orificii, este parcursă de o şănţuitură superficială
ce se termină la nivelul unei găuri vasculare.
Faţa excentrică este convexă şi poroasă. Sinusul semilunar, dispus ventral, se deschide la
baza apofizei piramidale şi în apropierea unghiului caudal al falangei (fig. 43 - 4).

53
 La suine, falanga a III-a este mai masivă dar asemănătoare cu a rumegătoarelor, cu
deschiderile sinusului semilunar distanţate de baza apofizei piramidale.
La canide, feline şi leporide falanga a III-a are aspect conic uşor recurbat, cu baza uşor
convexă. Se observă un redus tubercul palmar de inserţie; micul sesamoid este sudat la baza
falangei.

4.4.3.5. Micul sesamoid (Os sesamoideum distale)

Prezintă două feţe (articulară şi flexoare) (Facies articularis et Facies flexoria), două
margini (cranială şi caudală) (Margo proximalis et Margo distalis) şi două unghiuri.
La ecvine, numit şi os navicular datorită formei sale, prezintă faţa articulară dominată de
două cavităţi glenoide (fig. 39 B).
La rumegătoare, micul sesamoid apare relativ dreptunghiular, cu aspect de „bărcuţă”
(fig. 43 - 5).

Fig. 44. Autopodiul toracal la păsări

(după G. Predoi și col., 1997):
1. Os carpal radial; 2. Os carpal ulnar; 3. Metacarpul II;
4. Metacarpul III; 5. Metacarpul IV; 6. Spaţiul intermetacarpian;
7. Falanga I a degetului II; 8. Falanga I a degetului III;
9. Falanga a II-a a degetului III; 10. Falanga I a degetului IV

Fig. 43. Falangele, marii sesamoizi şi micul

sesamoid la bovine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Marii sesamoizi; 2. Falanga proximală;
3. Falanga medie; 4. Falanga distală;
5. Micul sesamoid; a. Faţa abaxială; b. Faţa axială

54
 Capitolul 5
SCHELETUL MEMBRULUI PELVIN (Ossa membri pelvini)

5.1. Zonoscheletul pelvin (Cingulum membri pelvini)

Zonoscheletul pelvin (centura pelvină), formaţiune unitară, realizează legătura membrului

pelvin la coloana vertebrală şi este format pe fiecare parte din trei oase (ilium, ischium şi pubis),
sudate între ele la nivelul cavităţii acetabulare, realizând coxalul (Os coxae). La mamifere, cele
două coxale se articulează la nivelul simfizei ischio-pubiene formând osul bazinului, baza
anatomică a pereţilor laterali (parţial) şi podelei cavităţii pelvine (fig. 45).
Coxalul este aşezat oblic ventro-caudal cu cavitatea acetabulară (Acetabulum) dispusă
lateral.

Fig. 45. Osul bazinului la ecvine – privire ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Ilium; 2. Ischium; 3. Pubis; 4. Cavitatea acetabulară; 4'. Nucleul acetabular; 5. Gaura obturată;
6. Simfiza ischio-pubiană; 7. Arcada ischiatică; 8. Tuberculul coxal; 9. Tuberculul sacrat; 10. Suprafaţa auriculară;
11. Tuberculul psoatic; 12. Creasta ilio-pectinee; 13. Eminenţa ilio-pectinee; 14. Şanţul subpubian;
15. Tuberozitatea ischiatică

5.1.1. Iliumul (Os ilium)

Iliumul, situat cranial de cavitatea acetabulară, prezintă două porţiuni: una mai lăţită (aripa
sau paleta iliacă) (Ala ossis ilii) dispusă cranio-dorsal şi alta relativ rotunjită (corpul sau gâtul
iliumului) (Corpus ossis ilii) cu dispunere ventro-caudală.
Descriptiv prezintă două feţe (laterală şi medială), trei margini (dorsală, medială şi laterală)
şi trei unghiuri (lateral sau coxal, medial sau sacrat şi acetabular sau articular).
Faţa laterală, gluteenă sau dorsală (Facies glutea), excavată de fosa iliacă externă, este
parcursă de o linie sau creastă gluteenă destinată inserţiei muşchiului gluteu accesoriu; faţa pelvină
55
(ventrală) (Facies sacropelvina) apare ocupată de o suprafaţă medială rugoasă – suprafaţa
auriculară pentru articularea cu sacrumul şi o suprafaţă netedă dispusă lateral (fosa iliacă internă).
Marginea dorsală (creasta iliacă) (Crista iliaca) uneşte unghiurile intern şi extern (sacrat şi
respectiv coxal); este convexă la animalele mici şi concavă la animalele mari. Marginea medială
(topografic devine caudală) prezintă marea incizură ischiatică (Incisura ischiadica major) şi creasta
supraacetabulară. Marginea laterală, orientată ventral, apare îngroşată şi concavă, ornată de creasta
ilio-pectinee pe traiectul căreia se observă tuberculul psoatic.
Unghiul extern (tuberculul coxal sau spina iliacă ventrală), dispus cranio-lateral, poate fi
simplu sau divizat într-o spină iliacă ventro-cranială şi o spină iliacă ventro-caudală. Unghiul intern
(tuberculul sacrat sau spina iliacă dorsală), dispus cranio-medial, poate fi unic sau divizat într-o
spină iliacă dorso-cranială şi o spină iliacă dorso-caudală. Unghiul articular (acetabular) este şlefuit
de o suprafaţă articulară semilunară şi participă la formarea cavităţii acetabulare. Cranial cavităţii
acetabulare, la speciile de talie mare, se observă una sau două fosete de inserţie musculară, iar la
unele specii (canide, leporide) un veritabil tubercul.

5.1.2. Ischiumul (Os ischii)

Ocupă porţiunea ventro-caudală a coxalului şi are o formă aproximativ patrulateră. Prezintă

două feţe (dorsală şi ventrală), patru margini (cranială, caudală, laterală şi medială) şi patru unghiuri
(cranio-lateral, cranio-medial, caudo-lateral şi caudo-medial).
Faţa dorsală (pelvină) este netedă şi orientată orizontal sau oblic latero-medial formând tabla
ischiatică, iar faţa ventrală prezintă linii de inserţie musculară.
Marginea laterală continuă creasta supraacetabulară constituind mica incizură ischiatică
(Incisura ischiadica minor). Marginea cranială, concavă, participă la delimitarea (caudal) găurii
obturate sau ovale. Marginea medială contribuie cu simetrica la formarea simfizei ischio-pubiene.
Marginea caudală delimitează împreună cu congenera arcada ischiatică.
Unghiul cranio-lateral, şlefuit de o suprafaţă articulară, participă la formarea cavităţii
acetabulare, iar cel cranio-medial la formarea simfizei ischiatice. Unghiul caudo-lateral,
proeminent, reprezintă tuberozitatea ischiatică, care poate fi simplă sau tricuspidă. Unghiul caudo-
medial, articulat cu congenerul, alături de tuberozităţile ischiatice şi marginea caudală delimitează
arcada ischiatică (Arcus ischiadicus).

5.1.3. Pubisul (Os pubis)

Plasat ventro-cranial de cavitatea acetabulară prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa pelvină este netedă, iar cea ventrală rugoasă şi accidentată. Marginea cranială este ornată de
tuberculul prepubian şi eminenţa ilio-pectinee, iar cea caudală, concavă, contribuie la delimitarea
găurii obturate (Foramen obturatum). Marginea medială, articulară, rectilinie şi rugoasă, participă la
formarea simfizei ischio-pubiene. Unghiul acetabular este situat cranio-lateral, iar unghiurile cranio-
medial şi caudo-medial participă la realizarea simfizei ischio-pubiene.
La ecvine axul coxalului este rectiliniu ventro-caudal. Iliumul se caracterizează prin: creasta
iliacă concavă şi tăioasă, paleta iliacă de formă triunghiulară, fosa iliacă externă adâncă dominată de
o linie gluteenă slab marcată. Creasta ilio-pectinee este puţin evidentă, cu tuberculul muşchiului
micul psoas reliefat. Creasta supraacetabulară redusă, rugoasă pe faţa sa laterală. Marea incizură
ischiatică largă, unghiul sacral simplu şi proeminent, iar unghiul coxal apare ornat de patru tuberculi
(doi dorsali şi doi ventrali). Unghiul acetabular, flancat cranial de două fosete acetabulare evidente
participă la delimitarea unei cavităţi articulare spaţioase.

56
 Ischiumul prezintă tuberozitatea simplă, mica incizură ischiatică largă. Faţa ventrală a
pubisului este dominată de un evident şanţ dirijat oblic. Eminenţa ilio-pectinee este evidentă şi
rugoasă (fig. 46).

Fig. 46. Coxalul la ecvine – privire dorso-laterală (A) şi cavitatea acetabulară (detaliu) (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Fosa iliacă externă; 2. Tuberculul sacrat; 3. Tuberculul coxal; 4. Creasta iliacă; 5. Linia gluteenă;
6. Marea incizură ischiadică; 7. Creasta supraacetabulară; 8. Cavitatea acetabulară; 9. Suprafaţa semilunară;
10. Şanţul subpubian; 11. Mica incizură ischiadică; 12. Tuberozitatea ischiadică; 13. Gaura obturată;
14. Ilium; 15. Ischium; 16. Pubis

La bovine coxalul, masiv

şi cu axul concav, prezintă: creasta
iliacă scurtă şi adâncă, paleta iliacă
îngroşată cu creasta gluteenă bine
reprezentată, tuberculul coxal tri-
mamelonat, tuberculul sacrat rugos,
creasta supraacetabulară foarte
înaltă şi ascuţită. Creasta ilio-
pectinee şi tuberculul psoatic sunt
şterse. Ischiumul prezintă faţa
superioară concavă, tuberozitatea
ischiatică tricuspidă, iar arcada
ischiatică strâmtă şi adâncă. Pe
faţa ventrală a simfizei ischiatice
se observă un tubercul subischiatic
(tuberculul Müller, tuberculul ventro-
simfizar) evident. Pubisul nu
Fig. 47. Coxalul la bovine – vedere laterală
prezintă şanţ subpubian. Cavitatea (după G. Predoi și col., 1997):
acetabulară prezintă circumferinţa
1. Tuberculul coxal; 2. Tuberculul sacrat; 3. Creasta iliacă;
triplu incizată (marcând cota de
4. Fosa iliacă externă; 5. Linia gluteenă; 6. Creasta supraacetabulară;
participare a celor trei oase) (fig. 7. Tuberozitatea ischiadică; 8. Cavitatea acetabulară; 9. Gaura obturată;
47). 10. Pubis; 11. Tuberculul subischiadic (ventro-simfizar)

57
 La ovine coxalul apare fin, cu
axul rectiliniu. Paleta iliacă, triunghiulară,
cu creasta iliacă convexă, este parcursă
de o creastă gluteenă evidentă. Tubero-
zitatea ischiatică, tricuspidă, este ornată
de un tubercul extern bine detaşat şi sub
formă de cârlig orientat cranio-lateral.
Unghiul coxal este rotunjit şi rugos, iar
unghiul sacrat tinde să se dividă într-o
spină iliacă dorso-cranială şi alta dorso-
caudală. Gâtul iliac apare foarte lung, iar
incizurile ischiatice (mare şi mică) largi Fig. 48. Coxalul la ovine – vedere laterală
şi puţin adânci, despărţite de o creastă (după G. Predoi și col., 1997):
supraacetabulară puţin evidentă. Tuber- 1. Spina iliacă dorsală; 2. Spina iliacă ventrală; 3. Creasta gluteenă;
culul ventro-simfizar nu este prezent (fig. 4. Creasta supraacetabulară; 5. Cavitatea acetabulară;
48). 6. Tuberozitatea ischiadică; 7. Gaura obturată; 8. Pubis

La suine coxalul prezintă

Fig. 49. Coxalul la suine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul sacrat; 2. Unghiul coxal; 3. Creasta gluteenă;
4. Creasta supraacetabulară; 5. Cavitatea acetabulară;
6. Tuberozitatea ischiadică; 7. Gaura obturată
creasta iliacă convexă, creasta
gluteenă dezvoltată, gâtul iliac foarte
scurt. Incizurile ischiatice (mare şi
mică) sunt separate de o creastă supra-
acetabulară excesiv de înaltă şi
tăioasă, ornată lateral de o multitudine
de linii de inserţie musculară. Unghiul
sacrat prezintă spinele distanţate, iar
cel coxal este tuberos. Tuberozitatea
ischiatică este trimamelonată, iar
eminenţa ilio-pectinee şi tuberculul
prepubian sunt evidenţi. Cavitatea
acetabulară apare redusă, cu circum-
ferinţa triplu incizată (fig. 49).

Fig. 50. Coxalul la canide - vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Paleta iliacă; 2. Spina iliacă dorso-cranială;
2'. Spina iliacă dorso-caudală; 3. Spina iliacă ventro-cranială;
3'. Spina iliacă ventro-caudală; 4. Fosa iliacă externă;
5. Gâtul iliumului; 6. Marea incizură ischiadică;
7. Tuberculul preacetabular; 8. Cavitatea acetabulară;
9. Tuberculul prepubian; 10. Pubis; 11. Gaura obturată;
12. Spina ischiadică; 13. Mica incizură ischiadică;
14. Tuberozitatea ischiadică
58
Fig. 51. Coxalul la feline – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Spina iliacă dorso-cranială;
2. Spina iliacă dorso-caudală;
3. Fosa iliacă externă; 4. Cavitatea acetabulară;
5. Spina ischiadică; 6. Gaura obturată;
7. Tuberozitatea ischiadică
 La canide osul bazinului prezintă deschiderea posterioară mai largă decât cea anterioară,
direcţia axului mare fiind aproape orizontală, iar paletele iliace sunt orientate aproximativ în plan
vertical. Iliumul se remarcă prin lipsa crestei gluteene şi accentuarea fosei iliace externe. Paleta
iliacă este mai dezvoltată decât gâtul. Unghiul coxal, ca şi cel sacrat, prezintă spinele distanţate.
Marea şi mica incizură ischiatică sunt puţin adânci, iar creasta supraacetabulară, groasă şi ştearsă, se
termină caudal printr-o redusă spină ischiatică. Cavitatea acetabulară este flancată de un tubercul
preacetabular. Tuberozitatea ischiatică, simplă, este alungită în sens transversal (fig. 50).
La feline paleta iliacă, dreptunghiulară, are aceeaşi lăţime ca şi corpul, cu spinele distanţate;
fosa iliacă externă este mai puţin concavă. Creasta supraacetabulară, ştearsă, se termină cu o spină
ischiatică redusă; tuberozitatea ischiatică este rotunjită (fig. 51).
La leporide coxalul, lung şi rectiliniu,
se caracterizează prin plasarea cavităţii
acetabulare la jumătatea lungimii acestuia.
Paleta iliacă, dreptunghiulară, este ornată de
o evidentă creastă gluteenă. Creasta supra-
acetabulară este joasă şi se termină printr-o
veritabilă spină ischiatică. Cavitatea acetabulară
este flancată de un tubercul preacetabular
evident, tuberozitatea ischiatică este tricuspidă,
Fig. 52. Coxalul la leporide – vedere lateral iar arcada ischiatică adâncă (fig. 52).
(după G. Predoi și col., 1997): La păsări lipseşte simfiza ischio-
1. Spina iliacă dorso-cranială; 1'. Spina iliacă dorso-caudală; pubiană, iliumul fiind sudat la congener, la
2. Spina iliacă ventro-cranială; 2'. Spina iliacă ventro-caudală; ultimele două vertebre toracale, la vertebrele
3. Creasta gluteenă; 4. Tuberculul preacetabular; lombare şi parţial la cele sacrale.
5. Cavitatea acetabulară; 6. Spina ischiadică;
7. Gaura obturată; 8. Tuberozitatea ischiadică
Iliumul prezintă două porţiuni:
cranială sau preacetabulară şi caudală sau
postacetabulară. Porţiunea preacetabulară, lungă şi largă, apare dominată pe faţa laterală de o
evidentă fosă iliacă externă. Porţiunea postacetabulară are faţa externă convexă. Faţa internă a
iliumului participă la delimitarea lojelor renale. Marginea laterală a iliumului circumscrie marea
incizură ischiatică transformată în gaură ischiatică.
Ischiumul, relativ triunghiular, sudat la ilium şi plasat înapoia găurii ischiatice, concură prin
marginea ventrală la delimitarea găurii obturate.
Pubisul, stiloid, recurbat şi situat la marginea ventrală a ischiumului circumscrie cu acesta
gaura obturată. Cavitatea acetabulară, sferoidală, este perforată, fiind transformată în gaură.
Preacetabular se găseşte un evident tubercul - tubercul pectineal (fig. 53).

Fig. 53. Coxalul la păsări – privire laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Iliumul – porţiunea preacetabulară; 1'. Iliumul – porţiunea postacetabulară; 2. Ischiumul; 2'. Procesul ischiadic;
3. Pubisul; 4. Cavitatea acetabulară; 4'. Antitrochanter; 5. Procesul pectineal; 6. Gaura obturată; 7. Gaura ischiadică;
8. Fisura ischio-pubiană; 9. Osul lombo-sacral; 10. Vertebre coccigiene; 11. Pigostilul
59
 5.2. Stilopodiul pelvin (Skeleton femoris)

5.2.1. Femurul (Os femoris)

Femurul este un os lung, orientat oblic dorso-ventral, caudo-cranial, constituind baza

anatomică a coapsei.
Descriptiv prezintă un corp şi două extremităţi.
Extremitatea proximală prezintă ca suprafaţă articulară capul femural (Caput ossis femoris),
orientat medial şi susţinut de un gât (Collum ossis femoris), cap articular accidentat de o fosetă de
inserţie ligamentară (Fovea capitis). Suprafeţele nearticulare de la nivelul extremităţii proximale
sunt reprezentate de: trochanterul mare (trochanterul I) (Trochanter major), dispus lateral de capul
femural; trochanterul mic (trochanterul II) (Trochanter minor), dispus medial de capul femural şi la
unele specii trochanterul al III-lea (Trochanter tertius). Trochanterul mare poate fi divizat de
incizura intertrochanterică în trochanterul mare cranial, cu aspect de convexitate şi trochanterul
mare caudal, cu aspect de vârf. Trochanterul mare apare ornat pe faţa laterală de creasta
trochanterică laterală şi este legat de trochanterul mic prin creasta intertrochanterică (Crista
intertrochanterica), creastă ce delimitează lateral fosa trochanterică (Fossa trochanterica).
Corpul (Corpus ossis femoris), prismatic la animalele de talie mare, cilindric la cele de talie
mică, prezintă patru feţe: cranială, netedă şi convexă; laterală - netedă; medială, netedă şi convexă,
separată de faţa caudală prin trochanterul mic de formă mamelonată sau alungit. Faţa caudală este
accidentată de o suprafaţă circulară de inserţie musculară, de linii musculare, găuri vasculare, iar la
extremitatea distală de fosa (Fossa supracondylaris) sau tuberculul supracondilar (Tuberositas
supracondylaris) (impropriu denumit(ă) plantar(ă) plasată lateral) şi de creasta supracondiliană
dispusă medial.
La extremitatea distală, suprafeţele articulare sunt reprezentate cranial de trochlee (Trochlea
ossis femoris), iar caudal de doi condili (lateral și medial) (Condylus lateralis et Condylus medialis)
despărţiţi printr-o incizură intercondilică, în profunzimea căreia se observă fosa intercondilică
(Fossa intercondylaris). Condilul lateral apare excavat de două fose: o fosă musculară cranială la
limita sa cu buza laterală a trochleei şi o fosă musculară caudală plasată pe faţa laterală a condilului.
La ecvine, capul femural bine detaşat prezintă foseta ligamentară excentrică, aşezată caudo-
ventral. Este flancat lateral de trochanterul mare divizat în vârf şi convexitate. Creasta trochanterică
laterală este evidentă şi uneşte trochanterul mare cu trochanterul al III-lea, extrem de dezvoltat.
Creasta trochanterică caudală (între trochanterul I şi II), ştearsă, delimitează o fosă largă.
Trochanterul mic, apare alungit, iar liniile musculare sunt evidente şi dominate de o bine
conturată amprentă ovalară reprezentând inserţia de traiect a porţiunii craniale a muşchiului biceps.
Fosa supracondilară este lungă, largă şi adâncă. Trochleea, orientată cranio-caudal, are buza medială
masivă, iar cea laterală tăioasă. Condilul lateral este ornat de fosete musculare evidente, iar incizura
intercondiliană adâncă, cu trei fosete de inserţie ligamentară (fig. 54).
Bovine. Femurul este cilindric şi scurt comparativ cu cel de ecvine, având o conformaţie
mai masivă (fig. 55). Capul articular, sferic, cu suprafaţa articulară prelungită pe gât, prezintă foseta
ligamentară redusă şi situată în centru. Trochanterul mare apare simplu şi tuberos depăşind cu mult
înălţimea capului femural, iar trochanterul al III-lea lipseşte. Trochanterul al II-lea este mamelonat,
iar creasta intertrochanterică ce-l uneşte cu trochanterul mare este oblică, delimitând o fosă
trochanterică strâmtă. Fosa supracondilară este mai puţin adâncă decât la ecvine. Extremitatea
distală prezintă trochleea dispusă oblic (cu buza medială mai lungă şi mai dezvoltată), condilii
masivi delimitând o incizură intercondilară strâmtă prevăzută distal cu o fosetă digitală adâncă.
Ovine. Corpul femurului este mai suplu, cilindric şi uşor recurbat, cu convexitatea cranial.
Trochanterul mare este redus, dreptunghiular, depăşind cu puţin înălţimea capului femural, iar
trochanterul al II-lea este redus şi mamelonat, unit cu trochanterul mare prin creasta
intertrochanterică oblică. Condilii femurali sunt distanţaţi, fosa supracondilară ştearsă, iar trochleea
are buzele aproape egale (fig. 56).
60
Fig. 54. Femurul la ecvine – faţa laterală (A), faţa caudală (B), extremitatea proximală (C) şi extremitatea distală (D)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul femural; 2. Trochanterul mare caudal; 2'. Trochanterul mare cranial; 3. Trochanterul mic;
4. Trochanterul al III-lea; 5. Creasta trochanterică laterală; 6. Foveea capului femural; 7. Creasta intertrochanterică;
8. Fosa trochanterică; 9. Suprafaţa aspră; 10. Fosa supracondilară; 11. Trochleea femurală; 12. Condilii femurali;
13. Incizura intercondilică; 14. Fosa musculară cranială; 15. Fosa musculară caudală; 16. Incizura intertrochanterică

Fig. 55. Femurul la bovine – faţa laterală (A) şi faţa caudală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Trochanterul mare; 2. Trochanterul mic; 3. Capul femural;
4. Foveea capului femural; 5. Creasta intertrochanterică;
6. Fosa trochanterică; 7. Suprafaţa aspră; 8. Fosa supracondilară;
9. Trochleea femurală; 10. Condilii femurali; 11. Fosa extensorilor;
12. Fosa musculară cranială; 13. Fosa musculară caudală
(pentru m. popliteu); 14. Incizura intercondilică
Fig. 56. Femurul la ovine – faţa caudală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul femural; 2. Gâtul femural;
3. Trochanterul mare; 4. Fosa intertrochanterică;
5. Trochanterul mic; 6. Buza medială;
7. Buza laterală; 8. Suprafaţa aspră;
9. Fosa supracondilară; 10. Tuberozitatea
supracondilară medială (inconstantă);
11. Condilii femurali;
12. Incizura intercondiliană

61
 Suine. Femurul se remarcă prin turtirea în sens lateral a corpului, prin lipsa fosei
supracondilare, prin reducţia şi deplasarea cranio-medială a capului articular, astfel încât axul
transversal, perpendicular pe trochanter, trece înapoia capului articular. Trochanterul mare, masiv,
tinde către un pătrat, nu depăşeşte în înălţime capul articular. Trochanterul mic, circumscris într-o
măsură mai mică decât la ovine, este unit cu trochanterul mare printr-o creastă intertrochanterică
caudală, groasă şi oblică. Trochleea are buzele egale, iar condilii sunt masivi (fig. 57).
Canide. Femurul, relativ cilindroid, puţin recurbat, prezintă trochanterul mare cu aspect
triunghiular, nedepăşind nivelul capului articular. Capul femural, bine reprezentat, susţinut de un gât
evident, are un aspect sferoidal. Trochanterul al II-lea are formă mamelonată. Corpul, la
extremitatea distală şi laterală prezintă un tubercul supracondilar, iar trochleea cu buzele egale se
continuă fără nici o demarcaţie cu condilii, despărţiţi de o incizură largă. Deasupra condililor se află
suprafeţe plane de articulare pentru sesamoizii femurali (fig. 58).
Sesamoizii femurali (Ossa sesamoidea m. gastrocnemii), prezenţi la carnivore şi leporide,
sunt două piese osoase cu aspect sferoidal (fig. 58).

Fig. 57. Femurul la suine – privire cranio-laterală (A) şi
privire caudo-medială (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Trochanterul mare; 2. Capul femural; 3. Foveea capului
femural; 4. Trochanterul mic; 5. Fosa intertrochanterică;
6. Buza laterală a suprafeţei aspre; 7. Fosa supracondilară;
8. Tuberozitatea supracondilară medială; 9. Trochleea
femurală; 10. Condilii femurali; 11. Fosa intercondilară
Fig. 58. Femurul la canide – faţa cranială (A) şi
caudală (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul femural; 2.Gâtul femural; 3. Trochanterul mare;
4. Trochanterul mic; 5. Fosa intertrochanterică;
6. Tuberculul supracondilar; 7. Trochleea femurală;
8. Sesamoizii femurali; 9. Condilii femurali

Feline. Femurul este rectiliniu şi cilindric, cu capul articular perfect sferic. Trochanterul
mare este redus, situat sub nivelul capului articular, trochanterul al II-lea perfect mamelonat.
Creasta trochanterică caudală, înaltă şi relativ ascuţită, se prelungeşte până la trochanterul al II-lea,
delimitând o evidentă fosă intertrochanterică (fig. 59 A).
Leporide. Corpul femural, recurbat, se caracterizează prin prezenţa trochanterului al III-lea,
de formă alungită şi aspectul de creastă al trochanterului al II-lea. Capul femural este susţinut de un
gât scurt. Trochanterul mare, divizat, depăşeşte în înălţime capul articular. Trochleea are buzele
egale, mult prelungite pe condili, fiind mai îngustă comparativ cu felinele (fig. 59 B).

62
 Păsări. Femurul, lipsit de trochanterul al II-lea, prezintă capul sferic şi detaşat, trochanterul
mare nedivizat, iar corpul arcuat şi cilindroid. Trochleea are buzele egale şi distanţate, continuate pe
condili. Condilii sunt despărţiţi de o largă incizură intercondilică; condilul lateral apare flancat de
un al doilea condil destinat articulării cu extremitatea proximală a fibulei (fig. 60).

Fig. 59. Femurul la feline (A) şi leporide (B) – privire
latero-caudală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul femural; 2. Trochanterul mare;
3. Trochanterul mic; 4. Trochanterul al III-lea;
5. Sesamoizii femurali; 6. Condilii femurali
Fig. 60. Femurul la păsări – faţa cranială (A) şi
faţa caudală (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul femural; 2. Gâtul femural;
3. Trochanterul mare; 4. Trochanterul mic;
5. Corpul femurului; 6. Condilul medial;
7. Condilul lateral; 8. Condilul fibular;
9. Trochleea femurală; 10. Incizura intercondiliană

5.2.2. Patela (Patella)

Os scurt, plasat înaintea trochleei femurale pe care culisează, prezintă o faţă cranială sau
cutanată (Facies cranialis); o faţă caudală ocupată de suprafaţa articulară (Facies articularis)
reprezentată de două cavităţi glenoide; o bază (Basis patellae) orientată dorsal şi un vârf (Apex
patellae) orientat ventral.
La ecvine, patela, de aspect patrulater, apare turtită cranio-caudal, cu faţa cranială (cutanată)
rugoasă, accidentată, cu baza uşor scobită şi vârful relativ obtuz. Unghiul medial este mai bine
detaşat (fig. 61 A şi B).

Fig. 61. Patela la ecvine (A – faţa cranială; B – faţa caudală) şi taurine (C) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Baza rotulei; 2. Vârful rotulei; 3. Unghiul medial; 4. Unghiul lateral
63
 La taurine şi ovine, patela, mai îngustă, cu o formă piramidal-triunghiulară, prezintă pe faţa
cranială două culise de alunecare tendinosă (fig. 61 C şi 62a B).
La suine patela apare îngustă, cu faţa cutanată extrem de tuberoasă (fig. 62a A).
La canide, patela are aspectul unui „căţel de usturoi”, prezentând faţa cutanată alungită şi
convexă atât vertical, cât şi transversal, iar faţa caudală concavă în sens vertical (fig. 62a C).

Fig. 62a. Patela la suine (A), ovine (B), canide (C), feline (D) şi leporide (E) – faţa cranială
(după G. Predoi și col., 1997)

La feline patela are aspectul şi mărimea unei „seminţe de măr” (fig. 62a D).
La leporide patela este alungită în sens vertical şi turtită dintr-o parte în alta (fig. 62a E).
La păsări patela este redusă şi de formă patrulateră.

5.3. Zeugopodiul pelvin (Skeleton cruris)

Reprezentat de tibie şi fibulă, constituie baza anatomică a gambei.

Tibia şi fibula sunt oase lungi, inegal dezvoltate, situate între femur şi oasele tarsiene, în
poziţie oblică dorso-ventral şi cranio-caudal. La unele specii ele delimitează un spaţiu interosos,
bine reprezentat la mamiferele la care oasele gambei au aceeaşi lungime.

5.3.1. Tibia (Tibia)

Mai dezvoltată decât fibula, prezintă pentru studiu un corp şi două extremităţi.
Corpul (Corpus tibiae) are formă de prismă triunghiulară în treimea proximală şi relativ
cilindric în treimea mijlocie şi distală. Corpul prezintă pe faţa caudală o multitudine de linii de
inserţii musculare cu orientare oblică dorso-ventral şi latero-medial, ventral detaşându-se suprafaţa
poplitee. Marginile laterală (Margo lateralis s. Margo interosseus) şi medială (Margo medialis) sunt
rotunjite, iar marginea cranială (Margo cranialis) (ce continuă distal tuberozitatea tibială cranială)
evidentă în treimea superioară, formează creasta tibială.
Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă articulară formată din două suprafeţe condiloide
(Condylus lateralis et Condylus medialis) separate prin spina tibială (Eminentia intercondylaris),
suprafaţă ce apare accidentată de patru fosete intercondiliene: două craniale, una centrală şi una
caudală. Porţiunea nearticulară cuprinde trei tuberozităţi: o tuberozitate laterală, despărţită de cea
cranială printr-un şanţ muscular (delimitat distal de marginea laterală şi creasta tibială) şi o
tuberozitate medială.
Extremitatea distală este dominată de o cochlee (Cochlea tibiae) flancată de maleole (o
maleolă tibială medială – Malleolus medialis, respectiv o maleolă tibială laterală – Malleolus
lateralis, completată sau nu cu suprafaţă articulară fibulară).

64
 5.3.2. Fibula (Fibula)

Absentă la rumegătoare (la care este reprezentată doar prin extremitatea distală sau osul
maleolar), prezintă o extremitate proximală (Caput fibulae), sculptată de o suprafaţă de articulare cu
tibia, un corp (Corpus fibulae) stiloid sau lăţit şi o extremitate distală ce se poate articula la corpul
tibiei sau la extremitatea distală a acesteia şi cu oasele tarsiene.
Ecvine. Tibia se caracterizează prin oblicitatea medio-laterală a cochleei. Tuberozitatea
laterală prezintă o suprafaţă alungită dorso-ventral de articulare cu fibula, iar tuberozitatea cranială
este excavată de o fosetă de inserţie ligamentară. Spina tibială, evidentă, este accidentată de patru
fosete de inserţie ligamentară.
Creasta tibială, scurtă şi bine detaşată, delimitează un şanţ muscular larg. Liniile de inserţie
musculară şi suprafaţa poplitee sunt bine marcate, iar maleolele tibiale dezvoltate. Corpul în
jumătatea distală prezintă faţa cranială convexă dintr-o parte în alta, iar faţa caudală relativ plană.
Fibula este stiloidă, cu extremitatea proximală lăţită, turtită în sens lateral şi şlefuită de o
suprafaţă diartrodială (fig. 62b).

Fig. 62b. Tibia şi fibula la ecvine – privire cranială (A), extremitatea proximală (B), extremitatea distală (C) şi
privire caudală (D) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Condilul medial; 2. Condilul lateral; 3. Eminenţa intercondilară (spina tibială); 4. Fosa intercondilară;
5. Tuberozitatea tibiei; 6. Şanţul tuberozităţii tibiei (şanţul tendinos); 7. Şanţul muscular;
8. Faţeta de articulare cu fibula; 9. Creasta tibială; 10. Maleola medială; 11. Maleola laterală;
12. Cochleea tibială; 13. Gaură vasculară; 14. Linia poplitee; 15. Fibula

Bovine. Tibia se caracterizează prin orientarea în plan sagital a cochleei şi prin prezenţa pe
maleola laterală a suprafeţei de articulare cu osul maleolar. Creasta tibială, rotunjită, este relativ
scurtă, iar spina tibială joasă. Tuberozitatea tibială cranială prezintă fosetă ligamentară, iar
tuberozitatea laterală prezintă o apofiză stiloidă fibulară. Diafiza în treimea distală apare cranial
turtită dintr-o parte în alta, iar caudal netedă şi relativ plană.
Fibula lipseşte ca os individualizat, extremitatea sa distală fiind reprezentată de osul
maleolar (Os malleolare), cu aspect de „coroană cu trei colţuri”, prezentând o faţă laterală rugoasă,
o faţă medială şlefuită de o suprafaţă de articulare pentru tibie şi o faţă ventrală dominată de o
cavitate glenoidă pentru calcaneu (fig. 63).

65
 Ovine. Comparativ cu rumegătoarele mari, tibia are corpul relativ cilindric, uşor curbat în
„S”, cochleea tibială dispusă sagital. Spina tibială este joasă, iar creasta tibială scurtă, tăioasă,
delimitează un şanţ muscular scurt şi evident. Fibula este reprezentată de osul maleolar asemănător
cu cel de la bovine, dar de dimensiuni mai reduse (fig. 64).

Fig. 63. Tibia (A) şi fibula (osul
maleolar – B) la bovine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Condilul medial; 2. Condilul lateral;
3. Eminenţa intercondilară (spina tibială);
4. Tuberozitatea tibiei; 5. Şanţul muscular;
6. Apofiza stiloidă fibulară; 7. Creasta
tibială; 8. Maleola medială; 9. Cochleea
tibială; 10. Suprafaţa de articulare
cu osul maleolar
Fig. 64. Tibia (A) şi fibula
(osul maleolar – B) la ovine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Tuberozitatea tibiei;
2. Creasta tibială;
3. Şanţul muscular;
4. Apofiza stiloidă fibulară;
5. Maleola medială;
6. Cochleea tibiei;
7. Suprafaţa de articulare cu
osul maleolar
Fig. 65. Tibia (A) şi fibula (B) la suine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Eminența intercondilară (spina tibială);
2. Condilul lateral; 3. Condilul medial;
4. Tuberozitatea tibiei; 5. Șanțul muscular;
6. Creasta tibială; 7. Maleola tibială;
8. Cochleea tibială; 9. Fosa fibulară;
10. Faţa laterală a fibulei;
11. Creasta fibulei; 12. Maleola fibulară

Suine. Tibia, masivă în jumătatea proximală, are corpul turtit cranio-caudal în jumătatea sa
distală, articulat la ambele extremităţi cu fibula. Suprafeţele articulare pentru femur sunt întinse şi
relativ plane. Spina tibială este redusă, iar tuberozitatea laterală completată de faţeta articulară
pentru fibulă. Cochleea tibială, orientată sagital, este flancată de maleola medială, bine dezvoltată,
şi de maleola laterală, redusă şi prevăzută cu suprafaţa de articulare cu fibula (fig. 65).
Fibula, egală în lungime cu tibia, lăţită la extremităţi, în mod deosebit în extremitatea
proximală (aspect de spatulă), este excavată pe faţa laterală. Se articulează la extremităţi cu tibia
delimitând un larg spaţiu interosos. La extremitatea distală prezintă suprafeţe articulare pentru
calcaneu şi tibie.

66
Fig. 66. Tibia (A) şi fibula (B)
la canide (după G. Predoi și leporide (B) (după G. Predoi și col., 1997):
col., 1997):
1. Condilul lateral;
2. Tuberozitatea tibiei;
3. Şanţul muscular;
4. Creasta tibială;
5. Spaţiul interosos;
6. Maleola laterală
Fig. 67. Tibia (a) şi fibula (b) la feline (A) şi Fig. 68. Tibia (A) şi fibula (B)
la păsări (după G. Predoi și
col., 1997):
1. Tuberozitatea tibiei; 2. Creasta tibială;
3. Spaţiul interosos; 4. Maleola medială; 1. Tuberozitatea tibiei;
5. Maleola laterală 2. Creasta tibială;
3. Şanţul muscular;
4. Extremitatea proximală a
fibulei; 5. Spaţiul interosos;
6. Conductul tendinos;
7. Condilii tibiali

Canide. Tibia şi fibula se articulează prin extremităţi. Tibia prezintă corpul torsionat în „S”,
creasta tibială scurtă şi tăioasă, iar tuberozitatea laterală o suprafaţă de articulare cu fibula. Spina
tibială este ştearsă, creasta tibială este relativ tăioasă şi trasă în lateral, delimitează în treimea
proximală un evident şanţ muscular. Suprafaţa articulară distală este dispusă oblic. Maleola medială
este foarte bine detaşată. Fibula, alungită şi flexibilă, prezintă pe faţa medială în jumătatea
proximală o renură, iar jumătatea distală este uşor lăţită. Proximal prezintă o suprafaţă de articulare
cu tibia, iar distal completează lateral cochleea tibială (fig. 66).
Feline. Tibia este rectilinie, creasta tibială este alungită şi ştearsă. Proximal, suprafaţa
articulară, relativ plană, prezintă o spină tibială redusă. Cochleea tibială este mai largă, cu maleola
medială bine detaşată. Fibula, lăţită la extremităţi, are un grad redus de flexibilitate (fig. 67 A).
Leporide. Caracteristic este „sudarea” fibulei la tibie în jumătatea distală. Tibia, rectilinie,
este prismatică în jumătatea proximală şi cilindrică în cea distală. Suprafaţa articulară proximală
este aproape plană, cu spina ştearsă. Tuberozitatea laterală este şlefuită de suprafaţa articulară
pentru fibulă, iar creasta tibială este scurtă, înaltă şi tăioasă. Cochleea prezintă caracteristic o
suprafaţă de articulare cu calcaneul, concavă cranio-caudal. Maleolele sunt egale şi evidente
(fig. 67 B).
Păsări. Tibia este cilindroidă şi rectilinie, cu extremitatea proximală lăţită, denivelată,
creasta tibială este scurtă, foarte înaltă, subţire şi tăioasă. Extremitatea distală prezintă doi condili
dispuşi cranial şi o trochlee caudal. Fibula, stiloidă, se articulează proximal cu femurul şi tibia, iar
distal se „sudează” la corpul tibiei (fig. 68).

67
 5.4. Autopodiul pelvin (Skeleton pedis)

Cuprinde trei segmente, la fel ca și la membrul toracic, respectiv bazipodiul, metapodiul şi

acropodiul pelvin.

5.4.1. Bazipodiul pelvin (oasele tarsiene) (Ossa tarsi)

Este reprezentat prin oase scurte, aşezate pe două rânduri, între care se integrează un os
central. În rândul proximal sunt dispuse calcaneul (Calcaneus) şi astragalul (Talus), iar în rândul
distal cuboidul (Os tarsale IV s. Os cuboideum) şi oasele cuneiforme I, II şi III (Os tarsale I, Os
tarsale II et Os tarsale III). Între cele două rânduri se interpune ca os central scafoidul (Os tarsi
centrale s. Os naviculare).
Ecvinele prezintă şase oase tarsiene, deoarece cuneiformul I (Os tarsale I s. Os cuneiforme
mediale) şi II (Os tarsale II s. Os cuneiforme intermedium) sunt sudate formând micul cuneiform
(Os cuneiforme mediointermedium).
Calcaneul este alungit vertical şi turtit
dintr-o parte în alta, prezentând faţa laterală
convexă, iar cea medială excavată de o largă
culisă de alunecare tendinoasă dispusă deasupra
susţinătorului astragalului. Extremitatea proxi-
mală prezintă tuberozitatea calcaneului, iar cea
distală, mult lăţită, este sculptată de patru
suprafeţe de articulare cu astragalul şi una
pentru cuboid. Marginea cranială prezintă
ventral un cioc proeminent – apofiza coracoidă
a calcaneului, iar marginea caudală este groasă
şi rugoasă (fig. 69 A).
Astragalul, plasat înaintea calcaneului,
este neregulat, prezentând cranio-dorsal o faţă
articulară reprezentată de o trochlee dispusă
oblic, o faţă ventrală cu suprafeţe articulare
pentru scafoid şi cuboid, o faţă caudală cu patru
suprafeţe de articulare pentru calcaneu, o faţă
laterală accidentată de rugozităţi şi o faţă medială
Fig. 69. Bazipodiul pelvin la ecvine dominată de un veritabil tubercul (fig. 69 B).
(după G. Predoi și col., 1997): Cuboidul, aşezat pe partea laterală sub
A. Calcaneu; B. Astragal; C. Scafoid; D. Cuboid; calcaneu, de formă paralelipipedică, contribuie
E. Marele cuneiform; F. Micul cuneiform; prin faţa medială, excavată, la formarea
1. Tuberozitatea calcaneului; 2. Susţinătorul astragalului; conductului cubo-scafo-cuneean (Canalis tarsi)
3. Suprafeţele articulare ale calcaneului; (fig. 69 D).
4. Şanţul calcaneului; 5. Trochleea astragalului;
6. Tuberculul astragalului
Marele cuneiform, triunghiular, turtit de
sus în jos, prezintă pe faţa dorsală două
suprafeţe de articulare cu scafoidul, pe faţa ventrală o suprafaţă de articulare pentru metatarsul III.
Marginea laterală prezintă două faţete articulare pentru cuboid, cea cranială este nearticulară,
rugoasă, iar cea medială prezintă o suprafaţă pentru micul cuneiform (fig. 69 E).
Micul cuneiform are formă neregulată, fiind turtit latero-medial şi uşor recurbat (fig. 69 F).
Scafoidul are aspect de disc neregulat, uşor concav pe faţa dorsală, plan pe faţa ventrală şi
ornat pe marginea laterală de două suprafeţe de articulare pentru cuboid (fig. 69 C).

68

Fig. 70. Bazipodiul pelvin la bovine
(după G. Predoi și col., 1997):
A. Calcaneu; B. Astragal; C. Cubo-scafoid; având
D. Marele cuneiform; E. Micul cuneiform;
1. Tuberozitatea calcaneului;
2. Susţinătorul astragalului;
3. Trochleea proximală a astragalului;
4. Trochleea cranială a astragalului
Rumegătoarele prezintă cinci oase tarsiene deoarece
cuboidul şi scafoidul sunt sudate şi formează cubo-scafoidul,
iar cuneiformul II (Os tarsale II s. Os cuneiforme
intermedium) se sudează cu cuneiformul III (Os tarsale III s.
Os cuneiforme laterale) şi formează marele cuneiform (Os
tarsale II et III s. Os cuneiforme intermediolaterale).
Calcaneul, mai lung şi mai subţire decât al ecvinelor,
prezintă tuberozitatea rotunjită, excavată de o culisă
tendinoasă. Marginea cranială prezintă un condil de articulare
cu osul maleolar (fig. 70 A).
Astragalul prezintă trei trochlei: proximală pentru
tibie, cranială pentru cubo-scafoid şi caudală pentru calcaneu
(fig. 70 B).
Faţa dorsală a cubo-scafoidului (Os centroquartale s.
Os naviculocuboideum) este accidentată de două cavităţi
glenoide şi un relief median, prezentând pe contur două
tuberozităţi dispuse una caudo-lateral şi alta caudo-medial,
cea caudo-medială fiind mai dezvoltată (fig. 70 C).
Marele cuneiform, mult mai redus decât la ecvine,
este turtit dorso-ventral, având formă neregulat patrulateră
(fig. 70 D).
Micul cuneiform este redus şi cu formă neregulat
cubică (fig. 70 E).
Suinele şi carnivorele prezintă şapte oase tarsiene,
seria completă.
Leporidele prezintă numai şase oase tarsiene,
cuneiformul I sudându-se cu cuneiformul II.
La păsări oasele tarsiene sunt sudate la metatars, un
rudiment de calcaneu este reprezentat de un nucleu
fibrocartilaginos care culisează pe trochleea tibială (fig. 73).

5.4.2. Metapodiul pelvin (Ossa metatarsalia I-V)

Oasele metatarsiene, asemănătoare numeric cu cele metacarpiene, prezintă următoarele

caractere diferenţiale:
Ecvinele prezintă trei metatarsiene: unul principal (III) şi două secundare (II şi IV).
Metatarsul principal, cilindroid şi puţin mai lung decât metacarpul, este parcurs proximo-lateral de
un şanţ vascular. Suprafaţa articulară proximală, circulară, prezintă central o fosetă ligamentară.
Metatarsienele secundare au extremitatea proximală mai tuberoasă, parţial ocupată de faţete
articulare: două la metatarsul medial şi una la cel lateral. Fiecare metatars rudimentar prezintă
cranial pe circumferinţa extremităţii proximale două suprafeţe plane de articulare cu metatarsul
principal (fig. 71).
La rumegătoare metatarsul principal (Os metatarsale III et IV), uşor cilindric, este străbătut
pe faţa anterioară de un evident şanţ vascular (Sulcus longitudinalis dorsalis) care conectează
găurile vasculare proximale (Canalis metatarsi proximalis) şi distale (Canalis metatarsi distalis).
Suprafaţa articulară proximală este traversată de un conduct vascular şi prezintă o faţetă destinată
metatarsului rudimentar (II). Metatarsul II (Os sesamoideum metatarsale s. Os metatarsale II) are
aspect de solz (fig. 72).
Suinele prezintă oasele metatarsiene proporţional mai lungi.

69
 La carnivore şi leporide metatarsienele sunt în număr de patru şi utilizate în sprijin.
Uneori, la canide, poate apărea şi metatarsul rudimentar I, extrem de redus.
Păsările au metapodiul pelvin reprezentat printr-un metatars principal trifurcat distal, fiecare
ramură fiind prevăzută cu câte o trochlee şi un metatars rudimentar ataşat prin ţesut fibros sau sudat
la cel principal în apropierea extremităţii distale (fig. 73).

Fig. 72. Metapodiul pelvin la bovine (după G. Predoi și col., 1997):

A. Vedere dorsală; B. Vedere laterală; C. Vedere plantară;
1. Metatarsul principal (III-IV); 2. Metatarsul rudimentar (II);
3. Tuberozitatea dorso-medială; 4. Gaura vasculară proximală; 5. Șanțul de
coalescență; 6. Gaura vasculară distală; 7. Incizura intermetatarsiană

Fig. 71. Metapodiul pelvin la

ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Metatarsul principal (III);
2. Metatarsul rudimentar lateral (IV);
3. Tuberozitatea cranio-medială;
4. Şanţul vascular; 5. Condilul
lateral; 6. Relieful median

Fig. 73. Autopodiul pelvin la galinacee (după G. Predoi și col., 1997):

1. Calcaneu rudimentar; 2. Metatarsul principal; 3. Metatarsul rudimentar;
4. Trochlei de articulare cu falangele proximale ale degetelor I, II, III şi IV

5.4.3. Acropodiul pelvin (Ossa digitorum pedis)

La toate mamiferele domestice falangele sunt în general asemănătoare membrului toracic,

falanga distală (III) apărând mai ascuţită, membrul pelvin fiind membru de propulsie (v. fig. 40, 41,
42, 43).
Păsările prezintă patru degete: degetul I format din două falange şi orientat caudal, degetul II
din trei falange, degetul III din patru falange şi degetul IV din cinci falange (fig. 73).

70
 Capitolul 6
SCHELETUL GÂTULUI, TRUNCHIULUI ŞI COZII
(Columna vertebralis et Skeleton thoracis)

Cuprinde piese osoase ce compun coloana vertebrală, coastele şi sternul.

6.1. Coloana vertebrală (Columna vertebralis)

Coloana vertebrală sau rahisul reprezintă axul sagital al scheletului şi este alcătuită din
succesiunea unor oase scurte numite vertebre.
După caracteristicile morfo-funcţionale ale vertebrelor, în cadrul coloanei vertebrale se
deosebesc cinci regiuni: cervicală, toracală sau dorsală, lombară, sacrală şi coccigiană.
Exceptând regiunea cervicală, unde numărul vertebrelor este constant la mamifere, în
celelalte regiuni numărul vertebrelor este diferit în cadrul speciilor.
În stabilirea elementelor diferenţiale în cadrul speciilor şi regiunilor coloanei vertebrale se
uzitează elemente morfologice din componenţa vertebrelor. Înţelegerea structurii vertebrelor
apelează la descrierea unei vertebre unitare, vertebră definită ca vertebră tip. Prin aceasta se înţelege
o vertebră imaginară care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor vertebrelor (fig. 74).
În principiu, o vertebră cuprinde un corp şi două arcuri; un arc vertebral şi un arc hemal.
Corpul vertebrei (Corpus vertebrae) poate fi cilindroid, aplatizat dorso-ventral sau în sens
transversal, prezentând două feţe terminale (articulare) şi două nearticulare, una dorsal şi una
ventral.

Fig. 74. Schema vertebrei tip (după G. Predoi și col., 1997):

1. Corpul vertebrei; 2. Arcul neural; 3. Arcul hemal; 4. Procesul mamilar; 5. Proces transvers;
6. Gaura transversă; 7. Fovee costală; 8. Canalul neural; 9. Proces spinos; 10. Coastă;
11. Tuberozitatea coastei; 12. Capul coastei; 13. Sternul; 14. Musculatura abdominală (în cazul vertebrelor lombare);
15. Măduva spinării; 16. Formaţiuni vasculare

71
 Faţa terminală cranială (Extremitas cranialis s. Caput vertebrae) poate fi convexă sau relativ
plană. Faţa terminală caudală (Extremitas caudalis s. Fossa vertebrae) poate fi concavă, plană sau
convexă.
După forma feţelor terminale vertebrele se clasifică în trei tipuri:
- tipul amficelic – cuprinde vertebre care au cele două feţe terminale relativ plane;
- tipul opistocelic – cuprinde vertebre ce au extremitatea cranială convexă, iar cea caudală
concavă;
- tipul amficirţian – caracteristic vertebrelor coccigiene ce au în general ambele suprafeţe
articulare convexe.
În regiunea toracală corpul vertebrelor prezintă pe părţile dorso-laterale ale extremităţilor
articulare fovei costale (Fovea costalis), fovei care în succesiunea articulaţiei a două vertebre
realizează o cavitate glenoidă destinată articulării capului coastei.
Faţa dorsală (neurală) formează planşeul găurii vertebrale, prezentând o suprafaţă de inserţie
pentru ligamentul vertebral comun superior dispusă sub forma a două triunghiuri isoscele reunite
prin vârfuri şi flancate de găuri vasculare.
Faţa ventrală este împărţită în două părţi laterale de creasta vertebrală.
Arcul vertebrei (Arcus vertebrae) circumscrie împreună cu corpul un orificiu larg – gaura
vertebrală (Foramen vertebrale).
Găurile vertebrale ale tuturor vertebrelor (în succesiune articulate) alcătuiesc canalul
vertebral, neural sau rahidian (Canalis vertebralis) care adăposteşte măduva spinării. Arcul neural
este format din două lame osoase ce se detaşează de pe părţile latero-dorsale ale corpului pentru a se
suda în plan median dorsal. La nivelul detaşării arcul este mai îngust datorită prezenţei unor incizuri
dispuse cranial şi caudal – incizura vertebrală cranială (Incisura vertebralis cranialis) şi respectiv
incizura vertebrală caudală (Incisura vertebralis caudalis). Incizurile vertebrale a două vertebre
învecinate circumscriu gaura intervertebrală sau de conjugare (Foramen intervertebrale), prin care
nervii spinali părăsesc canalul rahidian. Uneori incizura vertebrală poate fi transformată în gaură
vertebrală laterală (Foramen vertebrale laterale). De la locul de sudură a celor două lame se
detaşează procesul spinos (Processus spinosus), situat în plan median, iar la joncţiunea arcului cu
corpul se detaşează în sens lateral procesul transvers (Processus transversus). În regiunea cervicală,
baza acestor procese este străbătută la unele vertebre de o gaură transversală (Foramen
transversarium). La baza procesului spinos, cranial şi caudal se găsesc procesele articulare
(Processus articularis cranialis et Processus articularis caudalis).
Arcul vertebrei mai poate prezenta procese mai puţin proeminente care servesc ca loc de
inserţie musculară, cum este procesul mamilar (Processus mamillaris) ataşat la unele vertebre
proceselor transverse sau celor articulare craniale şi procese accesorii (Processus accessorius)
specifice carnivorelor şi leporidelor.
Arcul hemal (Arcus hemalis) lipseşte la mamifere, el fiind prezent sub formă vestigială doar
la canide şi taurine. Astfel, la canide, el se prezintă sub forma unui arc veritabil care se detaşează de
pe faţa ventrală a primelor vertebre coccigiene – osul ipsiloid (Os arcus hemalis). La taurine
vestigiul arcului hemal este reprezentat prin câte doi tuberculi (Processus hemalis) situaţi pe feţele
ventrale ale corpurilor primelor vertebre caudale.

6.1.1. Vertebrele cervicale (Vertebrae cervicales)

Toate mamiferele, indiferent de lungimea gâtului, prezintă şapte vertebre cervicale. Păsările
au numărul vertebrelor cervicale variabil în funcţie de specie, şi anume 14 la galinacee, 15 sau 18 la
palmipede (15 la raţă şi 18 la gâscă).
Primele două vertebre – atlas şi axis – care au rolul de a realiza joncţiunea craniului la axul
vertebral şi de a favoriza mobilitatea capului fac subiectul unei descrieri separate.

72
 6.1.1.1. Atlasul (Atlas)

Prima vertebră cervicală are o formă cu totul deosebită datorită reducţiei corpului, care este
reprezentat printr-un arc ventral (Arcus ventralis), ornat de un tubercul ventral.
Faţa terminală cranială (Fovea articularis cranialis) prezintă două cavităţi glenoide
destinate articulării cu condilii occipitalului, iar cea caudală (Fovea articularis caudalis) are
suprafeţele articulare uşor ondulate. Faţa dorsală a corpului este concavă transversal şi prezintă o
suprafaţă articulară destinată procesului odontoid al axisului (Fovea dentis).
Arcul dorsal (Arcus dorsalis) prezintă median un rudiment al procesului spinos care
proemină sub formă de tubercul îngroşat şi rugos (Tuberculum dorsale).
Procesele transverse, unite cu procesele articulare, formează aripile atlasului (Processus
transversus s. Ala atlantis), care apar sub forma unor lame lăţite. În apropierea marginii craniale,
aripile sunt străbătute de găurile alare (Foramen alare). La unele specii (carnivore, leporide) gaura
alară este transformată în incizură alară (Incisura alaris). Medial de gaura alară se află gaura
vertebrală laterală. Spre marginea caudală, baza aripii poate fi străbătută de gaura transversă
(transversară). Faţa ventrală a aripii atlasului
prezintă o depresiune, mai mult sau mai puţin
evidentă – fosa atlasului (Fossa atlantis).
La ecvine, tuberculul ventral, bine
reprezentat, este dirijat caudal. Arcul dorsal este
fin, cu un tubercul redus. Aripile sunt oblice
ventro-lateral, au marginile îngroşate şi depăşesc
cu puţin suprafaţa terminală caudală. Gaura
transversă, dispusă dorso-ventral în apropierea
marginii caudale, are conturul neregulat, iar gaura
alară şi gaura vertebrală laterală sunt unite printr-
un şanţ alar. Suprafeţele articulare craniale au
Fig. 75. Atlasul la ecvine – faţa dorsală formă semilunară şi sunt întinse mult şi pe arcul
(după G. Predoi și col., 1997):
ventral, fără a se reuni între ele. Suprafeţele
1. Aripa atlasului; 2. Tuberculul dorsal; 3. Gaura alară; articulare caudale, relativ convexe, sunt dispuse
4. Gaura vertebrală laterală; 5. Gaura transversă; oblic spre gaura vertebrală (fig. 75).
6. Suprafeţele articulare caudale; 7. Tuberculul ventral;
8. Gaura vertebrală La bovine atlasul apare masiv,
remarcându-se prin lipsa găurii transverse.
Aripile, relativ orizontale, au marginile rugoase,
depăşind feţele articulare caudale. Găurile alară
şi vertebrală laterală sunt unite printr-un scurt
şanţ alar. Tuberculul dorsal este proeminent, iar
cel ventral mai redus decât la ecvine. Suprafeţele
articulare craniale, adânci, se întind şi pe
marginea cranială a arcului ventral, în timp ce
faţa terminală caudală este orientată vertical pe
axul sagital al vertebrei, având suprafeţele
articulare separate de o şănţuitură redusă (fig.
76).
La ovine, atlasul este în general mai Fig. 76. Atlasul la bovine – faţa dorsală
suplu decât cel de bovine. Arcul dorsal prezintă (după G. Predoi și col., 1997):
procesul spinos de aspectul unei creste, 1. Aripa atlasului; 2. Tuberculul dorsal; 3. Gaura vertebrală
delimitat cranial de două fose de inserţie laterală; 4. Gaura alară; 5. Suprafeţele articulare caudale;
ligamentară. Aripile, aproape dreptunghiulare, 6. Tuberculul ventral; 7. Gaura vertebrală
depăşesc suprafaţa articulară caudală prin două spine. Suprafaţa articulară caudală apare ondulată,
convexă în apropierea găurii vertebrale şi concavă lateral (fig. 77).

73
 Fig. 77. Atlasul la ovine – faţa dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Aripa atlasului; 2. Tuberculul dorsal;
3. Gaura vertebrală laterală; 4. Gaura alară;
5. Suprafaţa articulară caudală
Fig. 78. Atlasul la suine – faţa dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Aripa atlasului; 2. Tuberculul dorsal;
3. Gaura vertebrală laterală; 4. Gaura alară;
5. Gaura transversă; 6. Suprafaţa articulară caudală;
7. Tuberculul ventral

La suine atlasul este extrem de scurt, cu aripile alungite transversal şi cu tuberculul ventral
dezvoltat, efilat şi orientat caudal. Gaura transversală, îngustă, se află pe marginea caudală a bazei
aripii. Gaura alară, frecvent dispusă cranial, este unită cu gaura vertebrală laterală printr-un şanţ alar
scurt, dar adânc, mascat uneori de o lamă osoasă. Arcul dorsal este dominat de un evident tubercul
(fig. 78).

Fig. 79. Atlasul la canide (A) şi feline (B) – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Aripa atlasului; 2. Arcul dorsal; 3. Gaura vertebrală laterală; 4. Incizura alară;
5. Gaura transversă; 6. Tuberculul ventral; 7. Gaura vertebrală

La canide atlasul prezintă arcurile subţiri. Aripile atlasului sunt trase latero-caudal, au
marginile puţin îngroşate, rotunjite şi cu nervuri de inserţie musculară pe faţa dorsală, conferind
atlasului aspectul de „fluture cu aripile deschise”. Aripile depăşesc mult nivelul suprafeţelor
articulare caudale. Găurile transversale sunt situate pe faţa dorsală a aripilor, în apropierea planului
median, iar gaura alară este transformată în incizură alară (fig.79 A).
La feline aripile atlasului sunt relativ înguste, cu faţa dorsală uşor excavată, cu incizuri alare
foarte adânci, apropiate de găurile vertebrale laterale, de care sunt unite printr-un şanţ vascular.
Găurile transverse sunt plasate pe marginea caudală a aripilor. Tuberculul dorsal este şters, iar cel
ventral este reprezentat printr-o spină redusă (fig.79 B).
La leporide atlasul se remarcă prin aripile înguste, dreptunghiulare, detaşate numai din
jumătatea caudală a arcului. Incizura alară este largă, tăiată în unghi drept, iar gaura transversală
este situată pe marginea caudală a aripilor, care apare îngroşată. Tuberculul ventral este evident şi
ascuţit (fig. 80).
La păsări atlasul este redus şi are forma unui inel pe a cărui circumferinţă cranială se
găseşte o singură cavitate glenoidă pentru articularea cu unicul condil al occipitalului (fig. 81).

74
 Fig. 80. Atlasul la leporide – faţa dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Aripa atlasului; 2. Arcul dorsal; 3. Gaura vertebrală
laterală; 4. Incizura alară; 5. Gaura transversă;
6. Tuberculul ventral; 7. Suprafaţa articulară caudală;
8. Gaura vertebrală
Fig. 81. Atlasul la păsări – vedere cranio-laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Cavitatea glenoidă; 2. Gaura vertebrală;
3. Arcul dorsal

6.1.1.2. Axisul (Axis)

Vertebra a doua cervicală se caracterizează printr-un corp masiv, având faţa terminală
cranială transformată într-un proces odontoidian (Dens) flancat de suprafeţe articulare destinate
articulării cu suprafeţele articulare caudale ale atlasului. Faţa terminală caudală apare excavată de o
cavitate cotiloidă adâncă. Procesul spinos este evident şi are aspectul unei creste înalte alungită
cranio-caudal.
Apofizele transverse, simple,
dirijate caudal, sunt perforate la bază
de gaura transversală. Procesele
articulare craniale lipsesc, iar cele
caudale sunt dispuse pe extremitatea
caudală a procesului spinos, fiind
despărţite de corpul vertebrei printr-o
incizură vertebrală caudală adâncă.
Incizurile vertebrale craniale sunt
transformate la ecvine, rumegătoare şi
suine în găuri vertebrale laterale.
Faţa ventrală a corpului poate
prezenta sau nu o creastă vertebrală.
La ecvine corpul este deosebit
de lung, cu procesul odontoid
semiconic, faţa dorsală fiind relativ
Fig. 82. Axisul la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997): plană, înconjurat de o suprafaţă
articulară tăiată oblic discontinuă
1. Corpul axisului; 2. Procesul odontoid; 3. Suprafaţa articulară
cranială; 4. Procesul transvers; 5. Gaura transversă;
ventro-median. Creasta vertebrală se
6. Faţa terminală caudală; 7. Gaura vertebrală laterală; termină caudal printr-un tubercul.
8. Procesul spinos; 9. Procesul articular caudal Procesul spinos, masiv, cu marginea
liberă rugoasă şi convexă, este bifid
caudal. Baza celor două ramuri este şlefuită de procesele articulare caudale. Incizura vertebrală
cranială este transformată în gaură vertebrală cranială, iar cea caudală este foarte adâncă. Apofizele
transverse, perforate de gaura transversă, nu depăşesc nivelul feţei terminale caudale (fig. 82).

75
 La bovine axisul este mai scurt şi mai
masiv decât la ecvine. Procesul odontoid are
aspect de jgheab. Suprafeţele articulare
craniale, situate de-o parte şi de alta
procesului odontoid, sunt în continuitate
ventral şi tăiate în plan perpendicular pe axul
longitudinal. Procesul spinos, mai înalt dar
mai scurt decât la ecvine, are marginea
dorsală rugoasă şi oblică dorso-caudal, iar
caudal apare simplă. Procesele articulare
caudale, dispuse la baza procesului spinos,
sunt separate de marginea caudală a acestuia
prin câte o incizură largă. Este prezentă gaura
vertebrală laterală. Apofizele transverse depăşesc
nivelul feţei terminale caudale (fig. 83).
La ovine axisul se aseamănă cu cel de
Fig. 83. Axisul la bovine – vedere laterală
taurine, având procesul odontoid cu aspect de
(după G. Predoi și col., 1997): jgheab, dar este proporţional mai dezvoltat.
Procesul spinos prezintă marginea liberă subţire
1. Corpul axisului; 2. Procesul odontoid;
3. Suprafaţa articulară cranială; 4. Gaura vertebrală laterală; şi se continuă caudal printr-o tuberozitate.
5. Procesul spinos; 6. Procesul tranvers; 7. Gaura tranversă; Procesele transverse, trase caudal, depăşesc
8. Procesul articular caudal faţa terminală caudală, fiind prevăzute uneori
cu o gaură transversală. Apofizele articulare
caudale sunt distincte de marginea caudală a procesului spinos, iar incizura vertebrală caudală este
evidentă (fig. 84 A).
La suine, axisul se remarcă printr-un corp foarte scurt, cu o creastă vertebrală ventrală
ştearsă. Procesul odontoid, cilindro-conic, este flancat de suprafeţele articulare condiloide dispuse
ventro-cranial. Procesul spinos, extrem de dezvoltat, de formă triunghiulară şi tras caudal, are
marginea dorsală oblică caudo-dorsal. Procesele transverse, reduse, străbătute de o largă gaură
transversală, nu depăşesc faţa terminală caudală (fig. 84 B).

Fig. 84. Axisul la ovine (A) şi suine (B) – vedere cranio-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul odontoid; 2. Suprafaţa articulară cranială; 3. Gaura vertebrală laterală; 4. Procesul spinos;
5. Procesul articular caudal; 6. Procesul transvers; 7. Gaura transversă

La canide corpul este aplatizat dorso-ventral şi prevăzut cu o creastă ventrală evidentă

caudal. Procesul odontoid este lung, conic şi orientat dorsal, flancat de suprafeţele articulare
craniale care sunt oblice, ovale şi convexe. Procesul spinos, foarte dezvoltat, se prelungeşte mult
cranial, având marginea liberă subţire şi terminată caudal printr-un tubercul bilobat. Procesele
articulare caudale se detaşează de la extremitatea caudală bifidă a procesului spinos. Incizura
76
vertebrală cranială este extrem de largă. Procesele transverse sunt alungite, dirijate caudo-ventral,
depăşind faţa terminală caudală (fig. 85).
Felinele prezintă axisul asemănător în linii mari cu cel al canidelor, fiind însă mai scurt, iar
apofiza odontoidă conică şi orizontală. Procesul spinos este mai scurt, cu marginea liberă ascuţită pe
toată lungimea. Procesele transverse nu depăşesc faţa caudală, iar creasta vertebrală ventrală se
bifurcă şi se şterge caudal (fig. 86 A).

Fig. 85. Axisul la canide – vedere
laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul odontoid;
2. Suprafaţa articulară cranială;
3. Incizura vertebrală cranială;
4. Procesul spinos; 5. Procesul articular
caudal; 6. Procesul transvers;
7. Gaura transversă
Fig. 86. Axisul la feline (A) şi leporide (B) – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul odontoid; 2. Suprafaţa articulară cranială;
3. Incizura vertebrală cranială; 4. Procesul spinos;
5. Procesul articular caudal; 6. Procesul transvers;
7. Gaura transversă

La leporide axisul prezintă procesul odontoid conic, strangulat la bază şi orientat dorso-
rostral. Procesul spinos este scurt, bifid caudal şi separat de procesele articulare caudale printr-o
incizură redusă. Creasta vertebrală ventrală este mai tăioasă decât la feline şi nu se bifurcă caudal
(fig. 86 B).
Păsările au un axis cu corpul masiv, cu procesul odontoid limitat ventral de faţa terminală
cranială tăiată perpendicular pe axul vertebrei. Faţa terminală caudală este convexă transversal şi
concavă dorso-ventral. Procesul spinos are forma unei creste, iar procesele articulare prezintă un
tubercul dorsal (fig. 87).

Fig. 87. Axisul la păsări – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul odontoid; 2. Suprafaţa articulară cranială; 3. Procesul articular cranial; 4. Gaura vertebrală;
5. Procesul spinos; 6. Procesul muscular; 7. Procesul articular caudal; 8. Incizura vertebrală caudală;
9. Suprafaţa articulară caudală; 10. Creasta ventrală

77
 6.1.1.3. Vertebrele cervicale III-VII (Vertebrae cervicales III-VII)

Vertebrele III, IV şi V sunt asemănătoare şi constituie tipul vertebrei cervicale. Corpul apare
dezvoltat în lungime şi descreşte de la vertebra a III-a la vertebra a VII-a. Faţa terminală cranială
este reprezentată printr-un veritabil cap articular, iar faţa terminală caudală este excavată de o
cavitate cotiloidă. Arcul neural este dezvoltat, procesul spinos, redus la primele vertebre, creşte în
înălţime în sens caudal. Procesele articulare, planiforme, sunt bine reprezentate şi orientate dorso-
medial la procesele craniale şi ventro-lateral la cele caudale. Procesele transverse sunt dezvoltate şi
înclinate ventral, putând fi unicuspide, bicuspide şi tricuspide.

Fig. 88. Vertebra a III-a cervicală la ecvine – vedere
laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa terminală cranială (capul vertebrei); 2. Procesul
articular cranial; 3. Incizura vertebrală cranială;
4. Procesul spinos; 5. Procesul articular caudal;
6. Faţa terminală caudală (fosa vertebrei);
7. Tuberozitatea ventro-caudală; 8. Cuspidul ventro-
cranial al procesului transvers; 8'. Cuspidul dorso-caudal
al procesului transvers; 9. Gaura transversă;
10. Incizura vertebrală caudală
Fig. 89. Vertebra a VI-a la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa terminală cranială; 2. Procesul articular cranial;
3. Procesul spinos; 4. Procesul articular caudal;
5. Incizura vertebrală caudală; 6. Faţa terminală caudală;
7. Cuspidul ventro-cranial al procesului transvers;
7'. Cuspidul dorso-caudal al procesului transvers;
7". Cuspidul ventro-caudal al procesului transvers;
8. Gaura transversă

Vertebrele VI şi VII prezintă o serie de elemente care le diferenţiază de celelalte vertebre

cervicale. Astfel, creasta ventrală a corpului vertebrei lipseşte sau este foarte ştearsă, faţa ventrală a
corpului vertebral fiind marcată de un jgheab larg delimitat de două expansiuni dependente de
procesele transverse. Vertebra a VII-a prezintă un corp scurt, cu fovei costale caudale, procesul
spinos înalt, procesele transverse unicuspide şi
lipsite de gaură transversală.
Ecvine. Vertebrele III, IV şi V prezintă
creasta vertebrală ventrală proeminentă. Procesele
spinoase sunt reduse. Procesele transverse sunt
bicuspide. La vertebra a III-a cuspizii ventro-craniali
ajung la nivelul capului articular şi a proceselor
articulare craniale, astfel încât, aşezată pe o
suprafaţă plană cu extremitatea cranială în jos
vertebra se spijină pe cinci puncte (fig. 88).
Vertebrele IV şi V se spijină pe trei puncte, vertebra
V prezentând pe faţa ventro-caudală un evident
tubercul. Vertebra a VI-a procesul transvers este Fig. 90. Vertebra a VII-a cervicală la ecvine –
tricuspid (fig. 89). Vertebra a VII-a prezintă corpul vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
scurt, procesul spinos înalt, procesul transvers scurt, 1. Faţa terminală cranială; 2. Procesul articular
tuberos, unicuspid, lipsit de gaură transversală şi cranial; 3. Procesul spinos; 4. Procesul articular
de-o parte şi de alta a feţei terminale caudale caudal; 5. Incizura vertebrală caudală;
prezintă două reduse suprafeţe – fovei costale 6. Faţa terminală cranială; 7. Procesul transvers;
8. Fovee costală
(fig. 90).
78
 Bovine. Vertebrele III-VII cervicale au
corpul mai scurt decât la ecvine, cu crestele
ventrale mai puţin reliefate. Procesele spinoase,
dezvoltate, cresc în înălţime către ultima
vertebră şi sunt înclinate cranial. Vertebrele III,
IV şi V prezintă procesele articulare craniale şi
caudale de aceeaşi parte unite printr-o creastă.
Vertebra a VI-a prezintă procesul transvers
bicuspid şi având corpul încadrat între două
lame foarte dezvoltate ale cuspizilor ventrali
(fig. 91). Vertebra a VII-a prezintă corpul scurt
şi masiv şi procesul spinos foarte înalt.
Ovine. Vertebrele cervicale III-VII sunt
asemănătoare cu cele de la bovine, dar
proporţional mai lungi.
Suine. Vertebrele cervicale, amficelice,
se recunosc prin scurtimea lor, corpul lipsit de
creastă ventrală şi prin arcurile vertebrale Fig. 91. Vertebra a VI-a cervicală la bovine – vedere
laterală (după G. Predoi și col., 1997):
înguste şi strangulate la jumătate. Procesele
spinoase cresc în înălţime treptat pentru a 1. Faţa terminală cranială; 2. Procesul articular cranial;
deveni extrem de înalt la vertebra a VII-a. 3. Procesul spinos; 4. Procesul articular caudal;
5. Incizura vertebrală cranială; 6. Incizura vertebrală
Procesele transverse prezintă cuspidul caudală; 7. Cuspidul dorsal al procesului transvers;
ventral transformat într-o lamă ventrală 7'. Cuspidul ventro-cranial al procesului transvers;
începând cu vertebra a III-a până la vertebra a 7". Cuspidul ventro-caudal al procesului transvers;
VI-a, unde atinge maximum de dezvoltare. 8. Gaura transversă
Datorită acestor lame faţa ventrală a regiunii
cervicale este transformată într-un jgheab larg. Vertebrele prezintă atât gaură transversă, cât şi
vertebrală laterală.
Canide. Vertebrele cervicale III-VII au corpul dezvoltat şi turtit dorso-ventral, iar creasta
ventrală este ştearsă. Arcul vertebral este larg, procesul spinos, evident, creşte spre vertebra a VII-a.
Procesele articulare caudale sunt ornate de câte un tubercul evident. Procesele transverse ale
vertebrelor III şi IV sunt bicuspide, cuspizii fiind uniţi printr-o lamă. Tuberculul ventral al apofizei
transverse a vertebrei a VI-a este lăţit şi are aspect de lamă.
Feline. Vertebrele III-VII sunt scurte şi late, cu tendinţă de amficelitate. Procesele spinoase
cresc în înălţime treptat şi sunt ascuţite. Cuspidul cranio-ventral al procesului transvers este
transformat în lamă ventrală la vertebrele IV, V şi VI.
Leporide. Vertebrele cervicale III-VII se
deosebesc de cele de feline prin procesul spinos de
forma unei creste reduse, procesele transverse, efilate,
depăşesc faţa terminală caudală.
Păsări. Regiunea cervicală are aspectul literei
„S”.
Vertebrele cervicale sunt comparativ mai lungi,
prezentând faţa terminală cranială convexă dorso-
ventral şi concavă în sens transversal. Procesul spinos,
Fig. 92. Vertebră cervicală la păsări – vedere de forma unei creste, se detaşează în partea caudală
cranio-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
arcului vertebral. Apofizele transverse, reduse, au
1. Faţa terminală cranială; 2. Procesul articular aspect de tuberculi situaţi sub apofizele articulare
cranial; 3. Procesul spinos; 4. Procesul articular
caudal; 5. Zigapofiză; 6. Procesul transvers;
craniale, se continuă caudal cu un proces stiloid.
7. Procesul stiloid (paraapofiză); 8. Creasta Procesele articulare caudale sunt dominate dorsal de
ventrală; 9. Incizura vertebrală caudală; către zigapofize (fig. 92).
10. Faţa terminală caudală; 11. Gaura transversă

79
 6.1.2. Vertebrele toracale (Vertebrae thoracicae)

Vertebrele toracale se articulează cu coastele, cu care participă alături de stern la formarea

bazei osoase a toracelui.
Corpul în general este scurt, masiv şi cilindroid. Marginile dorso-laterale ale feţelor
terminale prezintă fovei costale (fovei costale craniale, respectiv fovei costale caudale). Feţele
terminale pot fi de tip opistocelic sau amficelic. Caracterul esenţial al vertebrelor toracale (numite şi
dorsale) îl constituie procesul spinos deosebit de dezvoltat.
Procesele transverse, scurte şi dirijate lateral, prezintă dorsal tuberculi mamilari (procese
mamilare), iar la extremitatea liberă faţete articulare (costo-trasversară, destinată articulării
tuberozităţii coastei). Procesele articulare,
craniale şi caudale, sunt reprezentate prin
suprafeţe articulare mici, planiforme, ataşate
bazei lamelor arcului vertebral. Incizurile
vertebrale craniale sunt şterse, iar cele caudale
sunt profunde, putând fi transformate în găuri
vertebrale laterale.
Ecvine. Vertebrele dorsale, în număr de
18, au corpul fin şi scurt. Procesele spinoase
cresc până la vertebra a V-a, apoi descresc până
la a XV-a, pentru ca la ultimele vertebre
toracale înălţimea procesului să fie constantă.
Extremitatea liberă a proceselor spinoase este
tuberoasă la primele douăsprezece vertebre,
pentru ca următoarele să prezinte aceeaşi lăţime
cu a proceselor spinoase lombare. Marginea
caudală a proceselor spinoase este groasă.
Apofizele transverse au suprafeţe costotrans-
Fig. 93. Vertebra a V-a toracală la ecvine – vedere
laterală (după G. Predoi și col., 1997):
versare plane. Faţa dorsală a proceselor
transverse prezintă procese mamilare cu aspect
1. Faţa terminală cranială (capul vertebrei);
de tuberculi. Incizurile vertebrale caudale,
2. Procesul articular cranial; 3. Procesul spinos;
4. Procesul articular caudal; 5. Foveea costo-transversară; foarte adânci, pot fi transformate la ultimele
6. Fovee costală caudală; 7. Proces mamilar; vertebre în găuri vertebrale laterale (fig. 93).
8. Incizura vertebrală caudală; 9. Faţa terminală caudală Bovine. Numărul vertebrelor toracale
(fosa vertebrei) este de 13. Corpul vertebral este masiv şi mai
lung decât la ecvine. Procesele spinoase au
marginile subţiri şi tăioase şi au în general aceeaşi lăţime pe toată lungimea. Înălţimea maximă se
întâlneşte la apofiza spinoasă a celei de-a treia vertebre, de la care scade treptat până la ultima.
Procesele transverse prezintă suprafeţele costotransversare convexe dorso-ventral şi concave cranio-
caudal. Incizura vertebrală cranială este evidentă, iar cea caudală apare în mod frecvent
transformată în gaură vertebrală laterală (fig. 94).
Ovine. Vertebrele toracale, în număr de treisprezece, au corpul proporţional mai lung, iar
feţele terminale mai puţin accentuate comparativ cu bovinele. Procesele spinoase, lipsite de
tuberozitate, prezintă marginea cranială rectilinie sau convexă în prima jumătate a regiunii,
devenind uşor concavă către ultimele vertebre toracale. Incizura vertebrală caudală, foarte adâncă,
nu este transformată în gaură vertebrală laterală (fig. 95).
Suine. Numărul vertebrelor toracale este cuprins între 13 şi 17. Corpul vertebrelor este
relativ lung, prezentând feţele terminale relativ plane şi tinzând spre amficelitate. Caracterul esenţial
îl constituie prezenţa la baza proceselor transverse a unei găuri vertebrale laterale ce perforează
aceste procese pe o direcţie dorso-ventrală, prezentând o bifurcaţie spre canalul vertebral. Apofizele
spinoase, lungi şi largi, tind să aibă aceeaşi lăţime pe toată lungimea (fig. 96).

80
 Fig. 94. Vertebra a V-a toracală la Fig. 95. Vertebra a V-a toracală Fig. 96. Vertebra a V-a toracală
bovine – vedere laterală la ovine – vedere cranio-laterală la suine – vedere caudo-laterală
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa terminală cranială; 2. Procesul 1. Faţa terminală cranială; 1. Procesul articular cranial;
mamilo-articular; 3. Procesul spinos; 2. Procesele articulare craniale; 2. Procesul spinos; 3. Procesul
4. Procesul articular caudal; 5. Foveea 3. Procesul transvers; articular caudal; 4. Faţa terminală
costo-transversară; 6. Foveea costală 4. Procesul spinos; caudală; 5. Incizura vertebrală
cranială; 7. Corpul vertebrei; 8. Gaura 5. Foveea costo-transversară; caudală; 6. Gaura transversă;
vertebrală laterală; 9. Foveea costală 6. Foveea costală cranială 7. Foveea costo-transversară;
caudală; 10. Faţa terminală caudală 8. Foveea costală cranială;
9. Foveea costală caudală
Canide. Regiunea toracală cuprinde treisprezece vertebre. Corpul vertebral (vertebre
amficelice) este uşor aplatizat dorso-ventral şi lipsit de creastă ventrală. Procesele spinoase, înguste
şi îngroşate, se termină printr-o tuberozitate redusă. Marginile craniale sunt tăioase şi concave, iar
cele caudale sunt groase şi rugoase. Procesele transverse, detaşate de corpul vertebral, sunt dirijate
latero-dorsal. Suprafaţa articulară este plană. Incizura vertebrală cranială este ştearsă, iar cea
caudală largă şi adâncă. Ultimele două-trei vertebre prezintă procese accesorii.
Feline. În număr de treisprezece, vertebrele toracale prizintă corpul relativ cilindric şi lipsit
de creastă ventrală. Procesele spinoase sunt largi la bază şi devin subţiri şi ascuţite spre extremitatea
liberă. Procesele transverse sunt orizontale, cu faţetele costo-trasversare plane şi orientate ventral.
Leporide. Regiunea toracală cuprinde douăsprezece vertebre care se deosebesc de cele de
feline prin prezenţa unei creste vertebrale ventrale evidente şi printr-un proces spinos îngust, efilat
şi dirijat caudal.

Fig. 97. Vertebra a V-a toracală la canide (A), feline (B) şi leporide (C) – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa terminală cranială; 2. Faţa terminală caudală; 3. Procesul transvers; 4. Procesul spinos;
5. Foveea costo-transversară; 6. Procesul articular caudal; 7. Foveea costală cranială; 8. Foveea costală caudală

81
 Păsări. Vertebrele toracale, în număr de şapte la galinacee şi nouă la palmipede, sunt sudate
între ele într-o singură piesă. Corpul prezintă o creastă ventrală evidentă şi tăioasă, iar apofizele
transverse sunt sudate, formând o lamă orizontală prevăzută cu suprafeţe articulare costo-
transversare. Apofizele spinoase, sudate, formează o veritabilă spină dorsală. Pe părţile laterale ale
corpului vertebrelor se observă cavităţi glenoide pentru capul coastelor.

Fig. 98. Vertebrele toracale la păsări – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul articular cranial; 2. Procesul spinos; 3. Procesul transvers; 4. Creasta ventrală;
5. Foveea costo-transversară; 6. Fovei costale; 7. Gaura intervertebrală; 8. Ilium

6.1.3. Vertebrele lombare (Vertebrae lumbales)

În număr de şase-şapte, formează baza anatomică a tavanului cavităţii abdominale. Se

caracterizează printr-un corp masiv, alungit şi aplatizat dorso-ventral. Extremităţile articulare sunt
relativ plane la toate speciile. Procesele spinoase, în general late şi scurte, sunt uşor înclinate
cranial. Procesele transverse (impropriu denumite procese costiforme) caracterizează vertebrele
lombare fiind excesiv de dezvoltate, orientate lateral sau latero-cranio-ventral. Proceselor articulare
craniale, care apar bine individualizate şi dezvoltate, le sunt ataşate procesele mamilare.
Ecvine. Vertebrele lombare, în număr de şase, au corpul dezvoltat comparativ cu al
vertebrelor toracale, scurtându-se treptat către ultima, care apare turtită dorso-ventral. Creasta
ventrală, evidentă la primele trei vertebre, se reduce către sfârşitul seriei.
Procesele transverse sunt aplatizate, orizontale, cu marginile relativ regulate şi extremităţile
convexe, la primele două vertebre sunt trase caudal, la vertebrele trei şi patru perpendiculare pe axul
corpului, iar la ultimele două sunt dirijate cranial (fig. 99, 100).
Procesele transverse V şi VI sunt prevăzute cu suprafeţe articulare intertransversare, la
vertebra a V-a existând doar pe marginea caudală (fig. 101), iar la vertebra a VI-a atât pe marginea
cranială, cât şi pe marginea caudală (fig. 102). Procesele mamiloarticulare, fine, sunt sculptate de
faţete articulare dispuse medial şi tăiate în plan vertical.
Bovine. Vertebrele lombare, în număr de şase, au corpul mai lung şi mai masiv comparativ
cu ecvinele, prevăzut cu o creastă ventrală bine reprezentată. Procesele spinoase, joase şi lăţite, au
extremitatea liberă uşor îngroşată. Procesele transverse sunt lungi, relativ înguste, orientate caudo-
latero-cranial, cu marginile tăioase şi neregulate, evidenţiindu-se pe ele spine accesorii.
Procesele articulare craniale au suprafeţele articulare orientate medial şi excavate profund
(fig. 103).
Procesele articulare caudale sunt dezvoltate, cu suprafaţa articulară orientată lateral, având
aspect condiloid.
Ovine. Vertebrele, în număr de şase-şapte, se caracterizează printr-un corp vertebral mai
lung şi mai aplatizat dorso-ventral decât la taurine. Procesele spinoase, mai scurte, se întind pe toată
lungimea arcului vertebral şi sunt înclinate cranial. Procesele transverse, orizontale şi orientate
cranial, au marginile netede. Procesele articulare craniale şi caudale sunt asemănătoare celor de la
taurine, apărând mai fine (fig. 104).
82
Fig. 99. Vertebră lombară la ecvine – vedere cranio-
laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa articulară cranială; 2. Corpul vertebrei;
3. Procesul spinos; 4. Procesele articulare craniale;
5. Procesele articulare caudale; 6. Procesele transverse

Fig. 600. Vertebrele lombare la ecvine – vedere

dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul articular cranial; 2. Procesul mamilar;
3. Procesul spinos; 4. Procesul transvers;
5. Suprafaţa articulară caudală a procesului transvers VI;
6. Procesul articular caudal; 7. Gaură de conjugare;
8. Articulaţia intertransversară

Fig. 101. Vertebra a V-a lombară la ecvine –

vedere caudală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul spinos; 2. Procesul articular cranial;
3. Procesul articular caudal; 4. Procesul transvers;
5. Suprafaţa de articulare a procesului transvers;
6. Faţa articulară caudală; 7. Gaura vertebrală
Fig. 102. Vertebra a VI-a lombară la ecvine –
vedere caudală (după G. Predoi și col., 1997)
1. Procesul spinos; 2. Procesul articular cranial;
3. Procesul articular caudal; 4. Procesul transvers;
5. Suprafaţa de articulare cu aripa sacrumului;
6. Faţa terminală caudală; 7. Gaura vertebrală

Fig. 103. Vertebră lombară la bovine – vedere

cranio-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul vertebrei; 2. Faţa terminală cranială;
3. Procesul articular cranial; 4. Procesul spinos;
5. Procesul transvers; 6. Procesul articular caudal
Fig. 104. Vertebră lombară la ovine – vedere
dorso-cranială (după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa terminală cranială; 2. Procesul articular cranial;
3. Procesul spinos; 4. Procesul articular caudal;
5. Procesul transvers
83
 Suine. Regiunea lombară are şase vertebre, rar cinci sau şapte. Corpul este lung, prevăzut cu
o creastă ventrală tăioasă şi feţele terminale amficelice. Procesul spinos este proporţional mai lung
decât la rumegătoare. Procesele transverse, perpendiculare pe axul vertebrei, au extremităţile
rotunjite. Baza proceselor transverse este
perforată de o gaură vertebrală orientată vertical
şi situată în apropierea marginii caudale.
La primele vertebre în locul orificiului
există o incizură. Procesele articulare craniale
au suprafaţa articulară convex-concavă de sus în
jos (dominând porţiunea concavă), iar cele
caudale au suprafaţa articulară orientată lateral,
concav-convexă de sus în jos (fig. 105).
Canide. Vertebrele lombare, în număr
de şapte, amficelice, prezintă corpul turtit
dorso-ventral, lipsit de creastă, iar lăţimea lui
creşte către ultima vertebră. Procesele transverse
sunt lungi, dirijate latero-ventro-cranial, cu faţa Fig. 105. Vertebră lombară la suine – vedere
cranio-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
laterală convexă şi extremitatea tăiată oblic.
Procesele articulare craniale prezintă suprafeţele 1. Corpul vertebrei; 2. Faţa terminală cranială;
articulare dispuse medial, tăiate în plan vertical. 3. Procesul articular cranial; 4. Procesul spinos;
5. Procesul articular caudal; 6. Procesul transvers;
Incizura vertebrală caudală este adâncă şi 7. Gaura transversară
prevăzută cu procese accesorii (fig. 106 C).
Feline. Vertebrele lombare, în număr de şapte, au corpul proporţional mai lung decât la
canide. Procesele transverse, evident orientate cranio-ventro-lateral, au faţa laterală concavă, iar
extremitatea liberă ascuţită. Procesele mamilo-articulare ajung până la jumătatea înălţimii
procesului spinos (fig. 106 A).
Leporide. Regiunea lombară cuprinde şapte vertebre. Corpul este foarte lung, ornat cu o
creastă vertebrală ventrală evidentă şi tăioasă. Procesele transverse, extrem de lungi, dirijate cranio-
ventral, au extremitatea liberă lăţită, iar faţa laterală plană. Procesele mamilo-articulare sunt foarte
dezvoltate, ajungând la nivelul apofizei spinoase (fig. 106 B).
Păsări. Vertebrele lombare şi sacrale, în număr de 14, sunt sudate între ele şi cu vertebrele
sacrumului, formând o piesă unică - osul lombo-sacral, care, la rândul său, se articulează lateral cu
coxalele Procesele transverse apar individualizate pe faţa ventrală, delimitând lojele renale (fig.
107).

Fig. 106. Vertebră lombară la feline (A), leporide (B) şi canide (C) – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul vertebrei; 2. Procesul spinos; 3. Procesele mamilo-articulare; 4. Procesele articulare caudale;
5. Procesele transverse; 6. Procese accesorii

84
 6.1.4. Vertebrele sacrale (Os sacrum s. Vertebrae sacrales)

Particularitatea esenţială a vertebrelor sacrale constă în sudarea acestora într-o singură piesă
numită sacrum. Sacrumul se articulează cu cele două palete iliace şi formează în mare parte baza
anatomică a tavanului cavităţii pelvine.
Cu o formă relativ triunghiulară şi aplatizat dorso-ventral, sacrumul prezintă o bază,
orientată cranial, un vârf, îndreptat caudal, două feţe şi două margini.
Baza sacrumului este reprezentată de faţa cranială a primei vertebre sacrale. Faţa ventrală a
primei vertebre reprezintă promontoriul. Procesele articulare craniale ale primei vertebre, relativ
bine detaşate, au o conformaţie în general asemănătoare cu a proceselor omoloage din regiunea
lombară. Procesele transverse ale primei vertebre, bine detaşate formează aripile sacrumului fiind
sculptate de suprafeţe pentru articularea cu coxalul.

Fig. 107. Osul lombo-sacral la păsări – vedere dorsală (A), vedere ventrală (B) şi vedere laterală (C)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Porţiunea lombară; 2. Porţiunea sacrală; 3. Corpul osului lombo-sacral; 4. Procesul spinos;
5. Paraapofizele proceselor transverse; 6. Diapofizele proceselor transverse; 7. Găuri diapofizare;
8. Suprafeţe de sincondroză; 9. Procese transverse; 10. Procese articulare craniale;
11. Găuri pentru nervii lombo-sacrali

Vârful sacrumului reprezintă faţa caudală a ultimei vertebre şi apare tapetată de o suprafaţă
articulară plană pentru articularea cu corpul primei vertebre coccigiene. Faţa dorsală este dominată
la majoritatea speciilor de creasta sacrată mediană rezultată prin sudarea completă sau incompletă a
apofizelor spinoase. Lateral de aceasta se observă o excavaţie sacrată laterală, la nivelul căreia se
află găurile suprasacrate. Medial fiecare gaură suprasacrată este limitată de creasta sacrată
intermediară, rezultată prin sudarea proceselor mamilo-articulare. Extremitatea liberă a proceselor
transverse circumscrie creasta sacrată laterală.
Faţa ventrală (pelvină) este în general netedă şi uşor concavă. De-o parte şi de alta a
corpurilor vertebrale se găsesc găurile subsacrale, care descresc în mărime cranio-caudal.
Canalul sacral apare aplatizat dorso-ventral, micşorându-şi lumenul spre vârful sacrumului.

85
 Ecvine. Sacrumul este format din cinci vertebre. Are formă triunghiulară cu axul cranio-
caudal rectiliniu. Aripile sacrumului, fine, orizontale şi trase cranial, depăşesc faţa terminală
cranială a primei vertebre fiind prevăzute
pe marginea cranială cu o suprafaţă
alungită transversal pentru articulare cu
suprafaţa corespunzătoare de pe marginea
caudală a proceselor transverse ale ultimei
vertebre lombare. Procesele spinoase,
individualizate, au o direcţie caudală şi se
termină printr-o tuberozitate. Procesele
articulare craniale sunt separate de aripile
sacrumului. Creasta sacrată mediană apare
întreruptă. Găurile suprasacrate, în număr
de patru, sunt situate la nivelul unei excavaţii
dorso-laterale largi. Creasta intermediară,
redusă, este reprezentată de două mici Fig. 708. Sacrumul la ecvine – vedere laterală
proeminenţe situate la baza primelor două (după G. Predoi și col., 1997):
procese spinoase, iar creasta sacrată laterală 1. Procesul articular cranial; 2. Creasta sacrată mediană;
este bine delimitată. Pe faţa pelvină, netedă 3. Aripa sacrumului; 4. Suprafaţa articulară lombo-sacrală;
şi aproape plană, se evidenţiază găurile 5. Suprafaţa auriculară; 6. Găurile suprasacrale;
7. Creasta sacrală laterală
subsacrale (fig. 108).
Taurine. Sacrumul, format tot prin sudarea a cinci vertebre, este mai lung şi mai masiv
decât la ecvine. Aripile sacrumului, masive, orientate cranio-ventral, sunt lipsite de suprafeţe
articulare pentru ultima vertebră lombară, având suprafaţa auriculară întinsă pe primele două
procese transverse. Procesele articulare craniale sunt dezvoltate, cu faţetele articulare concave,
orientate cu deschiderea medial şi ataşate aripilor sacrumului. Creasta sacrată mediană, continuă,
prezintă la extremitatea superioară o buză groasă şi rugoasă. Creasta intermediară este dezvoltată,
mascând parţial primele două găuri suprasacrate. Diametrul găurilor suprasacrate creşte către
ultima. Faţa pelvină, concavă în sens cranio-caudal, prezintă găurile subsacrale largi, iar în plan
median un şanţ vascular longitudinal (fig. 109).

Fig. 109. Sacrumul la taurine – vedere latero-dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Aripa sacrumului; 2. Suprafaţa auriculară;
3. Procesele articulare craniale; 4. Creasta sacrată
mediană; 5. Creasta sacrată intermediară;
6. Creasta sacrată laterală; 7. Găurile suprasacrale;
8. Prima vertebră coccigiană
Fig. 110. Sacrumul la ovine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Aripa sacrumului; 2. Procesul articular cranial;
3. Creasta sacrată mediană; 4. Găurile suprasacrate;
5. Găurile subsacrate

Ovine. Sacrumul este format din patru vertebre, ultima sudându-se tardiv şi incomplet.
Procesele spinoase sunt individualizate, primele două putând fi parţial sudate. Crestele intermediare
86
sunt reduse la câţiva tuberculi simpli. Faţa ventrală, concavă cranio-caudal, este lipsită de şanţ
vascular. Procesele transverse ale ultimei vertebre sunt mai lungi, rămânând nesudate cu
precedentele (fig. 110).
Suine. Sacrumul, format din patru sau cinci vertebre care se sudează tardiv, se remarcă prin
lipsa crestei sacrate mediane. Aripile sacrumului sunt groase, scurte şi prevăzute cu suprafeţe
auriculare aproape circulare şi dispuse vertical. Arcurile vertebrelor, nesudate în cea mai mare parte,
lasă între ele spaţii interarcuale largi. Creasta sacrată laterală este distinctă şi înaltă. Găurile
suprasacrale, separate între ele de tuberculi mamilari reduşi, descresc în diametru în sens caudal.
Creasta intermediară lipseşte, iar procesele articulare craniale, alipite corpului sacrumului, sunt
dezvoltate, cu suprafaţa articulară convex-concavă de sus în jos. Faţa ventrală, concavă cranio-
caudal şi convexă transversal, prezintă găurile subsacrale largi (fig. 111).
Canide. Sacrumul, format din trei vertebre, are formă patrulateră. Creasta sacrată mediană,
sudată la bază, prezintă extremităţile proceselor spinoase individualizate.
Aripile, groase, înalte, se prelungesc caudal până aproape de mijlocul sacrumului, având
suprafeţele auriculare ovale, orientate lateral şi sculptate în plan vertical. Procesele articulare
craniale sunt unite la aripile sacrumului. Creasta intermediară este redusă la doi tuberculi distincţi,
lateral de care se observă două găuri suprasacrale vizibile, bine circumscrise.

87
 Procesele transverse ale ultimei vertebre sacrale sunt distincte, orientate caudo-lateral,
depăşind nivelul vârfului sacrumului, articulate sau sudate adesea cu procesele transverse ale primei
vertebre coccigiene (fig. 112).
Feline. Sacrumul, format din trei vertebre, prezintă axul cranio-caudal aproape rectiliniu.
Aripile depăşesc cranial baza sacrumului, prezintă suprafeţele auriculare aproape circulare, iar
apofizele articulare craniale sunt net separate de aripile sacrumului. Procesele transverse ale ultimei
vertebre sunt mai lungi şi mai ascuţite decât la câine (fig. 113).
Leporide. Sacrumul, format din patru vertebre, are forma asemănătoare unui triunghi
isoscel. Procesele spinoase sunt individualizate, îndepărtate între ele, având extremitatea liberă
lărgită şi tuberoasă. Creasta intermediară este continuă, tuberculii confundându-se unul cu altul. Pe
faţa pelvină proemină corpurile vertebrelor, iar creasta ventrală este evidentă. Procesele articulare
craniale sunt dezvoltate şi separate de aripile sacrumului, acestea prezentând suprafeţele articulare
orientate într-un plan oblic (fig. 114).

Fig. 114. Sacrumul la leporide – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesele articulare craniale; 2. Aripa sacrumului;
3. Creasta sacrată mediană; 4. Găurile suprasacrate

Păsări. Vertebrele sacrale sunt sudate atât între ele, cât şi cu vertebrele lombare formând
osul lombo-sacral, articulându-se şi cu cele două coxale (v. fig. 107).

6.1.5. Vertebrele coccigiene (Vertebrae caudales s. Vertebrae coccygeae)

Vertebrele coccigiene constituie baza anatomică a cozii. Principala caracteristică o

constituie, în prima jumătate, reducţia până la dispariţie a arcului neural şi respectiv în totalitate în a
doua jumătate a acesteia. Corpurile vertebrale se încadrează în tipul amficiţian având suprafeţele
articulare cranială şi caudală convexe şi sunt articulate prin discuri intervertebrale groase şi
biconcave.
Ecvine. Vertebrele coccigiene, în număr de 17 - 21, au corpul dezvoltat şi aplatizat dorso-
ventral la primele vertebre şi cilindroid la celelalte. Arcul vertebral, prezent la primele două
vertebre. Procesele articulare lipsesc, iar cele transverse dispar în general de la a VI-a vertebră (fig.
115A).
Taurine. În număr de 18 - 21, vertebrele coccigiene sunt mai voluminoase decât la ecvine,
primele cinci prezentând un arc vertebral complet, cu procese spinoase şi transverse bine reliefate.
Procesele transverse, late, se detaşează din jumătatea caudală a corpului, fiind vizibile până la
vertebra a X-a. Un veritabil arc hemal (Arcus hemalis s. Arcus haemalis) se poate observa pe faţa
ventrală a corpului celei de-a doua vertebre, pentru ca la următoarele cinci-şase să apară sub forma
unor procese hemale (Processus hemalis s. Processus haemalis) (fig. 115B).

88
 Fig. 115. Prima vertebră coccigiană la ecvine (A)
și a doua vertebră coccigiană la taurine (B):
(după G. Predoi și col., 1997)
1. Corpul vertebrei; 2. Fața terminală cranială;
3. Gaura vertebrală; 4. Procesul spinos;
5. Procesul mamilar; 6. Procesul transvers;
7. Procesul hemal; 8. Fața terminală caudală
Fig. 116. Vertebra a IV-a coccigiană la canide:
(după G. Predoi și col., 1997)
1. Procesul spinos; 2. Procesul mamilar;
3. Procesul transvers; 4. Osul ipsiloid;
5. Fața terminală caudală

Ovine. Vertebrele coccigiene, în număr de 16 - 22, se remarcă prin apofize transverse fine,
dispuse caudal, în aşa fel încât vertebra are în general forma unui triunghi. Lipsesc procesele
hemale.
Suine. Vertebrele coccigiene sunt în număr de 20 - 23. Primele cinci vertebre sunt complete,
fiind singurele care prezintă apofize articulare. Apofizele transverse sunt detaşate în jumătatea
cranială a corpului, caracter diferenţial faţă de ovine.
Canide. Segmentul coccigian are 18 - 22 vertebre. Primele cinci-şase sunt complete,
putându-se observa toate elementele unei vertebre. Procesele hemale în planul vertebrei IV sau V
formează osul ipsiloid (Os arcus hemalis s. Os arcus haemalis) (fig. 116).
Feline. În număr de 20 - 24, comparativ cu canidele, prezintă apofizele transverse lungi şi
dirijate caudal. Tuberculii hemali sunt reduşi, observându-se lipsa osului ipsiloid.
Leporide. Vertebrele coccigiene, în număr de 14 - 16, se diferenţiază de cele de feline prin
apofizele transverse mai reduse, orientate lateral şi prin lipsa totală a tuberculilor hemali.
Păsări. Spre deosebire de regiunile precedente, regiunea coccigiană are vertebrele mobile.
În număr de şapte, aceste vertebre au apofizele spinoase şi transverse dezvoltate. Ultima vertebră,
voluminoasă, este dispusă vertical, de forma unei piramide trifaciate şi este denumită pygostil (v.
fig. 53).

6.2. Coastele (Costae)

Sunt oase alungite, perechi, care fac legătura între segmentul toracal al coloanei vertebrale şi
stern. Numărul perechilor de coaste este egal cu numărul vertebrelor toracale al speciei respective.

89
 La mamifere, fiecare coastă prezintă o porţiune dorsală, osoasă, care constituie coasta
propriu-zisă (Os costale) şi o porţiune ventrală, cartilaginoasă - cartilajul costal (Cartilago costalis),
care realizează joncţiunea cu sternul.
Privită în ansamblu, coasta apare recurbată, având porţiunea dorsală orientată ventro-caudal,
iar porţiunea ventrală cu o direcţie ventro-cranială. Cele două porţiuni delimitează un unghi cu
deschidere cranială numit unghiul costo-condral (Angulus costae) sau genunchiul coastei (Genu
costae).
Coastele ale căror cartilaje se articulează direct cu sternul se numesc sternale sau adevărate
(Costae verae s. Costae sternales); cartilajele următoarelor coaste se articulează succesiv, unul pe
celălalt, realizând hipocondrul, aceste coaste fiind numite coaste asternale (Costae spuriae s. Costae
asternales).
Descriptiv coasta prezintă o extremitate proximală, un corp şi o extremitate distală.
Extremitatea proximală, dorsală sau vertebrală, prezintă ca formaţiuni articulare capul
coastei şi tuberculul coastei. Acestea sunt separate printr-o porţiune mai îngustă numită gâtul
coastei.
Capul coastei (Caput costae) este ornat de două
faţete diartrodiale (Facies articularis capitis costae) uşor
convexe, separate de un şanţ interarticular destinat inserţiei
ligamentare.
Gâtul coastei (Collum costae) are o lungime
variabilă, fiind cel mai bine reprezentat la coastele din
treimea mijlocie a cuştii toracice, fiind extrem de redus la
ultimele două-trei perechi.
Tuberculul coastei (Tuberculum costae) proemină
dorso-caudal şi prezintă o faţetă articulară diartrodială
(Facies articularis tuberculi costae) prin care se articulează
cu faţeta costotransversară a vertebrei toracale de acelaşi
rang numeric.
Corpul coastei (Corpus costae) este arcuit,
prezentând o faţă medială concavă dorso-ventral şi plană în
sens transversal, o faţă laterală rugoasă şi convexă dorso-
ventral, o margine cranială subţire şi o margine caudală Fig. 117. Extremitatea proximală a
primei coaste (A) și a coastei a VI-a (B)
îngroşată şi prevăzută cu un şanţ vasculo-nervos (Sulcus
la ecvine: (după G. Predoi și col., 1997):
costae), mai mult sau mai puţin evident.
Extremitatea distală a coastei osoase este puţin 1. Fața articulară cranială a capului
coastei; 2. Fața articulară caudală a capului
bombată şi prezintă o excavaţie superficială pentru coastei; 3. Gâtul coastei;
articularea cu cartilajul costal. 4. Fața articulară a tuberculului coastei;
La unele specii, ultima sau ultimele două perechi de 5. Tuberculul coastei
coste au cartilajele rudimentare şi libere (fără raporturi articu-
lare), acestea fiind numite coaste flotante (Costae fluctuantes).
Ecvine. În număr de 18 perechi, acestea sunt sistematizate în opt sternale şi zece asternale.
Prima coastă este cea mai scurtă şi are extremitatea ventrală îngroşată şi lăţită, iar la extremitatea
proximală faţetele diartrodiale de la nivelul capului coastei sunt în continuitate, neexistând o
incizură ligamentară care să le separe. Lungimea celorlalte coaste până la a X-a creşte, apoi scade la
celelalte. Capul coastei, îngust, foarte arcuit, prezintă aproximativ aceeaşi lăţime pe toată lungimea,
iar şanţul vasculo-nervos este vizibil până la jumătatea coastei. Tuberozitatea coastei este rugoasă şi
prezintă o suprafaţă diartrodială plană (fig. 118A).
Taurine. Coastele, în număr de 13 perechi (opt sternale şi cinci asternale), sunt mai lungi,
mai late şi mai puţin recurbate decât la ecvine. Lungimea maximă o prezintă coastele 8 - 10, care
sunt totodată şi cele mai late. Lăţimea este evidentă în jumătatea ventrală a corpului. Capul coastei,
bine delimitat, este ornat de faţete articulare întinse, fiind separat printr-un gât lung de tuberozitatea
coastei, tuberozitate care prezintă suprafaţa diartrodială concavă transversal (fig. 118B).

90
 Fig. 118. Coastele la ecvine (A), taurine (B), ovine (C), suine (D) și
canide (E) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul coastei; 2. Tuberculul coastei; 3. Corpul coastei

Ovine. Coastele se aseamănă cu cele de la taurine în ceea ce priveşte numărul şi

sistematizarea acestora. Ultima pereche de coaste poate fi flotantă. Comparativ cu cele de taurine
sunt mai curbate pe axul longitudinal, mai puţin late şi cu faţa laterală mai plană (fig. 118C).
Suine. Există 13 - 17 perechi de coaste, dintre care 7 sternale şi restul asternale. Ultima
pereche poate fi flotantă. Coastele se caracterizează prin grosimea lor şi aspectul torsionat.
Extremitatea proximală prezintă tuberozitatea mult detaşată, cu suprafaţa articulară plană şi întinsă,
separată de corpul coastei printr-un gât costal extrem de lung, gât care se scurtează spre sfârşitul
seriei, pentru ca la ultimele patru-cinci perechi acesta să lipsească. Arcul costal este foarte strâns,
formând un veritabil unghi costal. Corpul coastei, relativ prismatic, cu numeroase accidente de
suprafaţă, prezintă pe marginea caudală un şanţ larg pe toată întinderea (fig. 118D).
Canide. Coastele sunt în număr de 13 perechi (9 sternale şi 4 asternale). Ultima pereche este
adesea flotantă. Caracteristica esenţială a coastelor este reprezentată de aspectul cilindric şi recurbat
în semicerc. Capul coastei, redus, bine delimitat,
este susţinut de un gât lung, iar tuberozitatea
prezintă suprafaţa articulară uşor concavă la
primele perechi de coaste. Extremitatea distală este
bombată (fig. 118E).
Feline. Sunt prezente acelaşi număr de coaste,
cu aceeaşi sistematizare ca la canide. Comparativ sunt
mai lungi, mai subţiri şi mai puţin curbate. La nivelul
unghiului coastei se poate observa o redusă rugozitate
destinată inserţiei musculare. Tuberozitatea coastei
este redusă (fig. 119A).
Leporide. În număr de 12 perechi (7
sternale şi 5 asternale), se deosebesc de cele de
Fig. 119. Coastă la feline (A) și leporide (B): feline prin corpul aplatizat şi prin prezenţa unei
(după G. Predoi și col., 1997):
apofize evidente de inserţie musculară, apofiză
1. Capul coastei; 2. Tuberculul coastei; dispusă înapoia tuberozităţii. Capul coastei este
3. Corpul coastei; 4. Apofiză musculară redus şi susţinut de un gât lung (fig. 119B).

91
 Păsări. Coastele, în număr de 7 perechi la galinacee şi 9 la palmipede, sunt alcătuite din
două porţiuni distincte, dorsală (Costa vertebralis) şi ventrală (Costa sternalis), ambele osificate.
Primele două perechi de coaste sunt flotante, ultima este asternală, iar celelalte (patru la
galinacee şi şase la palmipede) sunt sternale. Coasta dorsală se articulează cu coloana vertebrală
printr-un cap articular susţinut de un gât lung. Corpul este mult turtit lateral, prezentând o apofiză
uncinee (Processus uncinatus) orientată caudal. Cartilajul costal este total osificat, prezentându-se
ca o veritabilă coastă ventrală, articulată diartrodial la coasta dorsală (v. fig. 120).

Fig. 120. Scheletul toraco-abdominal la păsări (galinacee) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul spinos al vertebrelor toracale; 2. Procesul transvers al vertebrelor toracale; 3. Ilium; 4. Ischium;
5. Pubis; 6. Gaura acetabulară; 7. Gaura obturată; 8. Gaura ischiadică; 9. Gaura ischio-pubiană;
10. Vertebrele coccigiene; 11. Pygostil; 12. Capul coastei; 13. Tuberculul coastei; 14. Coastă flotantă;
15. Coastă dorsală; 16. Apofiza uncinee; 17. Coastă ventrală; 18. Procesul episternal;
19. Gaura episternală; 20. Procesul costal; 21. Șanțul articular pentru coracoid; 22. Procesul toracal;
23. Procesul abdominal; 24. Carena sternală; 25. Creasta sternală; 26. Procesul xifoidian

6.3. Sternul (Sternum)

Piesă impară situată ventral pe linia mediană la distanţă de coloana vertebrală, sternul este
format dintr-o serie de piese osoase denumite sternebre (Sternebrae), articulate prin formaţiuni
fibrocartilaginoase. Descriptiv prezintă trei porţiuni.
Manubriul sternal, presternul sau apendicele traşelian (Manubrium sterni) reprezintă prima
sternebră. El se poate prelungi anterior cu o porţiune ce rămâne neosificată.
Corpul sternului sau mezosternul (Corpus sterni) poate fi aplatizat dorso-ventral sau dintr-o
parte în alta prezentând pe faţa ventrală o creastă sternală (carena sternală) (Crista sterni). În spaţiul
dintre două sternebre alăturate se delimitează incizurile costale (Incisurae costales) adânci, pentru
articularea cu cartilajele costale.
Apendicele xifoidian sau xifisternul (Processus xiphoideus) reprezintă prelungirea caudală a
corpului, fiind în cea mai mare parte cartilaginos (Cartilago xiphoidea) şi de aspectul unei palete
mai mult sau mai puţin lăţită.
Ecvine. Sternul, format din 6 sternebre unite prin piese catilaginoase dezvoltate, are forma
unei prisme triunghiulare cu faţa dorsală plană şi marginea ventrală extrem de bine detaşată. Pe

92
feţele laterale sternul prezintă incizurile costale, cele destinate primei perechi de coaste venind în
contact în plan median. Apendicele xifoidian, reprezentat de o piesă cartilaginoasă cu aspect de
paletă, este articulat la ultima sternebră printr-o porţiune îngustă, osificată (fig. 121).

Fig. 121. Sternul la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Manubriul sternal; 2. Sternebră; 3. Creasta sternală;
4. Apendicele xifoidian; 5. Incizuri costale; 6. Cartilaj costal
Fig. 122. Sternul la bovine – vedere
ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Manubriul sternal;
2. Apendicele xifoidian; 3. Cartilaje costale;
I-VII. Sternebre.

Rumegătoare. Sternul este format din 7 sternebre. Corpul este lăţit, aplatizat dorso-ventral,
lipsit de creastă sternală, faţa ventrală fiind uşor concavă. Apendicele xifoidian este mai redus decât
la ecvine, iar incizurile costale sunt adânci. La ovine a doua sternebră este alungită şi strangulată
(fig. 122, 123).
Suine. Sternebrele sunt în număr de şase. Corpul este aplatizat dorso-ventral şi prezintă
lăţimea maximă la jumătatea sa, extremităţile fiind mai înguste. Manubriul sternal are aspect relativ
conic şi se articulează diartrodial cu mezosternul. Ultimele sternebre par a fi duble, nucleii de
osificaţie rămânând mult timp evidenţi (hemisternebre). Apendicele xifoidian prezintă un gât lung şi
subţire (fig. 124).

Fig. 123. Sternul la ovine – vedere dorsală a Fig. 124. Sternul la suine – vedere dorsală
primelor două sternebre (A) şi vedere ventrală a (după G. Predoi și col., 1997):
sternului (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Manubriu sternal; 2. Hemisternebre;
1. Extremitatea distală a primei coaste; 3. Apendice xifoidian; 4. Cartilaje costale
2. Cartilaje costale; 3. Apendice xifoidian;
I-VII. Sternebre

93
 Canide. Sternul este alcătuit din 8 sternebre cilindrice, uşor strangulate la mijloc şi unite
prin cartilaje groase (discuri intersternebrale). Manubriul sternal este segmentul cel mai lung,
prezentând la extremitatea anterioară un cartilaj scurt şi conic. Apendicele xifoidian este prevăzut cu
un gât extrem de lung şi subţire (Fig. 125).
Feline. Sternul, asemănător cu cel de canide şi cu acelaşi număr de sternebre, are corpul
aproape rectiliniu, iar primele două sternebre prezintă o redusă creastă inferioară (Fig. 126 A).

Fig. 125. Sternul la canide – vedere ventrală Fig. 126. Sternul la feline (A) şi leporide (B) – vedere ventrală
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Manubriul sternal; 2. Apendicele xifoidian; 1. Manubriul sternal; 2. Apendicele xifoidian;
3. Cartilaje costale 3. Cartilaje costale

Leporide. Sternul este format din şase sternebre. Manubriul sternal este lung şi aplatizat
transversal. Creasta sternală, bine detaşată la nivelul primei sternebre, este vizibilă până la
penultima, iar apendicele xifoidian este lung şi dezvoltat în sens transversal (fig. 126 B).
Păsări. Sternul, foarte dezvoltat şi complet osificat, este turtit dorso-ventral, prezentând faţa
dorsală concavă, faţa ventrală convexă în sens transversal şi prevăzută cu o carenă sternală (Carina
sterni) bine detaşată. Marginea cranială este prevăzută pe linia mediană cu un proces episternal,
flancat de suprafeţe diartrodiale pentru articularea cu coracoidul. Marginile sunt prevăzute cu
incizuri, procese şi suprafeţe articulare pentru coaste.
La galinacee corpul sternului este redus, cu marginile neregulate. Faţa dorsală prezintă două
găuri pneumatice, iar cea ventrală este ornată de o carenă dezvoltată. Procesul episternal (Rostrum
sterni) este străbătut de o gaură episternală (Foramen rostri), iar marginile sternului prezintă
procesele costale dezvoltate. Înapoia proceselor costale se observă patru incizuri costale. Lateral de
corpul sternului se observă incizurile sternale mediale separate de incizurile sternale laterale prin
apofiza sternală abdominală (proces abdominal). Lateral de incizura sternală laterală se află apofiza
sternală laterală (proces toracal) (v. fig. 120 şi fig. 127).
La palmipede sternul este relativ dreptunghiular, cu marginile mai regulate. Procesele
costale, mai reduse decât la galinacee, sunt urmate de şase incizuri costale. Marginea caudală este
lăţită, flancată de incizura abdominală limitată lateral de apofiza abdominală. Eminenţa episternală
este redusă şi lipsită de gaură episternală, iar pe faţa dorsală există o singură gaură pneumatică (fig.
128 şi 129).

94
Fig. 127. Sternul la galinacee – vedere dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul episternal; 2. Găurile pneumatice;
3. Procesul costal; 4. Incizuri costale;
5. Procesul toracal; 6. Procesul abdominal;
7. Mezosternul; 8. Procesul xifoidian;
9. Incizura sternală laterală;
10. Incizura sternală medială
Fig. 128. Sternul la palmipede – vedere dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul episternal ventral;
2. Procesul episternal dorsal; 3. Gaura pneumatică;
4. Procesul costal; 5. Incizuri costale;
6. Procesul abdominal; 7. Procesul xifoidian;
8. Incizura sternală medială

Fig. 129. Sternul la palmipede – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul episternal ventral; 2. Procesul episternal dorsal; 3. Sanţul de articulare cu coracoidul;
4. Procesul costal; 5. Incizuri costale; 6. Procesul abdominal; 7. Carena sternală; 8. Creasta sternală;
9. Procesul xifoidian; 10. Incizura sternală medială

95
 Capitolul 7
OASELE CAPULUI (CRANIUL)
(Cranium et Facies)

Baza anatomică a capului este formată dintr-o serie de oase articulate între ele într-o piesă
unică de formă piramidală. Acest ansamblu, denumit craniu sau cap osos, are o direcţie oblică
ventro-rostrală, fiind articulat prin baza sa la coloana vertebrală.
Oasele componente ale craniului care sunt dispuse în jurul encefalului, formând pentru
acesta o capsulă protectoare, integrează neurocraniul, craniul propriu-zis sau craniul cerebral (Ossa
cranii).
Oasele care formează baza anatomică a porţiunilor iniţiale ale aparatului digestiv şi
respirator, respectiv cavitatea bucală şi cavităţile nazale, constituie splanchnocraniul, masivul facial
sau craniul viscero-facial (Ossa faciei).
În continuare se vor descrie oasele ce compun craniul la ecvine, care constituie specia de
referinţă în Anatomia Comparată, urmând ca la celelalte specii de animale care fac obiectul
studiului anatomic să se descrie craniul ca întreg, punctând succint caracterele specifice.

7.1. Oasele neurocraniului (Ossa cranii)

Oasele ce delimitează cavitatea craniană sunt în general oase late, prezentând fiecare o faţă
exocraniană (sau externă), o faţă endocraniană (sau internă) şi un contur (sau circumferinţă).
Oasele care delimitează plafonul (Calvaria) şi pereţii laterali ai cavităţii craniene sunt pare,
fiind reprezentate de: frontale, parietale şi temporale. Oasele care constituie baza craniului sunt oase
impare şi sunt reprezentate de occipital, sfenoid şi etmoid.

7.1.1. Occipitalul (Os occipitale)

Situat la extremitatea dorso-aborală a craniului, occipitalul delimitează (prin faţa

endocraniană) ventro-aboral cavitatea craniană, constituind componenta prin care craniul se
articulează la coloana vertebrală, respectiv se articulează cu prima vertebră cervicală - atlasul.
Din punct de vedere descriptiv, occipitalul apare format din patru porţiuni ce delimitează
gaura occipitală mare (Foramen magnum) prin care se face comunicarea dintre cavitatea craniană şi
canalul neural (vertebral), porţiuni denumite după cum urmează: bazilară (bazioccipitalul) (Pars
basilaris), două laterale (exooccipitalul) (Pars lateralis) simetrice şi solzoasă (scvama occipitalului)
(Squama occipitalis). La animalele adulte cele patru porţiuni sunt complet sudate între ele.
Pe faţa exocraniană (fig. 130, 131) se observă o deschidere largă, gaura occipitală mare,
flancată lateral de doi condili biconvecşi, de articulare cu atlasul. Lateral de fiecare condil
(Condylus occipitalis) se observă câte o apofiză paracondilară (jugulară sau stiloidă) (Processus
jugularis s. Processus paracondylaris), dezvoltată, apofiza fiind despărţită de condilul de aceeaşi
parte printr-o incizură stilo-condiliană largă, sub care se observă o excavaţie - fosa condilară
ventrală (Fossa condylaris ventralis), perforată de gaura nervului hipoglos (Canalis n. hypoglossi).
Lateral, la limita dintre porţiunea bazilară şi porţiunea laterală se observă incizura jugulară (Incisura
jugularis) prin care occipitalul contribuie la delimitarea găurii jugulare.

96
 Fig. 130. Occipitalul la ecvine – vedere latero-
aborală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă;
2. Procesul interparietal; 3. Tuberozitatea cervicală;
4. Creasta nucală; 5. Marginea laterală;
6. Gaura occipitală mare; 7. Condilii occipitalului;
8. Gaura nervului hipoglos; 9. Apofiza paracondilară;
10. Fosa condilară ventrală; 11. Bazioccipitalul
Fig. 131. Occipitalul la ecvine – vedere aborală (faţa
nucală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală;
3. Tuberozitatea cervicală (nucală); 4. Baza apofizei
paracondilare; 5. Tuberculul nucal; 6. Gaura occipitală;
7. Apofiza bazilară; 8. Gaura condiliană; 9. Condilii
occipitalului; 10. Marginea bazilară; 11. Vârful apofizei
paracondilare; 12. Bazioccipitalul

De la baza proceselor paracondilare se detaşează crestele nucale (Crista nuchae)

proeminente şi tăioase (creste ce aparţin porţiunii scvamoase a occipitalului) care, reunite în plan
median dorsal formează protuberanţa occipitală externă (Protuberantia occipitalis externa).
De la nivelul protuberanţei occipitale externe coboară spre gaura occipitală creasta
occipitală externă (Crista occipitalis externa) transformată la ecvine într-o veritabilă tuberozitate
cervicală (nucală).
Protuberanţa occipitală externă se continuă
în sens rostral cu creasta sagitală externă (Crista
sagittalis externa) care, după un scurt traiect, se
împarte în două linii temporale (Linea temporalis).
Rostral şi ventral, de la nivelul găurii
occipitale, la conturarea căreia participă, se
detaşează porţiunea bazilară a occipitalului
(bazioccipitalul) (Pars basilaris) care contribuie
prin sudarea cu bazisfenoidul la alcătuirea punţii
(podelei) cavităţii craniene.
Marginile sale contribuie la delimitarea
găurilor sfărâmate (sfâşiate) împreună cu
sfenoidul şi temporalul. Pe faţa exocraniană se
observă o depresiune sagitală care, în apropierea
joncţiunii cu bazisfenoidul, este flancată de câte Fig. 132. Occipitalul la ecvine – faţa endocraniană
un tubercul muscular (Tuberculum musculare). (după G. Predoi și col., 1997):
Faţa endocraniană (fig. 132) apare excavată 1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta sagitală;
de o amprentă bulbo-pontină (Impressio pontina et 3. Procesul interparietal; 4. Protuberanţa occipitală
Impressio medullaris) la nivelul bazioccipitalului internă şi procesul tentoric; 5. Suprafaţa de sutură cu
parietalul; 6. Amprenta vermisului; 7, 12. Suprafaţa de
şi de amprenta vermisului (Impressio vermialis) sutură cu temporalul; 8. Gaura occipitală; 9, 13. Fosa
flancată de amprentele emisferelor cerebeloase la condiliană ventrală; 10. Bazioccipitalul; 11. Apofiza
nivelul porţiunii scvamoase. Tot la nivelul solzului paracondilară; 14. Gaura condiliană; 15. Bazioccipitalul;
occipitalului se observă o protuberanţă occipitală 16. Condilii occipitali; 17. Suprafaţa de sutură cu
bazisfenoidul
97
internă pronunţată (Protuberantia occipitalis interna) care, prin sudarea la aceasta a bazei cortului
cerebelului, constituie procesul tentoric (Processus tentoricus), proces dependent în mare parte de
interparietal.
Circumferinţa occipitalului este constituită din două margini laterale care aparţin porţiunilor
laterală şi solzoasă; fiecare margine laterală este formată dintr-o margine parietală dispusă dorsal
(de articulare cu parietalul) şi dintr-o margine mastoidiană dispusă ventral (de articulare cu
temporalul). Porţiunea bazilară contribuie prin marginile sale la delimitarea găurilor jugulară şi
sfâşiată.

7.1.2. Parietalul (Os parietale)

Os lat, par, aproximativ patrulater, dispus dorso-lateral, contribuie la delimitarea bolţii cutiei
craniene (Calvaria).
Parietalul prezintă o faţă exocraniană netedă şi convexă, pe suprafaţa căreia se observă o
linie temporală (Linea temporalis) ce continuă la acest nivel creasta sagitală externă. Linia
temporală se dirijează rostro-lateral împărţind faţa exocraniană într-o suprafaţă parietală (Planum
parietale), dispusă dorso-medial şi o suprafaţă temporală (Planum temporale), dispusă lateral (fig.
133).

Fig. 133. Parietalul la ecvine - faţa exocraniană
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Marginea aborală; 2. Creasta sagitală externă;
3. Suprafaţa temporală; 4. Linia temporală;
5. Marginea rostrală
Fig. 134. Parietalul la ecvine - faţa endocraniană
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Creasta sagitală internă; 2. Marginea aborală;
3. Amprente cerebrale şi vasculare pe faţa endocraniană;
4. Marginea rostrală

Faţa endocraniană este concavă, suprafaţa acesteia fiind denivelată de amprentele

circumvoluţiunilor cerebrale şi de şanţuri vasculare. Aboral la nivelul liniei de sutură se observă o
redusă creastă sagitală internă (Crista sagittalis interna) (fig. 134).
Conturul (circumferinţa) prezintă marginile dinţate fiind denumite după oasele cu care se
sudează, respectiv o margine sagitală (de sudare cu congenerul), o margine occipitală (dispusă
aboral), o margine temporală (dispusă lateral) şi o margine frontală (dispusă rostral la canide). La
nivelul marginii sagitale, pe linia de sutură se pot observa unul sau două oase numite oase
preinterparietale, vormiene sau fontanelare.

98
 7.1.3. Interparietalul (Os interparietale)

Este un os impar, redus, dispus între cele două parietale şi solzul occipitalului. Pe faţa
externă a interparietalului se observă creasta sagitală externă (Crista sagittalis externa) bifurcată
oral, iar pe faţa internă proemină procesul tentoric (Processus tentoricus) care, împreună cu
procesul tentoric al occipitalului, formează cortul osos al cerebelului. Rostral, pe faţa endocraniană
se observă porţiunea iniţială a crestei sagitale interne ce se va continua la nivelul parietalelor.

7.1.4. Frontalul (Os frontale)

Frontalul apare ca un os lat, par, situat la limita dintre neuro- şi splanchnocraniu.

El este format din trei porţiuni, şi anume: solzoasă (scvama frontalului) (Squama frontalis),
dispusă dorso-aboral, prin care contribuie la formarea tavanului cavităţii craniene, nazală (Pars
nasalis), dispusă rostro-dorsal, care contribuie la delimitarea cavităţii nazale şi orbitară (temporo-
orbitară) (Pars orbitalis), dispusă lateral şi care participă la delimitarea cavităţii orbitare.
Faţa exocraniană (fig. 135)
apare îndoită în unghi drept, fiind
sistematizată într-o porţiune frontală
şi o porţiune orbito-temporală
(temporo-orbitară).
Porţiunea scvamoasă, dispusă
dorso-aboral, formează baza anato-
mică a regiunii frunţii. Porţiunea
solzoasă se continuă în sens latero-
ventral cu porţiunea orbitară
(temporo-orbitară). La limita dintre
cele două porţiuni se detaşează în
sens lateral o apofiză denumită
apofiza (procesul) zigomatică a
frontalului (Processus zygomaticus)
care contribuie la delimitarea orbitei
Fig. 135. Frontalul la ecvine – faţa exocraniană (vedere laterală)
(după G. Predoi și col., 1997):
(rostro-dorsal) împreună cu arcada
zigomatică. Procesul zigomatic este
1. Porţiunea solzoasă; 2. Porţiunea nazală; 3. Porţiunea orbitală; recurbat latero-ventral şi aplatizat
4. Apofiza zigomatică; 5. Creasta orbito-temporală; 6. Linia temporală;
7. Marginea supraorbitală; 8. Gaura supraorbitală; 9. Faţa temporală; dorso-ventral. Baza procesului
10. Faţa orbitală; 11. Amprenta (foseta) trochleară; 12. Marginea nazală; zigomatic este perforată în sens
13. Marginea parietală; 14. Aripa presfenoidului; 15. Gaura etmoidală dorso-ventral de gaura supraorbitară
(Foramen supraorbitalis). Pe faţa
ventrală, de la baza apofizei zigomatice se detaşează creasta orbito-temporală (Crista
orbitotemporalis) dispusă vertical, care marchează limita dintre fosa orbitară şi fosa temporală. Tot
pe faţa ventrală a apofizei se observă lateral o depresiune netedă, alungită - fosa glandei lacrimale
(Fossa glandulae lacrimalis).
Creasta orbito-temporală sistematizează porţiunea temporo-orbitară într-o faţă orbitară şi o
faţă temporală. Faţa orbitară participă la delimitarea peretelui medial al orbitei, iar faţa temporală
concură la delimitarea fosei temporale (supraorbitare). Pe faţa orbitară se observă o amprentă redusă
- foseta trochleară (Fovea trochlearis) şi ventro-aboral de aceasta incizura etmoidală (Incisura
ethmoidalis), marginea latero-inferioară reprezentând creasta orbitară inferioară.
Porţiunea nazală apare netedă şi uşor convexă în sens lateral.

99
 Faţa endocraniană (fig. 136) este concavă şi împărţită într-o porţiune orală şi o porţiune
aborală datorită detaşării lamei osoase transversale. Porţiunea rostrală, anfractuoasă, participă la
delimitarea sinusului frontal, iar porţiunea aborală,
concavă în toate sensurile şi denivelată de amprente
ale circumvoluţiunilor cerebrale, delimitează rostro-
dorsal plafonul cavităţii craniene. Lama osoasă
transversală se sudează cu etmoidul şi contribuie la
formarea peretelui anterior al cavităţii craniene.
Conturul, denticulat, prezintă patru margini.
Marginea sagitală contribuie împreună cu congenera
la formarea suturii sagitale interfrontale care, în
porţiunea solzoasă, pe faţa endocraniană, apare
excavată de şanţul sinusului sagital superior ce se
continuă rostral cu creasta sagitală frontală, creastă ce
se continuă cu apofiza „crista galli” a etmoidului. În
porţiunea nazală, marginea sagitală prezintă o lamă
osoasă (proces septal) dispusă în plan median care
separă sinusurile frontale simetrice. Prin marginea
rostrală frontalul se articulează cu nazalul, prin
marginea aborală se articulează cu parietalul, iar prin
marginea latero-ventrală se sudează în sens antero- Fig. 136. Frontalul la ecvine – faţa endocraniană
(după G. Predoi și col., 1997):
posterior (rostro-aboral) cu etmoidul, maxila, palatinul
şi sfenoidul. La locul de sudură cu etmoidul, frontalul 1. Porţiunea solzoasă (aborală) - amprente ale
circumvoluţiunilor cerebrale; 2. Lama osoasă
prezintă o redusă incizură care concură la delimitarea transversală; 3. Porţiunea nazală (rostrală);
găurii etmoidale împreună cu palatinul, etmoidul şi 4. Septumul sinusului frontal; 5. Gaura supraorbitară
sfenoidul.

7.1.5. Temporalul (Os temporale)

Temporalul este un os par care formează pereţii laterali ai cavităţii craniene şi adăposteşte
receptorii analizatorului stato-acustic. Osul este format din patru porţiuni, şi anume: scvamoasă
(scvama sau solzul) (Pars squamosa),
pietroasă (Pars petrosa), timpanică
(Pars tympanica) şi mastoidiană (Pars
mastoidea), ultimele trei porţiuni fiind
sudate între ele alcătuind piramida
temporalului.
Porţiunea scvamoasă, fiind un os
lat cu aspect de solz, oferă pentru studiu
o faţă exocraniană, o faţă endocraniană
şi un contur.
De pe faţa exocraniană (fig. 137), Fig. 137. Scvama temporalului la ecvine – faţa exocraniană
care apare convexă şi perforată de o (după G. Predoi și col., 1997):
serie de orificii vasculare, se detaşează 1. Procesul zigomatic al temporalului; 2. Condilul temporalului;
procesul zigomatic (Processus zygoma- 3. Cavitatea glenoidă; 4. Procesul retroglenoidal;
ticus) cu orientare latero-rostrală care, 5. Marginea sfenoidală; 6. Procesul retrotimpanic
alături de osul zigomatic, procesul
zigomatic al frontalului şi procesul zigomatic al maxilei realizează arcada zigomatică. Marginea
dorsală a procesului zigomatic se continuă aboral cu creasta temporală. Faţa ventrală a procesului
zigomatic este dominată de suprafeţele de articulare integrate articulaţiei temporo-mandibulare

100
reprezentate de un condil convex-concav (convex oro-aboral şi concav latero-medial) dispus rostral
şi o cavitate glenoidă alungită dintr-o parte în alta.
Aboral cavitatea glenoidă este limitată de procesul retroglenoidal înapoia căruia se
evidenţiază incizura timpanică, delimitată aboral de procesul retrotimpanic şi continuat de procesul
caudal (occipital).
Pe faţa endocraniană (cerebrală)
(fig. 138), concavă în toate sensurile, se
observă amprente ale circumvoluţiunilor
cerebrale şi o evidentă scizură vasculară
(componentă a conductului parieto-
temporal).
Conturul, relativ subţire şi tăiat
oblic, se articulează cu oasele învecinate.
Piramida (stânca) temporalului,
cu aspect de piramidă triunghiulară,
Fig. 138. Scvama temporalului la ecvine – faţa endocraniană orientată cu vârful dorsal şi baza ventral,
(după G. Predoi și col., 1997):
cu axul mare dispus oblic ventro-rostral,
1. Amprentele circumvoluţiunilor cerebrale; 2. Procesul oferă pentru studiu trei feţe, o bază şi un
retrotimpanic; 3. Procesul zigomatic; 4. Marginea parietală
vârf.
Ea este formată prin articularea prin sinostoză a trei porţiuni, şi anume: pietroasă, timpanică
şi mastoidiană.

Fig. 139. Piramida temporalului la ecvine – faţa posterioară (A) şi faţa medială (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Faţa posterioară; 2. Creasta mastoidiană (marginea postero-laterală); 3. Marginea caudo-medială;
4. Procesul mastoidian; 5. Procesul stiloid; 6. Bula timpanică; 7. Procesul muscular; 8. Fosa lobului Floculus;
9. Marginea cranio-medială; 10. Hiatusul auditiv; 11. Fisura petro-timpanică; 12. Incizura nervului trigemen;
13. Canalul musculo-tubar

Faţa medială (cerebeloasă) (fig. 139 B), aparţine în totalitate porţiunii pietroase. Prezintă o
suprafaţă în general concavă ce reprezintă amprenta (fosa) emisferelor cerebeloase, ventral de
această fosă observându-se hiatusul auditiv (porul acustic intern sau meatul auditiv intern) (Porus
acusticus internus). Hiatusul auditiv are aspect de excavaţie neregulată cu suprafaţa împărţită în
două etaje (superior şi inferior) printr-o creastă (lamă) osoasă transversă. În etajul superior se

101
observă două orificii, unul dispus rostral – gaura (aria) nervului facial (Canalis facialis) şi unul
dispus aboral – gaura (aria) vestibulară dorsală (Area vestibularis superior). În etajul inferior sunt
alte două deschideri: oral – aria cochleară (Area cochleae), iar aboral – aria (gaura) vestibulară
ventral (Area vestibularis inferior).
Tot pe faţa medială, în apropierea marginii aborale, se observă o fisură alungită protejată de
o lamă osoasă ce reprezintă deschiderea canalului cochlear (Canaliculus cochleae). Faţa medială se
prelungeşte la ecvine cu o proeminenţă ascuţită sub care se observă o depresiune ce marchează
incizura nervului trigemen.
Faţa posterioară (occipitală) (fig. 139 A),
formată de porţiunile pietroasă şi mastoidiană,
rugoasă şi marcată de şanţuri vasculare puţin
adânci, se articulează cu occipitalul.
Faţa laterală (fig. 140), formată prin
participarea porţiunilor pietroasă, mastoidiană şi
timpanică, este neregulată şi anfractuoasă.
Porţiunea mastoidiană, dispusă aboral,
participă la formarea feţei laterale prin creasta
mastoidiană (Crista mastoidea) puţin reliefată
care se termină ventral prin procesul mastoidian
(Processus mastoideus), anterior căruia se
observă gaura stilo-mastoidiană (Foramen Fig. 140. Piramida temporalului la ecvine – faţa laterală
stylomastoideus) (sub care se găseşte procesul (după G. Predoi și col., 1997):
stiloid). Faţa laterală a apofizei mastoidiene este 1. Vârful piramidei; 2. Faţa suturală laterală;
marcată de un evident şanţ vascular (şanţul 3. Şanţul arterei meningice aborale; 4. Conductul auditiv
arterei meningice aborale). extern; 5. Procesul mastoidian; 6. Fisura petro-timpanică;
7. Procesul stiloid; 8. Gaura stilo-mastoidiană;
Porţiunea timpanică este reprezentată de 9. Procesul muscular
conductul auditiv extern care se deschide la
exterior prin orificiul auditiv (acustic) extern (Porus acusticus externus), iar la interior comunică cu
cavitatea timpanică printr-un orificiu delimitat de un cerc osos incomplet (dorsal) pe care se inseră
membrana timpanică la nivelul unui şanţ timpanic.
Dispusă ventral, baza piramidei temporalului aparţine porţiunilor pietroasă şi timpanică.
Suprafaţa bazei este anfractuoasă, evidenţiindu-se următoarele formaţiuni:
- bula timpanică (Bulla tympanica), alcătuită dintr-o lamă osoasă subţire, contribuie
dominant la delimitarea cavităţii timpanice;
- procesul muscular (apofiza subuliformă) (Processus muscularis), cu aspect stiloid,
acicular, pe care se inseră muşchii tensor şi ridicător al vălului palatin; la baza
procesului muscular şi medial se observă orificiul canalului musculotubar;
- fisura petro-timpanică (Fissura petrotympanica) este dispusă lateral şi la baza procesului
muscular şi marchează limita dintre porţiunea pietroasă şi timpanică;
- procesul stiloid (apofiza hioidiană) (Processus styloideus) aparţine porţiunii pietroase,
are direcţie rostro-ventrală şi formă cilindrică. Parţial acoperit de o teacă osoasă oferă
loc de articulare complexului hioidian.
Vârful stâncii temporalului prezintă marginile zimţate, are orientare dorso-aborală, prin
marginea anterioară se articulează cu porţiunea scvamoasă împreună cu care delimitează fisura
petro-scvamoasă, iar prin marginea posterioară cu occipitalul.

7.1.6. Sfenoidul (Os sphenoidale)

Sfenoidul este un os impar, dispus în continuarea orală a bazioccipitalului împreună cu care

participă la formarea podelei cavităţii craniene. Este format din două porţiuni distincte –

102
presfenoidul (Os presphenoidale) şi bazisfenoidul (Os basisphenoidale) – sudate între ele într-o
singură piesă osoasă căreia i se pot descrie un corp, dispus în continuarea porţiunii bazilare a
occipitalului şi două părţi laterale – aripile, câte două pe fiecare parte (aripile rostrale aparţin
presfenoidului, aripile aborale bazisfenoidului).
Descriptiv, sfenoidul prezintă o faţă exocraniană, o faţă endocraniană şi un contur.
Pe faţa exocraniană (fig. 141, 142) se observă în plan median corpul sfenoidului (Corpus),
convex în sens lateral, încadrat de şanţurile vidiene. La nivelul porţiunii corespunzătoare
presfenoidului corpul apare acoperit de sutura aripilor vomerului.

Fig. 141. Sfenoidul la ecvine – privire cranio-laterală Fig. 142. Sfenoidul la ecvine – faţa exocraniană
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Sinusul sfenoidal; 2. Septumul intersinusal; 3. Presfenoidul; 1. Procesul pterigoidian; 2. Corpul presfenoidului;
4. Bazisfenoidul; 5. Aripile presfenoidului; 6. Aripile 3. Gaura alară aborală; 4. Șanţul vidian;
bazisfenoidului; 7. Ciocul presfenoidului; 8. Faţa endocraniană; 5. Corpul bazisfenoidului
9. Procesul pterigoidian; 10. Gaura optică; 11. Fisura orbitală;
12. Gaura rotundă; 13. Gaura alară anterioară; 14. Gaura alară
posterioară; 15. Gaura alară mică; 16. Șanţul vidian;
17. Creasta sfeno-temporală; 18. Creasta pterigoidiană
(creasta hiatusului orbitar)

De pe părţile laterale ale corpului, la limita detaşării aripilor bazisfenoidului, se desprind în

sens rostro-lateral procesele pterigoidiene care sunt aplatizate dintr-o parte în alta. Procesul
pterigoidian (Processus pterygoideus) se articulează cu porţiunea perpendiculară a palatinului şi cu
pterigoidul, împreună cu care delimitează crestele pterigo-palatine. Marginea anterioară a
procesului pterigoidian, formează creasta pterigoidiană (creasta hiatusului orbital) (Crista
pterygoidea) care circumscrie hiatusul orbital. Baza proceselor pterigoidiene la ecvine este
străbătută de canalul alar (pterigoidian) care are formă de „V” cu vârful aboral, prezentând trei
deschideri, şi anume: o deschidere rostrală în hiatusul orbital – gaura alară anterioară (Foramen
alare rostrale), o deschidere dispusă dorso-aboral crestei pterigoidiene – gaura alară mică (Foramen
alare parvum) şi o deschidere aborală – gaura alară posterioară (Foramen alare caudale).
Hiatusul orbital este reprezentat de o depresiune limitată lateral de creasta pterigoidiană. În
sens dorso-ventral, la ecvine în hiatus se deschid şapte orificii, şi anume: gaura etmoidală (Foramen
ethmoidale), gaura optică (Canalis opticus), fisura orbitală (marea fantă sfenoidală) (Fissura
orbitalis), gaura trochleară (Canalis n. trochlearis), marea gaură rotundă (Foramen rotundum),
gaura alară anterioară şi gaura vidiană (Canalis pterygoideus); în afara crestei pterigoidiene se
observă gaura alară mică şi gaura alară aborală.
103
 Aripile bazisfenoidului, reduse în dimensiuni, au suprafaţa anfractuoasă şi în mare parte este
articulată cu temporalul (care o acoperă parţial).
Aripile presfenoidului sunt mult mai dezvoltate şi participă prin faţa exocraniană la formarea
peretelui medial al cavităţii orbitare.
Faţa endocraniană (fig. 143) este concavă în sens transversal şi apare etajată, respectiv mai
înaltă la nivelul presfenoidului şi mai joasă la nivelul bazisfenoidului. Median, la nivelul
presfenoidului, se observă o depresiune alungită
transversal (limitată anterior de creasta orbito-
sfenoidală) – şanţul chiasmatic (foseta optică)
(Sulcus chiasmatis), nivel de la care se detaşează
în sens rostro-lateral canalele optice ce se deschid
în hiatusul orbital prin gaura optică. Corpul, în
porţiunea bazisfenoidului, prezintă o depresiune
superficială – şaua turcească (Sella turcica),
limitată lateral de şanţul carotic (Sulcus caroticus).
Aripile bazisfenoidului în jumătatea lor medială
sunt străbătute în sens rostro-aboral de trei şanţuri:
medial – şanţul cavernos (şanţul ramurii oftalmice
a nervului trigemen) (Sulcus n. ophtalmici) ce se
deschide oral la nivelul fisurii orbitale; median –
şanţul maxilar (Sulcus n. maxillaris), mai larg şi
care se deschide în hiatus prin gaura mare rotundă, Fig. 143. Sfenoidul la ecvine – faţa endocraniană
şi lateral – incizura trochleară ce are ca deschidere (după G. Predoi și col., 1997):
în hiatus gaura trochleară. În jumătatea laterală a 1. Spina etmoidală (continuată cu apofiza „crista galli”);
aripilor bazisfenoidului se observă o depresiune – 2. Incizura etmoidală; 3. Șanţul chiasmatic;
fosa lobului piriform (amprenta circumvoluţiunii 4. Fosa hipofizară (şaua turcească); 5. Șanţul cavernos;
hipocampului) (Fossa piriformis). Aripile presfe- 6. Incizura trochleară; 7. Fosa lobului piriform;
8. Șanţul maxilar; 9. Incizura carotică;
noidului prezintă amprente supeficiale ale circum- 10. Incizura ovală; 11. Incizura spinoasă
voluţiunilor cerebrale.
Conturul este patrulater, deosebindu-se o margine orală, o margine medială, o margine
laterală şi o margine aborală. Marginea rostrală este pneumatizată în jumătatea medială de către
porţiunea sfenoidală a sinusului sfenopalatin. Corpul proemină median articulându-se cu lama
perpendiculară a etmoidului. Marginea orală prezintă, la limita cu jumătatea laterală, o incizură prin
care sfenoidul participă la delimitarea găurii etmoidale alături de etmoid, frontal şi palatin.
Marginea medială marchează detaşarea de la nivelul corpului a aripilor sfenoidului. Marginea
laterală este reprezentată de marginile aripilor pre- şi bazisfenoidului care apar delimitate una de
cealaltă de o incizură adâncă. Marginea aborală participă la delimitarea rostrală a găurii sfărâmate
alături de temporal şi occipital şi prezintă în sens medio-lateral trei incizuri: carotică (Incisura
carotica), ovală (Incisura ovalis) şi spinoasă (Incisura spinosum).

7.1.7. Etmoidul (Os ethmoidale)

Os impar, aşezat în interiorul craniului, etmoidul separă cavitatea craniană de cavităţile

nazale. El este alcătuit din: lama perpendiculară, două lame perforate şi două mase laterale (fig. 144
şi 145).
Lama perpendiculară (apofiza etmoidală) (Lamina perpendicularis), dispusă în plan median,
prezintă două feţe laterale şi patru margini – orală, aborală, dorsală şi ventrală. Feţele laterale sunt
uşor denivelate de proeminenţe şi depresiuni către marginea ventrală, în rest fiind plane. Marginea
rostrală se prelungeşte cu septumul nazal; marginea aborală proemină în cavitatea craniană prin
apofiza etmoidală („crista galli”), pe ea inserându-se extremitatea anterioară a coasei creierului.
104
Marginea dorsală se articulează cu septumul median al frontalului, iar marginea ventrală se dispune
în şanţul septal al vomerului.

Fig. 144. Etmoidul la ecvine – faţa nazală Fig. 145. Etmoidul la ecvine – faţa endocraniană
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Lama perpendiculară; 2. Masa laterală; 1. Lama orbitală; 2. Lama perpendiculară;
3. Lama bazală 3. Lama perforată

Lama perforată („ciuruită”) (Lamina cribosa), dispusă de fiecare parte a apofizei etmoidale,
este o masă osoasă elipsoidală perforată de numeroase orificii prin care trec filetele nervilor
olfactivi din cavităţile nazale în cavitatea craniană. Fiecare lamă perforată prezintă o faţă nazală, o
faţă endocraniană şi un contur.
Faţa nazală, convexă şi dispusă rostral, oferă lame de detaşare a maselor laterale şi lamei
perpendiculare.
Faţa endocraniană, concavă (mulează bulbul olfactiv), evidenţiază o multitudine de orificii
de diferite dimensiuni dispuse în grupuri separate prin lame osoase neperforate.
Conturul este reprezentat de o lamă osoasă groasă, neperforată, care se articulează dorsal cu
marginea etmoidală a frontalului, ventro-lateral cu corpul presfenoidului şi aripile acestuia, iar
medial cu apofiza „crista galli” (Crista galli).
Masele laterale (Labyrinthus ethmoidalis), dispuse pe faţa nazală a etmoidului, de-o parte şi
de alta a lamei perpendiculare, au formă conică şi fiecare este alcătuită dintr-o lamă osoasă orbitală
(de contur) articulată la lama perpendiculară, interiorul acestei lame fiind ocupat de volutele
etmoidale. Volutele etmoidale sunt formate din lame osoase papiracee răsucite sub formă de cornet,
au diferite dimensiuni şi se sudează prin extremitatea aborală la lama perforată, iar prin marginile
laterale la faţa internă a lamei de contur. Volutele etmoidale sunt sistematizate în volute primare,
secundare şi terţiare (în funcţie de dimensiuni) şi delimitează între ele spaţii înguste – meaturile
etmoidale, ce comunică cu cavitatea nazală corespunzătoare.

7.2. Oasele splanchnocraniului (Ossa faciei)

Oasele splanchnocraniului, oase pare (cu excepţia vomerului şi osului râtului), participă la
delimitarea cavităţii bucale, cavităţilor nazale şi orbitei sau integrează un aparat de suspensie pentru
unele organe aparţinând aparatului digestiv şi respirator – complexul hioidian.
Oasele care contribuie la delimitarea cavităţilor nazale, cavităţii bucale şi a orbitei sunt
reprezentate de incisiv, maxilă, nazal, lacrimal, zigomatic, vomer, palatin, pterigoid şi mandibulă,
iar complexul hioidian are rol de susţinere a limbii, faringelui şi laringelui.
Cu excepţia mandibulei şi a complexului hioidian, oasele splanchnocraniului sunt imobile.
105
 7.2.1. Incisivul (Os incisivum)

Os par, situat la limita rostrală a masivului facial, se articulează cu nazalul şi maxila. Dispus
oral faţă de maxilă este cunoscut şi sub denumirea de premaxilar.
Descriptiv prezintă un corp şi două procese (nazal şi palatin).
Corpul (Corpus ossis incisivi) este aplatizat dorso-ventral şi prezintă o faţă labială, o faţă
palatină, o margine medială, o margine rostrală (alveolară) şi o margine interalveolară.
Faţa labială, cu excepţia rumegătoarelor, este
netedă şi convexă, iar faţa palatină netedă şi uşor
concavă.
Marginea medială (articulară) poate delimita
cu congenera fisura, gaura sau canalul interincisiv.
Marginea rostrală proemină ventral prin procesul
alveolar excavat de alveole pentru dinţii incisivi.
Marginea alveolară (absentă la rumegătoare) se
continuă în sens aboral cu marginea interalveolară,
netedă, care împreună cu marginea interalveolară a
maxilei contribuie la formarea spaţiului interdentar
(diastema) între ultimul incisiv şi primul premolar.
Procesul nazal (Processus nasalis), cunoscut
şi sub denumirea de ramura montantă, continuă
corpul în sens dorso-aboral şi contribuie la
delimitarea peretelui lateral al cavităţii nazale alături
de maxilă. Ventral se articulează cu maxila, iar
dorsal cu nazalul împreună cu care delimitează
incizura nazo-incisivă.
Procesul palatin (Processus palatinus), Fig. 146. Incisivul la ecvine – faţa ventrală (A) şi
aplatizat dorso-ventral, continuă corpul în sens faţa dorsală (B) (după G. Predoi și col., 1997):
medio-aboral. Împreună cu congenerul completează 1. Corpul incisivului; 2. Procesul palatin;
rostral bolta palatină (delimitată în porţiunea aborală 3. Procesul nazal; 4. Marginea alveolară;
de porţiunea orizontală a palatinului, iar în cea 5. Incizura incisivă; 6. Gaura incisivă mică ventrală;
mijlocie de procesul palatin al maxilei). Faţa laterală 7. Fisura palatină; 8. Marginea medială (articulară);
9. Gaura incisivă mică dorsală
delimitează împreună cu baza procesului nazal
extremitatea rostrală a fisurii palatine.

7.2.2. Maxila (Maxilla)

Os par, dispus pe părţile laterale ale splanchnocraniului, delimitează împreună cu incisivul,

nazalul şi palatinul - cavităţile nazale, şi împreună cu congenerul, incisivul, palatinul şi mandibula -
cavitatea bucală.
Prezintă un corp masiv de la nivelul căruia se detaşează trei procese: un proces zigomatic,
un proces palatin şi un proces alveolar.
Corpul (Corpus maxillae) are o formă prismatică-triunghiulară prezentând o faţă facială, o
faţă nazală şi o faţă pterigo-palatină (fig. 147).
Faţa facială, convexă dorso-ventral, triunghiulară, cu vârful orientat ventro-rostral şi baza
dorso-aboral, prezintă o creastă facială (maxilo-facială) rectilinie, proeminentă, cu orientare oro-
aborală care se continuă aboral cu creasta zigomatică şi se termină brusc oral prin tuberculul facial
(spina maxilară). Rostro-dorsal faţă de spina maxilară se observă un orificiu larg – gaura
infraorbitală, ce reprezintă deschiderea orală a canalului infraorbital, canal cu traiect longitudinal în
grosimea osului.
106
 Fig. 147. Maxila la ecvine – faţa facială (A) şi vedere ventrală (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Vârful maxilei; 2. Marginea interalveolară; 3. „Fosa canină”; 4. Gaura infraorbitară; 5. Tuberculul facial;
6. Lama perpendiculară a palatinului; 7. Sinusul maxilar aboral; 8. Procesul palatin al maxilei;
9. Marginea medială a procesului palatin al maxilei; 10. Șanţul palatin; 11. Gaura palatină mare; 12. Osul palatin;
13. Tuberozitatea maxilară; 14. Protuberanţa alveolară (a tuberozităţii maxilare)

Faţa nazală, concavă dorso-ventral, delimitează peretele lateral al cavităţii nazale şi este
dominată pe toată lungimea de o creastă longitudinală – creasta maxilo-turbinală, de pe care se
detaşează o lamă osoasă papiracee – cornetul nazal ventral (maxilo-turbinal) care, după un scurt
traiect rectiliniu se recurbează în sens dorsal. Dorsal crestei maxilo-turbinale se observă deschiderea
porţiunii maxilare a canalului lacrimo-nazal, continuată rostral cu şanţul lacrimal.
Corpul maxilei este pneumatizat – sinusul maxilar, cavitate largă şi extrem de anfractuoasă,
străbătută de canalul infraorbital. La ecvine se descriu două sinusuri maxilare (oral şi aboral)
despărţite printr-o lamă osoasă. Sinusul maxilar comunică cu cavitatea nazală printr-un orificiu larg
situat dorso-aboral de creasta maxilo-turbinală.
Faţa pterigo-palatină, dispusă aboral, delimitează fosa pterigo-palatină împreună cu palatinul
(porţiunea verticală), pterigoidul şi sfenoidul şi prezintă pe suprafaţa sa concavă un orificiu – gaura
maxilară, ce reprezintă intrarea în canalul infraorbital. Lateral, faţa pterigo-palatină este limitată de
o evidentă tuberozitate maxilară care limitează fosa pterigo-palatină. În fosa pterigo-palatină,
denumită şi hiatus maxilar, se deschid trei orificii, şi anume: dorso-lateral – gaura maxilară, dorso-
medial – gaura sfenopalatină şi ventro-medial – gaura palatină aborală (posterioară).
Procesul palatin (Processus palatinus), cu aspect de lamă osoasă patrulateră, se detaşează de
pe porţiunea ventrală a feţei nazale a corpului. Prezintă două feţe: dorsală (nazală) şi ventrală
(bucală). Pe faţa dorsală (nazală) se observă la nivelul marginii mediale creasta nazală care
împreună cu congenera realizează baza anatomică de susţinere a vomerului. Aşa cum s-a arătat,
procesele palatine ale maxilei împreună cu porţiunea orizontală a palatinului şi procesele palatine
ale incisivului constituie baza osoasă a bolţii palatine. Pe faţa bucală, aboral se observă gaura
palatină mare (anterioară) ce reprezintă deschiderea la acest nivel a canalului palatin cu origine
aborală în fosa pterigo-palatină şi care se continuă pe faţa bucală cu şanţul palatin.
Procesul alveolar (Processus alveolaris) este dispus de-a lungul marginii ventrale a corpului
şi excavat de alveole dentare pentru dentiţia de masticaţie (premolari şi molari), alveole separate
între ele prin lame osoase interalveolare. Rostral procesul alveolar se continuă cu marginea
interalveolară, margine care împreună cu marginea interalveolară a incisivului delimitează diastema
(spaţiul interdentar). La masculi şi la unele femele din rase neameliorate marginea interalveolară a
maxilei este întreruptă de prezenţa unei alveole dentare pentru canin.
107
 7.2.3. Zigomaticul (Os zygomaticum)

Os par, prismatic-triunghiular, delimitează ventro-lateral orbita şi participă împreună cu

procesul zigomatic al temporalului la formarea arcadei zigomatice. Se articulează rostro-ventral cu
maxila, rostro-dorsal cu lacrimalul şi dorso-aboral
cu temporalul (procesul zigomatic al temporalului)
(fig. 148).
Descriptiv prezintă o faţă laterală, o faţă
orbitală, o margine dorsală (infraorbitală), o margine
ventrală, o extremitate rostrală şi o extremitate
aborală.
Faţa laterală (Facies lateralis), convexă şi
netedă, prezintă în apropierea marginii ventrale o
veritabilă creastă facială care se continuă rostral Fig. 148. Zigomaticul la ecvine - vedere lateral
(după G. Predoi și col., 1997):
pe maxilă (creasta maxilo-facială).
Faţa orbitală (Facies orbitalis), dispusă 1. Faţa laterală; 2. Faţa orbitală;
dorsal, netedă şi uşor concavă, delimitează 3. Extremitatea rostrală; 4. Marginea dorsală;
5. Marginea ventrală; 6. Extremitatea aborală
planşeul cavităţii orbitale. Limita dintre cele două (procesul temporal)
feţe este marcată de marginea infraorbitală (Margo
infraorbitalis), de unde dorsal se detaşează procesul orbital continuat de creasta orbito-temporală,
formaţiune ce aparţine frontalului.
Marginea ventrală, uşor concavă şi denticulată, se articulează cu maxila.
Extremitatea rostrală, dezvoltată, prezintă o suprafaţă rugoasă de articulare cu maxila şi
lacrimalul şi participă la delimitarea sinusului maxilar aboral.
Extremitatea aborală (procesul temporal), alungită, uşor concavă ventral, prezintă marginea
dorsală transformată în suprafaţa rugoasă de articulare cu procesul zigomatic al temporalului.

7.2.4. Lacrimalul (Os lacrimale)

Lacrimalul este un os par, de dimensiuni reduse, dispus la ecvine între oasele frontal,
zigomatic, nazal şi maxilă. Este situat în partea laterală a craniului şi formează marginea medială a
orbitei.
Descriptiv prezintă o faţă externă, o faţă internă şi un contur (Fig. 149 A şi B).

Fig. 149. Lacrimalul la ecvine – faţa internă (nazală) (A) şi faţa externă (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Porţiunea facială; 2. Porţiunea orbitală; 3. Faţa nazală; 4. Procesul lacrimal anterior; 5. Procesul lacrimal posterior;
6. Incizura infratrochleară; 7. Fosa sacului lacrimal; 8. Canalul lacrimal

108
 Faţa externă este divizată de creasta orbitală (lacrimală) într-o porţiune facială (Facies
facialis) şi o porţiune orbitală (Facies orbitalis). Pe creasta lacrimală se observă o redusă incizură
infratrochleară dispusă dorsal şi un evident proces lacrimal dispus ventral.
Porţiunea facială, convexă şi netedă, este dominată central de un tubercul lacrimal evident.
Porţiunea orbitală, concavă, participă la formarea peretelui medio-ventral al cavităţii orbitale
şi este marcată de două fose. Sub creasta orbitală se distinge fosa sacului lacrimal, adâncă şi largă,
în care se evidenţiază gaura lacrimală ce marchează deschiderea orbitală a canalului lacrimal
(lacrimo-nazal). Aboral de fosa sacului lacrimal se observă fosa musculară, redusă în dimensiuni la
ecvine. Porţiunea orbitală se prelungeşte în sens aboral tinzând să ajungă la nivelul fosei pterigo-
palatine.
Faţa internă (nazală) contribuie la formarea peretelui lateral al cavităţii nazale şi sinusurilor
concho-frontal şi maxilar aboral şi este marcată de o proeminenţă cilindroidă cu direcţie dorso-
rostrală reprezentând baza osoasă a canalului lacrimal.
Conturul, denticulat, contribuie la articularea cu oasele din jur şi prezintă dorsal un evident
proces frontal.

7.2.5. Nazalul (Os nasale)

Os lat, par, triunghiular, prelungeşte oral frontalul articulându-se şi cu maxila, incisivul şi

lacrimalul.
Împreună cu simetricul contribuie la formarea plafonului cavităţilor nazale.
Prezintă o faţă externă, o faţă internă, o bază, două margini şi un vârf.
Faţa externă (fig. 150) este netedă, convexă în sens medio-lateral (transversal) şi rectilinie
oro-aboral.

Fig. 150. Nazalul la ecvine – faţa externă (după G. Predoi și col., 1997):
1. Baza; 2. Faţa externă; 3. Vârful; 4. Incizura nazo-incisivă

Faţa internă (nazală) (fig. 151), concavă transversal, contribuie la formarea tavanului
cavităţii nazale corespunzătoare şi, împreună cu frontalul, la delimitarea dorsală a sinusului frontal
(prin cornetul nazo-turbinal).

Fig. 151. Nazalul la ecvine – faţa internă (după G. Predoi și col., 1997):
1. Baza; 2. Faţa sinusală; 3. Creasta nazo-turbinală; 4. Incizura nazo-incisivă; 5. Vârful

De-a lungul feţei interne se detaşează creasta nazo-turbinală pe care se inseră cornetul nazal
dorsal (nazo-turbinal), os papiraceu care, după un scurt traiect rectiliniu, se recurbează în sens
ventral.

109
 Prin marginea medială se articulează cu congenerul delimitând un şanţ longitudinal. Pe faţa
nazală formează o creastă longitudinală (proces septal) care participă împreună cu cea a
congenerului la fixarea septumului nazal.
Marginea laterală, denticulată în cele două treimi aborale şi netedă în treimea rostrală,
subţire, se articulează în porţiunea denticulată cu procesul nazal al osului incisiv, cu maxila, cu
lacrimalul şi frontalul.
Treimea rostrală este rectilinie şi netedă şi împreună cu procesul nazal al incisivului
delimitează incizura nazo-incisivă.
Baza (marginea aborală), convexă, are aspect neregulat, denticulat, se articulează cu
marginea rostrală a frontalului.
Extremitatea rostrală este dispusă în continuarea marginii mediale.

7.2.6. Palatinul (Os palatinum)

Os par, dispus pe faţa ventrală a craniului, prezintă o porţiune orizontală dispusă rostral şi o
porţiune verticală dispusă aboro-dorsal (fig. 152 şi 153).
Porţiunea orizontală (lama orizontală) (Lamina perpendicularis), aplatizată dorso-ventral,
participă împreună cu procesul palatin al maxilei la formarea bolţii palatine.

Fig. 152. Palatinul la ecvine – faţa nazală Fig. 153. Palatinul la ecvine – faţa maxilară
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Porţiunea orizontală; 2. Porţiunea verticală; 3. Gaura 1. Porţiunea orizontală; 2. Șanţul palatin;
sfeno-palatină; 4. Porţiunea orbitală; 5. Sinusul palatin 3. Gaura sfeno-palatină

Prezintă o faţă nazală netedă şi care la nivelul marginii mediale este limitată de o creastă (ce
participă la formarea crestei nazale) de articulare cu vomerul, creastă ce se continuă şi la nivelul
procesului palatin al maxilei şi o faţă palatină netedă.
Marginea rostrală, denticulată, delimitează cu procesul palatin al maxilei gaura palatină
anterioară. Marginea aborală, liberă, concavă, delimitează choanele şi la nivelul continuării cu
marginea liberă a congenerului prezintă o spină palatină (nazală) redusă ce continuă aboral creasta
nazală.
Porţiunea verticală (lama perpendiculară) reprezintă jumătatea aborală a palatinului, este
aplatizată dintr-o parte în alta (latero-medial; transversal) şi delimitează lateral choanele. Prezintă o
faţă nazală, o faţă maxilară şi patru margini.
Faţa nazală, dispusă medial, concavă şi în general netedă, prezintă aboral o suprafaţă
rugoasă alungită de articulare cu pterigoidul.
Faţa maxilară, dispusă lateral, prezintă rostral o suprafaţă rugoasă de articulare cu maxila şi
este străbătută longitudinal de şanţul palatin care, împreună cu şanţul similar al maxilei delimitează
canalul palatin.
Aboro-dorsal faţa maxilară este netedă şi concavă participând la formarea fosei pterigo-
palatine şi la delimitarea găurii sfeno-palatine şi găurii palatine mari. Porţiunea verticală este

110
pneumatizată şi participă la formarea sinusului sfeno-palatin. Prin margini se articulează cu
sfenoidul (realizând procesele pterigo-palatine), etmoidul şi pterigoidul.

7.2.7. Pterigoidul (Os pterygoideum)

Os par, redus, alungit, dispus la limita dintre neurocraniu şi splanchnocraniu, se articulează

cu porţiunea verticală a palatinului, procesul
pterigoidian al sfenoidului şi vomerul (aripile
vomerului) (fig. 154).
Descriptiv prezintă două feţe (medială şi
laterală) şi două extremităţi (dorsală şi ventrală).
Faţa medială este netedă; faţa laterală, rugoasă, se
articulează cu palatinul şi sfenoidul. Extremitatea
dorsală, alungită, vine în contact cu aripile vomerului. Fig. 154. Pterigoidul la ecvine – faţa medială
Extremitatea ventrală, liberă, îngroşată, se prelungeşte (după G. Predoi și col., 1997):
ventro-rostral printr-un proces recurbat – procesul
1. Faţa medială; 2. Extremitatea aborală;
pterigoidian (cârligul pterigoidului sau hamulus) 3. Procesul pterigoidian
(Hamulus pterygoideus).

7.2.8. Vomerul (Vomer)

Este un os impar, alungit, dispus în plan median pe linia de sutură a palatinului şi a

apofizelor palatine ale maxilei şi incisivului realizând porţiunea inferioară a septumului nazal (fig.
155 şi 156). Prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi.

Fig. 155. Vomerul la ecvine – vedere dorso-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Șanţul septal; 2. Incizura sfenoidală

Fig. 156. Vomerul la ecvine – vedere ventro-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Creasta vomerului; 2. Porţiunea palatină; 3. Porţiunea guturală; 4. Incizura sfenoidală

Feţele, netede, uşor convexe dorso-ventral, cresc în înălţime rostro-aboral. Marginea dorsală
prezintă un şanţ longitudinal adânc – şanţul septal (Sulcus vomeris s. Sulcus septalis), destinat
inserţiei ventrale a cartilajului septal şi lamei perpendiculare a etmoidului. Marginea ventrală
prezintă o porţiune palatină groasă şi rugoasă, în contact cu palatinul şi cu apofizele palatine ale
maxilei şi incisivului şi o porţiune guturală, dispusă aboral, ce separă cele două choane şi formează
creasta vomerului. Extremitatea rostrală, îngustă, se articulează cu procesele palatine ale incisivului.
Extremitatea aborală, lăţită sub forma a două aripi (Ala vomeris) laterale separate printr-o incizură
adâncă, se articulează la corpul presfenoidului.

111
 7.2.9. Mandibula (Mandibula)

Spre deosebire de oasele craniului descrise până acum numai la ecvine, mandibula va fi
descrisă la toate speciile ce fac obiectul de studiu al Anatomiei.
Os mobil datorită articulării diartrodiale cu temporalul, mandibula este un os par la
rumegătoare, carnivore şi leporide şi impar la ecvine, suine şi păsări (specii la care sincondroza se
osifică în primul an de viaţă), contribuind la formarea planşeului cavităţii bucale.
Descriptiv, fiecare mandibulă (considerată separat) prezintă un corp şi o ramură.
Corpul (Corpus mandibulae), aplatizat dorso-ventral, dispus rostral, prezintă o faţă dorsală
(linguală), o faţă ventrală (labială), o margine medială (faţa suturală), o margine alveolară şi o
margine aborală. Prin marginea medială, rugoasă, corpul se articulează cu congenerul; marginea
alveolară, convexă, este excavată de alveole dentare pentru incisivi; marginea aborală este convexă
şi netedă.
Faţa labială este convexă şi netedă, iar faţa linguală prezintă spre marginea aborală o
suprafaţă de inserţie musculară – suprafaţa geneenă.
Ramura mandibulei (Ramus mandibulae) continuă corpul în sens aboral. Este aplatizată
latero-medial şi este sistematizată într-o porţiune orizontală şi o porţiune verticală.
Porţiunea orizontală, dispusă rostral, prezintă o faţă laterală uşor convexă dorso-ventral, la
limita cu corpul mandibulei observându-se unul sau mai multe orificii grupate – gaura (găurile)
mentală(e) sau mentonieră(e) şi o faţă medială netedă de-a lungul căreia, în apropierea marginii
alveolare, se află o suprafaţă de inserţie musculară – linia mileenă. Marginea dorsală (alveolară)
este excavată de alveole dentare pentru premolari şi molari, la unele specii (ecvine şi leporide) fiind
continuată rostral cu o margine interalveolară subţire şi netedă. Marginea ventrală, rectilinie sau
uşor convexă, netedă, prezintă în treimea aborală incizura vaselor faciale.
Porţiunea verticală continuă de la nivelul unghiului mandibular ramura orizontală, zona de
joncţiune fiind denumită ramură recurbată. Prezintă o faţă laterală excavată de fosa maseterină; o
faţă medială, excavată aboral de fosa
pterigoidiană, deasupra acesteia găsindu-
se gaura mandibulară, care reprezintă
intrarea în canalul alveolo-mandibular
(dentar inferior) şi care se deschide
rostral prin gaura mentală; o margine
rostrală netedă în continuarea marginii
alveolare; o margine aborală care
continuă marginea ventrală de la
nivelul incizurii vasculare formând
unghiul mandibulei şi o extremitate
dorsală denivelată, rostral de procesul
coronoid şi aboral de procesul condilian,
cele două procese fiind separate prin
incizura corono-condiliană (sigmoidă).
La unele specii, de la nivelul unghiului
mandibular se detaşează procesul angular.
Fig. 157. Mandibula la ecvine – vedere latero-dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
Prin extremitatea sa dorso-
aborală mandibula se articulează (prin
1. Corpul mandibulei; 2. Spaţiul interalveolar; 3. Suprafaţa geneenă;
intermediul condilului) cu temporalul.
4. Gaura mentală; 5. Ramura mandibulei – porţiunea orizontală;
6. Incizura vaselor faciale; 7. Unghiul mandibulei; La ecvine (fig. 157) mandibula
8. Ramura mandibulei – porţiunea verticală; 9. Fosa maseterină; este considerată un os impar datorită
10. Linia mileenă; 11. Șanţul milohioidian; 12. Gaura mandibulară; sudării celor două corpuri într-o
13. Fosa pterigoidiană; 14. Procesul coronoid; 15. Procesul condilian; singură formaţiune de la care pornesc
16. Incizura corono-condilară; 17. Gâtul procesului condilian aboral cele două ramuri.

112
 La limita dintre corp şi porţiunea orizontală este prezentă o singură gaură mentală. Marginea
dorsală prezintă între ultima alveolă pentru incisiv şi prima pentru premolar un larg spaţiu
interalveolar (diastema) care, ca şi în cazul marginii interalveolare a maxilei poate fi întrerupt de
prezenţa unei alveole pentru canin. Marginea ventrală este rectilinie.
Fosa maseterină, uşor concavă,
prezintă câteva linii oblice de inserţie
musculară. Fosa pterigoidiană este
adâncă. Unghiul mandibular prezintă o
tuberozitate de inserţie musculară
alungită şi proeminentă pe ambele feţe.
Procesul coronoid, fin, lung, uşor
recurbat aboral, prezintă extremitatea
liberă rotunjită. Procesul condilian este
susţinut de un gât scurt şi gros, prezintă
un condil convex în ambele sensuri,
alungit şi dispus transversal.
La bovine (fig. 158), cele două
oase independente, articulate prin
sincondroză, prezintă corpul mult lăţit şi
aplatizat dorso-ventral. Fig. 158. Mandibula la bovine – vedere latero-dorsală
Marginea dorsală prezintă rostral (după G. Predoi și col., 1997):
margine interalveolară, în apropierea
1. Corpul mandibulei; 2. Sutura intermandibulară; 3. Gaura mentală;
acesteia situându-se gaura mentală. 4. Linia mileenă; 5. Ramura mandibulei – porţiunea orizontală;
Marginea ventrală este convexă, iar 6. Incizura vaselor faciale; 7. Ramura mandibulei – porţiunea
incizura vasculară ştearsă. verticală; 8. Unghiul mandibulei; 9. Fosa maseterină;
Marginea aborală este uşor 10. Gâtul procesului condilian; 11. Procesul condilian;
12. Procesul coronoid; 13. Incizura corono-condilară;
concavă în treimea dorsală. Procesul
14. Gaura mandibulei; 15. Fosa pterigoidiană; 16. Șanţul milohioidian
coronoid este înalt, mult recurbat aboral
şi cu extremitatea liberă trasă uşor lateral. Procesul condilian, susţinut de un gât evident, prezintă
suprafaţa articulară alungită, convexă oro-aboral şi concavă transversal.
La ovine (fig. 159), mandibula
este în general asemănătoare celei de la
bovine, însă corpul este mai puţin
aplatizat, procesul coronoid tras aboral,
iar marginea aborală are concavitatea
mai pronunţată.
La suine mandibula este un os
impar masiv (fig. 160). Corpul este
triunghiular (ascuţit).
Porţiunea orizontală prezintă
marginea interalveolară scurtă şi
întreruptă de o alveolă dentară largă şi
adâncă pentru canin.
Pe faţa laterală se observă mai
multe găuri mentoniere.
Fig. 159. Mandibula la ovine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997): Aboral suprafeţei geneene este
prezentă gaura mentonieră medială
1. Corpul mandibulei; 2. Gaura mentală; 3. Marginea interalveolară;
4. Ramura mandibulei – porţiunea orizontală; 5. Unghiul mandibulei;
caracteristică acestei specii.
6. Fosa maseterină; 7. Ramura mandibulei – porţiunea verticală; Procesul coronoid, scurt şi
8. Procesul coronoid; 9. Incizura corono-condilară; efilat, depăşeşte cu puţin condilul care
10. Procesul condilian; 11. Gâtul procesului condilian are un aspect triunghiular.

113
 Fig. 160. Mandibula la suine – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei – porţiunea orizontală; 3. Ramura mandibulei – porţiunea verticală;
4. Găurile mentoniere laterale; 5. Marginea interalveolară; 6. Fosa maseterină; 7. Procesul coronoid;
8. Procesul condilian; 9. Incizura corono-condiliană

La canide mandibula este un os par (fig. 161, 162). Corpul este scurt şi gros, marginea
alveolară prezintă alveolele dentare inegal dezvoltate, marginea interalveolară este foarte redusă,
fiind ocupată de alveola pentru canin. Porţiunea orizontală prezintă marginea alveolară cu alveole
pentru premolari şi molari care cresc în dimensiuni rostro-aboral până la a cincea (pentru
carnasieră), pentru ca apoi să descrească. Pe faţa laterală, în dreptul primelor alveole molare se
observă gaura mentală, uneori putând exista 1 - 2 găuri mentale accesorii. Marginea ventrală apare
groasă şi convexă. Porţiunea verticală prezintă fosa maseterină adâncă, fosa pterigoidiană puţin
evidentă, iar gaura mandibulară este dispusă în apropierea marginii aborale.

Fig. 161. Mandibula la canide – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei – porţiunea
orizontală; 3. Ramura mandibulei – porţiunea verticală;
4. Gaura mentală şi găurile mentale accesorii;
5. Marginea interalveolară; 6. Fosa maseterină;
7. Procesul angular; 8. Procesul coronoid;
9. Procesul condilian; 10. Incizura corono-condiliană;
11. Gâtul procesului condilian
Fig. 162. Mandibula la canide – faţa medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei – porţiunea
orizontală; 3. Ramura mandibulei – porţiunea verticală;
4. Marginea interalveolară; 5. Faţa suturală;
6. Gaura mandibulară; 7. Procesul coronoid;
8. Procesul condilian; 9. Gâtul procesului condilian;
10. Incizura corono-condiliană;
11. Procesul angular

La nivelul unghiului mandibular este prezent un proces angular (Processus angularis)

dezvoltat şi recurbat dorsal.
Procesul coronoid, foarte dezvoltat, cu aceeaşi lăţime pe toată lungimea, uşor recurbat
aboral, are marginea rostrală groasă şi convexă.
Procesul condilian, puţin înalt, prezintă suprafaţa articulară convexă, oblică latero-medial şi
extrem de alungită transversal, iar incizura sigmoidiană este îngustă şi puţin adâncă.
La feline, mandibula este un os par (fig. 163 şi 164), proporţional mai scurtă decât la canide,
prezintă marginea ventrală a porţiunii orizontale rectilinie.

114
 Procesul angular, dezvoltat, este rectiliniu. Fosa maseterină este largă, întinzându-se şi pe
procesul coronoid. Gaura mentonieră, însoţită de 1 - 2 găuri mentale accesorii, este situată înaintea
primei alveole pentru molari. Procesul coronoid, dezvoltat, uşor ascuţit şi recurbat aboral este
limitat de o incizură corono-condiliană puţin adâncă şi largă, procesul condilian este redus, cu
suprafaţa articulară accentuat convexă şi alungită transversal, cu aspect cilindroid.

Fig. 163. Mandibula la feline – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei;
3. Găurile mentale; 4. Marginea interalveolară;
5. Fosa maseterină; 6. Procesul coronoid;
7. Procesul condilian; 8. Incizura corono-condiliană;
9. Procesul angular
Fig. 164. Mandibula la feline – faţa medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei – porţiunea
orizontală; 3. Faţa suturală; 4. Gaura mandibulară;
5. Procesul coronoid; 6. Procesul condilian;
7. Incizura corono-condiliană;
8. Procesul angular

La leporide mandibula prezintă corpul îngust şi ascuţit, cu o singură alveolă pentru incisiv
dispusă aproape orizontal şi foarte adâncă (fig. 165 şi 166).

Fig. 165. Mandibula la leporide – faţa laterală Fig. 166. Mandibula la leporide – faţa medială
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei; 1. Marginea interalveolară; 2. Faţa suturală;
3. Gaura mentonieră; 4. Fosa maseterină; 3. Fosa pterigoidiană; 4. Gaura mandibulară;
5. Procesul coronoid; 6. Procesul condilian; 5. Procesul coronoid; 6. Procesul condilian;
7. Incizura corono-condiliană; 8. Procesul angular 7. Incizura corono-condiliană; 8. Procesul angular
Marginea interalveolară (diastema)
este lungă şi netedă. Faţa laterală a porţiunii orizontale prezintă o singură gaură mentală dispusă
înaintea primei alveole molare.
Incizura vasculară este bine reprezentată şi limitată aboral de proeminarea ventrală a ramurii
recurbate care apare foarte lăţită şi cu fosele maseterină şi pterigoidiană largi şi concave.
Procesul angular este dezvoltat şi recurbat dorsal.
Procesul coronoid scurt, cu aspect de lamă osoasă lăţită oro-aboral, se continuă aboral cu
incizura sigmoidiană redusă. Procesul condilian, foarte dezvoltat, depăşeşte în înălţime procesul coronoid.
La păsări (fig. 167 şi 168) mandibula, dispusă orizontal, este un os impar prin sudarea în
plan median prin sinostoză a celor două oase.

115
 Fig. 167. Mandibula la galinacee Fig. 168. Mandibula la palmipede
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):

1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei; 1. Corpul mandibulei; 2. Ramura mandibulei;

3. Procesul supraangular; 4. Procesul articular; 3. Procesul supraangular; 4. Procesul articular;
5. Procesul supraangular lateral; 6. Procesul 5. Procesul supraangular lateral; 6. Procesul
supraangular medial; 7. Procesul angular supraangular medial; 7. Procesul angular

Atât corpul cât şi ramura orizontală sunt lipsite de alveole dentare.

Corpul este lăţit şi cu marginea rostrală convexă în cazul palmipedelor şi îngust şi ascuţit la
galinacee, fiind continuat cu ramura orizontală aplatizată transversal.
Marginea dorsală este netedă, tăioasă şi uşor convexă la galinacee şi rectilinie la palmipede.
Marginea ventrală este netedă şi uşor concavă la galinacee şi rectilinie la palmipede.
Ramura orizontală este limitată aboral de o suprafaţă continuată cu un proces angular
dezvoltat, ascuţit şi recurbat dorsal. De la baza procesului angular se detaşează în sens lateral şi
medial câte un proces supraangular recurbat dorsal.

7.2.10. Complexul hioidian (Apparatus hyoideus s. Os hyoideum)

Cunoscut şi sub denumirea de aparat hioidian, este o rezultantă a articulării (amfiartrodiale

sau diartrodiale) mai multor piese osoase şi fibro-cartilaginoase.
Complexul hioidian, articulat la neurocraniu
într-o poziţie oblică rostro-ventrală, constituie
scheletul osos al limbii şi suportul morfologic de
suspensie al faringelui şi laringelui.
Descriptiv complexul hioidian prezintă un
corp (bazihioidul) cu trei prelungiri (una rostrală –
entoglosul şi două aborale – tirohioidul) la care se
articulează dorsal ceratohioidul prelungit dorso-aboral
cu epihioidul, stilohioidul şi timpanohioidul.
Bazihioidul (Basihyoideum s. Corpus), os
impar, aplatizat dorso-ventral sau latero-medial,
prezintă dorsal două suprafeţe prin care se articulează
cu ceratohioidul. Rostral prezintă o prelungire mai
mult sau mai puţin dezvoltată în funcţie de specie –
entoglosul (procesul lingual) (Processus lingualis).
Aboral se prelungeşte prin două procese – tirohioidul
(procesul laringian). Fig. 169. Complexul hioidian la ecvine
Ceratohioidul (cheratohioidul sau keratohioidul) (după G. Predoi și col., 1997):
(Ceratohyoideum s. Cornu minus), os par, cilindroid, 1. Bazihioidul; 2. Entoglosul; 3. Tirohioidul;
se articulează prin extremitatea ventrală la bazihioid, 4. Ceratohioidul; 5. Epihioidul; 6. Stilohioidul;
7. Timpanohioidul
iar prin cea dorsală cu epihioidul.
Epihioidul (Epihyoideum), formaţiune pară, cu structură osoasă sau fibro-cartilaginoasă, cu
dimensiuni diferite în funcţie de specie, se articulează cu ceratohioidul şi stilohioidul.

116
 Stilohioidul (Stylohyoideum), os par, aplatizat latero-medial sau cilindroid, este alungit şi
dispus aboro-dorsal. La unele specii (ecvine) este lăţit la extremitatea aborală formând un veritabil
unghi (Angulus stylohyoideus). Prin intermediul unei piese cu structură în general fibro-
cartilaginoasă, redusă, cilindroidă – timpanohioidul (Tympanohyoideum), se articulează la procesul
stiloid al piramidei temporalului.
La ecvine (fig. 169) bazihioidul este aplatizat dorso-ventral, cu faţa dorsală uşor concavă şi
delimitată latero-aboral de două suprafeţe circulare de articulare cu ceratohioidul. Procesul lingual,
deosebit de dezvoltat, turtit dintr-o parte în alta, este uşor dirijat rostro-dorsal şi cu extremitatea
liberă ascuţită. Tirohioidul este lung, aplatizat latero-medial şi se articulează sinartrodial cu
bazihioidul. Ceratohioidul este alungit, cilindroid. Epihioidul este redus, fibro-cartilaginos. Cel mai
dezvoltat component al complexului hioidian este stilohioidul, fiind alungit, aplatizat latero-medial,
cu extremitatea rostro-ventrală cilindroidă şi extremitatea aboro-dorsală lăţită. Timpanohioidul,
redus, cilindroid, este de natură fibro-cartilaginoasă.
La rumegătoare (fig. 170) bazihioidul apare mai redus decât la ecvine, cu entoglosul redus şi
cu aspect de tubercul. Tirohioidul este articulat la bazihioid printr-o redusă piesă cartilaginoasă.
Ceratohioidul, cilindroid, este mai scurt decât la ecvine; epihioidul este dezvoltat, cilindroid şi uşor
recurbat ventral. Stilohioidul este mai puţin aplatizat, mai scurt şi cu extremitatea aboro-dorsală cu
aspect bifid prin dezvoltarea unghiului aboro-ventral.

Fig. 170. Complexul hioidian la rumegătoare
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazihioidul; 2. Entoglosul; 3. Tirohioidul;
4. Ceratohioidul; 5. Epihioidul; 6. Stilohioidul;
7. Timpanohioidul
Fig. 171. Complexul hioidian la suine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazihioidul; 2. Entoglosul; 3. Tirohioidul;
4. Ceratohioidul; 5. Epihioidul; 6. Stilohioidul;
7. Timpanohioidul

La suine (fig. 171) bazihioidul este scurt, lăţit şi cu faţa dorsală concavă. Entoglosul este
extrem de redus, iar tirohioidul, recurbat dorsal, este aplatizat dorso-ventral. Ceratohioidul este scurt
şi aplatizat; epihioidul, de natură osoasă, este subţire şi alungit. Stilohioidul lung, subţire, recurbat,
se articulează cu timpanohioidul, cartilaginos, lung şi lăţit.
Carnivorele (fig. 172) prezintă bazihioidul alungit transversal, scurt şi cu entoglosul practic
absent. Ceratohioidul este alungit, prismatic-triunghiular, epihioidul lung, cilindroid şi cu
extremităţile tuberoase. Stilohioidul este subţire şi uşor torsionat, iar timpanohioidul redus şi fibro-
cartilaginos.

117
 Fig. 172. Complexul hioidian la canide Fig. 173. Complexul hioidian la galinacee (A) şi
(după G. Predoi și col., 1997): palmipede (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazihioidul; 2. Tirohioidul; 3. Ceratohioidul; 1. Bazihioidul; 2. Entoglosul; 3. Urohialul;
4. Epihioidul; 5. Stilohioidul; 6. Timpanohioidul 4. Carina; 5. Ceratohioidul; 6. Epihioidul

La leporide bazihioidul, scurt şi gros, se prelungeşte rostral cu un entoglos dezvoltat de

aspect conic. Tirohioidul, subţire, se articulează diartrodial cu bazihioidul. Ceratohioidul este scurt
şi deviat lateral, fiind continuat cu un cordon fibros prin intermediul căruia se articulează la
piramida temporalului.
Păsările prezintă un complex hioidian fibro-cartilaginos (fig. 173 A şi B). Bazihioidul se
prelungeşte rostral cu un entoglos (Paraglossum s. Entoglossum) extrem de dezvoltat, ascuţit la
galinacee şi lăţit la palmipede. Aboral bazihioidul prezintă trei suprafeţe de articulare: două dispuse
lateral prin care se articulează cu ceratohioidul şi una aboral de articulare cu urohialul (formaţiune
inexistentă la mamifere) (Urohyale) cu aspect tronconic şi care prezintă aboral o suprafaţă de
articulare cu carina, cu aspect alungit triunghiular. Epihioidul este alungit şi cilindroid.

7.2.11. Osul râtului (Os rostrale)

Os impar, caracteristic suinelor, constituie baza anatomică a râtului (fig. 174). Dispus rostral
în plan median, osul râtului are forma unei piramide triunghiulare. Prin marginea dorsală se
articulează cu vârful nazalului, iar prin marginea ventrală se articulează cu corpul incisivului. Faţa
rostrală, patrulateră, prezintă un uşor silon median.

Fig. 174. Osul râtului (după G. Predoi și col., 1997):

A. Faţa rostrală; B. Faţa aborală

***
Uneori, la bovinele în vârstă se poate observa un os aplatizat şi triunghiular prevăzut cu
două aripi laterale, os asemănător osului râtului, rezultantă a osificării porţiunii rostrale a cartilajelor
nazale parietale.
118
 7.3. Particularităţile craniului în seria animalelor domestice

În ansamblu, capul osos are forma unei piramide tetragonale cu vârful orientat rostro-ventral
şi baza dorso-aboral. Descriptiv craniul prezintă o faţă dorsală, două feţe laterale, o faţă ventrală şi
una aboro-dorsală (nucală).

7.3.1. Craniul la cal (Equus caballus)

Având forma unei piramide alungite, craniul la cai se caracterizează prin predominarea în
dimensiuni a splanchnocraniului.

Fig. 175. Craniul la ecvine – faţa dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Protuberanţa occipitală externă;
3. Parietalul; 4. Creasta sagitală externă;
5. Linia temporală; 6. Scvama temporalului;
7. Creasta temporală; 8. Frontalul; 9. Gaura
supraorbitară; 10. Procesul zigomatic al frontalului;
11. Orbita; 12. Lacrimalul; 13. Nazalul;
14. Zigomaticul; 15. Maxila; 16. Creasta facială;
17. Gaura infraorbitară; 18. Incisivul;
19. Procesul nazal al incisivului;
20. Canalul interincisiv;
21. Incizura nazo-incisivă
Fig. 176. Craniul la ecvine – faţa ventrală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Condilii occipitalului; 3. Gaura
occipitală; 4. Gaura nervului hipoglos; 5. Gaura sfărâmată;
6. Procesul paracondilar; 7. Procesul mastoidian;
8. Procesul stiloid; 9. Procesul muscular; 10. Procesul
retroglenoidal; 11. Cavitatea glenoidă; 12. Condilul
temporalului; 13. Şanţul vidian; 14. Sfenoidul;
15. Gaura alară aborală; 16. Gaura supraorbitară;
17. Vomerul; 18. Cârligul pterigoidului; 19. Choana;
20. Tuberozitatea maxilară; 21. Palatinul - porţiunea
orizontală; 22. Gaura palatină mare; 23. Şanţul palatin;
24. Creasta facială; 25. Procesul palatin al maxilei;
26. Marginea interalveolară; 27. Corpul incisivului;
28. Procesul palatin al incisivului; 29. Fisura palatină;
30. Gaura interincisivă

119
 Pe faţa dorsală (fig. 175) se observă aboral protuberanţa occipitală externă, detaşată,
alungită transversal, continuată rostral prin creasta sagitală externă care prin bifurcare se continuă
cu liniile temporale care apar evidente şi orientate spre baza procesului zigomatic al frontalului cu a
cărui margine aborală se continuă, proces zigomatic la baza căruia se observă gaura supraorbitală.
Fosele temporale, marcate de către parietal şi procesul zigomatic al temporalului, sunt adânci.
Nazalele, efilate rostral, netede şi convexe delimitează în plan median un şanţ superficial.
Incizura nazo-incisivă este adâncă. Faţa labială a oaselor incisive este convexă şi netedă, sutura
interincisivă fiind discontinuă prin prezenţa găurii dorsale a canalului interincisiv.

Fig. 177. Craniul la ecvine – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta sagitală; 3. Condilul occipitalului; 4. Procesul paracondilar;
5. Linia temporală; 6. Creasta temporală; 7. Procesul mastoidian; 8. Conductul auditiv extern; 9. Procesul muscular;
10. Fosa temporală; 11. Gaura alară aborală; 12. Procesul zigomatic al temporalului; 13. Frontalul;
14. Procesul zigomatic al frontalului; 15. Lacrimalul; 16. Nazalul; 17. Zigomaticul; 18. Creasta facială;
19. Maxila; 20. Gaura infraorbitară; 21. Marginea interalveolară (diastema); 22. Corpul incisivului;
23. Procesul nazal al incisivului; 24. Incizura nazo-incisivă

Fig. 178. Hiatusul orbitar la ecvine – vedere rostro-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul zigomatic al frontalului (secţionat); 2. Sinusul frontal; 3. Sfenoidul; 4. Gaura etmoidală; 5. Gaura optică;
6. Gaura trochleară; 7. Fisura orbitală (marea fantă sfenoidală); 8. Gaura rotundă mare; 9. Gaura alară anterioară;
10. Gaura vidiană; 11. Gaura alară aborală; 12. Gaura alară mică; 13. Creasta pterigoidiană;
14. Procesul zigomatic al temporalului (secţionat); 15. Cârligul pterigoidului

120
 Faţa laterală (fig. 177) este dominată de arcada zigomatică, continuată oral de creasta
facială, continuă, bine detaşată, limitată rostral de spina facială.
Procesele retrotimpanic şi occipital ale scvamei temporalului acoperă parţial procesul
mastoidian. Procesul paracondilian este puternic, aplatizat latero-medial şi uşor recurbat rostro-
medial, cu faţa laterală rugoasă şi marcată de o excavaţie alungită. Conductul auditiv extern,
orientat lateral, are un contur eliptic cu marginea neregulată. Ventral de conductul auditiv extern se
observă procesul stiloid al piramidei temporalului care apare dirijat oblic rostro-ventral. Procesul
muscular, dispus oral faţă de procesul stiloid, este lung, ascuţit şi dispus oblic, cu vârful rostro-ventral.
Fosa temporală, separată de congenera în treimea mijlocie şi dorsală prin cresta sagitală
externă, apare uşor lăţită şi cu suprafaţa rugoasă.
Orbita este completă, fiind circumscrisă aboral de procesul zigomatic al frontalului care se
articulează cu procesul zigomatic al temporalului, prezentând marginea supraorbitală subţire şi
denticulată.
Hiatusul orbital este limitat lateral de creasta pterigoidiană evidentă, subţire şi cu marginea
tăioasă. În hiatus se deschid, în sens dorso-ventral, următoarele orificii: gaura etmoidală, gaura
optică, fisura orbitală (marea fantă sfenoidală), gaura trochleară dispusă în dreptul fisurii orbitale pe
faţa medială a crestei pterigoidiene, gaura rotundă mare care se deschide împreună cu gaura alară
anterioară şi ventral de acestea gaura vidiană. Pe faţa dorso-laterală a procesului pterigoidian se
observă deschiderea găurii alare mici, iar ventro-aboral gaura alară aborală (fig. 178). Fosa pterigo-
palatină, profundă, îngustă, este marcată medial de gaura sfeno-palatină, largă, circulară, dorso-
lateral se observă gaura maxilară sub care se află gaura palatină aborală.
Faţa laterală a splanchnocraniului este dominată de creasta şi spina facială evidente; gaura
infraorbitală este dispusă dorso-rostral de spina facială. Incizura nazo-incisivă este largă şi adâncă;
marginea interalveolară la masculi este întreruptă de alveola pentru canin.
Faţa ventrală (fig. 176) prezintă o fosă condiliană ventrală perforată de gaura nervului
hipoglos, fosă limitată lateral de procesul paracondilian recurbat uşor medial. La joncţiunea
bazisfenooccipitalului se observă tuberculii musculari reduşi şi rugoşi. Lateral bazioccipitalul
delimitează împreună cu temporalul şi sfenoidul o evidentă gaură sfărâmată. Conturul cranial al
găurii sfărâmate (reprezentat de marginea caudală a aripilor aborale ale sfenoidului) este triplu
incizat. În sens medio-lateral prezintă: incizura carotică, ovală şi spinoasă. Între procesele stiloid şi
mastoidian ale piramidei temporalului se observă gaura stilo-mastoidiană. Faţa ventrală a procesului
zigomatic este dominată de suprafeţele de articulare integrate articulaţiei temporo-mandibulare
reprezentate oral de un condil alungit transversal, convex oro-aboral, concav latero-medial şi aboral
de cavitatea glenoidă alungită dintr-o parte în alta.
Choanele, separate de vomer, sunt largi şi orizontale. De la mijlocul crestelor pterigopalatine
se detaşează cârligele pterigoidiene recurbate ventro-rostral. Procesele palatine ale incisivului şi
maxilei şi porţiunea orizontală a palatinului delimitează bolta palatină, lungă, care reprezintă mai
mult de jumătate din lungimea feţei ventrale a craniului. Faţa ventrală a bolţii palatine este marcată
aboral (la limita rostrală a porţiunii orizontale a osului palatin) de găurile palatine evidente
continuate rostral prin şanţurile palatine lungi şi adânci. Fisurile palatine sunt lungi şi înguste.
Sutura interincisivă este întreruptă de deschiderea ventrală a canalului interincisiv.
Faţa dorso-aborală (nucală) este reprezentată în întregime de faţa exocraniană a
occipitalului. Protuberanţa occipitală externă este proeminentă, alungită transversal şi continuată
lateral cu crestele nucale până la baza proceselor paracondilare. Între protuberanţa occipitală
externă şi gaura occipitală se observă tuberozitatea cervicală (nucală) evidentă şi alungită dorso-
ventral. Gaura occipitală este largă şi flancată de doi condili biconvecşi.
Cavitatea craniană, ovoidală pe secţiune, este marcată de protuberanţa occipitală internă
foarte dezvoltată. Creasta sagitală internă este redusă şi dublă în treimea mijlocie datorită şanţului
sinusului venos sagital superior. Creasta cerebro-cerebeloasă este extrem de evidentă. Dorsal de
vârful piramidei temporalului se găseşte deschiderea endocraniană a canalului parieto-temporal.
Fosele etmoidale, eliptice, proemină în cavitatea craniană prin marginea dorsală. Fosa hipofizară
este superficială; şanţurile cavernos, maxilar şi trochlear sunt evidente.

121
 7.3.1.1. Craniul la asin (Equus asinus)

Făcând parte din familia Equinae, asinul prezintă în general craniul asemănător cu cel al
cabalinelor, dar şi unele particularităţi conformaţionale.
Pe faţa dorsală se observă procesul nazal al incisivului care depăşeşte în sens dorso-aboral
incizura nazo-incisivă, prin extremitatea sa convexă articulându-se cu nazalul la nivelul marginii
laterale a acestuia, margine laterală care la acest nivel apare concavă şi tăiată oblic. Dorsal de
orificiul labial al canalului interincisiv se observă un tubercul proeminent.
Faţa laterală (fig. 179) evidenţiază profilul bolţii craniene care apare mai convex, orificiul
auditiv extern este mai larg, tuberculul lacrimal dispus pe sutura nazo-lacrimală. Conturul orbitei
tinde să aibă un aspect patrulater. Procesul mastoidian este evident, ascuţit şi cu marginea aborală
subţire şi tăioasă.
Procesul coronoid al mandibulei este recurbat aboral, iar incizura corono-condilară este
îngustă.

Fig. 179. Craniul la asin – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Condilul occipitalului; 3. Procesul paracondilar; 4. Bazioccipitalul;
5. Conductul auditiv extern; 6. Procesul retroarticular al scvamei temporalului; 7. Unghiul cranio-facial
(profilul bolţii craniene); 8. Procesul zigomatic al frontalului; 9. Orbita; 10. Procesul lacrimal aboral;
11. Tuberculul lacrimal; 12. Gaura infraorbitară; 13. Nazalul; 14. Tuberculul incisiv;
15. Procesul nazal al incisivului; 16. Mandibula; 17. Procesul coronoid al mandibulei; 18. Gaura mentală

7.3.2. Craniul la bovine (Bos taurus)

La bovine, craniul este mai scurt şi mai lat decât la ecvine.

Faţa dorsală este reprezentată numai de frontale şi nazale. Frontalele, extrem de întinse,
ajung până la limita cu faţa nucală, nivel la care este prezentă o protuberanţă intercornuală convexă,
alungită transversal şi continuată lateral de câte un proces cornual conic, mai mult sau mai puţin
dezvoltat şi cu o direcţie variabilă în funcţie de rasă.
Liniile temporale limitează lateral faţa dorsală, apar evidente şi concave, cu dirijare rostrală
de la baza procesului cornual. Rostral se continuă cu marginea aborală a procesului zigomatic al
frontalului. De-a lungul liniei de sutură interfrontale este prezentă o depresiune alungită, mai mult
122
sau mai puţin marcată în funcţie de rasă. Medial de baza procesului zigomatic al frontalului se
observă gaura supraorbitală, reprezentând deschiderea dorso-aborală a canalului supraorbital, a
cărui deschidere rostro-ventrală se află pe faţa medială a orbitei. Gaura supraorbitală se continuă
oral cu şanţul supraorbital cu o lungime variabilă.
Nazalul, scurt, aboral pătrunde pe o mai mare distanţă între frontale. Extremitatea rostrală
este bifidă. Marginea latero-aborală a nazalului delimitează cu marginea dorsală a maxilei fisura
nazo-maxilară, uneori prelungită aboral cu o fisură nazo-lacrimală. Corpul incisivului este aplatizat
dorso-ventral, lipsit de alveole pentru incisivi şi astfel marginea rostrală apare subţire. Marginea
medială, subţire, delimitează cu congenera fisura interincisivă adâncă şi largă (fig. 180).

Fig. 180. Craniul la bovine – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa intercornuală; 2. Procesul cornual; 3. Creasta nucală; 4. Linia temporală; 5. Creasta temporală;
6. Procesul mastoid; 7. Fosa temporală; 8. Procesul zigomatic al temporalului; 9. Frontalul; 10. Gaura supraorbitară;
11. Şanţul supraorbitar; 12. Orbita; 13. Zigomaticul; 14. Lacrimalul; 15. Nazalul; 16. Maxila; 17. Tuberculul facial;
18. Incisivul; 19. Procesul nazal al incisivului; 20. Procesul palatin al incisivului; 21. Fisura palatină;
22. Fisura interincisivă

Pe faţa laterală (fig. 181) se remarcă arcada zigomatică scurtă şi subţire, formată în cea mai
mare parte de către osul zigomatic. Ea delimitează medial fosa temporală care apare alungită aboro-
rostral şi adâncă, fosă dispusă numai pe faţa laterală a craniului.
Procesul mastoidian al piramidei temporalului nu este prezent. Bula timpanică, mai
dezvoltată decât la ecvine, este aplatizată latero-medial şi cu axul mare dispus vertical.
Conductul auditiv extern, scurt, este orientat lateral. De la baza acestuia se detaşează o lamă
osoasă, transversală, ondulată, lamă care împreună cu occipitalul contribuie la delimitarea găurii
stilo-mastoidiene. Rostral bulei timpanice se detaşează procesul muscular, lung şi uneori bifid.
Apofiza jugulară este lată şi recurbată medial.
Orbita este delimitată numai de lacrimal, frontal şi zigomatic; marginea dorsală a orbitei este
denticulată, iar marginea ventrală a acesteia este rugoasă şi groasă. De pe podeaua cavităţii orbitare
se detaşează o formaţiune osoasă papiracee – bula lacrimală, dezvoltată şi care constituie un
diverticul al sinusului maxilar. Procesul lacrimal este dezvoltat şi rugos, iar datorită dispunerii în
apropierea crestei orbitale a fosei sacului lacrimal procesul lacrimal este limitat medio-dorsal de o
incizură. Dorso-aboral, la nivelul peretelui orbitei se observă unul-două orificii largi ce reprezintă
orificiul canalului lacrimo-nazal.
123
 Fig. 181. Craniul la bovine – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul paracondilar; 2. Condilul occipitalului; 3. Procesul cornual; 4. Fosa temporală; 5. Conductul auditiv extern;
6. Lama osoasă transversală; 7. Bula timpanică; 8. Procesul muscular; 9. Procesul zigomatic al temporalului;
10. Sfenoidul; 11. Pterigoidul; 12. Gaura supraorbitară; 13. Gaura etmoidală; 14. Lacrimalul; 15. Bula lacrimală;
16. Zigomaticul; 17. Maxila; 18. Tuberculul facial; 19. Gaura infraorbitară; 20. Incisivul;
21. Procesul nazal al incisivului; 22. Nazalul; 23. Incizura nazo-incisivă

Fig. 182. Craniul la bovine – faţa ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Gaura occipitală; 2. Condilii occipitalului; 3. Fosa condiliană ventrală; 4. Procesul paracondilar; 5. Gaura jugulară;
6. Gaura stilo-mastoidiană; 7. Bula timpanică; 8. Procesul cornual; 9. Procesul mastoidian; 10. Bazioccipitalul;
11. Gaura retroarticulară; 12. Procesul stiloid; 13. Fisura petro-occipitală; 14. Gaura sfărâmată; 15. Bazisfenoidul;
16. Hiatusul orbitar; 17. Procesul retroarticular; 18. Cavitatea glenoidă; 19. Condilul temporalului;
20. Tuberculul muscular al occipitalului; 21. Zigomaticul; 22. Intrarea în conductul supraorbitar; 23. Gaura etmoidală;
24. Creasta pterigopalatină; 25. Bula lacrimală; 26. Tuberozitatea maxilară; 27. Porţiunea verticală a palatinului;
28. Vomerul; 29. Cârligul pterigoidului; 30. Gaura sfeno-palatină; 31. Choanele; 32. Fosa pterigo-palatină;
33. Porţiunea orizontală a palatinului; 34. Gaura palatină; 35. Sutura palatină mediană; 36. Sutura palato-maxilară;
37. Procesul alveolar al maxilei; 38. Tuberculul facial; 39. Marginea interalveolară; 40. Procesul palatin al maxilei;
41. Procesul palatin al incisivului; 42. Corpul incisivului; 43. Fisura palatină; 44. Fisura interincisivă
124
 În hiatusul orbital, limitat de o creastă pterigoidiană scurtă, se observă deschiderea
următoarelor orificii: gaura etmoidală (dispusă mult dorso-rostral), gaura optică şi gaura orbito-
rotundă largă.
Faţa laterală a maxilei apare mai înaltă şi mai scurtă, creasta maxilo-facială scurtă se pierde
pe suprafaţa osului înainte de a ajunge la tuberculul facial care este proeminent şi alungit. Incizura
nazo-incisivă este mai puţin adâncă decât la ecvine.
Pe faţa ventrală (fig. 182) condilii occipitali apar uşor concavi, cu suprafeţele ventrale
prelungite rostral până la nivelul unei creste transversale şi continuate cu bazioccipitalul care se
îngustează oral; pe suprafaţa acestuia este prezent un şanţ median care se adânceşte spre articulaţia
sfenobazioccipitală, nivel la care este flancat de doi tuberculi musculari evidenţi. Fosa condilică
ventrală, îngustă şi adâncă, este perforată de una până la trei găuri ale nervului hipoglos. Procesul
paracondilian este scurt, lăţit şi recurbat medial.
Gaura sfărâmată comunică cu gaura jugulară prin fisura petro-occipitală. Baza aripilor
bazisfenoidului delimitează gaura ovală, independentă de gaura sfărâmată. Procesul pterigoidian,
foarte lung, este lipsit de canal alar.
Bula timpanică este voluminoasă şi aplatizată transversal, marginea sa rostrală fiind
continuată cu procesul muscular care este foarte lung şi a cărui bază delimitează rostral şanţul
conductului faringo-timpanic. Procesul stiloid este înconjurat de o teacă osoasă. Formaţiunile
articulare integrate procesului zigomatic al scvamozalului sunt mai puţin evidente; condilul, lăţit şi
convex în toate sensurile, este puţin reliefat, iar cavitatea glenoidă, îngustă, este limitată aboral de
un redus proces retroarticular.
Choanele, înguste şi profunde, sunt delimitate de crestele pterigo-palatine deosebit de înalte,
subţiri şi orientate vertical, de pe marginea lor detaşându-se cârligele pterigoidiene proeminente.
Datorită crestei vomerului care este concavă şi nu se sprijină pe jumătatea aborală a bolţii palatine,
choanele apar sub forma unei deschideri nazo-faringiene unice.
Bolta palatină este mai lată la nivelul proceselor alveolare ale maxilei şi se îngustează rostral
în dreptul marginii interalveolare. Găurile palatine anterioare sunt dispuse pe porţiunea orizontală a
palatinelor şi sunt continuate rostral de şanţurile palatine, scurte. Aboral de găurile palatine rostrale
sunt prezente două-trei găuri palatine mici.
Comparativ cu ecvinele, faţa dorso-aborală (nucală) la bovine este formată prin participarea
occipitalului, parietalelor, interparietalului, frontalelor şi temporalelor. Dorsal se detaşează protuberanţa
intercornuală delimitată median de parietale şi interparietal care formează convexitatea, limitate
lateral de către frontale. Scvama occipitalului, lăţită, marchează o redusă protuberanţă occipitală
externă. La limita dintre treimea superioară şi mijlocie a feţei nucale se detaşează liniile nucale care
apar divergente şi uşor convexe. Tuberozitatea cervicală este evidentă.
Faţa nucală este limitată lateral prin liniile temporale detaşate sub forma unor creste tăioase
de pe suprafaţa parietalelor, creste dispuse sub baza proceselor cornuale şi continuate în sens ventral
prin crestele temporale.
Cavitatea craniană este mai scurtă şi cu axul longitudinal oblic ventro-dorsal. Plafonul apare
extrem de convex rostro-aboral. Pe o redusă porţiune, creasta cerebro-cerebeloasă este reprezentată
de creasta tentorică detaşată de pe faţa endocraniană a scvamei temporalului. La vârful piramidei
temporalului, dispus dorso-aboral, se observă deschiderea canalului condilian şi a canalului parieto-
temporal (delimitat la această specie numai de temporal).
Fosa hipofizară, adâncă, este limitată aboral de o redusă lamă patrulateră continuată prin
procese clinoide posterioare alungite. Rostral, fosa hipofizară este limitată de procesele clinoide
anterioare puţin evidente. Corpul bazisfenoidului este limitat lateral de un singur şanţ longitudinal
scurt – şanţul maxilo-oftalmic ce se deschide rostral în hiatus prin gaura orbito-rotundă. Şanţul
chiasmatic este îngust şi adânc. Fosele etmoidale, înguste, adânci, sunt dispuse în plan transversal şi
perpendicular pe axul longitudinal al craniului. Apofiza „crista galli” este înaltă şi tăioasă.

125
 7.3.2.1. Craniul la bubaline (Bubalus bubalis)

Integrate familiei bovinelor, bubalinele au în general craniul asemănător bovinelor,

prezentând însă şi o serie de elemente morfologice care îl particularizează.
Spre deosebire de bovine, la formarea feţei dorsale alături de nazale şi frontale la
extremitatea aborală participă şi parietalele care sunt dispuse de-o parte şi de alta a liniei sagitale.
Frontalele sunt triunghiulare şi extrem de convexe. La nivelul suturii interfrontale cele două oase
formează o proeminenţă caracteristică. Frecvent, canalul supraorbital se deschide pe faţa dorsală
prin mai multe orificii. Procesele cornuale, dirijate ventro-aboral, au formă prismatică, concave
dorsal şi convexe ventral. Extremitatea anterioară a nazalelor prezintă trei vârfuri, cel dispus central
fiind mai lung.

Fig. 183. Craniul la bubaline – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul paracondilar; 2. Procesul cornual; 3. Frontalul; 4. Gaura supraorbitară; 5. Orbita;
6. Piramida temporalului; 7. Fosa temporală; 8. Cârligul pterigoidului; 9. Zigomaticul; 10. Lacrimalul;
11. Maxila; 12. Tuberculul facial; 13. Gaura infraorbitară; 14. Nazalul; 15. Incisivul; 16. Incizura nazo-incisivă

Faţa laterală (fig. 183) se caracterizează prin profilul extrem de convex (circumscris de
frontale) şi fosele temporale înguste (datorită direcţiei proceselor cornuale).
Pe faţa ventrală, choanele apar separate, vomerul spre deosebire de bovine având creasta
rectilinie şi sprijinită şi pe porţiunea orizontală a palatinului.
Faţa aboro-dorsală (nucală), convexă, este formată de către parietale, interparietal, temporale
şi occipital, frontalele neparticipând la delimitarea acesteia. Procesele paracondilare sunt lungi şi
recurbate medial.

7.3.3. Craniul la ovine (Ovis aries)

Ovinele prezintă craniul proporţional mai lung decât bovinele.

Faţa dorsală (fig. 184), convexă în toate sensurile, este formată prin participarea parietalelor,
interparietalului, frontalelor şi nazalelor.
Comparativ cu bovinele, procesele cornuale (frecvent la mascul) sunt detaşate de pe
suprafaţa frontalelor în apropierea orbitelor.
Procesele cornuale, prismatice şi cu marginea dorsală convexă sunt dirijate aboro-latero-
ventral. Procesele zigomatice ale frontalelor, orientate ventro-rostral, sunt aplatizate dorso-ventral.
Şanţurile supraorbitale sunt puţin evidente. Nazalul, convex atât rostro-aboral cât şi dintr-o parte în

126
alta, prezintă extremitatea rostrală efilată, vârful fiind dispus în continuarea marginii mediale, fiind
separat de congener printr-o incizură lungă şi îngustă.

Fig. 184. Craniul la ovine – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală; 3. Sutura occipito-parietală; 4. Linia temporală;
5. Frontalul; 6. Procesul cornual; 7. Gaura supraorbitară; 8. Orbita; 9. Lacrimalul; 10. Fosa lacrimală externă;
11. Creasta maxilo-facială; 12. Zigomaticul; 13. Maxila; 14. Tuberculul facial; 15. Gaura infraorbitară;
16. Nazalul; 17. Incisivul; 18. Procesul nazal al incisivului; 19. Procesul palatin al incisivului;
20. Fisura interincisivă; 21. Fisura palatină

Faţa laterală (fig. 185) este dominată de profilul convex longitudinal al feţei dorsale. Se
observă arcada zigomatică aplatizată dorso-ventral; fosa temporală este superficială şi delimitată de
linia şi creasta temporală care sunt puţin evidente. Marginile orbitei sunt proeminente. Bula
lacrimală este redusă şi cu aspect de spină. Anterior orbitei se observă o fosă lacrimală externă
evidentă, delimitată ventral de creasta facială, formaţiune redusă şi rugoasă care se pierde pe
suprafaţa maxilei la distanţă de tuberculul facial. Incizura nazo-incisivă adâncă, se prelungeşte
aboral până la limita dintre nazal şi maxilă. Procesul mastoidian este tuberos. Procesele
paracondilare sunt suple, lungi şi uşor recurbate rostro-medial.
Faţa ventrală (fig. 186) prezintă bazioccipitalul lat şi aplatizat, cu tuberculii musculari
proeminenţi şi dirijaţi lateral. De pe crestele pterigo-palatine se detaşează cârligele pterigoidiene
care sunt ascuţite şi recurbate aboral. Găurile palatine rostrale sunt dispuse pe linia de sutură dintre
procesele palatine ale maxilei şi porţiunea orizontală a palatinului. Incisivul, lipsit de alveole
dentare, este ascuţit rostral şi separat de congener printr-o incizură interincisivă adâncă.
Pe faţa dorso-aborală (nucală), delimitată de parietale, interparietal, temporale şi occipital,
se remarcă protuberanţa occipitală externă sub forma unei creste transversale uşor convexe dorsal ce
se continuă latero-ventral cu crestele nucale. Tuberozitatea nucală este evidentă şi rugoasă (fig. 187).
Cavitatea craniană, ovoidală pe secţiune sagitală, prezintă marginea dorsală extrem de
convexă oro-aboral. Creasta cerebro-cerebeloasă, puţin evidentă, se continuă latero-ventral cu
creasta tentorică a scvamei temporalului. Fosa hipofizară este limitată aboral de lama patrulateră
înclinată rostral; procesele clinoide posterioare sunt lungi şi ascuţite.
127
 Fig. 185. Craniul la ovine – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală;
3. Condilul occipitalului; 4. Procesul paracondilar;
5. Creasta temporală; 6. Procesul mastoidian;
7. Scvama temporalului; 8. Fosa temporală;
9. Linia temporală; 10. Conductul auditiv extern;
11. Procesul stiloid; 12. Bula timpanică;
13. Procesul muscular; 14. Tuberculul muscular al
occipitalului; 15. Gaura ovală; 16. Condilul temporalului;
17. Procesul zigomatic al frontalului; 18. Procesul cornual;
19. Frontalul; 20. Orificiile conductului supraorbitar;
21. Gaura optică; 22. Gaura etmoidală; 23. Procesul temporal
al zigomaticului; 24. Porţiunea verticală a palatinului;
25. Cârligul pterigoidului; 26. Creasta maxilo-facială;
27. Zigomaticul; 28. Tuberozitatea maxilară;
29. Procesul alveolar al maxilei; 30. Tuberculul facial;
31. Gaura infraorbitară; 32. Procesul lacrimal aboral;
33. Lacrimalul; 34. Fosa lacrimală externă; 35. Nazalul;
36. Incisivul; 37. Parietalul; 38. Gaura stilo-mastoidiană;
39. Creasta pterigoidiană; 40. Incizura nazo-incisivă
18. Conductul auditiv extern; 19. Canalul musculo-tubar;
Fig. 187. Craniul la ovine - faţa dorso-aborală
(nucală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Sutura fronto-parietală; 2. Sutura parieto-occipitală;
3. Protuberanţa occipitală externă; 4. Fosa temporală;
5. Procesul cornual
Fig. 186. Craniul la ovine – faţa ventrală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Tuberozitatea nucală; 2. Gaura occipitală;
3. Condilul occipitalului; 4. Săgeata indică gaura
condiliană; 5. Bazioccipitalul; 6. Fosa condală ventrală;
7. Procesul paracondilar; 8. Gaura jugulară;
9. Bula timpanică; 10. Procesul mastoidian;
11. Procesul muscular; 12. Condilul temporalului;
13. Cavitatea glenoidă; 14. Procesul retroarticular;
15. Gaura retroarticulară; 16. Procesul stiloid;
17. Tuberculii musculari ai occipitalului;
20. Gaura sfărâmată; 21. Procesul zigomatic al
temporalului; 22. Creasta pterigoidiană; 23. Intrarea în
canalul supraorbitar; 24. Gaura mare rotundă;
25. Zigomaticul; 26. Orbita; 27. Cârligul pterigoidului;
28. Gaura optică; 29. Gaura etmoidală;
30. Creasta maxilo-facială; 31. Gaura sfeno-palatină;
32. Tuberozitatea maxilară; 33. Choanele;
34. Sutura interpalatină; 35. Gaura palatină rostrală;
36. Şanţul palatin; 37. Tuberculul facial; 38. Vomerul;
39. Fosa pterigo-palatină; 40. Porţiunea verticală a
palatinului; 41. Porţiunea orizontală a palatinului;
42. Sutura palato-maxilară; 43. Procesul alveolar al
maxilei; 44. Procesul palatin al maxilei;
45. Marginea interalveolară; 46. Corpul incisivului;
47. Procesul nazal al incisivului; 48. Procesul palatin al
incisivului; 49. Fisura palatină; 50. Fisura interincisivă;
51. Procesul cornual

128
 7.3.3.1. Craniul la caprine (Capra hircus)

La caprine procesele cornuale, apropiate între ele, sunt orientate dorso-aboral. Fosele
temporale sunt mai largi decât la ovine şi se întind şi pe faţa dorsală. Fosa lacrimală externă nu este
prezentă. Incizura nazo-incisivă se prelungeşte aboral cu o incizură nazo-lacrimală îngustă.
Nazalele prezintă extremitatea rostrală bifidă (fig. 188, 189).

Fig. 188. Craniul la caprine – faţa dorso-aborală (nucală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Sutura fronto-parietală; 2. Sutura parieto-occipitală; 3. Protuberanţa occipitală externă;
4. Fosa temporală; 5. Procesul cornual

Fig. 189. Craniul la caprine – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Condilul occipitalului; 3. Procesul paracondilar; 4. Creasta nucală;
5. Linia temporală; 6. Conductul auditiv extern; 7. Creasta temporală; 8. Scvama temporalului; 9. Fosa temporală;
10. Procesul mastoidian; 11. Bula timpanică; 12. Gaura stilo-mastoidiană; 13. Procesul vaginal; 14. Procesul muscular;
15. Parietalul; 16. Apofiza pterigoidă; 17. Cârligul pterigoidului; 18. Porţiunea verticală a palatinului;
19. Procesul temporal al zigomaticului; 20. Zigomaticul; 21. Creasta maxilo-facială; 22. Tuberozitatea maxilei;
23. Procesul alveolar al maxilei; 24. Tuberculul facial; 25. Gaura infraorbitară; 26. Marginea interalveolară;
27. Incisivul; 28. Procesul cornual; 29. Procesul zigomatic al frontalului; 30. Orbita; 31. Gaura optică;
32. Gaura etmoidală; 33. Intrarea în conductul supraorbitar; 34. Procesul lacrimal posterior;
35. Lacrimalul; 36. Nazalul; 37. Gaura ovală
129
 7.3.4. Craniul la suine (Sus scrofa domesticus)

Conformaţia craniului la suine este dependentă de rasă, unele rase prezentând un craniu lung
şi îngust, altele scurt şi lăţit.
Faţa dorsală (fig. 190) este dominată de protuberanţa occipitală externă înaltă. Parietalele
sunt limitate lateral de liniile temporale subţiri şi tăioase. Procesul zigomatic al frontalului, redus,
triunghiular, nu participă la formarea arcadei zigomatice, orbita fiind incompletă aboral. Gaura
supraorbitală, dispusă rostro-medial de marginea supraorbitală, reprezintă deschiderea dorsală a
canalului supraorbital, deschidere continuată rostral cu un şanţ supraorbital lung şi adânc. Nazalul
se termină printr-un vârf efilat dispus în prelungirea marginii mediale. Incizura interincisivă este
îngustă şi adâncă.

Fig. 190. Craniul la suine – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Protuberanţa occipitală externă; 3. Parietalul; 4. Procesul zigomatic al temporalului;
5. Porul acustic extern; 6. Fosa temporală; 7. Frontalul; 8. Procesul zigomatic al frontalului; 9. Gaura supraorbitară;
10. Şanţul supraorbitar; 11. Gaura lacrimală; 12. Zigomaticul; 13. Maxila; 14. Gaura infraorbitară;
15. Nazalul; 16. Incisivul; 17. Fisura interincisivă

Faţa laterală (fig. 191) este dominată de aspectul ascendent oro-aboral a marginii dorsale.
Arcada zigomatică, lată şi aplatizată, delimitează o fosă temporală alungită vertical. Conductul
auditiv extern, cu deschiderea dispusă dorso-lateral, este sudat la arcada zigomatică. Procesul
mastoidian este înlocuit printr-o creastă dirijată ventral. Procesele paracondilare sunt verticale,
rectilinii şi cu aspect stiloid, prezentând la baza şi la faţa medială deschiderea canalului nervului
hipoglos. Conturul orbitei este incomplet. Fosa lacrimală, absentă, este suplinită de două găuri
lacrimale dispuse pe marginea infraorbitală.
Hiatusul orbital, larg, beneficiază de deschiderea a două găuri: gaura optică şi gaura orbito-
rotundă, gaura etmoidală fiind dispusă rostral de gaura optică pe peretele medial al orbitei.
Fosa pterigo-palatină este îngustă, gaura maxilară largă, gaura sfeno-palatină cu aspect de
canal scurt şi gaura palatină aborală redusă.

130
 Fig. 191. Craniul la suine – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Linia temporală; 3. Creasta nucală; 4. Fosa temporală; 5. Conductul auditiv extern;
6. Procesul zigomatic al temporalului; 7. Frontalul; 8. Gaura supraorbitară; 9. Şanţul supraorbital;
10. Procesul zigomatic al frontalului; 11. Zigomaticul; 12. Orbita; 13. Găurile lacrimale; 14. Nazalul;
15. Maxila; 16. Procesul alveolar al maxilei; 17. Gaura infraorbitară; 18. Fosa canină;
19. Corpul incisivului; 20. Procesul nazal al incisivului; 21. Osul râtului

Creasta facială, scurtă, este bifidă rostral, porţiunea ventrală continuând creasta zigomatică,
iar cea dorsală delimitând ventro-aboral fosa canină şi terminându-se înapoia găurii infraorbitale
care apare largă şi uneori dublă. Tuberculul facial, redus, este dispus sub creasta facială în
apropierea extremităţii aborale a maxilei. Maxila este excavată rostral de o evidentă fosă canină,
adâncă şi prelungită aboral până în apropierea orbitei. Marginea interalveolară este scurtă şi
întreruptă de o alveolă adâncă şi largă pentru canin. Procesul nazal al incisivului, lat, cu aspect
romboidal, delimitează o redusă incizură nazo-incisivă.
Faţa ventrală (fig. 192) este dominată de convexitatea arcadelor zigomatice, formaţiune care
imprimă craniului laţime maximă. Condilii occipitalului sunt apropiaţi şi alungiţi transversal.
Bazioccipitalul, aplatizat, prezintă median o creastă longitudinală flancată de tuberculii musculari.
Gaura sfărâmată comunică cu gaura jugulară printr-o îngustă fisură petro-occipitală. Pe marginea
rostrală a găurii sfărâmate se observă trei incizuri: spinoasă, ovală şi carotică, asemănătoare cu cele
de la ecvine. Bula timpanică, aplatizată şi cu marele ax vertical, delimitează împreună cu baza
procesului paracondilar gaura stilo-mastoidiană. Pe faţa ventrală a apofizei zigomatice a scvamei
temporalului se observă un condil concav şi alungit transversal şi o redusă cavitate glenoidă.
Apofiza retroglenoidală lipseşte. Deschiderea guturală este scurtă şi largă. Procesele pterigoidiene,
foarte dezvoltate, tuberoase şi proeminente, au aspect triunghiular. Cârligul pterigoidian este lăţit.
Gaura palatină anterioară este dispusă la nivelul suturii porţiunii orizontale a palatinului cu procesul
palatin al maxilei şi se continuă rostral cu şanţul palatin lung şi larg, putând fi urmărit pe toată
lungimea proceselor palatine ale maxilei. Gaura palatină orală este însoţită de două-trei găuri
palatine accesorii. Corpul incisivului este triunghiular-prismatic şi prezintă la nivelul procesului
alveolar, alveole dentare ce descresc ca dimensiuni în sens aboral. Procesele palatine ale incisivului,
lungi şi înguste, delimitează o fisură palatină scurtă şi îngustă.
Faţa nucală (fig. 193) este dominată de protuberanţa occipitală externă alungită transversal
şi care se continuă cu crestele nucale evidente, tăioase şi dirijate ventro-medial spre gaura
occipitală. Crestele nucale delimitează împreună cu protuberanţa occipitală externă o suprafaţă
concavă, netedă, triunghiulară, cu vârful dirijat spre gaura occipitală. Tuberculii nucali,
proeminenţi, delimitează dorsal gaura occipitală imprimându-i un aspect piriform. De la conductul

131
auditiv extern se detaşează în sens medio-dorsal crestele temporale, ascuţite, care se continuă cu
crestele nucale. Cavitatea craniană are o capacitate redusă comparativ cu masivitatea craniului.
Creasta tentorică a scvamozalului se dirijează dorsal formând creasta cerebro-cerebeloasă. Fosa
hipofizară, adâncă, este limitată aboral de lama patrulateră; procesele clinoide posterioare sunt
ascuţite şi divergente.

Fig. 192. Craniul la suine – faţa ventrală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Condilii occipitalului;
3. Procesul paracondilar; 4. Bazisfenoidul;
5. Bula timpanică; 6. Condilul temporalului;
7. Choanele; 8. Zigomaticul; 9. Procesul zigomatic
al frontalului; 10. Porţiunea orizontală a palatinului;
11. Procesul palatin al maxilei; 12. Gaura palatină
rostrală; 13. Corpul incisivului; 14. Procesul palatin
al incisivului; 15. Fisura palatină;
16. Fisura interincisivă
Fig. 193. Craniul la suine – faţa nucală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală;
3. Creasta temporală; 4. Condilii occipitalului;
5. Tuberculii nucali; 6. Procesul paracondilar;
7. Gaura occipitală; 8. Bula timpanică;
9. Condilul temporalului; 10. Pterigoidul;
11. Porţiunea orizontală a palatinului; 12. Zigomaticul;
13. Conductul auditiv extern; 14. Procesul zigomatic
al temporalului; 15. Linia temporală;
16. Fosa temporală

7.3.5. Craniul la canide (Canis lupus familiaris)

La canide, datorită numărului mare de rase, se întâlnesc cele mai multe variaţii ale formei şi
proporţiilor craniului.
Faţa dorsală (fig. 194) evidenţiază fosele temporale întinse şi separate numai prin creasta
sagitală externă, lungă şi extrem de proeminentă. În sutura sagitală pot fi cuprinse unul-două oase
preinterparietale (vormiene sau fontanelare). Procesul zigomatic al frontalului, scurt şi cu aspect
triunghiular, nu participă la formarea arcadei zigomatice, orbita fiind incompletă aboro-lateral.
Gaura supraorbitală este înlocuită printr-o incizură supraorbitală dispusă pe marginea supraorbitală.
Frontalele delimitează median fosa frontală, îngustă şi prelungită oral printr-o depresiune lungă şi
îngustă, delimitată de nazale. Nazalul se termină efilat, vârful fiind dispus în prelungirea marginii
laterale şi delimitează cu congenerul incizura internazală, largă şi scurtă. Procesele palatine ale
incisivului delimitează şanţul septal.

132
 Fig. 195. Craniul la canide – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):

Fig. 194. Craniul la canide – faţa dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă;
2. Creasta nucală; 3. Creasta temporală;
4. Creasta sagitală externă; 5. Linia temporală;
6. Parietalul; 7. Procesul zigomatic al temporalului;
8. Frontalul; 9. Procesul zigomatic al frontalului;
10. Orbita; 11. Lacrimalul; 12. Maxila;
13. Gaura infraorbitară; 14. Fosa canină;
15. Nazalul; 16. Corpul incisivului;
17. Procesul nazal al incisivului; 18. Fisura palatină
1. Occipitalul; 2. Protuberanţa occipitală externă;
3. Creasta nucală; 4. Creasta sagitală externă;
5. Linia temporală; 6. Creasta temporală;
7. Condilul occipitalului; 8. Procesul paracondilar;
9. Scvama temporalului; 10. Bula timpanică;
11. Conductul auditiv extern; 12. Procesul zigomatic
al temporalului; 13. Parietalul; 14. Frontalul;
15. Procesul zigomatic al frontalului; 16. Orbita;
17. Zigomaticul; 18. Tuberculul facial; 19. Procesul alveolar
al maxilei; 20. Maxila; 21. Procesul frontal al maxilei;
22. Gaura infraorbitară; 23. Fosa canină; 24. Nazalul;
25. Corpul incisivului; 26. Procesul nazal al incisivului

Faţa laterală (fig. 195) este dominată de fosa temporală, largă, şi de creasta sagitală externă,
înaltă. Arcada zigomatică, lungă şi arcuită, tinde către orizontalitate. Bula timpanică este extrem de
dezvoltată, cu suprafaţa netedă şi se articulează medial cu bazioccipitalul, împreună delimitând
canalul petro-bazilar.
Conductul auditiv extern, scurt, se deschide dorsal de bula timpanică printr-un orificiu larg
şi eliptic, posterior de acesta observându-se gaura stilo-mastoidiană. Procesul mastoidian, puţin
proeminent, are aspect tuberos. Procesul stiloid este înlocuit printr-o redusă depresiune dispusă
aboral faţă de gaura stilo-mastoidiană şi ventral de procesul mastoidian.
Orbita comunică aboral cu fosa temporală. Fosa lacrimală, redusă, este perforată de o
singură gaură lacrimală.
Hiatusul orbital, larg şi superficial, este delimitat lateral de o redusă creastă pterigoidiană.
În hiatus se deschid următoarele orificii: gaura optică, marea fantă sfenoidală şi gaura mare
rotundă împreună cu gaura alară anterioară, procesul pterigoidian al sfenoidului fiind străbătut de
canalul alar. De la nivelul găurii lacrimale (orbitale) se detaşează pe peretele medial al orbitei
creasta orbitală inferioară cu traiect rostro-dorsal, deasupra acesteia, în treimea mijlocie,
observându-se două găuri etmoidale.
Fosa pterigo-palatină este largă şi superficială. Tuberozitatea maxilară are forma unei spine
reduse. În hiatusul maxilar se deschid: gaura maxilară, largă şi alungită, medial fiind dispuse etajat,
dorsal - gaura sfeno-palatină şi ventral - gaura palatină aborală, cele două orificii fiind separate
printr-o lamă osoasă subţire, dispusă transversal.

133
 Tuberculul facial şi cel lacrimal lipsesc. Gaura infraorbitală, largă şi cu marele ax vertical,
este dispusă aboral de fosa canină care apare largă şi superficială. Marginea interalveolară, redusă,
este întreruptă de o largă şi adâncă alveolă pentru canin. Procesul nazal al incisivului, patrulater, se
termină efilat între nazal şi maxilă şi delimitează o extrem de redusă incizură nazo-incisivă.
Faţa ventrală (fig. 196) este dominată de arcadele zigomatice arcuite, formaţiuni care
imprimă craniului lăţimea maximă. Condilii occipitali, alungiţi transversal, se prelungesc rostral la
nivelul bazioccipitalului. Bazioccipitalul, lăţit, cu marginile laterale paralele, se sudează lateral cu
bula timpanică. Tuberculii musculari sunt proeminenţi. Deschiderea canalului nervului hipoglos este
dispusă în apropierea găurii jugulare.

Fig. 196. Craniul la canide – faţa ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Tuberculul nucal; 3. Gaura occipitală; 4. Condilii occipitalului; 5. Procesul paracondilar;
6. Fosa condiliană ventrală; 7. Gaura condiliană; 8. Gaura jugulară; 9. Tuberculul muscular al occipitalului;
10. Procesul mastoidian; 11. Conductul auditiv extern; 12. Procesul retroarticular; 13. Cavitatea glenoidă;
14. Condilul temporalului; 15. Bula timpanică; 16. Procesul zigomatic al temporalului; 17. Gaura carotică;
18. Procesul muscular al temporalului; 19. Canalul musculo-tubar; 20. Gaura ovală; 21. Gaura alară aborală;
22. Gaura rotundă împreună cu gaura alară rostrală; 23. Marea fantă sfenoidală; 24. Gaura optică; 25. Gaura etmoidală;
26. Bazisfenoidul; 27. Cârligul pterigoidului; 28. Creasta pterigo-palatină; 29. Fosa temporală; 30. Choanele;
31. Procesul zigomatic al frontalului; 32. Procesul frontal al zigomaticului; 33. Procesul zigomatic al maxilei;
34. Tuberozitatea maxilei; 35. Gaura palatină accesorie; 36. Gaura palatină rostrală; 37. Şanţul palatin;
38. Procesul alveolar al maxilei; 39. Procesul palatin al maxilei; 40. Marginea interalveolară; 41. Corpul incisivului;
42. Procesul alveolar al incisivului; 43. Procesul palatin al incisivului; 44. Fisura palatină

Procesul paracondilar, redus şi orientat ventro-rostral, acoperă polul aboral al bulei

timpanice. Bula timpanică se prelungeşte rostral printr-o spină redusă (proces muscular rudimentar).
Gaura sfărâmată nu este prezentă. Faţa ventrală a procesului zigomatic al scvamozalului este lipsit
de condil, întâlnindu-se numai cavitatea glenoidă alungită transversal şi limitată aboral de un
proeminent proces retroarticular, recurbat rostral, faţa sa aborală fiind marcată de un şanţ vertical ce
se deschide la nivelul găurii retroarticulare.

134
 Deschiderea guturală, largă şi superfi-
cială, este limitată de crestele pterigo-palatine
lungi şi deviate medial în jumătatea aborală.
Cârligele pterigoidiene sunt scurte, ascuţite şi
orientate aboro-ventral.
Bolta palatină, largă aboral, se
îngustează rostral. Gaura palatină rostrală
este dispusă la nivelul suturii porţiunii
orizontale a palatinului cu procesul palatin al
maxilei şi aboral este însoţită de una-două
găuri palatine accesorii. Şanţul palatin, larg şi
superficial, se întinde pe toată lungimea
procesului palatin al maxilei. Marginea
alveolară a maxilei are aspectul unui „S”
alungit. Procesul alveolar al incisivului prezintă
Fig. 197. Craniul la canide – faţa nucală alveole dentare ce cresc în dimensiuni în sens
(după G. Predoi și col., 1997): aboral.
1. Occipitalul; 2. Protuberanţa occipitală externă; Faţa nucală (fig. 197) are formă triun-
3. Creasta sagitală externă; 4. Creasta nucală; ghiulară cu vârful marcat de protuberanţa
5. Creasta occipitală externă; 6. Tuberculul nucal; occipitală externă, extrem de înaltă şi convexă.
7. Condilul occipitalului; 8. Gaura occipitală; Crestele nucale, subţiri şi proeminente, se
9. Procesul paracondilar; 10. Fosa condiliană superioară;
11. Gaura mastoidiană; 12. Procesul mastoidian;
continuă ventral cu crestele temporale.
13. Procesul zigomatic al temporalului; 14. Conductul auditiv Tuberculii nucali, proeminenţi, imprimă
extern; 15. Gaura retroarticulară; 16. Creasta temporală; găurii occipitale forma unui triunghi echilateral
17. Bula timpanică; 18. Fosa temporală; cu vârful dispus dorsal. La nivelul foselor
19. Procesul frontal al zigomaticului condiliene superioare, puţin adânci, se
observă una-două găuri vasculare.
La nivelul cavităţii craniene se observă dorso-aboral protuberanţa occipitală internă
continuată rostral cu creasta sagitală internă, redusă, înaintea căreia se găseşte un superficial şanţ al
sinusului sagital superior. Creasta pietroasă a piramidei temporalului este dirijată dorsal şi formează
creasta cerebro-cerebeloasă.
Fosa hipofizară, superficială, este limitată aboral de lama patrulateră şi prevăzută cu reduse
procese clinoide posterioare. Procesele clinoide anterioare, proeminente, se detaşează de la nivelul
aripilor presfenoidului.

7.3.6. Craniul la feline (Felis catus)

Craniul la feline se caracterizează prin aspectul globulos şi reducţia splanchnocraniului.

Faţa dorsală (fig. 198), convexă în toate sensurile, prezintă protuberanţa occipitală externă şi
crestele nucale puţin evidente. Creasta sagitală externă, proeminentă şi tăioasă, este dispusă numai
la nivelul interparietalului şi se continuă rostro-lateral cu crestele temporale, împreună cu care
delimitează fosele temporale evidente. Procesul zigomatic al frontalului, lung, ascuţit şi dirijat
ventro-aboral nu se articulează cu arcada zigomatică. Nazalul, scurt, se termină printr-un redus vârf
în prelungirea marginii laterale.
Faţa laterală (fig. 199) este dominată de arcada zigomatică proeminentă, convexă şi subţire,
prezentând dorsal un proces frontal ascuţit, dirijat dorso-aboral.
Bula timpanică, extrem de dezvoltată şi cu marele ax dispus aproape orizontal, se articulează
aboral cu bazioccipitalul. Canalul petro-bazilar nu este prezent. Conductul auditiv extern, redus, se
deschide printr-un orificiu larg şi eliptic. Gaura stilo-mastoidiană este delimitată aboral de un redus
proces mastoidian. Procesul stiloid este înlocuit de o depresiune alungită vertical şi dispusă medial

135
de gaura stilo-mastoidiană. Lipseşte canalul alar. Fosa pterigo-palatină este dominată de o largă
gaură maxilară care se continuă rostral cu canalul infraorbital scurt.

Fig. 198. Craniul la feline – faţa dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă;
2. Creasta nucală; 3. Creasta sagitală externă;
4. Fosa temporală; 5. Procesul zigomatic al
temporalului; 6. Frontalul; 7. Procesul zigomatic
al frontalului; 8. Procesul frontal al zigomaticului;
9. Maxila; 10. Faţa orbitară a maxilei;
11. Gaura infraorbitară; 12. Fosa sacului lacrimal;
13. Fosa pterigo-palatină; 14. Relieful alveolei
canine; 15. Nazalul; 16. Corpul incisivului;
17. Fisura palatină
Fig. 199. Craniul la feline – faţa laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală;
3. Creasta sagitală externă; 4. Condilul occipitalului;
5. Procesul paracondilar; 6. Fosa temporală; 7. Conductul auditiv
extern; 8. Bula timpanică; 9. Procesul zigomatic al temporalului;
10. Condilul mandibular; 11. Procesul angular; 12. Ramura
orizontală a mandibulei; 13. Procesul coronoid; 14. Zigomaticul;
15. Procesul frontal al zigomaticului; 16. Linia temporală;
17. Procesul zigomatic al frontalului; 18. Porţiunea orbitară
a frontalului; 19. Orbita; 20. Fosa sacului lacrimal;
21. Gaura infraorbitară; 22. Nazalul

Fig. 200. Craniul la feline – faţa ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Gaura occipitală; 3. Condilul occipitalului; 4. Procesul paracondilar; 5. Gaura jugulară;
6. Sincondroza petro-occipitală; 7. Bula timpanică; 8. Procesul retroarticular; 9. Cavitatea glenoidă; 10. Bazisfenoidul;
11. Canalul musculo-tubar; 12. Gaura ovală; 13. Gaura rotundă; 14. Cârligul pterigoidului; 15. Zigomaticul;
16. Choanele; 17. Procesul zigomatic al frontalului; 18. Procesul frontal al zigomaticului;
19. Porţiunea orizontală a palatinului; 20. Gaura palatină rostrală; 21. Procesul palatin al maxilei;
22. Corpul incisivului; 23. Procesul palatin al incisivului; 24. Fisura palatină
136
 Marginea interalveolară, scurtă, este întreruptă de o evidentă alveolă pentru canin. Gaura
infraorbitală este dispusă ventral de conturul anterior al orbitei. Nazalul, scurt, nu determină cu
incisivul incizură nazo-incisivă.
Faţa ventrală (fig. 200). Bazioccipitalul este lat; condilii occipitali sunt alungiţi transversal.
Tuberculii musculari, reduşi, flanchează un tubercul faringian alungit. Canalul nervului hipoglos se
deschide la nivelul marginii aborale a găurii jugulare. Polul aboral al bulei timpanice este acoperit
de un redus proces paracondilar. Gaura ovală este unitară, iar gaura sfărâmată lipseşte. Lipseşte atât
gaura retroarticulară, cât şi canalul temporal.
Deschiderea guturală, largă, este limitată de crestele pterigo-palatine paralele şi verticale.
Cârligele pterigoidiene, lungi şi ascuţite, sunt dirijate ventro-aboral. Porţiunea orizontală a
palatinului reprezintă aproximativ jumătate din lungimea bolţii palatine şi este perforată de gaura
palatină rostrală continuată oral cu un scurt şi superficial şanţ palatin.
Faţa aboro-dorsală (nucală) este mai aplatizată decât la canide. Crestele nucale şi
protuberanţa occipitală externă, puţin evidente, descriu împreună o arcadă. Creasta sagitală externă
este puţin evidentă. Procesele paracondilare, reduse şi dirijate ventro-aboral, sunt marcate dorsal de
fosele condiliene dorsale adânci.
Cavitatea craniană este extrem de dezvoltată şi ocupă aproximativ 2/3 din volumul craniului.
Cortul osos al cerebelului, dependent de parietal, este extrem de proeminent. Fosa hipofizară,
adâncă, este limitată aboral de lama patrulateră evidentă şi cu marginea liberă subţire şi extrem de
convexă (formând aproape un vârf ascuţit).

7.3.7. Craniul la leporide (Oryctolagus cuniculus)

Craniul leporidelor se caracterizează prin predominarea în dimensiuni a splanchnocraniului

faţă de neurocraniu.

Fig. 201. Craniul la leporide – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală; 3. Conductul auditiv extern; 4. Linia temporală;
5. Fosa temporală; 6. Procesul temporal al zigomaticului; 7. Procesul zigomatic al temporalului;
8. Procesul zigomatic al frontalului; 9. Incizurile rostrală şi aborală ale procesului zigomatic al frontalului;
10. Arcada zigomatică; 11. Orbita; 12. Tuberculul facial; 13. Maxila; 14. Nazalul; 15. Corpul incisivului;
16. Procesul nazal al incisivului

137
 Faţa dorsală (fig. 201) este îngustă. Protuberanţa occipitală externă, proeminentă, este
încadrată de două depresiuni. Creasta sagitală externă este redusă; liniile temporale, îndepărtate,
conturează marginea laterală a parietalelor. Frontalul este îngust, alungit şi convex longitudinal.
Baza procesului zigomatic prezintă două incizuri profunde dispuse oral şi aboral. Procesul
zigomatic, aplatizat şi recurbat aboro-ventral, nu se articulează la arcada zigomatică. Nazalul, lung,
cu marginile paralele, se articulează cu procesul nazal al incisivului prin întreaga margine laterală.
Extremităţile aborale ale nazalelor delimitează o incizură în care sunt dispuse porţiunile nazale ale
frontalului.
Extremitatea rostrală se termină bifid, vârfurile fiind scurte şi egale. Corpul incisivului,
deosebit de dezvoltat, este recurbat ventral. Canalul interincisiv lipseşte.
Pe faţa laterală (fig. 202) se observă arcada zigomatică aplatizată, faţa sa laterală fiind
marcată de creasta zigomatică, scurtă, tăioasă şi proeminentă rostral, delimitând tuberculul facial,
care apare astfel dispus pe arcada zigomatică şi nu pe maxilă. Conductul auditiv extern, dezvoltat,
cu o direcţie variată în funcţie de rasă (ventro-lateral sau dorso-lateral), delimitează aboral împreună
cu procesul mastoidian, proeminent, rugos şi uşor recurbat, gaura stilo-mastoidiană.

Fig. 202. Craniul la leporide – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Creasta nucală; 3. Procesul paracondilar; 4. Condilul occipitalului;
5. Procesul mastoidian; 6. Bula timpanică; 7. Conductul auditiv extern; 8. Procesul zigomatic al temporalului;
9. Gaura optică; 10. Procesul zigomatic al frontalului; 11. Incizura rostrală a bazei procesului zigomatic al frontalului;
12. Orbita; 13. Zigomaticul; 14. Maxila (cu frecvente defecte de osificare); 15. Gaura infraorbitară;
16. Tuberozitatea maxilară; 17. Tuberculul facial; 18. Corpul incisivului; 19. Procesul nazal al incisivului;
20. Nazalul; 21. Marginea interalveolară; 22. Ramura orizontală a mandibulei; 23. Incizura vaselor faciale;
24. Fosa maseterină; 25. Procesul angular; 26. Condilul mandibulei

Bula timpanică, dezvoltată, se articulează aboral cu bazioccipitalul.

Conturul cavităţii orbitale este oval şi incomplet aboral. Fosa lacrimală este dezvoltată.
Podeaua orbitei este formată de tuberozitatea maxilară.
Creasta pterigoidiană, convexă şi perforată de gaura alară, delimitează hiatusul orbital
caracterizat prin prezenţa găurii optice comune pentru ambele orbite. Ventral de gaura optică este
dispusă gaura orbito-rotundă cu aspect de fantă verticală.
Fosa pterigo-palatină, îngustă, are aspect de fantă dispusă vertical. Maxila, alungită, cu faţa
externă perforată de numeroase orificii, prezintă dorso-aboral un proces frontal. Gaura infraorbitară
este dispusă rostral de orbită. Marginea interalveolară este lungă. Procesul nazal al incisivului,
extrem de lung, acicular, se articulează pe toată marginea dorsală cu nazalul, extremitatea aborală
articulându-se cu frontalul.

138
 Faţa ventrală (fig. 203). Condilii occipitalului sunt îndepărtaţi între ei şi nu se prelungesc
rostral pe bazioccipital, care apare lat, cu tuberculii musculari dezvoltaţi şi alungiţi sub forma unor
creste laterale care delimitează un şanţ median. Fosa condiliană inferioară, îngustă, este perforată de
deschiderea canalului nervului hipoglos. Gaura jugulară este îngustă şi alungită transversal. Bula
timpanică este limitată aboral de procesul paracondilar, iar lateral de procesul mastoidian. Gaura
ovală, dispusă latero-ventral, flanchează porţiunea laterală a canalului craniofaringian. Suprafeţele
articulare ale apofizei zigomatice a temporalului sunt reprezentate de un condil redus, îngust,
convex-concav (convex rostro-aboral şi concav transversal) şi o redusă cavitate glenoidă. Procesul
retroglenoidal lipseşte.

Fig. 203. Craniul la leporide – faţa ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Protuberanţa occipitală externă; 3. Creasta nucală; 4. Creasta occipitală externă;
5. Gaura occipitală;6. Condilul occipitalului; 7. Procesul paracondilar; 8. Fosa condiliană inferioară;
9. Gaura condiliană; 10. Gaura jugulară; 11. Procesul mastoidian; 12. Sutura petro-occipitală; 13. Canalul carotidian;
14. Tuberculul muscular al occipitalului; 15. Bula timpanică; 16. Bazisfenoidul; 17. Canalul cranio-faringian;
18. Gaura ovală; 19. Suprafaţa articulară a temporalului; 20. Gaura alară; 21. Aripa laterală a procesului pterigoidian;
22. Fosa pterigoidiană; 23. Aripa medială a procesului pterigoidian; 24. Procesul zigomatic al frontalului;
25. Arcada zigomatică; 26. Choanele; 27. Porţiunea orizontală a palatinului; 28. Gaura palatină rostrală;
29. Tuberculul facial; 30. Procesul palatin al maxilei; 31. Fisura palatină; 32. Corpul incisivului;
33. Marginea interalveolară; 34. Cârligul pterigoidului

Choanele, înguste şi profunde, sunt limitate de crestele pterigo-palatine recurbate lateral.

Cârligele pterigoidiene, lungi şi ascuţite, sunt orientate ventro-aboral şi limitate lateral de fosele
pterigoidiene, largi şi adânci.
Gaura palatină rostrală se deschide la nivelul porţiunii orizontale a palatinului. Procesele
palatine ale maxilelor, scurte, limitează aboral fante palatine extrem de lungi. Marginea
interalveolară a maxilei şi cea a incisivului sunt lungi. Corpul incisivului este lat, lung şi înalt şi
prezintă două alveole pentru incisivi: una mai largă şi deosebit de adâncă, dispusă rostral şi una
redusă, dispusă aboral de precedenta.
139
 Faţa nucală, dominată de protuberanţa occipitală externă, proeminentă, este flancată de două
creste nucale şterse. Creasta occipitală externă este înaltă şi tăioasă. Condilii occipitali, dispuşi
vertical, delimitează gaura occipitală largă. Procesele paracondilare sunt lungi şi rectilinii.
Cavitatea craniană apare alungită. Cortul osos al cerebelului este proeminent. Crestele
cerebro-cerebeloase sunt formate în cea mai mare parte de crestele pietroase. Faţa endocraniană a
scvamei temporalului este marcată de fosa cerebeloasă adâncă. Fosa hipofizară, limitată aboral de
lama patrulateră, este perforată de deschiderea endocraniană a canalului craniofaringian.

7.3.8. Craniul la păsări (Galliformes, Anseriformes et Columbiformes)

Comparativ cu mamiferele, splanchnocraniul este întotdeauna mai dezvoltat decât

neurocraniul.
Faţa dorsală (fig. 204) este dominată de osul incisiv (intermaxilar) extrem de dezvoltat, cu
extremitatea rostrală efilată la galinacee sau convexă la palmipede, formând baza anatomică a
valvei superioare. Apofiza nazală, alungită şi subţire, delimitează împreună cu nazalul, dezvoltat şi
lat, marginea medială a găurii nazale. Frontalul, extrem de dezvoltat şi convex în ambele sensuri,
prezintă o porţiune anterioară mai redusă şi una posterioară dezvoltată. De la nivelul porţiunii
posterioare se detaşează apofiza zigomatică (orbitară) cu direcţie rostro-ventrală.

Fig. 204. Craniul la galinacee – faţa dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Supraoccipitalul; 2. Exoccipitalul; 3. Parietalul; 4. Interparietalul; 5. Scvama temporalului; 6. Osul pătrat;
7. Procesul orbital aboral; 8. Frontalul; 9. Zigomaticul (osul jugal); 10. Procesul nazal al maxilei;
11. Procesul zigomatic al maxilei; 12. Incisivul (intermaxilarul); 13. Procesul frontal al incisivului;
14. Procesul maxilar al incisivului; 15. Lacrimalul; 16. Palatinul; 17. Nazalul; 18. Gaura nazală.

Faţa laterală (fig. 205 şi 206) este dominată de cavitatea orbitală, largă şi incomplet
delimitată. Apofiza zigomatică a temporalului, rudimentară, se articulează cu apofiza orbitală a
frontalului.
Temporalul prezintă o suprafaţă articulară pentru osul pătrat, cele două oase delimitând
orificiul auditiv extern.
Osul pătrat, formaţiune osoasă caracteristică păsărilor, este dispus vertical şi articulat cu
temporalul, pterigoidul, zigomaticul şi mandibula.
Lacrimalul, redus, delimitează conturul anterior al orbitei şi prezintă o apofiză orbitală
redusă. Zigomaticul (osul jugal), alungit şi subţire, se articulează prin extremitatea rostrală cu
maxila şi prin extremitatea aborală cu osul pătrat.

140
 Fig. 205. Craniul la galinacee – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Temporalul; 3. Procesul zigomatic al temporalului; 4. Orificiul auditiv extern; 5. Parietalul;
6. Septumul interorbital; 7. Gaura optică; 8. Gaura olfactivă; 9. Etmoidul; 10. Lacrimalul; 11. Nazalul;
12. Procesul maxilar al nazalului; 13. Procesul incisiv al nazalului; 14. Maxila; 15. Procesul zigomatic al maxilei;
16. Incisivul (intermaxilarul); 17. Procesul maxilar al incisivului; 18. Procesul frontal al incisivului; 19. Gaura nazală;
20. Vomerul; 21. Zigomaticul (osul jugal); 22. Palatinul; 23. Pterigoidul; 24. Osul pătrat; 25. Frontalul

Fig. 206. Craniul la palmipede – faţa laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Condilul occipitalului; 3. Gaura occipitală; 4. Parietalul; 5. Scvama temporalului;
6. Orificiul auditiv extern; 7. Interparietalul; 8. Gaura nervului trigemen; 9. Sfenoidul; 10. Frontalul;
11. Septumul interorbital; 12. Gaura optică; 13. Găurile olfactive; 14. Etmoidul; 15. Nazalul;
16. Procesul maxilar al nazalului; 17. Maxila; 18. Procesul zigomatic al maxilei; 19. Incisivul (intermaxilarul);
20. Procesul maxilar al incisivului; 21. Procesul frontal al incisivului; 22. Procesul incisiv al nazalului;
23. Palatinul; 24. Pterigoidul; 25. Zigomaticul (osul jugal); 26. Osul pătrat

Sfenoidul, scurt, este perforat rostral de gaura optică comună ambelor orbite. Împreună cu
occipitalul delimitează fanta occipitosfenopalatină. Lama perpendiculară a etmoidului prelungeşte
rostral sfenoidul, formează peretele medial al orbitei şi este perforată aboral de un orificiu olfactiv.
Maxila, redusă, împreună cu apofiza maxilară a incisivului delimitează marginea laterală a
găurii nazale.
Faţa ventrală (fig. 207 şi 208) este dominată de o serie de spaţii. Aboral, occipitalul şi corpul
sfenoidului delimitează fanta occipitosfenopalatină. Palatinele, stiloide la galinacee şi lamelare la
palmipede, se articulează aboral cu pterigoidele, alungite şi articulate aboral cu osul pătrat.
Choanele, delimitate medial de vomer (redus şi lamelar) şi lateral de palatine, sunt alungite rostro-
aboral.
Maxila şi apofiza palatină a incisivului contribuie la formarea bolţii palatine. Marginile
mediale ale maxilei şi procesului palatin al incisivului delimitează fante palatine înguste şi alungite.
Atât incisivul, cât şi maxila, sunt lipsite de procese alveolare.

141
 Faţa nucală este reprezentată în cea mai mare proporţie de occipital (format din exooccipital
şi supraoccipital). Occipitalul este aplatizat şi sub gaura occipitală prezintă un singur condil, uşor
alungit transversal şi susţinut de un gât scurt.

Fig. 207. Craniul la galinacee – faţa ventrală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Condilul occipitalului;
3. Gaura occipitală; 4. Găurile carotică şi jugulară;
5. Bazisfenoidul; 6. Presfenoidul;
7. Gaura faringo-timpanică; 8. Pterigoidul;
9. Osul pătrat; 10. Zigomaticul (osul jugal);
11. Palatinul; 12. Vomerul; 13. Nazalul;
14. Lacrimalul; 15. Procesul nazal al maxilei;
16. Procesul zigomatic al maxilei;
17. Incisivul (intermaxilarul);
18. Procesul maxilar al incisivului;
19. Procesul frontal al incisivului; 20. Gaura nazală
Fig. 208. Craniul la palmipede – faţa ventrală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Condilul occipitalului;
3. Gaura occipitală; 4. Gaura carotică;
5. Bazisfenoidul; 6. Presfenoidul; 7. Osul pătrat;
8. Pterigoidul; 9. Palatinul; 10. Vomerul;
11. Lacrimalul; 12. Procesul nazal al maxilei;
13. Procesul zigomatic al maxilei;
14. Procesul palatin al maxilei;
15. Incisivul (intermaxilarul);
16. Procesul palatin al incisivului;
17. Procesul maxilar al incisivului;
18. Zigomaticul (osul jugal).

142
 PARTEA A III-A
ARTROLOGIA (Arthrologia) 

143
144
 Capitolul 8
DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR

Materialul de bază folosit de studenţi la lucrările practice aferente capitolului de Artrologie

este reprezentat de piese proaspete, recoltate de la ecvine şi pregătite anterior de către personalul
disciplinei. Sunt folosite şi piese conservate sau mulaje preparate sau executate în laboratorul
disciplinei. La celelalte specii de animale (rumegătoare, suine, carnivore) vor fi preparate şi
prezentate articulaţiile de „impact” patologic (în mod deosebit articulaţiile membrelor).
Pentru o înţelegere mai uşoară a noţiunilor ce vor fi dobândite de studenţi la lucrările
practice, se vor prezenta pe scurt unele aspecte generale privind studiul articulaţiilor.
Articulaţiile reprezintă legături între două sau mai multe piese osoase sau cartilaginoase
realizate prin intermediul unor formaţiuni derivate din ţesutul conjunctiv.
În funcţie de natura şi modul de organizare a ţesutului de legătură, articulaţiile se clasifică în
trei tipuri morfologice: fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
1. Articulaţiile fibroase (Articulationes fibrosae), denumite încă şi sinartroze, sunt
articulaţii imobile, având mijloacele de legătură reprezentate de periost sau pericondru ce trece de
pe o piesă pe alta. Acest tip de articulaţii este reprezentat prin trei grupuri:
a) Sindesmoza (Syndesmosis), care se caracterizează prin existenţa unui ligament lung
interosos constituit din ţesut fibros sau elastic (articulaţiile arcurilor vertebrale,
ligamentul cervical, articulaţiile hipocondrului etc.);
b) Sutura (Sutura) se întâlneşte în cazul oaselor ce intră în alcătuirea capului osos şi se
caracterizează printr-un ligament scurt. După aspectul suprafeţelor implicate, suturile
pot fi de tip dinţat, solzos, foliat sau plan.
c) Gomfoza (Gomphosis) rezultă prin implantarea unei prelungiri conice într-o cavitate, un
exemplu fiind articulaţia prin care dintele este fixat în alveolă.
2. Articulaţiile cartilaginoase (Articulationes cartilagineae), denumite şi amfiartroze, se
realizează prin unirea a două oase prin intermediul unui cartilaj, acest tip având un redus grad de
mobilitate. Sunt sistematizate în:
a) Sincondroză (Synchondrosis), realizată prin intermediul unui cartilaj hialin, ulterior
osificat (articulaţii cartilaginoase tipice care prin metaplazie, la animalele adulte, se
transformă în suturi) întâlnită la oasele de la baza craniului sau printr-un disc lăţit
fibrocartilaginos care nu se osifică existentă între corpurile vertebrelor la mamifere;
b) Simfiza (Symphysis), realizează legătura în plan median între ambele coxale (realizând
osul bazinului) prin ţesut fibro-cartilaginos interpus şi prin ţesut fibros (periost) dispus la
suprafaţa oaselor.
3. Articulaţiile sinoviale (diartroze) (Articulationes synoviales), reprezintă tipul de
articulaţii care conferă prin particularităţile structurale un grad mare de mobilitate pieselor osoase
sau cartilaginoase ce iau parte la formarea lor. Constituie majoritatea articulaţiilor din cadrul
aparatului locomotor. Structural articulaţiile sinoviale integrează: suprafeţe articulare, mijloace de
legătură (reprezentate prin capsula articulară şi ligamente), cavitatea articulară, formaţiuni
complementare, vase şi nervi.
a) Suprafeţele articulare sunt netede, egale sau neegale, congruente sau necongruente,
acoperite cu un cartilaj articular cu rol de amortizare şi de a facilita alunecarea;
b) Capsula articulară (Capsula articularis) înconjoară articulaţia ca un manşon desprins de
pe marginile suprafeţelor articulare, formată din două straturi, unul extern – stratul
fibros (capsula fibroasă, ligamentul capsular) (Stratum fibrosum) şi altul intern – stratul
sinovial (membrana sinovială) (Stratum synoviale). Capsula fibroasă rezultă prin
trecerea periostului de pe un os pe altul, fiind formată din fascicule de ţesut conjunctiv

145
 fibros dispuse paralel, care în zonele cu acţiune mecanică redusă pot lăsa spaţii
permiţând membranei sinoviale subiacente să hernieze formând fundurile de sac
articulare (recesuri). În zonele unde solicitările mecanice sunt mari, are loc o aglomerare
a fibrelor respective dând naştere ligamentelor funiculare, rezistente, inextensibile,
plasate intracapsular sau extracapsular. La membre, aceste ligamente sunt situate de o
parte şi de alta a articulaţiei, numindu-se ligamente colaterale.
Membrana sinovială, aderentă la faţa internă a membranei fibroase ca şi la toate
formaţiunile intracapsulare cu excepţia cartilajelor articulare, are rol de producere a
lichidului sinovial (sau sinovia) (Synovia), lichid de culoare gălbuie, filant, transparent.
c) Formaţiunile complementare – articulaţiile sinoviale pot prezenta: burelete circulare sau
marginale, discuri articulare (Discus articularis), meniscuri articulare (Meniscus
articularis) şi muşchi tensori ai capsulei articulare.
d) Cavitatea articulară (Cavum articulare) este elementul fundamental ce caracterizează o
articulaţie sinovială şi reprezintă spaţiul cuprins între membrana sinovială şi cartilajele
articulare, un spaţiu capilar ocupat de lichid sinovial.
Mobilitatea în cadrul unei articulaţii sinoviale este determinată de forma şi întinderea
suprafeţelor articulare, ca şi de poziţia ligamentelor. În general, tipurile de mişcări sunt următoarele:
a. mişcarea de alunecare – între oase cu suprafeţe de articulare plane;
b. mişcarea unghiulară – specifică articulaţiilor oaselor lungi de la membre, incluzând
flexia, extensia, abducţia, adducţia;
c. circumducţia – mişcare complexă de trecere succesivă în flexiune, abducţie, extensie,
adducţie, prin care o rază osoasă sau chiar membrul în întregime descrie cu extremitatea
sa distală un cerc sau un arc de cerc;
d. rotaţia – rotirea unui os în jurul propriului ax.

Clasificarea articulaţiilor sinoviale

După forma suprafeţelor articulare şi felul mişcărilor permise, articulaţiile sinoviale se
clasifică în mai multe tipuri:
- articulaţia plană (Articulatio plana) – prezintă suprafeţe articulare plane sau aproape
plane, permiţând numai mişcări de alunecare;
- articulaţia sferoidală (Articulatio spheroidea [sphaeroidea, cotylica]) – este caracterizată
prin participarea unui cap articular şi a unei cavităţi, permiţând teoretic toate tipurile de
mişcări;
- articulaţia elipsoidală (Articulatio ellipsoidea) – are suprafeţele articulare de formă
eliptică, permiţând mişcări de flexie, extensie şi de lateralitate;
- articulaţia condiliană (Articulatio condylaris) – are suprafeţele articulare reprezentate de
un condil şi negativul acestuia permiţând numai mişcări de flexie şi extensie;
- articulaţia trochleară, „în balama” sau ginglima (Ginglymus) – are una din suprafeţele
articulare reprezentată prin trochlee şi suprafaţa opusă (negativul acesteia) – cochleea,
permiţând numai mişcări de flexie şi extensie;
- articulaţia trochoidă sau pivotantă (Articulatio trochoidea) – caracterizată prin prezenţa
unei formaţiuni inelare în care intră ca un pivot o proeminenţă a osului opus, permiţând
numai mişcări de rotaţie;
- articulaţia „în şa”, biaxială (Articulatio sellaris) – întâlnită la vertebrele cervicale ale
păsărilor, se caracterizează prin prezenţa suprafeţelor articulare sub formă de şa şi prin
posibilitatea executării mişcărilor în două planuri perpendiculare.

146
 Capitolul 9
ARTICULAȚIILE MEMBRULUI TORACIC
(Articulationes membri thoracici)

La mamiferele domestice membrele toracice sunt legate la trunchi prin intermediul

musculaturii, tip de legătură denumit sinsarcoză.

9.1. Articulaţia scapulo-humerală (Articulatio humeri)

Această articulaţie de tip sinovial se realizează între spată şi humerus, respectiv între
cavitatea glenoidă a spetei şi capul articular al humerusului (fig. 209).

Fig. 209. Articulaţia scapulo-humerală la ecvine – Fig. 210. Articulaţia scapulo-humerală la

vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Spata; 2. Humerusul; 3. Tuberozitatea deltoidiană;
4. Capsula articulară; 5. Muşchiul tensor al capsulei
articulare; 6. Tendonul de origine al m. biceps brahial;
7. Tendonul m. infraspinos (secţionat);
8. Tendonul m. subscapular (secţionat);
9. Tendoanele m. supraspinos (secţionate)
rumegătoare – vedere medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Spata; 2. Humerusul; 3. Tuberculul mare;
4. Tuberculul mic; 5. Capsula articulară;
6. Tendonul de origine al m. biceps brahial;
7. Fundul de sac al sinovialei articulare;
8. M. coraco-brahial (secţionat)

Suprafaţa articulară a capului humeral este aproape de două ori mai mare decât cea a
cavităţii glenoide, inegalitatea dintre cele două fiind compensată de prezenţa bureletului circular
glenoidal care se inseră pe circumferinţa cavităţii glenoide.
Mijloacele de legătură sunt dominate de o veritabilă capsulă articulară întărită de condensări
periostale care se desprind de la baza procesului coracoid divergent spre tuberculii humerali
(ligamentele coracohumerale). Lipsa unor ligamente propriu-zise este suplinită de musculatura

147
periarticulară, deosebit de bine reprezentată, în unghiul de flexie fiind dispus muşchiul tensor al
capsulei articulare.
Membrana sinovială poate hernia în dreptul incizurii glenoidale formând un fund de sac
antero-medial.
Articulaţia permite toate tipurile de mişcări, însă datorită dispoziţiei musculaturii regionale
acestea sunt practic limitate numai la flexie-extensie.
La rumegătoare (fig. 210), articulaţia este în general asemănătoare cu cea de la ecvine cu
menţiunea că tendonul proximal al muşchiului biceps are topografie intracapsulară.

9.2. Articulaţia humero-radio-ulnară (Articulaţia cotului)

(Articulatio cubiti et Articulatio radioulnaris proximalis)

Este o articulaţie compusă, de tip sinovial, care include: articulaţia humero-radială realizată
între condil, trochlee şi respectiv cavităţi glenoide; articulaţia humero-ulnară realizată între trochlee
şi incizura trochleară ulnară (marea incizură semilunară) şi articulaţia radio-ulnară proximală
realizată între cele două suprafeţe articulare plane ale oaselor respective (fig. 211 şi 212).

Fig. 211. Articulaţia humero-radio-ulnară la ecvine –
vedere cranio-laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Humerus; 2. Radius; 3. Ulna;
4. Olecranul; 5. Capsula articulară;
6. Ligamentul colateral lateral – fasciculul superficial;
7. Ligamentul colateral lateral – fasciculul profund;
8. Fundul de sac caudal; 9. Fundul de sac lateral;
10. Ligamentul radio-ulnar lateral;
11. Arcada radio-ulnară;
12. Tendonul m. biceps brahial;
13. Tendonul m. extensor carpo-ulnar
Fig. 212. Articulaţia humero-radio-ulnară la ecvine –
vedere caudo-medială (după G. Predoi și col., 1997):
1. Humerus; 2. Radius; 3. Ulna; 4. Olecranul;
5. Capsula articulară; 6. Ligamentul colateral medial;
7. Fasciculul superficial al ligamentului colateral medial;
8. Fasciculul profund al ligamentului colateral medial;
9. Vestigiul m. pronator rotund; 10. Fundul de sac caudal;
11. Fundul de sac medial; 12. Ligamentul radio-ulnar
medial; 13. Arcada radio-ulnară; 14. Tendonul m. flexor
carpo-radial; 15. Tendonul m. flexor carpo-ulnar;
16. Porţiunea humerală a m. flexor digital profund;
17. Tendonul m. biceps brahial

148
 Mijloacele de legătură sunt reprezentate de capsula articulară şi de ligamentele colaterale.
Capsula articulară este îngroşată cranial datorită unui grup de fibre oblice orientate medio-
distal şi de întreţeserea fibrelor tendoanelor muşchilor biceps brahial şi extensor carpo-radial.
Caudal capsula este reprezentată numai de membrana sinovială, aderentă printr-un strat de ţesut
adipos la muşchiul anconeu.
Ligamentul colateral medial este format din două fascicule, unul superficial şi altul profund,
ambele fiind torsionate şi mai lungi şi formând o arcadă prin care alunecă tendonul muşchiului
brahial. Frecvent, ligamentul colateral medial este dublat de un fascicul mai lung, dispus cranial şi
considerat un vestigiu al muşchiului pronator rotund. Structura şi topografia ligamentelor colaterale
determină comportamentul funcţional de tip resort.
La ecvine articulaţia radio-ulnară proximală este o articulaţie diartrodială plană. Mijloacele
de legătură sunt reprezentate de ligamente radio-ulnare (arciforme) medial şi lateral şi ligamentul
interosos, scurt, cu fibrele inserate între suprafeţele articulare. Articulaţia corpului radiusului cu
ulna este de tip sinostoză. Membrana sinovială formează patru funduri de sac: cranio-medial,
lateral, medial şi caudal.
La rumegătoare nu sunt diferenţe deosebite, doar ligamentul colateral medial apare
reprezentat printr-un singur fascicul.

9.3. Articulaţia antebrahio-carpo-metacarpiană (Articulatio antebrachiocarpea, Articulatio

carpi et Articulationes carpometacarpea)

Acest complex articular este cunoscut în anatomia comparată şi sub denumirea improprie de
„articulaţia genunchiului” (fig. 213, 214, 215, 216). Întregul complex prezintă trei cavităţi articulare
independente, căptuşite de trei saci sinoviali, corespunzând: articulaţiei antebrahio-carpiene
(Articulatio antebrachiocarpea), stabilită între extremităţile distale ale radiusului şi ulnei pe de-o
parte şi rândul proximal de oase carpiene pe de altă parte; articulaţiei medio-carpiene (Articulatio
mediocarpea), situată între cele două rânduri de oase carpiene şi articulaţiei carpo-metacarpiene
(Articulatio carpometacarpea), formată de rândul distal de oase carpiene şi extremitatea proximală
a oaselor metacarpiene.
Articulaţiile intercarpiene (Articulationes intercarpeae) sunt dispuse între oasele carpiene
învecinate şi sunt dependente de cele trei articulaţii principale.
Articulaţiile intermetacarpiene (Articulationes intermetacarpeae) rezultă din alăturarea
oaselor metacarpiene, împrumutând sinoviala de la articulaţia carpo-metacarpiană.
Complexul articular este „îmbrăcat” în întregime de o singură capsulă articulară. Membrana
fibroasă este comună tuturor articulaţiilor, în schimb se formează trei saci sinoviali corespunzător
primelor trei articulaţii amintite. Pe faţa palmară capsula articulară este încrustată cu ţesut
cartilaginos nivelând neregularităţile oaselor şi formând peretele anterior al marii teci post-carpiene
(conduct prin care alunecă tendoanele muşchilor flexori digitali).
De-o parte şi de alta se diferenţiază ligamentele colaterale, foarte puternice, alcătuite din două
fascicule: unul superficial, lung, iar celălalt profund, format din segmente scurte care se inseră
succesiv pe oasele antebraţului, pe rândul proximal, pe rândul distal şi pe extremitatea proximală a
metacarpului. Ligamentul colateral medial este mai dezvoltat, incluzând adesea şi un nucleu osos
(osul trapez). Ligamentul colateral lateral este împărţit în mod natural în cele două fascicule
(superficial şi profund) datorită unui tunel îngust prin care alunecă tendonul m. extensor digital lateral.
În afara ligamentelor colaterale, piesele osoase sunt unite prin ligamente scurte situate sub
ligamentul capsular - dorsale, palmare şi interosoase.
Ligamentele dorsale – Oasele carpiene din acelaşi rând sunt articulate între ele prin
ligamente scurte şi aplatizate, cu fibrele orientate transversal - ligamentele intercarpiene dorsale.
Oasele din rândul distal al carpului sunt articulate cu oasele metacarpiene prin ligamente carpo-
metacarpiene dorsale.

149
 Fig. 213. Articulaţia antebrahio-carpo-
metacarpiană la ecvine – vedere dorsală
(după îndepărtarea capsulei articulare)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Piramidal; 3. Semilunar; 4. Scafoid;
5. Unciform; 6. Capitat; 7. Metacarpul II;
8. Metacarpul III (principal); 9. Tuberozitatea dorso-
medială a metacarpului III; 10. Metacarpul IV;
11. Lig. colateral medial; 12. Lig. colateral lateral;
13. Lig. semilunaro-piramidal dorsal;
14. Lig. semilunaro-scafoidian dorsal;
15. Lig. capitato-unciform dorsal;
16. Lig. capitato-metacarpian dorsal
Fig. 214. Articulaţia antebrahio-carpo-
metacarpiană la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Pisiform; 3. Metacarpul III (principal);
4. Metacarpul IV; 5. Lig. colateral lateral - fasciculul
superficial; 6. Lig. colateral lateral - fasciculul profund;
7. Lig. pisi-ulnar; 8. Lig. pisi-piramidal;
9. Lig. pisi-unciform; 10. Lig. pisi-metacarpian;
11. Lig. semilunaro-piramidal dorsal;
12. Lig. piramidalo-unciform; 13. Lig. capitato-
unciform dorsal; 14. Lig. capitato-metacarpian dorsal;
15. Fundul de sac articular dorsal; 16. Fundul de sac
articular latero-palmar; 17. Fundurile de sac
articulare laterale

Extremităţile proximale ale oaselor metacarpiene prezintă pe această faţă ligamentele

metacarpiene dorsale cu fibrele orientate de obicei transversal. La ecvine lipsesc ligamentele
dorsale dintre oasele antebraţului şi rândul proximal de oase carpiene (ligamentul radio-carpian).
Ligamentele palmare – Oasele carpiene sunt unite între ele şi pe această faţă prin ligamente
intercarpiene palmare (scafo-capitat, scafo-trapezoid, capitato-trapezoid); de asemenea, legătura cu
oasele metacarpiene se realizează prin ligamentele carpo-metacarpiene palmare. Pentru
extremităţile oaselor metacarpiene există fibre dispuse transversal formând ligamentele
metacarpiene palmare. Spre deosebire de faţa dorsală, pe faţa palmară există două ligamente care
consolidează oasele antebraţului cu primul rând de oase carpiene: ligamentul radio-carpian palmar,
redus şi ligamentul ulnaro-carpian palmar sau scafo-ulnar, dezvoltat.
Ligamentele intercarpiene interosoase sunt dispuse transversal, se află în profunzime şi se
inseră pe suprafeţele rugoase situate între faţetele articulare planiforme a două oase carpiene
învecinate. În cadrul acestui grup, la ecvine se mai deosebesc şi ligamentele interosoase încrucişate,
care unesc cele două rânduri de oase carpiene. Există, de asemenea, două fascicule ligamentare
încrucişate care leagă în profunzime rândul distal de oase carpiene de extremităţile proximale ale
oaselor metacarpiene - ligamentele carpo-metacarpiene interosoase. Și oasele metacarpiene prezintă
ligamente profunde asemănătoare - ligamentele metacarpiene interosoase, care adesea se osifică.
150
 Fig. 215. Articulaţia antebrahio-carpo-
metacarpiană la ecvine – vedere medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Pisiform; 3. Scafoid; 4. Capitat;
5. Metacarpul III (principal); 6. Metacarpul II;
7. Lig. capsular palmar; 8. Lig. colateral medial -
fasciculul superficial; 9. Lig. colateral medial -
fasciculul profund; 10. Lig. pisi-metacarpian;
11. Brida carpiană a m. flexor digital profund;
12. M. interosos median
Fig. 216. Articulaţia antebrahio-carpo-
metacarpiană la ecvine – vedere palmară
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Pisiform; 3. Osul trapez (inconstant);
4. Metacarpul II; 5. Metacarpul IV; 6. Lig. colateral
lateral; 7. Lig. colateral medial; 8. Lig. pisi-ulnar;
9. Lig. pisi-piramidal; 10. Lig. pisi-unciform;
11. Lig. pisi-metacarpian; 12. Lig. scafo-ulnar;
13. Lig. scafo-trapezoidian; 14. Tendonul m. interosos
median; 15. Fundul de sac articular lateral

Pisiformul se articulează cu oasele din jur prin patru ligamente puternice (Articulatio ossis
carpi accessorii [ossis pisiformis]). Aceste ligamente, urmărite în sens proximo-distal sunt:
ligamentul pisi-ulnar, prin care se prinde de apofiza stiloidă ulnară a radiusului, ligamentul pisi-
piramidal, ligamentul pisi-unciform şi ligamentul pisi-metacarpian, în general cel mai puternic.
Articulaţia antebrahio-carpiană prezintă cea mai spaţioasă cavitate articulară, fiind înzestrată
şi cu cea mai mare mobilitate.
Articulaţia medio-carpiană are o cavitate articulară mai redusă şi ca urmare o mobilitate pe
măsură.
Articulaţia carpo-metacarpiană este cea mai puţin mobilă. Mişcările sunt limitate la simple
alunecări cu amploare minimă.
Sinoviala articulaţiei antebrahio-carpiene prezintă două funduri de sac: unul dorsal, situat
deasupra lig. pisi-ulnar şi un fund de sac lateral, dispus între lig. pisi-ulnar şi lig. pisi-piramidal.
Sinoviala articulaţiei medio-carpiene formează un fund de sac lateral care herniază printre lig. pisi-
piramidal şi lig. pisi-unciform. Sinoviala articulaţiei carpo-metacarpiene prezintă un redus fund de
sac, care herniază între ligamentul pisi-unciform şi pisi-metacarpian.
În ansamblu, complexul articular funcţionează după principiul articulaţiei condiliene,
permiţând numai mişcări de flexie şi extensie.
La rumegătoare (fig. 217 şi 218) ligamentul colateral medial, în special la bovine, este mai
puternic decât la ecvine. În afara ligamentelor scurte dorsale existente la ecvine, mai există şi un
ligament scafo-unciform dispus oblic.
151
 Ligamentele intercarpiene interosoase încrucişate, care leagă la ecvine cele două rânduri de
oase carpiene între ele, lipsesc la rumegătoare.
Unica articulaţie intermetacarpiană împrumută sinoviala de la articulaţia carpo-metacarpiană,
având ca mijloace de legătură ligamentele intermetacarpiene dorsal şi palmar.

Fig. 217. Articulaţia antebrahio-carpo- Fig. 218. Articulaţia antebrahio-carpo-

metacarpiană la rumegătoare – vedere dorsală
(după îndepărtarea capsulei articulare)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Piramidal; 4. Semilunar;
5. Scafoid; 6. Unciform; 7. Capitato-trapezoid;
8. Metacarpul III-IV (principal); 9. Metacarpul V;
10. Lig. colateral medial - fasciculul superficial;
11. Lig. colateral medial - fasciculul profund;
12. Lig. colateral lateral; 13. Lig. radio-piramidal dorsal;
14. Lig. semilunaro-piramidal dorsal;
15. Lig. unciformo-piramidal dorsal;
16. Lig. semilunaro-scafoidian dorsal;
17. Lig. scafo-unciform; 18. Lig. unciformo-capitato-
trapezoid; 19. Lig. capitato-trapezoido-metacarpian
metacarpiană la rumegătoare – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Radius; 2. Ulna; 3. Pisiform; 4. Metacarpul III-IV
(principal); 5. Metacarpul V; 6. Lig. colateral lateral;
7. Lig. pisi-ulnar; 8. Lig. pisi-piramidal;
9. Lig. pisi-unciform; 10. Lig. pisi-metacarpian;
11. Lig. radio-piramidal dorsal; 12. Lig. semilunaro-
piramidal dorsal; 13. Lig. semilunaro-scafoidian
dorsal; 14. Lig. unciformo-piramidal dorsal;
15. Lig. scafo-unciform; 16. Lig. unciformo-capitato-
trapezoid; 17. Lig. capitato-trapezoido-metacarpian;
18. Fundul de sac articular dorsal;
19. Fundul de sac proximo-palmar

9.4. Articulaţiile acropodiului (Articulaţiile degetelor) (Articulationes metacarpophalangeae,

Articulationes interphalangeae proximales manus et Articulationes interphalangeae
distales manus)

Sunt sistematizate în trei articulaţii sinoviale, şi anume: articulaţia metacarpo-sesamo-

falangiană, articulaţia interfalangiană proximală şi articulaţia interfalangiană distală (fig. 219, 220 şi
221).

152
Fig. 219. Articulaţiile acropodiului la ecvine –
vedere dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Tendonul m. extensor digital comun;
2. Tendonul m. extensor digital lateral;
3. Bursa sinovială subtendinoasă;
4. Lig. colateral lateral al art. buletului;
5. Capsula articulară; 6. Brida m. interosos median;
7. Lig. colateral lateral al art. interfalangiene
proximale - fasciculul posterior; 8. Lig. colateral
lateral al art. interfalangiene proximale -
fasciculul anterior; 9. Lig. colateral lateral
anterior al art. interfalangiene distale
Fig. 220. Articulaţiile acropodiului la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Tendonul m. interosos median; 2. Lig. colateral lateral -
fasciculul superficial; 3. Tendonul m. extensor digital comun;
4. Tendonul m. extensor digital lateral; 5. Lig. colateral lateral -
fasciculul profund; 6. Capsula articulară; 7. Brida m. interosos
median; 8. Lig. sesamoidian drept (superficial);
9. Lig. sesamoidian oblic (mijlociu); 10. Bridele marelui
burelet glenoidal; 11. Lig. colateral lateral - fasciculul anterior;
12. Lig. colateral lateral - fasciculul posterior; 13. Lig. colateral
lateral anterior; 14. Fundul de sac articular superior;
15. Fundurile de sac articulare antero-lateral şi postero-lateral

a) Articulaţia metacarpo-sesamo-falangiană (Articulationes metacarpophalangeae)

Cunoscută şi sub denumirea de articulaţia buletului, prezintă ca suprafeţe de articulare cei
doi condili ai extremităţii distale a metacarpului separaţi de un relief median, suprafeţele de
articulare ale marilor sesamoizi şi cavităţile articulare corespunzătoare ale falangei proximale
separate de un şanţ median. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de capsula articulară,
ligamente colaterale şi ligamente sesamoidiene.
Capsula articulară acoperă articulaţia şi formează, prin membrana sinovială, un fund de sac
dorsal şi altul palmar, ultimul fiind dispus între metacarp şi muşchiul interosos median. Ligamentele
colaterale, aderente la capsula articulară, prezintă un fascicul superficial şi unul profund. Fasciculul
profund se bifurcă distal pe marii sesamoizi şi pe falanga I.
Ligamentele sesamoidiene sunt sistematizate în trei grupe, şi anume:
1. Grupa proximală cuprinde:
- tendonul muşchiului interosos proximal, bifurcat distal şi continuat cu două bride ce
prezintă inserţie de traiect pe părţile laterale ale marilor sesamoizi, unindu-se distal
cu tendonul muşchiului extensor digital comun;
- ligamentul elastic metacarpo-intersesamoidian.

153
 2. Grupa mijlocie cuprinde:
- ligamentul intersesamoidian încrustat cu cartilaj, reprezentând scutul proximal al
marii teci sesamoidiene.
3. Grupa distală cuprinde:
- ligamentul sesamoidian drept (superficial) inserat proximal pe ligamentul
intersesamoidian şi distal pe marele burelet glenoidian;
- ligamentele sesamoidiene oblice (mijlocii) inserate pe faţa abaxială a sesamoizilor
şi pe suprafaţa rugoasă cu aspect triunghiular situată pe faţa palmară a falangei
proximale;
- ligamentele sesamoidiene încrucişate inserate pe baza unui mare sesamoid şi
tuberculul proximal palmar opus al falangei I;
- ligamentele sesamo-falangiene profunde, scurte.
Este o articulaţie de tip condilian şi permite mişcări de flexie şi extensie.

Fig. 221. Articulaţiile acropodiului la ecvine – vedere palmară

(după G. Predoi și col., 1997):
1. Tendonul m. interosos median; 2. Lig. colateral;
3. Lig. intersesamoidian (scutul proximal);
4. Lig. sesamoidian colateral; 5. Lig. sesamoidian drept (superficial);
6. Lig. sesamoidian oblic (mijlociu); 7. Bridele marelui burelet
glenoidal; 8. Marele burelet glenoidal (scutul mijlociu);
9. Tendonul m. flexor digital superficial; 10. Micul burelet
glenoidal (scutul distal); 11. Lig. colateral posterior;
12. Micul sesamoid; 13. Lig. ungulo-sesamoidian impar

b) Articulaţia interfalangiană proximală (articulaţia coroanei) (Articulationes interphalangeae

proximales manus)
Suprafeţele articulare sunt reprezentate din partea falangei proximale de extremitatea distală
a acesteia (doi condili separaţi printr-un şanţ median) şi extremitatea proximală a falangei medii
(două cavităţi glenoide separate printr-un relief median).
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de capsula articulară la care aderă dorsal tendonul
muşchiului extensor digital comun, iar palmar este încrustată cu cartilaj şi la acest nivel se inseră
ligamentul sesamoidian drept (superficial), împreună formând marele burelet glenoidal sau scutul
mijlociu, pe care se inseră bifurcat tendonul muşchiului flexor digital superficial. Acesta este fixat
pe părţile laterale ale falangei proximale prin trei perechi de bride (ligamentele palmare). Pe fiecare
parte a articulaţiei sunt dispuse ligamentele colaterale formate din câte două fascicule, anterior şi
posterior. Fasciculul anterior, lung, ajunge şi la nivelul articulaţiei interfalangiene distale, devenind
pentru aceasta ligament colateral posterior şi participând prin fibre transversale la formarea micului
burelet glenoidal. Fasciculul posterior este scurt.
Articulaţia prezintă un fund de sac dorsal şi un fund de sac palmar cu diverticule printre
bridele marelui burelet glenoidal. Articulaţia este o ginglimă şi permite mişcări de flexie şi extensie.

154
 c) Articulaţia interfalangiană distală (articulaţia copitei) (Articulationes interphalangeae
distales manus)
Suprafeţele de articulare sunt reprezentate de extremitatea distală a falangei mijlocii
(trochleea acesteia), cavităţile articulare ale falangei distale şi micul sesamoid.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de capsula articulară la care se ţese dorsal tendonul
lăţit al muşchiului extensor digital comun, palmar găsindu-se micul burelet glenoidal sau scutul
distal, format din fibre transversale provenite de la ligamentele colaterale anterioare ale articulaţiei
coroanei. Părţile laterale beneficiază de ligamentele colaterale formate din două fascicule: anterior,
scurt şi puternic şi posterior (ligamentul posterior este reprezentat de fibrele descendente din
ligamentul colateral anterior al articulaţiei coroanei). Marginea distală a micului sesamoid este fixată
pe faţa soleară a falangei a III-a prin ligamentul ungulo-sesamoidian impar. Articulaţia prezintă un
sac sinovial cu cinci funduri de sac, şi anume: două antero-laterale, două postero-laterale şi unul
posterior. Fundul de sac posterior este separat de fundul de sac superior al micii teci sesamoidiene
prin lama transversă ce se inseră pe faţa palmară (plantară) a falangei II şi marginea superioară a
micului sesamoid. Articulaţia este o ginglimă şi permite mişcări de flexie şi extensie.
La rumegătoare prezenţa degetelor III şi IV dublează numărul articulaţiilor de fiecare
membru (fig. 222 şi 223). Degetele însă sunt independente, falangele lor fiind unite între ele prin
formaţiuni ligamentare interdigitale înconjurate cu un tegument comun cilindric. Numai
extremităţile lor distale, reprezentate prin ongloane, sunt separate

Fig. 222. Articulaţiile acropodiului la rumegătoare –
formaţiunile pasive integrate regiunii (vedere palmară)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Tendonul m. flexor digital superficial;
2. Tendonul m. flexor digital profund;
3. M. interosos median; 4. Nucleul adipos al pintenului;
5. Lig. sesamoidian colateral; 6. Fascia post-sesamo-
falangiană; 7. Tendonul m. flexor digital superficial;
8. Lig. interdigital proximal; 9. Lig. pintenului;
10. Inelele fasciei postsesamofalangiene;
11. Tendonul m. flexor digital profund;
12. Lig. interdigital distal (încrucişat)
Fig. 223. Articulaţiile acropodiului la rumegătoare –
formaţiunile ligamentare (vedere palmară)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Brida m. interosos median pentru m. flexor
digital superficial; 2. M. interosos median;
3. Lig. sesamoidian colateral; 4. Ligamentul
intersesamoidian; 5. Lig. falangosesamoidiene;
6. Lig. sesamoidiene încrucişate; 7. Lig. interdigital
proximal; 8. Lig. palmare - porţiunea laterală;
9. Lig. palmare - porţiunea medială;
10. Tendonul m. flexor digital superficial;
11. Tendonul m. flexor digital profund

155
 Capitolul 10
ARTICULAȚIILE MEMBRULUI PELVIN
(Articulationes membri pelvini)

10.1. Articulaţiile bazinului (Articulatio sacroiliaca, Symphysis pelvina et Articulatio

coxae)

Raporturile speciale pe care centura pelvină le are cu coloana vertebrală determină apariţia
unor articulaţii fără corespondent la membrul anterior.
Cele două coxale se unesc strâns în partea ventrală prin intermediul simfizei pelvine, pentru
ca dorsal ele să stabilească un contact direct cu rahisul la nivelul articulaţiilor sacro-iliace.
Totodată, din unirea coxalelor între ele şi cu osul sacrum rezultă bazinul sau pelvisul,
completat la ungulate în părţile laterale de către formaţiuni ligamentare largi cunoscute sub
denumirea de ligamente vertebro-pelvine (fig. 224, 225, 226, 227, 228, 229, 230).

Fig. 224. Articulaţiile bazinului şi articulaţia coxo-femurală la ecvine – vedere dorsală

(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. supraspinos (porţiunea lombară); 2. Lig. intertransversar; 3. Tuberculul coxal; 4. Lig. ilio-lombar;
5. Paleta iliacă; 6. Unghiul sacrat al iliumului; 7. Lig. supraspinos (porţiunea sacrală);
8. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea scurtă (funiculară); 9. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea lungă (lamelară);
10. Marea gaură ischiadică; 11. Creasta sacrată laterală; 12. Lig. sacro-sciatic; 13. Lig. sacro-tuberos;
14. Capsula articulară coxo-femurală; 15. Bureletul acetabular; 16. Trochanterul mare;
17. Tuberozitatea ischiatică; 18. Lig. arciform ischiatic; 19. Baza cozii (secţionată);
20. Mm. sacro-coccigieni dorsali

156
 Simfiza pelvină (Symphysis pelvina) este stabilită prin intermediul unei lame fibro-
cartilaginoase care uneşte suprafeţele simfizare ale celor două oase, dispuse la suprafaţă, atât
exopelvin, cât şi endopelvin. Articulaţia este întărită cranial şi de către tendonul prepubian,
formaţiune fibroasă prin intermediul căreia muşchiul drept al abdomenului se inseră pe marginea
cranială a pubisului. La nivelul arcadei ischiatice, o aglomerare de fibre periostale formează
ligamentul arciform ischiatic.

Fig. 225. Articulaţiile bazinului şi articulaţia coxo-femurală la ecvine – vedere ventrală

(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. longitudinal ventral; 2. Lig. intertransversar; 3. Lig. ilio-lombar; 4. Lig. sacro-iliac ventral;
5. Tendonul prepubian; 6. Lig. sacro-sciatic; 7. Marea gaură ischiatică; 8. Capsula articulară coxo-femurală;
9. Muşchiul tensor al capsulei articulare; 10. Capul femural; 11. Bureletul acetabular; 12. Lig. transvers acetabular;
13. Lig. capului femural; 14. Lig. accesoriu al capului femural

Încadrată în tipul articulaţiilor cartilaginoase, ea se osifică la animalele adulte, mobilitatea

fiind practic absentă.
Articulaţia sacro-iliacă (Articulatio sacroiliaca). Prin contactul articular dintre paleta
iliacă şi sacrum, membrul posterior dispune de o legătură directă cu coloana vertebrală, legătură
indispensabilă pentru efectuarea mişcărilor de propulsie. Legătura se realizează de fiecare parte
între suprafeţele auriculare corespunzătoare paletei iliace şi respectiv aripilor sacrumului.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de capsula articulară foarte strâmtă. Capsula este
mascată de un ligament sacro-iliac ventral, cu fibre periostale scurte dispuse radiar în jurul
articulaţiei. Un alt mijloc de legătură este reprezentat prin ligamentul sacro-iliac dorsal care are
două porţiuni: o porţiune scurtă (funiculară), care uneşte tuberculul sacrat cu creasta sacrală
mediană şi o porţiune lungă (lamelară), care uneşte marginea dorso-caudală a paletei iliace cu
creasta sacrală laterală, având o formă triunghiulară.
Elementele prezentate duc la concluzia că articulaţia sacro-iliacă este o combinaţie de
articulaţie fibroasă şi o articulaţie sinovială, mişcările fiind extrem de reduse.

157
 Fig. 226. Articulaţiile bazinului şi articulaţia Fig. 227. Articulaţiile bazinului la canide –
coxo-femurală la bovine – vedere ventrală vedere dorsală
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. longitudinal ventral; 2. Lig. intertransversar; 1. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea scurtă;
3. Lig. ilio-lombar; 4. Lig. lombo-sacral; 2. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea lungă;
5. Lig. sacro-iliac ventral; 6. Lig. sacro-sciatic; 3. Lig. sacro-tuberos;
7. Marea gaură ischiatică; 8. Capsula articulară coxo- 4. Prima vertebră coccigiană
femurală; 9. Capul femural; 10. Bureletul acetabular;
11. Lig. capului femural; 12. Tendonul prepubian;
13. Inserţia mediană a tendonului prepubian;
14. Inserţiile laterale ale tendonului prepubian

Fig. 228. Articulaţiile bazinului la canide – vedere laterală

(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea scurtă; 2. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea lungă; 3. Lig. sacro-tuberos

158
 Fig. 229. Articulaţiile bazinului la feline –
vedere laterală (A) şi vedere dorsală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea scurtă;
2. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea lungă
Fig. 230. Articulaţiile bazinului la leporide –
vedere dorsală (A) şi vedere laterală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea scurtă;
2. Lig. sacro-iliac dorsal - porţiunea lungă;
3. Lig. sacro-spinos

Ligamentele vertebro-pelvine. Se prezintă sub forma unor lame fibroase largi, care leagă
coxalele cu coloana vertebrală. Sunt reprezentate de:
- ligamentul sacro-spino-tuberos ce se inseră, dorso-medial pe creasta sacrată laterală şi
ventro-lateral pe tuberozitatea ischiatică şi creasta supraacetabulară; are un aspect
patrulater, contribuind la delimitarea marii şi micii găuri ischiatice şi la formarea
pereţilor laterali ai cavităţii pelvine;
- ligamentul ilio-lombar, se inseră pe vârful proceselor transverse ale ultimelor vertebre
lombare şi pe faţa ventrală a paletei iliace;
- ligamentul sacro-tuberos, întâlnit la canide, între extremitatea caudală a crestei sacrate
laterale şi tuberozitatea ischiatică.

10.2. Articulaţia coxo-femurală (Articulatio coxae)

Se realizează între centura pelvină şi extremitatea proximală a femurului. Este o articulaţie

sinovială realizată prin participarea suprafeţei articulare a cavităţii acetabulare, de formă semilunară
şi capul articular femural.
Pe marginea cavităţii acetabulare se prinde un burelet circular, denumit burelet acetabular,
ce descrie un cerc complet, astfel că se formează o punte peste incizura acetabulară. Porţiunea
scurtă ce trece peste incizura acetabulară se numeşte ligament transvers acetabular. Capsula
articulară, foarte largă, lipsită de ligamente colaterale, prezintă în unghiul de flexiune un muşchi
capsular. Lipsa ligamentelor colaterale este suplinită de masele musculare periarticulare. Capul femural
este menţinut în contact cu suprafaţa articulară a cavităţii acetabulare prin ligamentul capului
femural. Acesta se inseră în fundul cavităţii acetabulare şi în foseta ligamentară a capului articular.
La ecvine (fig. 224, 225) există şi ligamentul accesoriu al capului femural ce se inseră tot în
foseta ligamentară a femurului, caudo-lateral faţă de inserţia precedentului. Ligamentul accesoriu
străbate capsula articulară pentru a se angaja la faţa ventrală a pubisului (nivel la care marchează
şanţul pubian), întreţesându-se cu tendonul prepubian. În acest fel este limitată posibilitatea
animalului de a executa mişcări ample de abducţie a membrului pelvin. Cu toată conformaţia
suprafeţelor articulare, mobilitatea este restrânsă. Astfel, adducţia este împiedicată de musculatura
gluteenă, abducţia de dispoziţia ligamentelor şi de musculatura medială a coapsei, mişcările
realizate fiind practic de flexie şi extensie.
La ovine lipseşte ligamentul accesoriu al capului femural, mobilitatea fiind astfel ceva mai
mare.

159
 10.3. Articulaţia femuro-patelo-tibială (Articulaţia grasetului sau a genunchiului)
(Articulatio genus)

Este o articulaţie sinovială complexă, formată din trei articulaţii, după cum urmează:
articulaţia femuro-tibială, articulaţia femuro-tibio-patelară şi articulaţia tibio-fibulară proximală
(fig. 231, 232, 233).

Fig. 231. Articulaţia femuro-patelo-tibială la ecvine –
vedere cranială (după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a femurului; 2. Patela;
3. Buza medială a trochleei femurale; 4. Buza laterală a
trochleei femurale; 5. Extremitatea proximală a tibiei;
6. Fibula; 7. Lig. femuro-patelar medial; 8. Inserţia m.
biceps femural; 9. Lig. tibio-patelar - fasciculul median;
10. Lig. tibio-patelar - fasciculul lateral;
11. Lig. colateral lateral; 12. Tendonul m. popliteu;
13. Meniscul lateral; 14. Meniscul medial;
15. Lig. tibio-patelar - fasciculul medial;
16. Lig. colateral medial; 17. Tuberozitatea tibială;
18. Tendonul m. al treilea fibular; 19. Lig. interosos -
porţiunea proximală; 20. Arcada interosoasă;
21. Lig. interosos - porţiunea distală
Fig. 232. Articulaţia femuro-patelo-tibială la ecvine –
vedere caudală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a femurului; 2. Patela;
3. Condilul femural lateral; 4. Condilul femural medial;
5. Extremitatea proximală a tibiei; 6. Fibula;
7. Lig. femuro-patelar lateral; 8. Lig. colateral lateral;
9. Lig. colateral medial; 10. Meniscul lateral;
11. Meniscul medial; 12. Lig. încrucişat postero-medial;
13. Lig. menisco-tibial; 14. Lig. menisco-femural;
15. Tendonul m. popliteu; 16. Lig. interosos -
porţiunea proximală; 17. Arcada interosoasă;
18. Lig. interosos - porţiunea distală

160
 Fig. 233. Formaţiunile complimentare şi ligamentele patelare ale articulaţiei femuro-patelo-tibiale la ecvine –
vedere dorso-caudală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Baza patelei; 2. Suprafaţa articulară a patelei; 3. Extremitatea proximală a tibiei; 4. Fibula;
5. Lig. femuro-patelar lateral; 6. Lig. femuro-patelar medial; 7. Inserţia m. biceps femural;
8. Lig. tibio-patelar - fasciculul lateral; 9. Lig. tibio-patelar - fasciculul median;
10. Lig. tibio-patelar - fasciculul medial; 11. Meniscul lateral; 12. Meniscul medial;
13. Lig. încrucişat antero-lateral (secţionat); 14. Lig. încrucişat postero-medial (secţionat);
15. Lig. menisco-femural (secţionat); 16. Lig. menisco-tibial (secţionat)

Articulaţia femuro-tibială (Articulatio femorotibialis) are suprafeţele de articulare

reprezentate de cei doi condili femurali, dispuşi caudal, şi trochleea femurală, dispusă cranial, din
partea femurului, iar din partea tibiei cele două suprafeţe articulare despărţite de spina tibială.
Datorită necongruenţei suprafeţelor articulare, între cele două oase se interpun două meniscuri
cartilaginoase, având formă semilunară, inserate în fosetele ligamentare din jurul spinei tibiale.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
- capsula articulară, largă, dispusă caudal;
- ligamentele colaterale: ligamentul colateral lateral este gros, puternic, se inseră în foseta
superioară a condilului femural şi pe tuberozitatea proximo-laterală a tibiei, fiind
despărţit de meniscul lateral de către tendonul muşchiului popliteu; ligamentul colateral
medial, scurt, este aderent de meniscul medial;
- ligamentele încrucişate (decusate), dispuse intraarticular, un ligament antero-lateral
inserat cranial în foseta ligamentară de la nivelul incizurii intercondiliene, iar caudal în
şanţul spinei tibiale şi un ligament postero-medial, lung, inserat cranial în incizura
intercondilică, iar caudal pe conturul caudal al suprafeţei de articulare tibiale.
Articulaţia este încadrată în tipul condilian, permiţând mişcări de flexie şi extensie.
Articulaţia femuro-patelo-tibială (Articulatio femoropatellaris) se realizează între
suprafaţa articulară a patelei şi trochleea femurală în cadrul articulaţiei femuro-patelare. Mijloacele
de legătură sunt reprezentate de: capsula articulară, inserată pe femur şi patelă; ligamentele femuro-
patelare (aripioarele patelare), provenite prin îngroşarea capsulei articulare pe părţile laterală şi
medială ale articulaţiei; ligamentele tibio-patelare, reprezentate prin trei fascicule (lateral, median şi
medial) inserate pe patelă şi tibie.
Articulaţia este o ginglimă, permiţând mişcări de alunecare a patelei pe trochlee simultan cu
mişcările de flexie şi extensie ale articulaţiei femuro-tibiale.

161
 Articulaţia tibio-fibulară proximală (Articulatio tibiofibularis proximalis) se realizează
între suprafeţele de articulare plane diartrodiale.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de: ligamentele interosoase, scurte şi ligamentele
arciforme, dispuse periferic, radiar, provenite din inserţia distală a ligamentelor colaterale femuro-
tibiale.
Articulaţia permite mişcări de alunecare foarte reduse.
În totalitate articulaţia grasetului prezintă trei sinoviale: femuro-patelară, femuro-tibială
medială şi femuro-tibială laterală (fig. 234 şi 235). Ultimile două sinoviale sunt separate de
ligamentele încrucişate.

Fig. 234. Fundurile de sac ale articulţiei femuro-
patelo-tibiale la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a femurului; 2. Patela;
3. Extremitatea proximală a tibiei; 4. Fibula;
5. Lig. tibio-patelar - fasciculul lateral;
6. Lig. tibio-patelar - fasciculul median;
7. Lig. femuro-patelar lateral; 8. Tendonul
m. biceps femural; 9. Lig. colateral lateral;
10. M. popliteu; 11. M. fibular al treilea;
12. Fundul de sac femuro-tibial lateral;
13. Bursa de alunecare a m. fibular al treilea;
14. Bursa de alunecare a m. popliteu
Fig. 235. Fundurile de sac ale articulaţiei femuro-
patelo-tibiale la ecvine – vedere medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a femurului;
2. Buza medială a trochleei femurale; 3. Patela;
4. Extremitatea proximală a tibiei;
5. Lig. femuro-patelar medial;
6. Lig. tibio-patelar - fasciculul medial;
7. Lig. tibio-patelar - fasciculul median;
8. Lig. tibio-patelar - fasciculul lateral;
9. Lig. colateral medial; 10. Meniscul medial;
11. Fundul de sac femuro-tibial medial

10.4. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană (Articulaţia jaretului) (Articulatio tibiofibularis

distalis, Articulatio tarsi et Articulationes tarsometatarseae)

Acest complex articular este format prin participarea extremităţii distale a tibiei, a oaselor
tarsiene şi extremităţii proximale a oaselor metatarsiene.
Întregul complex articular poate fi sistematizat în patru articulaţii principale prevăzute cu
sinoviale proprii (fig. 236, 237, 238, 239, 240, 241).

162
 Astfel, articulaţia realizată între tibie şi astragal constituie articulaţia tarso-crurală (tibio-
tarsiană).
În sens distal, articulaţia astragalo-calcaneo-scafoidiană şi articulaţia cuneo-scafoidiană
reprezintă cele două articulaţii principale intertarsiene.
Întregul rând distal de oase tarsiene stabileşte contactul cu bazele oaselor metatarsiene prin
intermediul articulaţiei tarso-metatarsiene.

Fig. 236. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană Fig. 237. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană

la ecvine – vedere dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a tibiei; 2. Tuberozitatea
calcaneului; 3. Extremitatea proximală a metatarsului
III; 4. Metatarsul IV; 5. Șanţul arterei metatarsice
dorso-laterale; 6. Lig. colateral medial - fasciculul
lung; 7. Lig. colateral medial - fasciculul tibio-
astragalo-calcanean; 8. Lig. colateral medial -
fasciculul tibio-astragalian; 9. Lig. colateral lateral -
fasciculul tibio-metatarsian; 10. Lig. colateral lateral -
fasciculul tibio-astragalo-calcanean; 11. Lig. calcaneo-
scafoidian dorsal; 12. Lig. cubo-scafoidian dorsal;
13. Conductul cubo-scafo-cunean; 14. Lig. cubo-
cunean dorsal; 15. Lig. cubo-metatarsian;
16. Lig. astragalo-metatarsian;
17. Lig. scafo-cunean dorsal
la ecvine – vedere lateral
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a tibiei; 2. Tuberozitatea
calcaneană; 3. Metatarsul III; 4. Șanţul arterei
metatarsice dorso-laterale; 5. Metatarsul IV;
6. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-metatarsian;
7. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-astragalian;
8. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-calcanean;
9. Lig. astragalo-calcanean lateral;
10. Lig. plantar lung;
11. Conductul cubo-scafo-cunean;
12. Lig. scafo-cuboidian dorsal;
13. Lig. astragalo-metatarsian;
14. Lig. cubo-cunean dorsal

La fel ca şi în cazul articulaţiei carpo-metacarpiene, articulaţiile principale „împrumută”

membrana sinovială articulaţiilor secundare ale complexului. Articulaţiile secundare sunt
reprezentate de articulaţia astragalo-calcaneană (realizată între cele două oase tarsiene din rândul
proximal), articulaţia calcaneo-cuboidiană, articulaţiile intercuneene şi articulaţiile intermetatarsiene.
Privită în ansamblu, articulaţia jaretului este „îmbrăcată” cu o capsulă articulară, a cărei
membrană fibroasă (ligament capsular) se inseră proximal în jurul suprafeţei articulare (cochlee)
oferită de tibie, iar distal pe bazele oaselor metatarsiene.
Capsula articulară poate fi sistematizată într-o porţiune dorsală şi alta plantară, ultima
întreţesându-se prin intermediul bridei tarsiene cu tendonul muşchiului flexor digital profund.

163
 Membrana sinovială se inseră pe marginile cartilajelor articulare, formând cei patru saci
sinoviali ai articulaţiilor principale amintite împreună cu diverticulele lor pentru celelalte articulaţii
dependente.
De-o parte şi de alta a articulaţiei jaretului s-au diferenţiat ligamentele colaterale puternice,
comune întregului complex articular.
Ligamentul colateral medial este alcătuit din fascicule dispuse în trei planuri. Superficial,
porţiunea tibio-tarso-metatarsiană reprezintă fasciculul lung, inserat proximal pe maleola medială,
iar distal pe bazele metacarpienelor principal şi rudimentar II. Ligamentul tibio-astragalo-calcanean
este reprezentat de fascicule scurte situate în plan mijlociu. La ecvine, într-un al treilea plan se
găseşte ligamentul tibio-astragalian.

Fig. 238. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la Fig. 239. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la ecvine –

ecvine – vedere medial (după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a tibiei; 2. Tuberozitatea
calcaneană; 3. Metatarsul III; 4. Metatarsul II;
5. Lig. colateral medial - fasciculul lung;
6. Lig. colateral medial - fasciculul tibio-astragalian;
7. Lig. colateral medial - fasciculul tibio-calcanean;
8. Lig. calcaneo-astragalian plantar;
9. Originea lig. plantar lung; 10. Lig. plantar lung;
11. Lig. astragalo-metatarsian;
12. Brida tarsiană a m. flexor profund al degetelor
vedere plantară (după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a tibiei; 2. Tuberozitatea calcaneană;
3. Metatarsul II; 4. Metatarsul IV; 5. Lig. calcaneo-
astragalian plantar; 6. Lig. colateral medial - fasciculul lung;
7. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-metatarsian;
8. Lig. plantar lung; 9. Susţinătorul astragalului (formează
culisa de alunecare pentru tendoanele reunite ale
m. flexor al degetului mare şi m. tibial caudal);
10. Lig. calcaneo-scafoidian plantar; 11. Brida tarsiană
a m. flexor profund al degetelor; 12. M. interosos median

Ligamentul colateral lateral este format din două porţiuni: ligamentul tibio-tarso-
metatarsian, dispus în plan superficial şi ligamentul tibio-astragalo-calcanean, dispus profund.
La unirea pieselor osoase mai contribuie un mare număr de ligamente scurte dispuse dorsal,
plantar şi profund (interosoase).
Dintre ligamentele dorsale, cel mai puternic este ligamentul astragalo-metatarsian, având
originea pe tuberculul astragalului. Fibrele sale se distribuie radiar, în sens distal, până la baza
metatarsului principal, având o formă triunghiulară.
Celelalte ligamente scurte unesc feţele dorsale ale oaselor tarsiene din rândul distal,
delimitând şi intrarea în conductul cubo-scafo-cuneean. Se pot observa şi ligamente tarso-
metatarsiene dorsale şi ligamente intermetatarsiene dorsale.
164
 Ligamentele plantare sunt reprezentate de: ligamentul plantar lung, inserat de-a lungul
marginii plantare a calcaneului, ajungând până la baza metatarsului rudimentar lateral; foarte
puternic apare şi ligamentul calcaneo-scafoidian plantar situat medial faţă de primul, nivelând
suprafaţa accidentată dată de feţele plantare ale oaselor tarsiene. Alte ligamente plantare scurte
unesc oasele tarsiene între ele, oasele tarsiene cu cele metatarsiene, oasele metatarsiene între ele
(ligamentele tarso-metatarsiene şi ligamentele intermetatarsiene plantare).
Dintre ligamentele interosoase cel mai puternic este ligamentul calcaneo-astragalian, ale
cărui fibre unesc suprafeţele rugoase situate între faţetele articulare planiforme ale celor două oase.
Ligamentele interosoase din rândul distal delimitează în profunzime canalul cubo-scafo-cunean.
Există la ecvine şi un ligament interosos specific care uneşte astragalul cu scafoidul - ligamentul
astragalo-scafoidian interosos. Acesta reduce aproape complet mobilitatea dintre cele două rânduri
de oase tarsiene. La reducerea mobilităţii între rândul distal de oase tarsiene şi oasele metatarsiene
contribuie ligamentele tarso-metatarsiene interosoase.

Fig. 240. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la Fig. 241. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la

ecvine (secţiune cranială) – vedere dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a tibiei; 2. Calcaneul;
3. Astragalul; 4. Cuboidul; 5. Scafoidul; 6. Marele
cuneiform; 7. Extremitatea proximală a metatarsului III;
8. Ligamentul colateral medial - fasciculul lung;
9. Lig. colateral medial - fasciculul tibio-astragalian scurt;
10. Lig. colateral medial - fasciculul tibio-astragalian;
11. Lig. colateral medial - fasciculul tibio-calcanean;
12. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-metatarsian;
13. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-astragalian;
14. Lig. colateral lateral - fasciculul tibio-calcanean;
15. Lig. astragalo-calcanean plantar; 16. Lig. interosos
scafo-cuboidian; 17. Conductul cubo-scafo-cunean;
18. Lig. tarso-metatarsian interosos;
19. Lig. interosos scafo-cunean
ecvine (secţiune sagitală) – vedere medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Extremitatea distală a tibiei; 2. Calcaneul;
3. Astragalul; 4. Scafoidul; 5. Marele cuneiform;
6. Micul cuneiform; 7. Metatarsul III; 8. Metatarsul IV;
9. Lig. capsular dorsal ; 10. Lig. plantar lung;
11. Lig. capsular plantar; 12. Lig. calcaneo-astragalian
plantar; 13. Lig. calcaneo-astragalian interosos;
14. Lig. interosos tarso-metatarsian;
15. Canalul tarsian; 16. Lig. tarso-metatarsian plantar;
17. Brida tarsiană a m. flexor profund al degetelor;
18. M. interosos median

165
 Dintre cei patru saci sinoviali, numai membrana sinovială a articulaţiei tarso-crurale
formează trei funduri de sac: medio-plantar, latero-plantar (sub ligamentul capsular plantar,
deasupra şi respectiv medial de calcaneu) şi un fund de sac dorso-medial (medial de buza medială a
astragalului).
Dintre ligamentele interosoase cel mai puternic este ligamentul calcaneo-astragalian, ale
cărui fibre unesc suprafeţele rugoase situate între faţetele articulare planiforme ale celor două oase.
Ligamentele interosoase din rândul distal delimitează în profunzime canalul cubo-scafo-cunean.
Există la ecvine şi un ligament interosos specific care uneşte astragalul cu scafoidul - ligamentul
astragalo-scafoidian interosos. Acesta reduce aproape complet mobilitatea dintre cele două rânduri
de oase tarsiene. La reducerea mobilităţii între rândul distal de oase tarsiene şi oasele metatarsiene
contribuie ligamentele tarso-metatarsiene interosoase.
Dintre cei patru saci sinoviali, numai membrana sinovială a articulaţiei tarso-crurale
formează trei funduri de sac: medio-plantar, latero-plantar (sub ligamentul capsular plantar,
deasupra şi respectiv medial de calcaneu) şi un fund de sac dorso-medial (medial de buza medială a
astragalului).
În cadrul complexului, cea mai mobilă articulaţie este cea tarso-crurală, prezentând şi cea
mai spaţioasă cavitate articulară. Fiind o ginglimă, permite numai mişcări de extensie şi flexie.
Restul articulaţiilor, având în general suprafeţe articulare de tip planiform, sunt foarte rigide,
permiţând numai uşoare mişcări de lateralitate.
La rumegătoare. Fibula este reprezentată la extremitatea distală prin osul maleolar care este
articulat cu tibia. Această legătură realizată prin intermediul capsulei articulare este întărită de
ligamentele tibio-fibulare mediale cranial şi caudal. Mobilitatea între cele două oase este practic
imperceptibilă. Particularităţile ce apar ca urmare a reducerii numărului de oase (osul cubo-scafoid)
nu modifică substanţial articulaţia.

166
 Capitolul 11
ARTICULAȚIILE CAPULUI
(Suturae capitis, Synchondroses cranii, Articulatio temporomandibularis,
Articulatio temporohyoidea et Articulatio intermandibularis)

Legăturile ce se stabilesc între oasele craniului integrează practic toate tipurile morfologice
de articulaţii.
În general, oasele desmale sau de acoperire sunt legate între ele prin articulaţii fibroase sub
formă de suturi (Suturae capitis), marea majoritate fiind denumite după numele oaselor alăturate.
Oasele bazei craniului sunt unite între ele prin articulaţii cartilaginoase (sincondroze)
(Synchondroses cranii). Tot în acest tip morfologic se încadrează şi legătura stabilită între cele două
ramuri mandibulare.
Articulaţia sinovială este reprezentată de către articulaţia temporo-mandibulară, care va fi
prezentată detaliat.
Articulaţiile care unesc piesele complexului hioidian sunt încadrate articular practic prin
tipurile morfologice de articulaţii.
Atât suturile cât şi sincondrozele craniului suferă procese de metaplazie, transformându-se
în legături fixe - sinostoze.

11.1. Articulaţia temporo-mandibulară (Articulatio temporomandibularis)

Se realizează prin participarea suprafeţelor articulare oferite de temporal (condil, cavitate

glenoidă) şi suprafaţa articulară a procesului condilian al mandibulei.

Fig. 242. Articulaţia temporo-mandibulară Fig. 243. Articulaţia temporo-mandibulară

la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul zigomatic al temporalului;
2. Mandibula; 3. Procesul coronoid al mandibulei;
4. Capsula articulară; 5. Lig. lateral;
6. Lig. posterior (aboral)
la ecvine – vedere laterală (după îndepărtarea
capsulei articulare) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Procesul zigomatic al temporalului;
2. Mandibula; 3. Procesul coronoid al mandibulei;
4. Lig. lateral; 5. Lig. posterior;
6. Discul articular

Aceste suprafeţe caracterizate prin necongruenţă sunt integrate prin intermediul unui disc
articular ale cărui feţe mulează suprafeţele articulare ale celor două oase.

167
 Mijlocul principal de legătură este reprezentat printr-o capsulă articulară a cărei membrană
sinovială dublă (prin prezenţa discului articular) formează două cavităţi articulare, fiecare având un
sac sinovial propriu.
Una dintre aceste cavităţi este cuprinsă între disc şi osul temporal, iar cealaltă între disc şi
condilul mandibular. Capsula articulară prezintă două condensări periostale formând ligamentul
lateral, dispus latero-rostral şi ligamentul posterior (latero-aboral), prins pe baza procesului
retroarticular şi pe gâtul mandibulei (fig. 242, 243).
Mişcările pe care le poate efectua mandibula sunt: coborârea, ridicarea, prepulsia,
retropulsia şi mişcările de lateralitate. Ultimul tip de mişcări sunt predominante la rumegătoare.

11.2. Articulaţiile complexului hioidian

Sunt reprezentate de articulaţii intrinseci şi extrinseci.

Articulaţia aparatului hioidian cu craniul (Articulatio temporohyoidea) se realizează prin
intermediul timpanohioidului, a cărui structură la ecvine impune încadrarea articulaţiei în categoria
sincondrozelor. Este singura articulaţie extrinsecă.
Legătura dintre stilohioid şi ceratohioid este reprezentată tot printr-o sincondroză, epihioidul
având aspectul unui nodul cartilaginos.
Între ceratohioid şi bazihioid se stabileşte o articulaţie sinovială, iar tirohioidul fuzionează
cu bazihioidul formând o sinostoză.

168
 Capitolul 12
ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE ȘI ALE TORACELUI
(Articulationes columnae vertebralis, thoracis et cranii)

12.1. Articulaţiile coloanei vertebrale (Articulationes columnae vertebralis)

Legăturile ce se stabilesc între două vertebre alăturate sunt în general asemănătoare

indiferent de regiunea coloanei vertebrale căreia aparţin. Excepţia o constituie articulaţia dintre
occipital şi atlas şi dintre atlas şi axis care, datorită particularităţilor morfofuncţionale (impuse de
articularea craniului la coloana vertebrală şi de mişcările de rotaţie ale capului pe axul cervical) vor
fi descrise separat.

12.1.1. Articulaţia occipito-atloidiană (Articulatio atlantooccipitalis)

Reprezintă o legătură mobilă ce se stabileşte între cap şi coloana vertebrală. Din partea
craniului participă cei doi condili, iar coloana vertebrală prin intermediul atlasului, cu excavaţiile
articulare craniale corespunzătoare.
Pentru fiecare condil al occipitalului există câte o capsulă articulară care se inseră pe
marginile suprafeţelor articulare adiacente. Cei doi saci sinoviali la ecvine sunt separaţi, iar la
rumegătoare comunică.

Fig. 244. Articulaţia occipito-atloidiană şi atloido-axoidiană la ecvine – vedere dorsală

(după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Atlasul; 3. Axisul; 4. Vertebra a III-a cervicală; 5. Membrana atloido-occipitală dorsală;
6. Lig. lateral; 7. Capsula articulară atloido-axoidiană; 8. Lig. interspinos atlanto-axoidian;
9. Lig. interspinos cervical; 10. Capsula articulară

169
 Capsulele articulare sunt întărite de două membrane, atât în partea dorsală, cât şi în partea
ventrală.
Membrana atloido-occipitală dorsală se inseră pe marginea dorsală a găurii occipitale
„astupând” spaţiul atloido-occipital în această parte. La ecvine există o întăritură mediană a acestei
membrane, formată din două fascicule întretăiate în „X” (fig. 244).
Membrana atloido-occipitală ventrală, mai subţire şi mai îngustă ca precedenta, se inseră pe
marginea ventrală a găurii occipitale (fig. 245).
De fiecare parte se află câte un ligament lateral, întreţesut parţial cu capsula articulară.
Articulaţia occipito-atloidiană face parte din grupa articulaţiilor condiliene. Ea permite
numai mişcări de flexie (coborâre) şi extensie (ridicare) a capului.

12.1.2. Articulaţia atloido-axoidiană (Articulatio atlantoaxialis)

Articulaţia uneşte printr-o legătură mobilă atlasul şi axisul (fig. 244, 245, 246). În plan
median, procesul odontoid al axisului pătrunde în inelul atlasului pentru a stabili contactul cu arcul
ventral al acestuia prin intermediul faţetelor articulare corespunzătoare. De asemenea, suprafaţa
articulară a axisului, ce flanchează ventro-lateral procesul odontoid, vine în contact cu suprafaţa
articulară caudală a atlasului.

Fig. 245. Articulaţia occipito-atloidiană şi Fig. 246. Articulaţia atloido-axoidiană la ecvine –

atloido-axoidiană la ecvine – vedere ventrală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Atlasul;
3. Tuberculul ventral al atlasului; 4. Axisul;
5. Vertebra a III-a cervicală; 6. Membrana atloido-
occipitală ventrală; 7. Capsula articulară atlanto-
axoidiană; 8. Fasciculul median al capsulei articulare
(lig. atlanto-axoidian ventral);
9. Primul disc intervertebral
170
vedere dorsală (după îndepărtarea arcurilor neurale)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Occipitalul; 2. Gaura occipitală; 3. Condilul
occipitalului; 4. Atlasul; 5. Procesul odontoid al axisului;
6. Faţa dorsală a corpului axisului; 7. Vertebra a III-a
cervicală; 8. Membrana atloido-occipitală dorsală;
9. Lig. lateral; 10. Lig. longitudinal dorsal - stratul
superficial (fasciculul median); 11. Lig. longitudinal
dorsal - stratul superficial (fasciculul lateral);
12. Lig. longitudinal dorsal - stratul profund (fasciculul
median); 13. Lig. longitudinal dorsal - stratul profund
(fasciculul lateral sau pseudo-alar); 14. Lig. longitudinal
dorsal; 15. Primul disc intervertebral;
16. Creasta transversă
 Toate aceste suprafeţe sunt unite printr-o capsulă articulară întărită ventral de un fascicul
median care se întinde între tuberculul ventral al atlasului şi creasta ventrală a axisului.
La ecvine, de pe faţa dorsală a procesului odontoid se detaşează o formaţiune ligamentară
care este formată din două straturi. Stratul superficial sau dorsal reprezintă ligamentul longitudinal
şi se inseră pe marginea găurii occipitale (creasta transversă). Stratul profund sau ventral este mult
mai puternic. Fibrele sale se distribuie radiar pentru a se insera pe faţa superioară a corpului
atlasului. El este omolog ligamentului alar de la alte specii (suine, carnivore, leporide) (fig. 247).

Fig. 247. Articulaţia atloido-axoidiană la canide – vedere dorsală (după îndepărtarea arcurilor neurale)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Bazioccipitalul; 2. Gaura occipitală; 3. Atlasul; 4. Procesul odontoid al axisului; 5. Faţa dorsală a corpului axisului;
6. Vertebra a III-a cervicală; 7. Membrana atloido-occipitală dorsală; 8. Lig. lateral; 9. Lig. apical; 10. Lig. alar;
11. Lig. transvers al atlasului; 12. Lig. longitudinal (lig. cruciform); 13. Lig. longitudinal dorsal

Articulaţia atloido-axoidiană reprezintă un exemplu tipic de articulaţie trochoidă sau

pivotantă. Ea permite mişcări de rotaţie care se efectuează de către atlas împreună cu capul, folosind
ca axă de rotaţie procesul odontoid al axisului.

12.1.3. Articulaţiile intervertebrale

Începând de la vertebra a III-a cervicală şi terminând cu ultima vertebră lombară,

articulaţiile intervertebrale se realizează între corpurile şi arcurile lor (fig. 248; v. şi fig. 252 şi 253).
Articulaţiile corpurilor vertebrelor (Symphysis intervertebralis) se fac prin intermediul
discului intervertebral, disc alcătuit dintr-un inel fibrocartilaginos, dispus periferic şi din nucleul
pulpos, situat în centru (sincondroză).
Corpurile vertebrelor şi discurile intervertebrale sunt conectate prin intermediul unor
ligamente lungi, comune unui mare număr de vertebre. Acestea sunt reprezentate de ligamentul
longitudinal ventral (Lig. longitudinale ventrale), aşezat pe feţele ventrale ale corpurilor vertebrale
începând cu vertebra a VI-a toracală până la sacrum, unde se pierde pe periostul feţei endopelvine a

171
acestuia. El lipseşte în regiunea cervicală şi în dreptul primelor şase vertebre toracale, zonă
corespunzătoare inserţiei muşchiului lungul gâtului. Ligamentul longitudinal dorsal (Lig.
longitudinale dorsale) este cel mai lung ligament din corpul animalului. El se găseşte pe feţele
dorsale ale corpurilor vertebrale şi „ţine” de la procesul odontoid până la sacrum.

Fig. 248. Articulaţiile intervertebrale la ecvine – secţiune sagitală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Corpul vertebral; 2. Procesul spinos; 3. Gaura intervertebrală; 4. Lig. longitudinal ventral; 5. Lig. longitudinal dorsal;
6. Discul intervertebral; 7. Lig. supraspinos; 8. Lig. interspinos; 9. Lig. galben

Articulaţiile arcurilor vertebrelor sunt constituite din două tipuri morfologice: legătura
proceselor articulare a două vertebre alăturate se face prin intermediul unor articulaţii sinoviale, iar
procesele transverse şi spinoase sunt unite prin sindesmoze.
Fiecare articulaţie intervertebrală prezintă două articulaţii sinoviale între procesele
articulare, care vin în general în contact prin suprafeţe plane. Acestea prezintă câte o capsulă
articulară care la mamifere este diferit structurată în cadrul regiunilor coloanei vertebrale,
mobilitatea dintre vertebre scăzând către regiunea sacrală.
Între lamele arcurilor vertebrale (la bază) se află ligamentele galbene (structural dominate de
fibre elastice). La nivelul proceselor spinoase toraco-lombare există două ligamente: unul lamelar -
ligamentul interspinos - cuprins între două procese alăturate şi celălalt funicular - ligamentul
supraspinos - situat pe vârfurile proceselor spinoase.
Spaţiile dintre procesele transverse ale vertebrelor regiunii lombare sunt ocupate de
fascicule fibroase care constituie ligamentele intertransversare.
La ecvine, în regiunea lombară mai există articulaţii specifice între procesele transverse ale
ultimelor două vertebre (articulaţiile intertransversare lombare) şi între procesele transverse ale
celei de-a VI-a vertebre lombare şi aripile sacrumului (articulaţia intertransversară lombo-sacrală)
realizate prin capsule articulare strâmte şi întărite ventral prin fascicule ligamentare scurte (v. fig.
224, 225, 226).
Ligamentul cervical reprezintă continuarea ligamentului supraspinos şi interspinos în
regiunea cervicală.
Are un rol redus ca mijloc de legătură, dominând însă rolul de element al aparatului pasiv,
de mare importanţă în susţinerea şi echilibrarea capului şi gâtului. De aceea, el este redus la canide
şi lipseşte la suine şi feline, animale cu gâtul scurt, pentru ca la ecvine şi rumegătoare să aibă o
dezvoltare maximală (fig. 249, 250, 251). El se compune din două porţiuni distincte: o porţiune
funiculară, denumită şi coarda ligamentului cervical şi o porţiune lamelară. În structura sa
predomină ţesutul conjunctiv elastic, ţesut ce imprimă culoarea galbenă.

172
 Fig. 249. Ligamentul cervical la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. Protuberanţa occipitală externă; 2. Membrana atloido-occipitală dorsală; 3. Lig. lateral;
4. Lig. interspinos atlanto-axoidian; 5. Capsula articulară atloido-axoidiană;
6. Lig. cervical - porţiunea funiculară (coarda lig. cervical); 7. Lig. cervical - porţiunea lamelară;
8. Prima vertebră toracală

Fig. 250. Ligamentul cervical la bovine (după G. Predoi și col., 1997):

1. Membrana atloido-occipitală dorsală; 2. Lig. lateral; 3. Lig. interspinos atlanto-axoidian;
4. Capsula articulară atloido-axoidiană; 5. Lig. cervical - porţiunea funiculară; 6. Lig. cervical - porţiunea lamelară

Fig. 251. Ligamentul cervical la canide (după G. Predoi și col., 1997):

1. Membrana atloido-occipitală dorsală; 2. Lig. lateral; 3. Lig. interspinos atlanto-axoidian;
4. Capsula articulară atloido-axoidiană; 5. Lig. cervical - porţiunea funiculară; 6. Lig. interspinos

173
 La ecvine cele două porţiuni ale ligamentului cervical sunt în întregime duble. Porţiunea
funiculară se detaşează de pe vârful proceselor spinoase III-IV toracale ajungând pe tuberozitatea
cervicală după ce trece peste axis şi atlas. Porţiunea lamelară se detaşează de pe marginea anterioară
şi vârful primelor trei procese spinoase toracale, ajungând să se insere pe procesele spinoase scunde
ale vertebrelor cervicale cu excepţia atlasului; cele care ajung în jumătatea cranială a regiunii
cervicale fiind contopite la origine cu porţiunea funiculară. Datorită elasticităţii sale, ligamentul
cervical are rolul de a suporta greutatea capului şi gâtului, ajutând în mod pasiv musculatura
extensoare a capului. În ansamblu, coloana vertebrală are posibilităţi multiple de mobilitate,
constituind o tijă flexibilă cu posibilitatea executării mişcărilor de flexie, extensie, lateralitate şi
redusă rotaţie.

12.2. Articulaţiile toracelui (Articulationes thoracis)

Articulaţiile toracelui cuprind legăturile extremităţilor proximale ale coastelor la coloana

vertebrală şi ale extremităţilor lor ventrale cu sternul (prin intermediul cartilajelor costale), precum
şi legăturile sternebrelor în cadrul sternului.

12.2.1. Articulaţiile costo-vertebrale (Articulationes costovertebrales)

Legătura dintre extremitatea dorsală a coastei şi coloana vertebrală se realizează prin

intermediul a două articulaţii sinoviale: articulaţia capului coastei şi articulaţia costo-transversară
(tuberozităţii coastei) (fig. 252, 253).

Fig. 252. Articulaţiile costo-vertebrale la ecvine –
vedere cranio-laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. supraspinos; 2. Lig. interspinos;
3. Lig. longitudinal dorsal; 4. Lig. costo-transversar;
5. Lig. radiar; 6. Lig. intraarticular (conjugat)
Fig. 253. Articulaţiile costo-vertebrale la ecvine –
vedere ventrală (după G. Predoi și col., 1997):
1. Capul coastei; 2. Tuberculul coastei; 3. Lig. radiar -
fasciculul cranial; 4. Lig. radiar - fasciculul mijlociu;
5. Lig. radiar - fasciculul caudal; 6. Discul intervertebral;
7. Lig. longitudinal ventral; 8. Procesul transvers

Articulaţia capului coastei (Articulatio capitis costae) rezultă din unirea capului coastei cu
corpurile a două vertebre alăturate. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de foveile costale
caudală şi respectiv cranială ale celor două vertebre (fovei ce circumscriu cavitatea glenoidă) şi
faţetele articulare cranială şi caudală ale capului coastei.

174
 Capsula articulară este foarte strâmtă şi întărită pe faţa ventrală de ligamentul radiar (Lig.
capitis costae radiatum) reprezentat de trei fascicule ce pornesc divergent de pe gâtul coastei.
Fasciculul cranial se prinde pe faţa ventrală a corpului vertebrei craniale, fibrele fasciculului mijlociu
pe discul intervertebral, iar fasciculul caudal se inseră pe faţa ventrală a corpului vertebrei caudale.
Articulaţia este consolidată prin ligamentul intraarticular (conjugat) (Lig. capitis costae
intraarticulare) ce trece printre discul intervertebral şi ligamentul longitudinal dorsal (la care aderă)
unind incizurile capetelor costale şi separând sacii sinoviali (articulaţia prezintă doi saci sinoviali).
Încadrată în tipul sferoidal articulaţia permite teoretic o multitudine de mişcări.
Articulaţia costo-transversară (Articulatio costotransversaria) se stabileşte între
tuberculul coastei şi procesul transvers al vertebrei, fiecare formaţiune participând cu câte o faţetă
articulară la periferia căreia se inseră capsula articulară. Aceasta prezintă dorsal o aglomerare de
fibre - ligamentul tuberculului coastei. De pe gâtul coastei se desprinde ligamentul costo-transversar
(Lig. costotransversarium) ce se inseră pe faţa cranială a bazei procesului transvers. Acest ligament
acoperă în parte ligamentul capsular al articulaţiei capului coastei. Membrana sinovială formează un
singur sac.
Articulaţia face parte din grupul articulaţiilor plane şi permite numai reduse mişcări de
alunecare.

12.2.2. Articulaţiile costo-condrale

Reprezintă unirea extremităţii ventrale a coastei cu cartilajul costal. La ecvine este încadrată
în categoria sincondrozelor, osul şi cartilajul fiind menţinute în contact prin continuitatea dintre
periost şi pericondru. La rumegătoare primele articulaţii sunt articulaţii sinoviale.

12.2.3. Articulaţiile sterno-costale (Articulationes sternocostales)

Reprezintă legăturile dintre cartilajul coastei şi incizura costală de pe marginile sternului

prin intermediul unor articulaţii sinoviale.
La ecvine, cele două incizuri costale
destinate primei perechi de coaste fuzionează
dorsal, astfel că la acest nivel există o singură
capsulă articulară pentru ambele coaste. Celelalte
articulaţii sterno-costale sunt independente. Acestea
sunt întărite pe faţa dorsală prin ligamente sterno-
costale radiare. Prin întreţeserea acestor ligamente
la ecvine se formează ligamentul sternal (liga-
mentul triunghiular al sternului) (Lig. sterni) plasat
pe faţa dorsală a sternului (fig. 254). Fac parte din
grupul articulaţiilor condiliene, dar mişcările
permise sunt de mică amplitudine.
Cartilajele coastelor asternale, exceptând
coastele flotante, sunt legate între ele prin
sindesmoze cu ajutorul membranelor intercostale Fig. 254. Articulaţiile sterno-costale la ecvine –
externe şi interne formate în anumită proporţie din vedere dorsală (după G. Predoi și col., 1997):
ţesut elastic. 1. Lig. sterno-costale radiare;
Arcul cartilaginos format prin articularea 2. Lig. sternal (lig. triunghiular al sternului);
succesivă a cartilajelor coastelor asternale poartă 3. Cartilajul costal al primei coaste asternale;
denumirea de hipocondru sau rebord costal. 4. Lig. costo-xifoidian

175
 12.2.4. Sincondrozele sternale (Synchondroses sternales)

Reprezintă articulaţiile cartilaginoase dintre sternebre care cu timpul se pot transforma în

sinostoze.
La rumegătoare, un alt mijloc de unire al sternebrelor îl formează membrana sternală cu
aspectul unei ţesături de fibre periostale îngroşate pe faţa ventrală a sternului.
La rumegătoare şi suine între manubriul şi corpul sternului se realizează o articulaţie
sinovială ce prezintă o capsulă articulară extrem de strâmtă. Aceasta permite executarea unor
mişcări de lateralitate ale manubriului sternal.

176
 PARTEA A IV-A
MIOLOGIA (MYOLOGIA) 

177
178
 Capitolul 13
GENERALITĂȚI

Miologia reprezintă capitolul anatomiei descriptive care se ocupă cu studiul

muşchilor scheletului, componenta activă a aparatului locomotor.

13.1. Conformaţia muşchilor

Pentru a-şi îndeplini rolul (mobilizarea unor segmente din organism), muşchii trebuie să se
insere pe unele din elementele ce alcătuiesc componenta pasivă a aparatului locomotor (oase,
ligamente). În general, muşchii se inseră pe două oase (conectate articular) ce diferă din punct de
vedere al integrării funcţionale. Astfel, unul dintre oase este fix sau mai puţin mobil, iar celălalt
constituie elementul mobil asupra căruia se exercită forţa de tracţiune a muşchiului.
Locul de prindere pe osul fix este denumit origine, iar cel de pe osul mobil - inserţie.
Convenţional, ambele locuri sunt desemnate ca reprezentând inserţiile muşchilor.
În general, porţiunea muşchiului corespunzătoare originii se numeşte cap (Caput), cea de
inserţie - coadă (Cauda), iar partea centrală - burta muşchiului (Venter).
După aspectul unic sau multiplu a
celor trei porţiuni, muşchii pot fi simpli
sau compuşi (muşchi cu mai multe capete
- multicepşi, ex.: m. triceps brahial; cu
mai multe burţi - mm. poligastrici).
Forma muşchilor este variată:
mușchi fusiform (Musculus fusiformis) -
capul şi/sau coada pot fi reprezentate de
tendoane, întâlniţi în general la membre;
laţi - situaţi pe laturile trunchiului. Există
şi muşchi penat (Musculus pennatus),
caracterizat prin oblicitatea fibrelor
musculare faţă de direcţia de tracţiune a Fig. 255. Diferite forme de muşchi striaţi
(după G. Predoi și col., 1997):
muşchiului. După poziţia tendonului faţă
de porţiunea cărnoasă se diferenţiază: 1. Muşchi penat; 2. Muşchi semipenat; 3. Muşchi flabeliform;
muşchi bipenat (Musculus bipennatus), 4. Muşchi digastric; 5. Muşchi fusiform
muşchi semipenat (Musculus unipennatus) şi muşchi flabeliform (Musculus multipennatus), ultimii
având fibrele dispuse sub formă de evantai (fig. 255).

13.2. Structura muşchilor

Muşchii au o structură complexă, în constituţia lor cuprinzând ţesut muscular striat, ţesut
conjunctiv, vase (sanguine şi limfatice) şi nervi.
Ţesutul muscular striat. Unitatea morfo-funcţională a muşchiului este reprezentată de fibra
musculară striată. De dimensiuni relativ reduse (câţiva centimetri lungime şi 50 - 120 microni
diametru), fibrele musculare sunt grupate în fascicule (studiul structurii fibrei musculare nu va fi
detaliat, acesta făcând obiectul disciplinei de Histologie).

179
 Ţesutul conjunctiv. Muşchii sunt individualizaţi printr-un strat de ţesut conjunctiv numit
epimisium. De la faţa profundă a acestei învelitori se detaşează lame conjunctive ce pătrund în
interiorul muşchiului unde formează o reţea în jurul fasciculelor musculare denumită perimisium
(Perimysium). În interiorul fasciculelor musculare se găsesc lamele conjunctive fine alcătuind
endomisium-ul. Acesta este dispus între fibrele musculare, dublând la exterior peretele acestora
(sarcolema).
Vasele şi nervii. Muşchii sunt puternic vascularizaţi în porţiunea cărnoasă. Tendoanele şi
aponevrozele nu beneficiază însă de acelaşi aport sanguin, aceasta explicând metabolismul scăzut al
acestor formaţiuni care au numai rol pasiv, de rezistenţă. Întreaga activitate musculară este
coordonată de către sistemul nervos cu care muşchiul realizează o unitate funcţională. În general
fibrele nervoase acompaniază vasele sanguine, ramificându-se în muşchi până la nivel de placă
motorie.

13.3. Anexele musculare

Acestea reprezintă formaţiuni legate din punct de vedere funcţional de musculatura

scheletului.
Fascia (Fascia) este o formaţiune lamelară, de natură conjunctivă, inextensibilă, formată ca
urmare a acţiunii mecanice (presiuni, tracţiuni) exercitată de muşchi asupra ţesutului conjunctiv
perimuscular.
Fiind formaţiuni inextensibile formează învelitori rezistente pentru muşchii individuali,
grupe de muşchi sau regiuni întregi. În acest fel se deosebesc de aponevroze, care au raporturi de
continuitate cu muşchii.
Topografic fasciile sunt sistematizate în superficiale şi profunde.
Fascia superficială a trunchiului. Include stratul de ţesut conjunctiv subcutanat care
înveleşte abdomenul şi toracele, continuându-se cranial cu fascia scapulară şi fascia cervicală. În
partea laterală ce se împarte în două planuri – superficial şi profund – între care se găseşte m.
pielosul trunchiului. În partea ventrală, fascia superficială prezintă două zone de aglomerare,
contribuind la formarea „pliului iei” (înaintea grasetului) şi a „pliului cotului” (înaintea olecranului).
Fascia superficială a gâtului. Mai evidentă pe faţa ventrală, se prelungeşte şi pe părţile
laterale până în zona ligamentului nucal, iar la limita cu capul se continuă cu fascia parotidiană.
Fascia superficială a capului. Dispusă în prelungirea fasciei parotidiene, acoperă întreg
capul, purtând denumiri variate în funcţie de formaţiunile pe care le îmbracă: maseterică, temporală
superficială, nasobucală, mandibulară şi subhioidiană.
Fascia cervicală profundă. Situată sub m. pielosul gâtului, este foarte evidentă în regiunea
cervicală ventrală, distingându-i-se o porțiune pretraheală și alta prevertebrală. Fascia pretraheală
realizează o teacă de contenție pentru trahee, esofag și formațiunile vasculonervoase regionale,
întinzându-se de la prima pereche de coaste și stern la faringe, cu a cărei fascie se întrețese. Fascia
prevertebrală formează o învelitoare intimă pentru mușchii cervicali ventrali profunzi.
Fascia profundă a trunchiului. Apare foarte puternică de-a lungul spinării, constituind
„fascia toracolombară”, în regiunea abdominală având o structură elastică; această porțiune
alcătuiește „tunica galbenă a abdomenului”.
Fascia toracolombară (Fascia thoracolumbalis). Se întinde de baza gâtului către regiunea
crupei, unde se continuă cu fascia gluteană. Medial se inseră pe apofizele spinoase dorso-lombare,
iar lateral se „întrețese” cu aponevroza m. marele dorsal.
Tunica galbenă a abdomenului (Tunica flava abdominis). Este o formaţiune fibroelastică
deosebit de dezvoltată la rumegătoare și ecvine, la care se întinde pe părțile ventrale și laterale ale
regiunilor toracoabdominale. Ea apare mai groasă pe linia mediană (unde se „ţese” cu simetrica și
cu aponevrozele mușchilor abdominali inferiori), contribuind la formarea liniei albe, a ligamentului
suspensor al prepuțului, a capsulei mamare, dartosului și a fasciei perineale superficiale.

180
 Teaca fibroasă a tendonului (Vagina fibrosa tendinis) se formează prin îngroşarea în
anumite porţiuni (în zonele de schimbare a direcţiei tendoanelor) a fasciei, iar datorită inserţiilor
marginilor sale pe raza osoasă formează împreună cu aceasta un tunel osteo-fibros prin care alunecă
tendonul cu ajutorul unei teci sinoviale.
Când teaca acompaniază tendonul pe o porţiune scurtă (1 - 2 cm) poartă denumirea de
ligament inelar.
Teaca sinovială a tendonului (Vagina synovialis tendinis) reprezintă un dispozitiv de
alunecare pentru tendonul care străbate teaca fibroasă. Este formată din două lame, cea internă
alipită tendonului, iar cea externă „sudată” la peretele osteo-fibros. Între ele există un spaţiu cu
lichid sinovial. Teaca sinovială înconjoară complet tendonul, având aspectul unui sac alungit, închis
la ambele capete. Locul de joncţiune a lamei interne cu cea externă formează mezotendonul
(Mesotendineum). Teaca sinovială are rolul de a facilita alunecarea tendoanelor prin teaca fibroasă,
reducând la minimum frecarea tendonului în timpul mişcărilor acestuia.
Bursa sinovială (Bursa synovialis) este un simplu sac conjunctiv aplatizat care conţine
lichid sinovial. Ea se formează ca urmare a mişcărilor şi presiunilor repetate exercitate de către o
formaţiune mobilă asupra ţesutului conjunctiv care acoperă formaţiunea dură. Spre deosebire de
tecile sinoviale, bursele sinoviale nu vin în contact cu tendonul decât parţial. La fel ca şi tecile
sinoviale, rolul lor este de a reduce frecarea dintre diferite formaţiuni.

13.4. Rolul muşchilor

Prin contracţia fibrelor musculare se reduce distanţa dintre originea şi inserţia unui muşchi.
Astfel, unghiul format de cele două raze osoase pe care se inseră muşchiul poate să se mărească -
mişcare denumită extensie sau să se micşoreze - mişcare denumită flexie. Alături de aceste mişcări
mai există mişcarea de îndepărtare a membrului de planul median al corpului - mişcarea de
abducţie, de apropiere de planul median - mişcarea de adducţie sau de rotaţie a unei piese osoase.
Pentru mişcările specifice oaselor antebraţului există muşchi ce produc orientarea feţei
palmare a extremităţii autopodiale - mişcarea de pronaţie şi mişcarea de supinaţie. Orice mişcare,
oricât de simplă ar fi, nu se realizează prin contracţia unui singur muşchi, ci este rezultatul asocierii
(în dinamică) contracţiilor mai multor muşchi.

13.5. Disecția

Studiul muşchilor foloseşte ca tehnică de lucru disecţia, operaţie anatomică de evidenţiere,

izolare şi preparare a anumitor formaţiuni organice în scopul studierii şi fixării formei, raporturilor
etc. Disecţia este cea mai completă, mai instructivă şi mai utilă metodă de studiu a corpului animal.
Ea nu poate fi înlocuită prin studiul mulajelor, oricât de desăvârşite ar fi acestea şi nici prin vreo altă
metodă. În acelaşi timp, disecţia reprezintă atât un exerciţiu manual, cât şi unul intelectual. Prin
spiritul de observaţie pe care-l necesită şi pe care-l stimulează ea constituie în acelaşi timp şi prima
cercetare ştiinţifică efectuată de student.
Efectuarea disecţiei implică respectarea anumitor reguli, solicitând răbdare, ordine în studiu,
punerea în evidenţă a formaţiunilor, studierea respectivelor formaţiuni şi în cele din urmă fixarea
noţiunilor printr-un studiu individual consecvent.
Nu se va trece la actul disecţiei fără o cunoaştere teoretică a regiunii, examinând aria ce
urmează a fi disecată, identificând punctele de reper.
Disecţia pielii nu trebuie confundată cu simpla jupuire efectuată în abator, se va evita
deprecierea pielii, însă aceasta poate fi perforată sau secţionată atunci când situaţia o impune
(regiuni sărace în ţesut conjunctiv sau aderente la piele).

181
 Ţesutul conjunctiv subcutan va fi disociat cu atenţie evidenţiindu-se formaţiunile nervoase
sau vasculare care pot fi secţionate după trecerea informativă în revistă.
Fasciile superficiale vor fi analizate în detaliu şi cu atenţie, urmărindu-se continuitatea şi
orientarea aproximativă a fibrelor.
Fasciile profunde vor fi individualizate, curăţate de ţesut conjunctiv şi puse în evidenţă pe
toată întinderea. După studierea lor, acestea se vor secţiona prin incizii precise, diferenţiate în
funcţie de fiecare fascie în parte.

13.5.1. Principii privind executarea disecţiei

Muşchii vor fi curăţaţi de ţesutul conjunctiv perimuscular, disecţia practicându-se în direcţia

fibrelor de la tendon spre porţiunea musculară. Muşchii se vor secţiona numai după ce s-au cercetat
complet şi numai dacă situaţia o impune (cazul în care trebuie disecat alt muşchi din profunzime),
secţiunea fiind liniară şi/sau perpendiculară pe axul muscular.
Tendoanele vor fi urmărite în prelungirea porţiunii musculare, delimitându-se şi disecându-se
eventualele teci tendinoase, sinoviale sau burse sinoviale.
Bursele sinoviale cer, de asemenea, o atenţie particulară, ţesutul zonal fiind îndepărtat cu
foarte multă atenţie, deschiderea bursei practicându-se printr-o redusă incizie în butonieră, prin
butoniera respectivă explorându-se (cu sonda butonată) întinderea şi capacitatea pungii.
Tecile tendinoase (situate cu deosebire în zonele zeugopodio-autopodiale) vor fi disecate
după evidenţierea tendonului sau tendoanelor care le tranzitează. Se va realiza o incizie (parţială)
longitudinală a peretelui superficial pentru identificarea pereţilor, studierea structurii lor şi
analizarea sinovialei din interior.
Aponevrozele cer în disecţie o atenţie deosebită (datorită asemănării lor cu fasciile, cu care
adesea se întreţes, pe de altă parte datorită continuităţii cu porţiunea musculară), punerea lor în
evidenţă nefiind întreprinsă decât după disecarea porţiunii musculare.

13.5.2. Disecţia comparativă

Pentru a se constitui într-un îndrumător util studenţilor, urmărind pregătirea şi efectuarea

disecţiei muşchilor într-un timp mai scurt şi cu o eficienţă sporită, în prezentul caiet de lucrări
practice va fi prezentată în detaliu tehnica de disecţie a elementelor ce fac obiectul studiului
miologiei (muşchi, tendoane, aponevroze, fascii, teci tendinoase, burse sinoviale) comparativ, la
ecvine şi ovine (speciile ce reprezintă obiectul practic al disecţiei). În studiul grupelor musculare se
va păstra în general ordinea capitolelor fixate de osteologie. Se vor prezenta în primul rând muşchii
membrelor, apoi ai capului şi gâtului şi în cele din urmă muşchii trunchiului.
Fundamentarea cunoştinţelor se va realiza cu ajutorul noţiunilor dobândite prin prelegerile
cursului de Anatomie Comparată şi prin studiul bibliografiei afişate la disciplină.
De asemenea, în funcţie de timpul şi materialul disponibil se pot prezenta suplimentar
disecţii demonstrative executate de cadrele didactice şi la alte specii în afara celor anterior
menţionate.
Înainte de a se trece la prezentarea muşchilor pe grupe, se va descrie un muşchi care nu are
decât raporturi relative cu scheletul, plasat între piele şi substraturile musculare profunde, care nu
este ataşat aparatului locomotor, ci pielii, şi care poartă din acest motiv denumirea generică de
„muşchiul pielos”.

182
 Capitolul 14
MUȘCHIUL PIELOS
(Musculus cutaneus)

Muşchiul pielos se deosebeşte de restul muşchilor atât prin întinderea lui, având raporturi cu
mai multe porţiuni ale corpului, cât şi prin poziţia pe care o ocupă, fiind cuprins în grosimea fasciei
superficiale.
Topografic muşchiul pielos prezintă patru porţiuni: cefalică, cervicală, omobrahială şi a
trunchiului (fig. 256).

Fig. 256. Muşchiul pielos la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):

1. M. pielosul trunchiului; 2. M. pielos omobrahial; 3. M. pielos cervical; 4. M. pielos al capului

În regiunea capului, o parte din fasciculele lui se izolează formând o mulţime de muşchi ce
capătă inserţie pe capul osos şi se dispun mai ales în jurul orificiilor naturale, rămânând separate sau
fuzionând între ele. Aceşti muşchi sunt cunoscuţi ca muşchii pieloşi ai capului a căror tehnică de
disecţie va fi descrisă în cadrul disecţiei muşchilor capului.
Preparare. Se va face o prezentare de ansamblu a porţiunilor enumerate, intervenţia cu
bisturiul fiind de mică importanţă, practic creionând liniile perimetrale.
Pielosul trunchiului (M. cutaneus trunci), de aspect triunghiular, cu fibrele orientate
longitudinal, are vârful ţesut cu fascia superficială a pliului grasetului şi baza clivată de-a lungul
liniei tricipitale într-un plan superficial şi altul profund, inserat pe fascia scapulară medială.
Marginea superioară este marcată de o linie oblică între grebăn şi patelă, se ţese parţial cu
aponevroza muşchiului marele dorsal, iar cea ventrală de o linie orizontală, linie ce corespunde
traiectului venei pintenului, ce uneşte tuberozitatea olecranului cu patela. Pentru a-i constata
grosimea şi a identifica porţiunea profundă se practică o incizie verticală imediat înapoia
muşchiului triceps brahial, urmată de răsfrângerea caudală a marginii secţionate.
Pielosul omobrahial (M. cutaneus omobrachialis), mai subţire, are fibrele dispuse vertical,
acoperă îndeosebi muşchiul triceps brahial, el reprezentând continuarea planului superficial al
porţiunii precedente.
183
 Pielosul cervical (M. cutaneus colli) este plasat la faţa ventro-laterală a gâtului, cu fibrele
orientate oblic dorso-cranial. Urmărindu-l de la inserţia pe manubriul sternal (deosebit de bine
reprezentată), el va fi desprins de pe muşchiul cleido-mastoidian, la care aderă intim şi apoi de pe
muşchiul sterno-mandibular, descoperind jgheabul jugular pe toată întinderea. Se va urmări inserţia
muşchiului pielos cervical pe un rafeu conjunctiv format de fascia superficială a gâtului în regiunea
cervicală ventrală (la ovine acest muşchi neavând inserţie pe stern) şi se va consemna lipsa
continuităţii sale cu pielosul trunchiului şi diminuarea grosimii pe măsura apropierii de jgheabul
intermandibular.
Muşchiul pielos al capului (M. cutaneus faciei) reprezintă prelungirea directă a pielosului
cervical, el întinzându-se până la nivelul comisurii buzelor, unde fibrele sale se aglomerează pentru
a forma muşchiul rizorius. Pentru preparare se efectuează o incizie verticală înapoia ramurii
recurbate a mandibulei (în scopul de a-l separa de porţiunea cervicală); muşchiul se ridică treptat de
pe regiunea maseterină, laringiană, jgheabul intermandibular şi marginea inferioară a mandibulei.
După examinarea de ansamblu şi apoi în detaliu a m. pielos, pentru continuarea disecţiei în corelaţie
cu apartenenţa la piesă (cap-gât-trunchi, membru toracic, membru pelvin) acesta se îndepărtează cu
excepţia m. rizorius a cărui inserţie pe comisura buzelor se păstrează (o porţiune de aproximativ 3 -
5 cm) şi a inserţiei pe manubriul sternal a pielosului cervical. La ovine, în cadrul pielosului
trunchiului, se vor prepara cu atenţie muşchii prepuţiali craniali sau protractori (M. preputialis
cranialis) şi muşchii prepuţiali caudali sau retractori (M. preputialis caudalis). Mm. prepuţiali
craniali sunt reprezentaţi de două bandelete paramediane subţiri inserate în regiunea xifoidiană, care
ocolesc cicatricea ombilicală şi se unesc imediat în faţa orificiului prepuţial. Mm. prepuţiali caudali
pornesc în fiecare parte cu 2 - 3 fascicule din regiunea ingvinală înaintea gâtului pungilor testiculare
întreţesându-se în peretele lateral al prepuţului, înapoia ansei formate de mm. prepuţiali craniali.
Pentru disecţia substraturilor musculare profunde şi la ovine pielosul va fi îndepărtat în totalitate, cu
excepţia unei reduse porţiuni din m. rizorius.

184
 Capitolul 15
MUȘCHII PECTORALI ȘI MUȘCHII MEMBRULUI TORACIC
(Musculi pectorales et Musculi membri thoracici)

15.1. Mușchii pectorali (Musculi pectorales)

Situați pe partea ventrală a toracelui între membrele anterioare, mușchii pectorali formează
un star superficial alcătuit din M. pectoral transvers și M. pectoral descendent și altul profund,
constitiut din M. pectoral ascendent și M. pectoral prescapular.
Mușchiul pectoral transvers (M. pectoralis transversus). Relativ subțire și patrulater, cu
fibrele dispuse transversal, este alcătuit dintr-o porțiune cranială acoperită de pectoralul descendent
și alta caudală (foarte ,,palidă” la oaie), în contact cu pielea. Se inseră medial pe stern, iar lateral pe
creasta humerală (porțiunea cranială) și pe fascia antebrahială superficială (porțiunea caudală). La
carnivoare, porțiunea caudală lipsește. Este un aductor al membrului toracic și tensor al fasciei
antebrahiale.
Mușchiul pectoral descendent (M. pectoralis descendens). Mai dezvoltat la rumegătoare și
suine, este așezat în regiunea pectorală anterioară, delimitând împreună cu cleidobrahialul șanțul
deltopectoral. Se inseră, pe de o parte, pe membrul sternal, iar pe de alta, pe creasta humerală. Este
adductor al membrului toarcic.
Mușchiul pectoral ascendent (M. pectoral ascendens). Este cel mai voluminos din grupul
pectoralilor. Prismatic în jumătatea sa anterioară și turtit în cea posterioară, are în general un aspect
triunghiular, cu baza către abdomen. Se inseră pe tunica abdominală și pe porțiunea posterioară a
sternului, iar cranial pe tuberculul mic al humerusului, ajungând și pe tuberculul mare. Având
inserții reversibile, intervine în propulsie și în cățărare.
Mușchiul pectoral prescapular (M. pectorales prescapulares). Existent numai la cal și
porc, este situat sub m. pectoral descendent și m. cleidobrahial. Având originea pe primele patru
sternebre (la ecvine), sau primele două (la suine), se îndoaie peste articulația scapulohumerală, de
unde se continuă de-a lungul m. supraspinos până aproape de unghiul cervical al spatei, inserâdu-se
pe fascia scapulară laterală, este adductor, basculator al spetei și tensor al fasciei scapulare.
Mușchii pectorali la ecvine. M. pectoral transvers, lat și de culoare roșie deschisă, are
originea pe creasta sternală până la nivelul primei coaste. Porțiunea cranială este acoperită de m.
pectoral descendent, alături de care se prinde pe creasta humerală prin intermediul unei scurte
aponevroze. Porțiunea caudală: mult mai largă, aderă la treimea proximală a fasciei antebrahiale
superficiale. M. pectoral descendent, de un roșu viu, este bombat în porțiunea mijlocie, formând un
relief caracteristitic, evident pe animalul în poziţie patrupodală. Inserţia sternală este parţial
acoperită de m. pielos cervical. M. pectoral ascendent, de aspect triunghiular, prezintă grosimea
maximă în regiunea axilară. În apropierea inserţiei sale pe tuberculul mic al osului humerus, cu o
parte din fibre, se prinde și pe tendonul m. coracobrahial. M. pectoral prescapular descrie largă
arcadă, centrată pe fața cranio-medială a articulației scapulo-humerale. În porțiunea de contact cu
m. supraspinos „se mulează” pe marginea convexă a acestuia, subțiindu-se către unghiul cervical al
spetei, unde se termină prin intermediul unei aponevroze reduse.
Mușchii pectorali la rumegătoare. M. pectoral transvers are originea pe un rafeu fibros
sagital situat sub primele patru sternebre. La oaie, se pot deosebi: o porțiune caudală foarte subțire,
de culoare roz-palidă și alta cranială, groasă și închisă la culoare aderentă la m. pectoral descendent.
M. pectoral descendent se inseră pe rafeul sternal și extremitatea ventrală a primei coaste, lateral
terminându-se parțial pe creasta humerală, parțial pe brida bicepsului. M. pectoral ascendent se
prinde pe stern (la taurine începând de la a doua sternebră, la oaie de la a cincea) pe cartilajele

185
costale, precum şi pe rafeul fibros sternal. M. pectoral prescapular lipsește. Rafeul fibros sternal
este un septum conjunctivo-elastic situat de-a lungul fețęi ventrale a sternului, care se lărgește și se
îngroașă în sens cranial alcătuind la nivelul primei sternebre un cuzinet fibroadipos de aproximativ
10 cm grosime.

15.2. Mușchii membrului toracic (Musculi membri thoracici)

Mușchii membrului toracic sunt acoperiți de o fascie superficială și una profundă.

Fascia superficială. Este situată pe fața laterală a musculaturii regiunii scapulare și a
brațului, fiind mai dezvoltată pe fața medială unde, la ungulate, primește inserția m. pectoral
transvers. În regiunea metacarpiană este reprezentată printr-un strat de țesut conjunctiv mai
abundent pe fața dorsală a acesteia. La nivelul degetelor, fascia superficială este alcătuită dintr-o
porțiune dorsală, formată din țesut conjunctiv neregulat orientat, și alta volară - fascia cuzinetului
palmar, limitată lateral la cabaline de două bride fibroase reprezentând „ligamentele pintenului”.
Fascia profundă. Formează un „ciorap” fibros continuu, cu unele densificări zonale.
Fascia scapulară (Fascia axillaris) învelește mușchii spetei, fiind alcătuită dintr-o porțiune
scapulară laterală (Fascia axillaris lateralis), groasă și rezistentă, inserată pe marginile spetei și
de-a lungul spinei scapulare și o porțiune scapulară medială (Fascia axillaris medialis), subțire.
Fascia brațului (Fascia brachii), situată în continuarea fasciei scapulare, formează pe fața
cranială o lojă pentru m. biceps brahial. Lateral, ea se inseră pe creasta tuberculului mare și pe
creasta humerusului, prelungindu-se peste m. triceps brahial.
Fascia antebrațului (Fascia antebrachii) formează un „ciorap” fibros extrem de rezistent,
inserat pe marginea medială a radiusului și prelungit distal cu fascia carpiană. Pe fața medială, unde
atinge o grosime maximă, primește în porțiunea proximală inserția m. tensor al fasciei antebrahiale,
iar în partea proximo-cranială se „întrețese” cu brida bicepsului brahial. De pe fața sa profundă se
desprind septumuri fibroase care formează teaca pentru m. extensor digital lateral.
Fascia autopodiului (Fascia manus) prezintă o porțiune dorsală și alta palmară. Porțiunea
dorsală (Fascia dorsalis manus), restrânsă la nivelul carpului, formează fascia precarpiană, fascie
care împreună cu ligamentul capsular dorsal delimitează tecile prin care tendoanele musculaturii
extensoare alunecă (culisează). Porțiunea palmară (Fascia palmaris manus), groasă și puternică,
acoperă tendoanele musculaturii flexoare, fiind subdivizată în trei componente: fascia postcarpiană,
extreme de groasă și rezistentă, delimitând mica și marea teacă postcarpiană; fascia
postmetacarpiană, contribuind la realizarea tecii omonime; fascia postsesamofalangiană, mai bine
reprezentată la ecvine, la care are un aspect unitar, alcătuind peretele posterior al marii teci
sesamoidiene. La aceste specii este întărită în dreptul articulației matacarpofalangiene de fibre
transversal, formând lig. metacarpian transvers superficial, care se prinde pe marii sesamoizi. Acest
ligament se continuă în partea distală cu o lamă fibroasă, constituind teaca fibroasă a degetului care
învelește tendoanele m. flexori digitali. Ea se inseră prin două perechi de bride, proximală și distală,
pe extremitățile primei falange. La rumegătoare și suine, ligamentele metacarpiene transverse
superficiale sunt separate de tecile fibroase ale degetelor. Acestea din urmă sunt reprezentate prin
două lig. inelare pentru fiecare deget, unul situat pe falanga proximală, iar cel de-al doilea pe
falanga intermediară. La ecvine există, în plus, fascia de întărire a aponevrozei palmare, dispusă
între falanga III și I, care formează peretele posterior pentru mica teacă sesamoidiană.

15.2.1. Mușchii spetei

Situați de o parte și alta a spetei, sunt sistematizați în mușchi laterali și mușchi mediali ai
acestui os.

186
 15.2.1.1. Mușchii laterali ai spetei

Mușchiul deltoid (M. deltoideus). Situat înapoia și pe partea laterală a unghiului de flexiune
scapulohumeral, este format dintr-o porțiune acromială (Pars acromialis) și alta scapulară (Pars
scapularis), distincte numai la speciile la care spata prezintă acromion (la rumegătoare, carnivore și
iepure). La ecvine și suine cele două porțiuni apar unite, prezentând inserția fixă, pe de o parte, pe
spina scapulară prin intermediul unei aponevroze țesută cu fascia scapulară laterală, iar pe de alta,
pe marginea caudală a spetei. Tendonul distal se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a osului
humerus. Are rolul de abductor și rotator în afară al humerusului, când acționează singur, și flexor al
brațului, când acționează sinergic cu m. marele rotund.
Mușchiul supraspinos/supraspinat (M. supraspinatus). Situat în fosa supraspinoasă la
nivelul căreia prezintă inserția fixă, este ușor lățit în jumătatea superioară și relativ prismatic în cea
inferioară. Depășind marginea cranială a spetei, el se termină la toate speciile printr-un tendon bifid
atât pe tuberculul mare, cât și pe tuberculul mic al osului humerus, cu excepția carnivorelor la care
se prinde numai pe tuberculul mare. Este extensor al brațului și tensor al fasciei bicepsului brahial.
Mușchiul infraspinos/infraspinat (M. infraspinatus). De formă relativ prismatică, este
situat în fosa infraspinoasă la nivelul căreia are inserția fixă. Distal se prelungește cu un tendon
care, alunecând peste tuberculul mare caudal cu ajutorul unei pungi sinoviale, se termină pe
suprafața infraspinată a humerusului. Este abductor și rotator în afară al brațului.
Mușchiul micul rotund (M. teres minor). Aplatizat la ungulate (ecvine, rumegătoare,
suine), este așezat în partea postero-laterală a articulației scapulohumerale. Proximal, se inseră pe
marginea caudală a spetei (în treimea inferioară), iar distal pe tuberculul omonim de la nivelul
crestei tricipitale a osului humerus. Este abductor și rotator în afară al brațului.

15.2.1.2. Mușchii mediali ai spetei

Mușchiul subscapular (M. subscapularis). Ușor lățit și de aspect triunghiular, ocupă toată
fosa subscapulară, la nivelul căreia prezintă inserția fixă. Distal, se termină pe tuberculul mic al
osului humerus. Este abductor și rotator medial al brațului.
Mușchiul marele rotund (M. teres major). Situat înapoia mușchiului precedent, este ușor
turtit lateral și de aspect fusiform, prezentând un tendon distal cuprins într-o duplicătură a
tendonului m. marele dorsal (la rumegătoare și cal). Se inseră proximal pe unghiul și marginea
toracală a spetei, iar distal pe tuberculul rotund de pe humerus. Este abductor și rotator medial al
brațului, iar când acționează sinergic cu deltoidul, flexor al brațului.
Mușchiul coracobrahial (M. coracobrachialis). Situat pe fața medială a articulației
scapulohumerale și a osului humerus, este format din două porțiuni musculare - superficială și
profundă - convergente către un tendon proximal care se prinde pe procesul coracoid al spetei. Cele
două porțiuni musculare se inseră pe humerus, cea profundă deasupra tuberculului rotund, iar cea
superficială distal de el. Este abductor și ușor rotator înăuntru al brațului.
Mușchiul articular (M. articularis humeri). Existent numai la cal și porc, este alcătuit dintr-
un fascicul muscular redus așezat în unghiul de flexiune scapulohumeral. Se inseră pe „sprânceana”
cavității glenoide și sub capul articular al osului humerus. Este tensor al capsulei articulare.

15.2.2. Mușchii brațului

Dispuși în jurul osului humerus, sunt sistematizați în mușchi craniali și mușchi caudali ai
brațului.

187
 15.2.2.1. Mușchii craniali ai brațului

Mușchiul biceps brahial (M. biceps brachii). Prezintă un corp muscular fusiform, terminat
la capete cu câte un tendon. Proximal se inseră tuberozitatea supraglenoidă a spetei, alunecând prin
șanțul intertubercular cu ajutorul unei pungi sinoviale proprii (la ecvine și taurine) sau al unui fund
de sac articular (la ovine, suine și carnivore). Tendonul distal se prinde, la ungulate, pe tuberozitatea
radială, iar la oaie și carnivore, fiind bifid, trimite o ramură și pe ulna. Corpul mușchiului prezintă,
în grosimea sa (mai ales la ecvine și taurine) un cordon fibros longitudinal - lacertul fibros sau
brida bicepsului (Lacertus fibrosus) - care, părăsindu-l, se întrețese cu tendonul m. extensor
carporadial. Este flexor al antebrațului, extensor al brațului, element al aparatului pasiv.
Mușchiul brahial (M. brachialis). Relativ prismatic, este așezat în șanțul spiralat al
humerusului, în jurul căruia se răsucește, având inserția fixă sub capul articular humeral și inserția
mobilă, prin intermediul unui tendon bifid, pe radius (ramura scurtă) și pe ulna (ramura lungă). Este
un flexor al antebrațului.

15.2.2.2. Mușchii caudali ai brațului

Mușchiul triceps brahial (M. triceps brachii). Așezat în unghiul flexiune scapulohumeral,
este format din trei porțiuni: lungă (Caput longum), laterală (Caput laterale) și medială (Caput
mediale). Porțiunea lungă își are originea pe toată marginea caudală a spetei, iar celelalte două pe
humerus, cea laterală pe linia tricipitală, iar cea medială sub tuberculul rotund. Cele trei porțiuni
converg către tuberozitatea olecraniană, se inseră prin intermediul unui tendon comun, având o
pungă sinovială subtendinoasă. La ovine și carnivore există și o a patra porțiune, accesorie (Caput
accessorium), având originea sub capul articular al humerusului. Este extensor al antebrațului când
membrul este ridicat de pe sol și propulsor în sprijin.
Mușchiul anconeu (M. anconeus). Este așezat deasupra fosei olecraniene în jurul căreia își
are originea, prelungindu-se către olecran pe care prezintă inserția mobilă. Este auxiliar al
tricepsului brahial.
Mușchiul tensor al fasciei antebrahiale (M. tensor fasciae antebrachii). Situat înapoia și
pe fața medială a porțiunii lungi a m. triceps brahial, se inseră, pe de o parte, pe marginea caudală a
spetei, iar pe de alta, pe olecran și fascia antebrahială. Este extensor auxiliar al antebrațului.

15.2.3. Mușchii antebrațului

Grupați în jurul radiusului și a ulnei, mușchii antebrațului sunt alcătuiți dintr-un corp
muscular de aspect fusiform, situat proximal, și dintr-un evident tendon distal prin intermediul
căruia acționează fie asupra oaselor bazimetapodiale (mușchi cu acțiune proximală), fie asupra
oaselor acropodiale (mușchi cu acțiune distală). În funcție de locul pe care îl ocupă, sunt
sistematizați în: mușchi craniali ai antebrațului, predominant extensori, și mușchi caudali ai
antebrațului, de predilecție flexori.

15.2.3.1. Mușchii craniali ai antebrațului, cu acțiune proximală

Mușchiul extensor carporadial (M. extensor carpi radialis). Format dintr-un corp
muscular masiv și dintr-un tendon distal relativ lung, se întinde de la creasta epicondilului lateral al

188
humerusului la extremitatea proximală a metacarpului III. La carnivore este alcătuit din doi mușchi
ale căror tendoane se inseră unul pe metacarpul III și altul pe metacarpul II. Este extensor al regiunii
metacarpiene.
Mușchiul abductor lung al degetului mare (M. abductor pollicis longus). De aspect
triunghiular, este așezat oblic dorso-ventral și latero-medial, prezentând un corp muscular relativ
redus, inserat pe interlinia radioulnară și un tendon distal care trece peste tendonul m. extensor
carporadial, pentru a se termina pe metacarpul I (la carnivore), II (la ecvine și suine), III (la
rumegătoare). Este extensor al metacarpului.
Mușchiul brahioradial (M. brachioradialis). Specific carnivorelor, se întâlnește în mod
constant doar la pisică. Este alcătuit dintr-o bandeletă musculară care se întinde de la creasta
epicondilului lateral al humerusului la marginea medială a extremității distale a radiusului, trecând
peste m. extensor carporadial. Este supinator al antebrațului.
Mușchiul supinator (M. supinator). Existent la carnivore (uneori și la suine), are un aspect
triunghiular și se întinde de la ligamentul colateral lateral al articulației cotului la marginea medială
a radiusului, trecând pe sub m. extensor carporadial și m. extensor digital comun. Este supinator al
antebrațului.

15.2.3.2. Mușchii craniali ai antebrațului, cu acțiune distală

Mușchiul extensor digital comun (M. extensor digitorum communis). Situat între m.
extensor carporadial și m. extensor digital lateral, își are originea pe creasta epicondilului lateral al
humerusului, ligamentul colateral al articulației cotului și pe tuberozitatea proximo-laterală a
radiusului. Este alcătuit din patru porțiuni la carnivore (porțiunile fiind evidente numai distal), trei
la suine, două la rumegătoare și una la ecvine. Fiecare porțiune se continuă cu un tendon propriu
care, trecând peste fața dorsală a regiunilor carpiană și metacarpiană, se termină pe ultima falangă a
degetului pe care îl extinde (degetele II-V la carnivore, II-IV la suine, III și IV la rumegătoare și III
la ecvine). Ecvinele prezintă sub forma unor rudimente, fascicule musculare care se distribuiau
degetelor, dispărute la speciile actuale: mușchiul Phillips (m. extensor digital lateral accesoriu),
corespunzător degetelor IV și V de la mamiferele pentadactile și mușchiul Thiernesse (m. extensor
digital comun accesoriu), aferent degetului I și II. Are rol de extensor al falangelor.
Mușchiul extensor digital lateral (M. extensor digitorum lateralis). Situat lateral de m.
extensor digital comun, într-o teacă fascială proprie, prezintă un singur corp muscular (la ecvine și
rumegătoare) sau două (la suine și carnivore), având inserția fixă pe tuberozitatea proximo-laterală a
radiusului, pe ligamentul colateral lateral al articulației cotului și interlinia radioulnară. Distal, se
prelungește cu tendoane corespunzătoare care trec peste carp pentru a se termina pe degetul III la
ecvine, degetul IV la rumegătoare, degetele IV și V la suine și câine și degetele III-IV la pisică. Este
extensor al degetelor pe care se inseră.
Mușchiul extensor al degetelor I și II (M. extensor pollicis et indicis). Întâlnit la carnivore,
prezintă un corp muscular foarte redus, inserat în treimea mijlocie a ulnei. Distal, se continuă cu un
tendon subțire care, în regiunea metapodială, se divide, una din ramuri distribuindu-se degetului I,
cealaltă degetului II. Este extensor al degetelor I și II.

15.2.3.3. Mușchii caudali ai antebrațului, cu acțiune proximală

Mușchiul flexor carporadial (M. flexor carpi radialis). Fusiform și ușor lățit, este situat pe
fața caudo-medială a antebrațului, imediat înapoia osului radius. Porțiunea musculară își are
originea pe epicondilul medial al humerusului, iar inserția, prin intermediul unui tendon relativ
lung, pe metacarpul rudimentar II (la ecvine), pe metacarpul III (la rumegătoare și suine), pe
metacarpele II și III (la carnivore). Este flexor al regiunii autopodiale.
189
 Mușchiul flexor carpoulnar (M. flexor carpi ulnaris). Situat pe fața medio-caudală a
antebrațului, în contact cu precedentul, este format din două porțiuni musculare: humerală, foarte
puternică, inserată pe epicondilul medial, și ulnară, foarte redusă (aponevrotică la ovine, inexistentă
la suine), prinsă pe olecran. Ele se prelungesc cu un tendon care se termină distal pe pisiform. Este
flexor autopodial.
Mușchiul extensor carpoulnar (M. extensor carpi ulnaris). Cu o poziție variată în funcție
de specie, acest mușchi este situat la limita dintre mușchii craniali și mușchii caudali ai antebrațului.
La unele ungulate (la ecvine și rumegătoare), el s-a deplasat în zona musculaturii caudale a
antebrațului, ceea ce justifică prezentarea lui în cadrul acestei grupe de mușchi. Apare format dintr-
un corp muscular alungit și ușor aplatizat, cu originea pe epicondilul lateral al humerusului. Distal,
se prelungește cu un tendon care se împarte într-o ramură scurtă ce se termină pe pisiform și alta
mai lungă inserată pe extremitatea proximală a metacarpului IV (la cabaline) sau V (la rumegătoare,
suine și carnivore). Ca rol, la carnivore produce extensia articulației antebrahiocarpometacarpiene;
la ecvine și rumegătoare, acționând pe pisiform, este un flexor al acestei articulații.
Mușchiul pronator rotund (M. pronator teres). Mai bine reprezentat la carnivore, este
alcătuit dintr-o bandeletă musculară scurtă și groasă situată oblic între epicondilul medial al
humerusului și fața cranio-medială a radiusului. La ecvine, rumegătoare și suine are aspectul unui
fascicul rudimentar care dublează ligamentul colateral medial al articulației cotului pe care îl
prelungește distal. Este pronator al antebrațului.
Mușchiul pronator pătrat (M. pronator quadratus). Distinct la carnivore, este format dintr-o
bandeletă musculară dispusă transversal între radius și ulna, la nivelul spațiului interosos. Este
pronator al antebrațului.

15.2.3.4. Mușchii caudali ai antebrațului, cu acțiune distală

Mușchiul flexor digital superficial (M. flexor digitorum superficialis). Situat sub m. flexor
carpoulnar și alcătuit dintr-un singur corp muscular la ecvine și carnivore, sau două la rumegătoare
și suine, în ambele situații originea pe epicondilul medial al humerusului. Distal, se inseră pe
falanga a doua a degetelor III și IV (la rumegătoare și suine), II-V (la carnivore), III (la ecvine). La
ungulate, inserția pe falanga a doua se realizează prin intermediul marelui burelet glenoidian.
Înainte de inserție, tendonul flexorului superficial, la cal, prezintă un inel (Manica flexoria)
străbătut de tendonul m. flexor profund, ceea ce explică vechea denumire de perforat pentru flexorul
superficial, și perforant, pentru flexorul profund. Este flexor al primelor două falange.
Mușchiul flexor digital profund (M. flexor digitorum profundus). Cel mai voluminos din
cadrul acestui grup, este situat între fața posterioară a radiusului și flexorii metacarpieni. La
mamiferele domestice este format din trei porțiuni: humerală, cea mai puternică, având originea pe
epicondilul medial al humerusului; radială, cu originea în treimea mijlocie a radiusului și ulnară,
inserată pe olecran, toate fuzionând într-un tendon care străbate canalul carpian. În regiunea
metacarpiană, tendonul m. flexor digital profund se împarte în ramuri corespunzătoare numărului de
degete, și anume: două la rumegătoare (pentru degetele III și IV), patru la suine (pentru degetele II-
V) și cinci la carnivore (pentru degetele V), la ecvine rămânând unitar (pentru degetul III). Fiecare
ramură străbate în dreptul falangei proximale tendonul flexorului digital superficial, pentru a se
termina pe falanga a treia. La nivelul degetelor tendonul alunecă peste trei suprafețe
fibrocartilaginoase numite scuturi, eșalonate astfel: scutul proximal, între marii sesamoizi, fiind
format de ligamentul intersesamoidian; scutul mijlociu, alcătuit de marele burelet glenoidian și
scutul distal, la nivelul micului sesamoid, fiind format de fața palmară a acestuia. Este flexor al
degetelor, în special al falangelor distale.
Mușchii interflexori (M. interflexorii). Sunt foarte reduși, reprezentați uneori prin simple
fascicule tendinoase care leagă între ele fie porțiunile musculare, fie tendoanele mușchilor flexori
digitali superficial și profund. Sunt prezenți la toate mamiferele domestice, cu excepția ecvinelor.

190
După poziție, sunt sistematizați în mușchi interflexori proximali și mușchi interflexori distali. Au rol
în sprijinirea activității comune a celor doi mușchi flexori digitali.

15.2.4. Mușchii autopodiului

Grupați pe fața palmară a metacarpului și a degetelor, mușchii regiunii autopodiale sunt

alcătuiți dintr-o porțiune musculară scurtă și un tendon lung. Ei sunt mai bine reprezentați la
carnivore, la celelalte specii păstrându-se sub forma unor rudimente sau lipsind. Pot fi sistematizați
în mușchi scurți comuni ai degetelor și mușchi scurți proprii ai degetelor.

15.2.4.1. Mușchii scurți comuni al degetelor

Inserați distal pe mai multe degete, sunt reprezentați prin:

Mușchii lombricali (M. lombricales). Foarte reduși, sunt situați, la ecvine, pe părțile
laterale ale tendoanelor flexorilor digitali, înainte de intrarea lor în marea teacă sesamoidiană. La
carnivore sunt mai dezvoltați, tendonul lor terminându-se pe falanga proximală, iar la rumegătoare
și suine lipsesc. Sunt flexori ai articulației metacarpofalangiene.
Mușchii interosoși (M. interossei). Mai dezvoltați decât precedenții, sunt situați între fața
palmară a metacarpului și tendoanele celor doi flexori digitali. Sunt formați dintr-un corp muscular
cu originea pe oasele carpiene și extremitatea proximală a metacarpului și un tendon bifurcat distal,
terminându-se pe marii sesamoizi și tendoanele extensorilor digitali. Sunt flexori ai articulației
metacarpofalangiene; la ecvine și rumegătoare, intră în componența aparatului pasiv.
Mușchiul flexor digital scurt (M. flexor digitalis bravis). Întâlnit numai la câine, este situat
între tendonul flexorului digital superficial și ligamentul transvers superficial al degetului V.

15.2.4.2. Mușchii scurți proprii ai degetelor

Acești mușchi acționează asupra unui singur deget căruia îi asigură o anumită independență
a mișcărilor față de degetele vecine. Sunt mai dezvoltați la carnivore și au posibilitatea să
mobilizeze degetele I, II și V. La suine sunt foarte reduși și acționează numai asupra degetelor II și
V. Lipsesc la rumegătoare și ecvine.

15.3. Particularități diferențiale

15.3.1. Mușchii membrului toracic la ecvine

Mușchii laterali ai spetei. M. deltoid prezintă două porțiuni unite în unghi ascuțit:
aponevrotică, „întrețesută” cu fascia scapulară laterală prin intermediul căreia ajunge pe
tuberozitatea spinei scapulare și musculară, mai voluminoasă, prelungită de-a lungul marginii
caudale a spetei până la unghiul toracal pe care își are originea. Cele două porțiuni fuzionează în
apropierea tuberozității deltoidiene a humerusului, pe care se inseră. M. supraspinat se termină
distal prin două ramuri tendinoase care „îmbrățișează” extremitatea proximală a m. biceps brahial,
pentru a se insera pe vârful tuberculilor mare și mic de pe humerus și pe fascia prebrahială.

191
Marginea cranială a mușchiului, mult îngroșată și rotunjită, depășește cranial limita spetei. Este
acoperit de fascia scapulară laterală. M. infraspinat se întinde pe toată fosa infraspinoasă și pe fața
laterală a cartilajului scapular. Este acoperit de fascia scapulară laterală și de porțiunea cranială a m.
deltoid. M. rotund mic este aplatizat către originea sa pe spată, unde prezintă numeroase „limbulițe”
tendinoase, pentru ca în porțiunea mijlocie să devină prismatic. Distal, se inseră prin intermediul
unui tendon pe tuberculul propriu de la nivelul crestei tricipitale. Este acoperit de m. deltoid și m.
infraspinos.
Mușchii mediali ai spetei. M. subscapular acoperă fața medială a spetei, cu excepția celor
două suprafețe triunghiulare pe care se inseră m. marele dințat. Extremitatea proximală, largă și
relativ subțire, este divizată în trei vârfuri. Marginea cranială a m. subscapular este în raport cu m.
supraspinat, delimitând împreună un interstițiu vasculonervos suprascapular. Marginea caudală, în
contact cu m. marele rotund, delimitează un interstițiu vasculonervos suprascapular. M. rotund
mare, lățit în partea centrală, se îngustează către extremități. La originea sa, pe unghiul toracal al
spetei, fuzionează cu m. subscapular. Tendonul distal trece prin jgheabul format de tendonul marelui
dorsal. M. coracobrahial, relativ redus, prezintă un tendon proximal lung care alunecă peste
tendonul m. subscapular cu ajutorul unei sinoviale veziculare. M. articular este reprezentat de
redusă bandeletă musculară aplicată pe fața posterioară a capsulei articulare scapulohumerale.
Mușchii craniali ai brațului. M. biceps brahial, lung și cilindroid, prezintă lacertul fibros
puternic. În treimea distală, această formațiune părăsește mușchiul „întrețesându-se” cu fascia
antebrațului, iar apoi cu tendonul m. extensor carporadial. Tendonul proximal al bicepsului, extrem
de dezvoltat, are o structură fibrocartilaginoasă; el se mulează pe șanțul intertubercular, prezentând
pe fața profundă o depresiune adâncă corespunzătoare tuberculului intermediar. M. brahial ocupă
șanțul spiralat al humerusului. Extremitatea sa distală, situată între m. biceps brahial și m. extensor
carporadial, se dirijează oblic în jos și medial la fața anterioară a articulației cotului, pentru ca după
ce trece pe sub brida bicepsului să se termine în parte pe radius, în parte pe ulna.
Mușchii caudali ai brațului. M. triceps brahial formează o masă excesiv de dezvoltată.
Porțiunea lungă, de aspect triunghiular, prezintă în grosimea sa o lamă tendinoasă continuată cu
tendonul de inserție din olecran. Porțiunea laterală, masivă și de aspect patrulater, este alcătuită din
fibre musculare dintre care cele mai multe ajung pe tendonul porțiunii lungi, iar restul pe fața
laterală a tuberozității olecraniene. Porțiunea medială, cea mai redusă, se termină printr-un dublu
tendon (superficial și profund) pe fața medială a olecranului. M. anconeu, situat deasupra fosei
olecraniene, este acoperit de m. triceps brahial și intim unit cu porțiunea laterală a acestuia. M.
tensor al fasciei antebrahiale, situat pe fața medială a tricepsului brahial, este format dintr-o
porțiune musculară și alta aponevrotică. Porțiunea musculară, mai lată distal, se prelungește de-a
lungul marginii posterioare a tricepsului brahial până la unghiul toracal al spetei. Aponevroza,
situată în prelungirea porțiunii musculare se dublează dorsal, prezentând o foiță ce se inseră pe
marginea caudală a spetei și alta unită cu tendonul m. marele dorsal. Fibrele musculare ale
tensorului fasciei antebrahiale converg către fața medială a olecranului unde se inseră în parte pe os,
altă parte pe fascia antebrahială.
Mușchii craniali ai antebrațului. M. extensor carporadial, cel mai voluminos din acest
grup, se inseră pe creasta epicondilului lateral al humerusului, pe porțiunea laterală a fosei radiale și
pe capsula articulației cotului. Tendonul distal se contopește cu brida bicepsului și străbate teaca
fibroasă proprie de pe fața anterioară a carpului, pentru a se termina pe tuberozitatea proximo-
medială a metacarpului III. M. abductor lung al degetului mare, relativ redus, este situat în partea
antero-laterală a antebrațului. Porțiunea musculară conține numeroase fascicule fibroase care își au
originea pe interlinia radioulnară și pe marginea laterală a radiusului. Tendonul distal, orientat oblic
în jos și medial, trece peste tendonul m. extensor carporadial și prin teaca precarpiană proprie,
pentru a se termina pe capul metacarpului II. M. extensor digital comun, situat lateral de m. extensor
carporadial, are porțiunea musculară inserată pe creasta epicondilului lateral al humerusului, pe
ligamentul colateral al articulației cotului și pe tuberozitatea proximo-laterală a radiusului. Tendonul
său trece peste articulația carpiană printr-o teacă fibroasă proprie, apoi peste articulația buletului și
cele două articulații interfalangiene, unde se lățește mult, pentru a se termina pe procesul extensor al

192
falangei a treia. În dreptul falangei proximale primește de fiecare parte câte o bridă de întărire de la
m. interosos mijlociu. Mușchiul Phillips (m. extensor digital lateral accesoriu) este reprezentat de un
tendon foarte subțire care, alunecând prin aceeași teacă precarpiană cu m. extensor digital comun,
se alătură sub carp tendonului m. extensor digital lateral. Mușchiul Thiernesse (m. extensor digital
I-II sau comun accesoriu) este alcătuit dintr-un fascicul muscular cilindroid, foarte redus, care poate
fi urmărit din jurul arcadei radioulnare către porțiunea musculară a m. extensor digital în masa
căruia se termină. M. extensor digital lateral prezintă o porțiune musculară aplatizată, situată între
m. extensor digital comun și m. extensor carpoulnar. Tendonul său străbate teaca fibroasă situată
între două planuri de fibre ale ligamentului colateral. Sub articulația carpiană primește tendonul
mușchiului Phillips și o bridă de la fascia laterocarpiană, pentru a se termina pe falanga proximală.
Mușchii caudali ai antebrațului. M. flexor carporadial, ușor aplatizat, este pe fața medială
a antebrațului, înapoia osului radius. Porțiunea musculară se inseră la baza epicondilului medial al
humerusului, iar tendonul său alunecă prin mica teacă postcarpiană, pentru a se termina pe capul
metacarpului rudimentar. M. flexor carpoulnar se inseră proximal pe fața medială a olecranului,
prin intermediul unui redus fascicul musculotendinos (porțiunea ulnară) și prin majoritatea fibrelor
sale (porțiunea humerală). Distal, se termină pe pisiform. M. extensor carpoulnar, situat pe fața
laterală a antebrațului, înapoia m. extensor digital lateral, este ușor lățit și străbătut de fascicule
fibroase. Proximal, se prinde pe epicondilul lateral al humerusului. Tendonul distal apare divizat
într-o ramură scurtă inserată pe pisiform și alta mai lungă care parcurge șanțul de pe fața laterală a
pisiformului, pentru a se termina pe capul metacarpului IV. M. flexor digital superficial, format
dintr-un corp muscular evident fibrozat, se inseră pe vârful epicondilului medial al humerusului.
Tendonul său distal se contopește cu ligamentul accesoriu (sau brida radială) - formațiune fibroasă
desprinsă de pe fața caudală a radiusului, pentru a pătrunde apoi în canalul carpian (marea teacă
postcarpiană) pe care îl parcurge alături de tendonul flexorului digital profund. Ambele tendoane
străbat apoi marea teacă sesamoidiană, pentru ca la nivelul extremității distale a falangei întâi
flexorul digital superficial să se împartă în două ramuri, lăsând să treacă printre ele flexorul digital
profund. Cele două ramuri se termină de o parte și de alta pe scutul mijlociu, sau marele burelet
glenoidal. M. flexor digital profund prezintă porțiunea humerală cea mai voluminoasă, formată, la
rândul său, din trei fascicule strâns legate atât între ele, cât și cu flexorul digital superficial; ele își
au originea pe vârful condilului medial. Porțiunea ulnară, situată între m. flexor carpoulnar și m.
extensor carpoulnar, este constituită dintr-un fascicul muscular conoid inserat pe marginea caudală a
olecranului. Ea se continuă cu un tendon lung până deasupra carpului. Porțiunea radială, cea mai
scurtă, este situată în profunzime între fața caudală a radiusului și tendonul porțiunii humerale.
Tendonul flexorului digital profund, rezultat din fuziunea tendoanelor celor trei porțiuni musculare,
în treimea proximală a metacarpului, se contopește cu ligamentul accesoriu al flexorului digital
profund (sau brida carpiană) - formațiune fibroasă dispusă în prelungirea ligamentului capsular
palmar al articulației carpiene; străbate apoi marea și mica teacă sesamoidiană, pentru a se termina
pe creasta semilunară a falangei distale. Sub micul sesamoid, tendonul flexorului profund se lățește
în evantai, această porțiune constituind aponevroza palmară. Pe traiect, trimite pe falanga a doua un
grup de fibre tendinoase reprezentând lama transversă, care separă marea teacă sesamoidiană de
mica teacă sesamoidiană.
Mușchii autopodiului. M. interosos mijlociu, situat pe fața palmară a metcarpului principal,
are o structură pur tendinoasă. Având originea pe ligamentul capsular palmar și rândul doi de oase
carpiene, el se împarte deasupra buletului în două ramuri orientate către fețele abaxiale ale marilor
sesamoizi pe care se termină. Un grup mai redus de fibre, constituind bridele interososului mijlociu,
se contopesc cu tendonul extensorului digital comun la nivelul falangei proximale.
Tecile carpiene. Tendoanele musculaturii antebrațului trec peste articulația carpiană printr-
un complex de teci fibroase sistematizate în: precarpiene, carpiene laterale și postcarpiene.
Tecile precarpiene, în număr de trei, prezintă un perete profund format de șanțurile
„sculptate” pe extremitatea distală a radiusului și de ligamentul capsular dorsal și un perete
superficial alcătuit din fascia regională. Prin ele alunecă tendoanele m. abductor lung al degetului
mare, m. extensor carporadial și m. extensor digital comun, cu ajutorul unor teci sinoviale vaginale.

193
 Tecile carpiene laterale, în număr de două, facilitează alunecarea tendonului m. extensor
digital lateral și a tendonului metacarpian al m. extensor carpoulnar, ambele prezentând teci
sinoviale vaginale. Prima este situată între cele două fascicule ale ligamentului colaterale lateral,
contribuind, în plus, la formarea ei atât extremitatea distală a radiusului, cât și fascia regională; cea
de-a doua este delimitată de șanțul de pe fața laterală a pisiformului și fascia carpiană laterală.
Tecile postcarpiene. Sunt reprezentate de marea și mica teacă postcarpiană. Marea teacă
postcarpiană, sau canalul carpian, prezintă trei pereți: anterior, format de ligamentul capsular
palmar; lateral, alcătuit de pisiform; posteromedial, format de fascia postcarpiană. El adăpostește
tendoanele m. flexor digital superficial și m. flexor digital profund, prin care acestea alunecă
protejate de o sinovială vaginală dublă. Mica teacă postcarpiană este delimitată de foițele rezultate
prin dublarea fasciei postcarpiene și servește pentru alunecarea tendonului m. flexor carporadial cu
ajutorul unei sinoviale vaginale.
Tecile sesamoidiene. Marea teacă sesamoidiană se întinde de la nivelul articulației
buletului la articulația interfalangiană. Ea prezintă un perete anterior format de scutul proximal,
ligamentele sesamoidiene distale și scutul mijlociu. Peretele posterior este reprezentat de fascia
postsesamofalangiană, care la cal are aspect unitar și se inseră prin trei perechi de bride (una pe
marii sesamoizi și două pe falanga proximală). Prin ea alunecă tendoanele flexorilor digitali cu
ajutorul unei sinoviale vaginale pentru flexorul profund și veziculară pentru flexorul superficial.
Mica teacă sesamoidiană, situată înapoia articulației interfalangosesamoidiene, se întinde de
la lama transversă la creasta semilunară a falangei a treia. Prezintă un perete anterior format de
micul burelet glenoidian, scutul distal și ligamentul ungulosesamoidian impar, și un perete posterior,
alcătuit de fascia de întărire a aponevrozei palmare. Prin ea alunecă tendonul m. flexor digital
profund cu ajutorul unei sinoviale veziculare.

15.3.2. Mușchii membrului toracic la rumegătoare

Mușchii spetei. M. deltoid este vizibil împărțit într-o porțiune acromială, inserată pe
acromion, și alta scapulară, care se prinde pe unghiul toracal al spetei și pe toată lungimea spinei
scapulare. M. supraspinat se termină distal prin două ramuri inegale inserate, cea mai voluminoasă
pe vârful tuberculului mare, iar cea redusă pe vârful tuberculului mic. M. rotund mic are originea pe
toată jumătatea ventrală a marginii caudale a spetei. M. articular lipsește. M. coracobrahial prezintă
cele două porțiuni componente (superficială și profundă) distincte chiar de la nivelul tendonului
proximal.
Mușchii brațului. M. biceps brahial, mai redus și mai puțin fibros decât la cal, are tendonul
proximal aplatizat la taurine și o pungă sinovială intertuberculară proprie. La oaie, acest tendon este
cilindroid și străbate capsula articulară înconjurându-se de sinoviala acesteia. Tendonul distal, foarte
puternic, apare bifurcat la ambele specii. Prin ramura mai voluminoasă se inseră pe tuberozitatea
bicipitală, iar prin cealaltă, mai redusă, pe fața dorsală a radiusului. Brida bicepsului este mai puțin
dezvoltată decât la cal. M. brahial se inseră distal la taurine numai pe radius, iar la ovine atât pe
radius cât și pe ulna, printr-un tendon bifid. M. triceps brahial, mai puțin masiv decât la cal,
prezintă, în plus la oaie, o porțiune cu originea sub capul articular al humerusului. M. tensorul
fasciei antebrahiale, foarte îngust, este situat de-a lungul marginii posterioare a tricepsului brahial.
Mușchii antebrațului. M. extensor carporadial detașează uneori pe partea medială, mai
ales la oaie, un fascicul muscular redus al cărui tendon fin se inseră pe metacarp alături de tendonul
principal. M. extensor digital comun este format din două porțiuni distincte: cea laterală, mai
redusă, se inseră pe epicondilul lateral al humerusului și pe ulnă. Ea se continuă cu un tendon care,
după ce trece pe fața dorsală a carpului și metacarpului, se împarte în două ramuri ce se termină pe
falangele distale ale degetelor III și IV; porțiunea medială a mușchiului se inseră pe epicondilul
lateral al humerusului. Tendonul său însoțește tendonul porțiunii precedente, trecând prin aceeași
teacă la nivelul carpului, pentru a se termina pe falanga a doua a degetului III. În dreptul falangei

194
proximale primește lateral o bridă de întărire de la m. interosos mijlociu. M. extensor digital lateral
are porțiunea musculară mai dezvoltată decât la cal. Tendonul său se termină pe falanga a doua a
degetului IV (la taurine, trimite o lamă fibroasă și pe falanga distală). La nivelul falangei proximale
primește o bridă de întărire de la interososul mijlociu. M. pronator rotund este alcătuit dintr-un
fascicul muscular îngust, cuprins între ligamentul colateral medial al articulației cotului și treimea
proximală a radiusului. M. flexor carporadial se inseră distal pe metacarpul principal în porțiunea
corespunzătoare degetului III. M. flexor carpoulnar are porțiunea ulnară foarte redusă la taurine, la
ovine fiind reprezentată printr-un simplu cordon fibros. M. flexor digitat superficial este format
dintr-o porțiune musculară superficială și alta profundă. Tendoanele lor, fuzionând la jumătatea
regiunii metapodiale, se continuă cu un tendon unitar care, deasupra articulației metacarpo-
falangiene, se împarte în două ramuri corespunzătoare celor două degete existente la aceste specii.
De fiecare parte ele coboară peste marii sesamoizi și la fața posterioară a falangei proximale, pentru
a se termina pe marele burelet glenoidal. La fața volară a articulației carpiene, tendonul porțiunii
profunde trece împreună cu tendonul flexorului digital profund prin marea teacă postcarpiană
profundă, în timp ce tendonul porțiunii superficiale alunecă prin marea teacă postcarpiană
superficială. Deasupra articulației metacarpofalangiene, tendonul bifurcat al flexorului digital
superficial primește o bridă provenită din m. interosos mijlociu cu care formează un inel prin care
trece ramura paralelă a flexorului digital profund. M. flexor digital profund, format ca și la cal din
trei porțiuni (humerală, ulnară și radială), se continuă distal cu un tendon comun care traversează
canalul carpian alături de tendonul porțiunii profunde a flexorului digital superficial. Deasupra
buletului, tendonul flexorului digital profund se împarte în două ramuri, pentru degetele III și IV,
care coboară la fața posterioară a falangelor acoperite inițial de ramurile flexorului digital
superficial pe care le perforează. Se termină apoi pe falanga distală, prezentând o inserție de traiect
pe falanga mijlocie. M. interflexor proximal, pur tendinos la animalul adult, unește porțiunea
profundă a flexorului digital superficial cu porțiunea humerală a flexorului digital profund. M.
interflexor distal este reprezentat printr-un fascicul muscular redus, care leagă în canalul carpian
tendoanele celor doi mușchi flexori ai degetelor.
Mușchii autopodiului. M. interosos mijlociu emite la jumătatea regiunii metapodiale o
bridă palmară care, deasupra buletului, se unește cu flexorul digital superficial, formând inelul prin
care trece tendonul flexorului digital profund. Extremitatea sa digitală se împarte inițial în trei
ramuri, apoi în cinci. Cele două perechi de ramuri abaxiale se prind pe sesamoizii mari și pe
tendonul extensorului propriu al degetului, iar ramura axială trece prin incizura intercondiliană a
metacarpului și se bifurcă, fiecare ramură terminându-se pe tendonul m. extensor propriu al
degetului.
Tecile carpiene. La rumegătoare apare, în plus, marea teacă postcarpiană superficială, care
prezintă un perete anterior format de foița profundă a fasciei regionale și un perete posterior alcătuit
din foița superficială a acesteia. În interiorul său alunecă tendonul porțiunii superficiale a flexorului
profund al falangelor, cu ajutorul unei sinoviale vaginale.
Tecile sesamoidiene. Marea teacă sesamoidiană prezintă un perete anterior alcătuit din
aceleași componente ca și la cal; peretele posterior este format din ligamentul metacarpian transvers
superficial inserat pe marii sesamoizi și din două ligamente, inelare fixate unul de falanga
proximală, celălalt pe falanga mijlocie. Mica teacă sesamoidiană nu există în forma celei de la cal,
întrucât îi lipsește peretele posterior. Tendonul flexorului digital profund alunecă peste scutul distal
cu ajutorul unei pungi sinoviale.

15.4. Disecţia muşchilor pectorali şi ai membrului toracic la ecvine

Muşchii pectorali. Plasaţi pe partea ventrală a trunchiului şi la faţa supero-medială a

membrelor anterioare, muşchii pectorali sunt dispuşi pe două straturi: un strat superficial alcătuit
din m. pectoral transvers şi m. pectoral descendent şi un strat profund constituit din m. pectoral

195
ascendent şi m. pectoral prescapular. Ei se prepară pe cadavrul neparcelat, acesta fiind culcat pe-o
latură cu membrul toracic de partea opusă ancorat la bara căruciorului.
Muşchiul pectoral transvers şi muşchiul pectoral descendent se disecă primii datorită
topografiei superficiale, având în acelaşi timp raporturi strânse între ei. Primul, relativ subţire, are
un aspect aproximativ patrulater, topografic descriindu-i-se două porţiuni: una caudală cu fibrele
dispuse transversal şi una cranială cu fibrele dispuse uşor oblic latero-cranial, porţiune acoperită de
m. pectoral descendent, muşchi care apare scurt şi gros (veritabil muşchi fusiform) (fig. 257).

Fig. 257. Muşchii pectorali la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):

1. M. cleido-cefalic; 2. M. sterno-cefalic; 3. M. pectoral transvers; 4. M. pectoral descendent;
5. M. pectoral prescapular; 6. M. pectoral ascendent; 7. M. cleido-brahial; 8. M. tensor al fasciei antebrahiale;
9. Fascia antebrahială; 10. Intersecţia claviculară

Într-o primă fază se vor identifica punctele de reper, reprezentate de creasta sternală,
manubriul sternal şi şanţul delto-pectoral (delimitat de m. pectoral descendent şi m. cleidobrahial).
Datorită abducţiei forţate a membrului toracic apare evidentă marginea caudală a m. pectoral
transvers aflată în tensiune. După îndepărtarea fasciei pectorale va fi reperată limita dintre m.
pectoral descendent şi m. pectoral transvers, pe baza diferenţei de culoare, primul având o tentă mai
închisă. Separarea corectă a celor doi muşchi necesită răbdare şi atenţie întrucât în porţiunea de
contact par intim lipiţi. Interstiţiul dintre cei doi muşchi va fi străbătut în sens caudo-cranial cu lama
bisturiului „culcată” pe m. pectoral transvers.
M. pectoral descendent va fi secţionat transversal la jumătatea sa. Răsfrângând capetele
rezultate i se disecă inserţiile pe de o parte pe stern (pe manubriul sternal şi sub prima articulaţie
condro-sternală), iar pe de alta pe humerus (pe creasta humerală) printr-o aponevroză comună cu a
m. cleido-brahial şi a m. pectoral transvers - porţiunea cranială. M. pectoral transvers, eliberat de
precedentul, va fi secţionat transversal printr-o incizie efectuată caudo-cranial în apropierea inserţiei
mobile. Sensul inciziei trebuie respectat pentru a evita secţionarea muşchilor profunzi care sunt
separaţi de muşchii superficiali printr-un strat de ţesut conjunctiv lax a cărui grosime se reduce
progresiv spre marginea anterioară a m. pectoral transvers. Capetele rezultate prin secţionare vor fi
răsfrânte, urmărindu-se inserţia pe creasta sternală şi pe membrul toracic (porţiunea cranială a
muşchiului pe creasta humerală, iar cea caudală pe fascia antebrahială superficială prin intermediul
unei aponevroze).
Muşchiul pectoral ascendent şi muşchiul pectoral prescapular (m. subclavicular)
formează stratul pectoral profund, primul având aspect relativ triunghiular cu baza către abdomen,
cel de-al doilea fiind neregulat prismatic cu extremitatea scapulară mult subţiată. Prepararea
acestora începe prin curăţirea ţesutului conjunctiv de pe suprafaţa lor şi din spaţiul larg ce îi separă.
196
 M. pectoral ascendent va fi examinat în sens caudo-cranial observându-i-se inserţia largă pe
tunica abdominală, pe apendicele xifoidian şi pe jumătatea caudală a sternului. În sens cranial el se
îngustează pentru a se termina pe tuberculul mic, pe fascia scapulară medială, pe tendonul m.
coraco-brahial şi pe fascia prebrahială prin intermediul căreia ajunge şi pe tuberculul mare. M.
pectoral prescapular este un muşchi lung, mai gros la extremitatea inferioară şi uşor subţiat la
extremitatea superioară. Are raporturi cu marginea anterioară a spetei (marchează „fundul” şanţului
cervico-scapular), articulaţia scapulo-humerală şi partea medială a pectoralului descendent. I se
prepară numai inserţia sternală, de pe faţa laterală a primelor patru sternebre.
Inserţia scapulară va fi disecată după detaşarea membrului de trunchi, remarcându-se
îngustarea treptată a sa şi aderenţa la fascia scapulară laterală printr-o lamă fibroasă care ajunge
până la unghiul cervical al spetei. Cei doi muşchi se vor secţiona transversal în apropierea
articulaţiei scapulo-humerale, această manoperă reprezentând o primă etapă în vederea detaşării
membrului toracic de trunchi.
Următoarele etape constau în:
- prezentarea generală şi secţionarea m. brahio-cefalic la nivelul intersecţiei fibroase
claviculare;
- prezentarea generală şi dezinserţia m. trapez de pe spina scapulară păstrându-i-se
inserţia pe greabăn şi pe ligamentul cervical;
- prezentarea generală şi secţionarea m. marele dorsal la nivelul marginii caudale a
porţiunii lungi a m. triceps brahial;
- prezentarea generală şi secţionarea muşchiului serat ventral de pe spată şi apoi
secţionarea cartilajului suprascapular care rămâne ataşat de trunchi prin m. romboid.
Detalii privind prepararea acestor muşchi a căror secţionare are ca rezultat desfacerea
legăturii musculare (sinsarcozei) dintre membrul toracic şi trunchi va fi prezentată în capitolele
referitoare la disecţia muşchilor cervicali şi toracali.
Muşchii membrului toracic. Înainte de începerea disecţiei grupelor musculare, vor fi
urmărite fasciile membrului toracic care sunt sistematizate în fascii superficiale şi fascii profunde.
Fasciile superficiale. La nivelul spetei şi braţului fascia superficială se găseşte numai pe
faţa laterală a acestor regiuni, continuându-se cranial cu fascia superficială a gâtului, iar caudal cu
fascia superficială a trunchiului. Ea înglobează muşchiul pielos omobrahial. Antebraţul este
îmbrăcat în întregime de către fascia superficială, mai dezvoltată în regiunea medială, unde primeşte
inserţia porţiunii caudale a m. pectoral transvers. Din jumătatea distală a antebraţului ea fuzionează
cu fascia profundă. Venele epifasciale ca şi nervii cutanaţi sunt incluşi pe porţiuni întinse ale
traiectului lor în această fascie supeficială.
Fasciile profunde. La exterior fuzionează pe alocuri cu fascia superficială, iar la interior
trimit lame conjunctive care formează septumuri ce pătrund în profunzime până la raza osoasă cu al
cărui periost fuzionează delimitând loji pentru muşchi sau grupe de muşchi.
Fascia scapulară se împarte într-o fascie scapulară laterală, groasă, rezistentă, prinsă pe
marginile cervicală şi toracală ale spetei şi de-a lungul spinei scapulare şi una medială, subţire şi
transparentă, cu fibrele incomplet orientate.
Fascia braţului se află în continuarea directă a fasciei scapulare. Cranial ea formează două
loji, una pentru m. biceps brahial şi alta pentru m. brahial. Lateral se inseră pe creasta tuberculului
mare şi pe creasta humerusului. În sens caudal acoperă întreaga suprafaţă a m. triceps brahial
(porţiunea laterală - nivel la care apare bine reprezentată), scăzând în grosime către marginea
caudală a porţiunii lungi a muşchiului anterior amintit. Pe faţa medială se află în continuarea fasciei
scapulare mediale, fiind foarte slab reprezentată, ţesându-se cu periostul feţei mediale a
humerusului.
Fascia antebraţului este puternică, groasă, sidefie, formând în jurul antebraţului un
adevărat „ciorap” fibros. Prin „inserţiile” sale pe radius realizează trei compartimente: cranial,
lateral (pentru m. extensor digital lateral) şi caudal. Pe faţa medială prezintă o grosime maximă. De
pe faţa profundă se detaşează septumuri conjunctive care pot fi mult îngroşate cu rolul de a fixa
muşchii şi de a le dirija direcţia de tracţiune. Distal se continuă cu fascia autopodiului.

197
 Fascia autopodiului se împarte într-o porţiune dorsală şi o porţiune palmară.
a) Fascia dorsală se caracterizează prin faptul că în regiunea metacarpiană şi acropodială
este foarte subţire, rămânând practic sub forma unui ţesut conjunctiv cu fibrele neorientate. În
regiunea carpului ea este întărită prin aglomerări de fibre dispuse transversal, formând fascia
precarpiană. Prin întreţeserea ei cu ligamentul capsular dorsal al articulaţiei antebrahio-carpo-
metacarpiene sunt delimitate teci fibroase prin care alunecă tendoanele musculaturii extensoare
(tecile precarpiene).
b) Fascia palmară este foarte puternică, acoperă tendoanele musculaturii flexoare, putându-se
subîmpărţi în:
- fascia postcarpiană, dedublată, delimitează mica teacă postcarpiană între cele două foiţe
ale sale şi marea teacă postcarpiană sau canalul carpian, ce reprezintă spaţiul dintre foiţa
profundă şi ligamentul capsular palmar;
- fascia postmetacarpiană, bine reprezentată în jumătatea proximală, delimitează cu oasele
metacarpiene teaca omonimă;
- fascia postsesamofalangiană, foarte bine structurată, reprezintă peretele posterior al
marii teci sesamoidiene.
Aceasta se prinde prin trei perechi de bride: una pe marii sesamoizi şi două pe extremităţile
falangei proximale. Disecţia fasciilor membrului toracic va fi prezentată în detaliu pe măsura
descrierii modului de preparare a grupelor musculare corespunzătoare.
Muşchii spetei. Disecţia acestei grupe începe cu muşchii mediali şi impune în primul rând
curăţirea ţesutului conjunctiv, a formaţiunilor vasculo-nervoase şi limfatice zonale (fig. 258 şi 259).

Fig. 258. Muşchii mediali ai spetei
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. marele dorsal; 2. M. subscapular; 3. M. supraspinos;
4. M. marele rotund; 5. M. coraco-brahial - porţiunea scurtă;
6. Inserţia în comun a m. marele dorsal şi a m. marele rotund;
7. M. coraco-brahial - porţiunea lungă; 8. M. tensor al fasciei
antebrahiale - porţiunea scurtă; 9. M. triceps brahial - porţiunea
medială; 10. M. biceps brahial; 11. Brida m. biceps brahial
(lacertul fibros); 12. M. brahial; 13. Lig. colateral medial;
14. Fascia antebrahială medială; 15. M. extensor carpo-radial;
16. M. tensor al fasciei antebrahiale - porţiunea lungă
Fig. 259. Muşchii laterali ai spetei şi muşchii braţului
la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. Incizia fasciei scapulare laterale; 2. Incizia fasciei
prebrahiale; 3. M. supraspinos; 4. M. infraspinos;
5. Fascia prebrahială (secţionată); 6. M. micul rotund;
7. M. biceps brahial; 8. M. brahial; 9. Brida m. biceps;
10. M. triceps brahial - porţiunea lungă; 11. M. deltoid;
12. M. triceps brahial - porţiunea laterală;
13. Fascia antebrahială laterală;
14. Fascia scapulară laterală

198
 Muşchiul subscapular, relativ triunghiular, ocupă întreaga fosă subscapulară. Pentru a fi
separat de musculatura învecinată se pătrunde în interstiţiul ce-l separă de m. supraspinos, iar apoi
în spaţiul larg, triunghiular, dintre m. marele rotund şi articulaţia scapulo-humerală, curăţând ţesutul
conjunctiv şi formaţiunile vasculo-nervoase existente în aceste locuri. Distal i se va urmări tendonul
său de inserţie pe humerus ce alunecă peste marginea cranială a convexităţii tuberculului mic cu
ajutorul unei burse sinoviale, prinzându-se pe partea cranială a acestui tubercul.
Muşchiul marele rotund, datorită raporturilor la inserţia humerală, se disecă împreună cu
m. marele dorsal (rămas ataşat la membru prin secţionarea transversală la nivelul marginii m.
triceps), plasat la faţa medială a porţiunii lungi a m. triceps. M. marele rotund este urmărit de la
unghiul toracal al spetei de-a lungul marginii posterioare a m. subscapular până la tuberculul rotund
al osului humerus. Se urmăreşte inserţia m. marele dorsal pe circumferinţa tuberculului rotund
realizată printr-un tendon lăţit ce clivează în jurul tendonului m. marele rotund. Din tendonul m.
marele dorsal se desprind fibre multiple care se întreţes ventral cu aponevroza m. tensor al fasciei
antebrahiale (aşa-numita porţiune scurtă a m. tensor al fasciei antebrahiale) alcătuind împreună o
lamă fibroasă comună prin intermediul căreia m. marele dorsal are şi rol auxiliar de tensor al fasciei
antebrahiale.
Muşchiul coracobrahial este situat la faţa medială a articulaţiei scapulo-humerale şi a
osului humerus, fiind constituit dintr-o porţiune musculară superficială şi alta profundă, continuate
cu un tendon dispus la inserţia proximală. Se vor individualiza cele două porţiuni ținând cont că
porţiunea superficială se inseră imediat sub tuberculul rotund, iar cea profundă deasupra acestuia.
De asemenea, limita de separare este marcată de un cordon vasculo-nervos care trece în sens medio-
lateral. Se va diseca apoi tendonul (care alunecă peste articulaţia scapulo-humerală cu o sinovială
veziculară) urmărindu-l în interstiţiul dintre m. subscapular şi m. supraspinos până la procesul
coracoid pe care se inseră.
Muşchiul tensor al capsulei articulare, foarte redus, este situat în unghiul de flexiune al
articulaţiei scapulo-humerale. Se evidenţiază în spaţiul triunghiular dintre m. subscapular şi m.
marele rotund urmărindu-l de la buza cavităţii glenoide, pe care se inseră, până sub capul articular
unde se termină. Se va curăţa numai faţa caudală a muşchiului fără a-l desprinde de pe capsula
articulară care reprezintă inserţia sa funcţională.
Muşchii laterali ai spetei. Pentru disecţia acestei categorii de muşchi se va îndepărta m.
pielos omobrahial şi se vor dezinsera de pe creasta humerală m. cleido-brahial şi m. pectoral
prescapular. Se examinează cu atenţie fasciile scapulară laterală şi brahială.
Muşchiul deltoid este alcătuit dintr-o porţiune musculară şi una aponevrotică, fiind aşezat
la faţa laterală a m. infraspinos şi parţial a m. triceps brahial. Se va delimita marginea caudală a m.
deltoid şi se va pătrunde în interstiţiul care separă acest muşchi de m. triceps brahial şi m.
infraspinos individualizând inserţia distală situată pe tuberozitatea deltoidiană. Prin dilacerare cu
pulpa degetului sau cu mânerul bisturiului se va desprinde aponevroza de straturile musculare
subiacente observând cum se întreţese dorsal cu fascia scapulară laterală prin intermediul căreia
ajunge pe tuberozitatea spinei. În final se va examina inserţia muşchiului pe marginea şi unghiul
toracal al spetei.
Muşchiul supraspinos este un muşchi alungit, aplatizat în jumătatea sa dorsală şi gros,
prismatic în jumătatea ventrală. Ocupă fosa supraspinoasă pe care o depăşeşte cranial. Disecţia se
începe printr-o incizie a fasciei scapulare laterale de-a lungul marginii craniale a m. deltoid, pornind
de la tuberozitatea deltoidiană în sens proximal. Ajungând cu lama bisturiului pe suprafaţa m.
infraspinos (aproximativ la jumătatea distanţei dintre tuberozitatea deltoidiană şi extremitatea
distală a spinei scapulare) incizia se va continua până la marginea cervicală a spetei, descriind un
arc de cerc cu concavitatea către articulaţia scapulo-humerală. Porţiunea de fascie situată cranial
inciziei (către articulaţia amintită) va fi îndepărtată (fig. 259) evidenţiind în acest mod extremitatea
distală a m. supraspinos şi a m. infraspinos. Se va pătrunde apoi în interstiţiul dintre cei doi muşchi
pe direcţia spinei scapulare separându-i cât mai mult unul de altul. Se va examina bifurcaţia
tendinoasă distală prin care m. supraspinos se inseră pe tuberculii craniali ai humerusului. Porţiunea
muşchiului cuprinsă între ramurile tendinoase terminale se prinde pe fascia prebrahială din care se

199
păstrează o porţiune de aproximativ 2 - 3 cm, anterior secţiunea făcându-se între tuberculul mare şi
mic al humerusului.
Muşchiul infraspinos, cu originea în fosa infraspinoasă, apare acoperit de m. deltoid şi de
fascia scapulară laterală. I se prepară tendonul distal observându-se cum porţiunea profundă,
cărnoasă a acestuia se inseră pe partea medială a tuberculului mare caudal (convexitatea), iar
porţiunea superficială, tendinoasă, alunecă cu ajutorul unei sinoviale veziculare peste acest tubercul
pentru a se insera pe suprafaţa infraspinoasă.
Muşchiul micul rotund se pune în evidenţă în spaţiul redus delimitat de tendonul
muşchiului infraspinos şi marginea cranio-distală a m. deltoid. Iniţial i se prepară inserţia distală,
proximo-cranial faţă de linia tricipitală, loc
marcat uneori prin prezenţa unei tuberozităţi.
Tracţionând uşor m. deltoid în sens caudal se va
curăţa ţesutul conjunctiv, observându-se inserţia
fasciculată în treimea inferioară a marginii
toracale şi pe gâtul spetei (fig. 260).
Mușchii brațului sunt sistematizați în
craniali și caudali ai brațului.
Muşchiul biceps brahial, dispus în loja
cranială delimitată de fascia prebrahială, are un
aspect relativ cilindric şi se caracterizează prin
existenţa unei abundente ţesături de lame fibroase
care generează în masa sa un cordon rezistent -
brida bicepsului (lacertul fibros) - prelungit distal şi
ţesut cu originea tendonului m. extensor carporadial.
Pentru prepararea muşchiului, membrul
toracic va fi aşezat în aşa fel ca olecranul să se
sprijine pe masa de disecţie, iar regiunea articulaţiei
scapulo-humerale să fie orientată în sus.
Pentru studiul muşchiului se îndepărtează
fascia prebrahială de la nivelul unei incizii
transversale efectuate între tuberculul mare şi mic
al humerusului, sub inserţia m. supraspinos pe
Fig. 260. Muşchii craniali ai braţului, micul rotund şi
anconeu (după G. Predoi și col., 1997):
aceste formaţiuni. Proximal se examinează puter-
nicul tendon inserat pe tuberozitatea supra-
1. M. micul rotund; 2. M. brahial; 3. M. biceps brahial; glenoidală, el fiind prevăzut cu o depresiune
4. Brida m. biceps brahial; 5. M. anconeu;
6. Lig. colateral lateral
caudală care mulează tuberculul intermediar al
şanţului bicipital. Se prezintă şi se examinează
bursa sinovială cu ajutorul căreia tendonul alunecă peste articulaţia scapulo-humerală. Se disecă
apoi tendonul distal inserat pe tuberozitatea radială (bicipitală) şi brida fibroasă fuzionată în treimea
mijlocie a antebraţului cu tendonul m. extensor carporadial.
Muşchiul brahial este situat în şanţul de torsiune al humerusului (şanţul spiralat). După
disecţia muşchilor triceps brahial şi marele rotund, m. brahial va putea fi urmărit trecând de pe faţa
caudală a humerusului, unde se inseră sub capul articular, pe faţa laterală, apoi cranială a acestui os
pentru a ajunge pe extremitatea proximo-medială a radiusului. Se va îndepărta fascia prebrahială
care formează o lojă proprie şi pentru acest muşchi, iar prin curăţarea ţesutului conjunctiv se va
examina inserţia distală. Tendonul său trece pe sub m. pronator rotund alunecând peste os cu
ajutorul unei burse sinoviale. El se inseră pe faţa caudo-medială a radiusului, „completând” în acest
fel spirala de 360o realizată (fig. 260).
Muşchiul triceps brahial este format din trei porţiuni. Porţiunea lungă şi porţiunea laterală
vor fi disecate pe membrul toracic cu faţa laterală în sus (fig. 259), iar prin întoarcerea pe partea
opusă se va realiza disecţia porţiunii mediale, precum şi a celorlalţi muşchi caudali ai braţului (m.
tensor al fasciei antebrahiale, m. marele rotund şi m. anconeu) (fig. 258 şi 261).

200
Fig. 261. Muşchii mediali ai spetei şi muşchii braţului la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. subscapular; 2. M. supraspinos; 3. M. marele rotund;
4. M. coraco-brahial - porţiunea scurtă; 5. M. coraco-brahial -
porţiunea lungă; 6. M. triceps brahial - porţiunea lungă;
7. M. triceps brahial - porţiunea medială; 8. M. brahial;
9. M. biceps brahial; 10. Brida m. biceps brahial;
11. Lig. colateral medial; 12. M. flexor carpo-ulnar;
13. M. flexor carpo-radial; 14. Inserţia radială a m. brahial;
15. M. extensor carpo-radial
Fig. 262. Tehnica îndepărtării fasciei
antebrahiale la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Olecran; 2. Incizia proximală a fasciei;
3. Brida m. biceps; 4. M. extensor carpo-radial;
5. Inserţia fasciei antebrahiale pe marginea
medială a radiusului; 6. Marginea medială a
radiusului; 7. M. flexor carpo-radial;
8. M. flexor carpo-ulnar; 9. Tendonul m. abductor
lung al degetului mare; 10. Incizia distală a
fasciei; 11. Fascia carpiană; 12. Pisiform

Porţiunea lungă şi cea laterală a m. triceps ocupă întreg spaţiul dintre humerus şi spată,
porţiunea lungă având o formă aproximativ triunghiulară, iar porţiunea laterală prismatică. Se
îndepărtează fascia post-brahială care acoperă acest complex muscular remarcând dezvoltarea şi în
mod special structura, în bună parte elastică, a acesteia în zona topografică a porţiunii laterale.
Datorită existenţei unor septumuri pe care le trimite în grosimea m. triceps desprinderea de muşchi
a fasciei se face cu o oarecare dificultate. Se separă apoi cele două porţiuni prin introducerea
bisturiului în interstiţiul care le delimitează, urmărind inserţia lor comună pe olecran.
Se va evidenţia inserţia proximală a porţiunii lungi pe unghiul şi marginea toracală a spetei,
iar a porţiunii laterale pe linia tricipitală a humerusului. Marginea inferioară a porţiunii laterale a m.
triceps corespunde şanţului brahio-antebrahial.
Pentru a o evidenţia este necesar să se secţioneze foiţa superficială a fasciei brahiale craniale
cu care se întreţese proximal m. extensor carpo-radial.
Porţiunea medială a m. triceps se disecă împreună cu m. tensor al fasciei antebrahiale,
primul fiind format dintr-o porţiune musculară relativ triunghiulară şi un tendon caudal. Această
porţiune va fi urmărită de la humerus, pe care se inseră sub şi înapoia tuberculului rotund, până la
tuberozitatea olecraniană, unde se termină în comun cu celelalte două porţiuni ale m. triceps brahial.
Pentru individualizarea sa este necesară prepararea m. tensor al fasciei antebrahiale care îl acoperă
în zona olecranului (fig. 258).

201
 Muşchiul tensor al fasciei antebrahiale este format dintr-o porţiune scurtă, mai lată, ce se
găseşte plasată deasupra şi pe partea medială a olecranului şi o porţiune lungă, mai îngustă, dispusă
paralel cu marginea posterioară a porţiunii lungi a m. triceps. Marginea superioară a porţiunii scurte
a m. tensor prezintă o evidentă aponevroză care se ţese cu tendonul m. marele dorsal (ultimul având
şi auxiliar rolul de tensor al fasciei antebrahiale). Se disecă apoi inserţiile muşchiului, proximal pe
unghiul şi marginea posterioară a spetei, iar distal pe olecran şi pe fascia antebrahială, asupra căreia
acţionează ca tensor.
Muşchiul anconeu are formă prismatică şi este aşezat deasupra fosei olecraniene. Pentru
preparare se pătrunde între extremitatea distală a humerusului şi m. triceps brahial la care m.
anconeu aderă. Separându-l cu grijă de acest muşchi se va observa inserţia pe humerus în jurul fosei
olecraniene şi apoi pe olecran, la acest nivel fiind acoperit de m. triceps brahial.
Muşchii antebraţului. Disecţia acestor muşchi va fi precedată de examinarea şi
îndepărtarea fasciilor regionale. Într-o primă etapă se va îndepărta fascia superficială de pe faţa
medială, împreună cu inserţia porţiunii caudale a m. pectoral transvers rămasă ataşată după
detaşarea membrului. În etapa următoare se va urmări îndepărtarea fasciei antebrahiale profunde
(propriu-zise). În acest scop se va realiza o incizie transversală a acesteia, pe faţa medială, în sens
caudo-cranial la aproximativ 5 cm sub olecran (fig. 262). Ajungând în zona m. extensor carporadial
se va acorda atenţie deosebită izolării bridei bicepsului. A doua incizie transversală a fasciei va fi
realizată imediat deasupra articulaţiei antebrahio-carpiene. Se vor executa apoi două incizii
longitudinale, paralele cu marginea medială a radiusului, anterior şi posterior, demonstrând inserţia
fasciei pe suprafaţa osoasă anterior amintită (fig. 262). Se vor decola apoi cele două lambouri în
sensuri opuse, demonstrând tunelul format de fascie (prin inserţia la nivelul ulnei) pentru m.
extensor digital lateral.
Muşchiul extensor carporadial. Este un muşchi cu acţiune proximală, cel mai voluminos
din cadrul grupei antebrahiale anterioare, formând, atât la ecvine cât şi la ovine, profilul anterior al
regiunii respective. Este reprezentat de o porţiune musculară fusiformă şi un tendon distal relativ
lung (fig. 263). Prin curăţarea ţesutului conjunctiv şi a fasciei prebrahiale (a cărei faţă profundă s-a
întreţesut cu muşchiul) se poate urmări inserţia muşchiului pe creasta epicondilului lateral al
humerusului (creasta extensorilor). În apropierea articulaţiei antebrahio-carpiene, peste tendonul său
trece în sens medio-distal tendonul muşchiului abductor lung al degetului mare. Individualizarea
tendonului m. extensor carporadial se face până la intrarea în teaca precarpiană pe care o
traversează prin compartimentul cranio-median, pentru a ajunge la extremitatea proximală a
metacarpului principal (tuberozitatea proximo-medială). Pentru a prepara m. abductor lung al
degetului mare se vor diseca cei doi muşchi extensori digitali cu acţiune distală (comun şi lateral)
care îl acoperă în parte.
Muşchiul extensor digital comun. Este aşezat lateral de precedentul, fiind format dintr-o
porţiune musculară fusiformă şi un tendon distal lung, care ajunge până la apofiza piramidală a
falangei a III-a (fig. 263). Prin îndepărtarea resturilor fasciale şi a ţesutului conjunctiv se va
evidenţia inserţia proximală a muşchiului pe epicondilul lateral al humerusului, pe creasta humerală
şi pe ligamentul colateral lateral al articulaţiei cotului şi pe tuberculul lateral al radiusului. În
aceeaşi regiune se va diseca m. extensor digital comun accesoriu (sau m. Thiernesse) procedând
astfel: se palpează arcada radio-ulnară (ce se percepe ca o depresiune prin traversul muşchiului),
apoi se palpează burta muşchiului extensor digital comun prin alunecare cu pulpa degetului pe o
linie oblică ce uneşte arcada radio-ulnară cu jumătatea porţiunii sale musculare, se percepe în acest
mod un fascicul muscular cilindric care la presiune cu degetul „fuge” de sub deget.
La locul respectiv se efectuează o incizie în m. extensor digital comun pe direcţia fibrelor
acestuia şi de-a lungul formaţiunii palpate până la un interstiţiu conjunctiv fin, din care se separă
muşchiul mai sus menţionat.
Urmărind tendonul m. extensor digital comun, la marginea sa caudo-laterală se
individualizează tendonul foarte subţire al m. extensor digital lateral accesoriu (sau al m. Phillips),
ambii străbătând aceeaşi teacă precarpienă; se urmăreşte tendonul până la nivelul fie al contopirii cu
m. extensor digital lateral, fie până la nivelul primei falange, pe care se inseră.

202
 Fig. 263. Muşchii antebrahiali şi ai autopodiului la ecvine – A. vedere cranială; B. vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. biceps brahial; 2. M. brahial; 3; 9. M. extensor carpo-radial; 4. Lig. colateral medial;
5. M. flexor digital profund - porţiunea ulnară; 6. M. extensor digital comun; 7. M. extensor carpo-ulnar;
8. M. extensor digital lateral; 10. M. extensor digital lateral accesoriu (M. Phillips); 11. M. flexor carpo-ulnar;
12. M. extensor digital comun accesoriu (M. Thiernesse); 13. M. flexor digital profund - porţiunea humerală;
14. M. abductor lung al degetului mare; 15. M. flexor digital profund - porţiunea radială; 16. Inserţia pe pisiform
a mm. extensor carpo-ulnar şi flexor carpo-ulnar; 17. Inserţia metacarpiană a m. extensor carpo-radial;
18. Brida m. extensor digital lateral; 19. Tendonul m. extensor digital lateral; 20. Tendonul m. Phillips;
21. Brida carpiană a m. flexor digital profund; 22. M. interosos median; 23. Tendonul m. flexor digital profund
(perforant); 24. Tendonul m. flexor digital superficial (perforat); 25. Tendonul m. extensor digital comun;
26. Sinoviala veziculară a m. extensor digital comun; 27, 28. Tendoanele mm. extensor digital comun şi lateral;
29. Brida laterală a m. interosos median; 30. Fascia postsesamofalangiană; 31. Brida m. interosos pentru tendonul
m. extensor digital comun; 32. Fascia de întărire a aponevrozei palmare

Muşchiul extensor digital lateral. Este un muşchi semipenat, situat pe faţa laterală a
antebraţului într-o lojă specială a fasciei regionale. Prezintă un corp muscular şi un tendon distal
care ajunge la falanga proximală (fig. 263).
Va fi din nou examinată loja fibroasă în care este plasat, apoi muşchiul va fi eliberat prin
secţionarea longitudinală a fasciei care o delimitează.
Se va urmări inserţia pe ligamentul colateral lateral al articulaţiei cotului, pe tuberozitatea
proximo-laterală, pe marginea laterală a radiusului. În final i se va individualiza şi tendonul pentru a
fi urmărit distal până la intrarea în teaca carpiană laterală proprie şi apoi în regiunea metapodială (în
mod deosebit raportul cu m. extensor digital lateral accesoriu) până la nivelul falangei I.

203
 Muşchiul abductor lung al policelui. Este un muşchi de formă triunghiulară, având în
componenţa sa un redus corp muscular şi un tendon, aşezat pe faţa cranio-laterală a radiusului într-o
poziţie oblică dorso-ventral şi latero-medial (fig. 263).
Pătrunzând sub extremitatea distală a m. extensor digital comun se curăţă cu grijă porţiunea
musculară observând inserţia acesteia pe interlinia radio-ulnară. Se izolează apoi tendonul
urmărindu-l peste tendonul m. extensor carporadial până la intrarea în teaca precarpienă proprie
(cranio-medială) prin intermediul căreia ajunge la extremitatea metacarpului rudimentar medial (II).
Pentru disecţia mușchilor caudali ai antebrațului membrul va fi plasat în şanţul mesei de
disecţie cu olecranul în sus. Se vor diseca întâi muşchii care formează profilul caudal al antebraţului
(m. extensor carpoulnar, m. flexor carpoulnar) şi m. flexor carporadial, apoi muşchii cu acţiune
distală reprezentaţi de cei doi flexori digitali.

Fig. 264. Muşchii antebrahiali şi ai autopodiului la ecvine – vedere medială (A) şi vedere caudală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. flexor digital profund - porţiunea ulnară; 2, 3. M. flexor digital profund - porţiunea humerală;
4. M. flexor carpo-ulnar - porţiunea ulnară; 5. M. flexor carpo-ulnar - porţiunea humerală; 6. M. extensor carpo-radial;
7. Lig. colateral medial; 8. M. flexor carpo-radial; 9. Radius; 10. M. extensor carpo-ulnar; 11. M. extensor digital lateral;
12. Brida radială a m. flexor digital superficial; 13. Tendonul m. flexor digital superficial; 14. M. abductor lung al degetului
mare; 15. Pisiform; 16. Canalul carpian; 17. Inserţia m. extensor carpo-radial; 18. Tendonul m. flexor digital profund;
19. Brida carpiană a m. flexor digital profund; 20. Tendonul m. extensor digital lateral; 21. M. interosos median;
22. Tendonul m. extensor digital comun; 23. Brida medială a m. interosos median;
24. Fascia postsesamofalangiană; 25. Fascia de întărire a aponevrozei palmare

204
 Muşchiul flexor carporadial. Este un muşchi aplatizat, situat caudal faţă de marginea
medială a radiusului (fig. 264 A).
Se va pătrunde printre m. flexor carporadial şi osul radius îndepărtând cordonul vasculo-
nervos care ocupă acest spaţiu. Prin eliminarea resturilor de ţesut conjunctiv muşchiul va fi
individualizat pe toată lungimea, examinând inserţia proximală pe epicondilul medial (creasta
flexorilor) al humerusului. Distal, muşchiul va fi urmărit până la intrarea tendonului în mica teacă
postcarpiană pe care o parcurge până la extremitatea proximală a metacarpului rudimentar medial (II).
Muşchiul flexor carpoulnar. Este format dintr-o puternică porţiune humerală şi alta redusă,
ulnară, de aspectul unei reduse benzi, inserată pe olecran (fig. 264 şi 265). Se va separa cu atenţie
de corpul m. flexor digital superficial şi de m. extensor carpoulnar, eliminând cordonul vasculo-
nervos situat imediat înaintea liniei de contact dintre cei doi muşchi. Distal se urmăreşte tendonul
scurt şi aplatizat al muşchiului inserat pe pisiform.

Fig. 265. Mușchii antebrahiali caudali
cu acţiune proximală la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. flexor carpo-ulnar;
2. Porţiunea humerală a m. flexor
carpo-ulnar; 3. Porţiunea ulnară
a m. flexor carpo-ulnar;
4. M. flexor carpo-radial;
5. M. extensor carpo-ulnar;
6. Lig. pisi-metacarpian;
7. Lig. pisi-unciform
Fig. 266. Muşchii flexori digitali la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. colateral medial; 2. M. flexor carpo-radial (secţionat);
3. M. flexor digital superficial; 4. Brida radială a m. flexor digital
superficial; 5. Tendonul m. flexor digital superficial (perforat);
6. Inelul m. flexor digital superficial; 7. Inserţiile m. flexor digital
superficial; 8. M. flexor digital profund - porţiunea ulnară;
9. M. flexor digital profund - porţiunea humerală; 10. M. flexor
digital profund - porţiunea radială; 11. Brida carpiană a m. flexor
digital profund; 12. Tendonul m. flexor digital profund;
13. Aponevroza palmară (tendonul lăţit al m. flexor digital profund);
14. M. flexor carpo-radial (secţionat); 15. M. abductor lung al
policelui (secţionat); 16. M. interosos median;
17. Brida medială a m. interosos median;
18. Tendonul m. extensor digital comun (secţionat)
205
 Muşchiul extensor carpoulnar. Este situat în partea postero-laterală a regiunii antebrahiale,
fiind format dintr-un corp muscular uşor aplatizat, continuat distal cu un tendon bifid (fig. 264 B şi 265).
Muşchiul se separă relativ uşor de musculatura învecinată. Se verifică inserţia muşchiului pe
faţa caudală a epicondilului lateral şi apoi se pune în evidenţă inserţia distală. Se individualizează
iniţial ramura scurtă, inserată pe pisiform, iar apoi cea lungă, plasată în şanţul lateral al acestui os
prin intermediul căreia se inseră pe extremitatea proximală a metacarpului rudimentar lateral (IV).
Muşchiul flexor digital superficial. Este alcătuit dintr-o porţiune musculară, humerală şi o
bridă fibroasă, radială; se continuă cu un tendon lung până în regiunea falangelor, unde se inseră
bifurcat pe marele burelet glenoidal. Corpul este aşezat sub m. flexor carpoulnar (fig. 266).
Individualizarea corectă a muşchiului necesită atenţie şi răbdare. Pentru a uşura această
manoperă se va începe cu separarea tendoanelor m. flexor superficial şi al m. flexor profund al
falangelor la câţiva centimetri deasupra articulaţiei carpiene. Prin introducerea degetului arătător în
spaţiul creat se tracţionează puternic în sens proximal deslipind pe toată lungimea porţiunea
musculară a m. flexor superficial de porţiunea humerală a m. flexor profund. Consecutiv acestei
manopere se disecă originea muşchiului pe vârful epicondilului medial al humerusului.
Se va diseca cu mare atenţie brida radială inserată în treimea inferioară a feţei postero-
mediale a radiusului, întrucât ea aderă intim la faţa profundă a fasciei antebraţului care în această
zonă se va organiza şi continua în pereţi ai tecilor postcarpiene. Delimitarea şi izolarea bridei se
face după îndepărtarea cordonului vasculo-nervos plasat pe suprafaţa sa.
Tendonul aplatizat al muşchiului va fi urmărit până la intrarea în marea teacă postcarpiană.
Muşchiul flexor digital profund. Este cel mai puternic din cadrul musculaturii antebrahiale
caudale, fiind constituit din trei porţiuni: humerală, radială (în contact cu oasele antebraţului) şi
ulnară; tendonul comun ajunge până în regiunea falangelor (creasta semilunară a falangei a III-a)
(fig. 266).
Datorită disecţiei musculaturii regionale, prepararea m. flexor profund necesită doar simpla
urmărire a celor trei porţiuni componente de la nivelul articulaţiei antebrahio-carpiene către inserţia
lor proximală.
Porţiunea humerală, cea mai voluminoasă, este alcătuită la rândul ei din alte trei porţiuni
groase şi prevăzute în textura lor cu fascicule fibroase. Acestea se inseră pe vârful epicondilului
medial al humerusului şi nu se separă între ele, cu toate că prezenţa unor septumuri conjunctive ar
permite acest lucru.
Porţiunea ulnară se inseră pe faţa caudo-medială a olecranului, este groasă la origine (aspect
triunghiular) pentru a se subţia distal, continuându-se cu un tendon lung situat superficial între
muşchii flexor şi extensor carporadial.
Porţiunea radială se inseră pe faţa caudală a radiusului prelungindu-se cu un tendon subţire,
aderent la brida radială a m. flexor superficial de care trebuie separat.
Cele trei porţiuni musculare fuzionează distal într-un tendon puternic, cilindric, care
pătrunde împreună cu tendonul m. flexor digital superficial în marea teacă postcarpiană. În
segmentul metacarpian (la extremitatea distală) se vor urmări raporturile tendonului cu inelul format
de m. flexor digital superficial (fig. 267).
Disecţia tecilor carpiene şi a formaţiunilor musculare, tendinoase şi fibroase carpiene şi
metacarpiene la ecvine. Tecile carpiene reprezintă tuneluri osteo-fibroase delimitate de condensări
ale fasciei regionale şi de către substraturile osteo-ligamentare prin care alunecă cu ajutorul unor
teci sinoviale şi/sau a unor sinoviale vaginale tendoanele unor muşchi ai antebraţului. Sunt
sistematizate în teci precarpiene, carpiene laterale şi postcarpiene. Precizăm că în regiunea palmară
a carpului fascia postcarpiană delimitează împreună cu ligamentul capsular palmar marea teacă
postcarpiană sau canalul carpian şi datorită unei dedublări a sa se formează şi o mică teacă
postcarpiană cuprinsă între foiţele fasciale.
Pentru prepararea tecilor carpiene se păstrează fascia regională între incizia superioară
executată pentru îndepărtarea fasciei antebrahiale circular deasupra pisiformului şi o incizie executată
tot circular la nivelul extremităţii proximale a metacarpului principal. Distal faţă de a doua incizie se
va îndepărta fascia postmetacarpiană ce protejează tendoanele flexorilor cu acţiune distală.

206
 După curăţirea unor resturi fasciale vor fi examinate pe rând tecile precarpiene, latero-
carpiene şi postcarpiene. La intrarea şi ieşirea tendoanelor din teci vor putea fi analizate cu atenţie
porţiunile proximale şi distale ale sinovialelor tendinoase.
Tecile precarpiene urmărite în sens medio-lateral intermediază trecerea tendoanelor mm.
abductor lung al degetului mare, extensor carporadial şi extensor digital comun împreună cu
extensorul lateral accesoriu (Phillips) (fig. 268).
Tecile carpiene laterale sunt destinate tendonului m. extensor digital lateral şi tendonului
metacarpian al m. extensor carpoulnar (fig. 269). Prin compartimentul medial al micii teci
postcarpiene trece tendonul m. flexor carporadial, iar marea teacă postcarpiană este străbătută de
tendoanele mm. flexor digital superficial şi
flexor digital profund (care alunecă cu
ajutorul unei sinoviale vaginale duble) (fig.
270). Fiecare teacă se va tuneliza cu vârful
pensei reamintindu-se pereţii acesteia.
După studiul lor acestea rămân
intacte, trecându-se pe faţa dorsală a regiunii
metapodiale unde se individualizează ten-
doanele m. extensor digital comun şi al m.
extensor digital lateral. Între aceste două
formaţiuni se găseşte tendonul m. extensor
digital lateral accesoriu a cărui unire cu
tendonul m. extensor digital lateral, în
treimea proximală a regiunii, reprezintă
aspectul cel mai des întâlnit.
Pe faţa palmară se îndepărtează fascia
postmetacarpiană până deasupra buletului,
unde se delimitează de fascia postsesamo-
falangiană printr-o incizie transversală
executată în dreptul extremităţii proximale a
marilor sesamoizi. La limita proximală a
regiunii se individualizează brida desprinsă
de pe pisiform distal şi ataşată tendonului m.
Fig. 267. Formaţiuni ligamentare şi tendinoase ale regiunii extensor digital lateral.
acropodiale la ecvine (după G. Predoi și col., 1997): După înlăturarea cordoanelor vasculo-
1. Tendonul m. extensor digital comun;
nervoase regionale se individualizează ten-
2. M. interosos median; 3. Brida laterală m. interosos median; doanele mm. flexori falangieni, precum şi
4. Lig. colateral lateral; 5. Lig. intersesamoidian (scutul muşchii lumbricali, reduşi, de formă penată.
proximal); 6. Tendonul m. flexor digital superficial (perforat); Ei se găsesc ataşaţi câte unul în fiecare parte
7. Inelul m. flexor digital superficial; 8. Tendonul m. flexor a tendoanelor mm. flexori digitali, acoperiţi
digital profund (perforant); 9. Inserţia de traiect a tendonului
m. flexor digital superficial (lama transversă); 10. Aponevroza
de fascia postmetacarpiană. Tendoanele lor
palmară (tendonul lăţit al m. flexor digital profund); fine se îndreaptă distal pentru a se prinde în
11. Fundul de sac inferior al marii teci sesamoidiene; partea superioară a fasciei postsesamo-
12. Fundul de sac proximal al micii teci sesamoidiene; falangiene. Deasupra buletului se prepară
13. Bridele marelui burelet glenoidian; 14. Marele burelet inelul m. flexor superficial (prin care trece
glenoidal (scutul mijlociu); 15. Lig. colateral lateral -
fasciculul posterior; 16. Lig. colateral lateral - fasciculul
tendonul m. flexor profund). Sub carp se va
anterior; 17. Lig. colateral lateral anterior urmări brida carpiană a m. flexor profund ce
apare ca o prelungire a ligamentului capsular
posterior ce se ataşează în treimea superioară a metacarpului la faţa anterioară a m. flexor profund
(v. fig. 266).
În contact cu faţa palmară a metacarpului principal se găseşte m. interosos median, care va fi
dislocat şi urmărit până deasupra marilor sesamoizi unde se bifurcă, urmărindu-se puternica inserţie
pe feţele laterale ale marilor sesamoizi (v. fig. 266).

207
 Fig. 268. Formaţiunile
tendinoase la nivelul tecilor
precarpiene la ecvine –
vedere dorsală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. extensor carpo-radial;
2. Inserţia m. extensor carpo-radial;
3. M. abductor lung al policelui;
4. M. extensor digital comun;
5. Tendonul m. extensor digital
comun; 6. M. extensor digital
lateral accesoriu (M. Phillips);
7. Tendonul m. Phillips;
8. M. extensor digital lateral;
9. Tendonul m. extensor digital
lateral; 10. Tecile precarpiene
Fig. 269. Formaţiunile tendinoase,
ligamentare şi sinoviale la nivelul
tecilor carpiene la ecvine –
vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. extensor carpo-radial;
2. M. extensor digital comun;
3. Tendonul m. extensor digital comun;
4. M. abductor lung al policelui;
5. M. Phillips; 6. Tendonul m. Phillips;
7. Teaca precarpiană; 8. M. extensor
digital lateral; 9. Tendonul m. extensor
digital lateral; 10. M. extensor carpo-
ulnar; 11. M. flexor carpo-ulnar;
12. Brida m. extensor digital lateral;
13. Fundul de sac proximal al marii
teci postcarpiene; 14. Fundul de sac
articular; 15. Lig. colateral lateral;
16. Pisiformul; 17. Lig. pisi-metacarpian;
18. Fundul de sac distal al marii teci
postcarpiene; 19. Tendonul m. flexor
digital profund; 20. Brida carpiană a
m. flexor digital profund;
21. Tendonul m. flexor digital superficial
Fig. 270. Formaţiunile
tendinoase şi sinoviale la nivelul
tecilor carpiene la ecvine –
vedere medială
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. extensor carpo-radial;
2. Radius; 3. M. flexor carpo-
radial; 4. M. flexor carpo-ulnar;
5. M. flexor digital profund;
6. Tendonul m. flexor digital
profund; 7. Brida carpiană a
m. flexor digital profund;
8. Tendonul m. flexor digital
superficial; 9. M. interosos median;
10. Fundul de sac proximal al marii
teci postcarpiene; 11. Fundul de
sac distal al marii teci postcarpiene;
12. Pisiformul; 13. Marea teacă
postcarpiană; 14. Sinoviala
m. abductor lung al policelui;
15. Teaca precarpiană;
16. Tendonul m. extensor
carpo-radial

Disecţia formaţiunilor fibroase şi tendinoase acropodiale. Pentru prepararea tendoanelor

şi fasciilor regionale de la nivelul degetului este necesară îndepărtarea cutiei de corn, formaţiune ce
intră în componenţa copitei. Deşi nu este o operaţiune complicată, totuşi este necesară răbdare şi
atenţie pentru ca acest lucru să se realizeze într-un timp scurt, cu un efort minim şi fără incidente.
Prima manoperă va consta în efectuarea cu ajutorul fierăstrăului a două incizii paralele în
treimea posterioară a peretelui cornos, la distanţă de aproximativ 3 cm una de alta. Lamboul rezultat

208
se smulge cu cleştele, creând astfel condiţii pentru înlăturarea cutiei de corn în totalitatea ei (fig.
271). Se va introduce lama bisturiului orientată paralel cu peretele cutiei de corn, la marginea
superioară a acestei formaţiuni, desfăcându-se de jur împrejurul regiunii legătura între peretele
cornos şi formaţiunile de angrenaj (ţesuturile vii din structura copitei).
Se va smulge în mod succesiv călcâiul,
apoi restul peretelui cornos şi, în final, talpa.
Schema alăturată indică direcţia de smulgere a
fiecărui component cornos.
După efectuarea acestei operaţii, se jupoaie
pielea păstrată pe deget şi se îndepărtează aparatul
de amortizare al copitei (cuzinetul palmar şi
fibrocartilajele complimentare), acordând atenţie
deosebită fasciei de întărire a aponevrozei palmare.
Pe faţa dorsală a degetului se prepară
tendonul mult lăţit al m. extensor digital comun
urmărindu-i inserţia pe falanga a III-a şi
Fig. 271. Tehnica îndepărtării cutiei de corn
(după G. Predoi și col., 1997): contopirea sa cu cele două bride trimise de m.
interosos median. Lateral de acest tendon se
1, 2, 3. Ordinea şi sensul îndepărtării peretelui
cutiei de corn; 4. Îndepărtarea tălpii cutiei de corn
disecă tendonul m. extensor digital lateral inserat
pe falanga I (fig. 272).
Tecile sesamoidiene reprezintă teci de alunecare tendinoasă destinate tendoanelor muşchilor
caudali ai antebraţului cu acţiune distală, găsindu-se situate pe faţa palmară, respectiv plantară a
degetului III.
Marea teacă sesamoidiană este situată pe faţa palmară
a regiunilor buletului şi chişiţei. Acestei teci i se deosebesc doi
pereţi: unul anterior şi altul posterior (caudal); la formarea
peretelui anterior contribuie în sens proximo-distal scutul
proximal, ligamentele sesamoidiene distale (drept şi oblic) şi
scutul mijlociu. Peretele posterior corespunde fasciei post-
sesamofalangiene. Această fascie, unitară la ecvine, se inseră
prin trei perechi de bride pe feţele abaxiale ale sesamoizilor
(brida proximală) şi ale falangei I (brida mijlocie şi distală).
Prin această teacă alunecă tendoanele mm. flexori digitali
superficial şi profund. Dintre acestea, numai tendonul m.
flexor digital profund este înconjurat de o sinovială vaginală pe
care alunecă şi tendonul m. flexor superficial folosind-o ca
sinovială veziculară. Sinoviala marii teci prezintă şase funduri
de sac (superior, latero-proximal, latero-distal, medio-
proximal, medio-distal şi inferior) (fig. 273).
Fundul de sac proximal al tecii sinoviale ajunge până la
nivelul butoanelor terminale ale metacarpienelor rudimentare
şi este separat de fundul de sac palmar/plantar al articulaţiei
metacarpo-falangiene prin tendonul m. interosos median. Acest
aspect topografic are o importanţă clinică deosebită
diferenţiind afecţiunile articulare de cele tendinoase. Fig. 272. Formaţiunile tendinoase,
ligamentare şi sinoviale din regiunea
Lateral şi medial teaca sinovială formează două funduri acropodială la ecvine – vedere dorsală
de sac care apar între bridele de inserţie ale fasciei (după G. Predoi și col., 1997):
postsesamofalangiene pe feţele laterale ale falangei I. Marea 1. Tendonul m. extensor digital comun;
teacă este separată de mica teacă prin lama transversă detaşată 2. Bursa sinovială subtendinoasă;
de pe faţa anterioară a m. flexor profund pe faţa palmară a 3. Bridele m. interosos median;
falangei a II-a. 4. Tendonul m. extensor digital lateral;
5. Capsula art. metacarpo-sesamo-
falangiene
209
 Mica teacă sesamoidiană este delimitată tot de doi pereţi: dorsal şi palmar. Peretele dorsal
(anterior) este format din micul burelet glenoidian (scutul distal) şi ligamentul ungulosesamoidian
impar. Peretele palmar/plantar este dat de fascia de întărire a aponevrozei palmare. Prin mica teacă
sesamoidiană alunecă tendonul lăţit al m. flexor digital profund (aponevroza palmară) cu ajutorul
unei burse sinoviale cuprinsă între peretele dorsal al tecii şi tendon. Sinoviala prezintă două funduri
de sac. Fundul de sac proximal al micii teci este separat printr-o lamă transversă desprinsă de la
marginea proximală a micului sesamoid pe faţa palmară a falangei a II-a, de fundul de sac
palmar/plantar al articulaţiei interfalango-sesamoidiene. Fundul de sac distal este situat sub micul
sesamoid.

Fig. 273. Formaţiunile fibroase, tendinoase şi sinoviale ale acropodiului la ecvine – vedere laterală
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Tendonul m. extensor digital comun; 2. Tendonul m. extensor digital lateral; 3. Bursa sinovială subtendinoasă;
4. M. interosos median; 5. Brida laterală a m. interosos median; 6. Tendonul m. flexor digital profund;
7. Aponevroza palmară; 8. M. lumbrical; 9. Tendonul m. flexor digital superficial; 10. Fundul de sac superior al
sinovialei articulare; 11. Fundul de sac proximal al marii teci sesamoidiene; 12. Capsula articulară;
13. Fascia postsesamofalangiană; 14. Fundurile de sac laterale ale marii teci sesamoidiene;
15. Fascia de întărire a aponevrozei palmare; 16. Fundul de sac distal al marii teci sesamoidiene;
17. Fundul de sac sinovial articular lateral; 18. Lig. colateral posterior

Prezentăm în continuare principalele manopere executate în vederea disecţiei acestor teci. Pe

faţa palmară se prepară fascia postsesamofalangiană individualizând cele trei perechi de bride
inserate astfel: prima pe feţele abaxiale ale marilor sesamoizi, a doua pe extremitatea proximală a
primei falange, iar a treia pe extremitatea distală a aceleiaşi falange. Ultima pereche de bride apare
acoperită de bridele fasciei de întărire a aponevrozei palmare care se prind aproximativ la acelaşi
nivel pe extremitatea distală a falangei I.
În spaţiul dintre fascia postsesamofalangiană şi fascia de întărire a aponevrozei palmare se
va scoate ţesutul conjunctiv, inclusiv porţiunea distală a fundului de sac al sinovialei marii teci
sesamoidiene. Se curăţă şi se urmăreşte în continuare fascia de întărire a aponevrozei palmare până
la nivelul crestei semilunare a falangei a III-a (fig. 273).

210
 Prin secţionare longitudinală în plan median a acestei fascii se pune în evidenţă aponevroza
palmară (tendonul lăţit al m. flexor digital profund inserat pe creasta semilunară).
Pătrunzând pe părţile laterale ale degetului se individualizează lama transversă reprezentând
inserţia de traiect a tendonului lăţit a m. flexor profund al degetului pe faţa palmară a falangei a II-a
ce separă cele două teci sesamoidiene (v. fig. 267).

15.5. Particularităţi privind disecţia musculaturii membrului toracic la ovine

Disecţia musculaturii membrului toracic la ovine se va realiza folosind în mare măsură

tehnica prezentată în vederea disecţiei piesei la ecvine. Totuşi există o serie de diferenţe pe care le
vom prezenta în mod sintetic.

Fig. 274a. Muşchii laterali ai spetei şi muşchii
braţului la ovine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. marele dorsal; 2. M. supraspinos;
3. M. infraspinos; 4. M. tensor al fasciei antebrahiale;
5. M. deltoid - porţiunea acromială; 6. M. deltoid -
porţiunea scapulară; 7. M. triceps brahial - porţiunea
lungă; 8. M. triceps brahial - porţiunea laterală
(secţionată); 9. M. triceps brahial - porţiunea
accesorie; 10. M. anconeu; 11. M. biceps brahial;
12. Brida m. biceps brahial; 13. M. brahial;
14. M. extensor carpo-radial
Fig. 274b. Muşchii mediali ai spetei şi muşchii
braţului la ovine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. marele dorsal; 2. M. supraspinos;
3. M. subscapular; 4. M. marele rotund;
5. M. tensor al fasciei antebrahiale;
6. M. coraco-brahial;
7. M. triceps brahial - porţiunea lungă;
8. M. triceps brahial - porţiunea medială;
9. M. biceps brahial; 10. Brida m. biceps brahial;
11. M. brahial; 12. M. extensor carpo-radial

Disecţia m. deltoid va evidenţia existenţa unei porţiuni acromiale, situată anterior porţiunii
scapulare, cu fibrele musculare inserate pe acromion. Ambele porţiuni se inseră distal pe
tuberozitatea deltoidiană (fig. 274a). Din grupa muşchilor braţului va fi examinat în mod deosebit
m. biceps al cărui tendon proximal, cilindroid, străbate capsula articulară scapulo-humerală
folosind membrana sinovială ca teacă sinovială pentru alunecarea peste şanţul intertubercular. Distal
se va constata că atât m. biceps, cât şi m. brahial, în afara inserţiei pe radius au şi o a doua inserţie
care tinde printr-o ramură redusă să abordeze ulna, medial şi distal faţă de olecran.
211
 M. triceps brahial prezintă o porţiune accesorie (fig. 274a și 274b), profundă, care se
izolează de porţiunea medială prin eliminarea cordonului vascular şi a ţesutului conjunctiv interpus.
Se constată absenţa porţiunii scurte a m. tensor al fasciei antebrahiale (fig. 274a, 274b).
În regiunea antebraţului se va observa aspectul m. extensor digital comun, format din două
porţiuni separate (fig. 275). Originea lor este pe epicondilul lateral al humerusului.
Se va curăţa de ţesutul conjunctiv porţiunea medială, mai voluminoasă, identificând
tendonul acesteia care străbate teaca precarpiană împreună cu tendonul porţiunii laterale folosind
aceeaşi teacă sinovială pentru a ajunge la nivelul degetului III. Se inseră pe faţa dorso-medială a
falangei intermediare. În dreptul falangei I primeşte inserţia bridei m. interosos median. Tendonul
porţiunii laterale este comun degetelor III şi IV. Proximal faţă de bulet acesta se bifurcă, fiecare
ramură a sa fiind destinată unui deget pe care se inseră la nivelul falangei distale.

Fig. 275. Muşchii antebrahiali şi ai autopodiului la ovine – vedere cranială (A); vedere laterală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. biceps brahial; 2. Brida m. biceps brahial; 3. Lig. colateral medial; 4. M. extensor carpo-radial;
5. M. extensor digital comun - porţiunea medială (pentru degetul III); 6. M. extensor digital comun - porţiunea laterală
(pentru degetele III-IV); 7. M. extensor digital lateral (pentru degetul IV); 8. M. extensor digital comun accesoriu
(M. Thiernesse); 9. M. abductor lung al policelui; 10. M. flexor digital profund - porţiunea ulnară;
11. M. flexor carpo-ulnar; 12. M. extensor carpo-ulnar; 13. Tendonul m. extensor digital comun - p. medială;
14. Tendonul m. extensor digital comun - p. laterală; 15. Tendonul m. extensor digital lateral;
16. M. interosos median; 17. Tendonul m. flexor digital profund; 18. Tendonul m. flexor digital superficial;
19. Brida carpiană a m. flexor digital profund; 20. Inelul m. flexor digital superficial;
21. Fascia postsesamofalangiană; 22. Brida abaxială laterală a m. interosos median;
23. Brida abaxială medială a m. interosos median; 24. Bridele axiale ale m. interosos median;
25. Inserţiile tendonului m. extensor digital lateral; 26. Lig. inelare (proximal şi distal)

212
 Tendonul m. extensor digital lateral este propriu degetului IV şi se inseră pe faţa dorso-
laterală a falangei intermediare a acestui deget. La nivelul falangei I primeşte (lateral) inserţia bridei
abaxiale a m. interosos median (fig. 275).
Se va urmări inserţia distală a m. extensor carpo-ulnar cu tendonul proximal pe pisiform şi
cu cel distal pe extremitatea metacarpului principal III-IV, în partea sa laterală.
M. abductor lung al degetului mare se inseră pe extremitatea proximală a metacarpului
principal (pe porţiunea corespunzătoare degetului III), o disecţie atentă a acestui tendon evidenţiind
o bursă sinovială înaintea locului de inserţie.
M. flexor carporadial (fig. 276) se inseră distal pe metacarpianul principal, în partea
corespunzătoare degetului III.

Fig. 276. Muşchii antebrahiali şi ai autopodiului la ovine – vedere medială (A); vedere caudală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. extensor carpo-radial; 2. Lig. colateral medial şi m. pronator rotund (rudimentar); 3. M. flexor carpo-ulnar;
4. M. flexor carpo-radial; 5. M. flexor digital profund - porţiunea ulnară; 6. Tendonul m. flexor digital profund;
7. M. flexor digital superficial - porţiunea superficială; 8. M. flexor digital superficial - porţiunea profundă;
9. M. extensor carpo-ulnar; 10. Tendonul m. extensor digital lateral; 11. M. flexor digital profund;
12. Tendonul m. flexor digital superficial - p. superficială; 13. Tendonul m. flexor digital superficial - p. profundă;
14. Tendonul m. flexor digital profund; 15. M. interosos median; 16. Inelul m. flexor digital superficial;
17. Fascia postsesamofalangiană; 18. Lig. inelare (proximal şi distal); 19. Lig. interdigital distal

M. flexor digital superficial (fig. 276, 277 şi 278) trebuie disecat cu atenţie, fiind divizat
într-o burtă superficială şi una profundă, ambele fiind acoperite de porţiunea cărnoasă a muşchiului
flexor carpo-ulnar.

213
 Izolarea se realizează corect dacă separarea celor două burţi se face după izolarea
tendoanelor, ştiind că:
- tendonul care se află în prelungirea burţii superficiale traversează regiunea carpiană prin
marea teacă postcarpiană superficială cu ajutorul unei burse sinoviale;
- tendonul burţii profunde străbate marea teacă postcarpiană profundă împreună cu
tendonul m. flexor digital profund.
La mijlocul regiunii metacarpiene cele două tendoane se unesc formând tendonul m. flexor
digital superficial ce se bifurcă proximal faţă de articulaţiile metacarpo-falangiene. Înainte de
bifurcare primeşte pe părţile laterale câte o bridă provenită din m. interosos cu care alcătuieşte un
inel prin care trece tendonul m. flexor digital profund. Fiecare dintre ramurile tendonului m. flexor
digital superficial deserveşte un deget pe care se inseră la nivelul marelui burelet glenoidian.

Fig. 277. Formaţiunile fibroase, ligamentare şi
tendinoase ale acropodiului la ovine
(vedere palmară) (după G. Predoi și col., 1997):
1, 7. Tendonul m. flexor digital superficial;
2, 11. Tendonul m. flexor digital profund;
3. M. interosos median; 4. Nucleul adipos al pintenului;
5. Lig. sesamoidian colateral; 6. Fascia post-
sesamofalangiană; 8. Lig. interdigital proximal;
9. Lig. pintenului; 10. Lig. inelare (proximal şi distal);
12. Lig. încrucişat
Fig. 278. Formaţiunile fibroase, tendinoase,
ligamentare şi muşchiul interosos median la ovine
(vedere palmară) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. interosos median; 2. Brida pentru m. flexor digital
profund a m. interosos median; 3. Ramura axială a
m. interosos median; 4. Ramurile abaxiale ale
m. interosos median; 5. Lig. sesamoidian colateral;
6. Lig. intersesamoidian; 7. Lig. inelar proximal;
8. Lig. inelar distal; 9. Tendonul m. flexor
digital profund

Ca şi la ecvine, m. flexor digital profund (fig. 276, 277 şi 278) este format din trei porţiuni.
Separarea porţiunii humerale a acestui muşchi de burta profundă a m. flexor digital superficial
trebuie realizată atent pentru a păstra m. interflexor proximal. Acesta apare ca o bandă cărnoasă la
tineret şi pur tendinoasă la adult, bandă ce uneşte cele două formaţiuni musculare la nivelul limitei
între treimea mijlocie şi distală a regiunii antebraţului.

214
 Examinarea atentă a porţiunii inferioare a marii teci postcarpiene relevă existenţa unei a
doua legături între cele două tendoane ce o tranzitează, legătură realizată prin intermediul unui
fascicul muscular redus denumit m. interflexor distal.
M. interosos (fig. 275şi 276) la animalul tânăr este dominat de fibre musculare. În treimea
mijlocie a metacarpului trimite o bridă palmară care se uneşte cu tendonul m. flexor digital
superficial formând un inel fibros situat proximal faţă de bulet prin care trece tendonul m. flexor
digital profund.
Distal (fig. 277 şi 278), m. interosos median se termină prin trei ramuri: două abaxiale şi una
axială. Ramurile abaxiale dau o primă inserţie de traiect (pe părţile laterale ale sesamoizilor
abaxiali) pentru a se continua cu două bride ce vor aborda la nivelul falangei I tendoanele mm.
extensori proprii ai falangelor (III şi IV). Ramura axială trece prin incizura intercondilară pentru a
se bifurca, ţesându-se cu ligamentul interdigital şi tendoanele mm. extensori proprii (abordare
axială).
Tecile sesamoidiene sunt mai reduse decât la ecvine. Peretele posterior al marii teci
sesamoidiene nu mai apare unitar, fascia postsesamofalangiană fiind înlocuită cu două ligamente
inelare, proximal şi distal, fixate pe falanga I şi a II-a (fig. 275, 276, 277 şi 278). Mica teacă
sesamoidiană nu există în forma prezentă la ecvine deoarece îi lipseşte peretele palmar (fascia de
întărire a aponevrozei palmare).

215
 Capitolul 16
MUȘCHII ABDOMINALI ȘI MUȘCHII MEMBRULUI PELVIN
(Musculi abdominis et Musculi membri pelvini)

16.1. Mușchii abdomenului (Musculi abdominis)

Sunt sistematizați în mușchi abdominali ventro-laterali și mușchi abdominali dorsali.

16.1.1. Mușchii abdominali ventro-laterali

Mușchiul oblicul extern al abdomenului (M. obliquus externus abdominis). Este format
dintr-o porțiune musculară și alta aponevrotică, având fibrele orientate oblic caudo-ventral.
Porțiunea musculară, de aspectul unei benzi înguste, se inseră pe fața laterală a coastelor prin
intermediul unor dințături, primele fiind angrenate cu dințături similare ale seratului ventral toracal.
Aponevroza, foarte întinsă, se „întrețese” ventral cu aponevroza oblicului intern al abdomenului,
alături de care se termină pe linia albă. În regiunea inghinală prezintă inelul inghinal superficial,
înapoia căruia se împarte în două foițe constituind ligamentul inghinal și aponevroza femurală.
Zona de dedublare delimitează cu marginea anterioară a pubisului inelul femural sau prepubian.
Inelul inghinal superficial (Anulus inguinalis superficialis), de formă ovală sau eliptică, cu
marele ax orientat oblic caudo-medial, este delimitat de doi stâlpi: medial (Crus mediale), mai
subțire, format din fibre aponevrotice care ajung la linia albă, și lateral (Crus laterale), mai gros,
alcătuit din ligamentul inghinal și fibre aponevrotice care ajung la tendonul prepubian. Cei doi
stâlpi se unesc la nivelul a două comisuri: cranio-laterală şi caudo-medială, cea de-a doua fiind
foarte groasă, datorită delimitării ei de către tendonul prepubian. Ligamentul inghinal (Lig.
inguinale), reprezentând adevărata continuare a aponevrozei oblicului extern abdominal, se inseră
ventral pe pubis, iar dorsal pe unghiul lateral al iliumului și pe fascia iliacă. Aponevroza femurală
(Lamina femoralis), constituind cea de-a doua foiță a oblicului extern abdominal, acoperă
musculatura medială a coapsei. Este bine reprezentată la cabaline, slabă la rumegătoare și la
carnivore, lipsind la suine. Ridică și comprimă viscerele, acționând în defecație, parturiție, micțiune
și expirație.
Mușchiul oblicul intern al abdomenului (M. obliquus internus abdominis). Situat sub
precedentul, este format dintr-o porțiune musculară triunghiulară, cu fibre divergente de pe spina
iliacă ventrală (o parte din fibre prelungindu-se pe ultima coastă pentru a forma baza anatomică a
corzii flancului) și o aponevroză, prin intermediul căreia se inseră pe linia albă. Mușchiul contribuie
la delimitarea traiectului inghinal și a inelului inghinal profund (Anulus inguinalis profundus)
împreună cu ligamentul inghinal. Din marginea sa caudală se desprinde, la mascul, m. cremaster
extern, care străbate traiectul inghinal alături de cordonul testicular. Are rol asemănător cu mușchiul
precedent.
Canalul inghinal (Canalis inguinalis). Este un conduct de trecere a cordonului testicular (la
mascul) şi a vaselor mamare, alcătuit din: inelul inghinal superficial, format de aponevroza m. oblic
extern abdominal; traiectul inghinal, reprezentând spaţiul dintre m. oblic intern și ligamentul
inghinal pe distanța dintre cele două inele inghinale; inelul inghinal profund - o redusă fantă
conturată de marginea superioară a ligamentului inghinal şi de m. oblic intern abdominal,
constituind deschiderea în cavitatea abdominală a canalului inghinal.

216
 Mușchiul transvers al abdomenului (M. transversus abdominis). Situat în planul cel mai
profund, este format dintr-o porțiune musculară şi o aponevroză cu fibrele dispuse transversal pe
axul corpului. Porţiunea musculară își are originea pe apofizele transverse lombare, precum şi pe
fața medială a hipocondrului, prin intermediul unor dințături angrenate cu dințături similare ale
diafragmei. Aponevroza, căptuşită de fascia transversală a abdomenului, se termină pe linia albă.
Are rol analog celorlalți mușchi abdominali.
Mușchiul drept al abdomenului (M. rectus abdominis). În contact pe linia mediană cu cel
de partea opusă, are aspectul unei benzi înguste care leagă ventral bazinul de torace. Este format
dintr-o porțiune musculară poligastrică, intersectată de zone fibroase transversale și un tendon
caudal care formează principalul component al tendonului prepubian. Se inseră cranial pe
apendicele xifoidian și ultimele coaste, iar caudal pe pubis prin intermediul tendonului prepubian.
Are rolul de a comprima viscerele.
Linia albă (Linea alba). Este un cordon fibros rezultat din „întrețeserea” pe linia mediană a
aponevrozelor m. abdominali ventrolaterali. În perioada intrauterină este întreruptă de inelul
ombilical (Anulus umbilicalis), care se închide după naștere, locul respectiv fiind marcat de
cicatricea ombilicală.
Tendonul prepubian (Tendo prepubicus). Reprezintă „țesătura” dintre inserția pubiană a
m. dreptul abdominal și a liniei albe (la cabaline, adăugându-se și ligamentul accesoriu al capului
femural).
Mușchii abdominali ventro-laterali la ecvine. M. oblicul extern al abdomenului se
caracterizează prin existența unei porțiuni musculare înguste care se inseră pe fața laterală a
ultimelor 14 coaste, angrenându-și primele patru dințături cu ultimele patru ale m. dințatul ventral
toracal. Aponevroza, foarte întinsă, are foița femurală deosebit de dezvoltată în dreptul triunghiului
femural. M. oblicul intern al abdomenului, situat sub scobitura flancului, prezintă marginea dorsală
a porțiunii musculare foarte groasă. Fiind orientată oblic de la unghiul șoldului la extremitatea
ventrală a ultimei coaste, formează coarda flancului. M. retractor al ultimei coaste (M. retractor
costae), situat în unghiul lombo-costal, constituie partea lombară a m. oblicul extern al
abdomenului. Are originea pe extremitatea laterală a primelor 2 - 3 apofize transverse lombare și se
inseră în treimea proximală a ultimei coaste. Canalul inghinal prezintă inelul inghinal superficial de
formă eliptică, diametrul mare avînd 10 - 12 cm, iar diametrul mic 6 - 8 cm; traiectul inghinal, în
general scurt, este delimitat de ligamentul inghinal și porțiunea musculară a oblicului intern al
abdomenului; inelul inghinal profund, o simplă fantă transversală, măsoară 1 - 2 cm lărgime.
Mușchii abdominali ventro-laterali la rumegătoare. M. oblicul extern al abdomenului are
porțiunea musculară mai dezvoltată decât la cal, întinzându-se până în vecinătatea ligamentului
inghinal. Dințăturile sale ajung cranial până la coasta a V-a angrenându-se cu dințăturile m. seratul
ventral toracal. M. oblicul intern al abdomenului prezintă o porțiune musculară foarte întinsă,
inserându-se atât pe unghiul șoldului, cât și pe apofizele transverse lombare prin intermediul unei
lame aponevrotice. M. retractor al ultimei coaste este puțin distinct. Canalul inghinal are inelul
inghinal superficial îngust, sub formă de fantă. Traiectul inghinal este scurt și delimitat de pereți
aponevrotici: cel cranial de aponevroza m. oblic intern al abdomenului, iar cel caudal de ligamentul
inghinal. Inelul inghinal profund este foarte îngust.

16.1.2. Mușchii abdominali dorsali

Sunt situați pe plafonul cavității abdominale, sub fascia iliacă.

Fascia iliacă (Fascia iliaca). Este o lamă fibroasă rezistentă – componentă a fasciei
endoabdominale, inserată medial pe tendonul m. micul psoas și lateral pe unghiul și marginea
laterală a iliumului. Este mai groasă caudal, degenerând în țesut conjunctiv către înainte.
Mușchiul iliopsoas (M. iliopsoas). Cel mai voluminos din acest grup, m. iliopsoas este
format din m. psoas mare și m. iliac, fuzionați la carnivore într-o masă compactă. M. psoas mare

217
(M. psoas major) este format dintr-o porțiune musculară care își are originea pe corpul și apofizele
transverse lombare (la cal, prelungindu-se și pe ultimele două coaste) și un tendon situat între cele
două porțiuni ale m. iliac, alături de care se inseră pe micul trochanter al osului femur. M. iliac (M.
iliacus), relativ scurt, prezintă două porțiuni musculare așezate de o parte și alta a tendonului m.
psoas mare, alături de care se termină pe trochanterul mic. Porțiunea medială, foarte redusă, își are
originea pe creasta iliopectinee, iar cea laterală, foarte dezvoltată, pe paleta iliacă. Este un flexor al
coapsei.
Mușchiul psoas mic (M. psoas minor). Este format dintr-o porțiune musculară semipenată,
inserată pe corpul ultimelor 3 - 4 vertebre toracale și a tuturor vertebrelor lombare și un tendon
caudal ce se termină pe tuberculul psoatic. Este un flexor al bazinului și redresor al rahisului.
Mușchiul pătratul lombelor (M. quadratus lumborum). Situat între m. marele psoas și
apofizele transverse lombare, este foarte turtit, având în componență fibre musculare amestecate cu
puternice fibre tendinoase. Este înclinător lateral al rahisului.
Mușchii intertransversari (M. intertransversarii). Extrem de reduși, completează spațiile
dintre apofizele transverse ale vertebrelor lombare.
Mușchii abdominali dorsali la ecvine. M. iliopsoas are cei doi mușchi distincți. M. marele
psoas, aplatizat în regiunea lombară, se îngroașă în sens caudal, suprafața de secțiune devenind
circulară. M. iliac este format din două porțiuni separate printr-o depresiune ocupată de tendonul m.
marele psoas. M. micul psoas, semipenat, este foarte lung, având originea pe corpul ultimelor trei
vertebre toracale, pe al primelor 4 - 5 lombare, precum și pe stâlpii diafragmei.
Ceilalți mușchi ai abdomenului nu prezintă particularități diferențiale importante.
Mușchii abdominali dorsali la rumegătoare. Prezintă particularități diferențiale nesemni-
ficative.

16.2. Mușchii membrului pelvin (Musculi membri pelvini)

Sistematizați în funcție de componentele mari ale membrului pelvin: bazin, coapsă, gambă
și antopodiu, acești mușchi sunt acoperiți de o fascie superficială și alta profundă.
Fascia superficială. În regiunea crupei, este alcătuită din țesut conjunctiv incoplet orientat.
În regiunea gambei ea apare destul de groasă, având un caracter intermediar între o fascie
superficial și o fascie propriu-zisă. În regiunea tarso-metatarsiană realizează un strat conjunctiv
relativ orientat, mai evident la nivelul calcaneului și pe fața dorsală a tarsului.
Fascia profundă. Extrem de puternică, formează un „ciorap” fibros continuu, sistematizat
după criteriul regional.
Fascia gluteană (Fascia glutea) acoperă musculatura crupei „țesându-se” cranial cu fascia
toracolombară, caudal cu fascia coccigiană, iar ventral cu foița superficială a fasciei lata. De pe fața
sa profundă pornesc septumuri fibroase care delimitează loji musculare.
Fascia femurală, constituind prelungirea fasciei gluteene, îmbracă musculatura regiunii
femurale și se continuă distal cu fascia gambieră, prezentând o densificare zonală corespunzătoare
„fasciei lata”.
Fascia lata (Fascia lata) acoperă musculatura de pe fața cranio-laterală a coapsei. La
marginea anterioară a bicepsului femural, se divide într-o foiță superficială (Lamina superficialis) și
alta profundă (Lamina profunda). Foița superficială se împarte la nivelul rotulei în alte două, dintre
care una se prinde pe rotulă, iar cealaltă descinde în regiunea gambei. Foița profundă a fasciei lata
pătrunde sub m. biceps femural, inserându-se pe marginea laterală a femurului. Ea contribuie la
delimitarea spațiului sciatic, o parte din fibrele sale ajungând pe tuberozitatea ischiatică și pe lig.
sacrotuberos pe care se termină. Alte fibre, descendente, formează o membrană subțire care alunecă
peste fața caudală a grasetului, dublând ligamentul capsular al acesteia.
Fascia gambieră (Fascia cruris). În partea anterioară este acoperită de fascia superficială,
în timp ce partea laterală a sa, în treimea proximală a gambei, este acoperită de aponevroża

218
gambieră (rezultată din unirea aponevrozelor de inserție a bicepsului femural, semitendinosului și
semimembranosului). După ce emite două septumuri, care formează o teacă pentru m. extensor
digital lateral, ea se clivează într-o foiță superficială (Lamina superficialis) și alta profundă (Lamina
profunda). Foița superficială reprezintă învelitoarea comună a gambei. Foița profundă trece pe sub
coarda jaretului, învelind intim flexorii falangelor. În porțiunea distală a gambei, fascia gambieră
prezintă o densificare transversală constituind inelul tibial (Retinaculum extensorum crurale).
Fascia tarsiană (Fascia pedis) reprezintă prelungirea fasciei precedente și realizează inelul
tarsian (Retinaculum extensorum tarsale), foarte vizibil la ecvine. Ea contribuie, în plus, la
delimitarea unor teci fibroase prin care alunecă tendoanele musculaturii gambiere.
Fascia metatarsiană este asemănătoare fasciei metacarpiene, cu mențiunea că prezintă o
întăritură transversală constituind inelul metatarsian (Retinaculum extensorum metatarsale).
Restul formațiunilor fasciale, din regiunea autopodială sunt analoge celor consemnate la
membrul toracic.

16.2.1. Mușchii bazinului

Plasați în jurul oaselor coxale, mușchii bazinului sunt sistematizați în gluteeni, alcătuind o
masă voluminoasă în zona fosei iliace externe și profunzi ai bazinului, foarte reduși, așezați în jurul
articulației coxofemurale.

16.2.1.1. Mușchii gluteeni

Mușchiul gluteu superficial (M. gluteus superficialis). Are o formă variată, în funcție de
specie. Originea mușchiului se află pe fascia gluteană (la ecvine și suine), pe fascia gluteană și spina
sacrală mediană (la rumegătoare) sau numai pe spina sacrală (la carnivore). Distal se termină pe al
treilea trochanter (la cal, iepure) sau pe femur sub trochanterul mare (la carnivore). Este un flexor al
coapsei la ungulate și extensor la celelalte specii.
Mușchiul gluteu mijlociu (M. gluteus medius). Cel mai voluminos din acest grup, se
întinde până dincolo de creasta iliacă, unde ocupă depresiunea „masei comune”. Este acoperit
parțial de un m. gluteu superficial, în rest de fascia gluteană și fascia toracolombară. Originea
mușchiului se află pe „masa comună”, pe jumătatea medială a paletei iliace și pe ligamentul
sacrospinotuberos. Caudal, se termină pe trochanterul mare al femurului și pe creasta trochanterică
caudală, prin intermediul m. piriform. Este un puternic extensor al coapsei, propulsor, cabrator și
ușor rotator.
Mușchiul piriform (M. piriformis). Independent și mai bine dezvoltat la carnivore, se află
la ungulate în continuarea m. gluteul mijlociu pe care îl prelungește de-a lungul crestei
trochanteriene caudale. Este un extensor al coapsei.
Mușchiul gluteu accesoriu (M. gluteus accessorius). Situat sub și în afara m. gluteu mediu,
este distinct mai ales la rumegătoare. Se prinde cranial pe jumătatea laterală a paletei iliace, iar
caudal, prin intermediul unui scurt tendon, pe creasta trochanterică lateral. Este extensor, rotator
medial și auxiliar al m. gluteu mijlociu.
Mușchiul gluteu profund (M. gluteus profundus). Situat sub mușchii precedenți, între
creasta supraacetabulară și trochanterul mare cranial (pe care se inseră), are aspect de evantai și o
textură fibroasă evidentă. Este abductor al coapsei.

219
 16.2.1.2. Mușchii profunzi ai bazinului

Mușchiul obturator intern (M. obturatorius internus). Existent numai la ecvine și

carnivore, este situat în interiorul bazinului peste gaura obturată și se termină pe femur în fosa
trochanteriană. Este abductor și rotator lateral al coapsei.
Mușchii gemeni (M. gemelli). Sunt alcătuiți din 1 - 2 bandelete musculare care însoțesc
tendonul obturatorului intern de la mica incizură ischiatică pe care își au originea, la fosa
trochanteriană în care se termină. Sunt adductori și rotatori în afară ai coapsei.
Mușchiul obturator extern (M. obturatorius externus). De aspect conoid, este plasat sub
gaura obturată, pe conturul căreia își are originea. Fibrele sale converg către fosa trochanteriană în
care se inseră. Are rol asemănător mușchiului precedent.
Mușchiul pătratul femural (M. quadratus femoris). Este alungit (la cabaline și
rumegătoare) sau scurt și puternic (la carnivore), întinzându-se de la fața ventrală a ischiumului la
fața posterioară a femurului (treimea proximală). Este extensor și rotator în afară al coapsei.
Mușchiul articular (M. articularis coxae). Întâlnit la ecvine și carnivore, acoperă pe o
suprafață redusă capsula articulației coxo-femurale în partea cranio-laterală a acesteia. Este tensor al
capsulei articulare.

16.2.2. Mușchii coapsei

Plasați în jurul femurului, sunt sistematizați în mușchi: craniali, caudo-laterali și mediali ai

coapsei.

16.2.2.1. Mușchii craniali ai coapsei

Mușchiul tensor al fasciei lata (M. tensor fasciae latae). Așezat sub unghiul șoldului, este
format dintr-o porțiune musculară în evantai, inserată pe tuberculul coxal și o largă aponevroză
situată în prelungirea porțiunii musculare. Aponevroza apare uneori dedublată într-o foiță
superficială și alta profundă (la cabaline). Este tensor al fasciei femurale.
Mușchiul cvadriceps femural (M. quadriceps femoris). Formează o enormă masă
musculară situată pe fața cranială a femurului, alcătuită din patru sau cinci porțiuni, decrise ca
mușchi, separate: M. dreptul femural (M. rectus femoris), întind de la ,,sprânceana” cavității
acetabulare la rotulă pe care se inseră; M. vastul lateral (M. vastus lateralis) și M. vastul medial
(M. vastus medialis), încadrând m. dreptul femural la care aderă intim, se inseră pe fața laterală și,
respectiv, medială a femurului, pentru a se termina pe rotulă, M. vastul intermediar (M. vastus
intermedius), situat între m. vaști lateral și medial, m. drept femural și fața antrioară a femurului,
fiind mai distinct la rumegătoare. M. cvadriceps femural este extensor al gambei.

16.2.2.2. Mușchii caudo-laterali ai coapsei

Mușchiul biceps femural (M. biceps femoris). Este alcătuit dintr-un corp muscular ușor
arcuit și o aponevroză distală. Corpul mușchiului se prelungește uneori (la rumegătore, cabaline și
suine) până la spina sacrală, alteori se oprește pe tuberozitatea ischiatică (la carnivore). Aponevroza,
situată la extremitatea distală a mușchiului, se „întrețese” cu fascia gambieră și emite o bridă
fibroasă ce intră în componența corzii jaretului. Având inserții reversibile, acționează ca propulsor,
cabrator, flexor al gambei și tensor al fasciei gambiere.
220
 Mușchiul semitendinos (M. semitendinosus). Situat înapoia bicepsului femural, formează
proeminența fesei. Este constituit dintr-un corp muscular a cărui extremitate proximală se termină
uneori la rumegătoare și carnivore, alteori, fiind bifurcat (la cabaline și suine), ajunge, prin
intermediul porțiunii lungi, și pe sacrum. Extremitatea distală a mușchiului se continuă cu un tendon
lățit, care se inseră pe creasta tibială. Din el se desprinde o bridă fibroasă ce intră în componența
corzii jaretului. Este propulsor, cabrator și flexor al gambei.
Mușchiul semimembranos (M. semimembranosus). Așezat pe fața medială a coapsei,
prezintă un corp muscular puternic, a cărui extremitate proximală, este simplă la rumegătoare, suine
și carnivore, inserându-se pe tuberozitatea ischiatică. La cabaline, fiind bifid, prin ramura lungă
ajunge și pe ligamentul sacrospinotuberos. Distal, se termină printr-un scurt tendon semimem-
branosus condilul medial al femurului. Este propulsor, cabrator și flexor al gambei.
Mușchiul abductor caudal al gambei (M. abductor cruris caudalis). Întâlnit la carnivore,
este alcătuit dintr-un fascicol muscular plasat între m. biceps femoral și m. semitendinos. Proximal,
se inseră pe ligamentul sacrotuberos, iar distal aderă la bicepsul femural. Este un auxiliar al
bicepsului femoral.
Mușchiul abductor cranial al gambei (M. abductor cruris cranialis). Existent doar la
pisică, este situat între m. gluteu superficial și m. biceps femural. Proximal, se inseră pe procesele
tranverse ale vertebrelor coccigiene (II-V), iar distal aderă la m. biceps femural. Este abductor al
membrului pelvin.

16.2.2.3. Mușchii mediali ai coapsei

Mușchiul croitor (M. sartorius). Situat superficial, este alungit, prezentând o porțiune
musculară dublă la carnivore sau unică la celelalte specii. Își are originea pe corpul iliumului (la
rumegătoare), pe fascia iliacă (la cal) sau pe spina iliacă ventro-cranială (la carnivore). Distal, se
termină printr-o aponevroză unită cu aponevroza m. grațios. Este adductor al coapsei.
Mușchiul grațios (M. gracilis). Situat superficial înapoia m. croitor, prezintă o porțiune
musculară aplatizată și două aponevroze, dintre care una scurtă, proximală, și alta foarte întinsă,
distală. Aponevroza proximală, comună cu a mușchiului simetric, constituind aponevroza impară
(Tendo symphisialis), se inseră pe simfiza ischiopubiană. Aponevroza distală participă la formarea
„ciorapului” fibros gambier. Este adductor și tensor al fasciei gambiere.
Mușchiul pectineu (M. pectineus). Relativ scurt și conoid, se inseră proximal pe pubis, iar
distal pe fața caudală a femurului. Este adductor, flexor și rotator medial al coapsei.
Mușchii adductori (M. adductor). Situați sub m. grațios și înapoia m. pectineu, sunt în
număr de doi la ecvine și carnivore și numai unul singur la rumegătoare și suine. Se inseră proximal
pe ischium și distal pe fața caudală a femurului. Sunt adductori, extensori și rotatori laterali ai
coapsei.
Triunghiul femural (Trigonum femorale). Cunoscut încă și sub denumirea de triunghiul
Scarpa, este un redus spațiu intermuscular delimitat cranial de m. croitor, iar caudal de m. grațios și
m. pectineu. Acoperit de aponevroza femurală, triunghiul femural comunică cu cavitatea
abdominală prin intermediul inelului femural sau prepubian (Canalis femoralis), situat între
marginea anterioară a pubisului și ligamentul inghinal.

16.2.3. Mușchii gambei

Grupați în jurul tibiei și fibulei, mușchii gambei sunt formați dintr-un corp muscular situat
proximal și dintr-un tendon distal care acționează fie asupra oaselor tarsometatarsiene (mușchi cu
acțiune proximală), fie asupra falangelor (mușchi cu acțiune distală). În funcție de poziția pe care o
au, sunt sistematizați în mușchi craniali și caudali ai gambei.
221
 16.2.3.1. Mușchii craniali ai gambei, cu acțiune proximală

Mușchiul tibial anterior (M. tibialis cranialis). Este situat profund, sub m. fibular al treilea.
Prezintă un corp muscular cu originea pe condilul și fața laterală a tibiei, iar distal se prelungește cu
un tendon unitar (la ovine, suine, carnivore) sau bifid (la cabaline și taurine) inserat pe oasele
tarsiene și metatarsiene. Este flexor al articulației jaretului.
Mușchiul fibular al treilea (M. fibularis tertius). Este relativ dezvoltat la rumegătoare și
suine și complet fibros la cabaline. Proximal se inseră în fosa extensorie femurului, iar distal, prin
intermediul unui tendon bifurcat (la cabaline și suine) sau lățit (la rumegătoare), pe rândul doi de
oase tarsiene și pe extremitatea proximală a metatarsului. Este flexor al autopodiului, la cabaline
fiind un component al aparatului pasiv.
Mușchiul fibularul lung (M. fibularis longus). Lipsește la ecvine; la celelalte specii
prezintă un corp muscular inserat pe extremitatea proximală a fibulei și pe condilul lateral al tibiei.
Distal, se termină prin intermediul unui tendon lung pe oasele metatarsiene. Este un flexor auxiliar
al articulației jaretului.
Mușchiul fibularul scurt (M. fibularis brevis). Foarte scurt, întâlnit numai la carnivore,
prezintă un corp muscular fusiform inserat pe ligamentul femurotibial lateral și tuberozitatea
laterală a tibiei și un tendon distal care se termină pe metatarsianul V. Este flexor al articulației
jaretului.

16.2.3.2. Mușchii craniali ai gambei, cu acțiune distală

Mușchiul lungul extensor digital (M. extensor digitorum longus). Prezintă un corp
muscular inserat în fosa extensorie a femurului (alături de m. fibularul al treilea) și un tendon distal
împărțit în ramuri analoage numărului de degete. Fiecare dintre ele se termină pe falanga distală a
degetului corespunzător. La cabaline tendonul rămâne nedivizat, iar la carnivore se distribuie prin
cele patru ramuri terminale degetelor II-V. La suine, mușchiul apare format din trei porțiuni:
mijlocie pentru degetele III și IV, medială pentru degetul III și laterală pentru degetele II, IV și V.
La rumegătoare prezintă două porțiuni: laterală pentru degetele III și IV și medială pentru degetul
III. Este un extensor digital.
Mușchiul extensor digital lateral (M. extensor digitorum lateralis). Are originea pe fibulă
și pe ligamentul colateral lateral al articulației grasetului. Tendonul distal se termină pe degetul cel
mai lateral: la carnivore pe V, la rumegătoare pe IV, la cal fuzionează cu tendonul m. lungul
extensor digital în treimea proximală a metatarsului; la suine, mușchiul este format din două
porțiuni aferente degetelor IV și V. Este un extensor digital.
Mușchiul lungul extensor al degetului mare (M. extensor digiti I [hallucis] longus). Este
foarte redus, la taurine și ecvine fiind contopit cu m. tibial cranial, care îl acoperă. Tendonul său se
termină pe extremitatea proximală a metatarsului la oaie, pe degetul II la suine și pe rudimentul
degetului mare la carnivore.

16.2.3.3. Mușchii caudali ai gambei, cu acțiune proximală

Mușchiul triceps sural (M. triceps surae). Reprezentat printr-o voluminoasă masă
musculară așezată în planul superficial al mușchilor gambieri posteriori, este format din m. solear și
mușchii gastrocnemieni (medial și lateral). Distal, se inseră împreună pe calcaneu prin intermediul
unui tendon comun (tendonul Achile). M. solear (M. soleus), așezat pe fața laterală a gambei între
aponevroza și fascia gambieră, este în general redus și își are originea pe tuberozitatea laterală a

222
tibiei. Lipsește la câine. M. gastrocnemian (M. gastrocnemius), caracterizat prin aspectul extrem de
bombat al porțiunii musculare, cu două porțiuni (Caput laterale et Caput mediale), își are originea
pe buzele fosei supracondilare (la rumegătoare, cabaline și suine) sau pe tuberculul supracondilar al
femurului (la carnivore). Sunt extensori autopodiali și propulsori.
Mușchiul popliteu (M. popliteus). Situat înapoia articulației grasetului, este format dintr-o
porțiune musculară triunghiulară cu originea pe suprafața poplitee a tibiei și un tendon proximal
inserat în foseta poplitee a femurului. Este flexor și rotator medial al gambei.

16.2.3.4. Mușchii caudali ai gambei, cu acțiune distală

Mușchiul flexor digital superficial (M. flexor digitalis superficialis). Prezintă un corp
muscular redus așezat sub m. gastrocnemieni, a cărui origine se află în fosa supracondilară a
femurului. Din porțiunea mijlocie a gambei se continuă cu un tendon lung, care se răsucește în jurul
tendonului lui Achile, ajungând pe fața posterioară a acestuia. Se prelungește apoi peste
tuberozitatea și marginea posterioară a calcaneului, pentru ca de la regiunea metatarsiană să se
comporte în mod analog omotipului său de la membrul toracic. Rol: flexor falangian.
Mușchiul flexor digital profund (M. flexor digitalis profundus). Este constituit din trei
mușchi prelungiți distal, cu câte un tendon propriu: M. flexor lung al degetului mare (M. flexor
digiti I [hallucis] longus), situat pe fața caudală a tibiei; M. tibial caudal (M. tibialis caudalis), lipit
de fața posterioară a mușchiului precedent și M. lungul flexor digital (M. flexor digitorum pedis
longus), dispus oblic între m. popliteu. și m. flexor al degetului mare. La ungulate, cele trei
tendoane fuzionează între ele astfel: deasupra tarsului, m. tibial caudal și m. flexor lung al degetului
mare, pentru ca după ce a străbătut teaca posttarsiană să i se adauge și m. flexor digital lung.
Tendonul comun rezultat se comportă de-a lungul regiunii metatarsofalangiene asemănător
omologului său de la membrul toracic.
Coarda jaretului. Este o formațiune fibroasă rezultată din unirea tendonului Achile
(constituit din tendoanele m. gastrocnemieni și m. solear), a tendonului m. flexor digital superficial
și din tendonul intermediar (alcătuit din unirea bridelor m. bicepsul femural și m. semitendinos).

16.2.4. Mușchii autopodiului

Mușchii scurți comuni ai degetelor. În afarą mușchilor interosoși și lumbricali, care se

comportă în mod similar celor de la membrul toracic, mai există: M. extensor digital scurt
(M. extensor digitorum brevis), întâlnit la toate mamiferele domestice pe fața dorsală a regiunii
metatarsiene, fiind mai dezvoltat la carnivore și suine, rudimentar la rumegătoare și ecvine;
M. flexor digital scurt (M. flexor digitorum brevis), existent la carnivore sub forma unor fascicule
atașate tendonului m. flexor digital superficial și a ramurilor sale terminale; M. pătrat plantar
(M. quadratus plantae), specific carnivorelor, întinzându-se de pe calcaneu la tendonul m. lung
flexor digital cu care se contopește.
Mușchii scurți proprii ai degetelor. Prezentând un grad mai avansat de reducere decât la
membrul toracic, acești mușchi se întâlnesc la carnivore și suine la nivelul degetelor II și V, asupra
cărora acționează în calitate de adductori și abductori.

223
 16.3. Particularități diferențiale

16.3.1. Mușchii membrului pelvin la ecvine

Mușchii gluteeni. M. gluteul superficial este format dintr-o porțiune musculară în V, a cărei
margine caudală se continuă cu o largă aponevroză. Porțiunea musculară se inseră pe spina iliacă
dorsală, pe spina iliacă ventrală și pe fascia gluteană, iar caudal pe al treilea trochanter. Prin
intermediul aponevrozei se prelungește pe sub m. biceps femural până la tuberozitatea ischiatică pe
care se termină. M. gluteul mediu, alungit și extrem de gros în porțiunea sa mijlocie, este așezat în
excavația „masei comune”, în jumătatea medială a paletei iliace, pe ligamentul sacrospinotuberos și
deasupra m. gluteu accesoriu. Caudal, se termină prin intermediul unui tendon puternic pe vârful
marelui trochanter, prelungindu-se și pe creasta trochanteriană caudală prin m. piriform. M. gluteul
accesoriu, cu aspect relativ triunghiular, este foarte aderent la gluteul mediu. Tendonul său alunecă
peste convexitatea marelui trochanter, protejat de o pungă sinovială. M. gluteul profund ocupă fața
superioară a articulației coxofemurale.
Mușchii profunzi ai bazinului. M. obturatorul intern este format din două porțiuni
musculare – flabeliformă, situată deasupra găurii obturate și semipenată, dispusă pe gâtul iliumului,
ambele convergente către un tendon comun care alunecă peste mica incizură ischiatică, pentru a se
termina în fosa trochanteriană. M. gemenii bazinului sunt puțin distincți. M. obturator extern, așezat
sub gaura obturată și M. pătratul femural, situat înapoia femurului între m. marele adductor și m.
obturatorul intern, nu prezintă caracteristici deosebite. M. articular, situat între m. dreptul femural și
m. vastul lateral, se întinde de la „sprânceana” cavității acetabulare până sub capul articular al
osului femur pe care se inseră.
Mușchii craniali ai coapsei. M. tensorul fasciei lata, situat înaintea porțiunii anterioare a
m. gluteu superficial, la care aderă, este format dintr-o porțiune musculară triunghiulară inserată pe
spina iliacă ventrală și o aponevroză care „se întrețese” cu porțiunea laterală a fasciei femurale.
M. cvadriceps femural este alcătuit din patru porțiuni: vastul lateral, vastul medial, vastul
intermediar și dreptul femural, toate inserate distal pe rotulă. Proximal, primele trei au originea pe
fața corespunzătoare a femurului; iar dreptul femural se prinde printr-un tendon bifid pe cele două
fosete musculare de pe „sprânceana” cavității acetabulare.
Mușchii mediali ai coapsei. M. croitor întinde din cavitatea abdominală până în regiunea
grasetului, fiind situat înaintea m. grațios. Proximal se inseră fascia iliacă, iar distal pe ligamentul
tibiorotulian medial printr-o aponevroză comună cu a m. grațios. M. grațios, foarte lățit și de aspect
patrulater, se inseră, pe de o parte, pe simfiza ischiopubiană, iar pe alta, pe lig. tibiorotulian medial,
pe fața medială a tibiei și pe fascia gambieră. Aponevroza impară prezintă un inel infrapubian prin
care trece vena principală a penisului sau a mamelei. M. pectineu prezintă un tendon proximal bifid
printre ramurile căruia trece lig. accesoriu al capului femural. Mușchii adductori, situați înapoia
pectineului, sunt reprezentați prin m. micul adductor, de aspect triunghiular și prin m. marele
adductor, relativ patrulater, cel de-al doilea incluzând o porțiune lungă și alta scurtă între care se
delimitează un inel vascular - inelul adductorului; primu se inseră proximal pe ischium, iar distal pe
femur în apropierea găurii vasculare; secundul se prinde, pe de o parte, pe ischium, iar pe de alta pe
femur, prin porțiunea scurtă în apropierea găurii vasculare, prin porțiunea lungă pe condilul medial.
Mușchii caudolaterali ai coapsei. M. biceps femural este format din două porțiuni:
cranială, dublată de o bridă inserată pe amprenta circulară de pe fața posterioară a femurului, și
caudală, de formă triunghiulară, care se împarte, la rândul ei, în două jumătăți. Se inseră proximal
pe spina sacrală, pe ligamentul sacrospinotuberos și pe tuberozitatea ischiatică, iar distal pe lig.
tibiorotulian lateral, pe fascia gambieră și pe calcaneu, prin intermediul bridei care contribuie la
formarea corzii jaretului. M. semitendinos, situat înapoia precedentului, se inseră proximal pe spina
sacrală, pe lig. sacrospinotuberos și pe tuberozitatea ischiatică, iar distal pe creasta tibială, pe fascia
gambieră și pe calcaneu prin intermediul bridei care participă la formarea corzii jaretului.
M. semimembranos, situat în partea postero-medială a coapsei, are extremitatea proximală bifidă,
224
inserându-se la acest nivel pe tuberozitatea ischiatică și pe marginea posterioară a lig.
sacrospinotuberos. Distal, se termină pe condilul medial al femurului.
Mușchii craniali ai gambei. M. fibular al treilea este reprezentat printr-o coardă fibroasă ce
se întinde de la fosa extensorie a femurului până în regiunea jaretului, unde se continuă cu o ramură
metatarsiană (inserată pe extremitatea proximală a metatarsului III) și alta cuboidiană (prinsă pe
cuboid). M. tibial cranial prezintă un corp muscular relativ redus și un tendon distal care, după ce
trece prin bifurcația distală a fibularului al treilea, se împarte într-o ramură metatarsiană (inserată
pe extremitatea proximală a metatarsului III) și alta cuneană (prinsă pe micul cuneiform). M. lungul
extensor digital este format dintr-un corp muscular inserat în fosa extensorie a femurului (alături de
m. fibularul al treilea) și un tendon distal care trece peste articulația tarsiană printr-o teacă proprie.
În treimea proximală a metatarsului se unește cu tendonul m. extensor digital lateral, pentru a se
termina, în final, pe eminența piramidală a falangei distale. Pe fața anterioară a jaretului este
menținut în apropierea razelor osoase, prin cele trei retinacule extensoare: tibial (alături de tendonul
m. tibial cranial și m. fibular al treilea), tarsian și metatarsian (prin ultimul, alături de tendonul m.
extensor digital lateral). M. extensor digital lateral, mai redus ca precedentul, se inseră proximal pe
ligamentul femurotibial lateral și pe fibulă. Tendonul său coboară peste fața laterală a jaretului
printr-o teacă fibroasă proprie, pentru a se uni cu tendonul m. lungul extensor digital, după ce a
trecut pe sub retinaculul extensor distal. În unghiul de convergență a celor două tendoane se găsește
M. extensor digital scurt, de aspect rudimentar.
Mușchii caudali ai gambei. M. triceps sural este format din m. gastrocnemian, cu porțiunea
musculară divizată, în două capete străbătute de numeroase intersecții fibroase, și din m. solear,
subțire și îngust. Tendonul comun al celor trei mușchi se inseră pe tuberozitatea calcaneului,
prezentând la acest nivel o pungă sinovială proprie. M. popliteu, aplatizat și relativ triunghiular, este
acoperit de tricepsul sural. Tendonul proximal trece printre ligamentul colateral și meniscul lateral
al articulației femurotibiale, pentru a se insera în fosa poplitee a femurului. M. flexor digital
superficial are o porțiune musculară foarte redusă, situată între m. gastrocnemieni, predominând
tendonul, care se răsucește în jurul tendonului lui Achile. El trece de pe fața anterioară pe cea
medială, apoi pe fața posterioară a acestuia, pentru ca la nivelul calcaneului să prezinte o calotă de
fixare. Din regiunea metatarsiană se comportă asemănător corespondentului său de la membrul
toracic. M. flexor digital profund prezintă: m. flexor lung al degetului mare, foarte voluminos, cu
porțiunea musculară inserată pe fața posterioară a tibiei, sub linia poplitee și pe fibulă; m. tibial
caudal, mult mai redus, aderent la fața plantară a m. flexor lung al degetului mare, cu originea pe
condilul lateral al tibiei și pe extremitatea proximală a fibulei; m. lungul flexor digital, fusiform,
aplicat pe fața medială a m. flexor al degetului mare, având originea înapoia condilului lateral al
tibiei. Tendoanele primilor doi se contopesc și străbat marea teacă posttarsiană împreună, pentru a
se uni sub tars și cu tendonul celui de-al treilea mușchi, care ajunge la acest nivel parcurgând o
teacă tarsiană medială, proprie. Tendonul flexorului digital profund rezultat se contopește cu lig.
accesoriu (sau brida tarsiană), provenit de pe fața plantară a tarsului, de aici comportându-se în mod
analog omotipului său de la membrul toracic.
Tecile tarsiene. Tecile pretarsiene facilitează alunecarea tendoanelor m. lungul extensor
digital, m. tibial cranial și m. fibular al treilea, prezentând un tunel comun, proximal, cu derivații
speciale pentru ramurile cuneană și cuboidiană a ultimilor doi mușchi. Mai există pe fața medială a
jaretului o teacă pentru tendonul m. lungul flexor digital și alta pe fața laterală pentru tendonul m.
extensor digital lateral. Ele prezintă, în principiu, un perete profund alcătuit din ligamentele
articulare și altul superficial format de fascia regională.
Marea teacă posttarsiană facilitează alunecarea tendonului comun al m. tibial caudal și m.
flexor lung al degetului mare. Este delimitată de un perete anterior format de ligamentul capsular și
ligamentul tarsometatarsian plantar, de un perete lateral alcătuit de calcaneu și altul postero-medial
constituit de fascia regională. Tendonul flexorului m. digital superficial, situat în afara tecii, acoperă
cu calota sa extremitatea proximală a calcaneului. El este menținut în poziție prin inserțiile acesteia
pe tuberozitatea calcaneană și de o subțire lamă a fasciei gambiere. Toate tecile prezintă sinoviale
veziculare sau vaginale.

225
 16.3.2. Mușchii membrului pelvin la rumegătoare

Mușchii bazinului. M. gluteu superficial este foarte redus la rumegătoarele mici, iar la
taurine fuzionează complet cu m. biceps femural, pentru forma m. gluteobiceps (M. gluteobiceps).
M. gluteu mijlociu, mai redus decât la cal, are extremitatea lombară scurtă și subțire, ceea ce face ca
creasta iliacă să poată fi palpată transcutan. M. gluteu accesoriu, bine individualizat, se separă cu
ușurință de musculatura gluteană. M. gluteu profund este subțire și larg, putând fi urmărit pe corpul
iliumului până aproape de paleta iliacă. M. obturator extern, foarte puternic, se deosebește de cel de
la cal prin existența unei porțiuni endopelvine, ajunsă la acest nivel prin gaura obturată.
M. obturator intern lipsește. M. gemeni sunt contopiți, formând un corp unitar deosebit de
voluminos. M. pătrat femural nu prezintă particularități deosebite.
Mușchii coapsei. M. tensorul fasciei lata este mai subțire, dar mai lat decât la cal.
M. cvadriceps femural prezintă la oaie și un m. vast profund, a cărui individualizare se face cu
oarecare dificultate. M. croitor, bifid la extremitatea proximală, formează un inel prin care trec
vasele iliace externe. M. grațios prezintă o aponevroză impară foarte întinsă. M. pectineu este larg și
bifurcat la extremitatea distală, una din ramuri inserându-se pe femur (ca la cal), cealaltă pe condilul
medial al acestuia. M. adductor mic lipsește, iar adductorul mare este format dintr-o singură
porțiune care se inseră pe fața posterioară a femurului. M. bicep femural (M. gluteobiceps) este
foarte lat în regiunea crupei, datorită fuziunii sale cu m. gluteu superficial. În regiunea coapsei, cele
două porțiuni componente (cranială, cu originea pe spina sacrală și ligamentul sacrosciatic, și
caudală, cu originea pe tuberozitatea ischiatică) au fibrele orientate divergent și sunt strâns legate
între ele printr-o bridă elastică: peste marele trochanter alunecă cu ajutorul unei pungi sinoviale, iar
distal se termină asemănător celui de la cal. M. semitendinos este lipsit de porțiunea vertebrală,
având originea pe tuberozitatea ischiatică. M. semimembranos are originea pe tuberozitatea
ischiatică, iar distal se termină printr-o ramură pe condilul medial al femurului și alta pe condilul
medial al tibiei.
Mușchii gambei. M. tibial cranial prezintă un corp muscular redus, al cărui tendon lățit
perforează tendonul m. fibular al treilea pentru a se termina bifurcat pe oasele cuneiforme și
metatars. M. fibular al treilea prezintă o porțiune musculară masivă aflată superficial, terminându-se
distal cu un tendon bifid pe cuboscafoid și metatars. M. fibular lung, având o porțiune musculară
scurtă și conoidă situată între extensorul digital lateral și fibularul al treilea, se termină prin
intermediul unui tendon lung pe micul cuneiform și metatars. M. lungul extensor digital, redus și
unit inițial cu fibularul al treilea care îl și acoperă în treimea proximală a gambei, se împarte în două
porțiuni musculare: medială, situată profund, și lateral, dispusă superficial. După ce trec pe sub
inelele fibroase ale jaretului, tendoanele lor se distribuie la degete în mod analog celor de la
membrul toracic. M. extensor digital lateral, situat înapoia m. fibular lung, se continuă cu un tendon
care trece pe fața laterală a jaretului, pentru a se termina pe falanga mijlocie a degetului IV. Mușchii
caudali ai gambei sunt în general asemănători celor de la cal, exceptând tendoanele flexorilor
superficial și profund al degetelor, care se divid în mod analog celor de la membrul toracic de la
rumegătoare.

16.4. Disecţia muşchilor abdominali la ecvine

Muşchii abdominali ventro-laterali. Prepararea muşchilor abdominali ventro-laterali se

realizează pe cadavrul neparcelat, aşezat în decubit lateral, cu membrul pelvin de partea opusă fixat
la bara căruciorului.
Acest grup, alcătuit pe fiecare latură din patru muşchi aşezaţi în straturi suprapuse (m. oblic
extern al abdomenului, m. oblic intern al abdomenului, m. transvers al abdomenului şi m. drept al
abdomenului) este acoperit de fascia profundă a trunchiului. La erbivore aceasta are un conţinut

226
bogat în fibre elastic, alcătuind tunica galbenă a abdomenului, ce dublează largile aponevroze ale
muşchilor abdominali cu care se şi întreţese. Aceste aponevroze se unesc pe linia mediană şi
contribuie la formarea liniei albe, marcată, aproximativ la jumătate, de cicatricea ombilicală.
Pentru prepararea tunicii galbene se va îndepărta m. pielos toraco-abdominal, se va curăţa
apoi ţesutul conjunctiv de pe întreaga sa suprafaţă (resturi din fascia superficială a trunchiului),
evidenţiind la mascul fasciculele elastice pe care le trimite pentru a alcătui ligamentul suspensor al
prepuţului, precum şi pe cele prin intermediul cărora contribuie la formarea dartosului (învelitoare
ce intră în componenţa tunicii externe a pungilor testiculare). La femelă, tunica galbenă contribuie
la alcătuirea ligamentului suspensor şi a capsulei glandei mamare. În sens caudal tunica galbenă se
continuă ca fascie perineală superficială.
Muşchiul oblic extern al abdomenului (fig. 279, 280). Prezintă o porţiune cărnoasă, de
aspectul unei benzi uşor recurbate ce se inseră pe faţa laterală a coastelor începând cu a patra sau a
cincea prin intermediul unor dinţături, dintre care primele patru se angrenează cu ultimele dinţături
ale m. dinţat ventral toracal. Fibrele musculare se continuă cu o vastă aponevroză care, în regiunea
ingvinală, prezintă o „spărtură” - inelul ingvinal superficial, apoi aceasta se împarte în două
categorii de fibre. Unele ascendente ajung să se insere pe partea medială a unghiului extern al
iliumului formând ligamentul ingvinal, altele descendente vor da naştere aponevrozei femurale ce
acoperă musculatura de pe faţa medială a coapsei formând peretele medial al trigonului femural.

Fig. 279. Muşchii abdominali ventro-laterali la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. Cicatricea ombilicală; 2. M. oblic extern al abdomenului - porţiunea musculară; 3. Aponevroza m. oblic extern;
4. Linia albă; 5. Inelul ingvinal superficial; 6. Ligamentul ingvinal; 7. Aponevroza femurală;
8. M. oblic intern al abdomenului - porţiunea musculară; 9. Aponevroza m. oblic intern; 10. M. drept al abdomenului;
11. Tendonul prepubian; 12. M. cvadriceps femural; 13. M. croitor; 14. Trigonul femural (Scarpa);
15. M. graţios; 16. Inelul m. graţios; 17. M. semimembranos; 18. M. semitendinos

Pentru prepararea m. oblic extern, iniţial se va desprinde de pe suprafaţa porţiunii cărnoase

un lambou din tunica galbenă. În acest scop va fi realizată o secţiune paralelă cu hipocondrul pe
suprafaţa cărnoasă a m. oblic extern cu o lungime de 7 - 10 cm.
Se va desprinde apoi lamboul aproximativ 2 - 3 cm pe direcţia fibrelor musculare (în sens
ventro-caudal), observând alcătuirea tunicii galbene dintr-un strat superficial, cu fibrele orientate
paralel cu fasciculele musculare şi un strat profund, cu fibrele întreţesute cu cele ale m. oblic extern.

227
 Fig. 280. Muşchii abdominali ventro-laterali, traiectul ingvinal şi muşchii abdominali superiori la armăsar
(după G. Predoi și col., 1997)
1. M. oblic intern al abdomenului; 2. M. oblic extern al abdomenului; 3. Inelul ingvinal profund;
4. Inelul ingvinal superficial; 5. M. cremaster extern; 6. Inelul vaginal; 7. Punga vaginală;
8. Fascia lombo-iliacă; 9. Tendonul prepubian; 10. Lig. accesoriu al capului femural;
11. M. marele psoas; 12. M. micul psoas; 13. M. pătratul lombelor

Inelul ingvinal superficial (sau inferior) se disecă în mod special, uzitând mai puţin lama
bisturiului. Astfel, se va îndepărta ţesutul conjunctiv care îl acoperă debridând cu ajutorul degetelor
cele două buze (laterală şi medială) ale acestei formaţiuni. I se evidenţiază comisura cranio-laterală
(subţire şi uşor deşirabilă) remarcându-se structura total aponevrotică, apoi comisura caudo-medială
(groasă şi rezistentă), având ca bază anatomică tendonul prepubian (formaţiune fibroasă prin
intermediul căreia m. drept abdominal se inseră pe pubis). Comisura caudo-medială poate servi
astfel ca punct de sprijin în timpul efectuării unor intervenţii chirurgicale în regiunea ingvinală (ex.:
castrare la armăsar).
La nivelul buzei caudo-laterale se va constata dedublarea aponevrozei în aponevroza
femurală, delimitând-o printr-o secţiune cu bisturiul de-a lungul marginii craniale a m. croitor. Cel
de-al doilea plan fascial este reprezentat de ligamentul ingvinal, mai gros şi mai rezistent, acesta
formând peretele posterior al traiectului ingvinal (traiect cuprins între inelul ingvinal superficial şi
inelul ingvinal profund). Peretele anterior al traiectului este format de m. oblic intern.
Muşchiul oblic intern al abdomenului este format dintr-o puternică porţiune musculară
(cu fibrele orientate ventro-cranial) desprinsă în evantai sub unghiul lateral al iliumului şi o largă
aponevroză (fig. 279).
Disecţia se va realiza după secţionarea m. oblic extern al abdomenului pe o direcţie
perpendiculară pe linia albă, punctul de plecare fiind situat la jumătatea distanţei dintre ultima
coastă şi unghiul extern al iliumului.
Incizia interesează tunica galbenă, porţiunea musculară şi aponevrotică a m. oblic extern,
realizându-se cu atenţie pentru a nu secţiona substraturile musculo-aponevrotice subiacente. Ventral
secţionarea m. oblic extern va fi executată până în apropierea locului în care aponevrozele celor doi

228
muşchi oblici se întreţes, lucru demonstrat prin dilacerarea cu palma de sus în jos a ţesutului
conjuctiv dintre cele două formaţiuni. Se constată că la marginea laterală a m. drept al abdomenului
mâna întâmpină rezistenţă, înaintarea acesteia nemaifiind posibilă.
În partea dorsală se va urmări m. retractor al ultimei coaste, porţiune ectopică a m. oblic
intern, de care este separat printr-un redus spaţiu intermuscular. Se vor prepara inserţiile muşchiului
pe fascia lombo-iliacă şi pe ultima coastă. Se va urmări direcţia ventro-cranială a fibrelor musculare
ale m. oblic intern (perpendiculare pe cele ale m. oblic abdominal extern).
La armăsar, de la nivelul marginii caudale a muşchiului se detaşează un grup compact de
fibre musculare - m. cremaster extern (fig. 280), care străbat întreg traiectul ingvinal acompaniind
cordonul testicular. La extremitatea superioară a acestui traiect se va urmări coparticiparea m. oblic
intern la formarea inelului ingvinal profund.
Traiectul ingvinal/inghinal reprezintă spaţiul dintre inelele ingvinale/inghinale superficial şi
profund, străbătut la mascul de cordonul testicular şi la ambele sexe de vasele care deservesc în
funcţie de sex, penisul şi respectiv ugerul.
Această deschidere a peretelui abdominal, mai largă în general la mascul, are o importanţă
practică deosebită datorită implicaţiilor în numeroase intervenţii chirurgicale (castrare, hernie
ingvinală/inghinală etc.).
În final se va secţiona şi m. oblic intern pe aceeaşi direcţie cu a m. oblic extern protejând
aponevroza m. transvers al abdomenului.
Muşchiul transvers al abdomenului este format dintr-o porţiune musculară şi o
aponevroză întinsă, originea fibrelor sale fiind prin intermediul unor dinţături (care se angrenează
cu cele ale m. diafragm) pe faţa internă a hipocondrului şi prin intermediul unei aponevroze scurte
pe vârfurile proceselor transverse lombare. Aponevroza lui realizează pe toată lungimea m. drept al
abdomenului lama internă a tecii acestuia.
Se urmăreşte porţiunea musculară curăţând suprafaţa acesteia de ţesut conjunctiv şi de
ramificaţiile vasculo-nervoase existente.
Se individualizează apoi aponevroza până la linia albă, introducând mâna între această
formaţiune şi m. drept al abdomenului. Faţa internă a muşchiului vine în raport direct cu fascia
endoabdominală, la rândul ei tapetată de peritoneul parietal.
Muşchiul drept al abdomenului este un muşchi poligastric plasat la nivelul podelei
cavităţii abdominale, de o parte şi de alta a liniei albe (fig. 279).
Prepararea muşchiului începe prin prelungirea secţiunii efectuate anterior în cei doi muşchi
oblici abdominali şi pe porţiunea în care aponevrozele lor apar unite, până la linia albă. Urmărind
apoi această formaţiune, incizia este condusă până la apendicele xifoidian. Pe măsură ce se
avansează, lamboul rezultat din aponevrozele întreţesute ale celor doi muşchi este tras către înainte
şi răsfrânt peste faţa laterală a hipocondrului. În acest mod se creează o deschidere largă către
m. drept abdominal, caracterizat prin existenţa unor intersecţii fibroase dispuse transversal pe axul
său longitudinal.
I se verifică inserţiile craniale pe apendicele xifoidian, pe faţa externă a ultimelor coaste
sternale şi a primelor două-trei asternale, iar caudal pe pubis prin intermediul tendonului prepubian.
Se va demonstra, de asemenea, teaca fibroasă în care se găseşte, teacă formată de aponevroza
m. transvers al abdomenului şi aponevrozele reunite ale mm. oblici.

16.5. Particularităţile disecţiei musculaturii abdominale ventro-laterale la ovine

La ovine m. oblic extern are porţiunea musculară foarte dezvoltată. Porţiunea cărnoasă a
m. oblic intern, deşi foarte dezvoltată, abordând prin intermediul unor lame aponevrotice procesele
transverse lombare, nu ajunge să se insere pe ultima coastă. Traiectul ingvinal, delimitat de pereţi
aponevrotici (ligamentul ingvinal şi aponevroza m. oblic intern), este extrem de scurt; inelul
ingvinal superficial are aspect de fantă (fig. 281).

229
 Fig. 281. Muşchii pectorali şi muşchii abdominali ventro-laterali la ovine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. pectoral transvers - porţiunea superficială; 2. M. pectoral transvers - porţiunea profundă;
3. M. pectoral descendent; 4. M. subclavicular; 5. M. pectoral ascendent; 6. M. oblic extern al abdomenului;
7. Tunica abdominală; 8. M. oblic intern al abdomenului; 9. Inelul ingvinal superficial;
10. M. transvers al abdomenului; 11. M. drept al abdomenului

16.6. Rolul musculaturii abdominale ventro-laterale

Podeaua cavităţii abdominale suportă o mare parte din greutatea viscerelor. Dublarea
aponevrozelor muşchilor abdominali cu tunica galbenă, conferă pereţilor laterali şi podelei cavităţii
abdominale un plus de rezistenţă şi totodată de elasticitate. Peretele abdominal se poate adapta în
mod pasiv la volumul variabil al tractusului gastro-intestinal ca şi la dilatarea uterului gestant.
Prin contracţie, musculatura abdominală ventro-laterală creşte presiunea intraabdominală,
intervenind astfel în micţiune, defecaţie şi parturiţie. Contracţia muşchilor abdominali are un rol
important şi în cadrul mecanismului respiraţiei în condiţii fiziologice sau patologice (dispneea în
emfizemul pulmonar).

16.7. Disecţia muşchilor abdominali superiori la ecvine

Muşchii abdominali superiori, reprezentaţi de mm. marele şi micul psoas, m. iliac, m. pătratul
lombelor şi mm. intertransversari, se vor diseca după eviscerarea cadavrului şi îndepărtarea
peritoneului şi formaţiunilor vasculo-nervoase de pe plafonul cavităţii abdominale. Faţa ventrală a
musculaturii abdominale superioare este acoperită de fascia iliacă rezultată din îngroşarea în această
regiune a fasciei endoabdominale. Este mai puternică în partea posterioară a tavanului inserându-se

230
medial pe tendonul m. micul psoas, lateral pe unghiul extern al iliumului, caudal se uneşte cu
ligamentul ingvinal, iar cranial se subţiază degenerând în ţesut conjunctiv.
Se va curăţa ţesutul conjunctiv care o acoperă, păstrând din ea o porţiune redusă (de altfel
bine exprimată morfometric) delimitată prin două incizii: una care uneşte unghiul lateral al
iliumului cu tendonul m. micul psoas şi alta care, descriind un arc de cerc, porneşte tot de pe
unghiul lateral al iliumului la 2 cm caudal de precedenta şi ajunge la marginea cranială a m. croitor,
păstrând şi demonstrând inserţia m. croitor pe această fascie. Fascia plasată în afara celor două
incizii se îndepărtează, păstrând doar porţiunea centrală, de aspect triunghiular. În urma acestor
manopere, muşchii abdominali superiori devin vizibili, ei fiind grupaţi într-un plan superficial,
format din m. psoas mic, m. psoas mare şi m. iliac şi un plan profund, care cuprinde m. pătratul
lombelor şi mm. intertransversari.
Muşchiul micul psoas (fig. 280, 282), în contact cu corpul vertebrelor, este format dintr-o
porţiune musculară semipenată şi un tendon puternic dispus caudal. Originea sa se află pe corpurile
ultimelor două-trei vertebre toracale şi pe ale primelor patru-cinci vertebre lombare. Tendonul,
puternic, se inseră pe tuberculul cu acelaşi nume plasat la jumătatea liniei iliopectinee. După
îndepărtarea ţesutului conjunctiv se va urmări tendonul caudal al muşchiului până la tuberculul
psoatic, apoi se va examina porţiunea musculară. Întrucât muşchiul se prelungeşte şi pe faţa laterală
a corpului ultimelor două-trei vertebre toracale, această porţiune poate fi studiată eventual printr-o
fereastră în peretele toracal, realizată prin secţionarea ultimelor coaste asternale.

Fig. 282. Muşchii abdominali superiori şi
muşchii abdominali ventro-laterali la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. micul psoas; 2. M. marele psoas; 3. Fascia lombo-iliacă;
4. M. oblic intern al abdomenului; 5. Lig. ingvinal;
6. Aponevroza m. oblic extern al abdomenului;
7. Inelul ingvinal superficial; 8. Tendonul prepubian;
9. M. tensor al fasciei lata; 10. M. iliac - porţiunea laterală;
11. M. croitor; 12. M. pectineu; 13. M. graţios
Fig. 283. Raporturile muşchiului marele psoas
cu muşchiul iliac la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. marele psoas;
2. Tendonul m. marele psoas;
3. M. iliac - porţiunea laterală;
4. M. iliac - porţiunea medială

Muşchiul marele psoas (fig. 280, 282, 283), plasat lateral de m. micul psoas, îşi are
originea pe extremităţile dorsale ale ultimelor două coaste, pe corpul şi pe procesele transverse ale
tuturor vertebrelor lombare. Tendonul său separă cele două porţiuni ale m. iliac inserându-se pe
trochanterul mic al femurului. Această ultimă porţiune este acoperită de m. croitor.

231
 Muşchiul iliac este plasat pe faţa ventrală a iliumului şi este format dintr-o porţiune laterală,
puternică, şi una medială, mai redusă, separate de tendonul m. marele psoas (fig. 282, 283). Sunt
vizibile ambele porţiuni musculare, prima având originea pe faţa endopelvină a paletei iliace şi pe
faţa ventrală a aripii sacrumului şi articulaţiei sacro-iliace ventrale, a doua - porţiunea medială - pe
corpul iliumului (cranio-medial), ajungând şi pe tendonul m. micul psoas. Cele două porţiuni
caudale fuzionează, inserându-se împreună cu tendonul m. marele psoas pe trochanterul mic
femural. Această inserţie este mascată de fascia iliacă şi de m. croitor.
Muşchiul pătratul lombelor se găseşte pe faţa ventrală a proceselor transverse lombare,
ajungând până la ultima coastă, fiind acoperit în cea mai mare parte de m. marele psoas (v. fig.
280). Se pune în evidenţă prin ridicarea parţială a m. marele psoas de pe apofizele transverse
lombare şi îndepărtarea ţesutului adipos existent uneori în această zonă. Astfel, se descoperă cele
două porţiuni ale muşchiului (laterală şi medială), cu inserţii craniale pe extremitatea liberă a
proceselor transverse şi pe marginea caudală a aceloraşi procese, iar caudal pe faţa ventro-cranială a
joncţiunii lombo-iliace.
Muşchii intertransversari, extrem de reduşi, completează spaţiile dintre apofizele
transverse ale vertebrelor lombare. Evidenţierea lor este posibilă numai după ridicarea m. pătratul
lombelor care îi acoperă (v. fig. 280).
La ovine nu sunt diferenţe semnificative în ceea ce priveşte aspectele morfotopografice şi
respectiv a celor legate de tehnica de disecţie. Se vor prezenta în ansamblu muşchii dorso-lombari
din stratul III (m. marele lung dorso-lombar şi m. iliocostal toracal) şi inserţia lor în comun pe
creasta iliacă. Apoi, membrele pelvine se desprind de trunchi prin secţionarea transversală a
coloanei vertebrale şi a musculaturii din jurul său imediat înapoia ultimei coaste. În continuare se
separă unul de altul secţionând mai întâi simfiza ischio-pubiană, apoi pe linia mediană vertebrele
lombare şi osul sacrum, coada rămânând ataşată unuia dintre ele. Se va trece la studierea în
ansamblu a fasciilor membrului pelvin şi apoi la disecţia musculaturii.

16.8. Disecţia muşchilor membrului pelvin la ecvine

Fasciile membrului pelvin. Ca şi la membrul toracic, musculatura membrului pelvin este

învelită într-o fascie superficială şi una profundă. Sistematizarea lor se face în funcţie de regiunile
membrului pelvin.
Fascia superficială. În regiunea crupei şi coapsei este în directă continuare a fasciei
superficiale a trunchiului. La nivelul patelei, fascia superficială a coapsei se continuă cu fascia
superficială a trunchiului, formând baza anatomică a pliului grasetului (pliul iei). Caudal, această
fascie se continuă cu fascia superficială a cozii.
În regiunea crupei, fascia superficială fuzionează cu fascia gluteană care aparţine fasciei
profunde.
Pe faţa laterală a coapsei, fascia superficială acoperă foiţa superficială a fasciei lata, pentru
ca pe suprafaţa m. biceps femural să se contopească cu aceasta, trecând apoi posterior pe faţa
medială a coapsei.
În teritoriile gambei şi autopodiului fascia superficială a membrului pelvin acoperă regiunile
ca un ciorap şi este alcătuită dintr-un ţesut conjunctiv cu fibrele parţial orientate, adesea unită cu
fascia profundă. Ea include venele şi nervii cutanaţi epifasciali.
Fascia profundă. Are o dezvoltare proporţională cu puternica musculatură a crupei, coapsei
şi gambei. La suprafaţă ea se ţese adesea cu fascia superficială, iar în profunzime trimite septumuri
intermusculare.
Fascia gluteană acoperă faţa externă a musculaturii gluteene. Reprezintă continuarea fasciei
toraco-lombare în regiunea crupei şi se prinde pe procesele spinoase sacrale, pe unghiul şoldului
(tuberculul coxal) şi al crupei (tuberculul sacrat). Întreţeserea aponevrozei m. marele dorsal cu
fascia toraco-lombară face ca prin contracţia sa acest muşchi să aibă şi rol de tensor al fasciei
232
gluteene. Caudal, ea se continuă cu foiţa profundă a fasciei cozii, iar ventral se continuă fără nici o
limită cu foiţa superficială a fasciei lata.
Fascia lata este foarte puternică şi acoperă musculatura de pe faţa cranio-laterală a coapsei.
În partea cranială primeşte inserţia aponevrozei m. tensor al fasciei lata, la acest nivel ea acoperă
musculatura subiacentă, iar către regiunea femurală caudală se ţese cu fascia superficială, aderă
împreună la muşchii pe care îi acoperă, continuându-se direct ca fascie femurală medială. La nivelul
marginii craniale a m. biceps femural, fascia lata se clivează în două foiţe: o foiţă superficială şi o
foiţă profundă.
Foiţa superficială a fasciei lata este în continuitate directă cu fascia gluteenă. La nivelul
patelei această foiţă se dedublează: o foiţă profundă, care se inseră pe faţa cranială a patelei şi o
foiţă superficială ce descinde în regiunea gambei, continuându-se la acest nivel ca fascie gambieră
superficială, evidentă în partea cranio-laterală a regiunii.
Foiţa profundă pătrunde printre m. biceps femural şi m. vast lateral pentru a ajunge la femur,
unde se inseră pe buza laterală a suprafeţei aspre, nivel de la care se continuă cu două categorii de
fibre: ascendente, care se inseră pe tuberozitatea ischiatică, formând peretele caudo-lateral al tecii
pentru nervul sciatic - în regiunea crupei, peretele medial este dat de ligamentul sacro-sciatic; la
ecvine, pe această porţiune a foiţei profunde se inseră aponevroza m. gluteu superficial, muşchi care
acţionează ca tensor al acestei formaţiuni - şi descendente, care se prelungesc şi distal, dublând faţa
caudală a capsulei articulare a art. genunchiului, cu care delimitează teci pentru traiectul vaselor şi
nervilor din regiunea profundă. Din această regiune descinde în cea a gambei, unde formează fascia
gambieră profundă care acoperă stratul muscular profund. În treimea distală a gambei ea se
transformă treptat într-un ţesut conjunctiv lax.
Fascia femurală medială este puternică şi întărită de aponevroza femurală. Acoperă
musculatura medială continuându-se posterior fără o limită precisă cu foiţa superficială a fasciei
lata. Distal fuzionează cu aponevrozele mm. graţios şi coitor, continuându-se cu fascia gambieră.
Fascia gambieră este foarte bine dezvoltată. La exterior este acoperită de fascia gambieră
superficială care se confundă cu foiţa superficială a fasciei lata continuată în regiunea gambei.
Fascia gambieră profundă fuzionează cu cea superficială în treimea distală a regiunii.
În partea proximală a gambei, în componenţa ei intră fibre aponevrotice care provin din
aponevrozele mm. graţios, croitor, semitendinos şi biceps femural, muşchi care, prin inserţia lor
distală pe fascia gambieră, exercită şi rol de tensor al respectivei fascii. Pe faţa medială a tibiei
fuzionează cu periostul.
În spaţiul cuprins între musculatura flexoare profundă a degetelor şi coarda jaretului,
porţiunile laterală şi medială ale fasciei gambiere se „sudează” între ele formând un perete
conjunctiv puternic ce ocupă tot acest spaţiu.
La ungulate, fascia trimite septumuri musculare delimitând teci pentru muşchii gambei. Cea
mai puternică este teaca pentru m. extensor digital lateral, teacă rezultată prin inserţia fasciei de-o
parte şi de alta a fibulei şi în regiunea distală formează aglomerări de fibre - inelul tibial - destinat
trecerii tendoanelor mm. extensor digital comun, tibial cranial şi al treilea fibular.
Fasciile autopodiului reprezintă continuarea directă a fasciei gambiere profunde. Sunt
sistematizate într-o porţiune dorsală şi o porţiune plantară.
Fascia dorsală se transformă în segmentul metapodio-acropodial în ţesut conjunctiv lax.
Numai în regiunea tarsului ea este întărită prin aglomerări de fibre dispuse transversal, constituind
fascia pretarsiană. Aceasta delimitează prin septumurile sale intertendinoase teci fibroase care
servesc alunecării tendoanelor de pe faţa dorsală a autopodiului. Ele reprezintă totodată formaţiuni
care se opun îndepărtării tendoanelor de razele osoase în timpul contracţiilor musculaturii.
Fascia dorsală este bine reprezentată şi în treimea proximală a metatarsului unde dă naştere
inelului metatarsian.
Fascia postarsiană delimitează o teacă superficială şi una profundă. Fasciile
postmetatarsiene şi postsesamofalangiene sunt asemănătoare celor de la membrul toracic.

***

233
 În funcţie de baza anatomică ce serveşte drept suport de inserţie, muşchii membrului pelvin
se împart în muşchii bazinului, muşchii coapsei, muşchii gambei, muşchii autopodiului.
Muşchii bazinului sunt reprezentaţi de grupul muşchilor gluteeni (m. gluteu superficial, m.
gluteu mijlociu, m. gluteu accesoriu, m. gluteu profund şi m. piriform) care acoperă în întregime
coxalele şi grupul muşchilor profunzi ai bazinului (mm. obturatori, mm. gemeni, m. pătratul
femural) situaţi topografic în imediata vecinătate a articulaţiei coxofemurale.
Musculatura coapsei este formată din muşchi lungi, groşi şi puternici. Întreaga musculatură
a coapsei poate fi sistematizată în trei grupe: muşchi craniali (m. cvadriceps femural, m. tensor al
fasciei lata), muşchi caudo-laterali (m. biceps femural, m. semitendinos, m. semimembranos) şi
muşchi mediali (m. croitor, m. graţios, m. pectineu şi mm. adductori).
Muşchii gambei, după poziţia pe care o ocupă în jurul bazei anatomice, pot fi sistematizaţi
în două grupe: muşchi craniali şi muşchi caudali. Atât muşchii craniali cât şi cei caudali, în corelaţie
cu inserţia distală, pot fi împărţiţi în muşchi craniali cu acţiune proximală (m. tibial cranial, m.
fibular al treilea), muşchi craniali cu acţiune distală (m. lungul extensor digital, m. extensor digital
lateral), respectiv muşchi caudali cu acţiune proximală (m. triceps sural, m. popliteu) şi muşchi
caudali cu acţiune distală (mm. flexori digitali).
Muşchii autopodiului sunt reprezentaţi de m. extensor digital scurt, mm. lumbricali şi mm.
interosoşi, ultimii comportându-se similar celor de la membrul toracic.
Datorită unor particularităţi topografice (masele musculare mari din regiunea bazinului şi
coapsei dispuse pe straturi, existenţa unor muşchi migraţi în interiorul cavităţii pelvine etc.) disecţia
musculaturii nu va putea fi realizată în ordinea sistematizării de mai sus.
Se impune prepararea mai întâi a musculaturii din cavitatea pelvină, apoi a muşchilor
mediali craniali şi latero-caudali ai coapsei şi în cele din urmă a muşchilor gluteeni şi profunzi ai
bazinului.
Se va eviscera cavitatea pelvină şi se vor îndepărta toate resturile de seroasă, vase, nervi şi
ţesut conjunctiv, preparându-se ulterior m. obturator intern şi m. coccigian.
Muşchiul obturator intern face parte din muşchii profunzi ai bazinului. Este format din
două porţiuni musculare - una flabeliformă şi cealaltă semipenată - ale căror fibre converg către un
tendon comun (fig. 284).

Fig. 284. Muşchii profunzi ai bazinului la ecvine - vedere lateral (A); vedere dorsală (B)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Lig. sacrosciatic; 2. M. gluteu profund; 3. Mm. gemenii bazinului; 4. Tendonul m. obturator intern;
5. M. obturator intern - porţiunea semipenată; 6. M. obturator intern - porţiunea flabeliformă;
7. M. obturator extern; 8. M. pătratul femural

234
 Iniţial se disecă porţiunea semipenată a muşchiului inserată pe faţa endopelvină a corpului
iliumului, iar apoi porţiunea flabeliformă, situată endopelvin în jurul găurii obturate.
Se va urmări tendonul comun care iese din cavitatea pelvină prin mica incizură ischiatică
alunecând peste aceasta cu ajutorul unei burse sinoviale.
Inserţia acestui tendon în fosa intertrochanterică a femurului va fi disecată după întoarcerea
pe faţa laterală a membrului pelvin.
Muşchiul coccigian (fig. 285), aplatizat, având un aspect triunghiular, face parte din
muşchii cozii şi se găseşte plasat la faţa medială a ligamentului sacro-spino-tuberos. Prin curăţarea
ţesutului conjunctiv, muşchiul va fi urmărit pe faţa medială a ligamentului sacro-spino-tuberos de la
creasta supraacetabulară la apofizele transverse ale primelor trei vertebre coccigiene pe care se
termină.

Fig. 285. Muşchii mediali ai coapsei la ecvine – stratul superficial (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. coccigian; 2. M. retractorul anusului; 3. M. obturator intern - porţiunea semipenată; 4. M. micul psoas;
5. M. marele psoas; 6. Fascia lombo-iliacă; 7. M. tensor al fasciei lata; 8. M. iliac; 9. M. croitor; 10. M. pectineu;
11. M. graţios; 12. Inelul m. graţios; 13. Trigomul femural; 14. M. drept femural; 15. M. vast medial;
16. M. semimembranos; 17. M. semitendinos

Muşchii mediali ai coapsei sunt dispuşi într-un strat superficial, format din m. croitor şi m.
graţios şi un strat profund, ce cuprinde m. pectineu şi mm. adductori. Aceşti muşchi sunt acoperiţi
de aponevroza femurală derivată din m. oblic extern al abdomenului. Caudal acestor muşchi se
găseşte m. semimembranos, care se disecă păstrând piesa în aceeaşi poziţie de lucru.
Se va realiza o incizie de-a lungul marginii craniale a m. croitor delimitând aponevroza
femurală, care va fi îndepărtată, evidenţiind în acest fel trigonul femural (trigonul descris de
Scarpa), un voluminos spaţiu intermuscular delimitat cranial de m. croitor, caudal de m. graţios, iar
superior de pubis. Peretele lateral este format de m. pectineu, iar cel medial de aponevroza

235
femurală. Se vor trece în revistă formaţiunile vasculo-nervoase, amintind că este singurul loc din
organism unde artera este plasată într-un plan superficial venei femurale. Acest spaţiu comunică cu
cavitatea abdominală prin inelul femural delimitat anterior de m. croitor inserat pe ligamentul
ingvinal, iar posterior de pubis.
Muşchiul croitor este un muşchi lung, cu originea intraabdominală pe fascia iliacă şi pe
tendonul m. micul psoas (fig. 285). Distal, aponevroza muşchiului se uneşte cu cea a m. graţios,
întreţesându-se cu fascia gambieră prin intermediul acesteia inserându-se pe faţa medială a tibiei.
Se izolează de stratul muscular subiacent, fără a fi dezinserat, îndepărtând formaţiunile
vasculo-nervoase. Se examinează apoi originea muşchiului în cavitatea abdominală, apoi se curăţă
aponevroza muşchiului de ţesut conjunctiv, urmărind distal întreţeserea acesteia cu fascia gambieră
medială şi inserţia pe ligamentul colateral medial al art. femuro-tibiale.
Muşchiul graţios este un muşchi lat, de formă patrulateră (fig. 285). Aponevroza sa,
puternică, este unită cu cea a muşchiului congener formând aponevroza impară. Cranial ea ajunge
pe tendonul prepubian. Proximal, în treimea anterioară este perforată formând inelul m. graţios.
Inelul m. graţios se pune în evidenţă prin îndepărtarea venei care îl străbate în sens medio-
lateral (principala venă de descărcare a penisului la mascul sau a glandei mamare la femelă).
M. graţios se secţionează apoi transversal la jumătatea sa printr-o incizie perpendiculară pe
direcţia fibrelor musculare, porţiunile rezultate fiind răsfrânte cât mai mult în sens invers. Această
operaţiune degajează stratul muscular profund, facilitând în acelaşi timp urmărirea inserţiilor
muşchiului, proximal pe simfiza ischio-pubiană, iar distal pe tibie prin intermediul fasciei gambiere.

Fig. 286. Muşchii mediali ai coapsei la ecvine – stratul profund (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. coccigian; 2. Lig. sacro-sciatic; 3. M. retractorul anusului; 4. M. marele psoas; 5. Fascia lombo-iliacă; 6. M. iliac;
7. M. tensor al fasciei lata; 8. M. obturator intern - porţiunea semipenată; 9. M. obturator intern - porţiunea flabeliformă;
10. M. pectineu; 11. M. adductor mic; 12. M. adductor mare; 13. M. semimembranos; 14. M. drept femural;
15. M. vast medial; 16. M. semitendinos; 17. Rădăcina penisului (secţionată)

236
 Muşchiul pectineu este un muşchi relativ scurt, conoid şi puternic (fig. 285, 286). Se va
urmări inserţia fixă pe pubis - pe linia pectinee şi pe tendonul prepubian. Prin îndepărtarea ţesutului
conjunctiv se va urmări distal inserţia muşchiului pe buza medială a suprafeţei aspre distal faţă de
mijlocul diafizei femurale.
Muşchii adductori fac parte din stratul profund, fiind plasaţi înapoia m. pectineu, sub m.
graţios (fig. 286). Sunt constituiţi din m. micul adductor cu aspect triunghiular şi m. marele
adductor, relativ patrulater, cel de-al doilea incluzând o porţiune scurtă şi alta lungă, între care se
delimitează un inel vascular - inelul adductorilor.
Individualizarea corectă a celor doi muşchi se face cu oarecare dificultate, întrucât la prima
vedere ei par a forma o masă musculară unitară. Examinând atent regiunea, se constată că m. micul
adductor are o tentă mai deschisă decât m. marele adductor, putând a se pătrunde în acest fel în
interstiţiul care îi separă, urmărind în general linia care marchează diferenţa de culoare. Muşchii îşi
au originea pe faţa ventrală a pubisului şi ischiumului, precum şi pe aponevroza de origine a mm.
graţioşi. Distal li se vor urmări inserţiile pe femur de sub trochanterul mic până la condilul medial al
acestui os.
Inelul adductorului situat distal, între porţiunea lungă şi scurtă a m. adductor mare, se
prepară prin îndepărtarea vaselor regionale (a. şi v. femurală) care îl traversează.
Muşchiul semimembranos prezintă o porţiune lungă, inserată pe marginea caudală a
ligamentului sacro-sciatic împreună cu cea a m. semitendinos şi o porţiune pelvină, cu originea pe
faţa ventrală a tuberozităţii ischiatice, unindu-se imediat cu porţiunea lungă (fig. 285, 286).
Se urmăreşte iniţial originea porţiunii pelvine, apoi cea a porţiunii lungi pe marginea caudală
a ligamentului sacro-spino-tuberos, ajungând prin intermediul unei scurte aponevroze şi pe primele
vertebre coccigiene.
Distal, muşchiul se prelungeşte până la condilul medial al femurului, pe care se termină
printr-un scurt tendon.
Muşchii craniali şi latero-caudali ai coapsei se vor diseca după ce membrul pelvin se
întoarce cu faţa laterală în sus. Se examinează fascia lata sesizând continuitatea acesteia cu fascia
gluteenă. Pentru prepararea fasciei lata se procedează astfel:
- prin transparenţa fasciei se observă marginea cranială a m. biceps femural şi se execută
la aproximativ 5 cm caudal, de-a lungul ei o incizie pe o lungime de 10 - 15 cm, pornind
din dreptul celui de-al treilea trochanter. De la extremităţile acestei incizii, alte două
incizii paralele sunt conduse către marginea cranială a m. biceps femural;
- lamboul rezultat, reprezentând o porţiune din componenta superficială a fasciei lata, va
fi desprins în sens caudo-cranial de pe suprafaţa m. biceps. La acest nivel se
demonstrează clivarea fasciei lata în cele două componente, urmărind componenta
profundă ce pătrunde printre m. vast lateral şi m. biceps femural (v. fasciile membrului
pelvin);
- se prepară apoi componenta superficială a fasciei lata, demostrându-i dedublarea în
apropierea patelei într-o componentă superficială a superficialei, care se „ţese” cu
aponevroza m. biceps femural, prelungindu-se ca fascie gambieră superficială şi o
componentă profundă a superficialei ce se inseră pe patelă.
Muşchiul tensor al fasciei lata, triunghiular (cu marginea inferioară excavată), are originea
pe spina iliacă ventrală, fibrele sale distribuindu-se radiar spre articulaţia grasetului şi spre regiunile
caudo-laterale ale coapsei.
Se va curăţa de ţesut conjunctiv porţiunea musculară şi apoi aponevroza care se ţese ventral
la fascia lata.
Muşchiul cvadriceps femural este un muşchi foarte voluminos şi puternic, constituit din
m. drept femural şi cei trei vaşti (lateral, medial şi intermediar).
Se vor individualiza inserţiile proximale plasate pe ilium (în fosetele preacetabulare pentru
m. drept femural) şi pe femur (pentru cei trei vaşti; m. vast intermediar îşi are originea pe faţa
cranială a femurului, fiind acoperit de m. dreptul femural, izolându-se destul de dificil).
Distal toate patru porţiunile se inseră în comun pe patelă.

237
 Muşchiul capsular (articular) este un muşchi redus, aşezat în unghiul de flexiune al
articulaţiei coxo-femurale.
Se va pune în evidenţă în spaţiul dintre m. drept femural şi m. vast lateral, urmărindu-l de la
sprânceana cavităţii acetabulare până sub capul articular al femurului, pe care se inseră.
Muşchiul biceps femural este format din două porţiuni: cranială (paramelară) şi caudală
(bicipitală). Porţiunea cranială are originea pe porţiunea caudală a ligamentului sacro-iliac superior
şi faţa laterală a ligamentului sacro-spino-tuberos. Porţiunea caudală are originea pe faţa laterală a
tuberozităţii ischiatice. Distal, porţiunea cranială se inseră pe patelă şi pe ligamentul tibio-patelar
lateral, având inserţie de traiect pe faţa caudală a femurului, iar cea caudală (separată de un septum
fibros în două) se inseră cranial pe fascia gambieră, iar caudal se condensează într-o bridă sau
lanieră fibroasă, participând alături de brida m. semitendinos la formarea tendonului intermediar,
formaţiune integrată corzii jaretului (fig. 287).

Fig. 287. Muşchii craniali şi latero-caudali ai coapsei la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. gluteu superficial - porţiunea cranială; 2. M. gluteu superficial - porţiunea caudală; 3. Fascia gluteenă;
4. M. tensor al fasciei lata; 5. M. biceps femural - porţiunea cranială (paramelară);
6, 7. M. biceps femural - porţiunea caudală (bicipitală); 8. Brida m. biceps femural;
9. M. semitendinos; 10. M. coccigian

Se vor îndepărta de pe suprafaţa muşchiului biceps resturile fasciei lata rămase în afara
lamboului rezultat anterior, eliberându-se întreaga suprafaţă a muşchiului.
După o examinare de ansamblu, m. biceps va fi secţionat transversal între art. coxo-femurală
şi tuberozitatea ischiatică, capetele rezultate fiind îndepărtate (fig. 288). În acest mod se va realiza o
deschidere largă prin care se pătrunde şi se disecă musculatura profundă a bazinului. De asemenea,
vor putea fi examinate inserţiile m. biceps pe faţa laterală a lig. sacro-spino-tuberos, pe
tuberozitatea ischiatică, precum şi inserţia de traiect tendinoasă pe amprenta circulară de pe faţa
caudală a femurului.

238
 Fig. 288. Muşchii craniali şi latero-caudali ai coapsei cu evidenţierea dedublării fasciei lata
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Fascia gluteenă; 2. M. gluteu superficial - porţiunea cranială; 3. M. gluteu superficial - porţiunea caudală;
4. Inserţia m. gluteu superficial pe trochanterul al III-lea; 5. M. tensor al fasciei lata; 6. Foiţa superficială a fasciei lata;
7. Foiţa profundă a fasciei lata; 8. M. biceps femural; 9. M. biceps femural - porţiunea cranială;
10. M. biceps femural - porţiunea caudală; 11. M. biceps femural - porţiunea cranială secţionată;
12. Inserţia de traiect m. biceps femural pe faţa caudală a femurului; 13. M. semitendinos

Muşchiul semitendinos. Este un muşchi puternic al cărui corp muscular în treimea

superioară este strâns alipit feţei caudale a m. biceps (fig. 287, 288, 289). Prezintă o porţiune
vertebrală (sacrală) cu originea pe ligamentul sacro-iliac superior scurt şi pe ligamentul sacro-spino-
tuberos şi o porţiune ischiatică (pelvină), cu origine pe marginea ventro-laterală a tuberozităţii
ischiatice. Porţiunea sacrală alunecă peste tuberozitatea ischiatică cu ajutorul unei burse sinoviale,
unindu-se cu porţiunea scurtă, pelvină, detaşată de pe faţa ventrală a proeminenţei osoase mai sus
amintite. Marginea sa cranială este marcată prin depresiunea ce îl desparte de m. biceps femural,
vizibilă şi pe animalul viu (mai ales la exemplarele slabe, cahectice) şi cunoscută sub denumirea de
„linia de mizerie”.
Prepararea muşchiului începe prin îndepărtarea fasciei de pe întreaga sa suprafaţă,
urmărindu-se inserţiile porţiunii vertebrale.
Desprinderea m. semitendinos de m. biceps se realizează mai greu în treimea superioară,
spre deosebire de regiunea coapsei, unde se individualizează cu uşurinţă.
Distal i se urmăreşte tendonul mult lăţit care, după ce alunecă (prin intermediul unei burse
sinoviale) peste faţa medială a tibiei, se inseră pe creasta tibială. Se va observa întreţeserea marginii
inferioare a tendonului cu fascia gambieră, în partea caudală existând o lanieră care împreună cu
laniera m. biceps femural alcătuiesc tendonul intermediar ce intră în componenţa corzii jaretului (v.
fig. 292). Se va izola apoi laniera m. semitendinos prin secţionarea şi îndepărtarea fasciei gambiere
ce realizează legătura acestei formaţiuni cu tendonul m. semitendinos.

239
 Muşchii bazinului reprezintă o grupă de muşchi care îşi au în general originea pe coxal, iar
inserţia pe extremitatea proximală a femurului, mobilizând articulaţia coxo-femurală. Ei formează
grupul muşchilor glutei, care acoperă în întregime coxalul, şi grupul muşchilor profunzi ai bazinului
situaţi în imediata vecinătate a articulaţiei coxo-femurale. Mușchii glutei (reprezentaţi de m. gluteu
superficial, m. gluteu mijlociu, m. gluteu accesoriu, m. gluteu profund) constituie baza anatomică
musculară a regiunii crupei, formând o masă voluminoasă situată pe faţa supero-laterală a bazinului.
Datorită dispunerii în straturi şi a raporturilor strânse ce există între ei, individualizarea lor necesită
răbdare, intervenţii precise şi respectarea întocmai a tehnicii de disecţie.
Muşchiul gluteu superficial are forma literei „V” (fig. 287, 288). Porţiunea paralelă cu
marginea cranială a m. biceps femural îşi are originea pe faţa internă a fasciei gluteene prin
intermediul căreia se inseră pe ligamentul sacro-iliac superior funicular (scurt). Porţiunea cranială
îşi are originea pe unghiul extern al iliumului. Cele două ramuri converg pentru a se insera distal
prin intermediul unui tendon pe trochanterul al treilea. Marginea interioară a muşchiului se va
delimita prin două incizii convergente efectuate în grosimea fasciei gluteene. Prima are drept reper
marginea cranială a porţiunii caudale a m. gluteu superficial de la spina sacrată până în dreptul
articulaţiei coxo-femurale. În unele cazuri, pentru evidenţierea acestui reper este necesar curăţirea
ţesutului adipos care acoperă zona fără a distruge fascia gluteenă. Cea de-a doua incizie începe de la
unghiul lateral al iliumului, fiind condusă către extremitatea distală a primei incizii, punct ce
marchează locul de unire a celor două ramuri ale m. gluteu superficial.

Fig. 289. Muşchii bazinului şi muşchii coapsei la ecvine (vedere laterală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. gluteu mijlociu; 2. M. gluteu accesoriu; 3. M. piriform; 4. Lig. sacro-sciatic; 5. M. semitendinos;
6. M. drept femural; 7. M. vast lateral; 8. M. pătratul femural; 9. M. adductor mare; 10. M. semimembranos;
11. M. grastrocnemian lateral; 12. M. solear; 13. M. extensor lung al degetelor piciorului; 14. M. extensor digital lateral

Lamboul reprezentat de fascia gluteenă secţionată în „V” va fi desprins de pe suprafaţa

m. gluteu mijlociu prin introducerea mâinii sub m. gluteu superficial. Prin desprinderea acestuia de
m. gluteu mediu se va realiza izolarea sa, punându-se în evidenţă în acelaşi timp aponevroza aflată
în prelungirea ramurii caudale a m. gluteu superficial. Aceasta pătrunde pe sub m. biceps dirijându-se
240
către tuberozitatea ischiatică pe care se inseră. Această aponevroză se întreţese cu porţiunea
ascendentă a foiţei profunde a fasciei lata asupra căreia muşchiul acţionează ca tensor. În final se va
secţiona transversal porţiunea caudală în apropierea inserţiei pe cel de-al treilea trochanter,
răsfrângând în sens invers capetele rezultate (secţionând şi aponevroza gluteenă).
Muşchiul gluteu mijlociu reprezintă cel mai gros muşchi din corp (fig. 289). Avansează
mult în regiunea lombară, depăşind creasta iliacă şi ocupând depresiunea masei comune. Muşchiul
îşi are originea în depresiunea sus-amintită, pe jumătatea medială a fosei iliace externe, pe
unghiurile extern şi intern ale iliumului acoperind m. gluteu accesoriu. Fibrele musculare
superficiale se prind şi pe faţa internă a fasciei gluteene, motiv pentru care îndepărtarea fasciei de
pe suprafaţa muşchiului se realizează destul de anevoios. Tendonul său, extrem de puternic, se
inseră pe vârful trochanterului mare, anterior zonei de inserţie prezentând o bursă sinovială.
Muşchiul piriform reprezintă continuarea m. gluteu mijlociu caudal de vârful
trochanterului mare, prinzându-se pe femur în lungul crestei trochanterice caudale (fig. 289).
Pentru prepararea acestor doi muşchi, în primul rând se va curăţa ţesutul conjunctiv din
spaţiul creat prin secţionarea m. biceps şi porţiunii caudale a m. gluteu superficial, secţionare
urmată de îndepărtarea capetelor rezultate. Pe faţa laterală a convexităţii trochanterului mare se
secţionează şi disociază cu atenţie fibrele tendinoase ale m. gluteu mijlociu de tendonul m. gluteu
accesoriu introducând degetul în spaţiul redus ce marchează limita dintre aceste două formaţiuni.
Se va dezinsera m. piriform de pe creasta trochanterică caudală şi apoi se va secţiona
puternicul tendon al m. gluteu mijlociu de pe vârful trochanterului mare. Se dizlocă apoi cu grijă de
m. gluteu accesoriu şi în mod treptat se răsfrânge cranial, descoperind progresiv muşchiul subiacent.
Se verifică apoi inserţiile craniale anterior amintite.

Fig. 290. Muşchiul gluteu accesoriu şi Fig. 291. Muşchii profunzi ai bazinului la ecvine
muşchiul gluteu profund la ecvine (vedere laterală) (vedere caudo-ventrală)
(după G. Predoi și col., 1997): (după G. Predoi și col., 1997):
1. Tendonul m. gluteu mijlociu (secţionat); 1. M. gluteu profund; 2. Tendonul m. obturator intern;
2. M. gluteu accesoriu; 3. M. gluteu profund 3. M. obturator extern; 4. Mm. gemenii bazinului -
porţiunea caudală; 5. M. pătratul femural;
6. M. pectineu; 7. M. vast lateral; 8. M. vast medial;
9. M. gastrocnemian lateral; 10. M. gastrocnemian medial

Prin dislocarea m. gluteu mediu se eliberează m. gluteu accesoriu, m. gluteu profund şi faţa
laterală a ligamentului sacro-spino-tuberos. Îndepărtând formaţiunile vasculo-nervoase reprezentate

241
în principal de nervul sciatic (cel mai gros nerv din organism) şi filete desprinse din el, ţesutul
adipos şi ţesutul conjunctiv va apare în profunzime mica gaură ischiatică prin care iese din cavitatea
pelvină tendonul m. obturator intern.
Muşchiul gluteu accesoriu este destul de bine contopit cu precedentul, de altfel considerat
o porţiune a m. gluteu mijlociu. Conţine mai multe fibre tendinoase şi are originea pe jumătatea
laterală a feţei gluteene de pe paleta iliacă (fig. 290). Tendonul său puternic, de culoare alb-sidefie,
se inseră pe creasta de pe faţa laterală a convexităţii trochanterului mare peste care alunecă
marginea cranială a acestuia cu o bursă sinovială. Prepararea muşchiului constă în curăţirea
suprafeţei de ţesut conjunctiv, examinându-se inserţiile.
Muşchiul gluteu profund este scurt, puternic şi străbătut de numeroase fascicule
tendinoase. Originea sa se află pe faţa laterală a crestei supraacetabulare, distal inserându-se pe faţa
medială a convexităţii trochanterului mare (trochanterul mare cranial) (fig. 290, v. şi fig. 284 şi
291).
Disecţia acestui muşchi constă în îndepărtarea ţesutului conjunctiv care îl acoperă, precum şi
separarea sa în partea cranială de tendonul m. gluteu accesoriu.
Muşchii profunzi ai bazinului reprezintă o grupă redusă de muşchi, alcătuiţi din fascicule
scurte. Dispuşi în apropierea articulaţiei coxo-femurale, sunt reprezentaţi de m. obturator intern,
mm. gemeni, m. obturator extern şi m. pătratul femural. Aceşti muşchi realizează pe de-o parte
rotaţia în afară a coapsei, iar pe de altă parte contribuie la abducţia sau adducţia membrului pelvin.
Datorită degajării articulaţiei coxo-femurale de mm. propulsori şi mm. gluteeeni disecaţi
anterior, accesul la musculatura profundă a bazinului devine lejer. Pentru a fi disecaţi cu mai multă
uşurinţă, un ajutor va îndepărta (cu palmele) m. biceps femural şi m. gluteu mijlociu. Pentru o
disecţie corespunzătoare se va curăţa cu mare atenţie ţesutul conjunctiv şi toate formaţiunile
vasculo-nervoase din zonă.
În aceste condiţii se reperează mica gaură ischiatică la nivelul căreia se identifică tendonul
relativ triunghiular al muşchiului obturator intern (fig. 291, v. şi fig. 284). Examinarea celor două
porţiuni din care este alcătuit muşchiul (semipenată şi flabeliformă) se realizează înainte ca
membrul să fie întors pe partea laterală (v. disecţia muşchilor cavităţii pelvine).
Tendonul m. obturator intern este flancat de două bandelete musculare reprezentând muşchii
gemenii bazinului, aceştia putând fi urmăriţi de la nivelul micii incizuri ischiatice la fosa
trochanterică în care se inseră, alături de acest tendon (fig. 291, v. şi fig. 284).
Ridicând cu pensa m. gemen posterior se va evidenţia muşchiul obturator extern care este
plasat între gaura obturată (pe conturul căreia îşi are originea) şi fosa trochanterică în care îşi are
inserţia alături de muşchii precedenţi (fg. 291, v. şi fig. 284).
În final se prepară muşchiul pătratul femural, dispus oblic, având originea pe faţa ventrală
a ischiumului, iar inserţia distală pe faţa caudală a femurului, distal faţă de fosa trochanterică (fig.
291, v. şi fig. 284). După separarea sa de mm. adductor mare şi obturator extern, cu care vine în
contact, muşchiul se prinde sub degetul arătător, iar prin glisare între o inserţie şi alta se
individualizează pe toată lungimea.
Ca şi în regiunea zeugopodiului toracal, muşchii gambei nu înconjoară complet oasele care
formează baza anatomică a regiunii, lăsând ca faţa medială a tibiei să vină în contact direct cu
pielea.
În corelaţie cu topografia bazei anatomice asupra căreia acţionează, muşchii pot fi
sistematizaţi în: muşchi cu acţiune proximală, cu inserţii distale în regiunea tarsului sau proximală a
metatarsului şi muşchi cu acţiune distală, a căror tendoane ajung la nivelul acropodiului. După
poziţia pe care o ocupă în corelaţie cu oasele gambei, muşchii pot fi împărţiţi în două grupe: muşchi
craniali ai gambei şi muşchi caudali ai gambei.
Priviţi în ansamblu, aceşti muşchi mobilizează regiunile autopodiului intervenind în
deplasare.
Disecţia grupelor musculare este precedată de îndepărtarea fasciilor din regiunea gambei.
Pentru început se îndepărtează fascia gambieră superficială remarcând aderenţa ei pe faţa laterală a
gambei la fascia gambieră propriu-zisă.

242
 Tehnica înlăturării fasciei gambiere propriu-zise. Se efectuează în grosimea sa o incizie
uşor arcuită cu concavitatea ventrală (secţiunea interesând practic aponevroza m. biceps) care
porneşte de pe creasta tibială, la aproximativ 5 cm sub tuberozitatea tibiei şi ajunge la originea
corzii jaretului. De la acest nivel, după izolarea bridei bicepsului, continuare a aponevrozei porţiunii
caudale a m. biceps, protejând m. solear incizia va fi prelungită de-a lungul marginii anterioare a
acestei formaţiuni până la tuberozitatea calcaneului. Se curăţă apoi fascia pretarsiană de ţesutul
conjunctiv care o acoperă şi prin transparenţă se identifică în grosimea sa cele trei inele (tibial,
tarsian şi metatarsian) (fig. 292, 293) care se individualizează prin câte două incizii transversale.
Fragmentele de fascie dintre inele vor fi îndepărtate. Se va realiza apoi o incizie de jos în sus a
fasciei gambiere de la inelul tibial către creasta tibiei observându-i inserţia pe os. De la această
ultimă incizie fascia se răsfrânge în sens caudal, descoperind în mod treptat musculatura anterioară.

Fig. 292. Muşchii gambei la ecvine (vedere laterală)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. gastrocnemian lateral; 2. Brida m. biceps femural;
3. Brida m. semitendinos; 4. Tendonul intermediar;
5. M. solear; 6. M. tibial cranial; 7. M. extensor lung al
degetelor piciorului; 8. M. extensor digital lateral;
9. M. flexor lung al degetului mare; 10. M. tibial caudal;
11. Inelul tibial; 12. Inelul tarsian; 13. Inelul metatarsian;
14. M. extensor digital scurt; 15. Tendonul m. flexor
superficial al degetelor piciorului (perforat);
16. Tendonul m. flexor digital profund (perforant);
17. Brida tarsiană a m. flexor digital profund;
18. Inelul tendonului m. flexor superficial al
degetelor piciorului; 19. M. interosos median;
20. Tendonul m. extensor digital lateral
243
Fig. 293. Formaţiuni fasciale, tendinoase şi sinoviale
la nivelul bazipodiului pelvin (faţa dorsală) la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. tibial cranial; 2. M. fibular al treilea;
3. Inelul m. fibular al treilea;
4. Brida cuboidiană a m. fibular al treilea;
5. Brida metatarsiană a m. fibular al treilea;
6. Tendonul m. tibial cranial;
7. Ramura cuneană a m. tibial cranial;
8. Bursa subtendinoasă a m. tibial cranial;
9. Inelul tibial; 10. M. extensor lung al degetelor
piciorului; 11. Tendonul m. extensor lung al degetelor
piciorului; 12. Inelul tarsian; 13. M. extensor digital
lateral; 14. Tendonul m. extensor digital lateral;
15. M. extensor digital scurt; 16. Inelul metatarsian
 Se demonstrează loja formată de fascie şi destinată m. extensor digital lateral, se secţionează
apoi septumurile trimise pentru delimitarea lojei (la nivelul m. extensor digital lateral) şi apoi se
înlătură fascia.
Muşchiul extensor lung al degetelor piciorului (fig. 292) formează profilul anterior al
gambei, originea sa pe femur (foseta musculară cranială a epicondilului lateral) fiind comună cu a
muşchiului al treilea fibular.
Distal, tendonul aplatizat şi puternic străbate inelul tibial împreună cu muşchii fibular al
treilea şi tibial cranial. La nivelul regiunii tarsului, tendonul său trece prin inelul tarsian (formaţiune
pendinte de brida cuboidiană a m. fibular al treilea) pentru ca la extremitatea proximală a
metatarsului să străbată şi al treilea inel (metatarsian) împreună cu m. extensor digital lateral şi m.
extensor scurt al degetelor. Sub cel de-al treilea inel fuzionează cu tendonul m. extensor digital
lateral.
Prepararea muşchiului constă în examinarea inserţiei proximale, desprinderea muşchiului de
planul muscular subiacent, curăţirea de ţesut conjuctiv a tendonului, îndepărtarea fasciei
premetatarsiene (reprezentată de ţesut conjunctiv slab orientat) şi urmărirea inserţiei distale. În
regiunea acropodiului acesta se comportă similar omotipului său de la membrul toracic
Muşchiul fibular al treilea (fig. 293) se disecă împreună cu muşchiul tibial anterior datorită
raporturilor strânse pe care le au. Primul este în întregime tendinos, plasat între m. extensor lung al
degetelor şi m. tibial anterior. Originea este comună cu a m. extensor digital lung, pe femur, iar
distal bifurcarea este precedată de formarea unui inel prin care iese tendonul m. tibial cranial. Cele
două ramuri ale sale sunt: ramura (brida) cuboidiană, dirijată lateral pentru a se insera pe cuboid şi
ramura (brida) metatarsiană cu inserţie pe extremitatea proximală a metatarsului principal.
Muşchiul tibial cranial (fig. 292, 293), acoperit aproape complet de cei doi muşchi
prezentaţi anterior, are originea pe extremitatea proximală a tibiei, pe tuberozitatea anterioară şi
laterală a ei. În treimea mijlocie a gambei el este intim aderent la suprafaţă prin inelul format de
m. fibular al treilea şi se împarte în două ramuri: cea mai groasă, în continuitate cu tendonul este
ramura metatarsiană, iar cealaltă, mai redusă, se îndreaptă oblic în sens medio-distal pentru a se
insera pe micul cuneiform.
Prepararea celor doi muşchi se realizează relativ uşor prin simpla curăţire a ţesutului
conjunctiv şi îndepărtarea formaţiunilor vasculo-nervoase din regiune. Separarea lor se va realiza
numai în treimea proximală a gambei, unde topografia permite acest lucru.
Pentru urmărirea extremităţii distale a celor doi muşchi piesa va fi poziţionată în aşa fel
încât faţa anterioară a jaretului să fie orientată în sus. Tendoanele celor doi muşchi vor fi urmărite
sub inelul tibial pe care îl străbat alături de tendonul m. extensor lung al degetelor. Se va prepara
inelul m. fibular al treilea străbătut de tendonul m. tibial anterior. De la acest nivel se
individualizează ramurile metatarsiene ale celor doi muşchi orientate longitudinal către metatarsul
principal, apoi ramura cuboidiană a m. fibular al treilea şi raporturile acesteia cu inelul tarsian şi în
final ramura cuneană a m. tibial cranial, ambele fiind dispuse oblic; prima către cuboid, iar cea de-a
doua către micul cuneiform pe care se inseră.
Muşchiul extensor digital lateral (fig. 292, 293) este cuprins într-o teacă proprie dată de
fascia gambieră propriu-zisă.
Se pătrunde în interstiţiul care îl separă de m. extensor lung al degetelor examinându-i-se
inserţia proximală pe fibulă şi pe ligamentul colateral lateral al articulaţiei grasetului. În continuare
se evidenţiază tendonul distal care pătrunde şi traversează compartimentul dorso-cranial al tecii
tarsiene laterale. Preluat apoi la ieşirea din teacă, el va fi urmărit prin inelul metatarsian către
tendonul m. extensor lung al degetelor cu care fuzionează în treimea proximală a metatarsului
principal. În unghiul format de convergenţa celor două tendoane se află porţiunea musculară a
m. extensor digital scurt care va fi curăţat, de asemenea, de ţesutul conjunctiv de la suprafaţă.
Întorcând membrul pelvin cu faţa medială în sus se va îndepărta fascia gambieră propriu-
zisă preluând din porţiunea proximală brida m. semitendinos care fuzionează cu brida m. biceps
formând tendonul intermediar. Se vor îndepărta formaţiunile vasculo-nervoase din zonă urmărind
modul cum tendonul intermediar participă la formarea corzii jaretului.

244
 Muşchiul flexor digital profund (fig. 294) reprezintă o unitate musculară alcătuită din trei
porţiuni: m. flexor lung al degetului mare (al halucelui), plasat la faţa caudală a tibiei, m. tibial
posterior (caudal), lipit de faţa caudală a m. precedent şi m. flexor lung al degetelor, dispus oblic
între m. popliteu şi m. flexor lung al degetului mare, fiecare fiind format dintr-un corp muscular şi
un tendon distal. Din unirea celor trei tendoane rezultă tendonul unic (peforant) ce se inseră pe
creasta semilunară a falangei a treia.

Fig. 294. Muşchii caudali ai gambei la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. flexor superficial al degetelor piciorului; 2. Tendonul m. flexor superficial;
3. Calota calcaneană a tendonului m. flexor superficial; 4. Lig. colateral lateral; 5. Lig. colateral medial;
6. Tendoanele fuzionate ale mm. gastrocnemieni (secţionate); 7. M. popliteu; 8. M. flexor lung al degetului mare;
9. Tendonul m. flexor digital profund; 10. M. tibial caudal; 11. M. flexor lung al degetelor;
12. Tendonul m. flexor lung al degetelor

Prepararea acestui muşchi începe prin disecţia muşchiului flexor lung al degetului mare, cel
mai voluminos, cu originea pe faţa posterioară a tibiei, urmărindu-i în special tendonul care, înainte
de a intra în marea teacă posttarsiană, se uneşte cu tendonul m. tibial caudal.
Muşchiul tibial caudal se desprinde de pe faţa caudală a muşchiului precedent introducând
degetul în interstiţiul fin care separă tendonul său de tendonul m. flexor lung al degetului mare,
tracţionând apoi moderat în sens proximal. Originea sa va fi urmărită pe tuberozitatea laterală a
tibiei.
245
 Muşchiul flexor lung al degetelor se disecă după identificarea şi izolarea tendonului său în
treimea infero-medială a gambei. Va fi ridicat pe deget eliminându-se cordonul vascular care îl
însoţeşte, apoi va fi urmărit distal până la intrarea în teaca tarsiană medială. Proximal se va examina
inserţia muşchiului pe faţa caudală a tuberozităţii laterale a tibiei.
La ieşirea din tecile tarsiene vor fi preluate atât tendonul reunit al m. flexor lung al degetului
mare şi al m. tibial posterior, cât şi tendonul m. flexor lung al degetelor, din a căror fuziune rezultă,
la mică distanţă, tendonul unic. În continuare, tendonul m. flexor profund se comportă în mod
similar omotipului său de la membrul toracic, o bridă tarsiană apărând redusă.
Disecţia celorlalţi muşchi necesită reîntoarcerea membrului pe faţa laterală. Pentru a uşura
accesul în vederea preparării inserţiei proximale a lor se va secţiona porţiunea caudală a muşchiului
deasupra bridei, deplasând apoi către înainte extremitatea distală a acestui muşchi, păstrând numai
inserţia porţiunii craniale pe patelă şi ligamentul tibio-patelar lateral. Se vor curăţa nervii, vasele şi
limfonodurile din acest spaţiu intermuscular.
Iniţial se va realiza disecţia muşchiului solear care împreună cu mm. gastrocnemieni (lateral
şi medial) constituie muşchiul triceps sural.
Muşchiul solear (fig. 292) este reprezentat de o bandă musculară subţire şi îngustă, situată
lateral, imediat sub fascia gambieră de-a lungul marginii m. gastrocnemian lateral.
Se va disloca cu mare atenţie disecând inserţia pe extremitatea proximală a fibulei, iar apoi
tendonul (fin) ce va fi urmărit până la unirea cu tendonul celor doi muşchi gastrocnemieni prin
intermediul căruia ajunge pe calcaneu.
Muşchii gastrocnemieni se vor diseca împreună cu muşchiul flexor superficial al degetelor.
Muşchii gastrocnemieni (fig. 292), caracterizaţi printr-un aspect extrem de bombat al
porţiunii musculare, au originea de-o parte şi de alta a fosei supracondilare a femurului.
Vor fi urmăriţi de la nivelul fosei amintite până la calcaneu, pe care se inseră prin
intermediul tendonului Achile.
Muşchiul flexor superficial al degetelor piciorului (fig. 292, 294), cu originea în fosa
supracondilară, se va evidenţia prin secţionarea transversală, la aproximativ 5 cm de origine a
m. gastrocnemian lateral. Urmărindu-l distal se remarcă traiectul în spirală al tendonului, care trece
de pe faţa anterioară pe cea medială, apoi pe faţa posterioară a tendonului lui Achile (rezultat din
unirea tendoanelor m. solear şi a celor doi mm. gastrocnemieni). În raport cu tuberozitatea
calcaneului, tendonul formează o calotă ce se inseră pe părţile laterale ale acestuia. În regiunea
metatarsului tendonul se comportă în mod asemănător celui de la membrul toracic.
Coarda jaretului reprezintă o formaţiune tendinoasă situată la faţa caudală a gambei şi
rezultată prin unirea tendonului lui Achile, tendonului m. flexor superficial al degetelor piciorului şi
din tendonul intermediar (constituit prin unirea bridelor m. biceps şi m. semitendinos).
Muşchiul popliteu (fig. 294) reprezintă ultimul muşchi ce va fi disecat din cadrul acestei
grupe. Este situat înapoia articulaţiei grasetului, fiind format dintr-o porţiune musculară de formă
triunghiulară inserată pe suprafaţa cu acelaşi nume a tibiei. Este singurul muşchi al gambei al cărui
tendon este orientat proximal. Se separă mai întâi porţiunea musculară, apoi tendonul, urmărindu-l
între ligamentul femuro-tibial lateral şi meniscul de aceeaşi parte (nivel la care alunecă cu ajutorul
unei sinoviale vaginale) până în foseta musculară caudală a extremităţii distale a femurului.
La ecvine, în regiunea tarsiană există trei inele (retinacule) care menţin tendoanele în
apropierea razelor osoase (fig. 295, 296). Prin inelul proximal (tibial), de origine fascială, trec
tendoanele muşchilor lungul extensor digital, fibular al treilea şi tibial cranial. Inelul mijlociu
(tarsian), reprezentat de o veritabilă bridă care se desprinde şi se întoarce pe tendonul cuboidian al
muşchiului fibular al treilea, este tranzitat de tendonul m. extensor digital lung. Inelul distal
(metatarsian), format ca şi cel proximal tot din condensări ale fasciei, este comun pentru tendoanele
muşchilor extensori digitali lung şi lateral ce cuprind între ei m. extensor digital scurt. Teaca
muşchiului extensor lung al degetelor (fig. 295, 296), prin care alunecă cu o sinovială vaginală, este
plasată sub inelele fibroase şi fascia dintre ele. În jumătatea superioară cuprinde în plus tendonul
m. fibular al treilea şi tendonul m. tibial anterior care culisează ca şi bridele lor prin intermediul
unei burse sinoviale. În treimea mijlocie teaca aparţine în exclusivitate m. extensor lung al

246
degetelor, pentru ca la nivelul extremităţii proximale a metatarsului ea să fie comună celor doi
muşchi extensori digitali. Tendonul cunean şi tendonul cuboidian al celor doi muşchi cu acţiune
proximală (m. tibial cranial şi m. fibular al treilea) străbat două teci scurte cu orientare oblică
ventro-medială, respectiv ventro-laterală.

Fig. 295. Formaţiunile fasciale, tendinoase şi
sinoviale la nivelul tecilor tarsiene la ecvine
(vedere laterală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. extensor lung al degetelor; 2. Tendonul
m. extensor lung al degetelor; 3. Fundul de sac proximal
al sinovialei vaginale a m. extensor lung al degetelor;
4. Fundul de sac distal al sinovialei; 5. Inelul tibial;
6. Inelul tarsian; 7. Inelul metatarsian; 8. Bursa
sinovială a m. tibial cranial; 9. M. extensor digital
lateral; 10. Tendonul m. extensor digital lateral;
11. Fundul de sac proximal al sinovialei m. extensor
digital lateral; 12. Fundul de sac distal al sinovialei;
13. M. extensor digital scurt; 14. M. flexor lung al
degetului mare; 15. Tendonul m. flexor lung al
degetului mare; 16. Fundul de sac proximal al marii
teci post-tarsiene; 17. Fundul de sac latero-plantar al
art. tibio-tarsiene; 18. Fundul de sac distal al marii
teci post-tarsiene; 19. Tendonul reunit al
mm. gastrocnemieni; 20. Fundul de sac proximal
al bursei subtendinoase a m. flexor digital superficial;
21. Fascia gambieră; 22. Tendonul m. flexor digital
superficial; 23. Calota calcaneană a m. flexor digital
superficial; 24. Inserţia laterală pe calcaneu a calotei;
25. Fundul de sac distal al bursei subtendinoase
a m. flexor digital superficial
Fig. 296. Formaţiunile fasciale, tendinoase şi sinoviale
la nivelul tecilor tarsiene la ecvine (vedere medială)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. tibial cranial; 2. Bursa sinovială a m. tibial cranial;
3. M. extensor lung al degetelor; 4. Tendonul m. extensor
lung al degetelor; 5. Sinoviala m. extensor lung al
degetelor; 6. M. fibular al treilea; 7. Inelul tibial;
8. Brida cuneană a m. tibial cranial; 9. Bursa
subtendinoasă a bridei cuneene m. tibial cranial;
10. Fundul de sac dorsal al art. tarso-crurale;
11. Inelul metatarsian; 12. M. flexor lung al degetelor;
13. Bursa sinovială a m. flexor lung al degetelor;
14. Tendonul m. flexor lung al degetelor; 15. M. flexor
lung al degetului mare; 16. Tendonul m. flexor lung al
degetului mare; 17. Tendonul m. flexor digital superficial;
18. Calota calcaneană a m. flexor digital superficial;
19. Inserţia medială pe calcaneu a calotei;
20. Fundurile de sac (proximal şi distal) ale bursei
subtendinoase a m. flexor digital superficial;
22. Fundul de sac proximal al m. flexor lung al degetelor;
23. Fundul de sac plantar al art. tarso-crurale;
25. Tendonul m. flexor digital profund

247
 Teaca tarsiană laterală pentru m. extensor lateral al degetelor piciorului se prepară prin două
secţiuni transversale efectuate în grosimea fasciei, una la nivelul maleolei laterale a tibiei, iar alta în
dreptul extremităţii proximale a metatarsului principal. Tendonul beneficiază de sinovială vaginală
(fig. 295). Teaca tarsiană medială este destinată muşchiului flexor lung al degetelor (care alunecă cu
sinovială vaginală) se disecă efectuând tot două secţiuni transversale în fascie la acelaşi nivel cu
cele pentru teaca tarsiană laterală (fig. 296).
Marea teacă post-tarsiană facilitează alunecarea (prin intermediul unei sinoviale vaginale)
tendonului rezultat din fuziunea tendonului m. flexor lung al degetului mare şi a m. tibial caudal. Se
va curăţa ţesutul conjunctiv delimitând-o în partea inferioară printr-o incizie transversală imediat
sub calcaneu (fig. 295, 296). Mica teacă post-tarsiană se disecă odată cu tendonul m. flexor digital
superficial, fiind delimitată de ligamentul calcaneo-metatarsian (plantar lung) şi fascia tarsiană. Ea
cuprinde calota tendonului m. flexor digital superficial care alunecă cu ajutorul unei burse sinoviale.
Elementele musculo-tendinoase şi fasciale din segmentul metatarsian şi acropodial sunt identice şi
se disecă în mod asemănător formaţiunilor omologe de la membrul toracic.

16.9. Disecţia muşchilor membrului pelvin la ovine

Muşchiul gluteu superficial fuzionează cu m. biceps femural formând m. gluteo-biceps a

cărui preparare se realizează întocmai cu a m. biceps femural de la ecvine (fig. 297).
Muşchiul gluteu mijlociu apare mult mai redus decât la ecvine. Extremitatea sa anterioară, mai
puţin voluminoasă, nu depăşeşte creasta iliacă (aceasta putându-se palpa transcutan) (fig. 297, 298).

Fig. 297. Muşchii craniali şi latero-caudali ai coapsei
la rumegătoarele mici (planul superficial)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. tensor al fasciei lata; 2. Fascia lata;
3. M. gluteo-biceps (m. gluteu superficial - redus);
4. M. gluteo-biceps (m. biceps femural - porţiunea cranială);
5. M. gluteo-biceps (m. biceps femural - porţiunea
caudală); 6. M. gluteu mijlociu; 7. M. coccigian;
8. M. semitendinos; 9. M. semimembranos
Fig. 298. Muşchii craniali şi latero-caudali ai
coapsei la rumegătoarele mici (planul profund)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Unghiul extern al iliumului; 2. M. iliac;
3. M. gluteu mijlociu; 4. M. piriform; 5. M. gluteu
accesoriu; 6. M. gluteu profund; 7. M. coccigian;
8. Mm. gemeni; 9. M. pătratul femural; 10. M. drept
femural; 11. M. vast lateral; 12. Mm. adductori;
13. M. semimembranos; 14. M. semitendinos;
15. M. gastrocnemian lateral

248
 Fig. 299. Muşchii mediali ai coapsei la rumegătoare
(planul superficial) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. micul psoas; 2. M. marele psoas; 3. M. iliac -
porţiunea laterală; 4. M. iliac - porţiunea medială;
5. M. coccigian; 6. M. retractorul anusului;
7. Fascia lombo-iliacă; 8. M. tensor al fasciei lata;
9. Inserţia comună a m. marele psoas şi m. iliac;
10. M. obturator extern - porţiunea endopelvină;
11. M. pectineu; 12. M. graţios; 13. M. croitor;
14. Trigonul femural; 15. M. drept femural; 16. M. vast
medial; 17. Aponevroza impară a muşchilor graţioşi;
18. M. semimembranos; 19. M. semitendinos;
20. Mm. gastrocnemieni
Fig. 300. Muşchii mediali ai coapsei la rumegătoare
(planul profund) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. micul psoas; 2. M. marele psoas;
3. M. iliac (porţiunea laterală şi porţiunea medială);
4. M. coccigian; 5. M. retractorul anusului;
6. M. obturator extern - porţiunea endopelvină;
7. Fascia lombo-iliacă; 8. Inserţia comună a m. psoas mare
şi m. iliac; 9. Mm. adductori; 10. M. pectineu;
11. M. tensor al fasciei lata; 12. M. drept femural;
13. M. vast medial; 14. M. semimembranos;
15. M. semitendinos; 16. Mm. gastrocnemieni;
17. M. tibial cranial

Muşchiul obturator intern lipseşte la rumegătoare.

Muşchiul obturator extern, foarte puternic, se deosebeşte de cel de la ecvine prin existenţa
a două porţiuni: o porţiune endopelvină şi o porţiune extrapelvină. Porţiunea endopelvină prezintă
fibrele musculare dispuse pe faţa pelvină a coxalului în jurul găurii obturate, tendonul părăsind
cavitatea pelvină prin gaura obturată şi fuzionând cu tendonul porţiunii extrapelvine (fig. 299).
Muşchiul biceps femural este lăţit la extremitatea superioară întrucât i se adaugă în această
regiune m. gluteu superficial. În regiunea coapsei apar vizibile cele două porţiuni din care este
format: paramelară (cranială), cu originea pe ligamentul sacro-iliac scurt şi ligamentul sacro-spino-
tuberos, şi porţiunea bicipitală (caudală) cu originea pe tuberozitatea ischiatică (fig. 297).
Muşchiul semitendinos şi muşchiul semimembranos nu depăşesc proximal tuberozitatea
ischiatică (fig. 297, 298, 299, 300).
Muşchiul croitor este bifid la origine: o ramură se inseră pe fascia iliacă şi pe tendonul
m. micul psoas, iar cealaltă pe creasta ilio-pectinee. Cele două ramuri delimitează inelul femural
(fig. 299).

249
 Muşchii adductori formează o masă musculară unică, iar inserţia distală nu ajunge până la
condilul medial al femurului (fig. 298, 300).
Profilul anterior al gambei la această specie este dat de muşchiul fibular al treilea (fig.
301) care este foarte dezvoltat, prezentând o burtă musculară fusiformă. Inserţia muşchiului este
bifidă pe marele cuneiform şi pe extremitatea proximală a metatarsului.

Fig. 301. Muşchii gambei la ovine – vedere laterală (A); vedere medială (B) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. gastrocnemian lateral; 2. M. gastrocnemian medial; 3. M. fibular al treilea; 4. M. tibial cranial;
5. M. fibular lung; 6. M. popliteu; 7. M. lungul extensor digital; 8. M. extensor digital lateral; 9. M. solear;
10. M. tibial caudal; 11. M. flexor lung al degetului mare; 12. M. flexor lung al degetelor;
13. Tendonul m. flexor digital profund (perforant); 14. Tendonul m. flexor digital superficial;
15. Calota calcaneană a m. flexor digital superficial; 16. Inelul tibial; 17. Inelul metatarsian;
18. M. extensor digital scurt; 19. Brida tarsiană a m. flexor digital profund; 20. M. interosos median

Muşchiul fibular lung (absent la ecvine) (fig. 301) este situat între m. extensor digital
lateral şi m. fibular al treilea. Are o porţiune musculară redusă şi un tendon foarte lung care
acompaniază în partea cranială tendonul m. extensor digital lateral pe care îl încrucişează pe faţa
laterală a tarsului. Se orientează apoi spre faţa plantară pe sub ligamentul colateral lateral pentru a
ajunge să se insere pe micul cuneiform.

250
 Muşchiul lungul extensor digital (fig. 301) se împarte chiar în apropierea originii în două
burţi: burta medială, situată profund, şi burta laterală, situată la suprafaţă.
Tendoanele acestor două burţi pătrund prin inelele tibial şi metatarsian pentru a se distribui
degetelor în mod analog celor de la membrul toracal. Identificarea celor două tendoane facilitează
separarea celor două porţiuni musculare.
Muşchiul extensor digital lateral (fig. 301) ca şi la ecvine este învelit într-o teacă proprie,
tendonul său trece pe sub tendonul m. fibular lung folosind o teacă sinovială, parcurge regiunea
metatarsiană pentru a primi înainte de inserţia distală o bridă de la m. interosos.
În regiunea autopodiului formaţiunile musculare şi tendinoase se pun în evidenţă după
aceeaşi tehnică folosită la membrul toracic.

251
 Capitolul 17
MUȘCHII CAPULUI, GÂTULUI ȘI TRUNCHIULUI
(Musculi capitis, Musculi colli, Musculi dorsi, Musculi thoracis et Musculi caudae)

17.1. Fasciile capului, gâtului și trunchiului

Fasciile capului sunt dispuse pe două planuri: un plan superficial şi altul profund.
Fascia superficială a capului acoperă la ecvine şi rumegătoare întreaga regiune, în unele
locuri fiind greu de izolat deoarece aderă la piele (regiunea dorsală a nasului, regiunea frontală).
Pe suprafaţa muşchiului maseter ea este foarte bine reprezentată formând fascia maseterină
(Fascia masseterica). În partea supero-dorsală fascia superficială are inserţie pe arcada zigomatică
de unde se continuă dorsal cu lama superficială a fasciei temporale (Fascia temporalis – Lamina
superficialis) ce acoperă m. temporal, după care se inseră de-a lungul liniei temporale şi a crestei
sagitale externe.
În regiunea dorsală a nasului şi frontală se ţese cu periostul oaselor, fiind foarte redusă şi
constituie fascia epicraniană.
Fascia profundă a capului este mai puţin evidentă, acoperind în special regiunea bucală (m.
buccinator, m. coborâtor al buzei inferioare) şi fiind întreţesută cu fascia superficială. Nu se pune în
evidenţă pe parcursul disecţiei, ci va fi îndepărtată pe porţiuni. Singurul loc unde are un aspect
unitar este suprafaţa m. temporal, fiind denumită în această zonă lama profundă a fasciei temporale
(Fascia temporalis – Lamina profunda).
Musculatura cervicală este învelită de trei fascii.
Fascia cervicală superficială (Fascia cervicalis – Lamina superficialis), continuare a
fasciei superficiale a capului şi continuată la rândul ei cu fascia superficială omo-brahială, se inseră
dorsal de-a lungul corzii ligamentului cervical, iar ventral se uneşte cu simetrica ei prin intermediul
unui rafeu conjunctiv dispus median. Fascia superficială a gâtului formează peretele lateral al
jghiabului jugular (v. muşchiul brahio-cefalic). Cranial se continuă cu fascia parotidiană.
Fascia cervicală mijlocie (Fascia cervicalis – Lamina pretrachealis), situată numai în
partea ventrală a regiunii cervicale, are rolul de a suspenda toate formaţiunile care trec spre
cavitatea toracică sau din cavitatea toracică spre cap (esofag, trahee, cordoane vasculo-nervoase).
Se inseră pe aripile atlasului şi pe procesele transverse ale vertebrelor cervicale. Posterior, după
inserarea pe prima pereche de coaste, se continuă ca fascie endotoracică (Fascia endothoracica).
Fascia cervicală profundă (Fascia cervicalis – Lamina prevertebralis) se inseră pe toate
proeminenţele osoase ale vertebrelor cervicale (procese spinoase, transverse, articulare, creasta
ventrală) formând loji pentru muşchii cervicali din stratul IV (perivertebrali).
Fascia superficială a trunchiului înveleşte tot teritoriul trunchiului incluzând şi m. pielos.
La ungulate se inseră pe ligamentul supraspinos corespunzător segmentului dorsal şi lombar,
continuându-se pe deasupra cu fascia superficială din partea opusă. La nivelul regiunilor olecranului
şi genunchiului (grasetului) formează baza anatomică a pliurilor cotului şi grasetului.
Fascia profundă a trunchiului acoperă intim musculatura proprie şi oferă o suprafaţă vastă
de inserţie pentru anumiţi muşchi. În unele regiuni apare foarte condensată, aşa cum este cazul
fasciei toraco-lombare (Fascia thoracolumbalis). În regiunea abdominală este dominată de fibre
elastice dând naştere tunicii galbene a abdomenului.

252
 17.2. Muşchii capului (Musculi capitis)

Din numărul mare de muşchi ce intră în componenţa capului, aici vor fi prezentaţi muşchii
pieloşi, muşchii masticatori şi muşchii hioidului. Muşchii pieloşi se sistematizează în funcţie de
plasarea lor pe bot, pleoape, craniu şi în jurul urechii externe.

17.2.1. Muşchii botului

Muşchiul orbicularul buzelor (M. orbicularis oris). Aşezat în jurul orificiului bucal (între
tegumentul intern şi extern al buzelor), este alcătuit dintr-o porţiune superioară şi alta inferioară,
unite la nivelul celor două comisuri ale buzelor. Îndeplineşte rolul de sfincter al orificiului bucal.
Muşchiul buccinator (M. buccinator). Este constituit dintr-o porţiune bucală şi alta molară,
distincte îndeosebi la ecvine şi rumegătoare.
Porţiunea bucală (Pars buccalis), aşezată în plan superficial în partea inferioară a obrazului,
se caracterizează prin dispoziţia penată a fibrelor, acestea fiind orientate divergent către înainte, de
la un rafeu intermediar către marginile interalveolare – maxilară şi mandibulară – pe care se inseră.
Porţiunea molară (Pars molaris), situată într-un plan profund, în cea mai mare parte sub
m. maseter, se caracterizează prin dispoziţia longitudinală a fibrelor. Ea se inseră pe tuberozitatea
alveolară a maxilei şi înapoia ultimului molar mandibular. Are rolul de a readuce bolul alimentar pe
tabla dentară, intervine în băut şi în supt.
Muşchiul coborâtor al buzei inferioare (M. depressor labii mandibularis). Aşezat la
marginea ventrală a buccinatorului, este relativ fusiform, prezentând o porţiune musculară aborală
inserată pe mandibulă, în comun cu m. molar şi un tendon prelungit în buza inferioară. Lipseşte la
carnivore. Este un coborâtor al buzei inferioare.
Muşchiul mental (M. mentalis). Este alcătuit dintr-un nucleu musculo-adipos situat în
grosimea buzei inferioare, sub orbicularul buzelor. Lipseşte la carnivore şi suine.
Muşchii incisivi (M. incisivi). Sunt reprezentaţi de fascicule musculare subţiri şi palide, aşezate
în grosimea fiecărei buze, între mucoasă şi orbicularul gurii. Au inserţii fixe pe procesul alveolar al
osului incisiv – m. incisiv maxilar, sau pe faţa labială a corpului mandibular – m. incisiv mandibular.
Prin cealaltă extremitate se întreţes cu orbicularul buzelor. Apropie buzele de arcadele dentare.
Muşchiul ridicător al buzei superioare (M. levator labii maxillaris). Aşezat în partea
anterioară a feţei, este alcătuit dintr-un corp muscular inserat pe maxilă, prelungit oral cu un tendon
(la cal, porc) sau cu mai multe fascicule tendinoase (la rumegătoare, carnivore), care trec peste
vârful nasului, pentru a se termina în buza superioară. Este un ridicător al buzei superioare.
Muşchiul canin (M. caninus). Situat ventral de m. ridicătorul buzei superioare, se întinde de
la tuberozitatea facială la aripa laterală a nării. La rumegătoare şi ecvine trece prin cele două
porţiuni ale m. ridicător nasolabial, la celelate specii fiind acoperit de acest muşchi. Deviază
comisura buzelor şi aripa laterală a nasului (la cal).
Muşchiul coborâtor al buzei superioare (M. depressor labii maxillaris). Existent numai la
rumegătoare şi suine, este situat la marginea ventrală a m. canin. Se inseră aboral pe tuberculul
facial, iar rostral pe buza superioară. Este coborâtor al buzei superioare.
Muşchiul ridicător nasolabial (M. levator nasolabialis). Situat în scobitura feţei, are
aspectul unei benzi subţiri întreţesută aboral, prin intermediul unei aponevroze, cu fascia
epicraniană. Extremitatea rostrală este divizată la rumegătoare şi ecvine, într-o ramură dorsală, care
ajunge pe aripa externă a nării şi alta ventrală, pe buza superioară. Este dilatator al nării şi ridicător
al buzei superioare.
Muşchiul zigomatic (M. zygomaticus). Este reprezentat printr-o bandeletă musculară
îngustă şi subţire ce se inseră pe fascia maseterică, dedesubtul crestei faciale şi pe m. bucal, în
apropierea comisurii buzelor. Trage comisura buzelor.

253
 Muşchiul lateral al nasului (M. lateralis nasi). Aşezat în jurul incizurii nasoincisive,
prezintă la evcine patru porţiuni distincte, la rumegătoare două, iar la carnivore lipseşte. Este
dilatator al nării, iar la cal şi al diverticulului nazal.
Muşchiul dilatator apical al nării (M. dilatator naris apicalis). Existent numai la
rumegătoare şi cal, are aspect patrulater la cabaline, fibrele sale dispuse transversal între lamele
cartilajelor alare. Este un dilatator al nărilor.

17.2.2. Muşchii pleoapelor şi ai craniului

Muşchiul frontal (M. frontalis). Mai dezvoltat la taurine şi carnivore, lipsind la ecvine, este
un muşchi subţire, aşezat în regiunea frunţii. Este un tremurător al pielii.
Muşchiul orbicularul pleoapelor (M. orbicularis oculi). Situat în jurul orbitei şi în
grosimea pleoapelor, are aspect circular, prezentând un singur tendon care se inseră pe tuberculul
lacrimal. Efectuează închiderea fantei palpebrale.
Muşchiul malar (M. malaris). Situat între pleoapa inferioară şi creasta facială, are aspectul
unei membrane subţiri şi palide. Este coborâtor al pleoapei inferioare şi tremurător al pielii
regionale.
Muşchiul supraciliar (M. corrugator supercilii). Existent numai la ecvine şi carnivore, este
alcătuit dintr-un redus fascicul muscular plasat deasupra orbitei. Este un ridicător auxiliar al
pleoapei superioare.

17.2.3. Muşchii urechii externe

Muşchii extrinseci ai urechii externe au inserţia mobilă pe cartilajele auriculare, inserţia fixă
fiind situată pe formaţiuni de altă natură, învecinate. Scheletul cartilaginos al urechii externe este
alcătuit din trei piese: cartilajul concal, în formă de cornet, prezentând o deschidere largă şi un
infundibul fixat pe conductul auditiv extern; cartilajul scutular, alcătuit dintr-o placă neregulat
triunghiulară situată pe m. temporal; cartilajul inelar, un arc incomplet, stabilind legătura între
cartilajul concal şi porţiunea osoasă a conductului auditiv extern. Muşchii extrinseci ai urechii
externe sunt sistematizaţi în: scutulari, scutuloauriculari şi auriculari.
Muşchii scutulari. Se prind cu o extremitate pe cartilajul scutular, iar cealaltă pe formațiuni
osoase din jur. M. zigomaticoscutular (M. zygomaticoscutularis), relativ dezvoltat la rumegătoare,
foarte redus la câine și cal, este alcătuit dintr-un fascicul care trece de pe cartilajul scutular pe
arcada zigomatică. Trage cartilajul scutular către înainte. M. frontoscutular (M. frontoscutularis),
redus la suine, este aşezat între arcada orbitară şi cartilajul scutular. Trage cartilajul scutular în sens
oral. M. interscutular (M. interscuturaris), subțire dar foarte lățit, este așezat între cartilajul scutular
și creasta frontoparietală. Trage cartilajul scutular către înainte și medial. M. cervico-scutular (M.
cervicoscutularis) trece de pe marginea caudală a cartilajului scutular și baza cartilajului concal pe
creasta sagitală externă și protuberanța occipitală (înapoia coarnelor la rumegătoare, sau peste fosa
temporală la cabaline). Lipsește la carnivore.
Mușchii scutuloauriculari. Leagă cartilajul scutular de cartilajul concal, fiind formați
dintr-un plan superficial cu patru fascicule oblice și altul profund cu două fascicule încrucișate.
Sunt rotatori ai urechii externe.
Muşchii auriculari. Au inserția mobilă pe cartilajul concal, extremitatea opusă prinzându-se
pe unele formațiuni din jur. M. zigomaticoauricular (M. zygomaticoauricularis), dispus între baza
cartilajului concal și arcada zigomatică, este relativ redus și unit la origine cu zigomaticoscutularul
prin intermediul unei aponevroze. Trage conca auriculară către înainte. M. parotidoauricular (M.
parotidoauricularis), reprezentat de o bandă musculară subțire și lungă, se inseră la baza cartilajului

254
concal și pe fascia parotidiană. Este abductor și coborâtor al urechii. M. parietoauricular (M.
parietoauricularis), scurt la rumegătoare, alungit și de aspect triunghiular la cal, este aşezat sub m.
interscutular şi m. cervicoscutular pe care-i întretaie oblic. Se inseră pe creasta sagitală externă și
cealaltă extremitate terminându-se printr-un fascicul pe cartilajul scutular și cu altul pe cartilajul
concal. Este rotator înafară al conchiei. M. cervicoauricular superficial (M. cervicoauricularis
superficialis), M. cervicoauricular mijlociu (M. cervicoauricularis medius) și M. cervicoauricular
profund (M. cervicoauricularis profundus) sunt reprezentați prin trei fascicule dispuse posterior,
între ligamentul cervical și baza conchiei. Sunt abductori și rotatori în afară ai conchiei. M.
timpanoauricular (M. styloauricularis), foarte redus, este atașat conductului auditiv extern, având
originea pe porțiunea osoasă a acestuia. Scurtează conductul auditiv.

17.2.4. Mușchii masticatori

Foarte puternici, mușchii masticatori sunt situați în porțiunea caudolaterală a capului, având
inserția mobilă pe mandibulă, iar inserția fixă pe alte oase ale craniului.
Mușchiul maseter (M. masseter). Situat pe fața laterală a mandibulei, are fibrele dispuse în
trei planuri cu orientare diferită (evidente mai ales la ovine), cel superficial și mijlociu fiind unite la
cabaline. Conține intersecții fibroase și se inseră, pe de o parte, pe creasta facială și pe arcada
zigomatică (la rumegătoare și pe tuberculul facial), iar pe de alta, pe fața laterală a ramurei
recurbate a mandibulei. Este un ridicător al mandibulei.
Muşchiul temporal (M. temporalis). Ocupă fosa temporală, inserându-se, pe de o parte, pe
toată suprafața acesteia, iar de pe alta, pe apofiza coronoidă a mandibulei asupra căreia acționează.
Este un ridicător, propulsor şi deviator lateral al mandibulei.
Mușchiul pterigoidian lateral (M. pterygoideus lateralis). Relativ fusiform la oaie şi
ecvine, unit cu pterigoidianul medial la suine, taurine şi carnivore, este situat înaintea şi pe partea
medială a articulaţiei temporomandibulare. Are inserția fixă pe creasta pterigopalatină, iar inserția
mobilă pe fața medială a gâtului mandibulei. Este un deviator lateral al mandibulei.
Mușchiul pterigoidian medial (M. pterygoideus medialis). Mult mai dezvoltat decât
precedentul, adesea împărțit în două planuri (la cabaline și suine), este așezat pe fața medială a
mandibulei, paralel cu maseterul. Are originea pe creasta pterigopalatină, iar inserția în fosa
pterigoidiană a mundibulei. Este un ridicător, prepulsor și deviator lateral al mandibulei.
Mușchiul digastric (M. digastricus). Situat la fața medială a mandibulei, este format din
două porțiuni musculare unite printr-un tendon intermediar (distincte mai ales la cal). Are originea
pe procesul, paracondilar al occipitalului, de unde fibrele sale se orientează oblic rostro-ventral,
pentru a se insera pe marginea inferioară a mandibulei. Este coborâtor al mandibulei.

17.2.5. Mușchii hioidului (Mm. hyoidei)

Se sistematizează în mușchi extrinseci, având o inserție pe hioid, cealaltă fiind situată pe

formațiuni osoase învecinate și mușchi intrinseci, cu ambele inserții pe complexul hioid.
Mușchii extrinseci. M. milohioidian (M. mylohyoideus), cu aspect membranos, este situat în
spațiul intermandibular, contribuind la formarea podelei cavității bucale. Fibrele sale, dispuse
transversal, își au originea pe „linia mileenă” și se întâlnesc cu ale mușchiului simetric pe un rafeu
fibros, median, ce se întinde de la procesul lingual al hioidului la suprafața geneană a mandibulei.
La ecvine, rumegătoare și suine, este format dintr-o porțiune orală și alta aborală, cea de-a doua
fiind mai dezvoltată la rumegătoare, la care constituie m. transversul mandibulei, descris ca un
mușchi separat. Are rolul de a ridica limba și hioidul, acționând în deglutiție. M. occipitohioidian
(M. occipitołiyoideus), foarte redus și de aspect triunghiular, este situat între apofiza paracondilară a

255
occipitalului și extremitatea caudală a stilohialului. Trage hioidul înapoi. M. geniohioidian (M.
geniohyoideus), situat deasupra m. milohioidian are un aspect fusiform, inserându-se oral pe
suprafața geneană a mandibulei, iar aboral pe procesul lingual al hioidului. Trage hioidul rostral.
Mușchii intrinseci. M stilohioidian (M. stylohyoideus), fusiform, își are originea pe fața
laterală a extremității aborale a stilohioidului, terminându-se rostral prin intermediul unui tendon, pe
tirohioid (la ecvine, rumegătoare și suine) sau pe extremitatea laterală a bazihioidului (la carnivore).
La cal, tendonul de inserție pe tirohioid este perforat de tendonul intermediar al m. digastric. Are
rolul de a ridica bazihioidul împreună cu laringele. M. ceratohioidian (M. ceratohyoideus), de
aspect triunghiular (la cabaline și suine), este situat în unghiul dintre tirohioid și ceratohioid. Este
un basculator al bazihioidului. M. hioidian transvers (M. hyoideus transversus), impar, este
reprezentat printr-un redus fascicul situat între cele două arcuri de supensie hioidiene. Lipsește la
suine şi canide. Apropie ramurile de suspensie ale hioidului.

17.2.6. Particularități diferențiale

17.2.6.1. Mușchii capului la ecvine

Mușchii botului. M. orbicular al buzelor este cel mai dezvoltat în cadrul mamiferelor
domestice, îndeosebi partea corespunzătoare buzei superioare. M. buccinator prezintă o porțiune
bucală situată înapoia comisurii buzelor, caracterizată prin dispoziția penată a fibrelor și alta molară,
mai lungă decât precedenta, alcătuită din fibre longitudinale prelungite sub m. maseter. M. coborâtor
al buzei inferioare, aderent la marginea ventrală a m. buccinator, devine independent în dreptul
primului premolar, de unde ia aspect fusiform. M. mental, la cal, este mult mai dezvoltat decât la
restul mamiferelor domestice. Mușchii incisivi prezintă m. incisiv mandibular puternic la animalul
adult, cel maxilar fiind foarte redus. M. ridicător al buzei superioare, fusiform și ușor aplatizat, își
unește tendonul rostral cu al mușchiului simetric, pentru a se termina în buza superioară prin
intermediul unei expansiuni aponevrotice comune. M. canin, aplatizat şi de aspect triunghiular, cu
vârful în dreptul tuberculului facial și baza pe aripa externă a nărilor, este situat între cele două
porțiuni ale m. ridicător nazolabial. M. lateral al nasului, dispus în jurul incizurii nazoincisive între
oasele care o delimitează şi membrana fibroasă care o completează, prezintă patru porţiuni distincte:
dorsală, între osul nazal şi membrana fibroasă; ventrală, între apofiza nazală a incisivului, pe de o
parte, membrana fibroasă şi cornetul nazal inferior, pe de alta; aborală, în jurul incizurii
nazoincisive; orală (puţin distinctă), între vârful cartilajului nazal şi fața labială a osului incisiv.
M. dilatator apical al nării, de aspect patrulater, este alcătuit din două straturi de fibre dispuse
transversal între cartilajele alare ale nărilor. M. ridicător nazolabial, bifurcat la extremitatea orală,
prezintă o ramură dorsală sau nazală și alta ventrală sau labială, între care este situat m. canin, de
aspect triunghiular. M. zigomatic este reprezentat printr-o bandeletă îngustă ce se întinde de pe fața
laterală a m. maseter, la comisura buzelor.
Mușchii pleoapelor și ai craniului. M. frontal lipsește. M. orbicularul pleoapelor are
porţiunea corepunzătoare pleoapei superioare mai dezvoltată şi mai largă decât cea inferioară.
M. supraciliar este alcătuit dintr-un fascicul scurt și îngust, situat la baza apofizei zigomatice a
frontalului, în prelungirea orbicularului pleoapelor. M. malar, foarte subțire şi „palid”, este orientat
oblic între pleoapa inferioară şi creasta facială.
Mușchii masticatori. M. maseter, extrem de gros, este format din două planuri așezate unul
superficial și altul profund. Planul superficial, cu fibrele orientate oblic ventro-caudal, este
intersectat de formațiuni fibroase mai evidente către marginea maxilară a mușchiului. Planul
profund, cu fibrele dispuse vertical, poate fi individualizat mai ales în apropierea articulației
temporomandibulare. M. temporal este format dintr-o porțiune temporală, alcătuită din fibre
musculare care radiază de la procesul coronoid al mandibulei către toată suprafața fosei și o

256
porțiune orbitară, constituită din fibre dispuse transversal între creasta orbitotemporală și marginea
anterioară a ramurii mandibulare. M. pterigoidian lateral, relativ fusiform și paralel cu baza
craniului, se întinde de la creasta pterigopalatină la gâtul mandibulei. M. pterigoidian medial,
format din două planuri de fibre cu orientare diferită, este situat între creasta pterigopalatină și fosa
pterigoidiană a mandibulei. M. digastric se întinde de la procesul paracondilar al osului occipital
până în apropierea suprafeței geneene a mandibulei, tendonul său intermediar trecând prin inelul
m. stilohioidian de la locul de inserție al acestuia pe tirohioid. Prezintă, în plus, porțiunea
occipitomandibulară care apare ca un mușchi desprins din extremitatea aborală a digastricului,
orientată către marginea posterioară a mandibulei, pe care se inseră.

17.2.6.2. Mușchii capului la rumegătoare

Mușchii botului. M. orbicular al buzelor prezintă, la taurine, o întrerupere mediană a

porțiunii corespunzătoare buzei superioare. M. buccinator are porțiunea bucală mai dezvoltată decât
la cal. M. coborâtor al buzei inferioare este contopit cu m. buccinator, devenind independent din
treimea mijlocie a acestuia. M. mental lipseşte. Mm. incisivi sunt, în general, mai bine reprezentaţi
decât la cal. M. ridicător la buzei superioare şi M. canin trec printre cele două ramuri ale
M. ridicător nazolabial. M. coborâtor al buzei superioare urmărește marginea inferioară a m. canin,
de la tuberculul facial la buza superioară. M. lateral al nării format dintr-o porțiune dorsală și alta
ventrală, analoge celor de la cal. M. dilatator apical al nării este situat în dreptul zonei epidermice.
Fibrele sale au originea pe corpul incisivului, iar inserția în porțiunea apicală a cartilajului parietal
dorsal și pe aripa medială a nării. M. dorsal al nasului, specific taurinelor, este alcătuit din fibre
palide așezate transversal în regiunea dorsală a nasului. M. zigomatic este foarte puternic.
Mușchii pleoapelor și ai craniului. M. frontal, la taurine, se întinde pe fiecare latură, de la
baza craniului la pleoapa superioară. M. malar este mai dezvoltat decât la cabaline, prelungindu-se
și peste m. buccinator.
Mușchii masticatori. M. maseter mai redus decât la cal, este format din două planuri de
fibre la taurine, sau trei la ovine, cu orientare diferită. Cea mai mare parte a fibrelor porțiunii
superficiale își au originea pe tuberculul facial. M. pterigoidieni apar contopiți, nefiind posibilă
individualizarea lor. M. digastric este format din două porțiuni musculare scurte și groase, separate
printr-un tendon intermediar. M. temporal este redus, îngust și deplasat lateral.

17.3. Mușchii gâtului (Musculi colli)

Sistematizați în mușchi cervicali dorsali și mușchi cervicali ventrali, mușchii gâtului sunt
acoperiți de o fascie superficială (prezentată la capitolul muşchilor pieloşi) şi alta profundă.
Fascia cervicală profundă. Situată sub m. pielosul gâtului, este foarte evidentă în regiunea
cervicală ventrală, distingându-i-se o porțiune pretraheală și alta prevertebrală. Fascia pretraheală
realizează o teacă de contenție pentru trahee, esofag și formațiunile vasculonervoase regionale,
întinzându-se de la prima pereche de coaste și stern la faringe, cu a cărei fascie se întrețese. Fascia
prevertebrală formează o învelitoare intimă pentru mușchii cervicali ventrali profunzi.

17.3.1. Muşchii cervicali dorsali

Situaţi deasupra apofizelor transverse cervicale, sunt sistematizați în patru straturi.

În stratul I sunt dispuși:

257
 Muşchiul trapez cervical (M. trapezius, pars cervicalis). Aşezat între spina scapulară şi
ligamentul nucal, este format dintr-o porţiune musculară şi alta aponevrotică, având în general
aspect triunghiular. Se inseră pe ligamentul nucal, pe spina scapulară şi pe m. omotransversar. Este
un basculator al spetei.
Muşchiul omotransversar (M. omotransversarius). De aspectul unei benzi triunghiulare, se
întinde de la nivelul articulaţiei scapulohumerale la atlas, având extremitatea cranială acoperită de
m. brahiocefalic. Are originea pe apofizele transverse ale primelor vertebre cervicale, caudal
inserându-se pe treimea distală a spinei scapulare, la rumegătoare şi carnivore ajungând până la
acromion. Este un basculator al spetei.
În stratul II sunt mușchii:
M. romboid cervical (M. rhomboideus cervicis). Este situat de-a lungul marginii dorsale a
gâtului, de la unghiul cervical al spetei la baza capului (la carnivore şi suine) sau la treimea
anterioară a gâtului (la rumegătoare şi ecvine). Se inseră pe unghiul cervical al spetei și pe
ligamentul nucal , iar la suine şi carnivore și pe occipital. Este un basculator al spetei.
Mușchiul dințat ventral cervical (M. serratus ventralis cervicis). Aplatizat și de aspect
triunghiular, prezintă dințături la marginea inferioară, prin intermediul cărora se prinde pe apofizele
transverse ale vertebrelor cervicale III-VII (la cabaline, taurine și carnivore), IV-VII (la ovine) sau
I-VII (la suine). Ocupând baza gâtului, fibrele sale converg către faţa medială a unghiului cervical al
spetei, pe care se termină. Având inserții reversibile este un extensor al gâtului, când inserția fixă
este plasată acudal și un basculator al spetei, când inserția fixă este cranială.
Mușchiul splenius (M. splenius). Așezat pe fața laterală a gâtului, are o porțiune musculară
centrală și câte o aponevroză la fiecare al extremitate. Aponevroza caudală, contopită cu aponevroza
m. semispinal al capului și a m. dințat dorsal cranial, servește pentru inserția mușchiului pe
procesele spinoase ale primelor vertebre toracale. Porțiunea musculară aderă prin marginea sa
dorsală la ligamentul nucal (la rumegătoare, ecvine și canide), marginea inferioară prezentând 3 - 4
dințături (la ecvine și ovine) ce se prind pe apofizele transverse ale primelor 3 - 4 vertebre cervicale.
Aponevroza cranială apare ca o prelungire a primei dințături, ea terminându-se pe occipital.
Porțiunea de mușchi care se inseră pe occipital constituie M. splenius al capului (M. splenius
capitis), iar cea care se prinde pe vertebrele cervicale, M. splenius cervical (M. splenius cervicis),
cea de-a doua lipsind la câine. Este extensor al gâtului și înclinător lateral al capului.
Stratul III este format din mușchi fasciculați, situați de-a lungul coloanei vertebrale,
respectiv:
Mușchiul semispinal al capului și gâtului (M. semispinalis capitis et cervicis). În contact
cu lama nucală, prezintă un corp muscular, un tendon și o aponevroză. Corpul muscular, masiv, este
alcătuit dintr-o porțiune poligastrică, cu fibrele orientate oblic în sus și înainte, intersectată de zone
fibroase, inserată pe apofizele spinoase și transverse ale primelor 4 - 5 vertebre toracale și o
porțiune semipenată, inserată pe apofizele articulare ale vertebrelor III-VII cervicale și apofizele
transverse ale primelor două toracale. La suine cele două porțiuni sunt individualizate, iar la
rumegătoare, carnivore și ecvine sunt unite între ele, dar totuși distincte. Prin intermediul tendonului
se inseră pe occipital, aponevroza fiind unită caudal cu aponevroza m. splenius și a m. dințat dorsal
cranial. Este extensor al capului.
Mușchiul marele lung al capului și al atlasului (M. longissimus capitis et atlantis). Situat
de-a lungul marginii inferioare a mușchiului precedent, este format dintr-o porțiune dorso-medială -
M. longissimus capitis, care prezintă un tendon inserat pe procesul mastoidian al temporalului și alta
ventro-laterală - M. longissimus atlantis, cu tendonul prins pe aripa atlasului. Cele două porțiuni,
complet independente la cal și rumegătoare unde sunt considerate mușchi separați, au originea pe
procesele transverse ale primelor 2 - 3 vertebre toracale și pe procesele articulare ale ultimelor
vertebre cervicale. Este un înclinător lateral și extensor al gâtului.
Mușchiul iliocostal cervical (M. iliocostalis cervicis). Situat între m. scalen și marginea
inferioară a m. dințat ventral cervical, reprezintă prelungirea în regiunea cervicală a m. iliocostal.
Are inserții fixe pe prima coastă și, prin fascicule succesive, pe apofizele transverse ale vertebrelor
VII-V cervicale, iar inserții mobile prin fascicule succesive pe apofizele transverse ale vertebrelor

258
VII-IV cervicale. La suine, mușchiul se întinde până la aripa atlasului. Are rolul de înclinător lateral
al gâtului.
Mușchiul marele lung cervical (M. longissimus cervicis). Situat la baza gâtului, sub
m. dințat ventral cervical, se prelungește caudal cu m. marele lung toracal. Este format din 4 - 5
fascicule inserate cranial pe apofizele transverse ale vertebrelor IV - VII cervicale. Este un extensor
și înclinător lateral al gâtului.
Mușchiul spinal cervical (M. spinalis cervicis). Situat la baza gâtului, apare ca o prelungire
a m. spinal toracal, inserându-se pe apofizele spinoase ale ultimelor 4 - 6 vertebre cervicale. Este un
extensor al gâtului.
Stratul IV este alcătuit din mușchi la care s-a păstrat dispoziția segmentară, fasciculele
acestora nedepășind limita a două vertebre alăturate.
Mușchiul multifid cervical (M. multifidus cervicis). Este format din fascicule succesive
dispuse pe părțile laterale ale apofizelor spinoase, de la vertebra a III-a cervicală, la prima toracală.
În intervalul dintre două vertebre alăturate se disting trei fascicule: medial, între apofiza spinoasă a
unei vertebre și apofiza articulară cranială a vertebrei următoare; lateral, între apofiza spinoasă a
aceleiași vertebre și apofiza articulară caudală a vertebrei următoare; profund, între apofizele
articulare caudale ale celor două vertebre aflate în „contact”. Este un extensor și înclinător lateral al
gâtului.
Mușchii intertransversari cervicali (M. intertransversarii cervicis). Ocupă șanțul dintre
apofizele transverse și articulare a două vertebre alăturate, începând de la vertebra a III-a cervicală
şi sunt formaţi din trei fascicule dispuse în „Z”: superior, între apofizele articulare craniale a două
vertebre succesive; mijlociu, între apofiza transversă a vertebrei anterioare şi articulară cranială a
celei care o precede; inferior, între apofizele transverse ale celor două vertebre aflate în contact.
Este un deviator lateral al coloanei vertebrale.
Mușchiul marele drept dorsal al capului (M. rectus capitis dorsalis major). Situat în
spațiul delimitat de m. oblicii capului şi ligamentul nucal, este format din două fascicule suprapuse
(la rumegătoare şi ecvine). Cel superficial se întinde de la apofiza spinoasă a axisului la occipital,
pe care îl abordează prin intermediul tendonului m. semispinal al capului, cu care se unește.
Fasciculul profund pornește de pe axis, din același loc cu precedentul, pentru a se termina pe
occipital, separat de acesta. Este extensor al capului.
Mușchiul micul drept dorsal al capului (M. rectus capitis dorsalis minor). Se întinde de la
tuberculul dorsal al atlasului la fața posterioară a occipitalului, fiind în contact cu capsula articulară
occipitoatloidiană. Este extensor al capului şi tensor al capsulei articulare.
Mușchiul oblic caudal al capului (M. obliquus capitis caudalis). De formă ovală, este
așezat între procesul spinos al axisului și aripa atlasului, având fibrele orientate oblic, cranio-lateral.
Este un rotator al capului.
Mușchiul oblic cranial al capului (M. obliquus capitis cranialis). De aspect patrulater, cu
fibrele orientate cranio-medial, se inseră pe de o parte pe aripa atlasului, iar pe de alta pe procesul
paracondilar și creasta mastoidă. Este rotator, extensor și înclinător lateral al capului.

17.3.2. Mușchii cervicali ventrali

Situați sub nivelul apofizelor transverse, sunt sistematizați într-un strat superficial și altul
profund.
În stratul superficial sunt mușchii:
Mușchiul brahiocefalic (M. brahiocefalicus). De aspectul unei benzi alungite, se întinde
din regiunea brațului la baza capului, fiind format dintr-o porțiune postclaviculară, corespunzătoare
m. cleidobrahial și alta preclaviculară, constituind m. cleidocefalic. Limita de demarcație o
formează intersecția claviculară (la ecvine, rumegătoare și suine) sau rudimentul de claviculă (la
carnivore), situate în grosimea sa la nivelul articulației scapulohumerale. M. cleidobrahial

259
(M. cleidobrachialis) situat de-a lungul jgheabului deltopectoral, pe care îl delimitează împreună cu
m. pectoralul descendent, se inseră pe creasta humerusului, având aceeași conformație la toate
mamiferele domestice. M. cleidocefalic (M. cleidocephalicus) se lățește către baza capului,
exceptând calul la care păstrează aspectul unei benzi înguste ce se termină pe creasta mastoidiană,
devenind m. cleidomastoidian. La celelalte specii, având extremitatea cervicocefalică largă,
mușchiul se prinde pe creasta mastoidiană (la rumegătoare, suine, carnivore), pe creasta nucală a
occipitalului (la rumegătoare și suine) și pe rafeul cervical (la carnivore), fiecare porțiune fiind
denumită în funcție de locul inserției: M. cleidomastoidian, M. cleidooccipital şi M. cleidocervical.
Având inserții reversibile coboară și înclină lateral capul și gâtul, când inserţia fixă este situată
caudal; trage membrul către înainte când inserția fixă este situată cranial.
Mușchiul sternocefalic (M. sternocephalicus). Situat pe fața ventrală a gâtului, sub
m. pielosul cervical, este format dintr-un corp muscular cilindroid, prin intermediul căruia
delimitează jgheabul jugular împreună cu m. cleidomastoidian și unul sau două tendoane prelungite
către baza capului. Caudal, are originea în comun cu congenerul pe manubriul sternal, inserția
cranială variind, în funcție de specie, astfel: la ecvine pe ramura recurbată a mandibulei,
sternocefalicul devenind M. sternomandibular (M. sternomandibularis); la suine pe procesul
mastoidian al temporalului, purtând denumirea de M. sternomastoidian (M. sternomastoideus); la
ovine se termină pe bazioccipital; la taurine mușchiul apare disociat într-o ramură sternobazilară,
analogă celei de la oaie și alta sternomandibulară, cea de-a doua abordând mandibula la nivelul
marginii anterioare a m. maseter; la carnivore, m. sternocefalic este alcătuit din M. sternomastoidian
și M. sternooccipital (M. sternooccipitalis), ultimul inserându-se pe creasta nucală. Are rol de flexor
și deviator lateral al capului.
Mușchiul omohioidian (M. omohyoideus). Are aspectul unei benzi subțiri și relativ lată ce
se întinde de la fața medială a spetei (la cabaline și suine), sau de la nivelul vertebrelor III-V
cervicale (la rumegătoare) la corpul hioidului, pe care se inseră în comun cu m. sternohioidian. La
carnivore lipsește. Este un coborâtor al hioidului.
Mușchiul sternohioidian (M. sternohyoideus) și M. sternotiroidian (M. sternothyroideus).
Foarte lungi și înguști, fac corp comun atât între ei, cât și cu cei de partea opusă, întinzându-se pe
fața ventrală a traheii, de la manubriul sternal în treimea superioară a gâtului. La acest nivel se
desfac pe fiecare parte două fascicule musculare, unul terminându-se pe corpul hioidului (m.
sternohioidian), celălalt pe cartilajul tiroid (m. sternotiroidian). Sunt coborâtori ai hioidului și ai
laringelui.
Stratul profund este format din următorii mușchi:
Mușchiul lungul capului (M. longus capitis). Situat în partea anterioară a gâtului, prezintă
un corp muscular inserat pe apofizele transverse ale primelor vertebre cervicale (II-IV la cabaline,
II-V la rumegătoare) și un tendon cranial pe tuberculul sfenobazioccipital. Este un flexor al capului.
Mușchiul dreptul ventral al capului (M. rectus capitis ventralis). Aşezat sub articulația
occipitoatloidiană, în contact cu capsula se întinde de la fața ventrală a atlasului la tuberculul
sfenobazioccipital. Este un tensor al capsulei articulare și flexor auxiliar al capului.
Mușchiul dreptul lateral al capului (M. rectus capitis lateralis). Foarte redus, este dispus
între procesul paracondilar al occipitalului și fața ventrală a atlasului. Este un flexor auxiliar al
capului.
Mușchiul scalen (M. scalenus). Format din două mase musculare fasciculate (la carnivore,
trei), este situat înaintea primei coaste, prelungindu-se și pe peretele costal la toate speciile,
exceptând calul. M. scalen dorsal (M. scalenus dorsalis) se întinde de la coasta a IV-a la apofizele
transverse ale vertebrelor cervicale II-VII, la taurine; de la coasta I la apofiza transversă a vertebrei
a VII-a cervicală, la cabaline și ovine; de la coasta a III-a la apofiza transversă a vertebrei a III-a
cervicală, la suine. M. scalen ventral (M. scalenus ventralis), mai puternic decât cel dorsal, se
prelungește de la coasta I la apofizele transverse ale vertebrelor IV-VI cervicale, la rumegătoare și
ecvine, sau III-VI, la suine. Având inserții reversibile, este flexor al gâtului și intervine în respirație.
Mușchiul lungul gâtului (M. longus colli). Situat pe fața ventrală a vertebrelor, de la atlas
la a VI-a vertebră toracală, este format din fascicule oblice, succesive. În porțiunea cervicală,

260
fasciculele musculare se inseră caudal pe apofizele transverse, pentru ca după ce trec peste vertebra
dinainte să se insere pe creasta ventrală a vertebrei următoare, unde fiecare fascicul se unește cu
congenerul formând un „V” (cu vârful cranial). Fasciculele cele mai anterioare de ambele părți se
unesc într-un tendon puternic ce se inseră pe tuberculul ventral al atlasului. În porțiunea toracală,
m. lungul gâtului este alcătuit din fascicule dispuse între corpul primelor șase vertebre toracale și
procesele transverse ale ultimelor două cervicale, acestea formând cu cele de pe latura opusă un „V”
cu vârful caudal (invers decât la porțiunea cervicală). Are rol de flexor al gâtului.

17.3.3. Particularităţi diferențiale

17.3.3.1. Mușchii gâtului la ecvine

Mușchii cervicali dorsali. M. trapez cervical este foarte subțire și de aspect triunghiular.
M. omotransversar, de forma unui triunghi alungit, are baza aplicată peste musculatura care acoperă
articulația scapuloumerală, iar vârful la nivelul aripii atlasului. Marginea superioară se întreţese cu
m. trapez şi fascia cervicală superficială, cea ventrală fiind unită intim cu marginea superioară a
m. cleidomastoidiană. Prin intermediul a patru „limbuliţe” se inseră în mod succesiv pe tendonul
m. marele lung al atlasului şi apofizele transverse ale vertebrelor II-IV cervicale. M. romboid
cervical, acoperit în bună parte de trapez, are aspectul unei piramide triunghiulare ce întinde de-a
lungul ligamentului nucal, de la unghiul cervical al spetei până în treimea cranială a gâtului.
M. dinţat ventral cervical, situat sub m. trapez, face masă comună cu m. dinţat ventral toracal,
inserându-se, pe de o parte, pe apofizele transverse ale ultimelor cinci vertebre cervicale, iar pe de
alta pe „facies serrata” a spetei. M. splenius, deosebit de dezvoltat, prezintă caudal o largă
aponevroză unită cu aponevroza m. semispinal al capului şi a dinţatului dorsal cranial. Poate fi
sistematizat în m. splenius al capului şi m. splenius cervical. Primul se termină pe creasta
mastoidiană şi cresta nucală prin intermediul aponevrozei sale craniale, după „întreţeserea” cu
tendonul m. marele lung al capului şi aponevroza m. cleidomastoidian; cel de al doilea de inseră
prin „limbuliţe” succesive pe tendonul m. marele lung al atlasului şi apofizele transverse ale
vertebrelor II-IV cervicale. M. iliocostal cervical ajunge până la procesul transvers al vertebrei a IV-a
cervicale. M. semispinal al capului şi gâtului este cel mai voluminos din acest grup. Porţiunea
semipenată, cu fibrele orientate oblic în jos şi înapoi se inseră pe apofizele articulare ale ultimilor
cinci vertebre cervicale şi apofizele transverse ale primelor două toracale. În prelungirea sa, dorsal,
se găseşte porţiunea poligastrică având 4 - 5 intersecţii fibroase orientate oblic în sus şi înainte către
tendonul cranial, prin intermediul căruia cele două porţiuni musculare se inseră în comun pe
protuberanţa occipitală externă. M. marele lung al capului și M. marele lung al atlasului, alungiți şi
de aspect fusiform, sunt independenți chiar de la origine. Tendonul celui dintâi se prinde pe procesul
mastoidian al temporalului, după „întreţeserea” cu m. splenius al capului și m. cleidomastoidian, iar
al celui de-al doilea pe aripa atlasului, după ce a primit o „limbuliță” de la m. splenius cervical.
Ceilalți mușchi nu prezintă particularități importante față de cele consemnate la „Generalități”.
Mușchii cervicali ventrali. M. brahiocefalic prezintă m. cleidomastoidian unit intim prin
marginea dorsală cu m. omotransversar, limita de separare fiind marcată de pasajul ramurilor
ventrale ale nervilor cervicali. Marginea inferioară delimitează jgheabul jugular împreună cu
m. sternomandibular. Aponevroza cranială a mușchiului se prelungește ventral cu aponevroza
subparotidiană, formațiune fibroasă situată între glanda parotidă și glanda submandibulară, care o
leagă de tendonul m. sternomandibular. M. sternomandibular, unit cu congenerul la nivelul
manubriului sternal, se termină cranial pe ramura recurbată a mandibulei prin intermediul unui
tendon ușor lățit. El este încrucișat de vena maxilară externă, cu care delimitează, alături de ramura
recurbată a mandibulei, „triunghiul Wiborg”. M. omohioidian este bine dezvoltat. M. sternohioidian
și M. sternotiroidian nu prezintă particularități esențiale. M. scalen, situat la marginea inferioară a

261
m. iliocostal, este format din două porțiuni între care se delimitează un spațiu redus ocupat de plexul
brahial. M. scalen dorsal este așezat între coasta I și apofiza transversă a vertebrei a VII-a cervicală;
m. scalen ventral se întinde de la coasta I peste apofizele transverse ale vertebrelor VI, V, IV cervicale.
Restul mușchilor prezintă particularități comune celor consemnate la „Generalități”.

17.3.3.2. Mușchii gâtului la rumegătoare

Mușchii cervicali dorsali și ventrali. M. trapez cervical este mult mai dezvoltat decât la
cal. M. omotransversar, complet detaşat de m. cleidocefalic a cărui faţă medială o întretaie în X, se
întinde de la aripa atlasului la spina scapulară pe care se inseră prin intermediul fasciei scapulare.
M. dințat ventral cervical este mai voluminos decât la cal și delimitat net de m. dințat ventral
toracal. M. splenius are porțiunea musculară foarte redusă. M. semispinal al capului, extrem de
puternic, prezintă 3 - 4 intersecții fibroase mai evidente la taurine. M. marele lung al capului și
M. marele lung al atlasului fac corp comun, individualizarea lor fiind posibilă de la nivelul
vertebrei a III-a cervicale către cap. M. intertransversar lung (M. intertransversarius longus sau
M. transversul atlasului), situat la marginea superioară a m. lungul capului, se întinde de la atlas
peste apofizele transverse ale vertebrelor II-V cervicale. Are rol de înclinător lateral al atlasului.
M. brahiocefalic emite în treimea superioară a gâtului o redusă ramură cleidobazilară, care se
termină pe bazioccipital împreună cu m. sternocefalic și m. lungul capului. Celelalte două porțiuni,
însumând m. cleidomastoidian și m. cleidooccipital, sunt foarte bine reprezentate. M. sternocefalic
este alcătuit din ramura sternomandibulară (care lipsește la oaie) și ramura sternobazilară,
individualizarea lor fiind vizibilă din treimea inferioară a gâtului. M. omohioidian, scurt, are
originea pe fascia vertebrală, la nivelul vertebrelor III-V cervicale. M. subclavicular (M. subclavius),
alcătuit dintr-o redusă bandeletă musculară înglobată în masa conjunctivă, se întinde de la
manubriul sternal la fața medială a m. cleidomastoidian.

17.4. Mușchii trunchiului

Sistematizați în mușchi ai toracelui și mușchi ai abdomenului, musculatura trunchiului este

acoperită de o fascie superficială, prezentată în subcapitolul mușchilor pieloși, și alta profundă.
Fascia profundă a trunchiului. Apare foarte puternică de-a lungul spinării, constituind
„fascia toracolombară”, în regiunea abdominală având o structură elastică; această porțiune
alcătuiește „tunica galbenă a abdomenului”.
Fascia toracolombară (Fascia thoracolumbalis). Se întinde de la baza gâtului către
regiunea crupei, unde se continuă cu fascia gluteană. Medial se inseră pe apofizele spinoase dorso-
lombare, iar lateral se „întrețese” cu aponevroza m. marele dorsal.
Tunica galbenă a abdomenului (Tunica flava abdominis). Este o formaţiune fibroelastică
deosebit de dezvoltată la rumegătoare și ecvine, la care se întinde pe părțile ventrale și laterale ale
regiunilor toracoabdominale. Ea apare mai groasă pe linia mediană (unde se „ţese” cu simetrica și
cu aponevrozele mușchilor abdominali inferiori) contribuind la formarea liniei albe, a ligamentului
suspensor al prepuțului, a capsulei mamare, dartosului și a fasciei perineale superficiale.

17.4.1. Mușchii toracelui (Musculi thoracis)

Fiind în raport cu sternul, coastele și coloana vertebrală toraco-lombară, se sistematizează în

mușchi pectorali (v. cap. 15), ai peretelui costal și al regiunii dorso-lombare, la care se adaugă și
diafragma.
262
 17.4.1.1. Mușchii peretelui costal

Mușchiul dințat ventral toracal (M. serratus ventralis thoracis). Continuat cranial cu
m. dinţat ventral cervical cu care face masă comună, este aplatizat și de aspect triunghiular. Are
vârful orientat către fața medială a unghiului toracal al spetei pe care se inseră, iar baza, ventral,
prezintă pe coaste șase dințături (la rumegătoare) sau opt (la ecvine), ultimele fiind angrenate cu
dințături similare ale m. oblicului extern abdominal. Prin fața profundă aderă la peretele costal, iar
fața superficială este dublată de o fascie puternică, proprie, cu rol pasiv. Este un inspirator,
basculator al spetei și suspensor al trunchiului.
Mușchiul dreptul toracelui (M. rectus thoracis). Are aspectul unei benzi înguste, dispusă
oblic peste extremitatea distală a primelor 3 - 4 coaste, prelungindu-se și pe stern prin intermediul
unei reduse aponevroze. Intervine în expirație.
Mușchiul transversul toracelui (M. transversus thoracis). Situat pe podeaua cavității
toracice, are aspect triunghiular, cu fibrele orientate transversal de la nivelul unui rafeu median
(inserția fixă), către cartilajele costale (inserția mobilă). Intervine în respirație.
Mușchii intercostali (M. intercostales). Ocupă spațiile intercostale, fiind așezați pe două
planuri: M. intercostali externi, cu fibrele dirijate caudo-ventral, și M. intercostali interni, cu fibrele
orientate cranio-ventral. Ca rol, completează peretele toracic și intervin în respirație.

17.4.1.2. Mușchii dorso-lombari

Denumiţi și mușchii episomei (sau spinodorsolombari), sunt sistematizați în patru straturi.

Stratul I este reprezentat de mușchii:
Mușchiul trapez toracal (M. trapezius pars thoracica). Mai mic decât m. trapez cervical cu
care formează o masă unitară, are aspect triunghiular, fiind foarte dezvoltat la suine și redus la
carnivore. Prezintă o porțiune musculară prelungită cu o aponevroză cranială, prin intermediul
căreia se inseră pe spina scapulară și o aponevroză dorsocaudală, care se prinde pe apofizele
spinoase ale greabănului. Este un ridicător și basculator al spetei.
Mușchiul marele dorsal (M. latissimus dorsi). Așezat pe părțile laterale ale toracelui, sub
pielosul trunchiului, are formă triunghiulară și este alcătuit dintr-o porțiune musculară și o
aponevroză. Porțiunea musculară ale cărei fibre pătrund convergent sub m. triceps brahial, se
termină printr-un tendon pe tuberculul m. marele rotund de pe humerus, iar aponevroza, situată
caudo-dorsal, se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracale și lombare, pe fascia „masei
comune” și pe spina iliacă ventrală (la rumegătoare și ecvine). Având inserții reversibile, trage de
braț înapoi și în sus, când membrul este ridicat, și intervine în propulsie și respirație, când membrul
este în sprijin.
În stratul II sunt:
Mușchiul romboid toracal (M. rhomboideus thoracis). Formând un tot unitar cu romboidul
cervical, are aspect dreptunghiular, fibrele sale fiind dispuse vertical între fața medială a cartilajului
scapular și apofizele spinoase ale greabănului pe care se inseră. Îndeplinește rol de ridicător și
relativ basculator al spetei.
Mușchiul dințat dorsal (M. serratus dorsalis). Așezat sub m. marele dorsal (pe o suprafață
restrânsă fiind acoperit și de dințatul ventral și romboid), este sistematizat, în funcție de orientarea
fibrelor, într-o porțiune cranială (inspiratoare) și alta caudală (expiratoare), fiecare fiind formată
dintr-o aponevroză și o parte musculară aplatizată, cu dințături pe coaste. Aponevroza, „întrețesută”
cranial cu aponevroza comună a m. splenius și m. semispinal al capului și cu lama elastică a
romboidului, se inseră pe apofizele spinoase toraco-lombare. Fața sa profundă emite un „septum”
care se prinde pe coaste, delimitând o lojă pentru m. iliocostal şi alta pentru marele lung dorso-
lombar. Porțiunea musculară prezintă dinţături pe marginea ventrală, prin intermediul cărora se
inseră pe coaste. La cal, cele de pe coastele V-XI, aparținând m. dinţat dorsal cranial, sunt orientate

263
oblic dorso-caudal, iar cele de pe coastele XI-XVIII, aferente m. dințat dorsal caudal, sunt oblice
dorso-cranial, cele două porțiuni încrucișându-se pe coasta XI. Este inspirator (porțiunea cranială) şi
expirator (porțiuna caudală).
Stratul III este alcătuit din:
Mușchiul iliocostal (M. iliocostalis thoracis et lumborum). Relativ subţire, acoperă zona
arcului costal întinzându-se de la creasta iliacă până în regiunea gâtului, unde se continuă cu
iliocostalul cervical. Este format din fascicule succesive orientate oblic ventro-cranial, fiecare
fascicul toracic fiind format dintr-un tendon cranial și un corp muscular caudal care, trecând peste
2 - 3 coaste, se inseră pe fața laterală a acestora. Este redresor al coloanei vertebrale și expirator.
Mușchiul marele lung dorso-lombar (M. longissimus). Extrem de voluminos, reprezentând
principalul mușchi al regiunii dorsale, ocupă întreg jgheabul vertebro-costal. În jumătatea cranială
se disociază în două porțiuni principale: ventrală, constituind M. marele lung toracal (M.
longissimus thoracis), care se prelungește pe gât cu m. marele lung cervical, și dorsală, constituind
M. spinal toracal (M. spinalis thoracis), continuată la nivelul gâtului cu m. spinal cervical. Cele
două porțiuni se confundă în jumătatea lor caudală. Se inseră pe creasta iliacă, pe unghiul lateral şi
medial al iliumului, pe apofizele mamilare dorsale şi lombare, pe extremitatea proximală a
coastelor. Este un extensor și redresor al rahisului și intervine în respirație.
Masa musculară comună. Reprezintă inserția în comun a mușchilor din stratul III pe
creasta iliacă.
În stratul IV sunt dispuși:
Mușchii ridicători ai coastelor (M. levatores costarum). Sunt reprezentați de fascicule
musculare așezate la extremitatea proximală a fiecărui spațiu intercostal, între apofiza transversă a
unei vertebre și marginea anterioară a coastei următoare. Au rol în inspirație.
Mușchiul multifid dorsal (M. multifidus dorsi). Situat pe fața laterală a apofizelor spinoase
toraco-lombare, este alcătuit din fascicule succesive dispuse între apofiza spinoasă a unei vertebre și
apofizele mamiloarticulare ale vertebrei următoare. Este un extensor al rahisului.

17.4.2. Diafragma (Diaphragma)

Constituind un perete musculoaponevrotic care separă cavitatea toracică de cavitatea

abdominală, diafragma are aspectul unei cupole cu convexitatea către înainte. Ea prezintă o
porțiune aponevrotică centrală (Centrum tendineum), alcătuită din fibre inextensibile orientate către
orificiul cav și o întinsă zonă musculară, constituită dintr-o centură periferică şi patru „stâlpi” sau
pilieri.
Centura musculară periferică. Este sistematizată într-o porțiune sternală, inserată pe
xifistern și două porţiuni costale prinse pe fața internă a coastelor, nivel la care prezintă dințături
„angrenate” la distanță cu dinţături similare ale m. transvers abdominal.
Stâlpii diafragmei (Crura diaphragmae). Sunt alcătuiți din doi mijlocii, masivi, care
avansează până în centrul frenic și doi laterali, scurți şi triunghiulari.
Diafragma este străbătută de aorta descendentă, esofag și vena cavă caudală prin orificii a
căror așezare este următoarea: orificiul aortic (Hiatus aorticus) între stâlpii stângi, lateral și medial;
orificiul esofagian (Hiatus esophageus) între stâlpii mediali stâng şi drept; orificiul cav (Foramen
venae cavae) situat la vârful stâlpului medial drept.

17.4.3. Mușchii cozii (Musculi caudae)

Situați în jurul vertebrelor caudale, sunt sistematizați în intrinseci (cu ambele inserții pe
vertebre) și extrinseci (având o inserție pe coxal), primul grup fiind acoperit de fascia cozii.

264
 Mușchii intrinseci. M. sacrocaudal dorsal medial (M. sacrocaudalis dorsalis medialis),
ocupând fața dorso-medială, se întinde prin fascicule succesive de la spina sacrală mediană până la
vârful cozii. Este separat de simetricul său printr-un septum al fasciei cozii. Are rol de ridicător și
deviator lateral al cozii. M. sacrocaudal dorsal lateral (M. sacrocaudalis dorsalis lateralis), situat
lateral de precedentul, acoperă procesele mamilare și transverse ale vertebrelor caudale,
prelungindu-se de pe porțiunea laterală a sacrumului până la vârful cozii. Are rol asemănător
mușchiului precedent. Mușchii intertransversari ai cozii (M. intertransversarii caudae) sunt formați
din fascicule succesive scurte, care se prelungesc de pe creasta sacrală laterală peste procesele
transverse ale vertebrelor din prima jumătate a cozii. Sunt deviatori laterali ai cozii. M. sacrocaudal
ventral medial (M. sacrocaudalis ventralis medialis) este format din fascicule succesive care,
pornind de pe sacrum, se întind pe fața ventrală până la jumătatea cozii (la ungulate) sau până la
vârful ei (carnivore). Rol: coborâtor al cozii. M. sacrocaudal ventral lateral (M. sacrocaudalis
ventralis lateralis), situat lateral de precedentul, se întinde de la sacrum la vârful cozii. Rol:
coborâtor al cozii.
Mușchii extrinseci. M. coccigian (M. coccygeus), aplatizat și de aspect triunghiular, poate fi
urmărit la fața medială a ligamentului sacrospinotuberos, de la creasta supraacetabulară la apofizele
transverse ale primelor vertebre caudale. Este un coborâtor al cozii.

17.4.4. Particularități diferențiale

17.4.4.1. Mușchii trunchiului la ecvine

Mușchii peretelui costal. M. dințat ventral toracal, aplatizat și de aspect flabeliform, își are
originea pe primele opt coaste prin tot atâtea dințături, fața laterală fiind dublată de o puternică
fascie. M. transvers al toracelui, intersectat de puternice fibre aponevrotice, prezintă 7 - 8 dințături
la nivelul articulațiilor condrocostale.
Ceilalți mușchi nu prezintă particularități diferențiale importante.
Mușchii dorsolombari. M. trapez toracal prezintă fața laterală acoperită de o lamă elastică
subțire, dispusă în prelungirea ligamentului nucal. M. marele dorsal, cu porțiunea musculară relativ
subțire caudal, se îngroașă în mod treptat către înainte, datorită convergenței fibrelor sub m. triceps
brahial; cele mai anterioare dintre ele sunt orientate aproape vertical, acoperind unghiul toracal al
spetei și porțiunea corespunzătoare a cartilajului scapular. Tendonul cranial al mușchiului,
încrucișându-și fibrele, formează un jgheab special pentru tendonul m. marele rotund, alături de
care se inseră pe tuberculul feței mediale a humerusului. M. romboid toracal, dispus între cartilajul
scapular și ligamentul supraspinos de la vertebra a III-a la a VIII-a toracală, este dublat de o
puternică lamă elastică desprinsă de la baza ligamentului nucal. M. dințat dorsal formează o bandă
musculară unitară. M. iliocostal, foarte subțire în regiunea lombară, pare a ieși de sub „masa
comună” aproximativ la jumătatea acesteia. Porțiunea toracală, relativ lată, are o dispoziție
segmentară distinctă, fiind formată din fascicule succesive dirijate ventro-cranial. M. marele lung
dorsolombar are porțiunea lombară foarte puternică, mai ales la caii aparținând raselor grele la care,
depășind vârful apofizelor spinoase, conferă regiunii lombare un aspect caracteristic; în plus,
mușchiul prezintă o excavație triunghiulară largă, care adăpostește porțiunea cranială a m. gluteul
cranial.

17.4.4.2. Mușchii trunchiului la rumegătoare

Mușchii peretelui costal. M. dințat ventral toracal prezintă șase dințături la bovine situate
pe coastele IV-IX, la un nivel mult ventral faţă de acelea ale m. dinţat ventral cervical. La ovine,

265
m. dinţat ventral cervical, prezentând 6 - 7 dinţături care ajung aproape de extremitatea ventrală a
coastelor (începând cu a doua sau a treia).
Mușchii dorso-lombari. M. trapez toracal, mai dezvoltat decât la cal, se întinde până la
nivelul vertebrei a X-a toracale. M. marele dorsal prezintă dințături pe coastele IX-XII la ovine.
M. romboid toracal, redus, se întinde între vertebrele III-VIII toracale. M. dinţat đorsal este
deosebit de subțire și de culoare roză-palidă. M. dinţat dorsal cranial este reprezentat doar prin 3 - 4
dințături (corespunzătoare coastelor V-VIII), putând lipsi uneori la rumegătoarele mici. M. dințat
dorsal caudal prezintă 4 - 5 dințături inserate pe coastele X-XIII la taurine sau IX-XIII la ovine.
M. ileocostal este mult mai dezvoltat decât la ecvine, îndeosebi porțiunea sa lombară, care are
originea pe creasta iliacă și unghiul șoldului, prin intermediul unui tendon. M. marele lung
dorsolombar este foarte tendinos în porțiunea lombară și musculos în porțiunea toracală, iar M.
spinal toracal, mai bine individualizat decât la ecvine, devine distinct de la a X-a vertebră toracală.

17.5. Disecția mușchilor capului la ecvine

Descris deja, muşchiul pielos propriu-zis al capului reprezintă prelungirea directă a

m. pielos cervical întinzându-se până la nivelul comisurii buzelor, unde fibrele sale se aglomerează
pentru a forma muşchiul rizorius (fig. 302).

Fig. 302. Muşchii capului la ecvine – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. rizorius; 2. M. zigomatic; 3. M. ridicător nazo-labial; 4. M. canin; 5. M. ridicător propriu al buzei superioare;
6. M. dilatator apical al nării; 7. M. lateral al nasului; 8. M. orbicularul buzelor; 9. M. mentonier;
10. M. coborâtor al buzei inferioare; 11. M. buccinator - porţiunea bucală; 12. M. orbicularul pleoapelor;
13. M. malar; 14. M. supraciliar; 15. M. parotido-auricular; 16. M. zigomato-auricular; 17. M. zigomato-scutular;
18. Mm. scutulo-auriculari superficiali; 19. Cartilajul scutular; 20. M. cervico-auricular superficial;
21. M. cervico-auricular mijlociu; 22. M. maseter - porţiunea superficială; 23. M. maseter - porţiunea profundă;
24. Glanda parotidă; 25. M. brahio-cefalic; 26. Vena linguo-facială; 27. V. jugulară;
28. M. omohioidian; 29. M. sterno-cefalic

266
 Muşchiul zigomatic, situat superficial (fig. 302), îşi are originea pe fascia maseterină în
regiunea superioară. Inserţia se realizează la nivelul comisurii buzelor prin întreţeserea fibrelor sale
cu cele ale m. orbicular, în pătrimea rostrală fibrele musculare aderând la cele ale m. buccinator. I se
vor delimita marginile prin două incizii paralele, ridicându-l apoi de pe planurile musculare
subiacente.
Muşchiul ridicător nazo-labial prezintă originea întreţesută cu fascia epicraniană prin
intermediul căreia se inseră pe extremitatea rostrală a osului frontal. Muşchiul se bifurcă în partea
orală, ramura superioară ajungând la aripa externă a nării, iar ramura inferioară la comisura buzelor
(fig. 302). Printre cele două ramuri trece m. canin.
Se va curăţa cu grijă ţesutul conjunctiv care-l acoperă. Se va delimita iniţial marginea
dorsală printr-o incizie dusă pe direcţia fibrelor de la marginea superioară a aripii externe a nării
spre regiunea frunţii. Ventral, incizia va urmări o linie ce uneşte comisura buzelor cu unghiul intern
al ochiului. Se pătrunde apoi cu degetul sau cu coada pensei pe sub extremitatea sa frontală,
izolându-se de m. ridicător propriu al buzei superioare plasat sub el. Astfel, va fi pusă în evidenţă o
fină aponevroză în continuitate cu fascia epicraniană. Următoarea manoperă are ca scop prepararea
ramurilor de bifurcaţie prin separarea lor cu grijă de m. canin. Ramura inferioară va fi urmărită până
la comisura buzelor, iar cea superioară până la aripa externă a nării.
Muşchiul canin are originea pe spina maxilară, punct de la care fibrele diverg în sens rostral
trecând printre cele două porţiuni ale m. ridicător nazo-labial şi inserându-se de-a lungul aripii
externe a nării (fig. 302). În afara porţiunii musculare preparată împreună cu m. ridicător nazo-
labial se va prepara şi tendonul său fin prin ridicarea ţesutului conjunctiv şi a formaţiunilor vasculo-
nervoase regionale.
Muşchiul ridicător propriu al buzei superioare are aspect fusiform (fig. 302). Originea sa
la ecvine se află pe fascia epicraniană, la locul de joncțiune a oaselor zigomatic, lacrimal şi maxilă.
Tendonul muşchiului încrucişează rostro-medial diverticulul nazal pentru ca în dreptul extremităţii
rostrale a oaselor nazale să se unească cu tendonul muşchiului simetric, împreună realizând o
evidentă aponevroză care abordează buza superioară (fig. 304). Se va pătrunde sub porţiunea
musculară evidenţiidu-i inserţia, apoi se vor îndepărta formaţiunile vasculo-nervoase regionale. Se
va diseca cu atenţie tendonul muşchiului, examinându-se în mod special punga sinovială cu ajutorul
căreia acesta alunecă peste apofiza nazală.
Muşchiul dilatator apical al nării (impar)
apare acoperit de aponevroza rezultată prin unirea
tendoanelor aparţinând muşchilor ridicători ai buzei
superioare. Se va remarca direcţia transversală a
fibrelor şi inserţia acestora pe marginile convexe ale
coarnelor cartilajelor alare (piese cartilaginoase ce
intră în structura aripii mediale a narinei) (fig. 302,
303, 304).
Muşchiul lateral al nasului este redus, dispus
în jurul incizurii nazo-incisive, fiind alcătuit din patru
porţiuni (fig. 302, 303). Preparare: Pentru început în
diverticulul nazal va fi introdus un cornet din hârtie.
Ridicarea pielii regionale se va face cu foarte mare
atenţie deoarece este fină şi extrem de aderentă. Se va
individualiza diverticulul nazal, separându-l cu grijă
de fibroasa care completează incizura nazo-incisivă Fig. 303. Muşchiul lateral al nasului la ecvine
(fibroasă ce reprezintă o continuare a fasciei (după G. Predoi și col., 1997):
epicraniene), după care diverticulul va fi ridicat către 1. M. lateral al nasului - porţiunea aborală;
înainte. În acest mod se pot observa trei din cele patru 2. M. lateral al nasului - porţiunea dorsală;
3. M. lateral al nasului - porţiunea ventrală;
porţiuni ale muşchiului, şi anume: aborală - dispusă în 4. M. lateral al nasului - porţiunea orală;
partea aborală a incizurii nazo-incisive, dorsală - între 5. Cartilajele alare
osul nazal şi membrana fibroasă şi ventrală - între

267
apofiza nazală a incisivului şi membrana fibroasă care în această zonă aderă la extremitatea rostrală
a cornetului nazal inferior. Pentru prepararea porţiunii orale se palpează extremitatea liberă a
cornului cartilajului alar sub care se execută o incizie profundă interesând m. orbicularul buzelor. Va
apare un fascicul scurt, triunghiular, ale cărui fibre pot fi urmărite de la vârful cartilajului alar la faţa
labială a osului incisiv.
Muşchiul orbicularul buzelor (fig. 302,
304) reprezintă cel mai puternic dintre muşchii
omologi ai mamiferelor domestice deoarece
ecvinele fac prehensiunea cu ajutorul buzelor. Este
alcătuit dintr-o porţiune superioară şi una
inferioară unite la nivelul celor două comisuri.
După îndepărtarea (destul de anevoioasă) a
pielii până la limita muşchiului, se va urmări
direcţia circulară a fibrelor şi raportul lor cu
muşchii din jur.
Muşchiul mentonier (fig. 302) este alcătuit
dintr-un nucleu musculo-fibros care formează
baza anatomică a „moţului bărbiei”. Se va
evidenţia prin simpla îndepărtare a pielii ce
acoperă regiunea.
Muşchii incisivi, dezvoltaţi la tineret (rol
dominant în supt), sunt reprezentaţi de fascicule
musculare subţiri şi palide, aşezate în grosimea
fiecărei buze, între mucoasă şi m. orbicularul
gurii. Au originea pe faţa superioară a corpului
osului incisiv (m. incisiv maxilar), respectiv pe
faţa labială a corpului mandibulei (m. incisiv
mandibular). Cealaltă extremitate se întreţese cu Fig. 304. Muşchii botului la ecvine (vedere rostro-
m. orbicularul buzelor (fig. 304). Se vor evidenţia laterală) (după G. Predoi și col., 1997):
prin răsfrângerea buzelor şi simpla îndepărtare a 1. M. ridicător propriu al buzei superioare;
mucoasei. 2. Aponevroza mm. ridicători proprii ai buzei
Muşchiul coborâtor al buzei inferioare superioare; 3. M. dilatator apical al nării;
4. M. orbicularul buzelor; 5. M. incisiv mandibular;
este plasat la marginea inferioară a m. buccinator, 6. M. coborâtor al buzei inferioare; 7. M. buccinator -
având originea comună cu porţiunea molară a porţiunea bucală; 8. M. buccinator - porţiunea molară;
m. buccinator, pe tuberozitatea maxilară şi pe 9. Lama cartilajului alar; 10. Cornul cartilajului alar
mandibulă înapoia ultimului molar (fig. 302).
Pornind de la marginea anterioară a m. maseter i se va urmări porţiunea musculară vizibilă,
care din dreptul primului premolar se separă de m. bucal pentru a se continua cu un scurt tendon ale
cărui fibre se dispersează în grosimea moţului bărbiei. Se vor curăţa formaţiunile vasculo-nervoase
din regiune. Porţiunea acoperită de m. maseter va fi studiată după îndepărtarea mandibulei.
Muşchiul buccinator este alcătuit din două porţiuni, molară şi bucală, aflate în planuri
diferite (fig. 302, 304, 305). Se va curăţa ţesutul conjuctiv şi formaţiunile vasculo-nervoase în
regiunea cuprinsă între marginea anterioară a m. maseter şi comisura buzelor, făcându-se o sumară
trecere în revistă a acestor formaţiuni. Se va prezenta (ţinând seama de importanţa sa) canalul
glandei parotide, observându-se raportul acestuia cu m. maseter, cu formaţiunile vasculare, izolând
şi păstrând doar extremitatea rostrală a acestuia care străbate porţiunea bucală a m. buccinator
aproximativ în dreptul premolarului 3 superior. Se examinează întreaga porţiune bucală
caracterizată prin dispoziţia penată a fibrelor. Se va identifica rafeul fibros care o străbate pe toată
lungimea, urmărindu-se orientarea divergentă a fibrelor către marginile interalveolare ale maxilei şi
mandibulei deasupra şi, respectiv, dedesubtul cărora se inseră.

268
 Fig. 305. Muşchiul buccinator la ecvine – vedere laterală (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. buccinator - porţiunea bucală; 2. M. buccinator - porţiunea molară; 3. M. orbicularul buzelor;
4. M. coborâtor al buzei inferioare; 5. M. orbicularul pleoapelor; 6. M. temporal; 7. M. occipito-mandibular

Porţiunea molară este vizibilă pe o suprafaţă restrânsă, imediat înaintea marginii rostrale a
m. maseter, ea caracterizându-se prin dispoziţia longitudinală (semipenată) a fibrelor şi plasarea pe
un plan mai profund comparativ cu precedenta. Fiind acoperită în cea mai mare parte de m. maseter,
porţiunea molară va fi disecată după disecţia şi îndepărtarea respectivului muşchi masticator.
Muşchiul orbicularul pleoapelor (fig. 302, 305) are aspect circular, fiind dispus în jurul
orbitei în grosimea pleoapelor. La unghiul intern al ochiului fibrele sale se inseră pe tuberculul
lacrimal prin intermediul unei formaţiuni denumită ligament palpebral medial.
Prin ridicare cu mare atenţie a pielii se pot examina cele două porţiuni ale muşchiului:
orbitară, ce înconjoară marginea orbitei, situată la periferie, şi palpebrală, integrată pleoapelor.
Muşchiul malar (fig. 302) este în general imprecis delimitat deoarece în partea rostrală
fibrele sale se confundă cu cele ale m. ridicător nazo-labial, iar în partea aborală se răresc,
degenerând în ţesut conjuctiv.
Marcând limita rostrală printr-o incizie executată de la unghiul intern al ochiului spre spina
maxilară se va observa aspectul triunghiular al acestui muşchi, cu fibrele dispuse oblic de la creasta
facială spre pleoapa inferioară, asupra căruia acţionează.
Muşchiul supraciliar (fig. 302) este reprezentat printr-un muşchi relativ scurt, aplatizat, cu
originea la baza procesului zigomatic al frontalului, unde se inseră prin intermediul fasciei
epicraniene. După un traiect oblic latero-rostral ele se inseră pe jumătatea medială a pleoapei
superioare, unde radiază în m. orbicular al pleoapelor. Prepararea sa se realizează prin simpla
îndepărtare a ţesutului conjunctiv.
Rolul muşchilor botului, pleoapelor şi ai craniului este determinat de topografia inserţiilor.
Disecţia muşchilor urechii externe. Marea mobilitate a conchiei auriculare la mamifere se
datorează unui număr mare de muşchi bine dezvoltaţi, cu originea pe craniu sau pe substraturile
morfologice învecinate. Inserţia acestor grupe de muşchi se află pe piesele cartilaginoase ce
formează baza anatomică a urechii externe:
- Cartilajul conchal (auricular) are formă de cornet, prezentând o deschidere largă şi un
infundibul fixat pe conductul auditiv extern.
- Cartilajul scutular este reprezentat de o placă fibro-cartilaginoasă, triunghiulară sau
patrulateră, situată rostro-medial faţă de conchie, pe suprafaţa m. temporal.
- Cartilajul inelar are forma unui conduct cartilaginos incomplet şi contribuie la fixarea
cartilajului auricular pe deschiderea conductului auditiv extern osos.

269
 Muşchii urechii externe, în corelaţie cu inserţia lor sunt sistematizaţi în muşchi extrinseci -
care fac obiectul disecţiei, şi muşchi intrinseci - au un volum foarte redus, fiind lipsiţi de interes
practic.
Muşchii extrinseci se sistematizează în: muşchi auriculari, scutulari şi scutulo-auriculari.
Disecţia primară nu va ţine seama de sistematizarea sus-menţionată.
Muşchiul parotido-auricular este
reprezentat printr-o bandă musculară subţire
şi lungă, cu originea pe fascia parotidiană
(fig. 307, v. şi fig. 302). Prin două incizii lungi
i se delimitează conturul, muşchiul fiind
urmărit până la baza cartilajului conchiei pe
care se inseră. Se curăţă ţesutul conjunctiv,
se separă de glanda parotidă şi se secţionează
transversal la aproximativ 2 - 3 cm de
inserţia conchală.
Muşchiul zigomato-auricular (fig.
306, v. şi fig. 302) dispus oblic de pe arcada
zigomatică, din dreptul articulaţiei temporo-
mandibulare, loc care reprezintă originea sa,
spre baza conchiei auriculare unde se inseră.
Aici fibrele sale se confundă cu cele ale Fig. 306. Muşchii urechii externe la ecvine (vedere dorsală)
muşchiului precedent. (după G. Predoi și col., 1997):
Muşchiul zigomato-scutular, redus,
este format dintr-o bandă musculară ce trece 1. M. interscutular; 2. M. parieto-auricular;
de pe arcada zigomatică, rostral de originea 3. M. fronto-scutular; 4. M. zigomato-scutular;
5. Mm. scutulo-auriculari superficiali;
m. zigomato-auricular, pe cartilajul scutular 6. Mm. scutulo-auriculari profunzi;
(fig. 306, v. şi fig. 302). Suprafaţa dintre cei 7. M. cervico-auricular superficial;
doi muşchi şi substraturile cartilaginoase pe 8. M. cervico-auricular mijlociu; 9. M. temporal
care se inseră, de formă triunghiulară, va fi
curăţată de ţesut conjuctiv şi formaţiuni
vasculo-nervoase, ea servind pentru eviden-
ţierea m. stilo-auricular.
Muşchiul timpano-auricular (stilo-
auricular), extrem de redus, este situat la faţa
cranio-medială a conductului auditiv extern
(fig. 307). Prepararea muşchiului se realizează
prin îndepărtarea ţesutului adipos de la baza
conchiei auriculare, pătrunzând prin spaţiul
delimitat de mm. zigomato-auricular şi
zigomato-scutular. Are un aspect fuziform,
aşezat la faţa medială a cartilajului inelar,
având o inserţie pe sprânceana conductului
auditiv extern şi alta la baza cartilajului
conchal.
Muşchiul fronto-scutular (fig. 306)
este format dintr-o bandeletă musculară cu
originea la nivelul bazei apofizei zigomatice
a frontalului, iar inserţia pe extremitatea Fig. 307. Muşchii urechii externe la ecvine (vedere laterală)
rostrală a cartilajului scutular. (după G. Predoi și col., 1997):
Muşchiul interscutular este un 1. M. parotido-auricular; 2. M. cervico-auricular superficial;
muşchi lat (fig. 306). Fibrele sale îi dau un 3. M. cervico-auricular mijlociu; 4. M. cervico-auricular profund;
aspect relativ flabeliform, deoarece converg 5. M. timpano-auricular (m. stilo-auricular)

270
de la linia temporală şi extremitatea rostrală a crestei sagitale externe spre cartilajul scutular. Prin
două incizii i se vor delimita marginile cu mare atenţie, în special cea dintre acest muşchi şi
muşchiul cervico-scutular care, practic, reprezintă porţiunea caudală a m. interscutular, porţiune ce
îşi are originea pe creasta sagitală externă până la tuberozitatea occipitală.
După individualizare, muşchii fronto-scutular, interscutular şi cervico-scutular vor fi curăţaţi
de ţesut conjunctiv şi se vor izola de m. temporal sau de alţi muşchi ai urechii cu care vin în contact.
Muşchii scutulo-auriculari superficiali
(fig. 306, v. şi fig. 302) se vor diseca prin simpla
îndepărtare a ţesutului conjunctiv ce face posibilă
observarea celor patru fascicule oblice ce îl
alcătuiesc.
Muşchii cervico-auriculari sunt formaţi
din trei fascicule, aparent inseparabile, plasate în
partea posterioară a urechii externe (fig. 308, v. şi
fg. 302, 306, 307).
În vederea disecţiei, cartilajul conchiei va
fi tras către înainte şi manevrat în sus şi în jos
după necesităţi. Se va curăţa ţesutul conjunctiv
care-i acoperă până în momentul în care apar
spaţiile intermusculare separatoare.
Se urmăreşte apoi m. cervico-auricular
superficial, bine reprezentat, situat între ligamentul
cervical şi jumătatea feţei posterioare a pavilionului,
m. cervico-auricular mijlociu, între ligamentul
Fig. 308. Muşchii cervico-auriculari la ecvine (vedere cervical şi baza pavilionului (în partea laterală) şi
aborală) (după G. Predoi și col., 1997): m. cervico-auricular profund, plasat între aceleaşi
formaţiuni, fiind situat sub capul glandei parotide.
1. M. cervico-auricular superficial; 2. M. cervico-
auricular mijlociu; 3. M. cervico-auricular profund Muşchiul parieto-auricular, situat profund,
aproximativ aplatizat şi triunghiular. Originea sa
se află pe creasta sagitală externă, la extremitatea aborală a acesteia, sub forma unei benzi late (fig.
306). După un traiect oblic în sens caudo-lateral, muşchiul se îngustează şi se inseră în partea
inferioară a feţei mediale a conchiei auriculare.
Pentru a avea acces în vederea preparării se trage de cartilajul auricular în sus şi lateral,
pătrunzându-se prin interstiţiul dintre mm. cervico-auricular superficial şi cervico-scutular. După ce
se curăţă ţesutul adipos regional se poate observa muşchiul, preparându-i-se inserţiile deja amintite.
Muşchii scutulo-auriculari profunzi (fig. 306) sunt reprezentaţi din două fascicule dispuse
între cartilajul scutiform şi baza pavilionului auricular. Se va pătrunde sub cartilajul scutular printre
mm. zigomato-auricular şi zigomato-scutular. Cele două fascicule scurte şi groase, dispuse în „X”
vor putea fi evidenţiate prin îndepărtarea ţesutului adipos.
Sistematizaţi în două grupe (ridicători şi coborâtori ai mandibulei), muşchii masticatori sunt
muşchi deosebit de puternici, inseraţi pe de-o parte pe oasele craniului, iar pe de alta pe mandibulă.
Studiul acestor muşchi (cu excepţia m. maseter), necesită îndepărtarea unui segment de mandibulă.
Înainte de prepararea propriu-zisă a muşchilor masticatori se recomandă un studiu preliminar a altor
piese, planşe sau mulaje existente în laborator, deoarece evidenţierea lor implică protejarea în
acelaşi timp a muşchilor învecinaţi (hioidieni, ai aparatului digestiv şi respirator).
Tehnica îndepărtării mandibulei va fi expusă după prezentarea m. maseter şi m. occipito-
mandibular, a căror preparare nu necesită această intervenţie.
Muşchiul maseter (fig. 309, v. şi fig. 302) este situat pe faţa externă a ramurii recurbate a
mandibulei, unde se şi inseră în fosa cu acelaşi nume. Originea sa se află pe creasta facială şi pe
arcada zigomatică. El este format din două porţiuni ale căror fibre au o orientare diferită: o porţiune
superficială şi o porţiune profundă.

271
 Disecţia începe prin ridicarea fasciei maseterine (şi a formaţiunilor vasculo-nervoase din
grosimea sa). Se pune în evidenţă porţiunea superficială a muşchiului, care apare acoperită de o
lamă aponevrotică ce se subţiază în mod treptat ventro-aboral. Verificându-i originea de-a lungul
întregii creste faciale, se remarcă orientarea oblică (ventro-aborală) şi uşor divergentă a fibrelor
acesteia către marginea inferioară a ramurii recurbate a mandibulei.

Fig. 309. Muşchiul maseter şi muşchiul temporal Fig. 310. Muşchiul occipito-mandibular şi muşchiul
la ecvine (după G. Predoi și col., 1997): occipito-hioidian la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):

1. M. maseter - porţiunea superficială; 1. M. occipito-mandibular; 2. M. occipito-hioidian;

2. M. maseter - porţiunea profundă; 3. Teritoriul pungii guturale; 4. Vena linguo-facială;
3. M. temporal - porţiunea temporală 5. Vena jugulară

Porţiunea profundă este vizibilă pe o suprafaţă foarte restrânsă, numai sub articulaţia
temporo-mandibulară, îndepărtând ţesutul conjunctiv şi vasele regionale. Fibrele acestei porţiuni, cu
originea pe arcada zigomatică şi inserţia pe fosa maseterină, au un traiect vertical (încrucişând în
„X” pe cele ale porţiunii superficiale).
Muşchiul occipito-mandibular, specific ecvinelor, reprezintă un grup important de
fascicule musculare detaşate din burta aborală a m. digastric şi inserate pe marginea aborală a
ramurii verticale a mandibulei (fig. 310, v. şi fig. 305). Se îndepărtează glanda parotidă împreună cu
toate substraturile vasculo-nervoase aferente. Eliberat de aceste formaţiuni, muşchiul apare ca o
punte puternică între procesul paracondilar şi marginea aborală a ramurii mandibulare. Dorsal se
continuă fără o limită precisă cu m. occipito-hioidian. În final se va curăţa punga guturală (herniere
a mucoasei trompei faringo-timpanice) pe care cei doi muşchi o acoperă parţial.
Protocolul avut în vedere la îndepărtarea mandibulei este următorul:
1. Ridicarea completă a m. maseter, disecat anterior, prin secţionarea inserţiei superioare de
pe creasta facială, arcada zigomatică şi dezinserţia de pe mandibulă. Se va remarca amplificarea
structurii fibroase pe măsura apropierii de creasta facială.
2. Examinarea porţiunii molare a m. buccinator şi m. coborâtor al buzei inferioare. Aceştia
sunt vizibili acum pe toată întinderea. Primul are inserţia dorsal pe maxilă (deasupra molarilor şi pe
tuberozitatea maxilară) şi ventral pe mandibulă (înapoia ultimului molar). Cel de-al doilea aderă la
marginea inferioară a precedentului, fibrele sale putând fi urmărite până la nivelul tuberozităţii
maxilare şi pe mandibulă unde se inseră în comun cu acesta.
3. Dezinserţia de pe mandibulă a m. buccinator şi a m. coborâtor al buzei inferioare,
precum şi a m. occipito-mandibular, intervenţie ce constituie ultima manoperă în vederea
îndepărtării propriu-zise a osului.

272
 4. Secţionarea mandibulei folosind fierăstrăul, dalta şi ciocanul. O primă secţiune se
realizează înapoia găurii mentale, iar a doua secţiune la aproximativ 3 cm sub condil. Se apucă de
segmentul subcondilian şi se trage cu grijă în afară. În mod treptat, la nivelul ramurii verticale apare
m. pterigoidian medial care se secţionează la jumătatea sa, iar la nivelul ramurii orizontale apare
mucoasa bucală, care se secţionează de-a lungul liniei mileene, lăsând segmentul de mandibulă să
cadă liber, suspendat de restul formaţiunilor (v. fig. 312).
Muşchiul pterigoidian medial îşi are originea prin intermediul unui tendon puternic, lăţit,
pe partea medială a crestei pterigo-palatine. Muşchiul apare împărţit în două porţiuni: una oro-
medială, cu fibrele verticale, şi una laterală, cu
fibrele divergente ventro-aboral. Inserţia ambelor
porţiuni se realizează în fosa pterigoidă a
mandibulei (fig. 311).
Prepararea constă îndepărtarea ţesutului
conjunctiv şi „toaletarea” muşchiului prin ştergerea
eventualelor urme de sânge rezultate prin secţionarea
unor vase regionale.
Muşchiul pterigoidian lateral, situat între
cele două planuri ale m. pterigoidian medial, este
scurt, gros, cu fibrele dispuse paralel cu baza
craniului (fig. 311).
Prepararea constă în îndepărtarea ţesutului
conjunctiv, urmărind muşchiul de la faţa externă a
crestei pterigo-palatine la „fovea pterygoidea”
plasată la faţa medială a gâtului condilului
Fig. 311. Muşchii pterigoidieni la ecvine mandibular.
(după G. Predoi și col., 1997): Muşchiul temporal apare relativ mai slab
1. M. pterigoidian lateral; 2. M. pterigoidian medial dezvoltat la ecvine comparativ cu ceilalţi muşchi
ridicători ai mandibulei. Suprafaţa sa este
acoperită de o fascie sidefie, care se inseră pe limitele fosei temporale. Este format dintr-o porţiune
temporală, puternică şi alta orbitară, redusă (v. fig. 305 şi 309).
Porţiunea temporală se pune în evidenţă prin ridicarea musculaturii antero-mediale a urechii
externe (împreună cu cartilajul scutular) şi îndepărtarea completă a corpului adipos retrobulbar, a
cărui extremitate posterioară se află în dreptul „solniţei” (depresiune vizibilă şi la animalul în viaţă
deasupra arcadei zigomatice şi înaintea articulaţiei temporo-mandibulare, accentuată la animalele
cahectice sau în vârstă). Urmărind fibrele musculare de la nivelul fosei temporale pe care îşi au
originea, se va observa aglomerarea lor în jurul procesului coronoid, pe care se inseră.
Prin bascularea laterală a bontului mandibular se pune în evidenţă porţiunea orbitară a
muşchiului, ale cărei fibre sunt dispuse transversal între creasta orbito-temporală şi marginea
anterioară a procesului coronoid.
Muşchiul digastric, cu rol de coborâtor al mandibulei, este compus din două porţiuni
musculare fusiforme unite printr-un tendon intermediar. Se întinde de la baza craniului (procesul
paracondilar) până aproape de sutura intermandibulară (fig. 312, 313).
Se disecă mai întâi porţiunea musculară aborală, din care se disociază m. occipito-
mandibular, apoi se va urmări tendonul intermediar ce trece prin inelul format de tendonul
m. stilohioidian la inserţia pe tirohioid.
Se prepară apoi porţiunea rostrală, ce se inseră pe marginea ventro-medială a mandibulei, de
la incizura vasculară până aproape de suprafaţa geneenă.
Mușchii hioidului sunt sistematizaţi în muşchi extrinseci, cu o inserţie pe hioid, cealaltă
fiind situată pe formaţiuni învecinate şi muşchi intrinseci, cu ambele inserţii pe complexul hioidian.
Prepararea lor se va realiza după disecţia muşchilor masticatori, de dorit respectându-se
ordinea descrisă.

273
 Muşchiul occipito-hioidian, are o formă patrulateră, fiind acoperit de glanda parotidă.
După îndepărtarea glandei parotide vor fi urmărite fibrele sale dispuse între procesul jugular
şi extremitatea aborală a stilohioidului (fig. 312, 313).
Muşchiul stilohioidian are un aspect fusiform, fiind dispus pe laturile complexului faringo-
laringian. Se individualizează mai întâi porţiunea musculară, apoi inserţia superioară pe
extremitatea aborală a stilohioidului şi în final tendonul inferior, inserat pe tirohioid. Se va diseca cu
atenţie inelul inserţiei inferioare observând raportul acestuia cu tendonul intermediar al m. digastric
(fig. 312, 313).

Fig. 312. Musculatura profundă a capului la ecvine (mandibula a fost secţionată şi basculată)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. ridicător nazo-labial; 2. M. ridicător propriu al buzei superioare; 3. M. orbicularul pleoapelor;
4. M. canin; 5. M. genioglos; 6. M. geniohioidian; 7. M. milohioidian; 8. M. stiloglos; 9. M. hioglos;
10. M. digastric - porţiunea orală; 11. Tendonul intermediar al m. digastric; 12. M. digastric - porţiunea aborală;
13. M. stilohioidian; 14. M. pterigofaringian; 15. M. ridicător al vălului palatin; 16. M. tensor al vălului palatin;
17. M. tirohioidian; 18. M. hiofaringian; 19. M. tirofaringian; 20. M. cricofaringian; 21. M. sternotiroidian;
22. Mm. sternohioidieni; 23. M. scutulo-auriculari superficiali; 24. M. occipito-hioidian;
25. M. occipito-mandibular (secţionat); 26. M. drept lateral al capului; 27. Inserţia pe atlas a m. splenius;
28. M. marele lung al atlasului; 29. Esofagul; 30. M. omohioidian; 31. Limba; 32. Punga guturală;
33. Cartilajul inelar; 34. Procesul paracondilar; 35. Aripa atlasului; 36. Glanda tiroidă

Muşchiul milohioidian, aplatizat, este aşezat în spaţiul intermandibular şi contribuie la

formarea podelei cavităţii bucale (fig. 312, 313). Se evidenţiază prin îndepărtarea cu grijă a
mucoasei bucale de la linia mileenă spre planul median. Se vor urmări inserţiile fibrelor sale pe linia
mileenă şi rafeul fibros median.
Muşchiul geniohioidian are un aspect fusiform, fiind plasat de asemenea în spaţiul
intermandibular (fig. 312, 313). După evidenţierea porţiunii musculare plasată de-o parte şi de alta a
planului median, deasupra m. milohioidian, se va urmări tendonul oral inserat pe suprafaţa geneenă
şi apoi cel aboral, terminat pe entoglos.

274
 Fig. 313. Muşchiul digastric şi muşchii complexului hioidian la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. digastric - porţiunea orală; 2. M. digastric - tendonul intermediar; 3. M. digastric - porţiunea aborală;
4. M. occipito-mandibular (secţionat); 5. M. occipito-hioidian; 6. M. stilohioidian; 7. Inelul tendonului m. stilohioidian;
8. M. transversul hioidului; 9. M. geniohioidian; 10. M. milohioidian; 11. M. ceratohioidian

Muşchiul ceratohioidian, foarte redus, este aşezat pe laturile bazei limbii sub m. bazioglos
(fig. 313). Prin dezinserţia m. bazioglos de pe tirohioid şi răsfrângerea sa în sus va apare
m. ceratohioidian, cu aspect triunghiular, în unghiul dintre ceratohioid şi tirohioid, piese osoase pe
care se inseră.
Muşchiul transversul hioidului este un muşchi impar, cu fibrele dispuse transversal sub
baza limbii (fig. 313). Se va prinde cu mâna epihioidul şi se va trage lateral de extremitatea
inferioară a stilohioidului (m. bazioglos fiind deja îndepărtat), evidenţiind astfel inserţiile
muşchiului pe feţele mediale ale epihioidului

17.6. Particularităţi privind disecţia muşchilor capului la ovine

Disecţia muşchilor capului la ovine se realizează de o manieră asemănătoare celei prezentate

la ecvine, necesitând însă mai multă grijă deoarece multe grupe musculare sunt reprezentate prin
fascicule, puţin evidente.
Muşchiul buccinator la ovine prezintă o porţiune bucală cu fibrele orientate vertical,
inserate deasupra şi dedesubtul marginilor interalveolare şi în dreptul premolarilor, lipsindu-i
aspectul caracteristic ecvinelor (fig. 314).
Muşchiul mentonier este extrem de redus, chiar inexistent la unele exemplare.
Muşchiul ridicător al buzei superioare, acoperit (oral) de m. nazo-labial, se împarte în mai
multe ramuri subţiri ce se termină în buza superioară (fig. 314).
Muşchiul canin, redus (dispus între m. ridicător al buzei superioare şi m. coborâtor al buzei
superioare), prezintă inserţia rostrală tendinoasă şi multifasciculată (fig. 314).
La marginea ventrală a m. canin se pune în evidenţă un muşchi inexistent la ecvine -
muşchiul coborâtor al buzei superioare (fig. 314). Se va urmări originea acestui muşchi în comun
cu m. ridicător al buzei superioare şi canin pe tuberculul facial, nefiind posibilă individualizarea lor
la acest nivel.
Muşchiul lateral al nasului este format doar din două porţiuni, dorsală şi ventrală,
asemănătoare ca topografie cu cele descrise la ecvine. De obicei nu se pun în evidenţă deoarece se
impune ridicarea mm. canin, coborâtor al buzei superioare şi ridicător nazo-labial care îl acoperă.

275
 Fig. 314. Muşchii capului la ovine (planul superficial) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. rizorius; 2. M. ridicător nazo-labial; 3. M. ridicător propriu al buzei superioare; 4. M. canin;
5. M. coborâtor al buzei superioare; 6. M. malar - porţiunea rostrală; 6'. M. malar - porţiunea aborală;
7. M. orbicularul pleoapelor; 8. M. orbicularul buzelor; 9. M. zigomatic; 10. M. buccinator - porţiunea bucală;
11. M. coborâtor al buzei inferioare; 12. M. maseter - porţiunea superficială; 13. M. maseter - porţiunea mijlocie;
14. M. maseter - porţiunea profundă; 15. M. sternohioidian; 16. M. zigomato-scutular; 17. M. fronto-scutular;
18. M. zigomato-auricular; 19. M. scutulo-auricular profund; 20. M. interscutular; 21. M. scutulo-auricular superficial;
22. M. parotido-auricular; 23. Mandibula; 24. Glanda parotidă; 25. Glanda mandibulară

Fig. 315. Muşchii capului la ovine (planul profund – mandibula a fost secţionată şi basculată)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. ridicător nazo-labial; 2. M. malar; 3. M. temporal; 4. M. pterigoidian medial; 5. M. pterigoidian lateral;
6. M. occipito-hiodian; 7. M. digastric; 8. M. stilohioidian; 9. M. geniohioidian; 10. M. genioglos; 12. M. stiloglos

276
 Disecţia muşchiului ridicător nazo-labial (fig. 314, 315) trebuie executată cu mare atenţie
deoarece este foarte subţire şi poate fi desprins odată cu ţesutul conjunctiv.
Tendonul muşchiului zigomatic se prelungeşte mult în sens aboral, având originea pe
arcada zigomatică (fig. 314).
Muşchiul malar este foarte dezvoltat, atât în lăţime cât şi în grosime. I se pot distinge două
porţiuni: una rostrală şi alta aborală, mai bine reprezentată (fig. 314, 315).
Muşchii urechii externe sunt asemănători cu cei de la ecvine, fiind totuşi mai greu de
preparat datorită faptului că sunt reprezentaţi prin grupe de fibre mult mai palide. Jupuirea pielii
zonale trebuie să se facă cu multă atenţie, în caz contrar existând posibilitatea deteriorării unora
dintre aceşti muşchi (fig. 314).
În cazul muşchilor masticatori se va ţine cont de următoarele elemente: muşchiul maseter
la ovine este format din trei planuri de fibre care se pot examina prin îndepărtarea fasciei maseterine
(fig. 314); tendonul muşchiului digastric (fig. 315) nu străbate tendonul m. stilohioidian; lipseşte
m. occipito-mandibular.

17.7. Disecţia muşchilor gâtului la ecvine

Înzestrată cu o mare mobilitate, regiunea cervicală dispune de o voluminoasă masă

musculară dispusă în straturi. În corelaţie cu raporturile pe care le are cu baza anatomică
reprezentată de cele şapte vertebre cervicale, muşchii cervicali sunt sistematizaţi în două grupe:
grupa muşchilor cervicali dorsali, dispuşi pe patru straturi, şi grupa muşchilor cervicali ventrali,
dispuşi pe două straturi.
Grupa mm. cervicali dorsali cuprinde în stratul I: m. trapez şi m. omo-transversar; stratul II:
m. romboid, m. dinţat ventral cervical şi m. splenius; stratul III: m. semispinal al capului şi gâtului,
m. marele lung al capului şi al atlasului, m. ilio-costal cervical, m. marele lung cervical, m. spinal
cervical şi m. transversul atlasului (la ovine); stratul IV: mm. multifizi, mm. marele şi micul oblic al
capului, mm. marele şi micul drept dorsal al capului şi mm. intertransversari. Grupa mm. cervicali
ventrali este reprezentată de: m. brahio-cefalic, m. sterno-cefalic, m. omo-hioidian, m. sterno-
hioidian şi m. sterno-tiroidian - în stratul superficial şi de m. lungul gâtului, mm. marele şi micul
drept ventral al capului, m. dreptul lateral al capului, şi m. scalen - în stratul profund. Limita
convenţională a celor două grupe este reprezentată de zona apofizelor transverse.
Studiul muşchilor gâtului şi trunchiului se va realiza pe piesa unică de la care a fost detaşat
membrul toracic. Pentru a putea realiza detaşarea membrului toracic vor fi preparaţi şi secţionaţi
într-o primă etapă trei muşchi cervicali: m. trapez cervical, m. brahiocefalic şi m. omohioidian.
Muşchiul trapez cervical (fig. 316) are o formă triunghiulară, prezentând o porţiune
cărnoasă centrală şi două aponevroze prin intermediul cărora se inseră pe coarda ligamentului
cervical, respectiv pe spina scapulară. Marginea ventrală aderă prin intermediul fasciei cervicale
superficiale la marginea dorsală a m. cleido-transvers. Printr-o incizie oblică dusă pe direcţia
fibrelor, aproximativ la jumătatea corzii ligamentului cervical, către articulaţia scapulo-humerală, i
se va delimita marginea ventro-cranială. Cu palma se va separa faţa internă a muşchiului de
planurile subiacente. Într-un mod asemănător se va prepara şi m. trapez toracal (muşchi al
trunchiului, stratul I) ce se inseră pe ligamentul supraspinos din regiunea grebănului, iar cranio-
ventral pe jumătatea superioară a spinei scapulare (până la tuberozitatea spinei scapulare). Se vor
secţiona inserţiile celor doi muşchi pe spina scapulară, apoi se vor ridica, rămânând ataşaţi numai la
coarda ligamentului cervical, respectiv la ligamentul supraspinos din segmentul grebănului.
Muşchiul brahio-cefalic (fig. 316) este un muşchi întins din regiunea braţului până la
extremitatea aborală a regiunii cefalice. În dreptul articulaţiei scapulo-humerale, pe care o acoperă,
acest muşchi prezintă o intersecţie fibroasă numită intersecţia claviculară, care reprezintă vestigiul
claviculei. Această intersecţie fibroasă împarte muşchiul în două porţiuni: una caudală mai redusă
(postclaviculară), care ajunge pe creasta humerală, formând muşchiul cleido-brahial şi o porţiune

277
mai lungă (preclaviculară), care ajunge până la craniu, formând m. cleido-cefalic. La ecvine, o parte
din fibrele acestei porţiuni ajung să se insere pe procesul mastoidian al temporalului formând m.
cleido-mastoidian (muşchi cervical ventral superficial), iar restul fibrelor se inseră pe apofizele
transverse ale vertebrelor cervicale pentru a forma m. cleido-transvers (muşchi cervical dorsal,
stratul I).

Fig. 316. Muşchii cervicali dorsali din stratul I la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. trapez cervical; 2. M. trapez toracal; 3. M. romboid cervical; 4. M. brahio-cefalic (m. cleido-mastoidian);
5. M. brahio-cefalic (m. cleido-brahial); 6. M. brahio-cefalic (m. cleido-transvers); 7. Aponevroza subparotidiană;
8. M. sterno-cefalic (m. sterno-mandibular); 9. Lanţul jugular; 10. M. omohioidian; 11. M. dinţat ventral cervical;
12. M. splenius; 13. M. pectoral prescapular; 14. M. marele dorsal; 15. M. deltoid;
16. M. triceps brahial - porţiunea lungă; 17. M. triceps brahial - porţiunea laterală;
18. M. pectoral descendent; 19. M. pectoral ascendent; 20. M. extensor carpo-radial;
21. M. extensor digital comun; 22. M. dinţat ventral toracal

Se va lucra mai întâi m. cleido-brahial, plasat de-a lungul jgheabului delto-pectoral pe care îl
delimitează împreună cu m. pectoral descendent. M. cleido-cefalic va fi secţionat apoi transversal la
nivelul articulaţiei scapulo-humerale, evidenţiind intersecţia fibroasă omologă unei clavicule
rudimentare. Partea postclaviculară va rămâne ataşată membrului toracic. În porţiunea
278
preclaviculară se vor identifica ramurile cutanate ventrale ale nervilor cervicali şi se va separa pe
linia corespunzătoare lor m. cleido-transvers, dispus dorsal, de m. cleido-mastoidian, plasat ventral,
marginea ventrală participă la delimitarea jgheabului jugular.
Se prepară apoi limbuliţele m. cleido-transvers prin intermediul cărora se inseră pe apofizele
transverse ale primelor patru vertebre cervicale. M. cleido-mastoidian va fi urmărit până la nivelul
crestei mastoidiene a piramidei temporalului pe care se termină prin intermediul unei aponevroze.
Această aponevroză se întreţese ventral cu fibre care vin de la tendonul m. sterno-mandibular,
formând un perete despărţitor aponevrotic între glandele salivare parotidă şi mandibulară
(aponevroza subparotidiană), perete ce se poate observa după îndepărtarea glandei parotide.
Muşchiul omohioidian (muşchi cervical ventral, stratul superficial) este un muşchi
aplatizat, cu originea (este dispus la faţa medială a treimii inferioare) pe fascia subscapulară. El are
un traiect oblic faţă de m. cleido-cefalic, inserându-se pe bazihioid în comun cu m. sternohioidian
(fig. 316, 317).

Fig. 317. Muşchiul omohioidian şi muşchii cervicali dorsali din stratul II la ecvine
(după ridicarea muşchiului trapez şi a muşchiului brahio-cefalic) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. romboid cervical; 2. M. romboid toracal; 3. M. omohioidian; 4. M. sterno-cefalic (m. sterno-mandibular);
5. M. splenius; 6. M. dinţat ventral cervical; 7. M. dinţat ventral toracal; 8. M. pectoral prescapular;
9. M. pectoral descendent (secţionat); 10. M. pectoral transvers; 11. M. pectoral ascendent; 12. M. supraspinos;
13. M. infraspinos; 14. M. deltoid; 15. M. triceps brahial - porţiunea lungă; 16. M. triceps brahial - porţiunea laterală;
17. M. biceps brahial; 18. M. extensor carpo-radial; 19. M. dinţat dorsal - porţiunea cranială; 20. Traheea

279
 Se va individualiza de la baza gâtului spre cap prin ridicarea extremităţii caudale a
m. cleido-cefalic. Între m. cleido-cefalic, faţa laterală a m. scalen şi m. omo-hioidian există un
interstiţiu conjunctiv unde este plasat limfocentrul cervical superficial (prescapular) care va fi
îndepărtat. În sens cranial el va fi izolat de la faţa medială a m. cleido-mastoidian, la care aderă
intim. La traversarea jgheabului jugular (la limita dintre treimea mijlocie şi anterioară) se va
remarca plasarea sa între vena jugulară (lateral) şi artera carotidă comună (medial), iar după
încrucişarea m. sterno-mandibular se va prepara inserţia în comun cu m. sterno-hioidian pe corpul
hioidului.
După prepararea şi secţionarea acestor muşchi de legătură, detaşarea membrului toracic este
posibilă numai după secţionarea inserţiilor pe spată a muşchilor dinţat ventral cervical şi romboid
cervical, precum şi a muşchiului dinţat ventral toracal. De asemenea, va fi secţionat după preparare
muşchiul marele dorsal.
Muşchiul dinţat ventral cervical (fig. 316, 317) are un aspect triunghiular, prezentând
dinţături prin intermediul cărora se inseră pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale III, IV, V,
VI şi VII (fig. 318). Muşchiul se va curăţa de ţesut conjunctiv şi se va răsfrânge apoi în jos făcând
posibil accesul la restul musculaturii cervicale.

Fig. 318. Muşchii cervicali dorsali din stratul II la
ecvine (membrul toracic a fost îndepărtat prin
secţionarea cartilajului suprascapular şi păstrarea
acestuia ataşat la piesă) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. romboid cervical; 2. M. romboid toracal;
3. Spata (secţionată); 4. Ligamentul cervical - porţiunea
funiculară; 5. M. splenius al capului; 6. M. splenius
cervical; 7. Tendonul comun al m. splenius, m. cleido-
mastoidian şi a m. marele lung al atlasului;
8. M. oblic cranial al capului; 9. M. drept ventral al
capului; 10. Aripa atlasului; 11. M. lungul capului;
12. M. lungul gâtului; 13. M. dinţat ventral cervical;
14. M. dinţat ventral toracal; 15. M. ilio-costal cervical;
16. M. scalen - porţiunea dorsală; 17. M. scalen -
porţiunea ventrală; 18. Artera şi vena axilară;
19. M. dreptul toracelui; 20. M. dinţat dorsal - porţiunea
cranială; 21. M. oblic extern al abdomenului;
22. M. drept al abdomenului
Fig. 319. Muşchiul splenius la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. splenius al capului; 2. M. splenius cervical;
3. Aponevroza caudală a m. splenius; 4. Lama comună;
5. M. dinţat dorsal - porţiunea cranială;
6. Tendonul comun al m. splenius, m. cleido-mastoidian
şi a m. marele lung al atlasului;
7. Coarda ligamentului cervical; 8. Aripa atlasului;
9. M. lungul capului; 10. M. lungul gâtului;
11. M. ilio-costal cervical; 12. M. marele lung cervical;
13. M. scalen - porţiunea dorsală; 14. M. scalen -
porţiunea ventrală; 15. Artera şi vena axilară;
16. M. ilio-costal toracal; 17. M. dinţat ventral toracal
(secţionat); 18. M. dreptul toracelui;
19. M. drept al abdomenului;
20. M. oblic extern al abdomenului

280
 Muşchiul romboid cervical (fig. 316, 317, 318) este situat de-a lungul marginii dorsale a
gâtului, de la unghiul cervical al spetei până în treimea anterioară a porţiunii funiculare a
ligamentului supraspinos. Se va diseca şi examina împreună cu porţiunea toracală, care a rămas
ataşată la faţa medială a cartilajului suprascapular prin răsfrângerea peste grebăn a acestui cartilaj.
Muşchiul splenius (fig. 316, 317, 318) este un muşchi puternic, aplatizat şi situat între
grebăn, coarda ligamentului cervical, vertebrele cervicale şi craniu. Acoperit în cea mai mare parte
de către muşchii cleido-transvers, trapez şi romboid, este format dintr-o porţiune musculară centrală
şi două aponevroze la extremităţi. Suprafaţa muşchiului este acoperită (în regiunea aflată sub piele)
de fascia cervicală superficială.
Se va îndepărta fascia cervicală superficială, apoi se va efectua o incizie de-a lungul treimii
mijlocii a muşchiului (paralel cu coarda ligamentului cervical) răsfrângând marginile rezultate în
sens opus. În acest fel se vor putea urmări inserţiile muşchiului pe coarda ligamentului cervical, pe
procesul mastoidian şi pe creasta nucală a occipitalului (prin intermediul aponevrozei craniale unită
cu aponevroza m. cleido-mastoidian şi cu tendonul m. marele lung al capului), pe atlas (prin
intermediul tendonului m. marele lung al atlasului), pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale
III, IV şi V, pe ligamentul supraspinos din regiunea grebănului (prin intermediul aponevrozei
caudale care se întreţese cu aponevroza m. semispinal al capului şi gâtului şi cu aponevroza m.
dinţat dorsal toracal) (fig. 318). Lama aponevrotică astfel formată prin intermediul căreia cei trei
muşchi se inseră pe ligamentul supraspinos din regiunea grebănului poartă denumirea de lama
comună (fig. 319). Prin prepararea m. splenius în modul arătat anterior vor putea fi abordaţi pentru
disecţie muşchii cervicali din stratul subiacent.
Muşchiul semispinal al capului şi gâtului este alcătuit din două porţiuni musculare,
semipenată şi poligastrică, ce vin în contact pe o suprafaţă destul de întinsă cu lama ligamentului
cervical (fig. 320).
Muşchiul se va curăţa de ţesut conjunctiv, apoi se va separa de ligamentul cervical
pătrunzând în spaţiul interstiţial dintre cei doi dinspre marginea superioară a gâtului. I se va urmări
întâi porţiunea semipenată (ventrală) ale cărei fibre, orientate ventro-caudal, se inseră pe apofizele
articulare ale vertebrelor cervicale II, III, IV, V, VI şi VII şi pe apofizele transverse a primelor două
vertebre toracale. Dorsal se găseşte porţiunea poligastrică prevăzută cu 4 - 5 intersecţii fibroase
orientate oblic dorso-cranial.
Extremitatea caudală se inseră pe apofizele transverse ale vertebrelor III, IV, V, VI toracale
şi pe ligamentul supraspinos din regiunea grebănului (prin intermediul lamei comune). Extremitatea
cranială este reprezentată printr-un tendon extrem de puternic, comun ambelor porţiuni musculare.
Acesta poate fi urmărit până la protuberanţa occipitală externă pe care se inseră.
Muşchiul marele lung al capului şi muşchiul marele lung al atlasului sunt dispuşi
paralel, la marginea ventrală a muşchiului descris anterior. Sunt mult mai reduşi, fuziformi, formaţi
din câte o porţiune musculară şi un tendon.
Deşi reprezintă doi muşchi individualizaţi, au inserţia caudală comună pe procesele
transverse ale primelor două vertebre toracale şi pe procesele articulare ale vertebrelor cervicale II-
VII (în comun şi cu cele ale porţiunii semipenate a m. semispinal al capului). Prepararea muşchilor
se realizează cu mare atenţie pornind de preferinţă de la tendoane în sens caudal. Tendonul
m. marele lung al capului va fi urmărit până la procesul mastoidian, iar cel al m. marele lung al
atlasului până la aripa atlasului (fig. 320).
Muşchiul ilio-costal cervical reprezintă continuarea în regiunea gâtului a m. ilio-costal
toracal, fiind cuprins între marginea ventrală a m. dinţat ventral cervical şi m. scalen.
Având aspectul unei benzi de 2 - 3 cm lăţime, va fi urmărit în prelungirea m. ilio-costal
toracal de la nivelul primei coaste peste apofizele transverse ale ultimelor patru vertebre cervicale,
pe care se inseră (fig. 320).
Muşchiul marele lung cervical este situat la baza gâtului sub m. dinţat ventral cervical.
Reprezintă continuarea în regiunea gâtului a m. marele lung toracal. Originea sa se află pe procesele
transverse ale primelor şase-şapte vertebre toracale de pe care se detaşează patru-cinci fascicule ce

281
se orientează cranio-lateral, devenind independente şi inserându-se pe apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale IV, V, VI şi VII (fig. 320).

Fig. 320. Muşchii cervicali dorsali din stratul III la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. drept ventral al capului; 2. M. oblic cranial al capului; 3. Aripa atlasului; 4. M. oblic caudal al capului;
5. Tendonul comun al m. splenius, m. cleido-transvers şi al m. lungul atlasului; 6. M. marele lung al capului;
7. M. marele lung al atlasului; 8. M. semispinal al capului şi gâtului - porţiunea semipenată (ventrală);
9. M. semispinal al capului şi gâtului - porţiunea poligastrică (dorsală); 10. Coarda ligamentului cervical;
11. M. marele lung dorso-lombar (m. spinal toracal); 12. M. lungul capului; 13. M. lungul gâtului;
14. M. ilio-costal cervical; 15. M. marele lung cervical; 16. M. scalen dorsal; 17. M. scalen ventral;
18. M. dreptul toracelui; 19. Mm. intercostali externi; 20. M. marele lung toracal; 21. M. ilio-costal toracal;
22. M. drept al abdomenului

Aceste fascicule se vor examina după îndepărtarea ţesutului conjunctiv şi a formaţiunilor

vasculo-nervoase dispuse perimuscular.
Muşchiul spinal cervical, situat dorso-paramedian la baza gâtului, medial faţă de m. semispinal
al capului şi gâtului, reprezintă prelungirea în regiunea cervicală a m. spinal toracal (fig. 321).
Evidenţierea sa (şi a altor muşchi din stratul IV) necesită îndepărtarea m. semispinal al
capului de ligamentul cervical, fără a fi dezinserat sau secţionat, pătrunzând în interstiţiul care îi
separă pe la marginea superioară a gâtului.
În acest mod se poate urmări originea muşchiului pe apofizele spinoase ale primelor
vertebre toracale şi apoi orientarea ventro-cranială a fibrelor către procesele spinoase ale ultimelor
patru-cinci vertebre cervicale.
282
 Muşchiul multifid cervical este format din fascicule succesive aşezate pe părţile laterale ale
apofizelor spinoase de la vertebra a III-a cervicală la prima toracală (fig. 321).
Pătrunzând tot prin interstiţiul dintre m. semispinal şi coarda ligamentului cervical se vor
localiza prin palpare procesele articulare a două vertebre succesive. Se vor individualiza apoi cele
trei fascicule componente, astfel: intern (medial) între apofiza spinoasă a unei vertebre şi apofiza
spinoasă a vertebrei următoare; extern (lateral), între apofiza spinoasă a aceleiaşi vertebre şi apofiza
articulară caudală a vertebrei următoare; profund, acoperit parţial de primele două, între apofizele
articulare caudale ale celor două vertebre succesive.
Muşchiul marele oblic al capului şi muşchiul micul oblic al capului sunt aşezaţi în
regiunea cefei, primul fiind foarte puternic şi de formă ovală, cel de-al doilea scurt, aplatizat, având
aspect patrulater (fig. 321).
Se vor pune în evidenţă prin îndepărtarea aponevrozelor m. cleido-mastoidian şi m. splenius
şi a tendonului m. marele lung al capului. Se va urmări inserţia m. marele oblic pe aripa atlasului şi
procesul spinos al axisului, iar a m. micul oblic pe occipital (procesul paracondilar) şi creasta
mastoidiană pe de-o parte, iar pe de alta pe aripa atlasului.

Fig. 321. Muşchii cervicali dorsali din stratul IV la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. drept ventral al capului; 2. M. micul oblic al capului; 3. M. micul drept dorsal al capului;
4. M. marele drept dorsal al capului; 5. M. marele oblic al capului; 6. M. lungul capului;
7. M. lungul gâtului - porţiunea cervicală; 8. M. lungul gâtului - porţiunea toracală;
9. Mm. multifizi cervicali; 10. M. spinal cervical; 11. Mm. intertransversari - fasciculele inferioare;
12. Mm. intertransversari - fasciculele superioare; 13. M. scalen dorsal; 14. Mm. multifizi toracali;
15. Mm. ridicători ai coastelor; 16. Lama ligamentului cervical; 17. Coarda ligamentului cervical

283
 Muşchiul marele drept dorsal al capului şi muşchiul micul drept dorsal al capului sunt
plasaţi în spaţiul delimitat de mm. oblici ai capului cu coarda ligamentului cervical, primul fiind
format dintr-un fascicul superficial şi altul profund (fig. 321).
Se va identifica mai întâi fasciculul superficial al m. marele drept dorsal, inserţia caudală pe
vârful procesului spinos al axisului şi având extremitatea cranială fuzionată cu tendonul
m. semispinal al capului alături de care se inseră pe protuberanţa occipitală externă.
Fasciculul profund, plasat sub precedentul, se
izolează în spaţiul dintre mm. oblici ai capului şi
coarda ligamentului cervical urmărindu-i originea pe
apofiza spinoasă a axisului şi inserţia pe protu-
beranţa occipitală externă.
Pentru identificarea m. micul drept dorsal se
pătrunde sub fasciculul profund al m. marele drept
dorsal. El vine în contact direct cu capsula
articulaţiei occipito-atloidiene, inserându-se pe
tuberculul dorsal al atlasului şi pe osul occipital
(deasupra condililor).
Muşchii intertransversari ocupă şanţul
dintre apofizele transverse şi articulare a două
vertebre aflate în succesiune articulară începând de
la vertebra a III-a, fiind formaţi din câte trei
fascicule dispuse în „Z” (fig. 321).
Se vor lucra fasciculele cuprinse între
vertebra a III-a şi a IV-a cervicală, cu următoarea
dispoziţie: fasciculul superior, între apofizele
articulare craniale ale celor două vertebre, fasciculul
mijlociu, este dispus între apofiza transversă a
vertebrei a III-a şi apofiza articulară cranială a
vertebrei următoare, iar fasciculul inferior, între
apofizele transverse ale celor două vertebre.
Muşchiul sterno-cefalic (sterno-mandibular)
este situat pe faţa ventrală a gâtului, fiind acoperit de
m. pielos cervical. Delimitează împreună cu m. cleido-
mastoidian jgheabul jugular (fig. 322, v. şi fig. 316 şi
317).
Se va individualiza porţiunea musculară cu
originea la nivelul manubriului sternal în comun cu
congenerul. Cranial muşchiul prezintă un tendon Fig. 322. Muşchii cervicali ventrali din stratul
scurt, puternic şi lăţit care se inseră la jumătatea superficial la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
ramurii verticale a mandibulei. 1. M. sterno-cefalic; 2. Tendonul m. sterno-cefalic;
Prin extensia capului se individualizează în 3. Mm. sterno-hioidieni şi sterno-tiroidieni;
4. M. omohioidian; 5. M. cleido-cefalic;
unghiul cervico-cefalic un spaţiu triunghiular 6. M. cleido-transvers; 7. Intersecţia claviculară;
delimitat de ramura recurbată a mandibulei, tendonul 8. M. cleido-brahial; 9. M. trapez cervical;
m. sterno-mandibular şi vena linguofacială, spaţiu 10. M. pielos cervical (secţionat); 11. M. pectoral
denumit triunghiul (trigon) Viborg, la nivelul căruia descendent; 12. M. pectoral transvers; 13. Șanţul
se proiectează pungile guturale (în empiem, adică delto-pectoral (pectoral lateral); 14. Traheea;
15. Jgheabul jugular.
inflamația pungilor guturale) (fig. 323, v. şi fig. 310).
După îndepărtarea glandei parotide se poate examina aponevroza subparotidiană, formaţiune
fibroasă deja prezentată.
Muşchiul sterno-tiroidian şi muşchiul sterno-hioidian sunt plasaţi pe faţa ventrală a
traheei, apărând caudal ca un corp comun până în treimea superioară a gâtului, unde se separă (fig.
322).

284

Fig. 323. Delimitarea triunghiului Viborg
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. sterno-cefalic (m. sterno-mandibular);
2. Tendonul m. sterno-cefalic; 3. Vena linguo-facială;
4. Vena jugulară; 5. Triunghiul (trigonul) Wiborg
Pătrunzând între m. sterno-mandibular
şi trahee se va individualiza porţiunea
comună a muşchilor, inserată pe manubriul
sternal. În treimea superioară a gâtului
prezintă o intersecţie fibroasă cu aspect de
tendon de la care se vor separa cele patru
benzi fibroase. Se vor prepara mai întâi cei
doi mm. sterno-tiroidieni, ce se inseră pe
feţele laterale ale cartilajului tiroid şi apoi cei
doi mm. sterno-hioidieni, care apar uniţi de-a
lungul unui şanţ median. După individua-
lizare fiecare va fi urmărit până la corpul
hioidului unde se inseră în comun cu m. omo-
hioidian.
Muşchiul lungul gâtului ocupă toată
faţa ventrală a coloanei cervicale de la atlas,
unde se inseră pe tuberculul ventral,
pătrunzând şi în cavitatea toracică până la
nivelul vertebrei a VI-a toracale (fig. 324).
Este acoperit de fascia cervicală profundă.

Se evidenţiază uşor prin îndepărtarea traheei şi esofagului de faţa ventrală a vertebrelor

cervicale, de la atlas la apertura toracală cranială. După îndepărtarea fasciei cervicale profunde se
remarcă dispoziţia succesivă a fasciculelor sale pe
toată lungimea gâtului. Urmărindu-le în sens
caudo-cranial se verifică inserţia acestora pe
apofizele tranverse, pentru ca după ce trec pe sub
vertebra dinainte să se termine pe creasta ventrală
a vertebrei următoare, unde fiecare fascicul se
uneşte cu congenerul formând un „V” cu vârful
cranial.
Porţiunea toracală a m. lungul gâtului este
formată din fascicule care îşi au originea pe
corpurile primelor şase vertebre toracale, iar
inserţia cranială pe procesele transverse ale
vertebrelor cervicale VI şi VII, formând un „V” cu
vârful dirijat caudal. Această porţiune va fi
prezentată după ridicarea peretelui costal.
M. lungul capului (m. marele drept
ventral al capului), relativ voluminos, prezintă trei
fascicule inserate în partea ventro-laterală a
proceselor transverse ale vertebrelor cervicale II,
III şi IV. Tendonul său puternic se inseră cranial pe
tuberculii musculari plasaţi ventral la limita dintre
bazioccipital şi bazisfenoid (fig. 325, v. şi fig. 320 Fig. 324. Muşchiul lungul gâtului la ecvine
şi 321). (după G. Predoi și col., 1997):
Muşchiul micul drept ventral al capului, 1. Inserţia cranială a m. lungul gâtului;
mult mai redus, este plasat sub articulaţia occipito- 2. M. lungul gâtului - porţiunea cervicală;
atloidiană, în contact cu capsula articulară (fig. 3. M. lungul gâtului - porţiunea toracală;
4. Originea pe vertebra toracală VI a m. lungul gâtului;
325). Se inseră caudal pe tuberculul ventral al 5. Atlas; 6. Axis; 7. Procesul transvers al vertebrei
atlasului, iar cranial în comun cu precedentul pe a VI-a cervicală; III-VII. vertebrele cervicale
tuberculii bazisfenooccipitalului.

285
 Muşchiul dreptul lateral al capului, cel mai redus dintre cei trei muşchi drepţi ventrali,
este plasat sub aripa atlasului, lateral de precedentul, între apofiza paracondilară a occipitalului şi
faţa ventrală a aripii atlasului (fig. 325). Disecţia ultimilor trei muşchi prezentaţi se realizează prin
extensia forţată a capului, îndepărtarea completă a pungilor guturale şi eliminarea ţesutului
conjunctiv, a vaselor şi nervilor regionali.
Muşchiul scalen este reprezentat printr-o porţiune dorsală, inserată pe prima coastă şi
apofiza transversă a vertebrei a VII-a cervicală şi o porţiune ventrală, mai voluminoasă, inserată pe
prima coastă şi apoi pe procesele transverse ale vertebrelor cervicale IV, V şi VI (fig. 326, v. şi fig.
320). Mai întâi se va izola porţiunea dorsală, separând-o cu grijă de m. ilio-costal cervical, apoi se
va curăţa de ţesut conjunctiv porţiunea ventrală. Se remarcă existenţa între cele două porţiuni a unui
spaţiu destinat plexului brahial (formaţiune cu aspect lamelar, rezultată prin întreţeserea unor ramuri
nervoase ale ultimilor nervi spinali cervicali şi primilor nervi toracali).

Fig. 325. Muşchii cervicali ventrali din stratul
profund la ecvine (vedere ventrală)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. marele drept ventral al capului;
2. Tendonul m. marele drept ventral al capului;
3. M. micul drept ventral al capului;
4. M. dreptul lateral al capului;
5, 9. M. micul oblic al capului;
6. M. marele oblic al capului;
7. Inserţia cranială a m. lungul gâtului;
8. M. lungul gâtului; 10. Procesul paracondilar;
11. Aripa atlasului; 12. Tuberculul ventral al atlasului
Fig. 326. Muşchiul scalen la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. scalen dorsal; 2. M. scalen ventral;
3. M. lungul gâtului - porţiunea cervicală;
4. M. lungul gâtului - porţiunea toracală;
5. Inserţia cranială a m. lungul gâtului;
6. Originea pe vertebra a VI-a toracală a
m. lungul gâtului

286
 17.8. Particularităţi privind disecţia muşchilor gâtului la ovine

La ovine, în cadrul muşchilor de legătură apare un muşchi propriu - muşchiul

omotransversar (fig. 327). El se va evidenţia pe părţile laterale ale regiunii cervicale, deasupra
proceselor transverse cervicale, având inserţiile pe aripa atlasului în partea cranială şi pe
extremitatea distală a spinei scapulare prin intermediul fasciei scapulare laterale. Această inserţie va
fi secţionată.
Muşchiul brahio-cefalic este alcătuit din m. cleido-brahial, nemodificat şi m. cleido-
cefalic. Acestui muşchi i se vor individualiza cele două porţiuni - m. cleido-mastoidian, iar cea de-a
doua pe occipital - m. cleido-occipital (fig. 327). În treimea superioară, m. cleido-cefalic emite un
redus fascicul care se inseră pe tuberculii bazisfenooccipitalului (alături de m. sterno-cefalic şi
m. lungul capului) - m. cleido-bazilar.

Fig. 327. Muşchii cervicali la ovine (stratul superficial) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. occipito-hioidian; 2. M. marele drept ventral al capului; 3. Esofagul; 4. M. omohioidian; 5. M. sterno-hioidian;
6. M. sterno-tiroidian; 7. M. sterno-cefalic (m. sterno-bazilar); 8. Jgheabul jugular; 9. M. cleido-brahial;
10. Intersecţia claviculară; 11. M. cleido-cefalic; 12. M. cleido-occipital (m. cleido-bazilar);
13. M. cleido-mastoidian (m. cleido-cefalic); 14. M. omotransversar; 15. M. trapez cervical; 16. M. trapez toracal;
17. M. deltoid; 18. M. marele dorsal; 19. M. triceps brahial (porţiunea lungă şi porţiunea laterală);
20. M. brahial; 21. M. pectoral descendent; 21. M. pectoral transvers

Muşchiul omo-hioidian nu ajunge până în regiunea scapulară, ci îşi are originea pe

procesele transverse ale vertebrelor cervicale III, IV şi V. Datorită acestui aspect, pentru detaşarea
membrului toracic nu se impune secţionarea sa (fig. 327).

287
 Muşchiul ilio-costal cervical este foarte redus, adesea putând fi alcătuit dintr-un singur
fascicul.
Muşchiul sterno-cefalic nu se inseră pe mandibulă, ci pe tuberculii bazisfenooccipitalului,
purtând denumirea de m. sterno-bazilar (fig. 327, 328).
Muşchiul scalen este asemănător cu cel de la ecvine, porţiunea sa ventrală ajungând până la
procesul transvers al vertebrei a III-a cervicale (fig. 328).

Fig. 328. Muşchii cervicali dorsali din stratul II la ovine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. micul oblic al capului; 2. M. semispinal al capului; 3. M. splenius al capului; 4. M. splenius cervical;
5. M. transversul atlasului; 6. M. sterno-hioidian; 7. M. sterno-tiroidian; 8. M. lungul capului; 9. M. sterno-cefalic
(m. sterno-bazilar); 10. M. scalen dorsal; 11. M. scalen ventral; 12. M. romboid cervical; 13. M. romboid toracal;
14. M. dinţat ventral cervical; 15. M. dinţat ventral toracal; 16. M. dreptul toracelui; 17. M. oblic extern al abdomenului;
18. M. drept al abdomenului; 19. Traheea; 20. Esofagul; 21. Cartilajul suprascapular

De pe feţele ventrale ale proceselor transverse ale vertebrelor cervicale II, III, IV, V, VI se
detaşează fascicule musculare care se unesc formând un muşchi relativ bine reprezentat, situat
dorso-lateral faţă de m. lungul capului, denumit muşchiul transversul atlasului (fig. 328).
Muşchiul marele lung al capului şi muşchiul marele lung al atlasului fac corp comun,
individualizarea lor fiind posibilă de la nivelul vertebrei a III-a cervicale către inserţia cranială.

17.9. Disecţia muşchilor trunchiului la ecvine

Muşchii trunchiului sunt sistematizaţi în muşchi ai toracelui şi muşchi ai abdomenului.

Tehnica de disecţie pentru ultima categorie, precum şi pentru o parte din musculatura toracelui
(mm. pectorali) a fost prezentată anterior.

288
 17.9.1. Disecţia muşchilor peretelui costal

Muşchiul dinţat ventral toracal, continuarea caudală a m. dinţat ventral cervical, este
aplatizat şi de aspect triunghiular (v. fig. 318).
Disecţia muşchiului constă în curăţarea ţesutului conjunctiv care îl acoperă, examinarea
puternicei fascii care-l acoperă pe faţa laterală (având rol în aparatul pasiv al trunchiului) şi
examinarea celor opt dinţături prin intermediul cărora muşchiul se inseră pe faţa laterală a coastelor.
Muşchiul dreptul toracelui este reprezentat de un fascicul redus, aşezat pe faţa laterală a
toracelui, sub muşchii pectorali profunzi (fig. 329, v. şi fig. 320).
După îndepărtarea mm. pectorali, el apare de aspectul unei benzi înguste, dispusă oblic peste
primele trei - patru coaste, prelungindu-se şi pe stern până în dreptul celei de-a V-a, a VI-a articulaţii
condro-sternale.
Muşchii intercostali sunt reprezentaţi prin doi muşchi pentru fiecare spaţiu intercostal (m.
intercostal intern şi m. intercostal extern) (fig. 329, v. şi fig. 332).
Se urmăresc mai întâi fibrele m. intercostal extern, orientate oblic dorso-caudal. Pentru
evidenţierea m. intercostal intern se scoate un lambou din cel superficial, pe o lungime de
aproximativ 10 cm, secţionând-ul pe marginea posterioară a coastei dinainte şi răsfrângând-ul către
înapoi pentru a fi lăsat ataşat de marginea anterioară a coastei imediat următoare. Pe porţiunea
respectivă m. intercostal intern apare cu orientare ventro-cranială a fibrelor, încrucişând în „X”
fibrele m. intercostal extern.
Muşchiul transvers al toracelui şi porţiunea toracală a muşchiului lungul gâtului se
disecă împreună deoarece sunt plasaţi în interiorul cavităţii toracice. Întrucât pentru disecţia lor este
necesară secţionarea peretelui toracal, ei se vor diseca după prepararea tuturor celorlalţi muşchi ai
trunchiului (fig. 333, v. şi fig. 324).
Se vor secţiona coastele de la a II-a la a IX-a la nivelul unghiului costal şi la nivelul
articulaţiilor costo-condrale, realizând o fereastră toracală largă prin intermediul căreia se prepară
cei doi muşchi. M. transvers al toracelui va fi curăţat de seroasă şi de ţesutul conjunctiv care-l
acoperă, apare alcătuit din fibre transversale ce pot fi urmărite de la faţa medială a cartilajelor
costale la un rafeu median. Porţiunea toracală a m. lungul gâtului este alcătuită din fascicule oblice
dispuse între corpul primelor şase vertebre toracale şi procesele transverse ale ultimelor două
cervicale, ele formând cu cele de pe latura opusă un „V” cu vârful orientat caudal (invers decât în
porţiunea cervicală).

17.9.2. Disecţia muşchilor dorso-lombari

Denumiţi şi muşchii episomei sau spino-dorso-lombari, sunt sistematizaţi în patru straturi.

Muşchiul trapez toracal este mai redus decât m. trapez cervical cu care formează o masă
comună. Muşchiul se prepară înainte de detaşarea membrului toracic prin secţionarea puternicei
inserţii de pe tuberozitatea spinei scapulare, rămânând ataşat numai la procesele spinoase ale
vertebrelor grebănului (fig. 329).
Muşchiul marele dorsal este plasat pe părţile laterale ale toracelui, sub m. pielos al
trunchiului, având formă de triunghi cu vârful orientat ventro-cranial şi baza dorso-caudal spre
ligamentul supraspinos toraco-lombar (fig. 329).
În vederea preparării se va îndepărta m. pielos al trunchiului eliberând mai întâi porţiunea
musculară, ale cărei fibre pătrund convergent sub m. triceps brahial. Se prepară apoi aponevroza
prin curăţarea ţesutului conjunctiv, delimitându-se în acelaşi timp marginea inferioară printr-o
incizie dusă de-a lungul marginii porţiunii cărnoase către unghiul extern al iliumului. Se separă apoi
cu palma aponevroza sa de aponevroza m. dinţat dorsal toracal, se evidenţiază inserţiile directe sau
prin intermediul fasciei toraco-lombare pe ligamentul supraspinos toraco-lombar, pe unghiul extern

289
şi intern al iliumului, precum şi întreţeserea cu fascia gluteenă. Inserţia cranială se realizează pe
circumferinţa tuberozităţii rotunde (pentru a aborda circumferinţa, tendonul se clivează realizând un
veritabil şanţ destinat tendonului m. marele rotund).

Fig. 329. Muşchii superficiali ai trunchiului la ecvine

(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. trapez cervical; 2. M. trapez toracal; 3. M. marele dorsal; 4. Aponevroza m. marele dorsal;
5. M. dinţat dorsal - porţiunea caudală; 6. M. dinţat ventral toracal; 7. Mm. intercostali externi; 8. M. sterno-cefalic
(m. sterno-mandibular); 9. M. brahio-cefalic (m. cleido-cefalic); 10. M. brahio-cefalic (m. cleido-transvers);
11. M. pectoral ascendent; 12. M. triceps brahial - porţiunea lungă; 13. M. triceps brahial - porţiunea laterală;
14. M. oblic extern al abdomenului; 15. Aponevroza m. oblic extern al abdomenului; 16. M. tensor al fasciei lata;
17. M. gluteu superficial; 18. M. biceps femural; 19. M. biceps femural - porţiunea cranială (paramelară);
20. M. biceps femural - porţiunea caudală (bicipitală); 21. M. semitendinos; 22. M. semimembranos

Muşchiul romboid toracal, de formă patrulateră şi cu fibrele dispuse vertical, se inseră pe

faţa medială a cartilajului scapular şi pe ligamentul supraspinos din regiunea grebănului (v. fig. 317
şi 318). Faţa profundă este dublată de o puternică lamă elastică cu rol în aparatul pasiv.
Muşchiul rămâne ataşat cartilajului suprascapular care va fi răsfrânt peste grebăn, în acest
mod punându-se în evidenţă lama elastică ce se ţese cu lama comună.
Muşchiul dinţat dorsal (cu două porţiuni - cranială şi caudală) îşi are originea prin
intermediul unei aponevroze largi pe ligamentul supraspinos toraco-lombar. Cea mai mare parte a
feţei externe a acestei aponevroze se ţese cu aponevroza m. marele dorsal. De pe faţa profundă se
detaşează un septum de traiect ce separă muşchii din stratul III şi se inseră pe faţa laterală a
coastelor, la nivelul unghiului acestora. Porţiunea cărnoasă este reprezentată printr-un şir de
dinţături care acoperă m. ilio-costal toracal şi se inseră pe coaste (fig. 330).
Se va curăţa mai întâi porţiunea musculară de ţesutul conjunctiv care o acoperă, remarcând
oblicitatea dorso-cranială a dinţăturilor sale între coastele V-XI(XIII) şi oblicitatea dorso-caudală a
acestora în rest, încrucişarea celor două porţiuni de regulă fiind pe coasta a XI-a. Se urmăreşte apoi
contopirea acesteia (porţiunii craniale) cu aponevroza m. splenius şi m. semispinal al capului,
formând lama comună (v. şi fig. 319).
Muşchiul participă în mecanismul respiraţiei, porţiunea cranială acţionând în inspiraţie, iar
porţiunea caudală în expiraţie.

290
 Fig. 330. Muşchii peretelui costal şi muşchii dorso-lombari (stratul II) la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. splenius; 2. Lama elastică a m. romboid toracal; 3. M. dinţat dorsal - porţiunea cranială (inspiratoare);
4. M. dinţat dorsal - porţiunea caudală (expiratoare); 5. Aponevroza m. dinţat dorsal; 6. M. ilio-costal toracal;
7. Mm. intercostali externi; 8. M. dreptul toracelui; 9. M. scalen dorsal; 10. M. scalen ventral;
11. M. retractor al ultimei coaste; 12. M. oblic intern al abdomenului; 13. Aponevroza m. oblic intern al abdomenului;
14. Ligamentul ingvinal; 15. M. transvers al abdomenului; 16. M. gluteu mijlociu; 17. M. gluteu accesoriu;
18. M. iliac

Muşchiul marele lung dorso-lombar (m. ilio-spinal) şi muşchiul ilio-costal sunt plasaţi
sub m. dinţat dorsal, de-a lungul coloanei vertebrale, prelungindu-se şi în regiunea cervicală.
Primul, foarte voluminos, în jumătatea cranială se împarte în două porţiuni: m. marele lung toracal,
continuat cu m. marele lung cervical şi m. spinal toracal, continuat cu m. spinal cervical. M. ilio-
costal toracal se prelungeşte în regiunea cervicală cu m. ilio-costal cervical. Caudal, muşchii nu mai
sunt individualizaţi, formând o masă musculară unitară inserată pe creasta iliacă şi denumită „masa
comună”.
Muşchiul marele lung dorso-lombar este acoperit de către fascia toraco-lombară întărită
prin întreţeserea cu aponevroza largă a m. marele dorsal (fig. 331). Fasciculele din care este alcătuit
acest muşchi îşi au originea pe creasta iliacă (prin intermediul masei comune), pe procesele
spinoase şi mamilare ale vertebrelor lombare şi toracale. Ele se orientează ventro-cranial şi lateral
pentru a se insera apoi pe procesele mamilare, pe procesele transverse şi pe coaste în vecinătatea
tuberculilor acestora.
Muşchiul ilio-costal este alcătuit dintr-o serie de fascicule care încep de pe creasta iliacă
până la ultima coastă, apoi fascicule succesive care „sar” două - patru spaţii intercostale inserându-se
cu ambele extremităţi pe faţa laterală a coastelor la nivelul unghiului acestora (fig. 331).
Rolul celor doi muşchi este de a fixa rahisul, rol în redresarea acestuia din poziţiile de flexie
şi la devierea laterală.
Pentru prepararea acestor muşchi se va secţiona aponevroza m. dinţat dorsal prin două
incizii perpendiculare pe coloana vertebrală la distanţă de aproximativ 15 - 20 cm. Dezinserându-se
apoi lamboul de pe ligamentul supraspinos şi răsfrângându-se ventral, se pune în evidenţă m. ilio-
spinal. Prin secţionarea septumului pe care m. dinţat dorsal îl trimite pe coaste la limita dintre
m. ilio-costal şi m. ilio-spinal şi răsfrângerea în continuare a muşchiului, apare şi m. ilio-costal. Se
remarcă alcătuirea acestuia din fascicule succesive, dispuse oblic ventro-cranial pe faţa laterală a
coastelor.

291
 Fig. 331. Muşchii peretelui costal şi muşchii dorso-lombari (stratul III) la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. Mm. marele lung al atlasului şi marele lung al capului; 2. M. semispinal al capului şi gâtului - porţiunea semipenată
(ventrală); 3. M. semispinal al capului şi gâtului - porţiunea poligastrică (dorsală); 4. M. marele lung cervical;
5. M. marele lung dorso-lombar (m. spinal toracal); 6. M. marele lung dorso-lombar (m. marele lung toracal);
7. M. ilio-costal toracal; 8. M. ilio-costal cervical; 9. Masa comună; 10. Mm. intercostali externi; 11. M. scalen ventral;
12. M. dreptul toracelui; 13. M. retractorul ultimei coaste; 14. Ligamentul ingvinal; 15. M. oblic intern al abdomenului;
16. Aponevroza m. oblic intern al abdomenului; 17. M. transvers al abdomenului; 18. M. drept al abdomenului;
19. M. iliac; 20. M. gluteu profund

Fig. 332. Muşchii peretelui costal şi muşchii dorso-lombari (stratul IV) la ecvine
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. spinal cervical; 2. Mm. multifizi cervicali; 3. Mm. multifizi toracali; 4. Mm. ridicătorii coastelor;
5. M. dreptul toracelui; 6. Mm. intercostali externi; 7. Mm. intercostali interni; 8. Ligamentul ingvinal;
9. M. transvers al abdomenului; 10. Aponevroza m. transvers al abdomenului;
11. M. drept al abdomenului; 12. Tendonul prepubian

292
 Muşchii multifizi şi muşchii ridicători ai coastelor sunt dispuşi, primul pe faţa laterală a
apofizelor spinoase dorso-lombare, iar cel de-al doilea la extremitatea proximală a spaţiilor
intercostale (fig. 332), ambii fiind acoperiţi de m. ilio-spinal.
Se fac două incizii profunde interesând m. ilio-spinal, la nivelul celor practicate în
aponevroza m. dinţat dorsal. Lamboul rezultat se dezinseră de pe extremitatea proximală a
coastelor, de pe apofizele transverse şi mamilare ale vertebrelor dorsale, pentru ca în cele din urmă,
după izolarea sa de musculatura subiacentă, să rămână suspendat de ligamentul supraspinos. În
fereastra astfel formată apar mm. ridicători ai coastelor, dispuşi în fiecare spaţiu intercostal între
apofiza transversă a unei vertebre şi marginea anterioară a coastei următoare şi mm. multifizi,
plasaţi oblic succesiv între apofiza spinoasă a unei vertebre şi apofiza transversă a vertebrei
următoare.
Muşchiul diafragm reprezintă un veritabil perete de natură musculo-aponevrotică ce
desparte cavitatea toracică de cavitatea abdominală. El are forma unei cupole a cărei convexitate
este orientată spre cavitatea toracică (fig. 333).

Fig. 333. Muşchiul diafragm la ecvine (secţiune parasagitală prin cavitatea toracică)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. diafragm - pilierul lateral stâng; 2. M. diafragm - pilierul intermediar stâng; 3. M. diafragm - porţiunea costală;
4. M. diafragm - porţiunea sternală; 5. Centrul frenic (aponevroza m. diafragm); 6. Mm. multifizi toracali;
7. M. lungul gâtului - porţiunea toracală; 8. M. transversul toracelui; 9. Inserţia cranială a mm. psoaşi;
10. M. marele psoas; 11. Fascia ilio-lombară; 12. M. iliac; 13. Artera aortă; 14. Esofagul; 15. Traheea;
16. Vena cavă cranială; 17. Trunchiul brahiocefalic; 18. Peretele mediastinal precordial (cranial);
19. Peretele mediastinal postcordial (caudal); 20. Pericardul secţionat şi cordul

Fibrele musculare pot fi grupate după originea lor în trei porţiuni: lombară (pilierii m.
diafragm), costală şi sternală. Ele se orientează radiar spre o aponevroză centrală, largă, numită
centrul frenic.
Diafragmul intervine în mecanismul respiraţiei, fiind cel mai important muşchi inspirator.
Pătrunzând prin cavitatea abdominală se va îndepărta stomacul şi ficatul secţionând esofagul, vena
cavă caudală şi ligamentele prin intermediul cărora ambele organe se prind de pereţii cavităţii
abdominale. Se curăţă apoi porţiunea musculară (costală şi sternală) de seroasa şi ţesutul conjunctiv
care o acoperă, evidenţiindu-se dinţăturile prin care se inseră pe faţa internă a hipocondrului,
dinţături angrenate cu dinţăturile m. transvers al abdomenului.

293
 Fig. 334. Muşchiul diafragm la ecvine (vedere caudală)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. diafragm - pilierul lateral stâng; 2. M. diafragm - pilierul intermediar stâng;
3. M. diafragm - pilierul intermediar drept; 4. M. diafragm - pilierul lateral drept; 5. M. diafragm - porţiunea costală;
6. M. diafragm - porţiunea sternală; 7. Orificiul aortic şi aorta; 8. Orificiul esofagian şi esofagul;
9. Orificiul venei cave caudale şi v. cavă caudală; 10. Tendonul comun al pilierilor m. diafragm;
11. Centrul frenic (aponevroza m. diafragm); 12. Lig. longitudinal ventral; 13. M. marele psoas;
14. M. micul psoas; 15. Apendicele xifoidian

În partea dorsală se urmăresc pilierii intermediari, care coboară din regiunea lombară până la
centrul frenic, delimitând între ei orificiul esofagian. Se disecă apoi pilierii laterali, între cel stâng
şi intermediar stâng preparând orificiul aortic. La baza pilierului intermediar drept se va prepara
orificiul venei cave caudale (fig. 334).

17.9.3. Disecţia muşchilor cozii

Plasaţi în jurul vertebrelor caudale, muşchii cozii se împart în muşchi intrinseci (fasciculele
musculare nedepăşind limitele regiunii) şi muşchi extrinseci (proveniţi din regiunea sacrală).
Musculatura cozii este învelită de două fascii: fascia superficială, cu fibre conjunctive incomplet
orientate, şi fascia profundă, bine reprezentată.
Prin îndepărtarea fasciei coccigiene se vor evidenţia muşchii sacrocaudali dorsali şi
muşchii sacrocaudali ventrali, fiecare din aceste grupe fiind reprezentată de un fascicul lateral şi
unul medial, fiind plasate deasupra şi respectiv dedesubtul vertebrelor coccigiene (fig. 335, 336).
De asemenea, pe părţile laterale se pun în evidenţă muşchii intertransversari, formaţi la rândul lor
dintr-un fascicul dorsal şi unul ventral (fig. 335, 336). Musculatura extrinsecă este reprezentată de
muşchiul coccigian (fig. 335) prezentat în cadrul disecţiei muşchilor bazinului.
294
 Fig. 335. Muşchii cozii la ecvine (vedere laterală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. coccigian; 2. M. sacrocaudal dorsal - fasciculul medial; 3. M. sacrocaudal dorsal - fasciculul lateral;
4. M. intertransversar - fasciculul dorsal; 5. M. intertransversar - fasciculul ventral;
6. M. sacrocaudal ventral - fasciculul lateral; 7. Lig. sacro-iliac; 8. Lig. sacro-sciatic

Fig. 336. Muşchii cozii la ecvine (secţiune transversală) (după G. Predoi și col., 1997):
1. Fascia coccigiană profundă; 2. Septumul medio-dorsal; 3. M. sacrocaudal dorsal - fasciculul medial;
4. M. sacrocaudal dorsal - fasciculul lateral; 5. M. intertransversar - fasciculul dorsal; 6. M. intertransversar - fasciculul ventral;
7. M. sacrocaudal ventral - fasciculul lateral; 8. M. sacrocaudal ventral - fasciculul medial;
9. Vertebra coccigiană IV; 10. Formaţiuni vasculo-nervoase

17.10. Particularităţi privind disecţia muşchilor trunchiului la ovine

La ovine, muşchiul dinţat ventral toracal este mai puţin distinct de m. dinţat ventral
cervical, prezentând şase-şapte dinţături care ajung aproape de extremitatea ventrală a coastelor
(fig. 337).
Muşchiul dinţat dorsal este deosebit de subţire şi de culoare roz-pal. Porţiunea cranială,
corespunzătoare coastelor V-VIII, poate lipsi uneori (corpul muscular), constantă fiind porţiunea
caudală, inserată pe coastele IX-XIII (fig. 337).
295
 Fig. 337. Musculatura superficială a trunchiului la ovine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. romboid cervical; 2. M. trapez; 3. M. marele dorsal; 4. M. marele lung dorso-lombar;
5. M. dinţat dorsal - porţiunea caudală; 6. M. ilio-costal; 7. M. dinţat ventral toracal;
8. M. oblic extern al abdomenului; 9. M. oblic intern al abdomenului; 10. M. drept al abdomenului;
11. M. gluteu mijlociu; 12. M. tensor al fasciei lata; 13. M. gluteo-biceps

Muşchiul ilio-costal este mai dezvoltat decât la ecvine, îşi are originea prin intermediul
unui tendon pe tuberculul extern al iliumului, până la ultima coastă fiind distinct faţă de m. ilio-
spinal. Fasciculele porţiunii cărnoase sunt foarte tendinoase şi trec peste patru până la şapte coaste
(fig. 337).
Muşchiul ilio-spinal este tendinos în porţiunea lombară şi musculos în porţiunea toracală.
Muşchiul spinal toracal, mai bine individualizat decât la ecvine, devine distinct de la a X-a
vertebră toracală.

296
 Capitolul 18
PROIECŢIA CUTANATĂ A MUSCULATURII LA ECVINE

Deosebit de importantă din punct de vedere practic, proiecţia cutanată a musculaturii se

constituie într-o sinteză a cunoştinţelor de miologie. O delimitare corectă a muşchilor nu se poate
face decât prin asimilarea tuturor cunoştinţelor obţinute în urma şedinţelor de disecţie şi prin
cunoaşterea precisă a unor elemente de reper (reprezentate prin eminenţe osoase, şanţuri,
depresiuni, interlinii musculare etc.). Delimitarea se realizează cu ajutorul unor linii imaginare, linii
prin care sunt circumscrise diferite forme geometrice corespunzătoare muşchilor ce vor fi proiectaţi.
Proiecţia interesează în mod deosebit muşchii a căror topografie le conferă importanţă practică.

18.1. Proiecţia cutanată a muşchilor capului

Muşchiul orbicularul gurii. Luând ca puncte de reper marginile libere şi comisurile

buzelor, se delimitează printr-o bandă circulară de aproximativ 3 - 5 cm în jurul orificiului bucal
(fig. 338).
Muşchiul transvers al nasului se delimitează prin două linii paralele ce unesc comisurile
dorsale, respectiv comisurile ventrale ale narinelor (fig. 338).
Muşchiul canin se delimitează
prin unirea a trei puncte de reper: spina
maxilară, comisura dorsală şi comisura
ventrală a narinei (fig. 338).
Muşchiul zigomatic se delimi-
tează printr-o bandă musculară de
aproximativ 2 cm lăţime, ce pleacă în
sens aboral de la comisura buzelor pe
sub creasta maxilo-facială până la
marginea inferioară a orbitei (fig. 338).
Muşchiul buccinator. Limita
rostrală este reprezentată de comisura
buzelor, limita aborală de marginea
rostrală a m. maseter.
Dorsal este delimitat de o linie
trasată de la spina maxilară la marginea
superioară a m. orbicular al buzelor, iar
ventral de o linie ce pleacă dintr-un
punct situat la limita dintre treimea
Fig. 338. Proiecţia cutanată a muşchilor capului la ecvine mijlocie şi ventrală a marginii rostrale a
(după G. Predoi și col., 1997): m. maseter la marginea ventrală a
1. M. rizorius; 2. M. orbicularul gurii; 3. M. transvers al nasului; m. orbicularul buzelor (fig. 338).
4. M. canin; 5. M. zigomatic; 6. M. buccinator - porţiunea bucală; Muşchiul coborâtor al buzei
7. M. coborâtor al buzei inferioare; 8. M. ridicător nazo-labial; inferioare este delimitat printr-o bandă,
9. M. ridicător al buzei superioare; 10. M. orbicular al pleoapelor; lată de aproximativ 2 cm, situată la
11. M. maseter; 12. M. temporal; 13. Canalul glandei parotide; marginea ventrală a m. buccinator
14. Proiecţia trigonului Viborg
(fig. 338).

297
 Muşchiul ridicător nazo-labial. Se delimitează printr-o linie care pleacă de la unghiul
nazal al pleoapelor la comisura buzelor şi o linie ce urcă de la comisura dorsală a narinei spre un
punct situat la jumătatea distanţei dintre unghiurile nazale ale pleoapelor (fig. 338).
Muşchiul ridicător al buzei superioare, palpabil transcutan, se delimitează prin două linii
divergente pornind de la spina nazală, una spre comisura palpebrală nazală, alta spre comisura
palpebrală temporală. Limita caudală se găseşte la aproximativ 4 cm înaintea orbitei (fig. 338).
Muşchiul lacrimal se delimitează printr-o linie ce uneşte comisura palpebrală nazală cu
spina maxilară, alta ce urmăreşte creasta maxilo-facială de la spina maxilară până în apropierea
unghiului temporal al pleoapelor, iar cea de-a treia de marginea ventrală a orbitei.
Muşchiul orbicular al pleoapelor este reprezentat de o bandă circulară de aproximativ
1 cm în jurul fantei palpebrale (fig. 338).
Muşchiul maseter este delimitat de o linie ce coboară de la spina maxilară la scizura
vasculară a mandibulei, urmăreşte marginea ventrală a osului, urcă apoi pe marginea caudală a
ramurii verticale a mandibulei până la articulaţia temporo-mandibulară, apoi urmăreşte creasta
maxilo-facială până la spina maxilară (fig. 338).
Muşchiul temporal este delimitat de creasta sagitală externă, linia temporală, marginea
caudală a apofizei zigomatice a frontalului, marginea dorsală a arcadei zigomatice (fig. 338).

18.2. Proiecţia cutanată a muşchilor gâtului

Muşchiul trapez cervical corespunde unui contur delimitat de o linie ce pleacă de la un

punct situat între treimea anterioară şi mijlocie a ligamentului nucal pentru a ajunge la tuberozitatea
spinei scapulare, de unde urcă pe direcţia spinei până la ligamentul supraspinos urmărind apoi
ligamentul nucal până la punctul de plecare (fig. 339).
Muşchiul romboid cervical. O linie ce pleacă de la un punct situat în sfertul cranial al
ligamentului nucal pentru a ajunge la unghiul cervical al spetei, de unde urcă vertical la ligamentul
nucal pe care-l urmăreşte până la punctul de plecare (fig. 339).
Muşchiul dinţat ventral cervical. O linie care pleacă de la unghiul cervical al spetei la
apofiza tranversă a vertebrei a III-a cervicale, apoi urmăreşte apofizele transverse până la nivelul
şanţului cervico-scapular pe care urcă până la unghiul cervical al spetei (fig. 339).
Muşchiul splenius. O linie ce pleacă de la baza urechii, coboară pe direcţia apofizelor
transverse cervicale până la şanţul cervico-scapular pe care urcă până la ligamentul nucal,
întorcându-se pe direcţia acestuia până la punctul de plecare (subcutanat nu rămâne decât în
porţiunea neacoperită de m. romboid şi m. dinţat ventral cervical).
Muşchiul brahio-cefalic. O linie ce coboară de la baza urechii pe direcţia jgheabului
jugular până la şanţul pectoral lateral, pe care îl urmăreşte până sub tuberozitatea deltoidiană, urcă
apoi înaintea tuberozităţii deltoidiene vertical, peste articulaţia scapulo-humerală, până la un punct
situat în şanţul cervico-scapular la aproximativ 6 - 8 cm deasupra apofizelor transverse cervicale, de
unde se îndreaptă spre aripa atlasului pentru a ajunge la baza urechii. O linie ce coboară de la atlas
pe linia apofizelor transverse delimitează m. omo-transversar (dispus dorsal) de m. cleido-
mastoidian (dispus ventral). O linie perpendiculară pe axa m. cleido-mastoidian dusă înaintea
articulaţiei scapulo-humerale delimitează m. cleido-cefalic (dispus anterior) de m. cleido-brahial
(situat posterior) (fig. 339, 340 A).
Muşchiul sterno-cefalic se delimitează prin două linii ce pleacă din acelaşi punct - treimea
inferioară a marginii recurbate a mandibulei, una ajunge al epistern (manubriul sternal), cealaltă
urmăreşte jgheabul jugular până în treimea posterioară, unde se recurbează ventral unindu-se cu
prima la nivelul episternului (fig. 339, 340 A).
Muşchiul sterno-hioidian. O bandă de aproximativ 1 cm lăţime întinsă între bazihioid şi
stern, pe faţa ventrală a traheei (fig. 340 A).

298
 Fig. 339. Proiecţia cutanată a muşchilor gâtului, trunchiului şi membrelor la ecvine (vedere laterală)
(după G. Predoi și col., 1997):
1. M. sterno-cefalic (m. sterno-mandibular); 2. M. brahio-cefalic (m. cleido-mastoidian);
3. M. brahio-cefalic (m. cleido-transvers); 4. M. dinţat ventral cervical; 5. M. trapez cervical; 5'. M. trapez toracal;
6. M. romboid cervical; 7. M. pectoral prescapular; 8. M. supraspinos; 9. M. infraspinos; 10. M. deltoid;
11. M. brahio-cefalic (m. cleido-brahial); 12. M. triceps brahial - porţiunea laterală; 13. M. triceps brahial - porţiunea
lungă; 14. M. brahial; 15. M. extensor carpo-radial; 16. M. extensor digital comun; 17. M. extensor digital lateral;
18. M. extensor carpo-ulnar; 19. M. flexor carpo-ulnar; 20. M. flexor carpo-radial; 21. M. interosos median;
22. M. pectoral ascendent; 23. Vena toracică externă (v. pintenului); 24. M. dinţat ventral toracal; 25. M. marele dorsal;
26. M. oblic extern al abdomenului; 27. M. tensor al fasciei lata; 28. M. gluteu superficial; 29. M. gluteu mijlociu;
30. M. biceps femural - porţiunea cranială (paramelară); 31. M. biceps femural - porţiunea caudală (bicipitală);
32. M. semitendinos; 33. M. extensor lung al degetelor piciorului; 34. M. extensor digital lateral;
35. M. flexor lung al degetului mare; 36. M. flexor lung al degetelor

18.3. Proiecţia cutanată a muşchilor trunchiului

Muşchiul pectoral descendent este delimitat între şanţul pectoral median şi şanţul delto-
pectoral (pectoral lateral) (fig. 339, 340 A).
Muşchiul pectoral transvers este delimitat de două linii perpendiculare pe creasta sternală,
una tangentă la marginea cranială a membrului toracal şi cealaltă, paralelă cu prima, la marginea
caudală a membrului toracal (fig. 340 A).
Muşchiul pectoral prescapular este reprezentat de o zonă de aproximativ 4 - 6 cm lăţime
situată înapoia şanţului cervico-scapular (fig. 339).

299
 Muşchiul pectoral ascendent. Limita caudo-laterală corespunde unei linii ce coboară de la
un punct situat la aproximativ 10 cm deasupra tuberozităţii olecraniene pe marginea caudală a
porţiunii lungi a m. triceps brahial spre cicatricea ombilicală. Medial este delimitat de o linie ce
urmăreşte creasta sternală. Extremitatea anterioară a muşchiului (situată între cele două membre
anterioare) este acoperită de m. pectoral transvers şi de m. pectoral descendent (fig. 339).
Muşchiul trapez toracal. O linie ce pleacă de la tuberozitatea spinei scapulare, urcă pe
spina scapulară la ligamentul supraspinos, pe care îl urmăreşte în sens caudal până la scobitura
grebănului, iar de aici linia ajunge la punctul de plecare (fig. 339).
Muşchiul romboid toracal. O linie ce pleacă de la extremitatea cervicală a cartilajului
suprascapular la extremitatea toracală a acestuia, de unde se ridică perpendicular pe ligamentul
supraspinos pe care-l urmăreşte în sens cranial până intersectează o linie imaginară ridicată de la
extremitatea cranială a cartilajului, perpendicular pe ligamentul supraspinos.
Muşchiul marele lung toraco-lombar. O linie ce pleacă de la unghiul toracal al spetei la
unghiul cranio-dorsal al fosei paralombare, urmăreşte apoi vârful apofizelor transverse lombare
până la tuberculul coxal, de unde trece la unghiul sacrat al iliumului, urmărind apoi ligamentul
supraspinos până la scobitura grebănului, îndreptându-se apoi spre extremitatea cervicală a
cartilajului suprascapular. M. spinal toracal este reprezentat de o suprafaţă triunghiulară redusă,
delimitată de o linie ce uneşte scobitura grebănului cu extremitatea anterioară a cartilajului
suprascapular, urcă apoi perpendicular pe ligamentul supraspinos, pe care-l urmăreşte în sens caudal
până la punctul de plecare.
Muşchiul ilio-costal toracal. O bandă de 2 - 3 cm lăţime plasată la marginea ventrală a
m. marele lung toraco-lombar.
Muşchiul marele dorsal. O linie pornind de la tuberculul coxal spre creasta deltoidiană,
ajungând la marginea m. triceps brahial, urcă spre unghiul toracal al spetei până la grebăn. Din acest
punct se orientează caudal spre unghiul sacrat al iliumului. Limita dintre porţiunea musculară şi
aponevroză corespunde unei linii curbe cu concavitatea orientată cranial ce coboară de la unghiul
toracal al spetei spre treimea dorsală a coastei a XIII-a (fig. 339).
Muşchiul oblic extern al abdomenului. O linie care pleacă de la apendicele xifoidian pe
linia albă până la pubis, de unde urcă prin şanţul ingvino-femural şi apoi la faţa anterioară a
grasetului până la unghiul extern al iliumului, ajunge la unghiul cranio-ventral al fosei paralombare,
de unde, printr-o serie de dinţături pe faţa laterală a fiecărei coaste coboară spre olecran. Limita
dintre porţiunea musculară (formând o bandă de 20 - 25 cm lăţime pe partea laterală a
hipocondrului) şi aponevroză (situată în regiunea flancului) corespunde unei linii curbe cu
concavitatea orientată cranial, linie dusă paralel cu hipocondrul şi înapoia acestuia (fig. 339).
Muşchiul oblic intern al abdomenului se delimitează pe aceeaşi arie cutanată ca şi
m. oblic extern. Limita dintre porţiunea musculară (situată la nivelul corzii şi jumătăţii dorsale a
pantei flancului) şi aponevroză (dispusă ventral de porţiunea musculară) corespunde unui plan
orizontal ce trece la limita dintre treimea mijlocie şi inferioară a liniei ce uneşte unghiul extern al
iliumului cu patela.
Muşchiul drept al abdomenului. O bandă de aproximativ 15 - 20 cm lăţime situată lateral
liniei albe, de la apendicele xifoidian la pubis.

18.4. Proiecţia cutanată a muşchilor membrului toracic

Muşchiul deltoid. O linie care pleacă de la tuberozitatea spinei scapulare la creasta

deltoidiană, de unde urcă la unghiul toracal al spetei, apoi coboară spre extremitatea ventrală a
spinei scapulare până la un punct situat la jumătatea distanţei dintre cele două laturi ale unghiului
format, de unde urcă la tuberozitatea spinei scapulare (fig. 339).
Muşchiul supraspinos. O linie ce coboară de la unghiul cervical al spetei la tuberculul mare
cranial, de unde urcă pe direcţia spinei scapulare până la marginea ventrală a cartilajului
suprascapular, pe care o urmăreşte până la unghiul cervical al spetei (fig. 339).
300
 Muşchiul infraspinos. O linie ce coboară de la unghiul toracal al spetei la tuberculul mare
caudal al humerusului, de unde urcă pe direcţia spinei scapulare până la marginea ventrală a
cartilajului suprascapular, pe care o urmăreşte până la unghiul toracal al spetei (fig. 339).
Muşchiul triceps brahial - porţiunea lungă. O linie ce coboară de la unghiul toracal al
spetei spre creasta deltoidiană până la nivelul tuberculului mare caudal al humerusului de unde se
îndreaptă spre tuberozitatea olecraniană, apoi urcă până la unghiul toracal al spetei (fig. 339).
Muşchiul triceps brahial - porţiunea laterală. O linie ce pleacă de la olecran pe direcţia
şanţului brahio-antebrahial până la creasta deltoidiană, de unde urcă până la tuberculul mare caudal
al humerusului, îndreptându-se apoi spre tuberozitatea olecranului (fig. 339).

Fig. 340. Proiecţia cutanată a muşchilor cervicali ventrali şi ai membrului toracic (A) şi ai membrului pelvin (B)
la ecvine (după G. Predoi și col., 1997):
1. M. brahio-cefalic (m. cleido-mastoidian); 2. M. sterno-cefalic (m. sterno-mandibular);
3. Mm. sterno-tiroidieni şi sterno-hioidieni; 4. M. pectoral descendent; 5. M. pectoral transvers;
6. M. extensor carpo-radial; 7. Lanţul delto-pectoral (pectoral lateral); 8. M. graţios; 9. M. semimembranos;
10. M. semitendinos; 11. M. biceps femural - porţiunea caudală; 12. „Linia de mizerie”;
13. M. biceps femural - porţiunea cranială; 14. Mm. gastrocnemieni; 15. Coarda jaretului

301
 Muşchiul extensor carpo-radial. O linie ce urcă de la nivelul carpului pe şanţul cranio-
medial al antebraţului, până întâlneşte şanţul brahio-antebrahial pe care-l urmăreşte până la originea
şanţului antebrahial cranio-lateral pe care coboară apoi până la carp (fig. 339, 340 A).
Muşchiul extensor digital comun. O linie ce urcă de la nivelul carpului pe şanţul cranio-
lateral al antebraţului până la şanţul brahio-antebrahial, pe care îl urmăreşte spre înapoi până la
nivelul tuberozităţii proximo-laterale a radiusului, de unde coboară pe şanţul caudo-lateral, tendonul
său putând fi urmărit pe partea dorsală a carpului până deasupra coroanei (fig. 339).
Muşchiul extensor digital lateral. Este situat în fundul şanţului antebrahial caudo-lateral,
tendonul său putând fi urmărit pe faţa dorso-laterală a metacarpului până sub bulet (fig. 339).
Muşchiul abductor lung al degetului mare. O linie ce pleacă oblic din treimea proximală a
şanţului antebrahial caudo-lateral la extremitatea proximală a metacarpului II, de unde urcă spre a
ajunge în treimea inferioară a aceluiaşi şanţ.
Muşchiul extensor carpo-ulnar. O linie ce coboară vertical pe partea caudală a
antebraţului de la olecran la pisiform, trece pe partea laterală a pisiformului până la extremitatea
proximală a metacarpului IV, urcă pe faţa laterală a pisiformului, apoi pe direcţia şanţului caudo-
lateral al antebraţului până la tuberozitatea proximo-laterală a radiusului (fig. 339).
Muşchiul flexor carpo-ulnar. O linie ce coboară pe partea medială a antebraţului trecând
prin „castană” până la pisiform, urcând apoi pe partea caudală a antebraţului de la pisiform la
olecran (fig. 339).
Muşchiul flexor carpo-radial. O linie ce coboară vertical pe partea medială a antebraţului
trecând prin „castană”, apoi pe partea caudo-medială a regiunii carpiene până la extremitatea
proximală a metacarpului II, de unde urcă pe şanţul caudo-medial al antebraţului până sub
articulaţia humero-radială (fig. 339).
Muşchiul interosos median, între şanţul anterior şi şanţul posterior din regiunea
metacarpiană palmară (fig. 339).
Tendoanele muşchilor flexori falangieni. Înapoia şanţului posterior din regiunea
metacarpiană palmară, tendonul m. flexor digital profund fiind situat înaintea tendonului m. flexor
digital superficial.

18.5. Proiecţia cutanată a muşchilor membrului pelvin

Muşchiul gluteu superficial. O bandă cu lăţimea de 4 - 5 cm având originea înapoia

tuberculului sacrat ce coboară peste tochanterul mare şi ajunge la trochanterul al III-lea, reprezintă
porţiunea caudală a muşchiului. O bandă foarte îngustă (aproximativ 1 cm lăţime) care urcă de la
trochanterul al treilea spre tuberculul coxal corespunde porţiunii craniale a muşchiului (fig. 339).
Muşchiul gluteu mijlociu. O linie care pleacă de la trochanterul mare caudal spre un punct
situat la 10 cm înapoia unghiului sacrat al iliumului, apoi trecând prin respectivul unghi depăşeşte
creasta iliacă într-un semicerc cu raza de 15 - 20 cm pentru a atinge tuberculul coxal, de unde se
îndreaptă spre trochanterul mare caudal (fig. 339).
Muşchiul gluteu accesoriu. O linie ce pleacă de la tuberculul coxal la trochanterul mare
cranial, apoi se îndreaptă spre un punct situat la jumătatea distanţei dintre tuberculul coxal şi
tuberculul sacrat.
Muşchiul tensor al fasciei lata. O linie care pleacă de la trochanterul al III-lea la tuberculul
coxal, coboară spre un punct situat la jumătatea distanţei dintre tuberculul coxal şi patelă, de unde
se îndreaptă spre trochanterul al III-lea (fig. 339).
Muşchiul biceps femural. O linie ce pleacă de la originea corzii jaretului, urcă pe „linia de
mizerie” până la un punct situat la aproximativ 20 cm înapoia unghiului sacrat al iliumului, de unde
coboară, trecând peste trochanterul mare caudal şi peste trochanterul al III-lea pentru a ajunge la
patelă. Ventral este delimitat de linia ce uneşte patela cu originea corzii jaretului (fig. 339, 340 B).

302
 Muşchiul semitendinos. Limita laterală este dată de „linia de mizerie”. Medial este
delimitat de o linie ce pleacă lateral de baza cozii, trece prin tuberozitatea ischiatică ajungând pe
partea medială a originii corzii jaretului (fig. 339, 340 B).
Muşchiul semimembranos. O linie ce coboară de la baza cozii peste tuberozitatea
ischiatică până la partea medială a originii corzii jaretului, de unde urcă spre condilul medial al
femurului, apoi către baza cozii la aproximativ 4 - 5 cm medial de punctul de plecare (fig. 340 B).
Muşchiul extensor lung al degetelor piciorului se delimitează între şanţul cranio-medial şi
şanţul cranio-lateral al gambei, formând profilul anterior al regiunii respective. Tendonul acestuia
poate fi urmărit până în regiunea coroanei pe faţa dorsală a metatarsului (fig. 339).
Muşchiul extensor digital lateral este cuprins între şanţurile cranio-lateral şi caudo-lateral
al gambei (fig. 339).
Muşchiul flexor lung al degetului mare este cuprins între cele două şanţuri cranio-lateral şi
caudo-lateral ale gambei (fig. 339).

303
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Barone, R. – Anatomie comparée des mammifères domestiques, Tome premier – Ostéologie.

Imprimerie des Beaux – Arts S.A. - J. Tixier & Fils, Lyon, 1966.
2. Barone, R. – Anatomie comparée des mammifères domestiques, Tome 1 – Ostéologie. Editions
Vigot, 2017.
3. Barone, R. – Anatomie comparée des mammifères domestiques, Tome 2 – Arthrologie et
myologie, Troisieme édition, Ed. Vigot Freres, Paris, 1989.
4. Ellemberger, W., Baum, H. – Handbuch der vergleichenden Anatomie der Haustiere, ed. a
XVIII-a (Bearbeitet von Zietzschmann, O., Ackerknecht, Eb., Grau, H.), Julius Springer
Verlag, Berlin, 1943.
5. Frewein, J., Vollmerhaus, B. – Anatomie von Hund und Katze. Blackwell Wissenschafts Verlag,
Berlin, 1994.
6. Gheţie, V., Paştea, E., Riga, I. – Atlas de anatomie comparativă, Vol. I, Ed. Agro-Silvică de
Stat, Bucureşti, 1954.
7. Gheţie, V., Paştea, E. – Atlas de anatomie comparativă, Vol. II, Ed. Agro-Silvică de Stat,
Bucureşti, 1958.
8. Gheţie, V., Bica-Popii, O., Oprişescu, P., Nicolescu, V. – Musculatura aparatului hioidian la
oaie, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1960.
9. Gheţie, V., Atanasiu, I. – Die myologie des zungenbeinaufhänge – apparates und der zunge,
beim hühner und wassergeflügel în Revue de biologie, Tome VII, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1962.
10. Gheţie, V. ş.a. – Atlas de anatomia animalelor domestice, Vol. I – Aparatul locomotor, Lito.
A.M.D.-I.A.N.B., Bucureşti, 1963.
11. Gheţie, V. ş.a. – Anatomia animalelor domestice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
12. Gheţie, V., Hillebrand, A. – Anatomia animalelor domestice, Vol. I – Aparatul locomotor, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1971.
13. Gheţie, V., Chiţescu, Şt., Coţofan, V., Hillebrand, A. – Atlas de anatomie a păsărilor domestice,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976.
14. Hillebrand, A. – Manual de Anatomie Veterinară, vol. I – Aparatul locomotor. Ed. Fundației
„România de Mâine”, București, 2000.
15. Iliescu, G.M. – Cercetări anatomice asupra bivolului comparativ cu boul, Ed. Instit. de Arte
Grafice Bucovina, Bucureşti, 1924.
16. Kainer, R.A., McCracken, O.Th. – Horse Anatomy – a coloring atlas (Second Edition). Alpine
Publications, Loveland, Colorado, 1998.
17. King, A.S., McLelland, J. – BIRDS – their structure and function. Second edition. Ed. Baillere
Tindall, London – Philadelphia – Toronto – Mexico City – Rio de Janeiro – Sydney – Tokyo –
Hong Kong, 1984.
18. Koch, T. – Lehrbuch der Veterinär-Anatomie, Vol. I: Bewegungsapparat,VEB G. Fischer
Verlag, Jena, 1960.
19. König, H.E.; Liebich, H.G. (editors) – Veterinary Anatomy of Domestic Mammals. Textbook
and Colour Atlas – 3rd Edition. Schattauer GmbH, Stuttgart, Germany, 2007.
20. König, H.E., Korbel, R., Liebich, H.G. (editors) – Avian Anatomy. Textbook and Colour Atlas.
5M Publishing Ltd., Sheffield, UK, 2016.
21. Kolda, J. – Srovnávací anatomie zvířat domácích, Tiskla Novina, Brno, 1936.
22. Kovács, G. – Haziallatok Anatomiajanak Atlasza, Mezögazdagi Kiado, Budapest, 1967.
23. Lesbre, F.X. – Précis d'Anatomie Comparée des animaux domestiques, Tome I, Librairie J.B.
Bailliére et Fils, Paris, 1922.

304
24. Miller, M.E., Christensen, G.C., Evans, H.E. – Anatomy of the dog, W.B. Saunders Company,
Philadelphia - London, 1964.
25. May, N.D.S. – The Anatomy of the Sheep - a dissection manual, Third Edition - University of
Queensland Press, Watson Ferguson & Co., South Brisbane, 1970.
26. Nickel, R., Schummer, A., Seiferle, E. – Lehrbuch der Anatomie der Haustiere, Vol. I - IV,
Verlag Paul Parey, Berlin - Hambrug, 1954.
27. Paştea, E., Constantinescu, Gh., Mureşianu, E., Coţofan, V. – Anatomia comparativă şi
topografică a animalelor domestice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
28. Paştea, E. ş.a. – Caiet de lucrări practice în Anatomia comparativă şi topografică a animalelor
domestice, Vol. I, Lito. A.M.D.- I.A.N.B., Bucureşti, 1978.
29. Paştea, E., Coţofan, V., Chiţescu, Şt., Nicolescu, V., Miclea, M., Radu, C., Popovici, I.,
Palicica, R., Cornilă, N. – Anatomia comparată a animalelor domestice, Vol. I - II, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
32. Predoi, G., Georgescu, B., Belu, C., Dănacu, V., Dumitrescu, I. – Anatomia comparată a
animalelor domestice, Vol. I. Lito. A.M.D. – USAMV, Bucureşti, 1997.
33. Predoi, G. – Anatomia comparată a animalelor domestice (Anatomia topografică), Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999.
34. Predoi G., Belu C. – Anatomie clinică. Ed. ALL, Bucureşti, 2001.
35. Predoi, G., Georgescu, B., Belu, C., Dumitrescu, I., Şeicaru Anca, Roșu Petronela – Anatomia
comparată a animalelor domestice. Osteologie, artrologie, miologie. Ed. Ceres, Bucureşti,
2011.
36. Pelagalli, G.V., Botte, V. – Anatomia veterinaria sistematica e comparata, Vol. I - III. Ed.
Ermes, Milano, 1981.
37. Schwarze, E., Schröder, L. – Kompendium der Veterinär Anatomie, Vol. I, VEB G. Fischer
Verlag, Jena, 1966.
38. Sisson, S., Grossman, J.D., Getty, R. – The Anatomy of the Domestic Animals, Vol. I - II, Fifth
Edition, W.B. Saunders Company, Philadelphia - London - Toronto, 1975.
39. Tagand, R., Barone, R. – Anatomie des équidés domestiques, Tome I: Appareil locomoteur,
Imprimerie des Beaux-Arts, Paris, 1950.
40. Werner, Cl.F. – Das Gehörorgan der Wirbeltoere und des Menschen, G. Thieme Verlag, Leipzig,
1960.
41. * * * – Handbook of avian anatomy: Nomina Anatomica Avium (Second Edition). Cambridge,
Massachusetts, 1993.
42. * * * – Nomina Anatomica Veterinaria (Sixth Edition). Published by the Editorial Commitee
Hannover, Ghent, Columbia, Rio de Janeiro, 2017.

305
306