Bogdan GEORGESCU Petronela Mihaela ROȘU Cristian Romeo BELU

Conf. univ. dr. Șef lucr. univ. dr. Conf. univ. dr.

Iulian DUMITRESCU Sorina Andreea MIHAI Adela Ioana MUSTĂȚEA

Șef lucr. univ. dr. Asist. univ. drd. Drd., dr. med. vet.

ANATOMIE VETERINARĂ
– SPLANHNOLOGIE (VISCERE) –

EDITURA EX TERRA AURUM

București, 2023
REFERENȚI DE SPECIALITATE:
Prof. univ. dr. Manuella MILITARU – Universitatea de Științe Agronomice și Medicină
Veterinară din București, Facultatea de Medicină Veterinară
Prof. univ. dr. Emilia CIOBOTARU-PÎRVU – Universitatea de Științe Agronomice și Medicină
Veterinară din București, Facultatea de Medicină Veterinară
Prof. univ. dr. Marius Cristian PENTEA – Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din
Timișoara, Facultatea de Medicină Veterinară

Cota de participare a autorilor la realizarea manualului este următoarea: B. Georgescu – 30%;

Petronela Mihaela Roșu – 30%, C.R. Belu – 25%; I. Dumitrescu – 5%, Sorina Andrea Mihai – 5%,
Adela Ioana Mustățea – 5%

Editura EX TERRA AURUM

B-dul Mărăști, nr. 59, sector 1, București
E-mail: editura@usamv.ro
Site: www.editura.usamv.ro

Tehnoredactare: Bogdan Georgescu, Maria Scurtu

Coperta: Marilena Chereji

ISBN 978-606-072-339-4
 Omagiu mentorilor noștri:
Prof. univ. dr., dr. docent Eugeniu PAȘTEA (1920-1993)
– Facultatea de Medicină Veterinară București

Prof. univ. dr. Valerius NICOLESCU (1930-1996)

– Facultatea de Medicină Veterinară București

Prof. univ. dr. Nicolae CORNILĂ (1944-2015)

– Facultatea de Medicină Veterinară București

Prof. univ. dr., dr. h.c. Vasile COȚOFAN (1934-2017)

– Facultatea de Medicină Veterinară Iași

Prof. univ. dr. Carmen Vanda GANȚĂ (1947-2020)

– Facultatea de Medicină Veterinară Timișoara

Prof. univ. dr. Radu PALICICA (1945-2021)

– Facultatea de Medicină Veterinară Timișoara
 CUPRINS
Prefață ....................................................................................................................................... 11

Introducere în Splanhnologia mamiferelor și păsărilor ...................................................... 12

PARTEA I – SISTEMUL (APARATUL DIGESTIV) LA MAMIFERELE DOMESTICE

(SYSTEMA DIGESTORIUM S. APPARATUS DIGESTORIUS)
Generalități ................................................................................................................................. 14
Organogeneza sistemului digestiv ............................................................................................. 14

Capitolul 1 – Cavitatea orală sau cavitatea bucală (Cavum oris) ....................................... 17

1.1. Buzele (Labia oris) ............................................................................................................. 18
1.2. Obrajii (Buccae) .................................................................................................................. 19
1.3. Bolta palatină sau palatul dur (Palatum durum) ................................................................ 19
1.4. Vălul palatin sau palatul moale (Palatum molle s. Velum palatinum) ............................... 22
1.5. Planșeul sublingual (Podeaua cavității bucale) .................................................................. 23
1.6. Limba (Lingua) ................................................................................................................... 23
1.7. Particularitățile cavității bucale la speciile domestice ...................................................... 28
1.7.1. Cavitatea bucală la ecvine ........................................................................................... 28
1.7.2. Cavitatea bucală la bovine .......................................................................................... 28
1.7.3. Cavitatea bucală la rumegătoarele mici (ovine și caprine) ........................................ 29
1.7.4. Cavitatea bucală la suine ............................................................................................. 30
1.7.5. Cavitatea bucală la canide ........................................................................................... 31
1.7.6. Cavitatea bucală la feline ............................................................................................ 32
1.7.7. Cavitatea bucală la leporide ........................................................................................ 32
1.8. Dinții (Dentes) .................................................................................................................... 32
1.8.1. Caractere generale ....................................................................................................... 33
1.8.2. Conformația și sistematizarea dinților ........................................................................ 33
1.8.3. Structura dinților ......................................................................................................... 34
1.8.4. Dinții mamiferelor domestice – caractere diferențiale. Formula dentară .................. 34
1.8.4.1. Dentiția la ecvine .............................................................................................. 34
1.8.4.2. Dentiția la rumegătoare .................................................................................... 37
1.8.4.3. Dentiția la suine ................................................................................................ 39
1.8.4.4. Dentiția la canide .............................................................................................. 41
1.8.4.5. Dentiția la feline ............................................................................................... 42
1.8.4.6. Dentiția la leporide ........................................................................................... 42

Capitolul 2 – Faringele (Pharynx) .......................................................................................... 45

2.1. Conformația faringelui, raporturi anatomice și funcții îndeplinite .................................... 45
2.1.1. Conformația exterioară a faringelui ............................................................................ 45
2.1.2. Conformația interioară a faringelui ............................................................................ 45
2.2. Structura faringelui ............................................................................................................. 46
2.3. Faringele la mamiferele domestice ..................................................................................... 48

Capitolul 3 – Esofagul (Oesophagus) ..................................................................................... 49

3.1. Traiect, conformație și structură ......................................................................................... 49
3.2. Esofagul la mamiferele domestice ...................................................................................... 50

5
Capitolul 4 – Glandele salivare (Glandulae oris s. Glandulae salivariae) ........................... 51
4.1. Glanda parotidă (Glandula parotis) ................................................................................... 52
4.2. Glanda mandibulară (Glandula mandibularis) .................................................................. 53
4.3. Glanda sublinguală (Glandula sublingualis) ...................................................................... 54
4.4. Glandele bucale (Glandulae buccales) ............................................................................... 54

Capitolul 5 – Cavitatea abdominală (Cavum abdominis) .................................................... 56

Capitolul 6 – Stomacul (Ventriculus s. Gaster) ...................................................................... 58

6.1. Stomacul simplu (monocavitar) ......................................................................................... 58
6.1.1. Conformație ................................................................................................................ 58
6.1.2. Structură ...................................................................................................................... 60
6.1.3. Stomacul simplu la mamiferele domestice ................................................................. 61
6.1.3.1. Stomacul la ecvine ............................................................................................ 61
6.1.3.2. Stomacul la suine .............................................................................................. 61
6.1.3.3. Stomacul la carnivore ....................................................................................... 62
6.1.3.4. Stomacul la leporide ......................................................................................... 63
6.2. Stomacul compus (policavitar, multicameral, multicompartimentat)
(Stomacul la rumegătoare) .................................................................................................. 63
6.2.1. Conformația și structura stomacului compus ............................................................. 63
6.2.1.1. Rumenul (Rumen) ............................................................................................. 63
6.2.1.2. Rețeaua (Reticulum) ......................................................................................... 65
6.2.1.3. Foiosul sau omasum (Omasum) ....................................................................... 66
6.2.1.4. Cheagul sau abomasum (Abomasum) .............................................................. 67
6.2.2. Stomacul pluricompartimentat la rumegătoarele domestice ...................................... 68
6.2.2.1. Stomacul la bovine ........................................................................................... 68
6.2.2.2. Stomacul la ovine ............................................................................................. 69
6.2.2.3. Stomacul la caprine .......................................................................................... 70
6.2.2.4. Stomacul la camelide ........................................................................................ 70

Capitolul 7 – Intestinul (Intestinum) ...................................................................................... 73

7.1. Intestinul subțire (Intestinum tenue) ................................................................................... 73
7.1.1. Duodenul (Duodenum) ............................................................................................... 73
7.1.2. Jejunul (Jejunum) ........................................................................................................ 74
7.1.3. Ileonul (Ileum) ............................................................................................................. 74
7.1.4. Structura intestinului subțire ....................................................................................... 75
7.1.5. Particularități la mamiferele domestice ...................................................................... 75
7.2. Intestinul gros (Intestinum crassum) .................................................................................. 78
7.2.1. Cecumul (Cecum s. Caecum) ..................................................................................... 79
7.2.2. Colonul (Colon) .......................................................................................................... 80
7.2.3. Rectul (Rectum) ..................................................................................................... 81
7.2.4. Anusul (Anus) .............................................................................................................. 81
7.2.5. Structura intestinului gros ........................................................................................... 82
7.2.6. Particularități la mamiferele domestice ...................................................................... 82

Capitolul 8 – Glandele accesorii (anexe) ale intestinului ..................................................... 89

8.1. Ficatul (Hepar) .................................................................................................................... 89
8.1.1. Conformație și structură .............................................................................................. 89
8.1.2. Ficatul la mamiferele domestice ................................................................................. 92
8.2. Pancreasul (Pancreas) ........................................................................................................ 95
8.2.1. Conformație și structură .............................................................................................. 95
8.2.2. Pancreasul la mamiferele domestice .......................................................................... 96

6
Capitolul 9 – Splina (Lien) ...................................................................................................... 98
9.1. Conformație și structură ..................................................................................................... 98
9.2. Splina la mamiferele domestice .......................................................................................... 98

Capitolul 10 – Ariile de proiecție ale viscerelor (organelor)

din cavitatea abdominală ............................................................................... 100
10.1. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la ecvine .................................................. 102
10.2. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la bovine ................................................. 104
10.2.1. Ariile de proiecție ale organelor abdominale la animalul adult ............................... 105
10.2.2. Ariile de proiecție ale organelor abdominale la vițel ............................................... 106
10.3. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la ovine și caprine ................................... 109
10.4. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la suine .................................................... 110
10.5. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la carnivore ............................................. 111
10.5.1. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la canide .......................................... 112
10.5.2. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la feline ........................................... 113
10.6. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la leporide ............................................... 115

PARTEA A II-A – SISTEMUL (APARATUL) RESPIRATOR LA MAMIFERELE DOMESTICE

(SYSTEMA RESPIRATORIUM S. APPARATUS RESPIRATORIUS)
Generalități ................................................................................................................................. 120
Organogeneza sistemului respirator .......................................................................................... 120

Capitolul 11 – Căile respiratorii ............................................................................................. 121

11.1. Nasul (Nasus) .................................................................................................................... 121
11.1.1. Conformația și structura cavităților nazale ............................................................... 121
11.1.2. Cavitățile nazale la mamiferele domestice ............................................................... 127
11.2. Sinusurile paranazale (Sinus paranasales) ....................................................................... 129
11.3. Laringele (Larynx) ............................................................................................................ 133
11.3.1. Cartilajele laringelui (Cartilagines laryngis) ........................................................... 133
11.3.2. Articulațiile laringelui (Articulationes laryngis) ...................................................... 134
11.3.3. Mușchii laringelui (Musculi laryngis) ...................................................................... 135
16.3.4. Cavitatea laringiană (Cavum laryngis) ..................................................................... 137
11.4. Traheea (Trachea) ............................................................................................................. 140
11.5. Bronhiile (Bronchi) ........................................................................................................... 141

Capitolul 12 – Pulmonii (Pulmones) ...................................................................................... 142

12.1. Conformația pulmonilor ................................................................................................... 142
12.2. Pulmonii la mamiferele domestice ................................................................................... 143

Capitolul 13 – Cavitatea toracică și pleura (Cavum thoracis et Pleurae) ........................... 147

13.1. Cavitatea toracică .............................................................................................................. 147
13.2. Fascia endotoracică (Fascia endothoracica) .................................................................... 148
13.3. Pleura (Pleura) .................................................................................................................. 148
13.4. Mediastinul (Mediastinum) ............................................................................................... 148

Capitolul 14 – Zonele de proiecție ale viscerelor din cavitatea toracică la

mamiferele domestice ..................................................................................... 151

7
PARTEA A III-A – SISTEMUL (APARATUL) UROGENITAL LA MAMIFERELE DOMESTICE
(SYSTEMA UROGENITALE S. APPARATUS UROGENITALIS)
Generalități ................................................................................................................................. 156

Capitolul 15 – Sistemul (aparatul) urinar (Systema urinarium) ......................................... 157

15.1. Ontogeneza sistemului urinar ........................................................................................... 157
15.2. Rinichii (Renes s. Nephros) .............................................................................................. 158
15.2.1. Topografia rinichilor ................................................................................................. 158
15.2.2. Conformația și structura rinichilor ........................................................................... 160
15.3. Căile urinare ...................................................................................................................... 163
15.3.1. Bazinetul sau pelvisul renal (Pelvis renalis) ............................................................ 163
15.3.2. Ureterul (Ureter) ....................................................................................................... 164
15.3.3. Vezica urinară (Vesica urinaria) ............................................................................... 165
15.3.4. Uretra (Urethra) ........................................................................................................ 168
15.4. Sistemul urinar la mamiferele domestice ......................................................................... 169

Capitolul 16. Sistemul (aparatul) genital (Organa genitalia) .............................................. 172

16.1. Organogeneza sistemului (aparatului) genital .................................................................. 172
16.2. Sistemul (aparatul) genital mascul (Organa genitalia masculina) .................................. 173
16.2.1. Organogeneza sistemului (aparatului) genital mascul ............................................. 173
16.2.2. Migrația testiculară (Descensus testis) și formarea învelitorilor
(pungilor, burselor) testiculare .................................................................................. 174
16.2.3. Învelitorile testiculare și cordonul testicular
(Tunicae funiculi spermatici et testis) ....................................................................... 177
16.2.4. Testiculul (Testis s. Orchis) ....................................................................................... 181
16.2.4.1. Structura testiculului .................................................................................... 181
16.2.4.2. Testiculele la mamiferele domestice ............................................................ 182
16.2.5. Căile genitale masculine (căile spermatice) ............................................................. 187
16.2.5.1. Epididimul (Epididymis) .............................................................................. 187
16.2.5.2. Canalul deferent (Ductus deferens) ............................................................. 189
16.2.6. Glandele genitale accesorii (Glandulae genitales accessoriae) .............................. 190
16.2.6.1. Glanda veziculară (Glandula vesicularis) ................................................... 190
16.2.6.2. Uterul masculin (Uterus masculinus) .......................................................... 191
16.2.6.3. Glanda prostată (prostata) (Prostata) ........................................................... 191
16.2.6.4. Glandele bulbouretrale (Glandulae bulbourethrales) ................................ 192
16.2.7. Penisul (Penis) .......................................................................................................... 193
16.2.7.1. Conformația și structura penisului ............................................................... 193
16.2.7.2. Prepuțul (Preputium s. Praeputium) ............................................................ 196
16.2.7.3. Penisul la mamiferele domestice ................................................................. 197
16.3. Sistemul (aparatul) genital femel (Organa genitalia feminina) ....................................... 203
16.3.1. Generalități ................................................................................................................ 203
16.3.2. Organogeneza sistemului (aparatului) genital femel ................................................ 204
16.3.3. Ovarele (Ovarium) .................................................................................................... 205
16.3.3.1. Caractere generale ........................................................................................ 205
16.3.3.2. Structura ovarului ......................................................................................... 207
16.3.3.3. Ovarele la mamiferele domestice ................................................................ 208
16.3.4. Trompa uterină, oviductul sau salpinxul (Tuba uterina s. Salpinx) ......................... 208
16.3.5. Uterul (Uterus) .......................................................................................................... 209
16.3.5.1. Coarnele uterine (Cornu uteri dextrum et sinistrum) .................................. 210
16.3.5.2. Corpul uterului (Corpus uteri) ..................................................................... 211
16.3.5.3. Gâtul uterin sau cervixul (Cervix uteri) ....................................................... 211
16.3.5.4. Cavitatea uterului (Cavum uteri) ................................................................. 211

8
 16.3.5.5. Ligamentele late sau largi (Ligamentum latum uteri) ................................. 211
16.3.5.6. Structura uterului .......................................................................................... 212
16.3.5.7. Uterul la mamiferele domestice ................................................................... 212
16.3.6. Vaginul (Vagina) ....................................................................................................... 215
16.3.7. Vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) .................................................................. 217
16.3.8. Vulva și clitorisul (Vulva s. Pudendum femininum et Clitoris) ................................ 218
16.3.9. Perineul (Perineum) .................................................................................................. 221
16.3.10. Mamelele sau glandele mamare (Mammae) .......................................................... 222
16.3.10.1. Dezvoltarea și conformația glandelor mamare .......................................... 222
16.3.10.2. Structura glandei mamare .......................................................................... 222
16.3.10.3. Glanda mamară la mamiferele domestice ................................................. 223

PARTEA A IV-A – SPLANHNOLOGIA PĂSĂRILOR DOMESTICE

Capitolul 17. Cavitatea toraco-abdominală la păsările domestice ..................................... 226

Capitolul 18. Sistemul (aparatul) digestiv

(Systema digestorium s. Apparatus digestorius) .............................................. 229
18.1. Ciocul (Rostrum) .......................................................................................................... 229
18.2. Cavitatea buco-faringiană (Cavum oris et pharinx) .................................................... 230
18.3. Glandele salivare (Glandulae oris) .............................................................................. 234
18.4. Esofagul (Esophagus s. Oesophagus) ......................................................................... 234
18.5. Stomacul (Gaster) ........................................................................................................ 236
18.6. Intestinul (Intestinum) .................................................................................................. 237
18.7. Cloaca (Cloaca) ........................................................................................................... 238
18.8. Ficatul (Hepar) ............................................................................................................. 240
18.9. Pancreasul (Pancreas) ................................................................................................. 241
18.10. Splina (Lien) ............................................................................................................... 241

Capitolul 19. Sistemul (aparatul) respirator

(Systema respiratorium s. Apparatus respiratorius) ........................................ 242
19.1. Cavitățile nazale (Cavitates nasi s. Cavitates nasales).
Sinusurile infraorbitale (Sinus infraorbitales) ............................................................. 242
19.2. Laringele (Larynx) ....................................................................................................... 244
19.3. Traheea (Trachea), sirinxul (Syrinx) și bronhiile principale
(Bronchii primares, pars extrapulmonalis) ................................................................. 245
19.4. Pulmonii (Pulmones) ................................................................................................... 248
19.5. Sacii aerieni (Sacci pneumatici) .................................................................................. 249

Capitolul 20. Sistemul (aparatul) urogenital

(Systema urogenitale s. Apparatus urogenitalis) ............................................. 251
20.1. Sistemul (aparatul) urinar (Organa urinaria s. Organa uropoetica) .......................... 251
20.2. Sistemul (aparatul) genital masculin (Organa genitalia masculina) .......................... 252
20.3. Sistemul (aparatul) genital femel (Organa genitalia feminina) .................................. 255
20.3.1. Oul păsărilor (Ovum testaceum) ..................................................................... 257

Bibliografie selectivă ................................................................................................................ 259

9
 PREFAŢĂ

Manualul de Anatomie Veterinară – Splanhnologie (Viscere) a fost elaborat de

către colectivul de cadre didactice active de la disciplina de Anatomie a Facultății de
Medicină Veterinară din București. Acest manual este rezultatul atât al experienței
didactice a autorilor, cât și al studiului intens timp de mulți ani ale unor lucrări
similare românești și străine.
Nu pretindem și nu vom pretinde niciodată că acest material este perfect, noi
îl considerăm perfectibil și așteptăm cu interes sugestii și adăugiri.
Acest manual încearcă să răspundă cerințelor actuale ale curriculei
universitare și include sinteza cunoștințelor actuale de anatomie, precum și noua
nomenclatură anatomică veterinară internațională, respectiv Nomina Anatomia
Veterinaria, ediția 2017.
Am încercat să acordăm o atenție deosebită tratării noțiunilor indispensabile
înțelegerii particularităților morfologice ale speciilor de animale domestice de către
studenții anului I. Sperăm ca acest material să fie util atât studenților anilor I și II,
cât și studenților din ceilalți ani de studiu.
Aducem sincere mulțumiri referenților științifici pentru răbdarea cu care au
parcurs acest text și au făcut sugestii pertinente.
Nu în ultimul rând aducem mulțumirile noastre Editurii Ex Terra Aurum
pentru probitatea profesională și implicarea în apariția acestui material.

Autorii

11
 INTRODUCERE ÎN
SPLANHOLOGIA MAMIFERELOR ȘI PĂSĂRILOR

Splanhnologia (Splanchnologia – lat., din limba greacă Splanchnos = viscere) este partea
Anatomiei care are ca obiect de studiu viscerele (organele interne).
Viscerele (din limba latină – Viscera = intestine) sunt organele care, în principiu, asigură
schimburile dintre organism și mediul exterior. Cele mai multe viscere sunt situate în cavitățile
trunchiului (sau cavitățile splanhnice), respectiv cavitatea toracică (Cavum thoracis) și cavitatea
abdominală (Cavum abdominis).
În concluzie, splanhnologia reprezintă studiul sistemului (aparatului) digestiv (care
grupează toate organele care contribuie la digestie), sistemului (aparatului) respirator (care include
căile respiratorii și pulmonii) și sistemului (aparatului) urogenital (în care sunt grupate organele
urinare și cele reproductive).
Toate organele care se află în cele două cavități (toracică și abdominală) sunt suspendate
prin structuri seroase, respectiv de către peritoneu (Peritoneum), pleură (Pleurae) și pericard
(Pericardium).
Seroasele (Tunicae serosae) sunt membrane subțiri și transparente care tapetează în mod
continuu cavitățile (toracică și abdominală) și viscerele (organele) conținute în acestea. Ele
delimitează spații complet închise denumite cavități seroase, care înconjoară organele astfel încât
să le permită să realizeze mișcările necesare funcțiilor lor.
Fiecare seroasă este un sac complet închis, singura excepție fiind seroasa peritoneală în
cazul femelelor (respectiv deschiderea oviductului în cavitatea peritoneală).
Seroasele trec de pe suprafața organului (organelor) pe peretele cavității în care este (sunt)
dispus(e) și sunt divizibile din punct de vedere topografic într-o foiță parietală și o foiță viscerală.
Fiecare organ este suspendat prin intermediul unor mezouri și ligamente.
Între foița parietală și cea viscerală se află un lichid limpede, de culoare gălbuie (lichid
seros) care permite alunecarea unei foițe în raport cu cealaltă. Acest lichid este întotdeauna în
cantitate redusă (o peliculă fină), astfel cavitățile seroase fiind aproape virtuale; cavitățile devin
reale numai în timpul acumulărilor patologice de lichid sau în urma unei intervenții chirurgicale
sau a unei agresiuni cu un obiect penetrant (canini, săgeată, cuțit, trocar etc.).
Viscerele (sau porțiuni din acestea) care nu sunt tapetate de către seroase (esofagul în
porțiunea cervicală, porțiunea retro-peritoneală a organelor pelvine) își păstrează mobilitatea
datorită prezenței țesutului conjunctiv abundent și lax. Acest țesut formează o lamă care aderă la
straturile musculare subiacente numită adventiție sau adventice (Tunica adventitia), formațiune
care înlocuiește foița viscerală a seroasei respective. Fiecare seroasă va fi studiată în cadrul
sistemului (aparatului) corespunzător.

12
 PARTEA I

SISTEMUL (APARATUL) DIGESTIV

LA MAMIFERELE DOMESTICE
(SYSTEMA DIGESTORIUM S. APPARATUS DIGESTORIUS)
 GENERALITĂȚI
Sistemul (aparatul) digestiv cuprinde un complex de organe care realizează prehensiunea
hranei (preluarea din mediul exterior organismului), digestia (un proces complex care constă din
prelucrarea mecanică, fizică și enzimatică a substanțelor brute până la scindarea în produși
asimilabili și/sau neasimilabili), absorbția în mediul intern al organismului și eliminarea resturilor
nedigerate/nedigerabile în mediul exterior (prin defecare). Aceste operațiuni necesită ajutorul unor
organe variate și complexe a căror conformație este strâns legată de dieta și obiceiurile alimentare
ale fiecărei specii.
Sistemul (aparatul) digestiv este format din tubul digestiv și glandele anexe.
Din punct de vedere topografic tubul digestiv al vertebratelor reunește (după majoritatea
autorilor) două segmente, reprezentate de o porțiune anterioară și o porțiune posterioară.
Porțiunea anterioară cuprinde cavitatea bucală, faringele, esofagul și stomacul, iar
porțiunea posterioară este formată din intestinul propriu-zis, limita dintre cele două porțiuni
(anterioară – posterioară) fiind marcată de sfincterul piloric. Alți cercetători consideră că tubul
digestiv este format din trei segmente, respectiv porțiunea anterioară, porțiunea medie și porțiunea
posterioară.
La mamifere și păsări aparatul digestiv este format din cavitate bucală, faringe, esofag,
stomac, intestin subțire, intestin gros și anus, respectiv cloacă (la păsări, în cloacă deschizându-se
tubul digestiv, conductele urinare și cele genitale).
La mamiferele domestice tubul digestiv este un conduct lung, flexat neregulat – tubul
digestiv (care începe de la gură și se termină la nivelul anusului) și glandele accesorii sau anexe
(care sunt implicate în digestia propriu-zisă).
Din punct de vedere fiziologic la mamifere sistemul (aparatul) digestiv cuprinde trei
porțiuni – ingestivă, digestivă și ejectivă. Porțiunea ingestivă grupează organele implicate în
fazele premergătoare digestiei (gura, faringele și esofagul) și servește pentru a dirija furajul (sau
mâncarea) în stomac. Porțiunea digestivă grupează organele esențiale ale digestiei (stomacul și
intestinul subțire) și este sediul timpilor esențiali ai digestiei. Porțiunea ejectivă este responsabilă
de preluarea deșeurilor și de evacuarea acestora în afara organismului (și care grupează intestinul
gros).
Porțiunea ingestivă și porțiunea digestivă prezintă organe accesorii, porțiunea ingestivă
prezentând dinții și glandele salivare, iar porțiunea digestivă – ficatul și pancreasul.
Din punct de vedere topografic sistemul digestiv este împărțit în două porțiuni, una
prediafragmatică și una retro-diafragmatică (sau post-diafragmatică). Porțiunea pre-diafragmatică
corespunde porțiunii ingestive. Porțiunea retro-diafragmatică cuprinde porțiunile digestivă și
ejectivă.
Deși nu intervine în digestie, ci aparține sistemului limfatic, splina va fi studiată după
sistemul digestiv din cauza relațiilor topografice pe care le are cu porțiunea digestivă (stomacul și
celelalte viscere digestive).

ORGANOGENEZA SISTEMULUI DIGESTIV

Elementele structurale ale organelor digestive își au originea în cele trei foițe embrionare,
respectiv în ectoderm, mezoderm și endoderm (v. Embriologia).
Structurarea aparatului digestiv începe de timpuriu prin apariția intestinului primitiv, din
endoblast, care se separă treptat de sacul vitelin păstrând însă o comunicare cu acesta prin canalul
vitelin.

14
 Gura primitivă sau stomodeumul se formează printr-o invaginare a ectodermului, fiind
despărțită de endodermul faringelui printr-o formațiune epitelială denumită membrană
orfaringiană. Invaginarea ectodermului este indusă de către endoderm la sfârșitul gastrulației. Gura
se conturează mai târziu, după structurarea primordiilor organelor cefalice. Invaginarea
ectodermală se formează la nivelul la care extremitatea cranială a intestinului primitiv se
învecinează cu extremitatea tubului neural. Epiteliul bucal se invaginează în țesutul mezenchimal
sub formă de lamă dentară, din care se vor forma mugurii dentari. Epiteliul va genera organul
adamantin, care va produce smalțul dinților, iar papila dentară (de origine mezodermică) va
produce dentina. În vecinătatea invaginării stomodeale apar muguri care vor forma regiunea
cefalică, muguri alcătuiți din mezenchim acoperit de ectoderm.
Scheletul visceral al extremității cefalice se dezvoltă din mezenchimul situat sub crestele
neurale ale extremității cefalice. Acest mezenchim migrează ventral și se condrifică, rezultând
astfel arcurile branhiale despărțite între ele de pungile faringiene. Prima pereche de arcuri branhiale
avansează spre linia mediană generând mugurii mandibulari. Cel de al doilea arc branhial participă
la formarea limbii, hioidului și ale oscioarelor auditive din urechea medie.
Limba se dezvoltă din endodermul și mezenchimul situate pe podeaua faringelui primitiv.
La extremitățile reunite ale arcului branhial I apare un tubercul impar ce va fi flancat de două
proeminențe ovoide, mugurii linguali laterali, care se vor contopi cu tuberculul impar formând
limba. Pe linia mediană, endodermul faringian se invaginează formând o depresiune, gaura oarbă,
ce constituie punctul de plecare pentru dezvoltarea glandei tiroide.
Faringele primitiv apare ca o dilatație a extremității cefalice a intestinului anterior, ce
prezintă pe părțile laterale o serie de proeminențe simetrice numite pungi branhiale. Pungile
branhiale apar succesiv, prima pungă dezvoltându-se în vecinătatea arcului mandibular.
Ectodermul ce acoperă fundul de sac al pungilor branhiale se invaginează generând pe suprafața
embrionului șanțurile branhiale, ce se delimitează între arcurile branhiale și au funcție
morfogenetică. Endodermul pungilor branhiale sau faringiene îndeplinește rolul de inductor, astfel
încât în absența acestora nu se formează șanțuri ectodermale. Prima pereche de pungi branhiale va
genera, la animalele terestre, trompele faringo-timpanice. Perechea a treia și a patra de pungi
branhiale participă la organogeneza timusului și glandelor paratiroide. Din podeaua faringelui se
dezvoltă tiroida care se deplasează caudal.
Esofagul se dezvoltă din intestinul primar anterior. În primele stadii de dezvoltare, peretele
esofagian este alcătuit dintr-un singur rând de celule cubice care proliferează, astupându-i lumenul.
Apoi, masa epitelială centrală se lizează deschizându-se lumenul esofagian. Mai târziu, epiteliul
esofagian devine pluristratificat pavimentos.
Stomacul se dezvoltă din porțiunea caudală a intestinului primar anterior, prezentând inițial
un ax longitudinal rectiliniu, după care se arcuiește având mica curbură orientată ventral. Stomacul
execută o serie de mișcări morfogenetice care îi permit să capete aspectul și poziția morfologică
definitivă. La început peretele stomacului este alcătuit dintr-un singur rând de celule care vor
prolifera umplând lumenul organului după o perioadă de timp variabilă, în funcție de specie,
păstrându-se un rând de celule prismatice.
Intestinul se formează din porțiunea mijlocie a intestinului primar. Dezvoltarea intestinului
mijlociu apare disproporționată față de volumul cavității abdominale, neîncăpând în aceasta, astfel
încât se produce „o hernie ombilicală fiziologică”. Această hernie se retrage de timpuriu. Din
intestinul mijlociu se vor dezvolta porțiunea distală a duodenului, jejunul, ileonul, cecumul,
colonul ascendent și două treimi din colonul transvers. Din intestinul posterior se formează restul
colonului transvers, colonul descendent, rectul, cele două treimi anterioare ale canalului anal și o
mare parte din sinusul urogenital. Toate aceste formațiuni sunt irigate de artera mezenterică
caudală.
La extremitatea sa caudală intestinul posterior se deschide într-o vastă cavitate, denumită
cloacă. Cloaca nu comunică cu exteriorul, fiind despărțită de acesta printr-o membrană cloacală
sau dop cloacal, formată prin alipirea ectodermului și endodermului fără interpunere de elemente
mezodermale. Ulterior, cloaca va fi divizată de un sept urorectal în două compartimente, unul

15
dorsal și altul ventral. Din compartimentul dorsal se dezvoltă rectul și cele două treimi anterioare
ale canalului anal, iar din compartimentul ventral va rezulta sinusul uro-genital. Membrana
cloacală este și ea împărțită în două: o zonă ventrală, ce va forma membrana obturantă a sinusului
uro-genital și o zonă dorsală, care va forma membrana anală. În jurul membranei anale,
proliferează ecto- și mezodermul, ce vor delimita o depresiune, denumită proctodeum sau foseta
anală, din care se dezvoltă treimea caudală a canalului anal care este de origine ectodermică.
Ficatul se dezvoltă din segmentul caudal al intestinului primar anterior, unde epiteliul
endodermal se evaginează formând un diverticul foarte mic. Prin proliferarea celulelor se formează
o masă celulară compactă, mugurele hepatic, la care se distinge o porțiune dens structurată, din
care se dezvoltă ficatul și un mic diverticul (pars cysticus) din care vor lua naștere căile biliare.
Pancreasul are origine endodermică dezvoltându-se prin trei muguri care pornesc din
epiteliul duodenal. Doi muguri pancreatici apar în peretele ventral, iar unul apare în peretele dorsal.
În primul rând se organizează mugurele pancreatic dorsal în care predomină celulele endocrine ce
formează insulele pancreatice (Langerhans) (text prelucrat după N. Cornilă – Morfologia
microscopică a animalelor domestice (cu elemente de embriologie) vol. II, Ed. BIC ALL,
București, 2001).

16
 CAPITOLUL 1
CAVITATEA ORALĂ SAU CAVITATEA BUCALĂ (Cavum oris)

Gura (Os, oris) reprezintă, în principiu, deschiderea inițială a tubului digestiv (vestibulul
căii digestive). Acest termen se referă în mod uzual la întreaga cavitate bucală sau orală (Cavum
oris).
Cavitatea orală este dispusă în spațiul delimitat de maxilă, incisiv, palatin (dorsal) și
mandibulă (ventral); este alungită de-a lungul axei sagitale a capului și prezintă două deschideri:
una anterioară pentru introducerea furajului (hranei) și a apei, și cealaltă posterioară prin care trec
furajele și apa pentru a se angaja în faringe. Orificiul anterior se numește deschiderea orală sau
deschiderea gurii (Rima oris); orificiul posterior este denumit orificiul buco-faringian (Isthmus
faucium).

Cavitatea orală la ecvine – secțiune sagitală

(după R.A. Kainer și Th.O. McCracken, 1998)
1. palat dur (bolta palatină), 2. văl palatin (în cele două poziții – cea de-a doua poziție este trasată punctat),
3. vârful limbii (apex), 4. corpul limbii, 5. baza limbii, 6. calea digestivă (săgeată punctată), 7. septum nazal,
8. calea aeriană (săgeată continuă), 9. nazo-faringe, 10. amigdala faringiană, 11. orificiul faringo-timpanic,
12. fund de sac faringian (recesus faringian), 13. bazihioid, 14. epiglota (în două poziții – cea de-a doua poziție este
punctată), 15. originea esofagului, 16. septumul dintre cele două pungi guturale

Cavitatea bucală (orală) oferă pentru studiu două buze (care delimitează fanta bucală), doi
obraji (care formează pereții laterali), palatul (care constituie peretele superior, bolta sau tavanul)
și podeaua. În cavitate se află limba și dinții. Dinții sunt implantați la nivelul arcadelor dentare (ale
osului incisiv, maxilei și mandibulei). Arcadele dentare sistematizează cavitatea orală în două
porțiuni: una periferică, respectiv vestibulul bucal (Vestibulum oris), și cealaltă, centrală, cavitatea
bucală (orală) propriu-zisă (Cavum oris proprium).

17
 1.1. Buzele (Labia oris)

Buzele sunt două pliuri cuto-musculo-membranoase care delimitează orificiul bucal.

Deschiderea orală sau deschiderea gurii are aspectul unei fante transversale delimitate de cele două
buze (superioară și inferioară) reunite pe fiecare parte prin comisura buzelor (Commissura
labiorum), comisură care delimitează unghiul gurii (Angulus oris).
Cele două buze diferă una de cealaltă din punct de vedere al formei și mărimii. Buza
superioară (Labium superius) este întotdeauna mai mare decât buza inferioară (Labium inferius),
pe care o depășește sau acoperă mai mult sau mai puțin. Fiecare buză prezintă o față exterioară și o
față interioară, o margine liberă și o margine aderentă, și două extremități (care participă la
realizarea unghiurilor/comisurilor gurii). Fiecare buză este acoperită de piele la exterior și de
mucoasă la interior. Cele două structuri (pielea și mucoasa) sunt în continuitate una cu cealaltă la
nivelul marginii libere. Între piele și mucoasă sunt prezente formațiuni musculare și fibroase
(v. Miologia), precum și glande (sudoripare și sebacee la nivelul pielii și glande salivare în
mucoasă), vase și nervi.
Fața externă a buzelor este convexă, acoperită cu fire de păr, în general mai scurte și mai
fine, care sunt amestecate cu fire de păr lungi tactile (Pili tactile). Buza superioară este traversată
(parcursă) de un șanț median vertical – șanțul subnazal sau filtru (Philtrum), mai mult sau mai
puțin adânc la ecvine, rumegătoare mici, carnivore și leporide. La bovine și suine șanțul subnazal
nu este foarte distinct, fiind înconjurat de o zonă glabră (lipsită de peri) și permanent umedă care
realizează planul nazo-labial (Planum nasolabiale) la bovine sau râtul (Planum rostalle) la suine.
Buza inferioară prezintă ventro-aboral un relief care realizează „moțul bărbiei” (Mentum), care
este deosebit de dezvoltat la ecvine și bovine.
Fața internă a buzelor este concavă, netedă și umedă; acoperită de mucoasa bucală, este
roz, uneori pigmentată la anumite specii și rase. Mucoasa labială prezintă o serie de mici orificii ce
reprezintă deschiderile glandelor labiale, numărul și mărimea lor variind în funcție de specie.
Aceste orificii sunt foarte evidente la ecvine. La rumegătoare, pe părțile laterale a feței interne a
buzelor sunt prezente papile labiale sau papile delomorfe (Papillae labiales), papile care cresc
dimensional către obraji și care au suprafața cheratinizată.
Marginea liberă a buzelor este, în general, subțire și netedă, uneori ușor dantelată (la
rumegătoarele mici); la canide marginea liberă prezintă papile bine reliefate și moi, deosebit de
dezvoltate în apropierea comisurilor. Marginea liberă prezintă o linie de demarcație clară între piele
și mucoasă.
Marginea aderentă nu are o limită precisă la exterior. La interior (în cavitatea bucală)
marginea aderentă este marcată de trecerea mucoasei de pe buze pe gingie, formându-se un șanț
profund – șanțul gingivo-labial (labio-gingival), superior sau inferior în funcție de buza luată în
considerare. La cele mai multe specii, unul sau ambele șanțuri sunt întrerupte de un pliu – frâul
labial (Frenulum labii), un pliu subțire de mucoasă, de obicei median, care se extinde de la buză
până la gingie.
Comisurile buzelor sunt dispuse simetric. Ele unesc cele două buze și sunt, de asemenea,
în continuitate cu obrajii. La ecvine și la rumegătoare comisurile sunt dispuse mai mult sau mai
puțin la nivelul jumătății spațiului interdentar (sau barelor), mult mai caudal (aboral) la suine și în
special la carnivore, la care deschiderea orificiului bucal este largă.
Buzele sunt implicate activ în prehensiunea alimentelor solide și în aspirarea lichidelor. Ele
păstrează furajul în gură în timpul masticației și împiedică scurgerea salivei. Buzele sunt, de
asemenea, organe tactile. Cu toate acestea, mobilitatea buzelor variază foarte mult în funcție de
specie; este deosebit de mare la ecvine, în timp ce la bovine sunt foarte puțin mobile (în special
buza superioară).

18
 1.2. Obrajii (Buccae)

Obrajii reprezintă pereții laterali ai cavității bucale. Ei sunt mai extinși și mai puțin bine
delimitați pe fața lor externă decât pe fața lor internă.
În exterior, fiecare obraz se întinde de la marginea ventrală a mandibulei până la creasta
facială și către o linie imaginară care se extinde dincolo de tuberculul facial. Obrajii sunt lungi la
ecvine și rumegătoare. La carnivore și suine obrajii sunt scurți, dar foarte extensibili. Marginile
(anterioară și posterioară) sunt slab delimitate.
În interior marginile obrajilor sunt mult mai clar delimitate. Marginile superioară și
inferioară sunt reprezentate de șanțul gingivo-bucal sau gingivo-jugal, superior și inferior, șanțuri
formate prin trecerea mucoasei bucale de pe obraz pe maxilă și mandibulă. Netedă la cele mai
multe specii, fața internă a obrajilor la rumegătoare este acoperită de papile bucale (Papillae orale)
mari, cheratinizate și cu vârful dirijat aboral. Fața internă a obrajilor este acoperită cu fire de păr la
leporide.
Fața internă a obrazului împreună cu arcadele molare formează un spațiu denumit spațiul
sau vestibulul oral (Vestibulum buccale). Șanțurile gingivo-bucale, superior și inferior, prezintă
fiecare câte o creastă paralelă cu arcadele molare. Cele două creste reprezintă succesiunea
orificiilor glandelor molare sau orale dorsale (Gll. bucales dorsales) și ventrale (Gll. bucales
ventrales). La rumegătoare sunt prezente și glande molare mijlocii (Gll. bucales intermediae).
Orificiile excretoare ale acestor glande formează o creastă plasată între cele două creste descrise
anterior (dorsale și ventrale). La toate speciile, fața internă a obrajilor prezintă, în dreptul molarilor
superiori, un redus relief – papila parotidiană (Papilla parotidea), care reprezintă deschiderea
canalului parotidian.
Obrajii sunt constituiți din piele și mucoasă bucală, între care sunt dispuși mușchii și
glandele salivare, precum și vasele și nervii. Obrajii sunt implicați activ în masticație prin
împingerea furajelor pe fețele trituratoare ale molarilor sub acțiunea mușchilor.

1.3. Bolta palatină sau palatul dur (Palatum durum)

Bolta palatină (sau palatul dur) constituie tavanul cavității bucale. El separă cavitatea
bucală de cavitățile nazale. Palatul dur este delimitat rostrolateral de arcada dentară superioară și se
continuă aboral (caudal) cu vălul palatin (sau palatul moale) de la nivelul arcadei palatine. Bolta
palatină este ușor excavată dintr-o parte în alta, acoperită cu o mucoasă groasă și fermă, uneori mai
mult sau mai puțin pigmentată. Palatul dur prezintă reliefuri a căror dispoziție este caracteristică
speciei și chiar individului, dar care sunt întotdeauna reprezentate de: papila incisivă, rafeul median
și crestele palatine.
Papila incisivă (Papilla incisiva) este un redus relief situat înapoia incisivilor centrali
(clești). Este încadrată de două reliefuri transversale puțin înalte. Papila incisivă prezintă, în
apropierea fiecărei margini laterale, un orificiu sub formă de fantă care permite accesul la canalul
incisiv (care face parte din organul vomero-nazal), celălalt capăt al fiecărui canal deschizându-se în
cavitatea nazală. Aceste orificii lipsesc la ecvine, specii la care sunt obliterate (acoperite) de către
mucoasa bucală. La rumegătoare, la care lipsesc incisivii superiori, papila incisivă este încorporată
în bureletul incisiv (Pulvinus dentalis). Bureletul incisiv înlocuiește incisivii superiori și reprezintă
o îngroșare semilunară bine reliefată a gingiei.
Organul vomero-nazal (Organum vomeronasale) este o formațiune aparținând structurilor
olfactive al cărui rol și funcție rămân încă parțial cunoscute. Organul vomero-nazal este uniform și
asimetric, situat în podeaua cavității nazale. Este format dintr-un conduct – conductul
vomero-nazal sau „conductul (canalul) Jacobson” (Ductus vomeronasalis), dispus longitudinal și
terminat caudal (aboral) în fund de sac și care este conectat cu un conduct oblic sau aproape

19
vertical – canalul incisiv sau „canalul Stenson (Stenon) 1” (Ductus incisivus). Canalul incisiv
permite comunicarea între cavitatea bucală și cavitățile nazale. Organul vomero-nazal este tapetat
cu epiteliu de tip olfactiv.

Cavitatea bucală la ecvine – secțiune transversală

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. cavitate bucală, 2. spațiul sublingual lateral, 3, 3'. vestibul bucal, 4, 4'. glande molare, 5. papila parotidiană,
7, 7'. glande sublinguale, porțiune polistomatică, 8. m. stiloglos, 9. m. hioglos, 10. m. genioglos, 12. m. geniohioidian,
13. m. digastric, 14. m. milohioidian, 16. m. buccinator, 27. organ vomero-nazal

1
Niels Steensen (Nicolaus Steno/Stenon) (n. 1639, Copenhaga, Danemarca – d. 1686, Schwerin, Germania) a fost un om de știință și teolog danez
renumit pentru descoperirile sale semnificative în special în anatomie și geologie. El a fost primul care a studiat științific cordul uman și a descoperit că este
un mușchi. De asemenea, a examinat encefalul uman și a criticat descrierile anterioare ale părților și funcțiilor sale. În domeniul geologiei, el a formulat
câteva teorii de pionierat referitoare la studiul straturilor geologice, adică straturile din sol sau rocă și a descris modul în care astfel de straturi s-ar forma
cronologic prin sedimentare. De asemenea, a studiat fosilele, sugerând în special o teorie care ar putea descrie procesul de fosilizare prin modificări
chimice. În 1660, Steno a mers la Amsterdam pentru a studia anatomia umană. În timpul șederii sale la Amsterdam, Steensen a descoperit o structură
nedescrisă anterior, „ductus Stenonis” (conductul glandei parotide) în capete de oaie, câine și iepure. A apărut o dispută cu Blasius cu privire la creditul
pentru descoperire, dar numele lui Steensen a rămas asociat cu această structură cunoscută astăzi drept conductul/canalul Stensen. În Leiden, Steensen a
studiat cordul fiert al unei vaci și a stabilit că era un mușchi obișnuit și nu centrul căldurii așa cum credeau Galenus și Descartes. La Florența, Steensen s-a
concentrat asupra sistemului muscular și a naturii contracției musculare. A devenit membru al Accademia del Cimento. Ca și Vincenzo Viviani, Steensen a
propus un model geometric al mușchilor pentru a arăta că un mușchi care se contractă își schimbă forma, dar nu și volumul. Steensen a fost primul care a
descris sistemul de linii laterale la pești. În 1665 a fost numit medic al Marelui Duce Ferdinand al II-lea al Florenței. La sfârșitul anilor 1660, în timp ce
studia la Florența, Niels Steensen s-a convertit de la protestantism la catolicism. La mijlocul anilor 1670 s-a dedicat pe deplin teologiei, devenind o figură
importantă a Contrareformei. A fost numit episcop de Schwerin în 1676, lucrând pentru a promova catolicismul în Germania de Nord, predominant
protestantă. Niels Steensen a fost înmormântat inițial în Bazilica di San Lorenzo din Florența, dar trupul său a fost exhumat în 1953 și reîngropat în
„Capella Stenoniana” din aceeași bazilică. A fost beatificat de Biserica Catolică în 1987. Din 2008, cazul său în vederea canonizării este încă examinat de
către Vatican (conform https://en.wikipedia.org/wiki/Nicolas_Steno).
20
 Bolta palatină la ecvine Bolta palatină la suine
(după V. Coțofan ș.a., 2007) (după V. Coțofan ș.a., 2007)

Rafeul palatin (Raphe palati) reprezintă urma suturii mediane a proceselor palatine
laterale ale maxilei în timpul dezvoltării embrionare. Rafeul palatin începe în apropierea papilei
incisive și poate fi urmărit până în vecinătatea palatului moale.
Crestele palatine (Rugae palatinae) sunt reliefuri transversale care pornesc de la nivelul
rafeului palatin și se orientează către marginea laterală a bolții palatine, cel mai adesea descriind o
inflexiune cu concavitatea orientată aboral (caudal). Numărul de creste diferă în funcție de specie.
Crestele palatine scad în înălțime în direcție antero-posterioară. Marginile crestelor sunt subțiri și
netede la cele mai multe specii; la rumegătoare au un aspect dantelat. Crestele palatine ocupă toată
sau aproape toată suprafața palatului dur (la leporide, ecvine, suine și carnivore). La rumegătoare
ele ocupă doar primele două treimi rostrale ale bolții palatine, boltă care aboral devine netedă.

Bolta palatină la canide Bolta palatină la leporide

(după V. Coțofan ș.a., 2007) (după V. Coțofan ș.a., 2007)

Structura palatului este reprezentată de o mucoasă (albicioasă sau pigmentată), glande

salivare palatine (Glandulae palatinae), o submucoasă aderentă la suportul osos (vezi Osteologia!),
vase și nervi.
Bolta palatină menține furajele în cavitatea bucală și le dirijează către baza limbii datorită
dispoziției crestelor palatine, facilitând primul timp al deglutiției (înghițirii). Astfel, palatul dur are
un rol important în masticație. De asemenea, participă la aspirarea lichidelor.
21
 1.4. Vălul palatin sau palatul moale (Palatum molle s. Velum palatinum)
Atașat la marginea aborală a porțiunii orizontale a palatinului, vălul palatin prelungește
aboro-ventral bolta palatină. Vălul palatin este o structură contractilă și mobilă care separă
cavitatea bucală de cea faringiană.
Palatul moale delimitează împreună cu rădăcina limbii orificiul buco-faringian. Dispus
oblic în direcție ventro-caudală, palatul moale este gros, deformabil și neregulat patrulater. Este
îngust și foarte lung la ecvine.
Vălul palatin prezintă două fețe (bucală și faringiană) și patru margini dintre care doar una,
cea ventro-caudală, este liberă.
Fața bucală este acoperită cu o mucoasă (de tip bucal sau digestiv) care prezintă
numeroase mici orificii de excreție aparținând glandelor salivare subiacente (glande salivare
palatine). Pe fiecare parte este prezent un pliu gros, care se dispune pe marginea laterală a bazei
limbii – stâlpii (pilierii) rostrali ai vălului palatin sau ai arcului palatin (Arcus palatoglossus).
Fața faringiană, dispusă dorso-caudal, are mucoasa mai netedă și este de tip nazal sau respirator.
Marginea rostro-dorsală este groasă și atașată de marginea aborală a palatinului, continuând
palatul dur. Marginile laterale sunt inserate pe oasele palatin și pterigoid și se continuă cu pereții
laterali ai cavității bucale și ai faringelui. Marginea liberă, ventro-caudală, este concavă dintr-o
parte în alta și prezintă la suine o prelungire mediană rudimentară – uvula palatină (Uvula
palatina) sau lueta (omușorul), asemănător celui al primatelor. Marginea liberă se continuă de-o
parte și de alta cu câte un relief dirijat caudal – pilierii (stâlpii) aborali ai vălului palatin (sau
arcul palato-faringian) (Arcus palatopharyngeus). Fiecare pilier se dirijează pe peretele lateral și
apoi pe peretele caudal al faringelui unde tinde să se reunească cu cel din partea opusă. Între arcul
palatin și arcul palato-faringian este prezentă câte o depresiune laterală, mai mult sau mai puțin
adâncă în funcție de specie, denumită fosa amigdaliană (Fossa tonsillaris), ocupată de tonsilele
palatine sau „amigdalele palatine” (Tonsilla palatina).
Structura vălului palatin. Palatul moale este susținut de o lamă fibroasă care oferă inserție
mușchilor vălului palatin. Acest ansamblu (lama fibroasă și mușchii) este tapetat pe fiecare dintre
fețele sale de două mucoase – bucală și faringiană, care sunt în continuitate una cu cealaltă de la
nivelul marginii libere. Sunt prezente glande salivare, vase și nervi.
Aponevroza palatină (Aponeurosis palatina) reprezintă scheletul fibros al palatului moale,
care este atașat la oasele palatine, cu periostul cărora se continuă. Este foarte dezvoltată la ecvine.
Pe aponevroza palatină, de-o parte și de alta, se inseră porțiunea terminală a mușchiului tensor al
vălului palatin.
Patru perechi de mușchi asigură mobilitatea vălul palatin. Mușchiul palatin (M. palatinus)
este redus și cilindroid. Originea mușchiului se află pe fața dorsală (faringiană) a aponevrozei
palatine, aproape de arcada palatină și se termină la marginea liberă a palatului moale. Contracția
lui scurtează vălul palatin. Mușchiul palatofaringian (M. palatopharyngeus) este un mușchi lat și
subțire, comun vălului palatin și faringelui. Se inseră pe aponevroza palatină și se bifurcă caudal și
lateral pe marginea cranială a cartilajului tiroid al laringelui. Când inserția fixă este pe laringe,
mușchiul trage de vălul palatin; când inserția fixă este pe aponevroza palatină, mușchiul ridică
faringele și laringele. Mușchiul tensor al vălului palatin sau „peristafilin extern” (M. tensor veli
palatini) este un mușchi redus, alungit și aplatizat. Mușchiul se inseră pe procesul muscular al
osului temporal. Tendonul său terminal se dirijează din exterior spre interior peste cârligul osului
pterigoid și se confundă cu aponevroza palatină. Muschiul este tensor al aponevrozei palatine și
coboară vălul palatin. Mușchiul ridicător al vălului palatin sau „peristafilin intern” (M. levator
veli palatini) se inseră tot pe procesul muscular al temporalului. Se termină pe fața faringiană a
aponevrozei palatine. Mușchiul este ridicător al vălului palatin.
Mucoasa feței orale este continuarea mucoasei bucale. Mucoasa feței faringiene este de
tip respirator, asemănătoare celei a cavităților nazale. Cele două mucoase se continuă una cu
cealaltă la nivelul marginii libere a vălului palatin.

22
 ***

La dromader (Camelus dromedarius) vălul palatin prezintă la nivelul pilierilor (pe fața
rostrală) câte un diverticul cunoscut sub denumrea de „dulla” (cuvânt derivat din verbul arab dala‘a
care înseamnă „a scoate limba”). Diverticulul palatului moale este prezent la ambele sexe pe fața
orală a pilierilor. Dulla este bine dezvoltată la masculi. Diverticulul are un aspect plisat (în repaus)
și este foarte dilatabil, fiind format din țesut conjunctiv lax cu puține glande mucoase și noduli
limfoizi constituind amigdala palatină. Întregul diverticul este acoperit cu un epiteliu scuamos
stratificat keratinizat. Exteriorizarea orală a acestui diverticul are loc numai la masculi în timpul
sezonului de împerechere sau sub stres intens. Exteriorizarea (proiectarea pe la comisurile buzelor)
se realizează prin contracția mușchilor vălului palatin și închiderea choanelor, aerul expirat fiind
forțat să pătrundă în diverticule. Presiunea crescută conduce la mărirea în volum a diverticulului și
proiectarea acestuia în afara cavității bucale. Odată ce s-a încheiat expirația diverticulul se
micșorează și se retrage în interiorul cavității bucale. Dulla de cămilă îndeplinește o dublă funcție,
de a afirma superioritatea față de alți masculi și de a câștiga cămilele femele. Este o formă de
comportament sexual pe care masculul o exprimă în timpul sezonului de reproducere. O cămilă
mascul își va proiecta dulla pe tot parcursul zilei, la fiecare 15 până la 30 de minute. Acest
comportament este însoțit de zgomote puternice, spumozități în cavitatea bucală și urinare
frecventă. Dulla nu este prezentă la celalalte specii de camelide.

1.5. Planșeul sublingual (Podeaua cavității bucale)

Planșeul sublingual este delimitat de arcada dentară inferioară (mandibulară) și este

acoperit în repaus de către limbă, putând fi examinat numai atunci când limba este ridicată.
Podeaua este simplă și excavată rostral (în porțiunea în care nu este atașată limba). Inserția limbii
împarte planșeul sublingual în două spații sublinguale laterale – recesurile sublinguale laterale
(Recessus sublinguales laterales).
Regiunea rostrală a podelei sau a planșeului rostral sublingual corespunde suprafeței
dorsale a corpului mandibulei. În plan median la acest nivel se atașează frâul limbii (Frenulum
linguae), un pliu mucos subțire și vertical. Rostral și pe fiecare parte este prezent, sublingual, câte
un caruncul sublingual (Caruncula sublingualis), un relief mucos mai mult sau mai puțin
aplatizat dorso-ventral. Conformația carunculilor variază în raport cu specia. La nivelul vârfului
carunculului se deschide canalul glandei mandibulare, la care se adaugă (cu excepția ecvinelor și
leporidelor) deschiderea canalului glandei sublinguale – porțiunea monostomatică.
Fiecare recesus sublingual lateral (Recessus sublingualis lateralis) se întinde până în
dreptul ultimului molar inferior. La nivelul recesului este prezentă câte o creastă longitudinală –
pliul sublingual sau „creasta sublinguală” (Plica sublingualis), formată de deschiderile canalelor
glandelor sublinguale – porțiunea polistomatică. Mucoasa este continuarea mucoasei linguale și a
gingiei, fiind aderentă și mai subțire în regiunea rostrală.

1.6. Limba (Lingua)

Limba este o structură musculară, impară și dispusă median pe podeaua cavității bucale; ea
este acoperită cu o mucoasă ce prezintă papile specializate. Limba este atașată atât complexului
hioidian, cât și mandibulei. Limba este conectată cu faringele, vălul palatin și laringele. În repaus
limba acoperă întregul planșeu sublingual și ocupă întreaga cavitate bucală când gura este închisă
(când sunt apropiate cele două arcade dentare).
Limba are rol important în prehensiunea și masticația furajelor, fiind și un organ gustativ.
Limba intervine în deglutiție și fonație.
23
 Limba prezintă o porțiune liberă, dispusă rostral (vârful limbii) și o porțiune fixă (corpul și
baza/rădăcina limbii), mult mai întinsă decât precendenta.
Vârful limbii (Apex linguae) este foarte mobil, liber și cu aspect de apendice. El este
aplatizat dorso-ventral. Vârful este subțire la carnivore, ecvine, leporide, ușor mai gros la suine și
foarte gros la rumegătoare. Fața dorsală este convexă la bovine, planiformă sau ușor excavată la
celelalte specii. Ea se continuă fără limită de demarcație cu fața dorsală a porțiunii fixe. La unele
specii limba prezintă un silon (un șanț) median. Fața ventrală este netedă, ușor convexă și se
continuă cu fețele laterale ale corpului; de porțiunea sa aborală se atașează frâul limbii (stâlpul
anterior al limbii) (Frenulum linguae). Cele două fețe ale vârfului limbii sunt separate de o
margine rotunjită, cu forme variabile în funcție de specie, care se continuă cu marginile laterale ale
corpului limbii.
Corpul limbii (Corpus linguae) are o formă neregulat prismatică. Corpul limbii prezintă
trei fețe (una dorsală și două laterale) unite prin trei margini. Fața dorsală constituie dosul limbii
(Dorsum linguae) și vine în contact cu bolta palatină când cavitatea bucală este închisă; ea prezintă
un silon median (Sulcus medianus linguae) foarte vizibil la canide. Acest șanț (silon) median este
prezent și la ecvine și leporide. La majoritatea speciilor dosul limbii este convex dintr-o parte în
cealaltă. La rumegătoare se observă un relief evident – protuberanța linguală sau torusul lingual
(Torus linguae). Un relief asemănător este prezent și la leporide; la suine protuberanța este
alungită. Fețele laterale sunt înalte la ierbivore, în special la ecvine și leporide; ele devin mai joase
și orientate ventral la carnivore. Marginile laterale sau marginile limbii (Margo linguae) separă
fața dorsală de fețele laterale. Marginea ventrală este virtuală (deoarece unește corpul și rădăcina
limbii cu podeaua cavității bucale).

Limba la ecvine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. corpul limbii, b. rădăcina limbii (baza limbii), c. vârful limbii

Rădăcina limbii sau baza limbii (Radix linguae) continuă aboral corpul limbii și se
înclină în sens aboral. De fiecare parte baza limbii se continuă cu arcada gloso-palatină și cu fosa
tonsilară. Rădăcina limbii se continuă în plan median cu pliul gloso-epiglotic (cuta gloso-
epiglotică) până la baza epiglotei (un cartilaj al laringelui).
Structural, limba este formată dintr-o mucoasă bogată în structuri glandulare și limfoide, o
componentă conjunctivo-fibroasă, mușchi, vase și nervi.
Mucoasa linguală (Tunica mucosa linguae) acoperă aproape în întregime organul.
Mucoasa prezintă o serie de papile delomorfe, formațiuni glandulare și limfoide.
24
 Papilele linguale (Papillae linguales) sunt foarte numeroase și acoperă întreaga suprafață a
limbii, au formă și funcții diferite și sunt reprezentate de papilele filiforme, papilele fungiforme,
papilele circumvalate (caliciforme) și papilele foliate. Cele mai numeroase și cu rol mecanic sau
tactil sunt papilele filiforme și cele fungiforme. Papilele circumvalate (caliciforme) și cele foliate
au rol gustativ.
Papilele filiforme (Papillae filiformes) sunt cele mai numeroase. Ele acoperă fața dorsală și
marginile limbii. Aceste papile dau suprafeței limbii un aspect catifelat la speciile la care nu sunt
amestecate cu un număr mare de papile conice dure și ascuțite, cum sunt cele prezente la feline și
rumegătoare. Papilele conice (Papillae conicae) sunt îngroșate, rigide și au epiteliul cheratinizat.
Ele sunt repartizate pe toată suprafața limbii. Papilele lenticulare (Papillae lenticulares) sunt
prezente numai la rumegătoare. Sunt puțin numeroase, diseminate pe protuberanța linguală, sunt
rotunjite și puțin înalte. Reprezintă o variantă a papilelor conice.
Papilele fungiforme (Papilae fungiformes) sunt rotunjite, frecvent pediculate, având aspect
de ciupercuță. Mai puțin numeroase comparativ cu papilele filiforme, ele sunt prezente pe fața
dorsală a corpului și vârfului limbii, fiind mai numeroase pe marginile sau în apropierea marginilor
limbii.
Papilele circumvalate sau „papilele caliciforme” (Papillae valatae) sunt prezente la limita
dintre corp și baza limbii. Ele sunt voluminoase, aplatizate și discoidale. Aceste papile sunt
circumscrise de un îngust și profund șanț (Sulcus papillae) care le separă de un burelet inelar
(Vallum papillae).

Papilele linguale
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. papile circumvalate (caliciforme), 2. papile foliate, 3. papile fungiforme, 4. papiles filiforme
A. ecvine, B. bovine, C. suine, D. canide

Papilele foliate (Papillae foliatae) sunt prezente la nivelul extremității aborale a marginilor
limbii și sunt reprezentate de o serie de lame aplatizate dintr-o parte în alta, semănând cu paginile
unei cărți. Papilele foliate lipsesc la rumegătoare.
Limba este susținută de o structură conjunctivă care se densifică la periferie și mai ales în
plan median unde formează septul lingual (Septum linguae). La nivelul feței ventrale a vârfului

25
limbii este prezent un cordon fibros, constant și foarte puternic, la canide fiind cunoscut drept lissa
(Lyssa).
Mușchii limbii sunt sistematizați în mușchi extrinseci și mușchi intrinseci. Mușchii
extrinseci au o inserție pe complexul hioidian sau la nivelul mandibulei și o inserție în masa limbii,
fiind reprezentați de mușchii stilogloși, hiogloși și geniogloși.
Mușchii intrinseci au ambele inserții în masa limbii; ei sunt reprezentați de mușchiul
lingual propriu, mușchi format din fascicule musculare orientate longitudinal, transversal și
vertical. Între straturile de fibre musculare și înaintea corpului hioidului este prezentă o cantitate de
țesut adipos care formează nucleul adipos (Nucleus adiposus linguae).
Mușchiul stiloglos (M. styloglossus) este reprezentat de o bandeletă musculată aplatizată
dintr-o parte în alta și care se inseră pe stilohioid și în masa limbii. Mușchiul înclină lateral limba
(când acționează fiecare separat) și o trage în cavitatea bucală când acționează împreună cu
simetricul.
Mușchiul hioglos (M. hyoglossus) este lat și aplatizat dintr-o parte în cealaltă. Își are
originea pe corpul hioidului și se epuizează în masa limbii. Are rolul de a retrage limba în cavitatea
bucală și de a coborî baza limbii.
Mușchiul micul hioglos (M. hyoglossus minor) este reprezentat de câteva fascicule
musculare detașate din mușchiul hioglos care își au originea pe fața dorsală a corpului
bazihioidului și se termină în baza limbii. Prin contracție, trage limba înapoi.
Mușchiul genioglos (M. genioglossus) este aplatizat și dispus în plan median în contact cu
septul lingual, sept care îl separă de mușchiul situat de cealaltă parte. Mușchiul are aspect
semipenat, fibrele sale raionând de la nivelul unui tendon longitudinal situat rostral de-a lungul
marginii ventrale a mușchiului. Tendonul, scurt, se inseră pe suprafața geneenă a mandibulei;
fibrele musculare se dispersează în evantai în direcție orală, verticală și aborală, continuându-se cu
fibrele mușchilor intrinseci. Prin contracție, trage limba spre înainte (prin fibrele orale), o trage în
cavitatea bucală (prin fibrele aborale) sau o coboară, aplicând-o pe podeaua cavității bucale (prin
fibrele verticale).

Mușchii limbii
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. m. occipito-hioidian, 2. m. digastric, 3. m. stilo-hioidian, 4. m. hioglos,
5. m. stiloglos, 6. genio-hioidian, 7. m. genioglos, 8. m. milo-hioidian, 9. vârful limbii
26
 Mușchiul lingual propriu-zis (sau mușchii intrinseci ai limbii) (M. lingualis proprius) este
format din fascicule musculare longitudinale superficiale și profunde (Fibrae longitudinales
superficiales et profundae), fascicule musculare transversale (Fibrae transversae) și fascicule
musculare verticale (Fibrae perpendiculares) care se intersectează între ele. Contracția acestor
fascicule dau limbii diferite forme și proporții, și îi modifică consistența.

***

La unele specii de animale limba are colorații particulare. Astfel, la rasa de câini Chow-
Chow, la okapi (Okapia johnstoni), la girafe (Giraffa camelopardalis), la antilopele Impala
(Aepyceros melampus), la ursul polar (Ursus maritimus) limba are o colorație bleu-violet. Chiar
dacă mecanismul prin care apare această colorație este cunoscut, utilitatea biologică a acestei
colorații este mai greu de definit. Limba este un organ foarte vascularizat, sângele dându-i culoarea
roz-roșiatică la majoritatea speciilor. De aceea, culoarea bleu-violacee este considerată o problemă
de sănătate. Dar la speciile și rasele menționate această culoare bleu-violet este normală și se
datorează pigmentului numit melanină care este prezent, spre exemplu, în limba girafei. La această
specie melanina are rolul de a proteja limba de razele solare (de radiațiile ultraviolete și de efectul
lor nefast asupra ADN-ului), cunoscut fiind faptul că girafele fac prehensiunea frunzelor din vârful
arborilor de accacia cu ajutorul limbii.

Limba la girafă
(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Astfel, culoarea bleu-violet a apărut ca o consecință a selecției naturale, ca o adaptare la

condițiile de hrănire și de mediu. În schimb, la rasa de câini Chow-Chow culoarea bleu-violet a
întregii cavități bucale (nu numai a limbii) a apărut ca o consecință a selecției artificiale realizate
de către crescătorii de câini, colorația bleu-violet având doar rol estetic. La multe specii de reptile,
rolul acestei colorații este mult mai pregnant. La o specie de șopârle, șopârla cu limbă albastră
(Tiliqua scincoides), această colorație are rol important în apărare. Limba bleu reflectă radiațiile
ultraviolete ceea ce determină îndepărtarea eventualilor prădători. La celelalte specii rolul

27
colorației bleu-violet a limbii este încă puțin cunoscut (după https://www.facebook.com/
brutnatureFR).

1.7. Particularitățiile cavității bucale la speciile domestice

Particularitățile cavității bucale sunt în concordanță cu obiceiurile alimentare ale fiecărei

specii.

1.7.1. Cavitatea bucală la ecvine

Cavitatea bucală este lungă și îngustă, dar posibilitatea deschiderii largi a acesteia este
redusă, iar accesul medico-chirurgical este dificil.
Buzele sunt foarte mobile și au rol important în prehensiunea furajelor. Fața lor externă este
acoperită în întregime cu piele cu păr fin, printre care sunt prezente și fire de păr mai lung cu rol
tactil. Buza superioară (maxilară) este străbătută în plan median de un șanț vertical puțin adânc.
Buza inferioară (mandibulară) prezintă la exterior un relief evident, cărnos și mobil denumit moțul
bărbiei. Glandele salivare labiale, situate pe fața bucală, sunt numeroase; orificiile acestora,
numeroase și reduse dimensional, sunt vizibile la nivelul mucoasei labiale. Orificiul bucal este
relativ îngust. Comisurile sunt rotunjite și ajung până în dreptul primului premolar.
Obrajii sunt lungi, înguști și acoperă toată lungimea arcadelor molare. Fața internă a
obrajilor este relativ netedă; papila parotidiană este evidentă și se deschide în dreptul ultimului
premolar superior.
Bolta palatină este alungită și mai largă (lată) în dreptul molarilor. Papila incisivă este
ușor patrulateră. Conductele incisive (parte a organului vomero-nazal) nu se deschid în cavitatea
bucală (orificiile sunt acoperite cu mucoasă). Rafeul palatin este evident până la nivelul arcadei
palatine. Sunt prezente 17 sau 18 perechi de creste palatine care sunt concave aboral și vizibile
până în apropierea vălului palatin. Crestele palatine descresc în sens oro-aboral.
Palatul moale (vălul palatin) este foarte lung și puțin mobil. Marginea liberă a vălului
palatin se sprijină pe baza epiglotei (cartilaj al laringelui); în consecință respirația de tip bucal este
imposibilă, iar regurgitarea furajelor sau vomismentele se realizează doar pe cale nazală. Mucoasa
rostrală prezintă numeroase mici orificii aparținând glandelor palatine. Fosele tonsilare sunt largi,
puțin adânci și cu tonsilele palatine dispuse difuz.
Planșeul (podeaua) este îngust; carunculii sublinguali sunt aplatizați dorso-ventral. Lateral
și la baza carunculilor sublinguali se observă deschiderea canalelor glandelor mandibulare.
Limba este lungă și îngustă. Vârful limbii este lățit, cu aspect de spatulă la extremitea
liberă. Pe fața ventrală se observă un stâlp median (frâul lingual) simplu. Mucoasa prezintă papile
filiforme subțiri și necornificate ce dau aspect catifelat limbii. Papilele fungiforme sunt mai
răspândite pe porțiunea liberă și pe marginile limbii. Papilele caliciforme sunt în număr de 2,
uneori fiind prezentă și o a treia papilă (mai redusă și dispusă ușor aboral față de celelalte două).
Această a treia papilă este mai frecventă, dar nu constantă, la asin (măgar). Papilele foliate sunt
bine reprezentate.

1.7.2. Cavitatea bucală la bovine

Cavitatea bucală este mai scurtă și mai largă decât la ecvine.

Buzele sunt groase și rigide. Buza superioară, mai dezvoltată, acoperă parțial comisurile și
prezintă pe fața externă o suprafață largă, patrulateră, glabră (lipsită de fire de păr), de culoare roz
sau pigmentată. Suprafața se numește zona epidermică a botului sau plan nazo-labial (Philtrum) și
este bogată în glande nazo-labiale (considerate glande sudoripare modificate). Buza inferioară este
mai redusă și acoperită parțial de către buza superioară. La nivelul marginii libere se observă
trecerea de la piele la mucoasă. Moțul bărbiei este mult mai puțin reliefat și mai puțin voluminos
28
decât la ecvine. Fața internă a buzelor este netedă până aproape de jumătatea lor; în rest fața lor
internă și mai ales către comisuri este acoperită cu papile conice – papile labiale – care sunt dirijate
cu vârful aboral, papile care devin din ce în ce mai voluminoase către comisuri, nivel la care se
continuă cu papilele de la nivelul obrajilor.
Obrajii sunt mai scurți și mai largi decât la ecvine. Partea internă a obrajilor prezintă
numeroase papilele odontoide cu vârful dirijat aboral, papile care ocupă suprafața dintre comisura
buzelor și primii molari. Sunt prezente trei rânduri de glande molare. Papila parotidiană se
deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior.
Bolta palatină este mai largă, însă mai scurtă comparativ cu ecvinele. Rostral prezintă o
îngustare dispusă între bureletul incisiv și primul molar. Dinții incisivi superiori sunt înlocuiți cu o
formațiune fibroasă, groasă și rezistentă, acoperită cu mucoasă, cu aspect semilunar – bureletul
incisiv (Pulvinus dentalis). Papila incisivă are formă triunghiulară și este flancată de două reduse
fisuri în forma literei „Y’’ sau „T” (acestea reprezintă deschiderile bucale ale canalelor vomero-
nazale). Crestele palatine, în număr de 16-18, ocupă numai cele două treimi orale ale bolții
palatine. În treimea aborală mucoasa este netedă. Crestele sunt puțin curbate și cu marginea
dantelată.
Vălul palatin este lat și lung (însă mai scurt decât la ecvine), marginea liberă ajunge în
apropierea bazei epiglotei. Valul palatin este mobil și, fiind mai scurt, permite respirația bucală și
regurgitarea furajelor (bolului mericic) în timpul rumegării. Fosa amigdaliană este profundă.
Carunculii sublinguali sunt mai lați, fibrocartilaginoși și cu marginea liberă dantelată, iar
frâul limbii este orientat transversal.
Limba este groasă și aspră, cu porțiunea liberă foarte mobilă. Corpul este masiv, fața
dorsală prezintă o proeminență dezvoltată – protuberanța linguală (Torus s. Protuberantia
linguae). Înaintea protuberanței linguale este prezentă o depresiune transversală (fosa linguală) cu
o adâncime de 3-4 cm. În această depresiune se acumulează deseori resturi alimentare, ariste de
graminee sau chiar fragmente metalice ajunse în cavitatea bucală odată cu furajele. La acest nivel
pot avea loc procese patologice, ceea ce implică examinarea atentă a feței dorsale a limbii.
Porțiunea liberă este lipsită de silon median și are extremitatea ascuțită. Mucoasa linguală este
groasă și cu papile filiforme dezvoltate, cornificate și cu vârful orientat aboral. La nivelul
protuberanței linguale sunt prezente papile lenticulare voluminoase și aplatizate. Papilele
fungiforme, dezvoltate, sunt mai numeroase pe marginile porțiunii libere. Papilele caliciforme sunt
dispuse pe două rânduri, câte 9-10 de fiecare parte. Lipsesc papilele foliate. Pilierul anterior
(stâlpul anterior sau frâul limbii) este orientat transversal. La bovine, limba are un rol esențial în
prehensiunea furajelor. La majoritatea exemplarelor limba prezintă pete pigmentate.

1.7.3. Cavitatea bucală la rumegătoarele mici (ovine și caprine)

Buzele sunt subțiri și mobile și au rol important în prehensiunea furajelor. Buza superioară
prezintă o zonă epidermică redusă, cu aspect triunghiular; restul feței externe a buzei este acoperită
de piele cu peri scurți. Buza inferioară este parțial acoperită de buza superioară. La caprine, la
nivelul bărbiei se observă un smoc de peri lungi care constituie barbișonul. La ambele specii,
asemănător bovinelor, pe fața internă a buzelor sunt prezente papile odontoide.
Obrajii prezintă aceeași dispoziție și aceleași particularități ca la bovine. La ovine, canalul
parotidian se deschide printr-o papilă în dreptul primului molar superior, uneori chiar și în dreptul
ultimului premolar. La caprine, papila parotidiană este situată intermediar între dispunerea de la
bovine și cea de la ovine.
Bolta palatină este mai îngustă (rostral) și excavată în dreptul molarilor (o depresiune cu
aspect de jgheab). Bureletul incisiv înglobează o papilă incisivă triunghiulară cu vârful orientat
aboral. Crestele palatine, în număr de 12-15, sunt mai puțin dantelate și sunt prezente până în
dreptul celui de-al treilea premolar superior.
Vălul palatin este asemănător cu al bovinelor. Fosele amigdaliene sunt bifide, iar stâlpii
(pilierii) anteriori mai dezvoltați decât la bovine.

29
 Podeaua cavității bucale este asemănătoare cu a bovinelor.
Limba este mai redusă ca volum comparativ cu cea a bovinelor. Corpul prezintă o
tuberozitate linguală mai redusă. Vârful limbii este mai scurt, cu extremitatea liberă rotunjită și cu
un șant median pe fața dorsală. Papilele filiforme sunt dezvoltate și mai puțin cornificate. Papilele
fungiforme sunt numeroase și foarte vizibile. Papilele caliciforme, cu aceeași dispunere ca la
bovine, sunt mai numeroase (10-12 de fiecare parte). Nu sunt prezente papilele foliate.

Limba la bovine – fața dorsală

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
a.1. vârful limbii, 2. corpul limbii, 3. protuberanța linguală, 4. baza limbii, 5. fosa linguală,
b, c. papile filiforme (cheratinizate) și papile fungiforme, d. fosa linguală, e. papile conice cheratinizate,
g. papile caliciforme (circumvalate).

1.7.4. Cavitatea bucală la suine

Cavitatea bucală este relativ lungă și lată, cu un orificiu bucal extins până în dreptul
premolarilor.
Buzele sunt inegale. Buza superioară este foarte dezvoltată, acoperă parțial buza inferioară
și rostral se confundă cu vârful nasului, constituind râtul (ce are ca bază anatomică osul râtului –
v. Osteologia). Zona epidermică este relativ circulară și la nivelul acesteia se deschid cele două
narine. În apropierea comisurilor, buza superioară prezintă de-o parte și de alta câte o depresiune
îngustă și adâncă prin care părăsesc cavitatea bucală caninii (mai ales la vier). Această depresiune
este prezentă la ambele sexe. Buza inferioară este puțin dezvoltată și ascuțită.
Obrajii sunt scurți și mucoasa este netedă. Papila parotidiană este dispusă în dreptul
primului sau celui de-al doilea molar superior.
Bolta palatină, lungă și relativ îngustă, are extremitatea rostrală cu aspect ogival. Lățimea
maximă a bolții palatine este în dreptul caninilor. Papila incisivă este redusă, dispusă în apropierea
incisivilor superiori și flancată de deschiderile conductelor vomero-nazale. Crestele palatine, în
număr de 20-22, sunt dezvoltate, rectilinii în treimea rostrală a bolții palatine și mai puțin
dezvoltate și recurbate în treimea aborală. Rafeul median este evident.
30
 Vălul palatin este lung, marginea liberă ajungând până la baza epiglotei. Pe fața bucală
(orală) se observă de ambele părți ale liniei mediane câte o formațiune eliptică, reliefată, pe
suprafața căreia sunt mici orificii, aceste structuri reprezentând amigdalele palatine. Marginea
liberă a vălului palatin prezintă un rudiment de luetă (omușor) (Uvula palatina). Fosa amigdaliană
este puțin adâncă.
Planșeul sublingual apical este redus. Carunculii sublinguali sunt puțin dezvoltați,
rotunjiți și moi (uneori pot lipsi). Pilierul anterior al limbii (frâul limbii) este orientat transversal.
Limba este alungită, groasă, cu o protuberanță alungită pe fața dorsală. Vârful limbii are
aspect ogival. Papilele filiforme, moi și numeroase, se măresc și spre baza limbii devin conice,
moi, cu vârful orientat aboral, sunt necornificate și denumite papile conice. Papilele fungiforme
sunt numeroase, mai ales pe fața dorsală a vârfului și corpului limbii. Papilele circumvalate
(caliciforme), în număr de două, sunt dispuse asemănător cu cele de la ecvine. Papilele foliate sunt
dezvoltate.

1.7.5. Cavitatea bucală la canide

Dimensiunle cavității bucale variază foarte mult în funcție de rasă, la fel și fața în
ansamblul ei. Orificiul bucal este întotdeauna foarte larg, comisurile buzelor ajungând până în
dreptul carnasierelor. Având orificiul bucal larg, la canide cavitatea bucală este ușor de explorat.
Mucoasa bucală este pigmentată (preponderent de culoare neagră) la cei mai mulți indivizi.
Buzele, subțiri și mobile, sunt inegale. Buza superioară (maxilară) acoperă pe părțile
laterale buza inferioară (mandibulară). Buza superioară realizează împreună cu vârful nasului o
zonă epidermică redusă, cu aspect triunghiular. Buza mandibulară are marginea liberă cu aspect
festonat, mai ales în apropierea comisurilor. Buzele sunt acoperite la exterior cu o piele cu păr fin,
printre care sunt peri tactili, mai numeroși și grupați pe buza superioară. Pe fața internă, buza
maxilară prezintă un frâu median, uneori dublu. Buza mandibulară prezintă câte un redus frâu
mucos în dreptul caninilor inferiori.
Obrajii sunt scurți și foarte extensibili. Mucoasa este netedă; conductul parotidian se
deschide în dreptul carnasierei superioare sau în dreptul premolarului anterior carnasierei.
Glandele bucale dorsale sunt grupate într-o masă rotunjită dispusă aboral și numită „glandă
zigomatică” (Gl. zygomatica). Această glandă este situată între arcada zigomatică, periorbită și
mușchiul pterigoidian medial. De la nivelul glandei se detașează un canal principal care se
deschide deasupra ultimului molar superior, precum și de trei sau patru canale accesorii mici și mai
multe canale aborale. Glandele bucale ventrale formează o „bandă” care este dispusă de la nivelul
caninului și până la marginea rostrală a mușchiului maseter.
Bolta palatină (palatul dur) este îngustă până în dreptul primilor premolari și se lărgește
mult aboral. Papila incisivă este evidentă, eliptică sau rotunjită și dispusă pe un burelet retro-
incisiv; organele vomero-nazale (porțiunea verticală) se deschid pe ambele părți ale papilei. Rafeul
palatin este puțin vizibil, uneori putând lipsi. Crestele palatine sunt puține (8-10) dar bine reliefate,
fiind curbate într-o acoladă. Toate aceste creste au o margine netedă, dar între ele există șiruri
incomplete de papile mici și aspre. Palatul moale este relativ lung, dar respirația orală și
regurgitarea sunt foarte ușoare. Fosa amigdaliană este adâncă, iar amigdala palatină bine definită.
Planșeul sublingual prezintă, de o parte și de alta a unui frâu lingual simplu și foarte
amplu, un caruncul sublingual rotunjit, neted și redus dimensional.
Limba este lată, subțire, foarte mobilă și puternic protractilă. Suprafața dorsală a limbii
este străbătută aproape pe toată lungimea de un șanț median vizibil. Vârful este lung și lat și se
termină într-un semicerc. Papilele filiforme sunt moi; devin mai puțin numeroase, simple și
amestecate cu papile conice moi și înalte pe rădăcina (baza) limbii. Papilele fungiforme sunt
vizibile, prezente pe cele două treimi rostrale ale limbii. Papilele circumvalate, câte două sau trei
pe fiecare parte, sunt dispuse în două linii convergente aboral, cele două linii formând un „V” cu
deschiderea rostral. Papilele foliate sunt distincte. Pe fața ventrală a vârfului limbii este ușor de

31
palpat, în fața unui relief longitudinal median, un cordon fibros, fusiform (lyssa), care nu ajunge să
se insere posterior pe hioid.

1.7.6. Cavitatea bucală la feline

Cavitatea bucală este scurtă și largă. Buzele au fire de păr tactile lungi, mai ales pe buza
superioară unde formează pe fiecare parte un mănunchi bine reprezentat – mustățile (sau vibrizele).
Buza inferioară este puțin festonată. Obrajii sunt scurți. Glandele zigomatice și bucale ventrale sunt
bine reprezentate.
Bolta palatină (palatul dur) prezintă șase sau șapte perechi de creste care se unesc dintr-o
parte în alta într-un arc aproximativ regulat. În intervalele dintre ele sunt rânduri de papile mult mai
puternice, cornificate, mai vizibile decât la canide.
Vălul palatin (palatul moale) este proporțional mai dezvoltat decât la canide.
Limba este scurtă; este de asemenea aplatizată, dar lipsită de un șanț dorsal. Pe vârful și
corpul limbii sunt prezente papile conice puternice, foarte cheratinizate, cu vârful dirijat aboral.
Aceste papile dau un aspect aspru (asemănător unui rașpel), limba fiind capabilă să desprindă cele
mai mici bucăți de carne de pe oase, dar și să fie folosită pentru întreținerea blănii prin lins (toaleta
corporală). Tot restul feței dorsale a limbii este acoperit de papile filiforme moi, amestecate cu
papile fungiforme. Pe rădăcina limbii sunt prezente papile conice moi, groase și înalte. Papilele
circumvalate sunt dispuse ca la canide. Papilele foliate sunt vizibile. Lyssa este prezentă, însă
redusă dimensional.

1.7.7. Cavitatea bucală la leporide

Cavitatea bucală este lungă, îngustă rostral și lărgită în porțiunea aborală.

Buzele sunt lungi, foarte mobile, acoperite cu peri fini și deși, printre care sunt prezente
numeroase fire de păr cu rol tactil. Comisurile buzelor sunt foarte adânci. Buza superioară acoperă
buza inferioară și prezintă un șanț naso-labial vertical profund.
Obrajii sunt lungi. Fața medială a obrajilor este acoperită cu piele cu peri (Pili
vestibulares). Glandele bucale ventrale sunt aglomerate, fiind situate aboral de comisura buzelor.
Glandele bucale dorsale formează o glandă zigomatică mare.
Bolta palatină este lungă, îngustă în partea rostrală și lărgită între molari. Papila incisivă
este lungă, largă și încadrată de două fante (deschiderile bucale ale canalelor vomero-nazale).
Rafeul palatin este distinct doar în cele două treimi aborale ale palatului dur. Crestele palatine, în
număr de 22-23, ocupă întregul palat dur și sunt proeminente și netede. Vălul palatin este lung și
larg. Glandele salivare palatine sunt abundente. Fosa amigdaliană este largă, iar amigdala palatină
este pedunculată.
Podeaua (planșeul sublingual) prezintă bilateral câte un pliu foarte evident.
Limba este rotunjită la capătul liber. Vârful este aplatizat dorso-ventral și prezintă un redus
șanț median dorsal. Fața dorsală a corpului limbii prezintă o protuberanță ovală și de culoare
albicioasă. Limba este acoperită cu papile filiforme moi care conferă mucoasei un aspect catifelat.
Papilele fungiforme sunt vizibile. Există o pereche de papile circumvalate dispuse ca la ecvine și
pe fiecare parte, un grup de papile foliate foarte vizibile.

1.8. Dinții (Dentes)

Dinții sunt organe dure. Sunt situați în cavitatea bucală și sunt utilizați pentru prehensiunea
și triturarea furajelor în timpul masticației. Totalitatea dinților formează dentiția (dantura)
caracteristică fiecărei specii.
Studiul dinților este important atât pentru anatomia comparată, cât și pentru zoologie,
paleontologie, zootehnie (determinarea vârstei unui animal) și mai ales în clinica veterinară.
32
 Mamiferele domestice prezintă dinți propriu-ziși, cu o structură și un mod de formare
propriu gnatostomienilor (animale posesoare de dinți).
Dinții au origine embiologică dublă (ecto- și mezodermică) și sunt implantați în alveolele
dentare ale unor oase ale splanhnocraniului (incisiv, maxilă, mandibulă).
În funcție de forma, uniformitatea, modul de creștere și aspectul coroanei dinților,
animalele pot fi sistematizate în:
- izodonte – animale care au toți dinții asemănători;
- heterodonte – animale care au mai multe categorii de dinți;
- izognate – animale cu dinți asemănători ca formă și număr pe ambele arcade dentare;
- anizognate – animale care prezintă dentiția mandibulară diferită de cea maxilară;
- hypselenodonte – animale care au dinți cu coroana lungă și erupție permanentă;
- brahiodonte – animale cu dinți cu coroană scurtă și erupție rapidă;
- bunodonte – animale cu dinți cu coroana mamelonată;
- selenodonte – animale ai căror dinți prezintă suprafața de tocire cu adâncituri delimitate de
creste.

1.8.1. Caractere generale

Dinții sunt dispuși pe oasele incisiv, maxilă și mandibulă într-o curbă parabolică deschisă
aboral ce formează arcada dentară superioară (Arcus dentalis superior), respectiv arcada
dentară inferioară (Arcus dentalis inferior). Arcadele dentare pot fi continue sau întrerupte de
spații interdentare, aceste intervale fiind denumite diastemă (Diastema), spațiu interdentar sau
„bară”.
Mamiferele domestice sunt heterodonte, dinții de pe fiecare arcadă dentară (dinspre
porțiunea rostro-medială în sens latero-aboral) fiind reprezentați de incisivi, canini, premolari și
molari.
Toate mamiferele domestice sunt difiodonte, prezentând două generații dentare sau dentiții
succesive, adică dinți deciduali, temporari sau dinți de lapte (Dentes decidui) și dinți
permanenți (Dentes permanentes).

1.8.2. Conformația și sistematizarea dinților

După erupție, fiecare dinte rămâne parțial implantat într-o cavitate a osului respectiv,
cavitate denumită alveolă dentară (Alveolus dentalis). Partea vizibilă, proeminentă în cavitatea
bucală, se numește coroana dintelui (Corona dentis); restul dintelui, acoperit de gingie și
implantat în alveolă, formează rădăcina (Radix dentis). Între coroană și rădăcină este prezent
gâtul dintelui (Cervix dentis s. Collum dentis), nivel la care se inseră gingia. Partea liberă a
rădăcinii formează vârful sau apexul (Apex radicis dentis) care prezintă un orificiu – orificiul
apical (Foramen apicis dentis) prin care se pătrunde în cavitatea dintelui sau „camera pulpară”
(Cavum dentis s. Cavum pulpare). În cavitatea dentară se găsește pulpa dintelui ce conține
formațiuni vasculare și nervoase. Această cameră pulpară se reduce odată cu înaintarea în vârstă.
La ecvine coroana dintelui incisiv prezintă un infundibul – infundibulul dentar, cornetul dentar
extern sau „mișuna” (Infundibulum dentis).
Dinții simpli (uniradiculari, cu o singură rădăcină) sunt formați doar din coroană, gât și o
singură rădăcină, așa cum sunt incisivii, caninii și primii premolari. Molarii și majoritatea
premolarilor sunt dinți compuși; prezintă rădăcini multiple și o coroană care prezintă mai multe
reliefuri (cuspizi). Coroana tuturor dinților prezintă o față ocluzală sau masticatorie (Facies
occlusalis) sau o margine ocluzală, o față labială sau vestibulară (în funcție de dinte) (Facies
vestibularis s. facialis) orientată către fața internă a buzei sau a obrazului, o față linguală (Facies
lingualis) (orientată către limbă), o margine mezială sau o față mezială (Facies mesialis) (partea
dintelui orientată în sens anterior) și o față distală sau margine distală (Facies distalis) (orientată
aboral).

33
 Incisivii (Dentes incisivi) sunt dinți simpli, aplatizați, ascuțiți și au o singură rădăcină.
Caninii (Dentes canini) sunt dezvoltați diferit în funcție de specie (foarte dezvoltați la
carnivore și suine, reduși sau absenți la ierbivore). Caninii au o rădăcină foarte puternică.
Premolarii (Dentes premolares) au o formă și dimensiuni diferite în funcție de specie.
Molarii (Dentes molares) sunt cei mai mari și mai complicați dintre toți dinții.

1.8.3. Structura dinților

Toți dinții sunt formați din părți dure și părți moi. Primele sunt produse de cele din urmă
(de părțile moi) și mențin vitalitatea dintelui.
Părțile dure sunt reprezentate de dentină, smalț și cement; părțile moi sunt reprezentate de
pulpa dentară și parodonțiu; la acestea se adaugă gingiile, care contribuie la fixarea dinților, vasele
și nervii.
Dentina sau ivoriul (Dentinum) constituie cea mai mare parte a dintelui, căruia îi dă forma.
Conține cavitatea dintelui și suprafața acesteia este acoperită de smalț și/sau cement. Este o
substanță dură, albicioasă sau alb-gălbuie, mai dură decât osul, dar asemănătoare ca aspect și
compoziție chimică.
Smalțul sau emailul (Enamelum) este o substanță foarte dură, translucidă, care acoperă
coroana și îi urmărește toate accidentele de relief. Unele tipuri de dinți au o coroană cu un strat de
smalț incomplet. Niciodată smalțul nu este prezent pe rădăcina dentară.
Cementul (Cementum) este o substanță tare, opacă, cu o culoare gri-gălbuie, foarte
asemănătoare cu țesutul osos. Acoperă rădăcinile tuturor dinților. Practic lipsește pe coroana
dinților. Formează un strat subțire în infundibulul coroanei incisivilor la ecvine.
Pulpa dentară (Pulpa dentis) este un țesut moale, roșcat sau roz, care ocupă cavitatea
dintelui. Este alcătuită dintr-un țesut conjunctiv gelatinos, o rețea hemo-capilară și nervi.
Parodonțiul (Periodontium) este format din periostul peretelui alveolar sau ligamentul
alveolo-dentar (Ligamentum dentoalveolare), care unește rădăcina dintelui (cementul) cu pereții
alveolei.
Gingiile (Gengive) aderă intim de gâtul dintelui și asigură fixarea dinților în alveole.

1.8.4. Dinții mamiferelor domestice – caractere diferențiale. Formula dentară

Numărul de dinți este fix și caracteristic fiecărei specii și fiecărui tip de dentiție (deciduală
sau definitivă). Tipul dinților care se află pe fiecare arcadă poate fi specificat prin formula
dentară.
De obicei se folosește formula dentară unilaterală. Această formulă dentară reprezintă un
raport (o fracție) dintre dinții superiori și dinții inferiori (la numărător sunt poziționați dinții
superiori, iar la numitor, dinții inferiori). Literele mici (minusculele) sunt folosite pentru dinții
deciduali (de lapte) și literele mari (majusculele) pentru dinții permanenți.

1.8.4.1. Dentiția la ecvine

Dinții ecvinelor sunt specializați. Ecvinele au un tip de dentiție tipică de ierbivor, cu

dispariția aproape totală a caninilor și separarea arcadelor incisive și molare. Incisivii sunt separați
de molari printr-o diastemă lungă (spațiu interdentar sau „bară”). Incisivii au o evoluție complexă,
cunoașterea acesteia prezentând o mare importanță pentru diagnosticul vârstei (v. Zootehnia
generală/Creșterea animalelor).
Există șase incisivi (I) pe fiecare arcadă dentară și în ambele dentiții.
Incisivii dispuși central, de-o parte și alta liniei de simetrie, se numesc clești; dinții dispuși
lateral de clești (spre premolari) se numesc mijlocași, iar următorii (tot în sens aboral) se numesc
lăturași. Suprafața ocluzală prezintă o conformație foarte variabilă cu vârsta.

34
 Dintele virgin (netocit) prezintă coroana aplatizată rostro-aboral, cu fețele de contact
transformate în margini groase și fața ocluzală de formă ovală. Smalțul acoperă coroana sub forma
unui strat continuu și se invaginează la nivelul feței ocluzale a dintelui delimitând intrarea în
cornetul dentar extern. Smalțul nu este prezent la nivelul cornetului dentar extern, fiind înlocuit de
cement.

Structura dintelui la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. dentina, 2, 2'. cement, 3. smalț, 4. cornet dentar extern, 5. ligament alveolo-dentar,
6. cavitatea dentară și pulpa dentară, 7'. parodonțiu, 8, 8'. gingie.

Caninii (C) sunt prezenți în principiu la ecvine doar în a doua dentiție (dentiția definitivă)
și la masculi. La femelele adulte din rase neameliorate pot fi prezenți, însă de dimensiuni reduse.
Premolarii (P) și molarii (M). La toate ecvinele actuale, premolarii sunt similari ca formă
și volum cu molarii.
Fața ocluzală a premolarilor și molarilor are formă patrulateră, cu creste de smalț. Prin
tocire crestele de smalț ale molarilor superiori formează un desen asemănător literei „B” cu buclele
orientate lingual.
Rădăcina prezintă patru brațe radiculare, cu excepția primului premolar și ultimului molar
care au câte trei brațe radiculare. La nivelul molarilor inferiori crestele dentare realizează prin
tocire un desen asemănător literei „E” cu deschiderea orientată lingual. Rădăcina premolarilor și
molarilor inferiori prezintă două brațe radiculare, cu excepția primului premolar și ultimului molar
care au câte trei brațe radiculare.
La unele exemplare, cu vârsta între 6 luni și 1 an, se poate observa înaintea primului
premolar un dinte mic, numit „dinte de lup” dacă este situat pe maxilă sau „dinte de porc” dacă
este dispus pe mandibulă (mai rar). Acești dinți pot deranja sau pot fi dureroși pentru animal
deoarece sunt așezați înaintea primului premolar și sunt loviți cu zăbala. În general, acești dinți ar
trebui îndepărtați din momentul în care animalul începe să fie utilizat pentru călărie sau tracțiune.
Formula dentară pentru dentiția deciduală (de lapte) este: i 3/3 c 0/0 p 4/3 = 13 × 2 = 26 dinți.
Formula dentară pentru dentiția definitivă este: I 3/3 C 1(0)/1(0) P 3/3 M3/3 = 20 (18) × 2
= 40 (36) dinți.

35
 Dentiția la ecvine
(prelucrare după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Dinte de lup (1) – detaliu panoplie Cal în galop

realizată de V. Coțofan, C. Nicola și D. Nistor și aflată în
Sala „Prof. Constantin Gavrilescu” a disciplinei de Anatomie
(fotografie de Marilena Chereji)
36
 Dentiția deciduală (de lapte) la ecvine
(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Dentiția definitivă la ecvine – mascul

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

1.8.4.2. Dentiția la rumegătoare

Rumegătoarele au dinți mult mai simpli decât ecvinele. La bovine, ovine și caprine formula
dentară este întotdeauna următoarea:
- formula dentară pentru dentiția deciduală este: i 0/4 c 0/0 p 3/3 = 10 × 2 = 20 dinți,
- formula dentară pentru dentiția permanentă este: I 0/4 C 0/0 P 3/3 M3/3 = 16 × 2 = 32 dinți.
Nu există incisivi și nici canini la nivelul arcadei dentare superioare. La nivelul extremității
rostrale a bolții palatine este prezent bureletul incisiv. La nivelul arcadei dentare inferioare, caninii,
aparent absenți, sunt în realitate atașați la seria incisivilor și numiți lăturași secunzi, iar lăturașii
adevărați sunt numiți primi lăturași. Există astfel patru incisivi pe fiecare parte, ultimul fiind
echivalent cu un canin.
Incisivii inferiori (I) au o coroană aplatizată în sens oro-aboral, mai îngroșată în apropierea
gâtului dintelui, subțiată și lărgită spre marginea sa ocluzală, ușor curbată pe partea distală. Dispuși
într-o arcadă regulată, acești dinți sunt denumiți, din plan central în sens aboral: clești, mijlocași,

37
lăturași primi și lăturași secunzi. Incisivii sunt puțin mobili în alveole, consecință a modului
particular de masticație (mișcări transversale ale mandibulei fața de osul incisiv și de maxilă în
timpul rumegării și de asemenea, pentru protejarea bureletului incisiv).

Dentiția definitivă la bovine

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Dentiția definitivă la ovine

(după J. Hong, Vet Anatomy Museum – Murdoch University, 2015,
https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Premolarii (P) sunt mai mici decât molarii. Cei superiori au câte trei brațe radiculare, fața
ocluzală (în cazul dentiției permanente) prezentând un infundibul din smalț în forma literei „D” cu
bucla orientată lingual. Premolarii inferiori sunt mai aplatizați, au două brațe radiculare și suprafața
masticatoare prezintă un desen cu aspectul literei „B” cu buclele orientate lingual.
38
 Molarii (M) sunt mai mari decât premolarii. Coroana este prismatică, ușor aplatizată în
direcția vestibulo-linguală. La ovine și la caprinedinții au aceleași caracteristici morfologice ca și la
bovine. Coroana incisivilor este proporțional mai lungă și mai îngustă decât la bovine. Premolarii
și molarii sunt asemănători cu cei de la bovine.

***

La camelide dentiția este diferită față de rumegătoarele domestice. Incisivii sunt orientați
oblic și au formă de spatulă, cei laterali sunt asemănători cu caninii, conici și curbați; la Vicugna,
incisivii inferiori au creștere continuă, iar smalțul este prezent numai pe părțile laterale. Caninii
sunt prezenți pe ambele arcade dentare sau pot lipsi de pe cea inferioară. Molarii au creste de smalț
pe coroană. Formula dentară la Camelus este următoarea: I 1 (numai incisivul lăturaș este
prezent)/3 C 1/1 PM 3/2 M 3/3 × 2 = 34, iar la Lama și Vicugna – I 1 (numai incisivul lăturaș este
prezent)/3 C 1/1 PM 2/1 M 3/3 × 2 = 30.

1.8.4.3. Dentiția la suine

Dinții suinelor sunt adaptați dietei omnivore.

Incisivii. Pe fiecare parte și pe fiecare maxilar sunt prezenți câte trei incisivi ca și la ecvine
(clești, mijlocași și lăturași). Incisivii inferiori sunt îndreptați rostral, în prelungirea mandibulei.
Coroanele cleștilor și mijlocașilor sunt aplatizate în direcție vestibulo-linguală (oro-aborală).
Lăturașii sunt mai reduși dimensional comparativ cu ceilalți incisivi și au o coroană scurtă și
îngustă. Incisivii superiori au o orientare longitudinală mai redusă față de cei inferiori. Cleștii și
mijlocașii au coroana largă, relativ scurtă, convexă pe suprafața bucală și concavă pe suprafața
linguală. Marginea ocluzală este foarte oblică și prevăzută cu câte un cornet dentar extern larg și
puțin adânc. Lăturașii au coroana aplatizată dintr-o parte în alta.

Dentiția definitivă la suine

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Caninii. Sunt reduși la tineret, dar foarte dezvoltați la adulți unde prezintă un puternic
dimorfism sexual. Se numesc „colți”, respectiv „colți ascuțitori” (caninii superiori) și „colți armă”
(caninii inferiori). Caninii sunt mai puternici la vier, la care ies din cavitatea bucală (formând
39
colții). La ambele sexe creșterea este permanentă. Cavitatea pulpară rămâne spațioasă, plină cu
pulpă dentară. Cavitatea pulpară comunică cu fundul alveolei dentare printr-un orificiu larg.
Caninii practic nu prezintă o rădăcină veritabilă. Coroana lor are formă de piramidă triunghiulară,
recurbată caudal și prezintă muchii tăioase. Prin dispunerea rostrală a caninului inferior în raport cu
cel superior fețele de contact ale acestora se tocesc și se ascut în permanență prin mișcările
mandibulei. Caninul inferior este puțin mai puțin gros, dar mai lung decât cel superior. Caninul
superior este semnificativ mai gros la bază, dar mult mai scurt față de cel inferior; el se recurbează
lateral și apoi caudal, astfel încât să treacă în spatele omologului său inferior. La femele și la
masculii castrați acest dinte este mai scurt și mai subțire.
Premolari și molari. Pe fiecare arcadă dentară acești dinți cresc în volum și complexitate
de la primul până la ultimul. Toți dinții prezintă cuspizi (dinți de tip bunodont) pe coroană. Fiecărui
cuspid îi corespunde o rădăcină. În ocluzie (când gura este închisă), dinții alternează ușor, cei
inferiori fiind dispuși ușor mai rostral comparativ cu cei superiori.
Formula dentară pentru dentiția deciduală este: i 3/3 c 1/1 p 4/4 = 16 × 2 = 32 de dinți.
Formula dentară pentru dentiția permanentă este: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M3/3 = 22 × 2 = 44 dinți.

***

La specia de suine sălbatice numită babirusa (Babyrousa quadricornua) se remarcă caninii

superiori foarte lungi la masculi. Caninii superiori ai masculului babirusa se orientează în sens
dorsal din alveolă (care și ea este orientată latero-dorsal), pătrunzând prin piele și curbându-se spre
înapoi și spre regiunea frontală. Caninii inferiori cresc tot în sens dorsal. Caninii femelei sunt fie
reduși, fie absenți. Structura caninilor masculului variază în funcție de specie. La babirusa aurie
caninii superiori sunt scurți și subțiri, cu alveola orientată rostral pentru a permite caninilor
inferiori să treacă rostro-lateral de cei superiori. Babirusa din Sulawesi de Nord are caninii
superiori lungi și groși, cu o alveolă orientată vertical. Astfel, caninii superiori ies prin piele
vertical și nu se pot lovi sau încurca cu caninii inferiori (după https://en.wikipedia.org/
wiki/Babirusa).

Craniu de babirusa (mascul) – Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București
(fotografie originală dr. B. Georgescu)

40
 1.8.4.4. Dentiția la canide

Specializarea dinților carnivorelor este mai mult sau mai puțin definită în funcție de familia
căreia ii aparțin. De regulă, doi dintre dinți au, pe fiecare arcadă dentară și pe fiecare parte, o putere
cu totul aparte: la intrarea în cavitatea bucală se află caninul lung, puternic și ascuțit; iar posterior,
un premolar sau un molar (în funcție de arcadă, superioară, respectiv inferioară), numit carnasieră
(Dens sectorius) care este cel mai dezvoltat dinte. La canide dinții sunt brahiodonți, având coroane
scurte acoperite cu smalț, gât evident și rădăcini lungi.

Dentiția definitivă la canide

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Incisivii cresc în dimensiuni în sens medio-lateral. Au coroana aplatizată în sens

antero-posterior și rădăcina aplatizată în sens lateral și fixată solid în alveolă; incisivii superiori
sunt mai dezvoltați decât cei inferiori. Coroana este trilobată, cu un lob central foarte proeminent
pe dintele virgin și formează ceea ce se numește „trifoi” sau „fleur-de-lis” („floare de crin”). Pe
fiecare arcadă dentară dimensiunea incisivilor crește de la clești spre lăturași.
Caninii sunt denumiți și „colți” și sunt foarte mari, ușor aplatizați dintr-o parte în alta și
curbați, cu concavitatea orientată aboral. Coroana ocupă aproape o treime din lungimea totală.
Rădăcina, mult mai dezvoltată decât coroana, prezintă lățimea și grosimea maximă a dintelui.
Implantarea este atât de adâncă încât ajunge pe ambele arcade în vecinătatea rădăcinii meziale a
celui de-al doilea premolar. Caninii sunt folosiți în principal pentru a prinde sau ucide prada, apoi
pentru a o rupe. Caninii superiori sunt mai puternici decât cei inferiori. În ocluzie, caninul inferior
este dispus înaintea caninului superior.
Premolarii și molarii sunt dinți cu rădăcini multiple și coroană tuberculată, prevăzută la
bază cu o proeminență dispusă circular numită centură (Cingulum). Sunt inegali ca dezvoltare. Cei
mai voluminoși și mai puternici sunt denumiți carnasiere (Dens sectorius) și sunt plasați pe arcade
la nivelul la care efectul de forfecare este maxim. La canide, carnasierele sunt reprezentate de al
patrulea premolar superior (triradicular) și de primul molar inferior (biradicular), fiind plasate în
planul comisurii buzelor. În ocluzie, fața linguală a carnasierei superioare trece peste fața
vestibulară a celei inferioare, acționând ca un foarfece. Premolarii situați rostral de carnasieră se
mai numesc precarnasiere. Cu excepția primului premolar, ceilalți prezintă câte 3 brațe radiculare
și coroane cu câte 3 tuberculi mult aplatizați lateral, cu creste și vârfuri ascuțite. Molarii situați
aboral de carnasiere se numesc postcarnasiere. Au fața masticatoare ornată cu tuberculi mai
scunzi, mai bonți. Molarii superiori au rădăcini cu 3 brațe, iar cei inferiori au rădăcini cu câte 1 sau
2 brațe. Primul premolar de pe fiecare arcadă este monoradicular.
Formula dentară în dentiția deciduală este: i 3/3 c 1/1 p 4/4 = 16 × 2 = 32 dinți.

41
 Formula dentară în dentiția permanentă este: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M2/3 = 21 × 2 = 42 dinți.

1.8.4.5. Dentiția la feline

Din punct de vedere morfologic, dentiția la feline este similară cu cea de la canide. La
feline se constată o reducere a numărului de premolari și molari. Această reducere este o
consecință a scurtării feței.

Dentiția definitivă la feline

(fotografie originală Marilena Chereji)

Incisivii sunt foarte mici și înguști. Sunt dispuși ca la canide și, de asemenea, cresc în
dimensiune dinspre clești spre lăturași.
Caninii sunt proporțional mai lungi, mai înguști, mai circulari pe secțiune și mai ascuțiți
decât la canide. Fața vestibulară a caninilor este prevăzută cu două sau trei șanțuri longitudinale
fine (necesare scurgerii sângelui în timpul mușcăturii letale). Caninii superiori sunt semnificativ
mai lați decât cei inferiori și în ocluzie îi acoperă parțial în timp ce sunt plasați înapoia celor
inferiori.
Premolarii și molarii. Deoarece au fața mai scurtă felinele au pierdut câte un premolar și
un molar pe semiarcada superioară și câte doi premolari și doi molari pe arcada inferioară. După
carnasiera superioară (premolarul 3) urmează un singur molar redus și orientat transversal;
carnasiera inferioară este ultimul dinte prezent pe arcada dentară inferioară.
Formula dentară pentru dentiția deciduală este: i 3/3 c 1/1 p 3/2 = 13 × 2 = 26 dinți.
Formula dentară pentru dentiția permanentă este: I 3/3 C 1/1 P 3/2 M1/1 = 15 × 2 = 30 de dinți.

1.8.4.6. Dentiția la leporide

Iepurii domestici și iepurii de câmp au o dentiție specializată, dar mai puțin evoluată și
numeric mai redusă decât cea a rozătoarelor adevărate.
Leporidele au doi incisivi superiori și unul inferior pe fiecare semiarcadă dentară,
inferioară și superioară. Pe semiarcada superioară sunt prezenți doi incisivi inegali, dispuși diferit
față de celelalte specii, respectiv incisivul mare plasat rostral față de incisivul mic. Pe semiarcada
inferioară este prezent doar incisivul mare. Indiferent de arcada pe care sunt prezenți, incisivii au
formă de prismă patrulateră, sunt curbați și acoperiți în întregime de smalț. Cavitatea dintelui este
ocupată de pulpa dentară și se menține largă pe toată durata de viață a animalului. Prin tocire,
42
marginea masticatoare se transformă într-o față masticatoare cu aspect de „bizou” (tăiată oblic
precum vârful acului de seringă); acest aspect se datorează faptului că smalțul feței labiale este mai
gros și mai dur decât cel de pe fața linguală și tocirea devine inegală.

Dentiția la leporide
(după Vet Anatomy Museum – Murdoch University,
https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

Caninii lipsesc la această specie, astfel că spațiul interdentar (diastema) este extrem de lung.
Premolari și molari. Cu excepția ultimului molar, premolarii și molarii sunt prismatici cu
o secțiune patrulateră. Ultimul molar este cilindroid. Arcadele dentare sunt aproape rectilinii și
aproximativ paralele. Pe cele două arcade dentare (superioară și inferioară), premolarii și molarii
sunt implantați foarte adânc și converg la capetele lor ocluzale, care se sprijină unul pe celălalt.
Există 16 dinți în dentiția deciduală.
Formula dentară pentru dentiția permanentă este: I 2/1 C 0/0 P 3/2 M3/3 = 14 × 2 = 28 dinți.

***

La castor (Castor fiber și Castor canadensis) și la nutrie (Myocastor coypus), două specii
de rozătoare semiacvatice, fața anterioară (labială) a incisivilor are o culoare portocalie (ruginie).
Dinții (incisivii) prezintă această culoare deoarece smalțul acestora conține compuși de fier. Acești
compuși de fier cresc duritatea și rezistența incisivilor. Astfel, incisivii devin foarte puternici,
durabili și mai puțin susceptibili de a suferi fisurări sau deteriorări. De exemplu, un castor poate
roade și face să cadă un copac de 2,5 metri înălțime în doar cinci minute.

43
 Dentiția (incisivii) la castor
(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

44
 CAPITOLUL 2
FARINGELE (Pharynx)
Funcția faringelui și, de asemenea a esofagului, este de a transporta bolul alimentar din
cavitatea bucală în stomac. Organ comun al căilor digestive și respiratorii, faringele este un
conduct musculo-membranos. Trecerea alimentelor și a aerului prin faringe se realizează succesiv
și nu simultan. De asemenea, faringele asigură ventilarea urechii medii (prin intermediul trompei
faringo-timpanice), iar prin formațiunile limfoide din structura sa are un rol important în funcția de
apărare a organismului.

2.1. Conformația faringelui, raporturi anatomice și funcții îndeplinite

2.1.1. Conformația exterioară a faringelui

Privit în ansamblu faringele are aspectul unei pâlnii cu porțiunea îngustă orientată posterior
către esofag. Forma și dimensiunile sale variază în funcție de contracția sau relaxarea musculaturii
faringiene. Faringelui îi pot fi descrise patru fețe și două extremități.
Fața ventrală este practic virtuală deoarece podeaua faringiană este formată din organe
care nu aparțin faringelui, respectiv: palatul moale (vălul palatin), baza limbii, intrarea în laringe și
depresiunea din jurul acesteia.
Fața dorsală este convexă dintr-o parte în alta. Prezintă pe linia mediană rafeul faringian
(Raphe pharyngis) pe care se inseră, simetric, mușchii faringelui. Partea rostro-dorsală a feței
dorsale se inseră pe baza craniului, respectiv pe vomer și corpul osului sfenoid.
Fețele laterale sunt convexe și neregulate și sunt reprezentate de musculatura faringiană.
La ecvine, pungile guturale acoperă partea dorsală a fețelor laterale.
Extremitatea anterioară este aplatizată dintr-o parte în alta la mamiferele domestice.
Aceasta se inseră sub baza craniului în jurul choanelor (orificiilor nazo-faringiene), precum și
(pentru porțiunea bucală) pe fascia buco-faringiană (Fascia buccopharyngea), o lamă fibroasă
întinsă între cârligul pterigoidian și marginea rostrală a ramurii verticale mandibulei.
Extremitatea posterioară este îngustă și se continuă cu esofagul fără o demarcație precisă.

2.1.2. Conformația interioară a faringelui

Anatomic și funcțional, cavitatea faringelui (Cavum pharyngis) poate fi subdivizată în trei

porțiuni a căror delimitare este convențională: porțiunea anterioară sau superioară – nazo-faringele
(Pars nasalis pharingis), porțiunea mijlocie – oro-faringele (Pars oralis pharingis) și porțiunea
posterioară – laringo-faringele (Pars laryngea pharingis).
În faringe se deschid șapte orificii: dorso-cranial – cele două choane sau orificiile nazo-
faringiene (Choanae), cranio-ventral – orificiul buco-faringian sau istmul gâtului (Isthmus
faucium), latero-dorsal – cele două deschideri (ostiumuri) faringiene ale trompei faringo-
timpanice (auditive) sau orificiile „trompei lui Eustachio 2” (Ostium pharyngeum tubae

2
Bartolomeo Eustachio (1500 sau 1514-1574) (Eustachius în lat.) a fost savant, anatomist și medic italian, unul din fondatorii anatomiei umane. S-a
născut în San Severino, Italia. Bartolomeo a fost fiul lui Mariano Eustachio, un medic renumit în epocă ce aparținea unei familii nobiliare. Bartolomeo a
primit o educație umanistă, dobândind cunoștințe temeinice de greacă, ebraică și arabă (a studiat în original/arabă scrierile lui Avicenna). Eustachio a
studiat medicina la Roma și apoi din 1540 a început să practice această profesie în orașul său natal. Valoarea lui Eustachio a fost remarcată de către ducele
de Urbino care l-a angajat ca medic personal. Ulterior, a intrat și în slujba fratelui ducelui, cardinalul Giulio della Rovere, pe care Eustachio l-a urmat la
Roma în 1549. După moartea lui Realdo Colombo (1559), Eustachio îl succede ca profesor de anatomie la Collegia della Sapienza. Poziția sa academică îi
permitea să obțină cu ușurință cadavre pentru disecție (de la spitalele Santo Spirito și Consolazione), ceea ce îl va ajuta la realizarea studiilor și observațiilor
sale. Eustachio s-a stins din viață la Roma în 1574. Cea mai importantă operă a sa a fost Tabulae anatomicae. Aceasta conținea o serie de plăci anatomice
(un fel de planșe) pe care el însuși le-a gravat. Editarea ei completă a fost realizată în 1552, la numai 9 ani după ce Vesalius publicase al său celebru său
45
auditivae), dorso-caudal – orificiul faringo-esofagian sau vestibulul esofagian (Vestibulum
oesophagi) și caudo-ventral – orificiul faringo-laringian sau intrarea în laringe (Aditus laringe).
Între deglutiții faringele se comportă ca un simplu canal de joncțiune între cavitățile nazale
sau eventual cavitatea bucală și laringe a cărei intrare rămâne deschisă.
Faringele îndeplinește astfel un rol pasiv în respirație și completează acțiunea laringelui în
emisiile vocale (constituindu-se într-o cameră de rezonanță).
Faringele are rol activ în înghițire (deglutiție). Deglutiția are trei etape, dintre care prima
este voluntară și celelalte două etape, involuntare.

Conformația faringelui și esofagului

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. nazo-faringe, B. oro-faringe, a. limbă, b. palat moale (văl palatin), c. esofag, d. laringe,
1. orificiul buco-faringian, 2. orificiul faringo-esofagian, 3. choane,
4. ostiumurile faringiene ale trompei faringo-timpanice, 5. orificiul faringo-laringian

2.2. Structura faringelui

Faringele prezintă o membrană fibroasă (fascia faringo-bazilară), mușchi, mucoasă, noduli

limfatici (amigdale faringiene), vase și nervi.
Fascia faringo-bazilară sau „aponevroza faringiană” (Fascia pharyngobasilaris) este o
lamă fibroasă subțire care servește la suspendarea faringelui sub baza craniului și în plan secundar
la întărirea contracției mușchilor prin inserția acestora pe fața externă a acesteia. Fascia se inseră pe
fața ventrală a osului sfenoid în plan anterior, iar posterior pe cartilajele laringelui. Pe fața dorsală a
faringelui, fascia participă la constituirea rafeului faringian (Raphe pharyngis) spre care converg
bilateral, pentru a se insera, mușchii faringieni.

tratat „De humani corporis fabrica”, dar Eustachio nu a avut posibilitatea să o dea publicității în timpul vieții, deoarece se temea de excomunicare din
partea Bisericii Catolice. Lucrarea dovedește că Eustachio a efectuat disecții în mod sistematic, cu multă atenție și a încercat să le reproducă prin desene cu
foarte multă acuratețe, depășind în multe privințe lucrarea similară a lui Vesalius. Faptul că această carte a devenit faimoasă se datorează și restricțiilor
impuse asupra anatomiștilor din perioada Renașterii de către religie. Eustachio a extins cunoștințele despre anatomia urechii studiind toate detaliile urechii
interne (ciocănașul, nicovala, scărița și cohleea), redescoperind și descriind corect acea cale de legătură dintre faringe și urechea medie, numită ulterior
trompa lui Eustachio. Eustachio a mai studiat și descris cu multe amănunte: anatomia dinților (observând prima și a doua dentiție), originea nervilor optici,
circulația sanguină fetală. În 1563 a descoperit glandele suprarenale. A mai studiat și reprezentat prin desene: rinichii, valvulele cardiace, vena cavă,
coloana vertebrală, măduva spinării, mușchii (mușchiul sterno-cleido-mastoindian, ridicătorul pleoapei superioare, mușchii coccigieni etc.), precum și alte
organe interne la studiul cărora a utilizat un fel de lentile (microscopul de mai târziu!). O altă inovație promovată Eustachio o constituie tehnica injectării de
lichide colorate pentru studiul vaselor sanguine (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeo_Eustachio).

46
 Tunica musculară a faringelui (Tunica muscularis pharyngis) este constituită din șase
perechi de mușchi constrictori, respectiv mușchiul palatofaringian, mușchiul pterigofaringian,
mușchiul stilofaringian, mușchiul hiofaringian, mușchiul tirofaringian și mușchiul cricofaringian.
Mușchiul palatofaringian (M. palatopharyngeus) este un mușchi lat, subțire, comun
vălului palatin și faringelui. Are originea pe aponevroza palatină și este divergent caudal și lateral,
inserându-se pe marginea cranială a cartilajului tiroidian. Când punctul fix este pe laringe,
mușchiul coboară și alungește vălul palatin; când punctul fix este pe aponevroza palatină, mușchiul
ridică faringele și laringele.
Mușchiul pterigofaringian (M. pterygopharyngeus), aplatizat, de formă triunghiulară, își
are originea pe creasta pterigopalatină; fibrele sale se dispersează pe fața laterală a faringelui
formând un fascicul superior cu inserția pe rafeul faringian (cu rol de constrictor al faringelui) și un
fascicul inferior cu inserția pe marginea cartilajului tiroid (cu rol de ridicător al laringelui).
Mușchiul hiofaringian (M. hyopharyngeus) are aspect de bandă musculară lată care
pornește de pe tirohioid și se inseră pe aponevroza faringiană și pe rafeul fibros median. Este un
constrictor al porțiunii mijlocii a faringelui.
Mușchiul tirofaringian (M. thyropharyngeus) este un mușchi lat, puternic, orientat
aproape vertical între jumătatea dorsală a feței laterale a cartilajului tiroid și rafeul faringian
median. La unele specii, fibrele sale caudale se confundă cu ale mușchiului cricofaringian.
Mușchiul este un constrictor caudal al faringelui.
Mușchiul cricofaringian (M. cricopharyngeus) este situat caudal de mușchiul
tirofaringian, își are originea pe fața laterală a cartilajului cricoid (porțiunea inelară) și inserția pe
rafeul faringian. Mușchiul este un constrictor al porțiunii caudale a faringelui și are rolul de a
împinge bolul alimentar în esofag.
Mușchiul stilofaringian (M. stylopharyngeus) are formă de bandă îngustă cu originea pe
fața medială a stilohioidului și inserția pe marginea dorsală a cartilajului tiroid. Are rolul de a
reduce axul longitudinal al faringelui, ridică laringele și acționeaza ca dilatator faringian.
Mucoasa (Tunica mucosa pharyngis) tapetează pereții faringelui și se continuă fără
demarcație cu mucoasa tuturor cavităților învecinate: cavitate bucală, cavități nazale, trompe
faringo-timpanice, laringe și esofag. Mucoasa este de tip respirator la nivelul nazo-faringelui
(același tip ca mucoasa cavităților nazale) și pe fața caudală a vălului palatin, și de tip digestiv în
oro-faringe și laringo-faringe (același tip de mucoasă precum a cavității bucale și a esofagului).

Mușchii faringelui la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
11. mușchiul palatofaringian, 13. mușchiul hiofaringian, 15. mușchiul tirofaringian,
16. mușchiul cricofaringian, 17. mușchiul cricoesofagian, 19. mușchiul pterigofaringian, 21. mușchiul stilofaringian.

47
 2.3. Faringele la mamiferele domestice
Ecvine. Faringele este lung și relativ îngust. Este aproape în întregime dispus între ramurile
mandibulei. Peretele oral (vălul palatin) acoperă complet comunicarea buco-faringiană. Orificiile
de deschidere ale conductelor faringo-timpanice au aspect de fantă verticală și sunt acoperite de o
clapetă cartilaginoasă. Orificiul faringo-esofagian este foarte strâmt și situat la baza unui
infundibul.
Rumegătoare. Faringele este mai alungit și mai îngust în partea dorsală, apărând ușor
înfundat între lamele pterigopalatine. Plafonul faringelui este separat de către o cută mucoasă în
două funduri de sac adânci, cu pereți osoși. Pe pereții laterali ai acestor funduri de sac, înapoia
choanelor, sunt dispuse deschiderile faringo-timpanice, deschideri cu aspect de fantă semilunară
acoperită de o cută mucoasă. Mucoasa acestor funduri de sac este groasă, cutată și pe suprafața ei
sunt prezente orificii care conduc în criptele unor „amigdale faringiene”. Orificiul esofagian este
foarte larg. Mușchii hio-, tiro- și cricofaringian sunt uniți pe linia mediană. Mușchiul stilofaringian
este dublu, iar mușchiul hiofaringian este format din mușchiul ceratofaringian și mușchiul
condrofaringian.
Suine. Pe pereții laterali ai faringelui sunt prezenți numeroși foliculi limfatici ce constituie
amigdalele faringiene (Tonsilae pharingis). Cutele faringo-palatine apar dezvoltate și unite
deasupra orificiului esofagian într-un pliu mucos. Dorsal de acest pliu este prezent un fund de sac
mucos, adânc de 5-6 cm, dispus median între mușchii tiro- și cricofaringian.
Carnivore. Orificiile nazo-faringiene sunt relativ înguste și alungite. Orificiile faringo-
timpanice se deschid la baza și înapoia cârligului pterigoidian, fiind acoperite de o clapă
cartilaginoasă. Cutele faringo-palatine sunt mai reduse și se pierd pe pereții faringelui, fără a
ajunge la orificiul esofagian. Limita dintre mucoasa de tip digestiv și cea de tip respirator este
vizibilă. La canide, faringele este foarte dilatabil și relativ lung, ajungând până în dreptul axisului.
La feline, faringele este puțin mai lung proporțional cu canidele și ajunge până la a treia vertebră
cervicală.
Leporide. Faringele este asemănător celorlalte specii și se întinde până în dreptul axisului.

48
 CAPITOLUL 3
ESOFAGUL (Oesophagus)
Esofagul este un canal musculo-membranos care continuă faringele de la nivelul orificiului
faringo-esofagian (Aditus oesophagi) și se continuă de la nivelul orificiului cardia (Ostium
cardiacum) cu stomacul. Este un organ tubular neuniform calibrat, cu pereții de grosime inegală și
ușor dilatabili.

3.1. Traiect, conformație și structură

Având în vedere raporturile cu traheea, traiectul esofagului este sistematizat în trei porțiuni,
respectiv: cervicală, toracică și abdominală.
Porțiunea cervicală (Pars cervicalis). În treimea cranială a gâtului esofagul este situat în
plan median, între trahee și mușchiul lungul gâtului. În această porțiune, lateral, pe fiecare parte,
esofagul este flancat de formațiuni vasculare și nervoase. În treimea mijlocie a gâtului, esofagul
este situat pe stânga în raport cu traheea și vine în contact lateral numai pe stânga cu formațiuni
vasculo-nervoase.
Porțiunea toracică sau toracală (Pars thoracica). Începe la nivelul aperturii toracale
craniale (la nivelul primei perechi de coaste) și se termină la nivelul hiatusului (orificiului)
esofagian al diafragmului. La intrarea în cavitatea toracică esofagul este situat la stânga traheei.
După un scurt traseu trece deasupra traheei, alături de care parcurge spațiul mediastinal cranial
(precordial). În mediastinul mijlociu (cardiac) traiectul esofagului trece pe deasupra bronhiei
stângi, a bazei cordului și la dreapta cârjei (crosei) aortice. În mediastinul posterior (postcordial)
este așezat între foițele mediastinale ale pleurei, fiind însoțit de arterele esofagiene, venele satelite
și nervii esofagieni.
Porțiunea abdominală (Pars abdominalis). Este foarte scurtă. După traversarea
mușchiului diafragm printre pilierii intermediari, esofagul se dispune între foițele ligamentului
gastrofrenic, trece prin incizura esofagiană a ficatului și se deschide în stomac prin orificiul cardia.
Peretele esofagian, dinspre exterior spre interior, este alcătuit din patru tunici suprapuse:
adventicea, musculoasa, submucoasa și mucoasa.
Adventicea (Tunica adventitia) este alcătuită din țesut conjunctiv lax și învelește esofagul
pe tot traseul său. În regiunea cervicală provine din fascia mijlocie a gâtului, fascie care se continuă
caudal cu fascia endotoracică (din cauza acestei particularități, eventualele inflamații ale esofagului
difuzează foarte ușor prin spațiul interfascial la organele din vecinătate). În porțiunea toracică,
adventicea este incomplet dublată de pleura mediastinală, iar în porțiunea abdominală este
acoperită de peritoneu.
Musculoasa (Tunica muscularis). Este constituită din mușchi striați în porțiunea cervicală
și pe o mare parte din porțiunea toracală, iar în mediastinul postcardiac și în porțiunea abdominală
dintr-o musculatură netedă. La rumegătoare, canide și rozătoare, musculoasa este reprezentată
exclusiv din fibre striate până la nivelul cardiei. La unele carnivore (mustelide precum nurci,
nevastuici, jderi, vidre etc.) și rozătoare (nutrii) fibrele musculare striate se prelungesc și la nivelul
marii și micii curburi ale stomacului (conform V. Coțofan ș.a., 2007). La ecvine și feline fibrele
striate se întind până în planul arcului aortic (cârjei), iar la suine până la nivelul hiatusului
esofagian al diafragmului (conform V. Coțofan ș.a., 2007).
Mușchii striați de la originea esofagului sunt sistematizați în trei perechi, și anume: mușchii
aritenoesofagieni, mușchii esofagieni longitudinali dorsali și mușchii cricoesofagieni.
Mușchiul aritenoesofagian (M. arytenoesophageus) este reprezentat de un fascicul subțire
ce se inseră pe marginea caudală a cartilajului aritenoid și pe originea esofagului.
49
 Mușchiul esofagian longitudinal dorsal (M. oesophageus longitudinalis dorsalis) are
forma unei benzi situate lateral care se inseră cu o extremitate pe triunghiul fibros de pe partea
dorsală a faringelui și cu cealaltă extremitate pe originea esofagului.
Mușchiul cricoesofagian (M. cricoesophageus) este considerat ca o porțiune a mușchiului
cricofaringian și se inseră pe cartilajul cricoid și pe esofag.
La suine și caprine este prezent încă un mușchi, mușchiul tiroesofagian
(M. thyroesophageus) care se inseră pe tiroid și pe originea esofagului.
Submucoasa (Tunica submucosa s. Tela submucosa). Este formată dintr-un strat de țesut
conjunctiv abundent care permite mucoasei întinderea prin alunecare (adică ștergerea pliurilor
mucoasei) pe stratul muscular în timpul dilatării lumenului organului. În submucoasă sunt prezente
formațiuni vasculo-nervoase, precum și glande esofagiene.
Mucoasa (Tunica mucosa) este groasă, de culoare albicioasă și puternic cutată în lungul
axului esofagului. Pliurile mucoasei sunt dispuse longitudinal, obliterând lumenul organului între
deglutiții. La rumegătoare epiteliul mucoasei, de tip pavimentos stratificat, este cheratinizat.

3.2. Esofagul la mamiferele domestice

Ecvine. Esofagul este lung și relativ îngust; calibrul său este deosebit de redus în toată
porțiunea toraco-abdominală. Deschiderea faringo-esofagiană este îngustă. Orificiul cardia este
foarte îngust, închis în repaus de pliurile mucoasei.
Rumegătoare. Esofagul este lung. Peretele esofagului este mai subțire în segmentul
postcordial al porțiunii toracale. Joncțiunea cu faringele este largă, iar porțiunea cervicală se
îngustează înaintea aperturii toracale craniale (sub mușchiul scalen ventral), această particularitate
determinând corpii străini să se blocheze la acest nivel. Dilatația esofagiană dintre bifurcația
traheală și mușchiul diafragm se consideră că are rol în eructații și regurgitații. În această zonă
mucoasa esofagiană prezintă pliuri reduse. Musculatura esofagiană este striată pe toată lungimea
organului, cea netedă fiind prezentă doar către orificiul cardia. Glandele esofagiene sunt prezente
doar în porțiunea inițială a esofagului. Mucoasa esofagului apare mai cheratinizată.
Suine. Esofagul este relativ scurt (deoarece și gâtul este scurt). Musculoasa esofagiană este
de tip striat până în apropierea porțiunii abdominale; fibrele netede sunt prezente doar în ultimii
patru sau cinci centimetri ai esofagului.
Canide. Esofagul este lung și dilatabil. Musculoasa esofagului este striată până la nivelul
cardiei.
Feline. Esofagul este lung, ușor îngustat la nivelul diafragmei și crește în diametru în
apropiere de cardia. Musculoasa începe să prezinte fibre netede începând din mediastinul cranial.
Leporide. Esofagul este lung. Musculoasa este formată în totalitate din fibre striate.

50
 CAPITOLUL 4
GLANDELE SALIVARE (Glandulae oris s. Glandulae salivariae)
Glandele salivare sunt atașate porțiunii prediafragmatice a tubului digestiv, deversându-și
produsul de secreție (saliva) în cavitatea bucală.
Saliva este produsul de secreție al glandelor salivare și are un rol multiplu. Saliva umecteză
cavitatea bucală, fluidifică furajele favorizând triturarea (mărunțirea) acestora, lubrifiază bolul
alimentar favorizând astfel deglutiția (înghițirea), dizolvă unele substanțe din furaje și face posibilă
excitarea receptorilor gustativi. La unele specii saliva conține ptialină, o enzimă cu rol important în
digestia glucidelor.
Glandele salivare sunt formate din segmente secretoare sau lobuli salivari (Lobulus
glandularis) care formează lobi glandulari (v. Histologia).
În fiecare lob glandular (Lobus glandularis) canaliculele lor se contopesc pentru a forma la
ieșire un canal care se unește cu cele ale altor lobi pentru a forma rădăcinile câtorva canale
colectoare principale sau ale unui canal excretor (Ductus excretorius glandulae) unic. Aceste
canale colectoare principale sunt mai lungi sau mai scurte. Orificiul terminal al fiecăruia dintre
conducte este de obicei situat în vârful unui tubercul ușor proeminent.
Glandele salivare sunt sistematizate în glande polistomatice (cele care au mai multe canale
excretoare) și glande monostomatice (cu un singur canal excretor).

Glandele salivare la diverse specii domestice – schemă (după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. glanda parotidă, 2. glanda mandibulară, 3. glandă sublinguală monostomatică, 3'. glandă sublinguală polistomatică,
4. glande buccale dorsale/glanda zigomatică la canide
51
 Există mai multe tipuri de glande salivare, respectiv:
1. glandele aglomerate care pot fi glande seroase pure (glanda parotidă) și glande mixte
(glanda mandibulară și glanda sublinguală);
2. glandele difuze, cum sunt: glandele mucoase pure (glande palatine, glande bucale
dorsale și labiale ale unor specii, inclusiv carnivore), glandele mixte, predominant mucoase (glande
labiale, glande orale și glande linguale ale multor specii) și glandele seroase pure (glande bucale
ventrale și glandele labiale ale unor specii, inclusiv ecvine și bovine).

Glandele salivare la leporide (după V. Coțofan ș.a., 2007)

1. glanda parotidă, 2. glanda mandibulară, 3. glanda zigomatică, 4. glandele bucale ventrale.

4.1. Glanda parotidă (Glandula parotis)

La majoritatea mamiferelor glanda parotidă este cea mai dezvoltată dintre glandele salivare
și aparține (cu excepția carnivorelor) tipului seros pur. Este o glandă aglomerată a cărei secreție
este evacuată în cavitatea bucală printr-un singur canal lung – canalul parotidian sau canalul
Stenon (Ductus parotideus). Glanda este aplatizată dintr-o parte în alta; prezintă o margine rostrală,
o margine caudală, un capăt/extremitate (dorsal), o coadă (ventral), o față superficială și o față
profundă.
Ecvine. Marginea rostrală este mai groasă decât marginea caudală. Capul glandei (dispus
dorsal) cuprinde baza urechii, formându-se astfel un unghi preauricular și un unghi retro-auricular.
Coada, dispusă ventral, este subțire și se orientează caudal. Canalul parotidian este lung, prezintă
trei sau patru rădăcini superficiale în treimea dorsală a glandei, apoi trece de-a lungul marginii
rostrale până la tendonul mușchiului sternomandibular (sternocefalic), trece pe suprafața acestuia și
urmărește unghiul mandibulei. Canalul urmărește marginea ventrală a mușchiului pterigoidian
medial, se orientează către incizura vasculară a mandibulei, nivel la care urcă la marginea rostrală a
mușchiului maseter, alături de artera și vena facială. La nivelul incizurii vasculare a mandibulei
cele trei formațiuni sunt dispuse (în sens rostro-aboral) în următoarea ordine: arteră, venă, canal. Pe
suprafața mușchiului buccinator, canalul trece pe sub cordonul vascular, perforează obrazul și se
deschide în vestibulul bucal lateral la nivelul unei papile parotidiene proeminente situate în dreptul
celui de-al treilea premolar superior.
Rumegătoare. Glanda parotidă este relativ mai puțin dezvoltată comparativ cu ecvinele.
Este alungită dorso-ventral, îngustându-se treptat spre coada glandei. Parotida este recurbată
rostral, trece peste marginea aborală a mușchiului maseter și peste unghiul mandibulei. Capul
glandei, mai gros, este dispus pe baza urechii, fiind mai înalt rostral și nu formează un unghi retro-
auricular. Coada glandei este simplă. Canalul parotidian la bovine are un traseu și relații analoge cu
52
cele pe care le prezintă la ecvine. Se deschide în cavitatea bucală în apropierea molarului secundar
superior, pe o papilă parotidiană joasă, care uneori poate lipsi. La ovine, canalul este mai scurt și
traversează direct suprafața mușchiului maseter (la nivelul treimii mijlocii a acestuia); se deschide
vizavi de primul molar superior, uneori chiar de ultimul premolar. La caprine, dispunerea canalului
este intermediară între ceea ce se întâlnește la bovine și ovine.
Suine. Glanda parotidă este foarte întinsă; avansează în regiunea intermandibulară și până
în treimea caudală a regiunii jugulare. Capul glandei este îngust și simplu, în timp ce coada este
foarte dezvoltată, dând glandei forma unui triunghi aproape dreptunghic. Canalul parotidian se
formează pe fața profundă, lângă marginea rostrală; prezintă aproximativ același traseu și aceleași
proporții ca în a doua jumătate a traseului de la ecvine; se deschide în vârful unei papile evidente,
lângă ultimul sau penultimul premolar superior.
Carnivore. Parotida este redusă; are aspectul literei „V” cu ramuri groase care încadrează
baza urechii. Canalul parotidian provine din două sau trei rădăcini de pe marginea rostrală a
glandei, în apropierea unghiului ventral; traversează suprafața muschiului maseter pentru a se
termina la nivelul vestibulului bucal lateral în planul celui de-al treilea premolar superior
(carnasiera superioară). La canide, pe traseul canalului parotidian pot fi prezenți mici lobuli
glandulari eratici care formează o glandă parotidă accesorie (Glandula parotis accesoria).
Leporide. Glanda parotidă este mare și asemănătoare cu a ecvinelor. Canalul parotidian
traversează suprafața mușchiului maseter imediat sub arcada zigomatică și se deschide în cavitatea
bucală în dreptul ultimului molar superior.

4.2. Glanda mandibulară (Glandula mandibularis)

Glanda mandibulară este situată în spațiul intermandibular și se extinde de obicei sub
parotidă sau chiar sub aripa atlasului. Este o glandă aglomerată mixtă. Mai mult sau mai puțin
aplatizată dintr-o parte în alta, glanda mandibulară are aspect ovoidal sau alungit rostro-aboral.
Prezintă o față laterală, o față medială, o margine dorsală și o margine ventrală. La ungulatele
domestice, glanda are doi lobi, unul aboral și unul rostral. Canalul excretor – canalul mandibular
sau conductul „Wharton” 3 (Ductus mandibularis) este lung și își are originea la capătul aboral al
glandei. Se orientează (împreună cu canalul glandei sublinguale monostomatice, când acesta
există) în sens rostral până în apropierea frâului limbii. Acolo se deschide la baza carunculului
sublingual.
Ecvine. Glanda este relativ redusă, însă foarte alungită. Conductul mandibular traversează
în sens latero-medial tendonul intermediar al mușchiului digastric, apoi trece de-a lungul glandei
sublinguale și se termină la baza carunculului sublingual.
Rumegătoare. Glanda are structură mixtă și este foarte dezvoltată. Prezintă un lob rostral
și un lob aboral. Lobul rostral este mare, ovoid și gros. Glanda mandibulară la ovine este
asemănătoare cu cea de la bovine, în timp ce la caprine este proporțional mai mare și de formă
triunghiulară. Conductul mandibular se orientează rostral și se termină la baza carunculului
sublingual, alături de deschiderea canalului glandei sublinguale monostomatice (canalul
Bartholin).
Suine. Glanda este mai redusă comparativ cu parotida. Prezintă doi lobi, cel aboral fiind
mai dezvoltat, rotunjit și ovalar. Canalul mandibular iese din partea laterală a lobului aboral și se
orientează rostral pentru a se deschide la nivelul unui caruncul sublingual redus alături de
deschiderea canalului glandei sublinguale monostomatice.

3
Thomas Wharton (1614-1673) a fost medic și anatomist englez, cunoscut pentru descrierile canalului glandei mandibulare, precum și pentru gelatina
Wharton din cordonul ombilical. S-a născut la Winston-on-Tees, comitatul Durham. A fost admis la Pembroke College, Cambridge în 1638. Ulterior s-a
mutat la Trinity College, Oxford. În 1642 a plecat la Bolton, unde a rămas trei ani la studii; apoi s-a mutat la Londra și a studiat medicina sub conducerea
lui John Bathurst. În 1646 s-a întors la Oxford și a fost numit MD pe 7 mai 1647. A obținut numirea ca medic la Spitalul St Thomas în 1659, post pe care
l-a păstrat până la moartea sa în 1673. În 1656 Wharton a descoperit canalul glandei mandibulare. De asemenea a studiat anatomia pancreasului (după
https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Wharton_anatomist).
53
 Carnivore. Glanda este relativ mare, ovoidă și aplatizată dintr-o parte în alta. Este situată
sub unghiul ventral al glandei parotide și caudal de unghiul mandibulei. Canalul mandibular este
însoțit de conductul glandei sublinguale monostomatice și se termină lângă frâul limbii, la nivelul
unui caruncul sublingual redus.
Leporide. Glanda mandibulară este compactă și rotunjită, fiind asemănătoare cu cea a
carnivorelor. Conductul mandibular se termină ca la carnivore.

4.3. Glanda sublinguală (Glandula sublingualis)

Glanda sublinguală este o glandă mixtă situată sub mucoasa spațiului sublingual lateral.
Este formată din mai mulți lobi. Glanda poate fi formată dintr-o porțiune monostomatică
(Glandula sublingualis monostomatica) ale cărei canale excretoare converg către un singur
conduct – canalul sublingual major sau „canalul Bartholin” 4 (Ductus sublingualis major) satelit al
canalului glandei mandibulare și o porțiune polistomatică (Glandula sublingualis polystomatica),
care prezintă o serie multiplă de canale sublinguale minore sau „canalele Rivinus” 5 (Ductus
sublinguales minor) ce se deschid individual pe creasta sublinguală.
Ecvine. Glanda sublinguală este reprezentată doar de porțiunea polistomatică. Este slab
dezvoltată și se întinde de la nivelul primului sau celui de-al doilea molar inferior până în
vecinătatea corpului mandibulei. Canalele sublinguale sunt în număr de 15-20, sunt flexuoase și se
detașează de pe suprafața medială sau de pe marginea dorsală a glandei; se deschid pe creasta
sublinguală, fiecare în vârful unui mic tubercul.
Rumegătoare. Glanda sublinguală are două porțiuni, una rostroventrală, monostomatică,
iar cealaltă, dorso-caudală, polistomatică. Aceste două porțiuni sunt unite într-o bandă alungită din
apropierea simfizei mandibulare până la arcul palatoglos. Conductul porțiunii monostomatice este
orientat rostral urmând suprafața medială a glandei și însoțind canalul glandei mandibulare. Se
termină în comun cu acesta din urmă sau individual (dar foarte aproape de acesta), la baza
carunculului sublingual. Canalele porțiunii polistomatice sunt subțiri; de obicei se deschid nu în
partea superioară a papilelor crestei sublinguale, ci între ele sau la baza lor.
Suine. Glanda prezintă cele două porțiuni. Porțiunea monostomatică este dispusă aboral,
iar cea polistomatică rostral. Canalul sublingual major se orientează către baza carunculului
sublingual. Conductele minore sunt foarte scurte.
Carnivore. Sunt prezente cele două porțiuni. Canalul sublingual major se termină în
dreptul caruncului sublingual. Canalele sublinguale minore se deschid direct pe mucoasă fără să
existe o creastă sublinguală distinctă.
Leporide. Glanda sublinguală polistomatică este bine reprezentată, lipsind porțiunea
monostomatică.

4.4. Glandele bucale (Glandulae buccales)

Glandele bucale sunt sistematizate în glande bucale dorsale, ventrale și mijlocii

(intermediare).
Glandele bucale dorsale (Gl. buccales dorsales) sunt dispuse de-a lungul marginii dorsale
a mușchiului buccinator. Sunt formate din lobuli disociați. Canalele scurte se deschid în spațiul

4
Caspar Bartholin cel Tânăr (1655-1738) a fost un anatomist danez care a descris pentru prima dată „glandele Bartholin” în secolul al XVII-lea.
Descoperirea glandei Bartholin este uneori atribuită în mod eronat bunicului său. A fost numit lector de filozofie naturală la Universitatea din Copenhaga.
În anul următor și-a câștigat diploma de medicină și a fost numit profesor titular la Universitatea din Copenhaga. În 1677 a descris glandele care îi poartă
numele. A fost rector al Universității din Copenhaga între 1687 și 1688. În 1690 a părăsit cariera academică pentru a deveni judecător de înaltă instanță,
devenind procuror general în 1719 și adjunct de finanțe în 1724 (după M. Ionescu, 1991).
5
Augustus Quirinus Rivinus (1652-1723), cunoscut și sub numele de August Bachmann sau A.Q. Bachmann, a fost un medic și botanist german care a
ajutat la dezvoltarea unor metode mai bune de clasificare a plantelor. A descris canalele glandei sublinguale – porțiunea polistomatică (canalele Rivinus)
(după M. Ionescu, 1991).
54
gingivojugal superior. La carnivore și leporide lobulii formează un grup mai compact, adăpostit
adânc sub partea rostrală a arcadei zigomatice, fiind denumit glanda zigomatică (Gl. zygomatica).
Această glandă zigomatică are un canal principal care se deschide pe papila zigomatică în dreptul
ultimului molar superior.
Glandele bucale ventrale (Gl. buccales ventrales) sunt mai puțin abundente. Sunt dispuse
de-a lungul marginii ventrale a mușchiului buccinator. Canalele scurte se deschid în spațiul
gingivojugal inferior.
Glandele bucale mijlocii (intermediare) (Gl. buccales intermediae) sunt specifice
rumegătoarelor și formează un traseu plasat între cele două grupe precedente, la suprafața sau între
cele două planuri ale mușchiului buccinator.

55
 CAPITOLUL 5
CAVITATEA ABDOMINALĂ (Cavum abdominis)
Cavitatea abdominală este cea mai mare cavitate naturală a corpului animal. Ea
adăpostește atât organe digestive, cât și viscerele urinare și genitale.
La mamifere mușchiul diafragm separă complet cavitatea toracică de cavitatea abdominală.
Seroasa abdominală (sau peritoneul) are un aspect mai complicat comparativ cu pleura (sau
seroasa cavității toracice). Conformația peritoneului și în special a diferitelor sale mezouri este
direct legată de topografia viscerelor pe care le ajută și le menține în poziție anatomică. Cavitatea
abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină (Cavitas pelvis).
În ansamblu, cavitatea abdomino-pelvină are formă ovoidală, cu polul mare orientat
cranio-ventral (reprezentat de fața abdominală a mușchiului diafragm), iar polul mic situat
caudodorsal (realizează un diverticul în interiorul pelvisului). Cavitatea abdomino-pelvină este
îngustă și foarte alungită la carnivore, și vastă la ungulate, mai ales la rumegătoare.
Descriptiv, cavitatea abdomino-pelvină prezintă cinci pereți: unul dorsal sau iliolombar,
unul ventral, doi laterali și unul cranial sau diafragmatic, la care se adaugă regiunea pelvină.
Tavanul (plafonul) cavității abdominale are ca bază anatomică corpurile și fața ventrală a
proceselor transverse lombare acoperite de mușchii abdominali dorsali (mușchii ilipsoas, psoas
mic, pătratul lombelor și intertransversari).
Pereții laterali și podeaua (planșeul) cavității abdominale sunt reprezentați de patru perechi
de mușchi lați, cu vaste aponevroze (cu excepția mușchiului drept al abdomenului), dispuși pe
straturi (oblic extern al abdomenului, oblic intern al abdomenului, transvers al abdomenului și
drept al abdomenului). Prin conformația, structura și modul de dispunere acești mușchi conferă
rezistență deosebită pereților abdominali (în special la ierbivore, la care masa viscerală și cantitatea
de furaje conținută sunt foarte mari). De asemenea, acești mușchi formează o puternică legătură
între cușca toracică, regiunea lombară și bazinul osos, care este totodată elastică și cu capacitatea
de a se contracta. Întreaga musculatură a pereților laterali și a planșeului cavității abdominale este
acoperită de fascia profundă a trunchiului; la ierbivore această fascie este denumită tunica galbenă
(Tunica flava abdominis) care realizează un dispozitiv pasiv special, foarte bogat în fibre elastice
(v. Miologia).
Fascia transversă a abdomenului (Fascia transversalis) este o lamă fibroasă care
tapetează pereții cavității abdominale (v. Miologia).
Peritoneul (Peritoneum) este seroasa cavității abdomino-pelvine. Este cea mai mare și mai
complicată dintre seroasele splanhnice (viscerale). Peritoneul derivă direct din seroasa celomului
intraembrionar (v. Embriologia), fiind izolat de seroasa toracică prin formarea diafragmei.
Peritoneul tapetează pereții cavității abdominale și organele conținute în aceasta, formând un strat
continuu.
Peritoneul prezintă o lamă (foiță) parietală și una viscerală. Cele două lame (foițe) se
continuă una cu cealaltă la nivelul coloanei vertebrale. Lama (foița) parietală sau peritoneul
parietal (Peritoneum parietale) acoperă aproape întreaga suprafață internă a abdomenului, se
extinde în cavitatea pelvină și formează un diverticul inghinal (proces vaginal) pe ambele părți la
masculi (uneori și la femele). Lama (foița) care acoperă viscerele abdominale și pelvine, de care
aderă intim, se numește peritoneu visceral (Peritoneum viscerale).
Cele două lame (foițe) delimitează cavitatea peritoneală (Cavum peritonei), foarte extinsă
însă virtuală, viscerele fiind suspendate de tavanul cavității și unul în raport cu celălalt, prezența
peritoneului permițând alunecarea și deplasările acestora. Aceste mișcări sunt facilitate de prezența
lichidului peritoneal (Liquor peritonei), în mod normal într-o cantitate redusă, lichid ce formează o
peliculă ce permite alunecarea unui organ în raport cu celelalte. Cavitatea peritoneală devine reală
în anumite condiții, de cele mai multe ori patologice (acumulare de lichid, de sânge, de detritus
organic/puroi, în intervenții chirurgicale sau diverse accidente).
56
 La masculi cavitatea peritoneală este perfect închisă, dar în regiunea inghinală prezintă
două diverticule simetrice numite cavități vaginale (Cava vaginales) delimitate de foița internă a
proceselor vaginale. Dintre femelele speciilor domestice, numai la cățea seroasa parietală poate
hernia împreună cu fascia transversă a abdomenului prin traiectul inghinal, formând două reduse
cavități vaginale. La masculi cavitățile vaginale sunt ocupate de testicule acoperite de peritoneul
visceral, iar la cățea de ligamentele rotunde ale uterului (v. Organele genitale).
La femele tractul genital se deschide în cavitatea peritoneală prin orificiile abdominale ale
oviductelor (trompelor uterine) stabilindu-se astfel o comunicare indirectă a cavității peritoneale cu
exteriorul.
Peritoneul parietal se reflectă direct de pe perete pe suprafața viscerelor pentru a forma
pliuri sau mezouri. Există și organe care sunt situate retro-peritoneal, respectiv organe situate în
afara peritoneului parietal.
Pliurile peritoneale care formează mezouri sunt sistematizate în funcție de conformație și
lungime în trei tipuri principale: mezouri propriu-zise, epiplon și ligamente.
Atunci când un organ se află în contact intim cu peretele cavității (de ex.: rinichiul la
ecvine) acesta este lipsit de un mezou veritabil și este acoperit de peritoneu doar pe fața viscerală.
Când organul este plasat la distanță mică de perete, pliul peritoneal care îl suspendă este
relativ scurt și se numește ligament (Ligamentum) sau pliu/plică (Plica).
Dacă distanța de la peretele cavității la organ este mare, pliul peritoneal (în general lung) se
numește mezou. Datorită aspectului de rețea imprimat de cordoanele de țesut adipos care însoțesc
numeroase vase între foițele seroase, pliurile peritoneale atașate de curburile stomacului se numesc
epiploane (s. epiplooane) (Epiploon s. Omentum). Atenție! Ortografia acceptată de DEX 2009
este epiplon/epiploane.

57
 CAPITOLUL 6
STOMACUL (Ventriculus s. Gaster)
Situat în cavitatea abdominală, retro-diafragmatic și retro-hepatic, stomacul constituie o
parte dilatată a tubului digestiv care continuă esofagul la nivelul cardiei și se continuă de la pilor cu
intestinul subțire (duodenul).
În funcție de modul de îngurgitare și prelucrare a furajelor, conformația și unele elemente
structurale, stomacul prezintă diferențe la speciile domestice.
La toate mamiferele domestice în primele etape ale ontogenezei stomacul are un aspect
fusiform (asemănător cu ceea ce prezintă peștii, amfibienii și reptilele).
La ecvine, suine, carnivore și leporide stomacul se dezvoltă în lungime și grosime, se pliază
și formează o mare curbură, o mică curbură și o puternică dilatație spre stânga.
La rumegătoare dezvoltarea stomacului ia o deosebită amploare și printr-o
compartimentare morfologică și funcțională se formează patru cavități care se succed și comunică
între ele (rumen, rețea, foios, cheag).
Stomacul poate fi simplu sau compus.
Stomacul simplu (monocavitar) prezintă tot interiorul tapetat cu o mucoasă prevăzută cu un
epiteliu prismatic simplu și un corion cu diferite tipuri de glande (cardiace, gastrice propriu-zise și
pilorice).
În cazul stomacului compus (policavitar, multicameral, multicompartimentat) porțiunea
glandulară este precedată întotdeauna de o porțiune lipsită de glande, cu un epiteliu stratificat
pavimentos.

6.1. Stomacul simplu (monocavitar)

6.1.1. Conformație

Stomacul simplu are aspectul unui sac alungit, ușor aplatizat antero-posterior și orientat
transversal astfel încât partea stângă, cea mai voluminoasă, să fie mai înaltă decât cea dreaptă, care
este mai îngustă și se continuă cu duodenul. Convexitatea stomacului este orientată ventral sau
ventrocaudal. Stomacul prezintă două fețe (laturi), două margini (curburi) și două extremități
(stânga – cea mai mare – reprezintă fundul de sac și dreapta – ce constituie partea pilorică). Partea
organului dintre fundul de sac și partea pilorică se numește corpul stomacului (Corpus ventriculi).
Stomacul prezintă o față anterioară sau parietală (Facies parietalis) și o față posterioară
sau viscerală (Facies visceralis). Ambele fețe sunt netede, convexe, acoperite cu peritoneu.
Mica curbură (Curvatura ventriculi minor), concavă, este orientată spre dreapta și în sus.
Relativ scurtă mica curbură începe în stânga cu cardia (Pars cardiaca) (nivel la care stomacul
continuă esofagul) și se continuă până la pilor. Pe toată întinderea micii curburi se inseră
ligamentul hepatogastric sau micul epiplon.
Micul epiplon (s. micul epiploon) (Omentum minus) este o foiță seroasă plisată, de formă
neregulată care se întinde de la ficat până la mica curbură a stomacului și porțiunea inițială a
duodenului. Are trei porțiuni situate în continuitate una cu alta: ligamentul gastrofrenic, ligamentul
hepatogastric și ligamentul hepatoduodenal.
Ligamentul gastrofrenic (Ligamentum gastrophrenicum), scurt și puternic, se detașează de
pe fața caudală a mușchiului diafragm inserându-se pe stomac în jurul orificiului cardia, între
foițele sale fiind dispusă porțiunea abdominală a esofagului.

58
 Ligamentul hepatogastric (Ligamentum hepatogastricum) se detașează de la nivelul hilului
hepatic și se inseră pe mica curbură a stomacului. Spre stânga se continuă cu ligamentul
gastrofrenic, iar spre dreapta cu ligamentul hepatoduodenal.
Ligamentul hepatoduodenal (Ligamentum hepatoduodenale) continuă spre dreapta
ligamentul hepatogastric și se întinde între mica curbură a stomacului și duoden.
Marea curbură (Curvatura ventriculi major) a stomacului este convexă, orientată ventral
și spre stânga, unind orificiul cardia cu orificiul piloric. De pe toată lungimea marii curburi se
detașează marele epiplon.
Marele epiplon (s. marele epiploon) (Omentum majus) este un pliu peritoneal foarte
dezvoltat ce se detașează de pe marea curbură a stomacului. Marele epiplon formează o lamă
superficială (Paries superficialis) printre ansele jejunale (la ecvine și leporide) sau pe peretele
ventral al cavității abdominale (la carnivore) până în apropierea intrării în cavitatea pelvină. De la
acest nivel se răsfrânge și se întoarce ca lamă profundă (Paries profundus) pe fața dorsală a lamei
superficiale, acoperă fața viscerală a stomacului și se inseră pe colonul transvers și pe pancreas.
Între cele două lame se delimitează recesul caudal al bursei omentale.
Ligamentul gastrolienal (ligamentul gastrosplenic) (Ligamentum gastrolienale)
reprezintă porțiunea inițială a lamei superficiale a marelui epiplon care cuprinde între foițele sale
splina.
Fundul stomacului (Fundus ventriculi) formează un fund de sac rotunjit, fiind porțiunea
cea mai largă a stomacului. La ecvine și leporide, fundul stomacului este foarte dezvoltat și
depășește în sens dorsal nivelul orificiului cardia formând sacul gastric (Saccus cecus ventriculi),
iar la suine prezintă un diverticul gastric (Diverticulum ventriculi).
Porțiunea pilorică (Pars pylorica) se îngustează spre dreapta și este orientată mai mult sau
mai puțin în sens dorsal în funcție de specie. Se termină cu pilorul (orificiul piloric) (Pylorus)
care este marcat de o ușoară îngustare inelară și are o consistență mai fermă.
Cavitatea stomacului are aceleași subdiviziuni și formă precum exteriorul organului. Este
tapetată de mucoasa gastrică și prezintă orificiile cardia și pilor. Mucoasa gastrică este moale și
formează pliuri regulate, numeroase și care dispar prin distensie – pliurile gastrice (Plicae
gastricae).

Stomacul la mamiferele domestice – schemă

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. canide, B. leporide, C. ecvine, D. suine, E. rumegătoare, a. rumen, b. rețea, c. foios, d. cheag 5. duoden, 6. esofag

59
 6.1.2. Structură

Peretele stomacului este constituit din patru tunici, de la exterior la interior acestea fiind:
seroasa, musculoasa, submucoasa și mucoasa (v. Histologia).
Seroasa este reprezentată de peritoneul visceral continuat la nivelul curburilor cu mezourile
deja descrise. Este reprezentată de două foițe distincte (una anterioară și una posterioară) între care
este adapostit stomacul, fiecare dintre foițe aderând intim la fața corespunzătoare.
Musculoasa este stratul cel mai gros, fiind formată din țesut muscular neted dispus la
majoritatea speciilor pe trei straturi: superficial, mijlociu și profund.
Stratul superficial, format din fibre longitudinale, este dispus în dreptul marii și micii
curburi orientându-se dinspre cardia spre pilor.
Stratul mijlociu, constituit din fibre circulare, este prezent pe toată suprafața stomacului, iar
la nivelul orificiilor cardia și pilor formează sfinctere.
Stratul profund este constituit din fibre orientate oblic dinspre mica spre marea curbură,
predominând în special în porțiunea stângă a stomacului.
Submucoasa este constituită dintr-un țesut conjunctivo-elastic în care sunt prezente vase
sanguine, limfatice și plexuri nervoase. Această tunică permite mucoasei să se deplaseze pe stratul
muscular atunci când organul este în stare de plenitudine.
Mucoasa căptușește stomacul pe toată întinderea prezentând caractere neuniforme pe
diferite porțiuni în funcție de specie.
La ecvine, suine și leporide mucoasa prezintă un aspect particular. Astfel, în regiunea
„fundului de sac” stâng are, în general, un caracter asemănător mucoasei esofagiene (porțiunea
esofagiană și cardiacă ale stomacului), fiind de culoare mai deschisă, ușor cutată, lipsită de glande
și prevăzută cu un epiteliu stratificat pavimentos; în rest (respectiv în regiunile fundică și pilorică)
mucoasa este de tip digestiv, are o culoare roșie-brună, este mai groasă, cu aspect spongios, foarte
vascularizată și prevăzută cu glande de tip digestiv. Epiteliul mucoasei este de tip simplu,
prismatic.
La carnivore mucoasa de tip digestiv ocupă cea mai mare parte din suprafața internă a
stomacului, cea de tip esofagian fiind foarte redusă.
Glandele din grosimea mucoasei sunt de tip tubulos, ramificat sau simplu, fiind
sistematizate după modul lor de distribuție în glande cardiace, fundice, pilorice și de tip intestinal
(v. Histologia).
Glandele cardiace sunt de tip mucos și sunt prezente în jurul orificiului cardia.
Glandele fundice sunt de tip digestiv, sunt prezente la nivelul regiunii fundice și prezintă în
structura lor două tipuri de celule, unele principale (care secretă pepsina) și altele marginale (care
secretă acidul clorhidric).
Glandele pilorice secretă mucus și se găsesc în regiunea pilorică alături de cele de tip
intestinal reprezentate de glandele Lieberkühn 6 și Brunner 7 (v. Histologia).

6
Johann Nathanael Lieberkühn (1711-1756) a fost un medic german. Lieberkühn a studiat inițial teologia, apoi a trecut la fizică, în special la mecanică.
Abia după aceasta a început medicina. În 1739 s-a mutat la Leiden, în Țările de Jos, iar un an mai târziu la Londra și apoi la Paris. S-a întors la Berlin ca
membru al Collegium medico-chirurgicum, organismul însărcinat cu îmbunătățirea predării științei medicinei în Sfântul Imperiu Roman de Națiune
Germană, realizând instrumente matematice și optice și lucrând ca profesor și doctor în medicină. În lucrarea De fabrica et actione vollorum intestinorum
tenuium hominis (din 1745) a descris în detaliu pentru prima dată criptele Lieberkühn (glandele intestinale). Lieberkühn a realizat instrumente optice,
dezvoltând în continuare microscopul, pe care îl văzuse pentru prima dată la Amsterdam. Microscoapele sale personalizate pentru studiul vaselor de sânge
au fost numite „Wundergläser” („ochelari-minune”) de către contemporanii săi. În 1755 Lieberkühn a fost ales membru străin al Academiei Regale de
Științe Suedeze (conform https://en.wikipedia.org/wiki/Johann_Nathanael _Lieberkuhn).
7
Johann Conrad Brunner (1653-1727) a fost un anatomist elvețian, citat în special pentru lucrările sale asupra pancreasului și duodenului. Brunner s-a
născut la Diessenhofen și a studiat medicina la Schaffhausen, Strasbourg, Amsterdam, Londra și Paris. Și-a luat doctoratul în 1672 la Universitatea din
Strasbourg. Începând din 1686 a fost profesor de anatomie și fiziologie la Universitatea din Heidelberg. În 1716 Brunner a fost numit medic personal al lui
Carol al III-lea Filip, noul elector al Palatinatului. A primit numeroase premii, inclusiv calitatea de cavaler cu titlul „Brunn von Hammerstein”. A murit în
1727 în Mannheim, Germania. Brunner este amintit pentru experimentele și studiile sale asupra pancreasului și a secrețiilor interne asociate cu acest organ.
În 1683 a îndepărtat pancreasul unui câine și a observat că animalul suferea de sete extremă și poliurie. În ciuda înțelegerii sale intuitive a conexiunii dintre
pancreas și diabet, el nu a putut oferi o legătură teoretică pentru rolul pancreasului în diabet. El și-a publicat descoperirile privind cercetarea pancreatică
într-un tratat intitulat Experimenta Nova circa Pancreas. Accedit diatribe de lympha & genuino pancreatis usu. În 1687 a descris glandele tubuloalveolare
din stratul submucos al duodenului, care mai târziu au fost numite glande Brunner (conform https://en.wikipedia.org/wiki/ Johann_Conrad_Brunner).
60
 6.1.3. Stomacul simplu la mamiferele domestice

6.1.3.1. Stomacul la ecvine

Stomacul este puțin voluminos, cu o capacitate medie de 10-15 litri. Organul este încurbat,
mica curbură fiind scurtă comparativ cu marea curbură. Extremitatea stângă este foarte
voluminoasă și aparține proventriculului, fiind denumită fund de sac gastric. În zona pilorică un
redus șanț circular delimitează antrul de canalul piloric.
Limita între cele două tipuri de mucoasă (esofagiană și de tip digestiv) este marcată de o
linie cu aspect de creastă neregulată și sinuoasă. Mucoasa proventriculului, albicioasă, ocupă tot
fundul de sac gastric, mica curbură și porțiunea adiacentă a celor două fețe. Mucoasa glandulară
este limitată la jumătatea dreaptă a stomacului. Aceasta este mai groasă și acoperită de mucus.
Porțiunea pilorică este mai gălbuie decât restul mucoasei care are o tentă roșiatică. Orificiul cardia
este foarte strâmt, aproape obturat de pliurile mucoasei esofagiene. Datorită acestei dispoziții a
stratului muscular dezvoltat din aceasta zonă, poate fi explicat motivul pentru care voma la această
specie este foarte rară și dificil de realizat. Pilorul este prevăzut cu un sfincter gros. Mucoasa
formează la acest nivel pliuri longitudinale care încep în canalul piloric și dispar imediat pe pereții
duodenului. Indiferent de gradul de plenitudine, stomacul nu ajunge în contact cu podeaua cavității
abdominale.
Mucoasa pilorică ocupă porțiunea pilorică prelungindu-se spre stânga și la nivelul micii
curburi. Mucoasa de tip fundic ocupă tot restul organului, respectiv porțiunea declivă a marii
curburi și regiunile adiacente ale fețelor.

Aspectul mucoasei gastrice la ecvine

(după Vet Anatomy Museum – Murdoch University, https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)

6.1.3.2. Stomacul la suine

Având un volum de aproximativ 4 litri, stomacul este mai dilatabil decât cel al ecvinelor.
Este încurbat pe el însuși prezentând o incizură angulară evidentă la nivelul micii curburi și o
porțiune pilorică relativ îngustă. La nivelul fundului de sac prezintă un diverticul ușor aplatizat
dorso-ventral și recurbat caudal denumit diverticul gastric (Diverticulum ventriculi).

61
 La interior se observă prezența unui proventricul care apare sub forma unei zone
neregulate, constituită din mucoasă albicioasă și aglandulară ce înconjoară cardia. Cavitatea
diverticului gastric este delimitată de un pliu inelar al mucoasei, susținut de o întăritură a
musculoasei. Diverticulul gastric este tapetat cu mucoasă glandulară. Orificiul piloric este parțial
obturat de un torus (dop) piloric (Torus pyloricus), un dop mucos pediculat, alungit, fixat pe
peretele dorsal al orificiului și care poate fi mobilizat printr-un grup de fibre musculare dependente
de stratul muscular longitudinal.
Mucoasa proventriculară este net delimitată de cea de tip glandular, dar limita nu mai este
marcată de crestele prezente la ecvine. Mucoasa cardială este foarte întinsă, ocupă fundul
stomacului și diverticulul, precum și porțiunile adiacente ale corpului (în medie o treime din
suprafața internă a mucoasei). Are culoare gri-rozalie și este relativ subțire, fiind bine delimitată de
mucoasa fundică. Mucoasa fundică are o culoare brun-roșiatică, este puternic pliată ocupând marea
curbură și cele două fețe, dar nu ajunge la nivelul micii curburi. Datorită acestei dispoziții mucoasa
pilorică vine în contact cu cea cardială în partea superioară. Mucoasa este mai puțin pliată și are o
culoare ceva mai deschisă decât cea fundică.
Marele epiplon este foarte dezvoltat întinzându-se pe peretele ventral al abdomenului până
la intrarea în bazin.

6.1.3.3. Stomacul la carnivore

La canide capacitatea stomacului variază mult în funcție de talie și rasă, dar mai ales în
funcție de starea de plenitudine. Cuprins aproape în întregime sub hipocondrul stâng atunci când
este gol, stomacul poate împinge masa intestinală până în vecinătatea pubisului în stare de
plenitudine maximă. Volumul său este de aproximativ 0,5 litri la rasele de talie mică, ajungând
până la 7 litri la rasele de talie mare. Masa alimentelor ingerate poate ajunge la 1/5 din masa
corpului. Variațiile sunt mai reduse la feline, volumul stomacului fiind în medie de 300-350 ml.
Conformația exterioară se caracterizează printr-un fund de sac scurt și prin îngustarea
porțiunii pilorice care se ridică spre dreapta, astfel încât pilorul ajunge în vecinătatea cardiei. Mica
curbură prezintă o incizură angulară profundă, iar marea curbură este foarte lungă. Cardia este
marcată de o îngustare a porțiunii terminale a esofagului.
Mucoasa gastrică prezintă porțiunea esofagiană și cardiacă localizate pe cardia și o mică
zonă din jurul ei. Mucoasa fundică și cea pilorică sunt foarte dezvoltate ca suprafață; mucoasa
pilorică ocupă mai mult de jumătate din suprafața mucoasei gastrice. Ca aspect macroscopic,
mucoasa are o culoare roșie și prezintă pliuri longitudinale.
Marele epiplon are o dezvoltare și dispoziție topografică asemănătoare celei descrise la
suine.

Aspectul mucoasei gastrice la canide

(după Vet Anatomy Museum – Murdoch University, https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
62
 6.1.3.4. Stomacul la leporide

Relativ voluminos, stomacul are o capacitate de 350-400 ml. Corpul este alungit,
cilindroid, cu o ușoară îngustare circulară în zona mijlocie. Fundul stomacului formează deasupra
cardiei un relief evident. Interiorul este tapetat cu o mucoasă în totalitate glandulară (peptică).
Mucoasa esofagiană nu depășește cardia. Există o diferență netă între porțiunea fundică care are
culoare gri și este aproape netedă și porțiunea pilorică, mai groasă, pliată, de culoare roșiatică sau
roză. Orificiile cardia și pilor sunt, ca și la canide, ușor dilatabile.
Mucoasa este subțire la nivelul fundului de sac, nivel la care nu există decât fibre musculare
oblice, externe și interne și este mai groasă în porțiunea pilorică unde straturile longitudinal și
circular sunt complete. Sfincterul piloric este larg și relativ gros. Mucoasa cardială nu ocupă decât
zona cardiei. Mucoasa fundică, subțire, ocupă fundul și corpul stomacului, cu excepția jumătății
drepte a micii curburi. Mucoasa pilorică tapetează restul suprafeței. La nivelul pilorului ea include
în stratul sub-epitelial noduli limfatici organizați într-o amigdală (tonsilă) pilorică cu aspect inelar.

6.2. Stomacul compus (policavitar, multicameral, multicompartimentat)

(Stomacul la rumegătoare)

Stomacul rumegătoarelor este extrem de voluminos, ocupând aproximativ 4/5 din cavitatea
abdominală. Este pluricompartimentat, un proventricul foarte dezvoltat subdivizat în mai multe
compartimente, precedând stomacul propriu-zis (peptic) (care are dimensiuni mult mai reduse). La
rumegătoare are loc un proces de predigestie bacteriană a celulozei, funcție care pregătește și
completează fenomenele mecanice complexe, cel mai evident dintre acestea fiind masticația
secundară permisă de rumegare. La aceste specii primul compartiment și cel mai vast este rumenul.
Celelalte sunt reprezentate de rețea și foios. Ultimul compartiment, singurul peptic, este cheagul.

6.2.1. Conformația și structura stomacului compus

6.2.1.1. Rumenul (Rumen)

Rumenul ocupă porțiunea stângă și ventrală a abdomenului. La extremitatea sa cranială se

află deschiderea esofagului, existând și o comunicare largă cu rețeaua, în timp ce la extremitatea
caudală rumenul este închis în fund de sac.
Alungit în sens cranio-caudal, aplatizat dintr-o parte în alta, rumenul prezintă două fețe
(parietală și viscerală), două margini sau curburi (una dorsală și alta ventrală) și două extremități.
Fața parietală sau stângă (Facies parietalis) este convexă și netedă, vine în contact cu
peretele hipocondrului și flancului stâng, cât și cu porțiunea adiacentă a peretelui ventral al cavității
abdominale. Fața parietală este orientată spre stânga și ușor ventral, fiind parcursă de un șanț
longitudinal stâng (Sulcus longitudinalis sinister) de pe care se detașează marele epiplon extern
(peretele superficial al marelui epiplon). Din porțiunea mijlocie a șanțului longitudinal stâng se
observă în sens dorso-caudal un șanț accesoriu stâng (Sulcus accessorius sinister) care dispare
după un scurt traiect.
Fața viscerală sau dreaptă (Facies visceralis) este netedă și planiformă, fiind orientată spre
dreapta și ușor dorsal. Fața viscerală este parcursă de șanțul longitudinal drept (Sulcus
longitudinalis dexter) de pe care se detașează marele epiplon intern (peretele profund al marelui
epiplon). Acest șanț se continuă în direcție cranială și dorsală cu un șanț (silon) mai profund
denumit șanț accesoriu drept (Sulcus accessorius dexter) care la extremitatea cranială se
recurbează ventral delimitând o zonă mai reliefată a peretelui denumită insula ruminală (Insula
ruminis).

63
 Cele două șanțuri longitudinale, unite la fiecare extremitate prin câte un șanț profund (silon)
transversal, delimitează la exterior două compartimente care comunică larg: sacul ruminal dorsal
(Saccus dorsalis) (ușor deplasat spre stânga) și sacul ruminal ventral (Saccus ventralis) (situat
către dreapta).
Curbura dorsală (Curvatura dorsalis) vine în contact cu regiunea sublombară stângă.
Curbura ventrală (Curvatura ventralis) este situată pe partea dreaptă a peretelui ventral și
este cuprinsă (ca de altfel și sacul ventral) în bursa omentală.
Extremitatea caudală (Extremitas caudalis) este situată la intrarea în cavitatea pelvină. Ea
este divizată de un profund șanț caudal (Sulcus caudalis) dispus transversal într-un fund de sac
dorsal (Saccus cecus dorsalis) și un fund de sac ventral (Saccus cecus ventralis). Aceste funduri
de sac, denumite și vezicule conice, sunt fiecare delimitate la bază prin câte un șanț coronar
(Sulcus coronarius).
Extremitatea cranială (Extremitas cranialis) este divizată de un șanț cranial ce separă
extremitățile corespunzătoare ale celor doi saci. Sacul ventral este închis la acest nivel printr-o
prelungire scurtă și obtuză denumită recesus ruminal (Recessus ruminis). Sacul dorsal prezintă
craniodorsal un compartiment denumit atriu ruminal (Atrium ruminis) care se continuă cu rețeaua.
Limita între atriu și rețea este marcată de șanțul ruminoreticular (Sulcus ruminoreticularis),
foarte profund pe fața ventrală și care se șterge pe părțile laterale. Dorsal cele două cavități sunt
delimitate prin inserția terminală a esofagului.
Sacul dorsal comunică cu sacul ventral printr-un orificiu vast denumit ostium (orificiu)
intraruminal (Ostium intraruminale) a cărei margine este dată de pilierii ruminali (Pilae ruminis)
ce corespund șanțurilor de la exterior. Există doi pilieri principali care formează marginea cranială
și caudală a acestei deschideri. Aceștia sunt condensări ale stratului muscular.
Pilierul caudal (Pila caudalis) este cel mai puternic și separă cele două funduri de sac
caudale. Fiecare extremitate a pilierului este divizată în trei ramuri, dintre care una orientată dorsal
și alta ventral; ramurile dorsale și ventrale reprezintă pilierii coronari (Pilae coronari) care
circumscriu intrarea în fiecare fund de sac. Ramurile intermediare (Pila accessoria sinistra et Pila
accessoria dextra) intră în constituția pilierilor longitudinali.
Pilierul cranial (Pila cranialis) este mai subțire, dar mai reliefat. Extremitatea sa stângă se
orientează pe direcția ramurii intermediare corespunzătoare a pilierului caudal pentru a forma
pilierul longitudinal stâng (Pila longitudinalis sinistra). Extremitatea dreaptă se divide în două
ramuri care delimitează insula ruminală. Ramura ventrală formează împreună cu ramura
intermediară dreaptă a pilierului caudal pilierul longitudinal drept (Pila longitudinalis dextra).
Cea dorsală, mai ștearsă, formează pilierul accesoriu drept (Pila accessoria dextra) corespunzător
șanțului cu același nume. Atriul ruminal comunică cu rețeaua prin orificiul ruminoreticular
(Ostium ruminoreticulare). Pe plafonul acestuia cardia se continuă spre dreapta cu șanțul reticular.
La nivelul pilierilor mucoasa rumenului nu prezintă papile ruminale (delomorfe), în restul
rumenului acestea sunt abundente, mai ales la nivelul sacului ventral și al celor două funduri de sac,
unde ating aproximativ 1 cm înălțime. Papilele sunt de două tipuri: unele filiforme și altele foliate
(v. Histologia). La nivelul sacului ruminal dorsal papilele sunt reduse la simpli tuberculi.
La rumegătoare ligamentul gastrofrenic și marele epiplon prezintă diferențe morfologice
comparativ cu monogastricele. Ligamentul gastrofrenic este înlocuit de o largă zonă de aderență
care conectează rumenul cu mușchiul diafragm și cu peretele lombar. Această aderență se întinde
de la nivelul cardiei, pe fața dorsală a atriului ruminal și pe porțiunea adiacentă a curburii dorsale a
rumenului prin trecerea seroasei de pe organ pe pilierul stâng al diafragmului și pe mușchii psoași,
până în dreptul celei de-a treia vertebre lombare.
Marele epiplon este îngroșat și se inseră de-a lungul șanțului longitudinal drept, apoi de-a
lungul șanțului caudal, de-a lungul șanțului longitudinal stâng, pentru a ajunge în partea caudală a
șanțului ruminoreticular. De la acest nivel marele epiplon ajunge spre dreapta la marea curbură a
cheagului și la marginea ventrală a duodenului. Porțiunea inserată pe șanțul longitudinal drept
aparține peretelui profund al bursei omentale, în timp ce restul epiplonului formează peretele
superficial. Astfel, sacul ventral al rumenului este cuprins între acești doi pereți. Ventral și pe

64
dreapta rumenului cei doi pereți ai bursei omentale vin în contact unul cu altul. Astfel, cei doi pereți
apropiați se interpun între intestin și peretele drept al abdomenului, după fuziune ajungând până la
porțiunea descendentă a duodenului.
Peretele rumenului este constituit din 4 tunici (descrise la peretele gastric al
monogastricelor) ce intră în structura stomacului monocompartimentat.
Seroasa acoperă toată suprafața organului, cu excepția zonelor de aderență. Aderența
seroasei la stratul muscular este puternică exceptând zona șanțurilor ruminale unde între cele două
tunici se acumulează un țesut conjunctivo-adipos.
Musculoasa este groasă, formată din fibre netede care în vecinătatea cardiei se întrețes cu
fibrele striate ale esofagului.
Stratul superficial este format din fibre londitudinale (în raport cu marele ax al esofagului),
dar aceste fibre nu au aceeași natură în cei doi saci ruminali. În sacul ruminal dorsal fibrele
longitudinale reprezintă echivalentul fibrelor oblice externe, iar în sacul ruminal ventral reprezintă
echivalentul fibrelor circulare ale stomacului la monogastrice. La nivelul șanțurilor sunt prezente
multiple fascicule care trec de pe un sac pe celălalt, comportându-se ca fascicule unitive.
Stratul profund derivă din stratul fibrelor oblice interne având o dispoziție circulară. Prin
condensări ale acestor fibre la joncțiunea celor doi saci se formează pilierii ruminali.
Submucoasa este formată dintr-un țesut conjunctiv lax.
Mucoasa este prevăzută cu un epiteliu pavimentos stratificat cu un strat superficial
cheratinizat. Papilele sunt puțin dezvoltate pe plafonul sacului dorsal care nu are contact cu furajele
datorită acumulării de gaze la acest nivel. Cele mai tipice papile sunt răspândite la nivelul sacului
ventral și în cele două funduri de sac caudale. Ele au aspect foliaceu, mai înguste la bază și mai late
și aplatizate spre vârf (v. Histologia).

6.2.1.2. Rețeaua (Reticulum)

Rețeaua reprezintă compartimentul situat cel mai cranial, iar la bovine și cel mai redus
dintre compartimentele gastrice. Este plasat dorsal de apendicele xifoidian, între mușchiul diafragm
și rumen. Comunică spre partea dreaptă cu foiosul. Rețeaua este aplatizată în sens craniocaudal și
prezintă două fețe (diafragmatică și viscerală), două margini sau curburi (mare și mică) și două
extremități (stânga și dreapta).
Fața diafragmatică (Facies diaphragmatica) este convexă și în contact cu diafragmul.
Fața viscerală (Facies visceralis) este aproape plană și delimitează împreună cu rumenul șanțul
ruminoreticular. Marea curbură (Curvatura major) este situată ventral și este convexă. Mica
curbură (Curvatura minor) este situată dorsal, mai scurtă și ușor concavă. Extremitatea stângă se
află în continuitate în partea dorsală cu atriul ruminal, fără altă demarcație decât porțiunea
terminală a esofagului. Extremitatea dreaptă formează un fund de sac rotunjit (fundul rețelei)
care la bază vine în contact cu cheagul, iar dorsal se îngustează pentru a se continua cu foiosul.
Cu excepția zonei corespunzătoare micii curburi, tot peretele este tapetat cu o mucoasă
structural asemănătoare celei ruminale, dar prevăzută cu creste (Cristae reticuli) care delimitează
alveole poligonale sau celule reticulare (Cellulae reticuli) cu o dispoziție relativ regulată (aspectul
acesteia fiind comparat cu cel al unui fagure). Interiorul acestor celule este subdivizat în celule mai
mici de către creste secundare și terțiare. Aceste creste sunt prevăzute pe marginea lor liberă cu
papile conice aspre, iar pe părțile laterale cu papile mai mici, ascuțite sau mamelonate.
Aceste formațiuni sunt înlocuite pe peretele drept și dorsal de porțiunea inițială a unui șanț
gastric larg și profund care se prelungește până la cheag și al cărui segment inițial constituie șanțul
reticular (Sulcus reticuli) care începe la nivelul cardiei, este lung de 15-20 cm (la bovine), se
dirijează spre dreapta ajungând la orificiul reticuloomasic (Ostium reticuloomasicum) de unde se
continuă cu șanțul omasic (Sulcus omasi). Șanțul reticular este delimitat de două buze (Labium
dextrum et Labium sinistrum) groase și înalte, una dreaptă și alta stângă. Orificul ruminoreticular
este mai larg decât cardia și aproape circular.

65
 Rețeaua este fixată prin continuitatea cu rumenul și cu foiosul și de presiunea pe care o
exercită asupra sa celelalte viscere. Peritoneul unește fața caudală a rețelei cu porțiunea adiacentă a
atriului ruminal.
Peretele rețelei prezintă aceleași straturi anatomice ca și rumenul.
Seroasa nu tapetează toată suprafața organului, lipsește la nivelul zonelor de aderență.
Musculoasa, mai subțire decât cea a rumenului, cuprinde trei categorii de fibre. Fibrele
longitudinale reprezintă o continuare a celor esofagiene pe mica curbură și pe fața cranială a
organului. Fibrele circulare formează un strat transversal dezvoltat mai ales la nivelul micii curburi.
Fibrele oblice contribuie la formarea musculaturii buzelor șanțului reticular.
Submucoasa este bine reprezentată la nivelul șanțului reticular.
Mucoasa formează crestele și papilele descrise anterior. Epiteliul este asemănător celui
ruminal, dar mai cheratinizat (v. Histologia).

6.2.1.3. Foiosul sau omasum (Omasum)

Foiosul este ultimul compartiment al proventriculului rumegătoarelor.

Are o formă aproape sferică, ușor comprimată dintr-o parte în alta, și prezintă două fețe
(parietală și viscerală) și o circumferință. Fața parietală (Facies parietalis) este orientată spre
dreapta și ușor cranial, iar fața viscerală (Facies visceralis) vine în contact cu rumenul. Cele două
fețe sunt rotunjite și netede. Foiosul prezintă o curbură (marea curbură) (Curvatura omasi) situată
dorsal și caudal, groasă, care ocupă 4/5 din contur și o bază (mica curbură) (Basis omasi) mult mai
scurtă, situată cranioventral. Baza foiosului este încadrată de joncțiunea cu cele două
compartimente vecine: rețeaua, spre stânga și cranial și cheagul la dreapta și ventral, foarte
apropiate unul de altul. Joncțiunea cu rețeaua se realizează printr-un pedicul îngust și foarte scurt
denumit colul (gâtul) foiosului (Collum omasi), iar cea cu cheagul printr-o zonă mai îngustată
marcată de șanțul omaso-abomasic (Sulcus omasoabomasicum).

Aspectul macroscopic al mucoasei compartimentelor gastrice la bovine

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. esofag, 2. șanț ruminoreticular, 3. pilier (stâlp) ruminal cranial, 4. pilier (stâlp) longitudinal,
5. pilier (stâlp) ruminal caudal, 6. pilier (stâlp) coronar ventral, 7. sac ruminal dorsal, 8. sac ruminal ventral,
9. atriu ruminal, 10. șanț reticular, 11. rețea, 12. foios, 13. cheag, 14. proeminență pilorică, 15. pilor, 16. duoden

Interiorul foiosului este ocupat aproape în întregime de lame (Laminae omasi) mucoase
longitudinale înalte, apropiate unele de altele (asemănător cu filele unei cărți). Aceste lame sunt
inserate pe curbură și pe fețele laterale ale foiosului începând de la orificiul reticulo-omasic până la
cel omaso-abomasic. Fiecare lamă prezintă o margine aderentă la pereții organului, convexă și o
margine liberă, concavă și mai scurtă, ultima fiind mai groasă și rugoasă în cazul lamelor mari.
66
Fețele laterale ale fiecărei lame sunt tapetate de papile conice sau mamelonate, cheratinizate și
foarte dure.
Înălțimea lamelor nu este aceeași. Lamele primare, cele mai înalte, ajung până în
vecinătatea bazei. Ele sunt în număr de 15-20 și delimitează tot atâtea cicluri lamelare. Fiecare
ciclu, cuprins între două lame primare consecutive, este centrat pe o lamă secundară având
înălțimea pe jumătate din cea a unei lame primare și este încadrată de două lame terțiare de două
ori mai scunde decât lama secundară. Fiecare lamă terțiară e delimitată la bază de două lame
cuaternare mult mai reduse. Spațiile interlamelare sunt foarte profunde și foarte înguste.
Datorită lamelor și alimentelor triturate ce se găsesc în spațiile interlamelare, cavitatea
foiosului este redusă la un simplu canal omasic (Canalis omasi) care se găsește deasupra bazei
organului și se întinde de la orificiul omasic la orificiul omasoabomasic. Orificiul omasoabomasic
este delimitat de două pliuri mucoase, vălurile abomasice (Vela abomasica) despre care se
presupune că au rol de valvule ce reglează tranzitul între cele două compartimente gastrice. Aceste
pliuri mucoase sunt cheratinizate pe fața omasică și acoperite cu mucoasă peptică pe fața
abomasică.
Pe peretele foiosului există o regiune corespunzătoare bazei acestuia care nu este prevăzută
cu lame și care constituie șanțul omasic (Sulcus omasi). Șanțul omasic este în continuare directă cu
șanțul reticular și reprezintă o subdiviziune a șanțului (silonului) gastric ce ajunge până în cheag.
Datorită raporturilor intime cu alte viscere, foiosul este foarte puțin deplasabil în cavitatea
abdominală (ca și rețeaua cu care este solidar). Pe altă parte organul este fixat și de micul epiplon.
Micul epiplon își are originea, ca și la celelalte specii, la fața viscerală a ficatului. Inserția gastrică
este foarte lungă, micul epiplon trecând pe atriul ruminal, la fața parietală a foiosului, apoi pe mica
curbură a cheagului și pe porțiunea inițială a duodenului. Marele epiplon nu are inserție directă pe
suprafața foiosului.
Seroasa este puțin aderentă, alunecând pe suprafața musculoasei datorită unui țesut
conjunctiv abundent subseros. Ea lipsește la nivelul zonelor de continuitate cu compartimentele
vecine.
Musculoasa este formată din două planuri de fibre complete, mai groase la baza organului
decât la nivelul curburii. Planul superficial este constituit din fibre longitudinale, iar cel profund din
fibre circulare.
Submucoasa nu prezintă particularități deosebite.
Mucoasa nu este prevăzută cu glande. Epiteliul este gros, stratificat pavimentos și puternic
cheratinizat mai ales la nivelul papilelor. Are o tentă închisă datorită fixării coloranților vegetali. La
cadavru se descuamează spontan în plăci mari (v. Histologia).

6.2.1.4. Cheagul sau abomasum (Abomasum)

Ultimul compartiment gastric, cheagul sau abomasul, reprezintă stomacul propriu-zis al

rumegătoarelor și este tapetat cu mucoasă peptică (de tip digestiv).
Conformația exterioară. Mai voluminos decât rețeaua și foiosul, acest compartiment este
piriform, încurbat pe el însuși, atingând cu mica curbură porțiunea ventrală a foiosului. I se descriu
două fețe, două margini sau curburi și două extremități.
Corpul cheagului reprezintă porțiunea organului cuprinsă între cele două extremități.
Cheagul prezintă o față parietală (Facies parietalis) sau dreaptă și alta viscerală (Facies
visceralis) sau stângă. Ele sunt convexe și netede. Marea curbură (Curvatura major), convexă,
este dispusă ventral. Pe ea se inseră marele epiplon. Mica curbură (Curvatura minor) este
concavă, pe ea inserându-se micul epiplon. Mica curbură, la limita cu porțiunea pilorică, prezintă o
incizură numită incizura angulară. La extremitatea omasică formează un fund de sac dilatat și
rotunjit, denumit fundul cheagului (Fundus abomasi) care ajunge sub foios. Extremitatea opusă
aparține porțiunii pilorice. Mai îngustă decât fundul cheagului, porțiunea pilorică este orientată în
direcție dorsală și ușor caudal, înapoia foiosului, terminându-se la nivelul unui șanț (silon) circular
ce corespunde pilorului.

67
 Cavitatea cheagului este tapetată cu o mucoasă glandulară care prezintă aceleași zone
structurale ca și la celelalte mamifere. La nivelul fundului și a celei mai mari porțiuni a extremității
anterioare mucoasa este gri-roșiatică formând pliuri spiralate (Plicae spirales abomasi). Aceste
pliuri nu se șterg în timpul distensiei prezentând în raport cu axul longitudinal al organului o
orientare oblică, mai mult sau mai puțin vizibilă de la exterior prin traversul peretelui. Pliurile cresc
în înălțime în vecinătatea orificiului omasoabomasic și se șterg puțin câte puțin înainte de a atinge
porțiunea pilorică. Ele sunt mai înalte la nivelul marii curburi, scad în înălțime pe părțile laterale
până la dispariție în vecinătatea micii curburi, regiune aproape netedă, ce corespunde șanțului
abomasic (Sulcus abomasi), care este porțiunea terminală a șanțului gastric. Porțiunea pilorică
prezintă doar pliuri neregulate, reduse, care dispar prin distensie. Mucoasa acestei zone este mai
deschisă la culoare, galben-rozalie și ceva mai groasă.
Cheagul este situat în mare parte pe dreapta, adiacent regiunii xifoidiene și în contact
ventral cu hipocondrul. Axul său lung este oblic în direcție caudală, de la stânga la dreapta și puțin
dorsal. Micul epiplon se atașează de mica curbură a cheagului, iar marele epiplon se inseră pe
marea curbură.
Seroasa nu prezintă caractere specifice continuându-se la nivelul micii și marii curburi cu
cele două epiplonuri.
Musculoasa cuprinde două planuri de fibre – unul superficial longitudinal și unul profund
circular. Stratul circular formează sfincterul piloric.
Submucoasa este mai groasă și mai laxă comparativ cu cea a proventriculului.
Mucoasa este bine delimitată de cea a proventriculului pe marginile orificiului
omasoabomasic. Ea prezintă trei zone distincte. În vecinătatea orificiului omasoabomasic există o
bandă de câțiva centimetri formată de mucoasa cardială. Fundul sacului și două treimi din corp sunt
ocupate cu mucoasă de tip fundic. Mucoasa pilorică tapetează toată zona pilorică și porțiunea
adiacentă a corpului. În general mucoasa nu prezintă particularități structurale comparativ cu
celelalte specii.

6.2.2. Stomacul pluricompartimentat la rumegătoarele domestice

6.2.2.1. Stomacul la bovine

Stomacul animalului adult este asemănător celui prezentat la caractere generale. Stomacul
unui vițel nou-născut este foarte diferit de cel al unui adult. La nou-născuți abomasul (cheagul) este
cel mai dezvoltat compartiment (mai mare și decât rumenul).

Conformația exterioară a stomacului la un vițel de 8 zile (vedere dorsală)

(după R. Barone, 1997)
1. cardia, 2. atriu ruminal, 3. sac ruminal dorsal, 4. sac ruminal ventral, 5. splina,
6. rețeaua, 7. foiosul, 8. cheagul, 9. pilor
68
 Întregul proventricul (rumen, rețea și foios), deși prezintă clar toate elementele întâlnite la
adulți, este încă subdezvoltat. Rolul cheagului în digestia proteinelor este evident la viței: înainte
de înțărcare laptele ajunge direct în cheag unde este coagulat și digerat rapid. La adulți, acest
compartiment gastric este în continuare principalul loc de digestie a proteinelor, deoarece o parte
din proteinele furnizate de furaje nu sunt supuse degradării bacteriene realizată de
microorganismele rumenului.

Stomacul la bovine adulte (vedere dorsală)

(după R. Barone, 1997)
1. cardia, 2. șanț ruminoreticular, 3. inserțiile micului epiplon, 4. mica curbură a rețelei, 5. fața parietală (diafragmatică)
a rețelei, 6. fundul de sac al rețelei, 7. șanț reticuloomasic, 8. marea curbură a foiosului, 9. fața viscerală a foiosului,
10. gâtul foiosului, 11. baza foiosului, 12. șanț omasoabomasic, 13. fundul de sac al cheagului, 14. marea curbură a
cheagului, 15. fața parietală a cheagului, 16. mica curbură a cheagului, 17. regiunea pilorică a cheagului, 18. pilor,
19. atriu ruminal, 20. sanț ruminal cranial, 21. fundul de sac cranial al rumenului, 22. zona de aderență, 23. splina,
24. sac ruminal ventral, 25. șanț ruminal secudar (accesoriu) drept, 26. insula rumenului, 27. inserția lamei profunde a
marelui epiplon, 28. șanț longitudinal drept, 29. sac ruminal dorsal, 30. șanțuri coronare, 31. șanț ruminal caudal,
32. vezicula conică ventrală, 33. vezicula conică dorsală

6.2.2.2. Stomacul la ovine

Stomacul ovinelor nu diferă semnificativ de cel al bovinelor decât prin detalii de proporții și
de structură. La ovine rumenul are un volum de 10-20 litri și o formă mai puțin alungită decât la
bovine. Sacul ventral este mai dezvoltat decât cel dorsal în timp ce la rumegătoarele mari cei doi
saci sunt aproximativ egal dezvoltați. Apare o inegalitate netă a celor două vezicule conice, cea
ventrală fiind mai lungă. Rețeaua este întotdeauna mai voluminoasă decât foiosul (aspect inversat
la rumegătoarele mari). Foiosul este redus, cu o formă ovală, așezat mai profund sub hipocondrul
drept. Cheagul este ceva mai voluminos comparativ cu cel de la bovine (2-3 litri). În același timp
69
este mai alungit, iar pliurile mucoase sunt mai puțin numeroase. Datorită faptului că organul are un
perete subțire ele se pot identifica ușor de la exterior.

6.2.2.3. Stomacul la caprine

Stomacul caprinelor prezintă caractere intermediare între cel de ovine și cel de bovine.
Rumenul este mai voluminos decât la ovine (aproximativ 30 litri). Rețeaua și foiosul sunt aproape
egale ca volum, iar sistemul lor lamelar mai bine reprezentat. Cheagul este mai lat, dar mai puțin
alungit comparativ cu ovinele.

6.2.2.4. Stomacul la camelide

Am considerat utilă prezentarea stomacului la camelide deoarece aceste specii sunt frecvent
întâlnite în grădinile zoologice din România. Totodată, normele CEE-ONU ECE/TRADE/C/WP.7/
2006/15 stabilesc abatorizarea și consumul cărnii de lamă, precum și de la alte camelide în spațiul
Uniunii Europene.
Camelidele (Camelidae) constituie o familie de ierbivore rumegătoare de talie mijlocie sau
mare cuprinzând cămila, dromaderul, guanaco, alpaca, vicunia și lama, specii separate între ele prin
mari distanțe, respectiv dromaderul în Africa și Asia (peninsula Arabia și subcontinentul indian),
cămila bactriană în Asia (deșertul Gobi), celelalte în America de Sud. Sunt animale digitigrade,
fiecare membru fiind terminat prin câte două degete. Degetele III și IV au câte un onglon redus și
câte o periniță elastică sub fiecare deget, pe care calcă și care ușurează mersul. Dorsal (pe linia
spinării) pot prezenta sau nu (în funcție de specie) una sau două cocoașe.

Stomacul la camelide – vedere dorsală

(după R. Barone, 1997)
1. cardia, 2. saci glandulari dorsali, 3. lobul dorsal (cranial) al compartimentului proximal, 4. fața dorsală a
compartimentului proximal, 5. curbura compartimentului proximal, 6. zonă de aderență, 7. baza compartimentului
proximal, 8. lobul ventral (caudal) al compartimentului proximal, 9. saci glandulari ventrali, 10. istm gastric,
11. șanț distal, 12. compartiment intermediar, 13. compartiment distal, 14. pilor, 15. ampula duodenală

Stomacul camelidelor diferă foarte mult de cel al rumegătoarelor propriu-zise, deși are
diviziuni asemănătoare. Anatomiștii sud-americani (Galotta et al, 1994 – Despre camelidele din
America de Sud) sugerează recunoașterea a trei compartimente (proximal, intermediar și distal) la
stomacul acestor animale (lama, guanaco, alpaca, vicugna/vicunia).
70
 Descrierea care urmează se referă la stomacul de dromader. Compartimentul proximal este
echivalent cu un rumen. Are aprox. 100 cm lungime și 60 până la 70 cm lățime. Capacitatea sa este
de aprox. 100 litri. Trece foarte puțin în jumătatea dreaptă a abdomenului, iar partea sa caudală
rămâne la distanță de intrarea în cavitatea pelvină, astfel încât masa intestinală vine în contact cu
peretele flancului stâng. Acest rezervor nu este compartimentat în doi saci precum rumenul
bovinelor, ci este curbat pe sine, ceea ce îi conferă un aspect reniform. Prezintă două fețe, o curbură
periferică, un corp și două extremități calificate drept „lobi” (funduri de sac). Una dintre fețe este
dorsală și stângă, situată sub hipocondrul și partea adiacentă a flancului stâng; această față aderă
parțial la diafragm și la mușchii psoași. Cealaltă față este orientată ventral și spre dreapta; este mai
convexă și vine în contact cu intestinul. Curbura groasă și convexă are aspectul unei o elipse
întreruptă ventral de o adâncitură ocupată de corpul organului. Dorso-caudal și ușor spre dreapta în
contact cu diafragmul este splina atașată de fața stângă a compartimentului dorsal. Corpul, situat
ventral și puțin în stânga, este scurt, situat între cele două extremități care tind să se apropie una de
celalaltă. Esofagul se lărgește către compartimentul dorsal și se deschide în extremitatea dorso-
cranială a acestuia. Cele două funduri de sac sunt rotunjite și voluminoase și încadrează corpul.
Fiecare fund de sac prezintă o serie de reliefuri rotunjite de 4-5 cm în diametru și apropiate între
ele, pungile glandulare, care corespund diverticulilor cavității. Fundul de sac dorso-cranial prezintă
un grup de pungi glandulare de aprox. 20 cm lungime și 8-10 cm lățime. Fundul de sac ventral
prezintă pe suprafața sa două grupuri voluminoase și destul de regulate de pungi glandulare mari,
grupuri separate printr-o fisură adâncă unde se atașează marele epiplon. Partea sa cea mai apropiată
de corp se continuă cu compartimentul intermediar la nivelul unei incizuri profunde.
Cavitatea compartimentului dorsal este tapetată cu o mucoasă palidă, netedă, lipsită de
papile delomorfe și destul de asemănătoare cu mucoasa esofagului. Pe peretele fiecărui fund de sac
se deschid orificiile pungilor (sacilor) glandulare (Sacci glandulosi ventriculi) numite și „celule
acvifere”. Acești diverticuli sunt separați prin pereți despărțitori subțiri ale căror margini sunt
îngroșate prin prezența unor întăriri submucoase ale muscularei, cu dispoziție de sfincter. În sacii
glandulari mucoasa prezintă un epiteliu stratificat scuamos și complet lipsit de glande. În
submucoasă sunt numeroase glande tubulare, unele aproximativ rectilinii, iar altele flexuoase.
Aceste pungi glandulare sunt considerate ca o parte secretorie a peretelui ruminal, sacii glandulari
nefiind simple cavități care mențin o rezervă de apă, așa cum credeau autorii antici. Doi
stâlpi/pilieri încep din vecinătatea cardiei, principalul fiind dispus ventral. Pilierul principal coboară
în stânga șanțului gastric, apoi a orificiului de comunicare cu compartimentul intermediar (Ostium
intraventricular) și delimitează seria de orificii ale pungilor glandulare ale fundului de sac ventral.
Celălalt stâlp, accesoriu, este dorsal și se va epuiza la marginea grupului dorsal de saci glandulari.
Partea inițială a șanțului gastric formează un jgheab foarte lung (aprox. 50 cm) care începe de la
cardia și traversează baza compartimentului proximal înainte de a ajunge la ostiul intraventricular
pentru a se continua pe mica curbură a compartimentului intermediar. Buza stângă este practic
absentă; cea dreaptă este foarte înaltă, dar zveltă și aproape lipsită de musculatură. Ostiul
intraventricular este vast și aproape circular și ocolit în stânga de stâlpul principal. Compartimentul
intermediar a fost adesea privit ca echivalentul rețelei. El este plasat în dreapta sacului ventral al
compartimentului proximal, pe cupola diafragmei. Este proporțional mai dezvoltat comparativ cu
rețeaua bovinelor și prezintă două fețe convexe, o curbură ventrală mare (unde se atașează marele
epiplon) și o curbură dorsală mică (care primește inserția micului epiplon). Extremitatea sa stângă
este delimitată de incizura puternică care o separă de compartimentul proximal. Extremitatea
dreaptă, mai îngustă, este continuată cu compartimentul distal de la nivelul unei incizuri largi și
puțin adânci. Cavitatea acestui compartiment este, cu excepția micii curburi, prevăzută în întregime
cu numeroși saci glandulari analogi cu cei ai compartimentului proximal, dar mai mici și
subdivizați prin partiții secundare. Acești saci glandulari nu sunt reliefați pe suprafața
compartimentului. Caracterele acestor diverticuli sunt oarecum intermediare între cele ale
omologilor lor din compartimentul proximal și cele ale rețelei la bovine. Compartimentul distal ar
putea, prin situația și unele dintre aspectele sale, să fie considerat ca un omaso-abomasum. Are
două părți destul de distincte. Prima a fost adesea asimilată unui omasum, deși nu are structura

71
acestuia. Cavitatea sa este ocupată incomplet de pliuri longitudinale, de înălțime inegală și
alternativă, dar nu foarte înalte. A doua parte a compartimentului distal, mai dezvoltată, este
comparabilă cu un abomasum. Are o lungime de 70-90 cm și vine în contact cu hipocondrul drept
până aproape de regiunea lombară. Este divizat în două porțiuni. Prima este îngustă și cilindroidă și
corespunde topografic fundului de sac și corpului un abomasum, iar cavitatea acestuia este
prevăzută cu numeroase pliuri mucoase longitudinale. Mucoasa, în întregime glandulară și bogată
în aglomerări limfatice este de tip cardial. Partea terminală, mult mai mare, se termină printr-un un
pilor redus. Mucoasa acestei porțiuni, mult mai groasă decât cea a părților precedente, este
prevăzută cu pliuri neregulate, este aproape peste tot de tip fundic. Mucoasa pilorică este extrem de
redusă și dispusă doar în apropierea pilorului. Trebuie remarcat faptul că diferitele compartimente
gastrice au, încă de la naștere, proporții foarte asemănătoare cu cele pe care le vor avea la adult,
ceea ce subliniază că rolul proventriculului nu este comparabil cu cel cunoscut la bovine (după
R. Barone, 1997).

72
 CAPITOLUL 7
INTESTINUL (Intestinum)
Intestinul este porțiunea tubului digestiv care începe la nivelul orificiului piloric și se
termină la nivelul orificiului anal. Morfologic și funcțional prezintă două segmente majore
continuate unul cu celălalt, respectiv intestinul subțire și intestinul gros.
Intestinul continuă digestia începută în cavitatea bucală și în stomac supunând conținutul
(chimul intestinal) la noi prelucrări mecanice și chimice. La aceste procese chimice desfășurate în
intestinul subțire participă sucul intestinal (secretat de glandele proprii), bila (produsă de ficat) și
sucul pancreatic (elaborat la nivelul pancreasului exocrin).
În intestinul gros digestia este realizată prin acțiunea enzimelor ajunse din intestinul subțire
(odată cu deplasarea chimului intestinal), dar mai ales prin activitatea florei proteolitice și
glicolitice din intestinul gros. La ierbivorele nerumegătoare (ecvine, leporide) flora glicolitică
degradează celuloza prin procese similare cu procesele din compartimentele pregastrice (rumen,
rețea, foios) ale rumegătoarelor.
La nivel intestinal se absorb compușii finali rezultați în urma digestiei (aminoacizi, mono-
și diglucide, acizi grași și glicerol), substanțe minerale, vitamine și apă. În cea mai mare parte
aceste substanțe nutritive se absorb în intestinul subțire, iar apa, în intestinul gros.
În porțiunea distală a intestinului gros din resturile nedigerate și/sau nedigerabile, produșii
de digestie neabsorbiți și diverse componente de origine endogenă (celule descuamate, mucus,
enzime etc.) se formează fecalele, acestea fiind eliminate la exterior prin actul defecației.
Dezvoltarea intestinului este variabilă în funcție de alimentația speciei; este în general mult
mai scurt și mai puțin complicat la carnivore față de ierbivore. Cu foarte puține excepții, sunt ușor
de recunoscut și diferențiat cele două porțiuni principale (intestin subțire și intestin gros). Prima
parte este îngustă și relativ lungă (intestinul subțire). Cealaltă parte, mult mai variabilă, este în
general mai mare și mai complicată, mai ales la ierbivore (intestinul gros).

7.1. Intestinul subțire (Intestinum tenue)

Intestinul subțire continuă stomacul de la nivelul orificiului piloric și se întinde până la

orificiul ileonic (ostiumul ileal). Este un tub lung, cilindric, flexuos și de calibru aproape uniform.
În intestinul subțire au loc cele mai importante faze ale digestiei. Intestinului subțire i se descriu
trei segmente succesive și inegale, respectiv duodenul, jejunul și ileonul. Dimensiunile intestinului
subțire sunt în concordanță cu modul de viață și alimentația speciei. La carnivore calibrul său este
relativ gros și destul de scurt, fiind însă este foarte lung și adesea cu diametru redus la ierbivore.

7.1.1. Duodenul (Duodenum)

Duodenul reprezintă segmentul intestinului subțire situat între pilor și curbura duodeno-
jejunală. Duodenul are în general un calibru ceva mai mare decât jejunul și ileonul și un perete
relativ subțire și moale. Duodenul prezintă mai multe porțiuni (o porțiune cranială, o porțiune
descendentă, una transversă și una ascendentă) și mai multe curburi (cranială, caudală, duodeno-
jejunală).
Porțiunea cranială (Pars cranialis duodeni) este relativ scurtă. De la nivelul pilorului se
orientează spre dreapta, mai mult sau mai puțin caudal și dorsal în funcție de specie și se termină la
nivelul curburii craniale (Flexura duodeni cranialis). La multe specii prezintă aproape de origine,
imediat după pilor, o dilatație mai mult sau mai puțin distinctă numită ampulă duodenală sau
bulb duodenal (Ampulla duodeni).
73
 Porțiunea descendentă (Pars descendens duodeni) se orientează caudal (mai mult sau mai
puțin în funcție de specie) către partea dreaptă a regiunii lombare sau către flancul drept și se
termină prin curbura caudală (Flexura duodeni caudalis).
Porțiunea transversă (Pars transversa duodeni) se orientează spre stânga, dar lungimea și
forma ei variază foarte mult în funcție de specie.
Porțiunea ascendentă (Pars ascendens duodeni) se dezvoltă invers proporțional cu cea
transversă. La toate speciile este plasată în stânga rădăcinii (originii) mezenterului, ajunge la fața
ventrală a rinichiului stâng (sau în vecinătatea acestuia), este atașată de regiunea lombară printr-un
mezou îngust și se termină la nivelul curburii duodeno-jejunale (Flexura duodenojejunalis).
La nivelul pilorului mucoasa duodenală continuă mucoasa stomacului. La acest nivel
formează mici pliuri radiale. În general, pliurile sunt mai evidente în partea cranială. La majoritatea
mamiferelor, canalul pancreatic principal se deschide aproape de deschiderea canalului biliar sau în
comun cu acesta pe un relief particular al mucoasei numit papila duodenală majoră (Papilla
duodeni major) sau „ampula Vater 8 (se citește Fater!)” care prezintă un sfincter – „sfincterul
Oddi 9”. Când este prezent și canalul pancreatic secundar, acesta se deschide singur pe o papilă
duodenală minoră (Papilla duodeni minor), nu departe de papila duodenală majoră. Această
papilă duodenală minoră este situată tot în porțiunea cranială a duodenului.
Suspendarea duodenului se realizează prin propriul mezou sau mezoduoden. De asemenea,
există continuitate cu pilorul, cu canalele excretoare ale ficatului și pancreasului și cu jejunul.
Epiplonul contribuie la fixarea porțiunii craniale, iar curbura duodeno-jejunală are atașamente
particulare.

7.1.2. Jejunul (Jejunum)

Această porțiune a intestinului subțire este asemănătoare unui tub lung, cilindric, a cărui
suprafață acoperită de peritoneu este perfect netedă. Jejunul prezintă o margine mezenterică sau
mica curbură care este concavă, o margine liberă sau antimezenterică sau marea curbură, care
este convexă și două fețe netede și convexe. Întreaga cavitate a jejunului este tapetată cu o
mucoasă moale, catifelată, datorită prezenței a nenumărate vilozități.
Jejunul este cel mai mobil dintre organele abdominale și prezintă numeroase flexuozități.
Jejunul prezintă o topografie particulară în funcție de specie. El este suspendat de către mezoul
jejunal (Mesojejunum) sau marele mezenter (Mesenterium); acest mare mezenter se poate detașa
fie de pe plafonul cavității abdominale (ecvine, carnivore), fie de pe ultima tură excentrică a ansei
spirale a colonului ascendent (rumegătoare). Topografia jejunului variază în funcție de specie, fiind
condiționată de dezvoltarea și poziția altor organe abdominale.

7.1.3. Ileonul (Ileum)

Ileonul este segmentul terminal al intestinului subțire. Asemănător jejunului, prezintă două
fețe netede și convexe și două margini. La toate speciile lungimea ileonului este marcată de inserția
ligamentului ileo-cecal (Plica ileocecalis) pe marginea sa antimezenterică. Marginea mezenterică
a ileonului oferă loc de inserție mezoului ileal (Mesoileum), care reprezintă o porțiune a marelui
mezenter prin care ileonul este suspendat direct sau indirect de plafonul cavității abdominale.
Extremitatea distală a ileonului proemină în cavitatea cecumului printr-o papilă ileală (Papila

8
Abraham Vater (1684-1751) a fost un anatomist german din Wittenberg. Și-a luat doctoratul în filozofie la Universitatea din Wittenberg în 1706 și
diploma de medicină la Universitatea din Leipzig în 1710. Vater este cunoscut în primul rând pentru munca sa în anatomie, dar a publicat și lucrări în
domeniile chimiei, botanicii, farmacologiei și ginecologiei. El a fost primul care a descris ampula hepato-pancreatică, denumită și ampula Vater (după
https://en.wikipedia.org/wiki/Abraham_Vater).
9
Ruggero Oddi (1864-1913) a fost un fiziolog și anatomist italian. A studiat medicina la Perugia, Universitatea din Bologna și Florența, iar în 1894 a fost
numit șef al Institutului de Fiziologie de la Universitatea din Genova. Pe când era încă student, în 1887, Oddi, în vârstă de 23 de ani, a descris un grup mic
de fibre musculare circulare și longitudinale care se înfășurau în jurul capătului canalelor biliare și pancreatice. Această structură va fi cunoscută sub
numele de „sfincterul Oddi”. Oddi nu a fost descoperitorul sfincterului; medicul englez Francis Glisson l-a identificat inițial cu două secole mai devreme,
însă Oddi a fost cel care a putut să-i caracterizeze proprietățile fiziologice (după https://en.wikipedia.org/wiki/Ruggero_Oddi).
74
ilealis) (numită și valvulă ileo-cecală) și se deschide în vârful acesteia prin orificiul ileal (Ostium
ileale) (numit și orificiu ileo-cecal).
Papila ileală se formează atât din peretele ileonului, cât și din peretele cecumului. La locul
de continuitate dintre ileon și cecum straturile musculare longitudinale ale celor două organe se
continuă unul cu celălalt. Prin stratul muscular circular și prin mucoasă, ileonul proemină în
cavitatea cecumului, fiind acoperit de musculatura circulară și mucoasa cecală. În acest fel, papila
ileală apare formată dintr-un pliu mucos circular cu proveniență dublă (ileală la interior și cecală la
exterior) în care sunt prezente fibre musuclare circulare; marginea liberă a pliului circumscrie
orificiul ileal, iar musculatura formează sfincterul ileal (Sphincter ilei).

7.1.4. Structura intestinului subțire

În structura intestinului subțire intră mucoasa, submucoasa, musculoasa, seroasa, precum și

vase și nervi (v. Histologia).
Mucoasa (Tunica mucosa) este groasă, catifelată și de culoare gri-roșiatică. Pe toată
întinderea prezintă pliuri longitudinale (Plicae longitudinales) care dispar atunci când se produce
distensia organului.
La feline (asemănător primatelor, inclusiv omul) mucoasa jejunală prezintă pliuri circulare
(Plicae circulares) cunoscute și sub denumirea de valvule conivente sau pliuri Kerkring 10, cu
aspect semilunar. În structura pliurilor circulare se găsesc toate componentele mucoasei dispuse pe
un ax central format de submucoasă. Aceste pliuri au caracter permanent.
În duoden mucoasa formează papila duodenală majoră, precum și papila duodenală minoră.
Epiteliul mucoasei intestinale este adaptat funcției de absorbție, fiind de tip prismatic simplu cu
platou striat. Suprafața de absorbție a mucoasei este mărită de prezența numeroaselor proeminențe
cu aspect digitiform sau foliaceu denumite vilozități intestinale (Villi intestinales).
În corionul mucoasei sunt prezente glande intestinale (Gll. intestinales) sau de tip
Lieberkühn (în cele trei segmente ale intestinului subțire) sau de tip Brunner (în duoden), precum
și numeroase structuri limfatice (noduli limfatici solitari – Lymphonoduli solitarii, noduli
limfatici agregați – Lymphonoduli aggregati și plăci Peyer 11 – Anuli lymphatici ileales).
Musculoasa mucoasei (Lamina muscularis mucosae) este bine reprezentată.
Submucoasa (Tunica submucosa) este alcătuită din țesut conjunctiv lax, bogat inervat și
vascularizat.
Musculoasa (Tunica muscularis) este constituită din două planuri de fibre musculare
netede, circulare la interior și longitudinale la exterior.
Seroasa (Tunica serosa) provine din foița viscerală a peritoneului care aderă intim la tunica
musculoasă.

7.1.5. Particularități la mamiferele domestice

Cu excepția rumegătoarelor, la toate speciile intestinul ocupă cea mai mare parte a cavității
abdomino-pelvine.
Ecvine. La aceste specii duodenul este larg și lung. Porțiunea cranială începe cu o ampulă
duodenală distinctă, această ampulă prezentând o curbură dorsală convexă și o curbură ventrală
concavă. Duodenul este menținut în poziție prin mai multe ligamente (7) – ligamentul
hepato-duodenal (între ficat și duoden), ligamentul gastro-duodenal (între stomac și duoden),

10
Theodor Kerckring sau Dirk Kerckring (1638-1693) a fost un anatomist și chimist olandez. Kerckring a studiat medicina la Universitatea din Leiden.
A descris pliurile mucoasei intestinului subțire. Aceste pliuri anatomice poartă mai multe denumiri, inclusiv „valvulele Kerckring”, „pliurile Kerckring”,
plicae circulares sau valvulae conniventes (după https://en.wikipedia.org/wiki/Theodor_Kerckring).
11
Johann Conrad Peyer (1653-1712) a fost un anatomist elvețian. A studiat medicina la Paris cu Guichard Joseph Duverney (1648-1730), la Montpellier
cu Raymond Vieussens (1635-1713) și a primit diploma în medicină în 1681 la Basel. Mai târziu, s-a întors la Schaffhausen pentru a practica medicina.
Aici, el a efectuat cercetări împreună cu Johann Jakob Wepfer (1620-1695) și cu Johann Conrad Brunner (1653-1727). În 1677 Peyer a publicat
Exercitatio anatomico-medica de glandulis intestinorum earumque usu et affectionibus, în care descrie plăcile care îi poartă numele. Aceste structuri
anatomice sunt noduli limfatici agregați care se găsesc în mucoasa intestinului subțire. De asemenea, a fost autorul unei lucrări influente despre medicina
veterinară intitulată Merycologia sive de Ruminantibus et Ruminatione Commentariae (după https://en.wikipedia.org/wiki/ Johann_Conrad_Peyer).
75
ligamentul sau pliul duodeno-colic (între duoden și ansa a IV-a a colonului ascendent), ligamentul
parieto-duodenal (între peretele lombar și duoden), ligamentul duodeno-cecal (între duoden și
cecum), ligamentul duodeno-renal (între duoden și rinichiul drept) și ligamentul
duodeno-transvers (între duoden și colonul transvers). Papila duodenală mare se află la aprox.
15 cm de pilor, pe mica curbură. La nivelul papilei se deschid în comun conductul (canalul) hepatic
comun și canalul pancreatic principal (Wirsung). Papila duodenală mică este dispusă pe peretele
opus papilei mari și marchează deschiderea canalului pancreatic accesoriu (Santorini). Jejunul este
foarte lung (aprox. 20 m la adult) și prezintă multe flexuri (sau anse). Mezenterul este amplu și
conferă jejunului o mobilitate deosebită. Jejunul ocupă flancul stâng, la fața medială a splinei.
Ileonul este mai scurt decât jejunul și este rectiliniu. Extremitatea ileonului se invaginează în
peretele cecal, astfel încât papila ileală proemină în cavitatea cecumului.

Tubul digestiv post-diafragmatic la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. stomac, 1'. esofag, 2, 2', 2'', 2''', 2IV. duoden, 3. jejun, 4. ileon, 5. corpul cecumului, 5'. baza (cârja) cecumului,
5''. vârful cecumului, 6. colon ascendent – ansa I, 6'. colon ascendent – ansa a II-a, 7. colon ascendent – ansa a III-a,
7'. colon ascendent – ansa a IV-a, 8. colon transvers, 9. colon descendent, 10. rect, 11. anus

Bovine. Intestinul este împins de către rumen în partea dreaptă a abdomenului. Întregul
intestin (cu excepția primei jumătăți a duodenului și a rectului), este suspendat de un mezenter
comun gros și complex care asigură atașarea de regiunea lombară. Duodenul este lung. Porțiunea
cranială a duodenului nu prezintă ampulă duodenală. Această porțiune descrie o ansă sigmoidă
bine reprezentată. La nivelul celei de-a doua curburi a ansei sigmoide se deschide numai canalul
coledoc la nivelul papilei duodenale mari (puțin proeminentă). Porțiunea descendentă este dispusă
orizontal. Ea începe de la nivelul flexurii duodenale craniale și se orientează caudal până în
apropierea tuberculului coxal, nivel la care formează flexura caudală. În apropierea flexurii caudale
se deschide canalul pancreatic accesoriu pe o redusă papilă duodenală. Porțiunea ascendentă se
orientează oblic în sens cranio-ventral până sub colonul transvers, nivel la care formează flexura
duodeno-jejunală. Fixarea duodenului se realizează prin ligamente proprii fiecărui segment. Pe
porțiunea cranială se inseră ligamentul hepato-duodenal (pe marginea cranială) și lama superficială
a marelui epiplon (pe marginea caudală). Porțiunea descendentă este atașată de plafonul cavității
abdominale prin mezoul duodenal, iar pe marginea lui ventrală se inseră lama superficială a
marelui epiplon. Porțiunea ascendentă este atașată de colonul ascendent prin plica duodeno-colică.
Jejunul descrie foarte multe anse mici dispuse ca o ghirlandă în jurul ansei spirale a colonului
ascendent.
Marele mezenter se detașează de pe tavanul cavității abdominale în comun cu mezoul
cecocolic și se individualizează ca ligament propriu între ultima tură excentrică a ansei spirale a
76
colonului ascendent și jejun. În porțiunea distală mezoul este mai lung, conferind anselor jejunale o
mai mare mobilitate. Limfonodurile jejunale sunt plasate între foițele marelui mezenter între ultima
tură excentrică a colonului spiralat și ansele jejunale. Ileonul, relativ scurt, este dispus sub
marginea ventrală a cecumului, de care este atașat prin ligamentul ileocecal. Se deschide în cecum
la limita dintre acesta și colon prin orificiul ileocecocolic.

Intestinul la bovine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1, 1', 1'', 1'''. duoden, 2. jejun, 3. ileon, 4. cecum, 5. colon ascendent – ansa proximală, 6, 7. colon ascendent – ansa
spirală, 8. colon ascendent – ansa distală, 8'. colon transvers, 9. colon descendent, 10. rectum

Ovine și caprine. Intestinul subțire se aseamănă cu cel al rumegătoarelor mari, fiind

proporțional mai lung în raport cu lungimea corpului. Duodenul are un traiect asemănător celui de
la bovine. Orificiul hepato-pancreatic se deschide la nivelul unei papile duodenale reduse. Spre
deosebire de bovine, la rumegătoarele mici jejunul este situat foarte aproape de ultima tură
centrifugă a ansei spirale, iar limfonodurile jejunale sunt plasate între ultima tură centrifugă și
prima tură centripetă a ansei spirale a colonului ascendent. Ileonul prezintă un lumen mai larg
decât la bovine.
Suine. Duodenul este lung. De la nivelul pilorului duodenul coboară spre dreapta, apoi,
după ce realizează o inflexiune, se continuă cu jejunul. Orificiul canalului coledoc este situat pe
mica curbură a duodenului. Jejunul este dispus în flancul drept, nivel la care formează o masă
voluminoasă și este suspendat prin marele mezenter. Ileonul este situat în partea dreaptă a
colonului, fiind aproape paralel cu cecumul. Deschiderea în intestinul gros se face în unghi ascuțit.
Orificiul ileocecocolic prezintă o evidentă valvulă ileocecală.
Carnivore. Intestinul subțire este scurt, cu pereți foarte groși și calibru uniform. Duodenul
are un calibru constant, fiind lipsit de dilatație inițială și prezintă o ansă în formă de U, cu
deschiderea cranial. În concavitatea acestei anse se află dispus pancreasul. Canalul coledoc și
canalul pancreatic principal se deschid în duoden în comun la nivelul unei papile duodenale.
Canalul pancreatic accesoriu se deschide la nivelul unei papile duodenale secundare. Jejunul este
dispus în centrul cavității abdominale, fiind suspendat printr-un mezenter bine dezvoltat. Ansele
jejunale sunt situate în raport intim cu peretele ventral al cavității abdominale, de care sunt separate
prin marele epiplon. Ileonul este relativ redus și se află situat în porțiunea caudală a marelui
mezenter. Mucoasa intestinului prezintă vilozități foarte dezvoltate.
La feline intestinul subțire este asemănător cu cel de la canide, cu mențiunea că mucoasa
duodenală prezintă valvule conivente (asemănătoare celor de la specia umană), iar lumenul
intestinului este mai mare în jumătatea caudală a jejunului și ileonului.

77
 Intestinul la suine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. cecum, 2-6. colon ascendent, 6'. colon transvers, 7. colon descendent,
8. rectum, 9. ileon, 9'. ligament ileo-cecal, 10. jejun.

Leporide. Intestinul subțire este lung. Duodenul prezintă o dilatație inițială redusă. De la
nivelul ampulei, duodenul se orientează caudal până la intrarea în cavitatea pelvină, nivel la care
formează o flexură și se dirijează apoi cranial. Forma duodenului descrie o ansă largă cu
deschiderea cranial, în concavitatea căreia se află situat pancreasul. Jejunul este suspendat de un
mare mezenter amplu, detașat de pe plafonul cavității abdominale. Ileonul este foarte lung, plasat
în interiorul spiralei cecale, alături de porțiunea inițială a colonului ascendent. Datorită acestei
dispuneri particulare ileonul este suspendat de cecum prin plica (ligamentul) ileo-cecală și de colon
prin ligamentul (plica) ileo-colic. În apropierea deschiderii în cecum ileonul prezintă o dilatație
numită sac rotund (Sacullus rotundus). Pereții sacului rotund sunt îngroșați, iar în structura lor sunt
formațiuni limfoide (tonsila/amigdala ileală) ce se continuă și în cecum.

7.2. Intestinul gros (Intestinum crassum)

Intestinul gros continuă intestinul subțire de la nivelul orificiului ileal și se deschide la

exterior prin anus. Intestinul gros este sistematizat în trei porțiuni, respectiv cecum, colon și rect.
Comparativ cu intestinul subțire, intestinul gros este mai scurt și lumenul este mai larg.
La ecvine, suine și leporide, cecumul și o mare parte din colon au pereți neregulați, pereți
ce prezintă la exterior tenii musculare, haustre și șanțuri transversale, iar la interior pliuri
semilunare.
Teniile (Taeniae) sunt benzi musculare de diferite lățimi, benzi formate prin aglomerarea
fibrelor longitudinale.
Haustrele (Haustra) sau boselurile sunt porțiuni ale intestinului gros bombate spre
exterior (precum niște emisfere); sunt separate între ele prin șanțuri adânci cu dispunere
transversală.
Pliurile semilunare (Plicae semilunares) sunt formate de către mucoasă și corespund la
exterior șanțurilor transversale.
Dezvoltarea intestinului gros este corelată în general cu tipul de alimentație și în special cu
intervenția florei microbiene în degradarea glucidelor. Flora glicolitică acționează la rumegătoare
mai ales în rumen și rețea, iar la ecvine și leporide în cecum și colon. Aceasta explică diferența
între capacitatea intestinului gros la ierbivorele rumegătoare față de cele nerumegătoare.
78
 7.2.1. Cecumul (Cecum s. Caecum)

Cecumul reprezintă porțiunea inițială a intestinului gros, iar la majoritatea speciilor are
aspectul unui diverticul saciform cu capacitate variabilă. Cecumul este foarte dezvoltat la ecvine și
leporide, mai redus la rumegătoare și suine și relativ rudimentar la carnivore.
Cecumul prezintă un orificiu de comunicare cu intestinul subțire numit orificiu ileal sau
ileocecal (Ostium ileale), dispus între fundul cecumului și deschiderea cecocolică și un orificiu
cecocolic (Ostium cecocolicum) care la majoritatea speciilor este larg, excepție făcând ecvinele.
La unele specii, pereții cecumului sunt boselați (prezintă haustre), la altele sunt netezi
(neboselați). La speciile cu cecumul neboselat (de tip saciform) acesta apare ca un simplu
infundibul al colonului, limita dintre aceste porțiuni fiind marcată de deschiderea intestinului
subțire, realizându-se astfel o deschidere ileocecocolică (orificul ileocecocolic) (Ostium
ileocecocolicum) prevăzută cu o valvulă mucoasă.

Tubul digestiv post-diafragmatic la canide

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. esofag, 1'. cardia, 2. stomac, 2'. pilor, 3. duoden, 4. jejun, 4'. ileon,
5. cecum, 6. colon ascendent, 7. colon transvers, 8. colon descendent, 9. rect, 10. anus.

Cecumul la (A) canide și (B) feline

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
79
 Indiferent de specie, cecumului i se descriu o bază (Basis ceci), un corp (Corpus ceci) și
un vârf (Apex ceci).
Din punct de vedere evolutiv aspectul cecumului este diferit. El apare la unii amfibieni și la
unele reptile, dar lipsește la unele mamifere (urside = urși, mustelide = nurci, nevăstuici, jderi,
marsupiale = canguri, koala etc.). La unele specii, precum primatele și leporidele, cecumul prezintă
un apendice vermiform (Appendix vermiformis) care prin structura sa devine un organ limfoid.
Cecumul este fixat prin continuitatea sa cu ileonul și cu colonul, precum și indirect prin
mezourile acestor organe. De asemenea, este atașat ileonului prin ligamentul (pliul) ileocecal care
are, de obicei, aspect triunghiular și este scurt. În rest este liber cu vârful flotant. Mezoul colonului
ascendent se extinde uneori peste porțiunea adiacentă a cecumului formând ligamentul (pliul)
cecocolic (Plica caecocolica).

Tubul digestiv post-diafragmatic la leporide

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. stomac, 1'. esofag, 2, 3. duoden, 4. mezou (ligament) duodenal și pancreasul, 5. jejun, 6. ileon, 6'. sacul rotund,
7. cecum, 8. apendice vermiform, 9-10. colon ascendent 11. colon transvers, 12. colon descendent, 13. rectum,
14. anus, 14'. glande anale

7.2.2. Colonul (Colon)

Colonul reprezintă cea de-a doua și cea mai lungă porțiune a intestinului gros. Colonul
prezintă dimensiuni și o conformație corelate cu tipul de alimentație. Colonul este sistematizat în
trei porțiuni: colon ascendent, colon transvers și colon descendent.
La carnivore (precum și la primate, inclusiv omul) colonul are o conformație simplă,
traseul pe care îl urmează cele trei porțiuni fiind indicat de denumirea acestora. Colonul ascendent
este plasat pe partea dreaptă a cavității abdominale și pornește de la cecum în sens cranial spre
hipocondrul drept, nivel la care se curbează spre stânga formând flexura dreaptă (Flexura coli
dextra) și se continuă cu colonul transvers. Colonul transvers se dispune transversal, cranial față de
originea mezenterului, pe fața viscerală a ficatului. La nivelul hipocondrului stâng realizează
flexura stângă (Flexura coli sinistra). De la nivelul acestei flexuri se continuă cu colonul
80
descendent, porțiune care se orientează în sens caudal pe partea stângă a cavității abdominale până
la intrarea în cavitatea pelvină, nivel de la care se continuă cu rectul.
La primate (inclusiv omul) colonul descendent se continuă cu colonul sigmoid (Colon
sigmoideum). Dintre speciile domestice doar la rumegătoare și canide înainte de intrarea în
cavitatea pelvină colonul descendent formează o inflexiune care poate fi omologată cu colonul
sigmoid al primatelor.
La ierbivorele și omnivorele domestice colonul ascendent prezintă mari diferențe privind
conformația și topografia, omologarea acestui segment fiind posibilă pe baza principiului
vascularizației. Fiind deosebit de lung, colonul ascendent la aceste specii se curbează la nivelul
porțiunii mijlocii, nivel la care formează o ansă cu ramurile paralele. Această curbură corespunde
locului la nivelul căruia ramura colică a arterei ileocecocolice se anastomozează cu artera colică
dreaptă (v. Angiologia). Această curbură este cunoscută sub denumirea de flexură centrală
(Flexura centralis). La ecvine ansa formată astfel suferă o nouă inflexiune, iar la suine și
rumegătoare se torsionează sub forma unei spirale în jurul unui ax ce trece prin flexura centrală,
însă întotdeauna la acest nivel se realizează anastomoza arterelor denumite anterior.
Colonul ascendent (Colon ascendens) își are originea în regiunea sublombară dreaptă.
Organul este flexat în diferite moduri, având un aspect și o lungime variabilă în funcție de specie.
Colonul transvers (Colon transversum) este relativ scurt la mamiferele domestice. La
carnivore este convex cranial. La ungulate este un segment transversal foarte scurt. Este
proporțional mai lung la leporide.
Colonul descendent (Colon descendens) are un aspect simplu. La ecvine colonul
descendent este lung și mult mai mobil decât la alte specii și constituie micul colon (Colon tenue)
sau „colonul flotant”.

7.2.3. Rectul (Rectum)

La toate speciile domestice rectul (rectum) reprezintă porțiunea terminală a intestinului

gros. Din punct de vedere al lungimii aceasta variază în funcție de specie. Aspectul general se
caracterizează prin lipsa boselurilor (haustrelor) și prin traiectul aproape drept (rectiliniu). Rectul
este situat în cavitatea pelvină, având raporturi laterale cu pereții bazinului, dorsal cu fața ventrală a
sacrumului, iar ventral cu vezica urinară, canalele deferente, veziculele seminale și prostata (la
masculi), respectiv cu uterul și vaginul (la femele).
Rectul se deschide la exterior prin deschiderea anală sau anus. Rectul este acoperit de
peritoneul visceral, care, dorsal și ventral de organ, formează două funduri de sac (dorsal –
recto-sacral și ventral – recto-genital). Rectul este suspendat de plafonul cavității pelvine prin
mezoul rectal. Porțiunea caudală a rectului este dispusă în loja conjunctivă retro-peritoneală.

7.2.4. Anusul (Anus)

Anusul reprezintă segmentul terminal al tubului digestiv și include un scurt canal anal
(Canalis analis) ce se deschide la exterior prin orificiul anal. Acest orificiu este dispus sub primele
vertebre coccigiene. În limbajul curent, termenul de anus definește orificiul anal.
La nivelul canalului anal mucoasa, situată cranial și acoperită cu un epiteliu pavimentos
stratificat, se continuă în sens caudal și la exterior cu o piele fină și diferit pigmentată.
Canalul anal este înconjurat de o musculatură puternică reprezentată de sfincterul anal
intern, sfincterul anal extern, mușchiul ridicător al anusului și porțiunea anală a mușchiului
retractor al penisului (la carnivore).
Mușchiul sfincter anal intern (M. sphincter ani internus) este format prin aglomerarea
fibrelor circulare netede care sunt dispuse în continuarea celor din structura rectului.
Mușchiul sfincter anal extern (M. sphincter ani externus) prezintă o porțiune cranială și una
caudală, ambele de natură striată. În porțiunea cranială fibrele se aglomerează și formează două
benzi musculare ce se inseră pe procesele transverse ale primelor vertebre coccigiene, reunindu-se

81
sub anus. La masculi aceste benzi reunite sub anus se „țes” cu fascia perineală, iar la femele se
continuă cu mușchiul constrictor al vulvei.
Mușchiul ridicător al anusului (M. levator ani) este un mușchi par și alcătuit din fibre
striate dispuse aproape orizontal. La ungulate are origine pe creasta ischiatică și pe fața medială a
ligamentului sacro-sciatic, iar inserția pe anus, între mușchii sfincteri, extern și intern. La carnivore
mușchiul are originea pe fascia obturatoare și pe pubis, iar inserția pe anus. La mamiferele
domestice are rol de retractor al anusului, readucînd anusul în poziție normală după fiecare act al
defecării.
Mușchiul retractor al penisului (al clitorisului) – porțiunea anală (M. retractor penis –
pars analis/M. retractor clitoridis – pars analis) este constituit din două benzi musculare ce se
inseră pe penis la masculi sau pe clitoris la femele.

7.2.5. Structura intestinului gros

Peretele intestinului gros are o structură asemănătoare cu a celorlalte componente ale

tubului digestiv, respectiv mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă (v. Histologia).
Mucoasa (Tunica mucosa) este groasă, cutată și cu o culoare albicioasă. La speciile cu
cecumul și colonul boselat (ecvine, suine, leporide) mucoasa formează plici semilunare (Plicae
semilunares ceci et coli), iar la celelalte specii în porțiunea terminală formează coloanele rectale
(la rumegătoare) și coloanele anale (la carnivore și suine). În structura mucoasei sunt prezente
glande intestinale de tip Lieberkühn. Spre deosebire de intestinul subțire, la nivelul intestinului
gros mucoasa nu formează vilozități intestinale.
Musculoasa (Tunica muscularis) este formată din fibre netede și dispuse pe două straturi,
longitudinal extern și circular intern. La rumegătoare și carnivore fibrele stratului longitudinal sunt
dispuse uniform pe toată lungimea intestinului gros. La ecvine, suine și leporide fibrele stratului
longitudinal se aglomerează și formează teniile musculare (Taenia ceci et coli) care determină
formarea boselurilor/haustrelor (Haustra ceci et coli). Fibrele circulare sunt dispuse uniform, cu
excepția anusului, nivel la care prin aglomerare formează sfincterul anal intern. Sfincterul anal
intern este dublat de sfincterul anal extern (format din fibre musculare striate).
Seroasa (Tunica serosa) este reprezentată de foița viscerală a peritoneului și acoperă tot
intestinul gros cu excepția porțiunii caudale a rectului, canalului anal și a zonelor de contact intim
cu plafonul cavității abdominale sau cu alte organe. Seroasa se continuă cu mezourile și/sau
ligamentele proprii fiecărui segment. Diferitele segmente ale seroasei înmagazinează țesut adipos
și formează apendice epiploice (Apendices epiploicae) care au aspect de „ciucuri” simpli sau
boselați, cilindoizi sau aplatizați, având rolul de a completa spațiile dintre viscerele abdominale.

7.2.6. Particularități la mamiferele domestice

Ecvine. La aceste specii intestinul gros este foarte dezvoltat și boselat.

Cecumul are forma unui sac alungit și curbat precum o cârjă la extremitatea sa dorsală.
Forma cecumului este asemănătoare unei virgule inversate. Prezintă, în ansamblu, o față parietală
(dreaptă), o față viscerală (stângă), o mare curbură, convexă (dispusă caudal) și o mică curbură,
concavă (orientată cranial). Cecumul este dispus oblic, medial hipocondrului drept, a cărui direcție
o urmărește. Prezintă un corp, o bază și un vârf. Corpul este cilindric, prevăzut cu boseluri
puternice (haustre) datoriră prezenței a patru benzi cărnoase longitudinale (tenii). Baza sau „cârja”
formează extremitatea dorsală și se curbează cranial, apoi ventral, pentru a se termina sub
hipocondrul drept într-un fund de sac voluminos și rotunjit. Pe mica curbură se găsește orificiul
ileocecal înconjurat de fibre musculare ce realizează un sfincter puternic și care formează valvula
ileocecală. La 4-5 cm dorsal și ușor lateral de orificiul ileocecal se află orificiul cecocolic
înconjurat de un sfincter muscular evident, formându-se astfel valvula cecocolică (Valva
cecocolica). Vârful (apexul) este în întregime liber, îndreptat de obicei către regiunea xifoidiană, la
care însă nu ajunge. Benzile cărnoase (teniile) sunt dispuse dorsal, lateral, ventral și medial.

82
Interiorul cecumului prezintă papila ileală și orificiul cecocolic. Papila ileală prezintă un puternic
sfincter ileal și un plex venos erectil. Orificiul cecocolic prezintă o valvă cecocolică formată din
două pliuri mucoase groase și proeminente. Din punct de vedere topografic, baza (cârja) cecumului
ocupă golul flancului drept, extinzându-se cranial, în funcție de plenitudinea organului, până în
planul coastelor XVII-XIV. Dorsal, cârja cecumului vine în contact cu plafonul cavității
abdominale, pancreasul, rinichiul drept și flexura caudală a duodenului. Medial, baza cecumului
are raporturi cu colonul transvers și ansele jejunale, iar lateral, cu peretele abdominal. Cranial poate
atinge fața viscerală a ficatului. Cecumul este suspendat printr-un pliu peritoneal comun cu al
colonului numit mezou cecocolic (Meso cecocolicum) care este scurt și puternic. Între fața laterală
a corpului cecumului și colonul ventral drept (ansa I) seroasa formează plica cecocolică (Plica
cecocolica), iar între mica curbură și ileon plica ileocecală (Plica ileocecalis). Vârful cecumului
rămâne liber având o mobilitate mare mai ales în apropierea apendicelui xifoidian.
Colonul ascendent, marele colon sau „colonul pliat” este lung, având aprox. 3-4 m.
Colonul ascendent este prevăzut pe toată lungimea cu boseluri (haustre) puternice realizate de către
benzi (tenii) cărnoase longitudinale mai scurte decât lungimea organului. Scos din cavitatea
abdominală și privit în ansamblu apare ca o ansă mare curbată în „U” la nivelul unei flexuri
(flexura pelvină), ansă formată din două jumătăți paralele și unite între ele printr-un mezou
intercolic. În cavitatea abdominală colonul ascendent este îndoit pe el însuși formând patru porțiuni
(anse) și trei curburi (flexuri). Colonul ventral drept (Colon ventrale dextrum), ansa I sau
porțiunea lombo-sternală începe la nivelul cârjei cecumului (la nivelul orificiului cecocolic), se
orientează ventro-cranial deasupra corpului cecumului și la fața medială a hipocondrului drept,
ajungând până deasupra apendicelui xifoidian. La acest nivel prezintă o inflexiune (curbură)
sternală (Flexura sternalis s. Flexura diaphragmatica ventralis) spre stânga și se continuă cu
colonul ventral stâng. Colonul ventral drept prezintă patru tenii musculare și este foarte boselat.
Colonul ventral stâng (Colon ventrale sinistrum), ansa a II-a sau porțiunea sternopelvină începe la
nivelul flexurii sternale, se orientează dorso-caudal la fața medială a hipocondrului stâng și la fața
internă a pantei flancului. La nivelul intrării în cavitatea pelvină prezintă o inflexiune – flexura
pelvină (Flexura pelvina) și se continuă cu colonul dorsal stâng. Colonul ventral stâng se sprijină
ventral pe planșeul cavității abdominale medial, fiind în contact cu ansele jejunale și cu colonul
descendent, iar dorsal cu colonul dorsal stâng. Colonul ventral stâng este foarte boselat și prezintă
patru tenii musculare. Colonul dorsal stâng (Colon dorsale sinistrum), ansa a III-a sau porțiunea
pelvo-diafragmatică nu prezintă boseluri (haustre) și are o singură tenie musculară. Calibrul
colonului dorsal stâng este mai redus decât al anselor I și a II-a. Ansa a III-a se plasează peste ansa
a II-a și se orientează în sens ventro-cranial până la fața abdominală a diafragmului. La acest nivel
formează flexura diafragmatică (Flexura diaphragmatica) suprapusă peste flexura sternală și se
continuă cu colonul dorsal drept. Colonul dorsal drept (Colon dorsale dextrum), ansa a IV-a sau
porțiunea freno-lombară se dispune în partea dreaptă deasupra ansei I. Colonul dorsal drept este
scurt, voluminos și prevăzut cu trei benzi (tenii) musculare care îi conferă un aspect boselat. Începe
la nivelul flexurii diafragmatice și urmează un traseu oblic dorso-caudal la fața medială a peretelui
abdominal, dorsal de hipocondru, până în regiunea sublombară, la fața medială a cârjei cecumului.
La acest nivel se curbează ușor în sens dorsal, se îngustează brusc și se continuă cu colonul
transvers. Înainte de continuarea cu colonul transvers, colonul dorsal drept crește în diametru,
prezintă o dilatație apreciabilă și formează ampula colonului (Ampulla coli). Atât colonul stâng, cât
și flexurile colonului nu sunt fixate de peretele abdominal, astfel că la eviscerare flexura sternală și
cea diafragmatică se șterg, colonul ascendent desfășurându-se sub foma unei anse menținute prin
mezoul intercolic fixat în partea dreaptă de plafonul cavității abdominale și de corpul cecumului.
Datorită acestei particularități (flexura pelvină și ansele a II-a și a III-a nesuspendate de plafon), în
caz de colică, ansele a II-a și a III-a se pot torsiona una peste alta blocând tranzitul intestinal și
irigația sanguină, apărând astfel posibilitatea necrozării organului și moartea animalului.
Intervenția trebuie făcută cât mai repede prin abordare transrectală cu repoziționarea anatomică a
celor două anse, astfel fiind reluat atât tranzitul intestinal, cât și irigarea organului.

83
 Colonul transvers este foarte scurt (aprox. 50 cm), fiind reprezentat de o porțiune cu
calibru variat și dispus în continuarea ansei a IV-a a colonului ascendent. Este suspendat la nivelul
regiunii sublombare prin intermediul mezoului comun. Colonul transvers se caracterizează prin
uniformitatea musculaturii longitudinale și prin lipsa boselurilor. Pe colonul transvers se inseră
marele epiplon și ligamentul duodeno-transvers. De peretele colonului transvers aderă și
pancreasul.
Colonul descendent, micul colon sau colonul flotant este destul de lung (2-4 m), cu un
calibru uniform și cu numeroase anse. Pe toată lungimea, colonul descendent este parcurs de două
benzi (tenii) musculare, una dorsală (mezocolică) și una ventrală, liberă. Boselurile (haustrele) sunt
mici și cu aspect emisferic. La interior, haustrele corespund unor pliuri transversale ale mucoasei
care delimitează loji în care se formează crotinele (fecalele) cu forma caracteristică pentru ecvine.
Suspendarea colonului descendent de plafonul cavității abdominale este realizată printr-un mezou
lung, numit micul mezenter sau mezocolonul descendent (Mesocolon descendens). La fel cu marele
mezenter, micul mezenter este îngust la nivelul locului de detașare și se lărgește la nivelul inserției
interstinale, având astfel aspect de evantai. Din punct de vedere topografic, colonul descendent este
plasat în partea stângă a cavității abdominale, ocupând spațiul dintre stomac și intrarea în cavitatea
pelvină, dorsal de colonul ascendent.
Rectul are o lungime de 20-30 cm și un calibru mai mare la nivelul jumătății lungimii sale.
Originea sa este marcată de dispoziția în evantai a fibrelor musculare longitudinale rezultate ca
urmare a dispersării celor două tenii ale colonului descendent. Peretele rectului prezintă în prima
porțiune haustre reduse. Până în dreptul vertebrelor sacrale 4-5 rectul este acoperit de peritoneul
visceral care dorsal și ventral de organ formează două funduri de sac (dorsal – recto-sacral și
ventral, recto-genital). Rectul este suspendat de plafonul cavității pelvine prin mezoul rectal. Din
musculatura rectală se formează mușchiul recto-coccigian sub forma a două benzi groase, distincte,
ce se inseră pe fața ventrală a vertebrei a IV-a coccigiene.
Anusul are aspect de gură de pungă, fiind circumscris de un burelet cuto-musculo-mucos
cunoscut și sub denumirea de con anal, care proemină până în planul primei vertebre coccigiene.
Pe vârful acestui con se află dispus orificiul anal. Pielea este fină, lipsită de peri, pigmentată și
bogată în glande sebacee.
Rumegătoare. Intestinul gros al rumegătoarelor nu prezintă boseluri (haustre), iar calibrul
este mai redus comparativ cu ecvinele.
Cecumul are forma unui sac cilindroid, neboselat, cu vârful rotunjit. Este dispus orizontal,
în treimea mijlocie a flancului drept, cu baza orientată cranial și vârful orientat caudal, spre
cavitatea pelvină. Baza cecumului are o topografie constantă prin suspendarea acesteia prin
intermediul mezenterului comun și atașată prin țesut conjunctiv de ansa proximală a colonului
ascendent, cu care se continuă. Vârful cecumului este liber și dispus la intrarea în cavitatea pelvină.
Lateral, cecumul vine în contact cu marele epiplon care se dispune între peretele abdominal și
organ, iar medial cecumul vine în contact cu sacul ruminal dorsal și cu colonul ascendent.
Ventro-medial cecumul este atașat ileonului prin intermediul ligamentului ileocecal. Orificiul ileal
este dispus pe o papilă ileonică puțin proeminentă, la limita dintre cecum și colonul ascendent, în
același plan cu orificiul cecocolic, această dispunere determinând descrierea ca orificiu ileo-ceco-
colic.
Colonul ascendent este format din trei porțiuni (anse), respectiv ansa proximală, spirală și
distală. Ansa proximală (Ansa proximalis coli), numită impropriu colon sigmoid, continuă cecumul
de la nivelul papilei ileale, fără o limită de demarcație. Este dispusă în regiunea sublombară
dreaptă (în fosa paralombară sau golul flancului), nivel la care descrie o dublă inflexiune, prima
ventrală (cu convexitatea orientată cranial) și a doua dorsală (cu convexitatea orientată caudal),
luând forma literei „S”, continuându-se apoi cu ansa spirală. Ansa spirală (Ansa spiralis coli) (sau
colonul spiralat) este formată din două-trei ture concentrice sau centripete (Gyri centripetales) în
același plan, o flexură centrală (Flexura centralis) și două-trei ture excentrice sau centrifuge (Gyri
centrifugales). Toate aceste spire sunt dispuse între lamele marelui mezenter. Ansa spirală vine în
contact medial cu sacul ruminal dorsal și cu lama internă a marelui epiplon, iar lateral este

84
acoperită în mare parte de către ansele jejunale. Ansa distală (Ansa distalis coli) continuă ultima
tură excentrică a ansei spirale. Este formată dintr-o ramură stângă (cu traseu caudal), o flexură (cu
convexitatea orientată caudal) și o ramură dreaptă (cu traseu cranial până la originea arterei
mezenterice craniale, continuându-se de la acest nivel cu colonul transvers). La rumegătoarele
mici ultima tură centrifugă este la distanță de prima tură centripetă și apropiată de jejun, formând
flexuozități prin alungirea mezoului colic.
Colonul transvers este scurt, dispus transversal și cranial de originea mezenterului,
realizând legătura între colonul ascendent și cel descendent. Dorsal, colonul transvers vine în
contact cu pancreasul. Suspendarea cecumului, colonului ascendent și transvers de plafonul
cavității abdominale se realizează prin intermediul mezoului cecocolic. Acest mezou se inseră pe
baza cecumului, pe ansa proximală a colonului ascendent și pe colonul transvers. Foițele mezoului
se continuă ca peritoneu visceral, acoperind restul colonului. Între turele ansei spirale se formează
pliuri peritoneale (ligamentul intercolic) scurte, care mențin colonul ascendent în poziție
topografică normală. De pe ultima tură excentrică a ansei spirale se detașează marele mezenter
(ceea ce confirmă exprimarea de mare mezenter provenit din mezocolon).
Colonul descendent, mai scurt comparativ cu al ecvinelor, este dispus în plan median și
suspendat de plafonul cavității abdominale printr-un scurt mezou propriu (Mesocolon descendens).
În planul ultimei vertebre lombare, prin alungirea mezoului, colonul descendent formează înainte
de continuarea cu rectul o flexură sigmoidă, care ar putea fi omologată cu colonul sigmoid (Colon
sigmoideum) al primatelor.
Rectul este mai scurt decât la ecvine, cu un traiect rectiliniu, situat în cea mai mare parte în
porțiunea peritoneală a cavității pelvine. Fibrele musculare longitudinale din structura rectului
formează un puternic mușchi recto-coccigian care se inseră pe primele două vertebre coccigiene.
Mucoasa rectală formează pliuri circulare cu suport muscular, iar în apropierea anusului formează
coloanele rectale (pliuri longitudinale ce se întind pe aprox. 10 cm).
Anusul apare înfundat, lipsit de burelet circular și brăzdat de cute. Pielea anusului, ușor
pigmentată, prezintă peri fini, scurți și rari, iar în jurul orificiului anal formează numeroase cute.
Suine. Intestinul gros are o conformație și o topografie particulară.
Cecumul are formă de sac cilindroid și este boselat, prezentând trei tenii musculare (una
ventrală, pe care se inseră ligamentul ileo-cecal și două libere, medială și laterală, toate trei
reunindu-se la vârful cecumului). Baza cecumului este dispusă ventral față de rinichiul stâng, nivel
de la care corpul se curbează în sens ventro-caudal pe peretele stâng al cavității abdominale, vârful
ajungând în apropierea regiunii inghinale stângi. Limita dintre cecum și colon este marcată,
asemănător rumegătoarelor, de către papila ileală. Papila ileală este înaltă și prevăzută cu un
puternic sfincter ileal. În grosimea peretelui cecal sunt prezente aglomerări de foliculi limfatici.
Colonul ascendent este boselat (haustrat) numai pe jumătate din lungimea sa. Este dispus
în spirală, ansele sale rulându-se după un ax elicoidal, constituind colonul helicoidal (Ansa spiralis
coli) și având aspectul unui con cu baza orientată dorsal și vârful ventral. Colonul helicoidal este
format din trei ture centripete (Gyri centripetales) etajate și rulate în sens caudo-cranial și de la
dreapta la stânga și din trei ture contrifuge (Gyri centrifugales) rulate în sens invers. Între turele
centripete și cele centrifuge se dispune flexura centrală (Flexura centralis). Turele centripete sunt
dispuse periferic, au lumen larg și prezintă două tenii musculare ce le conferă aspect boselat. La
nivelul flexurii centrale fibrele musculare longitudinale nu mai apar grupate în cele două benzi. De
la acest nivel flexura centrală se continuă cu turele centrifuge, cu calibru mai redus, lipsite de
boseluri și amplasate către interiorul conului colic. Ultima tură centrifugă se continuă cu ansa
distală a colonului ascendent, apoi cu colonul transvers. Topografic, colonul ascendent la suine
este dispus în partea stângă a cavității abdominale, în contact cu peretele acesteia. Cranial, colonul
ascendent are contact cu jejunul, iar dorsal cu rinichiul stâng, pancreasul și duodenul descendent.
Colonul transvers continuă ultima ansă a colonului helicoidal și este dispus între duoden
(ventral) și pancreas (dorsal).
Colonul descendent dispus în regiunea sublombară, aproape în plan median, are traiect
rectiliniu. Este suspendat de un mezou scurt.

85
 Rectul este relativ scurt și larg și prezintă caudal o redusă ampulă. Mușchiul
recto-coccigian se inseră pe fața ventrală a vertebrelor II și III coccigiene.
Anusul nu formează burelet extern, însă prezintă un sfincter extern foarte puternic. Canalul
anal are trei zone distincte – columnară, intermediară și cutanată. Pielea anusului, diferit
pigmentată, este fină și cu rari peri. Mușchiul retractor al anusului își are originea numai pe
ligamentul sacro-sciatic, iar porțiunea anală a mușchiului retractor al penisului este dispusă numai
pe părțile laterale ale acestuia, fără ca benzile musculare să se reunească ventral.
Carnivore. Intestinul gros este scurt, neboselat și cu o dispunere asemănătoare celui de la
primate.
Cecumul la canide este torsionat, cu aspect de tirbușon, lung de 6-15 cm (în funcție de
vârstă și talie), dispus în partea dreaptă a cavității abdominale, foarte aproape de intrarea în
cavitatea pelvină. Baza cecumului este dispusă cranial și se continuă cu colonul ascendent fără
modificare de calibru. Corpul cecumului se orientează caudal, iar vârful, rotunjit, se orientează
cranial. Ventral cecumul vine în contact cu ileonul și ansele jejunale, dorsal cu rinichiul drept,
lateral cu duodenul ascendent și lobul drept al pancreasului, iar caudal este înconjurat de flexura
secundă a duodenului. Ligamentul ileocecal este scurt. La feline cecumul este foarte redus (aprox.
1-2 cm) și cu aspect de fund de sac conic ușor recurbat (ca un cârlig de pescuit), iar ligamentul
ileo-cecal este foarte scurt.
Colonul formează o ansă mare în formă de „U”, cu deschiderea caudală și este suspendat
de plafonul cavității abdominale prin mezoul colic (Mesocolon), din care se diferențiază mezouri
proprii fiecărui segment.
Colonul ascendent este dispus în partea dreaptă a cavității abdominale, orientându-se
cranial de la cecum și până la fața viscerală a ficatului și lateral de porțiunea descendentă a
duodenului. La nivelul ficatului realizează o flexură spre stânga și se continuă cu colonul transvers.
Colonul transvers încrucișează planul median, trecând în partea stângă. Aici formează o
nouă inflexiune și se continuă cu colonul descendent. Atât colonul ascendent cât și cel transvers
sunt suspendate prin mezouri scurte.
Colonul descendent este cea mai lungă porțiune a colonului. Este situat în partea stângă a
cavității abdominale, de la nivelul flexurii stângi și până la intrarea în cavitatea pelvină, nivel de la
care se continuă cu rectul. În cea mai mare parte colonul descendent are traseu rectiliniu și este
suspendat de un mezou mai lung decât al celorlalte două segmente. Este însoțit în traiect de
porțiunea ascendentă a duodenului, de care stă conectat prin plica duodeno-colică. În apropierea
intrării cavității pelvine formează o flexură sigmoidă redusă, asemănătoare cu colonul sigmoid al
primatelor.
Rectul este scurt. În porțiunea cranială este acoperit de peritoneu și suspendat printr-un
mezou scurt, iar în loja conjunctivă retro-peritoneală formează o ampulă rectală redusă.
Musculatura longitudinală, bine dezvoltată, formează un mușchi recto-coccigian puternic ce se
inseră pe fața ventrală a primei vertebre caudale.
Anusul este neproeminent și prezintă canalul anal cu trei zone distincte – columnară,
intermediară și cutanată. Mucoasa zonei columnare, mai închisă la culoare, formează pliuri
permanente înalte, dispuse longitudinal și numite coloane anale (Columnae anales). La limita
dintre zona columnară și cea intermediară, coloanele anale se unesc între ele prin pliuri
transversale numite valvule anale. Între valvule și coloanele anale se formează depresiuni denumite
sinusuri anale (Sinus anales) în care își varsă produsul de secreție numeroase glande anale
(Gll. anales) aflate în corionul mucoasei. Zona cutanată este căptușită cu o piele pigmentată, glabră
sau cu peri fini și rari, bogată în glande circumanale (Gll. circumanales). De-o parte și alta a
canalului anal, în zona cutanată, se găsește dispus câte un orificiu care reprezintă deschiderea
canalelor sinusurilor paraanale. Sinusurile paraanale (Sinus paranales) (numite incorect glande
perianale!) sunt structuri glandulare ale pielii formate prin înfundarea acesteia între mușchii
sfincteri anali (intern și extern). Fiecare sinus prezintă un perete în grosimea căruia se găsesc
glandele sinusului paraanal (Gll. sinus paranalis), o cavitate în care se acumulează produsul de
secreție al glandelor și un canal scurt și larg care se deschide în porțiunea caudală a canalului anal.

86
Histologic, glandele sinusului paraanal sunt de tip sudoripar (în mare majoritate) și sebaceu.
Produsul lor de excreție conține substanțe odorante care servesc la recunoaștere între indivizi și
marcarea teritoriului.
La canide, sinusurile paraanale au dimensiunea și forma unei alune de pământ/arahide
(9,33-19,49/7,61-13,97 mm). Aceste sinusuri se pot inflama (mai ales la animalele ținute în
apartament și care nu defecă decât atunci când sunt scoase din locuință), pot acumula puroi și
fistuliza (v. Chirurgia). Acest tip de glande se întâlnește și la alte specii de carnivore, preponderent
la cele din familia Mustelidae (nurcă, dihor, sconcs etc.). Musculatura anusului este dezvoltată.
Mușchiul retractor al anusului, foarte dezvoltat, prezintă două porțiuni – mușchiul iliocaudal (cu
origine pe creasta iliopectinee) și mușchiul pubocaudal (cu origine pe pubis și simfiza
ischiopubiană). Cele două porțiuni se reunesc și formează o placă musculară triunghiulară ce se
inseră pe vertebrele coccigiene IV-VII. Unele fibre se orientează către sfincterul anal extern,
îndeplinind rol de retractor al anusului și deviator lateral al cozii. Porțiunea anală a mușchiului
retractor al penisului nu prezintă inserție pe vertebre. El se detașează de pe părțile laterale ale
sfincterului anal extern, se încrucișează sub anus și se continuă cu porțiunile rectală și peniană ale
mușchiului retractor al penisului.
Leporidele prezintă un intestin gros dezvoltat comparativ cu celelalte specii (raportat la talie).
Cecumul este foarte dezvoltat și ocupă aproape toată jumătatea ventrală a cavității
abdominale. Este rulat pe el însuși descriind aproape două ture complete, de la stânga la dreapta și
de sus în jos, terminându-se cu un apendice cecal lung (apendice vermiform), bogat în foliculi
limfoizi. Baza cecumului este plasată central, iar vârful în partea dreaptă a planșeului abdominal.
În centrul spiralei cecumului sunt dispuse ileonul și colonul ventral, iar dorsal cecumul vine în
raport cu ansele jejunale. Pereții cecumului sunt subțiri (prin transparență observându-se culoarea
conținutului) și prezintă o bandă musculară spiroidală, desprinsă din musculara mucoasei, fapt ce îi
imprimă un aspect boselat. La interior, benzii musculare îi corespunde o plică mucoasă groasă.
Apendicele vermiform (Appendix vermiformis) lung de aprox. 10 cm este cilindroid, lipsit de
boseluri și are o culoare deschisă. Peretele apendicelui vermiform, gros, conține numeroși
linfonoduli. În concavitatea bazei cecumului sunt plasate, separat și la distanță, orificiile ileal și
ceco-colic. Papila ileală lipsește, orificiul ileal (ileo-cecal) fiind situat în centrul unui disc mucos,
aplatizat, bogat în noduli limfatici agregați, dispuși în continuarea celor din sacul rotund. Orificul
ceco-colic este îngust, circumscris de un pliu mucos redus.
Colonul ascendent este format dintr-o porțiune ventrală și o alta dorsală, separate printr-o
flexură centrală. Porțiunea ventrală este situată în mijlocul spiralei cecale. Această porțiune începe
cu o dilatație netedă, ovoidală, numită ampula colonului și se continuă până la vârful apendicelui
cecal cu porțiunea boselată. Boselurile sunt mici, dese, proeminente, fiind determinate de prezența
a trei tenii (benzi) musculare longitudinale. Mucoasa prezintă pliuri semilunare ce corespund la
exterior cu șanțurile ce separă boselurile. Dorsal și în stânga ileonului, cecumului și colonului se
formează flexura centrală, cu convexitatea orientată caudal. Menținerea spiralei ileo-ceco-colice se
datorează trecerii seroasei peritoneale de pe un organ pe altul. Porțiunea dorsală a colonului
ascendent începe la nivelul flexurii centrale, se dirijează cranial și medial de porțiunea descendentă
a duodenului, până la fața viscerală a ficatului, nivel la care se curbează spre stânga,
continuându-se cu colonul transvers. Această porțiune are un calibru mai redus, nu prezintă
boseluri și are un traiect ușor sinuos. În lumen se formează crotinele caracteristice speciei (fecalele
dure), fapt ce îi conferă peretelui colonului un aspect moniliform.
Colonul transvers este scurt și vine în contact cu stomacul prin intermediul plicii
gastro-colice. De-a lungul marii curburi a flexurii colice stângi (la limita dintre colonul transvers și
descendent) este dispusă o importantă structură anatomică numită fusus coli, structură considerată
că reglementează transformarea crotinelor dure în crotine moi (cecotrofe). Aceste cecotrofe sau
fecale de noapte sunt consumate de către animal pentru a recupera o parte din apa eliminată.
Crotinele dure (fecale de zi) sunt eliminate în mediul exterior.

87
 Colonul descendent este lung și formează câteva anse libere, suspendate de un mezou
amplu. Pe partea stângă vine în contact cu jejunul, iar pe partea dreaptă cu porțiunea ascendentă a
duodenului.
Rectul este relativ lung. De o parte și de alta a porțiunii terminale sunt prezente câte două
glande paraproctale, una anterioară (de culoare cenușie) și una posterioară (de culoare
galben-portocalie). Aceste glande își varsă produsul de secreție la limita dintre rect și anus, la
nivelul liniei ano-rectale.
Anusul este mascat la exterior de perii lungi regionali. În interiorul canalului anal pielea cu
păr se prelungește pe o distanță de aprox. 1 cm. Bilateral, anusul este flancat de sinusurile
perineale, adâncituri ale pielii în care proemină câte o glandă perineală (sau inghinală), glande
specifice leporidelor.

88
 CAPITOLUL 8
GLANDELE ACCESORII (ANEXE) ALE INTESTINULUI
Glandele accesorii (anexe) ale porțiunii post-diafragmatice a tubului digestiv sunt
reprezentate de ficat și pancreas. Din punct de vedere embrionar cele două glande se formează din
epiteliul ansei duodenale a intestinului primitiv. Datorită acestui fapt, legătura glandelor cu
duodenul se păstrează la toate speciile și pe toată durata vieții, prin canalele de excreție prin care
este transportată bila, respectiv, sucul pancreatic.

8.1. Ficatul (Hepar)

8.1.1. Conformație și structură

Ficatul este un organ vital, distrugerea sau extirparea în totalitate a acestuia fiind
incompatibilă cu viața, determinând moartea animalului respectiv. Ficatul are un rol determinant în
realizarea proceselor metabolice de sinteză, degradare și depozitare a substanțelor absorbite din
intestin (v. Biochimia și Fiziologia). Ficatul prin secreția sa exocrină – bila (ce se varsă în duoden
prin canalul biliar) – intervine în digestia intestinală.
Ficatul este cea mai mare glandă din organismul animal, masa lui reprezentând aproximativ
1,2-7% din masa corporală, variațiile depinzând de specie, rasă, vârstă, stare de întreținere și
cantitatea de sânge înmagazinată. La fetus ficatul este proporțional mai mare comparativ cu un
adult, acest fapt datorându-se funcției hemato-poetice îndeplinite în perioada intrauterină.
Culoarea organului este variabilă de la brun-închis la galben-lutos, în funcție de specie,
gradul de îngrășare, vârstă, starea de sănătate etc. Ficatul are o consistență mai fermă și este friabil,
de aceea se poate rupe sau zdrobi cu ușurință. În același timp, ficatul prezintă o mare plasticitate,
ceea ce îi permite să se adapteze conformației organelor din apropiere, organe care pot lăsa pe
suprafața sa amprente care sunt vizibile atât in situ (atunci când este deschisă cavitatea
abdominală), cât și pe organul scos din această cavitate (organ proaspăt, congelat sau conservat).
Forma ficatului este variabilă în funcție de specie. Conturul este neregulat și se poate încadra
într-un dreptunghi (la ecvine și rumegătoare), într-un oval (la suine și carnivore) sau un cerc (la
leporide).
La toate speciile ficatul este situat retro-diafragmatic și paramedian dreapta (cu diferențe în
funcție de specie) și prezintă o față cranială (diafragmatică), o față caudală (viscerală) și un contur.
Conturul prezintă o margine dorsală, o margine ventrală și două margini laterale.
Fața cranială sau diafragmatică (Facies diaphragmatica) este convexă și strabătută de
șanțul venei cave caudale (Sulcus venae cavae), șanț diferit ca aspect și dispunere de la specie la
specie. De-a lungul acestui șanț se inseră ligamentul coronar (Lig. coronarium hepatis). Între
extremitatea ventrală (distală) a șanțului venei cave caudale și incizura ligamentului rotund
(Lig. teres hepatis), pe fața diafragmatică a ficatului se inseră ligamentul falciform (Lig. falciforme
hepatis).
Fața caudală sau viscerală (Facies visceralis) este convexă și prezintă o depresiune
denumită hil hepatic (hilul ficatului) (Porta hepatis). Prin hil pătrund vase și nervi și ies canalele
biliare extrahepatice. De asemenea, la speciile la care există vezică biliară pe fața viscerală în
partea dreaptă se observă o depresiune denumită zona vezicii biliare (Fossa vesicae felleae).
La fetus, pe fața viscerală însă în partea stângă, este prezentă o altă depresiune ocupată de
vena ombilicală (V. umbilicalis). Această venă asigură transportul sângelui oxigenat și încărcat cu
substanțe nutritive de la placentă la ficat. După naștere, vena ombilicală devine nefuncțională, se

89
obliterează (lumenul se îngustează și dispare) și se transformă într-un cordon fibros denumit
ligamentul rotund al ficatului (Lig. teres hepatis).
Marginea dorsală (Margo dorsalis) este în general îngroșată, iar la unele specii prezintă o
incizură esofagiană (Impressio oesophagea) evidentă prin care trece porțiunea abdominală a
esofagului, iar la dreapta acestei incizuri este plasată incizura cavă. De pe părțile laterale ale
marginii dorsale se detașează ligamentele triunghiulare, drept și stâng.
Marginea ventrală (Margo ventralis) este liberă, mai subțire și cu un număr variabil de
incizuri denumite incizuri interlobare (Incisurae interlobares), incizuri continuate la unele specii cu
fisuri adânci, care pot ajunge până în apropierea hilului. La toate speciile marginea ventrală
prezintă două incizuri principale (dreaptă și stângă), incizura dreaptă fiind plasată în dreptul
vezicii biliare (la speciile la care există veziculă biliară), iar incizura stângă reprezintă incizura
ligamentului rotund (Incisura lig. teres). La suine și carnivore, de o parte și alta acestor incizuri
principale apar incizuri accesorii, dreaptă și stângă. La ecvine și leporide este prezentă doar
incizura accesorie stângă, iar la rumegătoare incizurile accesorii nu sunt prezente. Incizurile
interlobare (principale și accesorii), precum și hilul ficatului, fosa veziculei biliare și fisura
ligamentului rotund constituie repere anatomice utilizate în delimitarea lobilor hepatici – caudat,
pătrat, stâng și drept.
Marginile laterale, dreaptă (Margo dexter) și stângă (Margo sinister) sunt înguste și
convexe și constituie legătura dintre marginile dorsală și ventrală.
Lobul drept (Lobus hepatis dexter), în general, este cel mai dezvoltat și la rândul lui poate
fi divizat (la suine și carnivore) prin incizura accesorie dreaptă într-un lob drept lateral sau
propriu-zis (Lobus hepatis dexter lateralis) și un lob drept medial sau intermediar drept (Lobus
hepatis dexter medialis). La rumegătoare, ecvine și leporide lobul drept este nedivizat.
Lobul stâng (Lobus hepatis sinister) este situat în stânga fisurii ligamentului rotund și
poate fi și acesta divizat (la ecvine, suine, carnivore și leporide) prin incizura accesorie stângă
într-un lob stâng lateral sau propriu-zis (Lobus hepatis sinister lateralis) și un lob stâng medial sau
intermediar stâng (Lobus hepatis sinister medialis). La rumegătoare lobul stâng este nedivizat.
Lobul pătrat (Lobus quadratus) este dispus ventral hilului hepatic între incizurile
principale (dreaptă și stângă), fosa veziculei biliare (când aceasta există) și fisura ligamentului
rotund.
Lobul caudat (Lobus caudatus) sau lobul Spiegel 12 (supraportal) este situat în plan dorsal
hilului hepatic. Spre dreapta se prelungește cu un proces caudat (Processus caudatus), iar spre
stânga cu procesul papilar (Processus papillaris), net detașat doar la carnivore și leporide.
Individualizarea lobilor, forma și dimensiunea acestora diferă în funcție de specie și,
uneori, chiar de individ. Fața viscerală a lobilor este denivelată de prezența unor amprente ale
organelor cu care vin în contact, putându-se observa: o amprentă gastrică (Impressio gastrica),
vizibilă pe lobii stâng și pătrat, o amprentă duodenală (Impressio duodenalis) ce se observă pe
lobul drept și o amprentă renală (Impressio renalis) formată prin presiunea exercitată de polul
cranial al rinichiului drept pe procesul caudat și pe lobul pătrat (cu excepția suinelor).
Mijloacele de fixare ale ficatului sunt multiple. Ficatul este menținut în poziție anatomică
normală de presa abdominală, compresiunea celorlalte organe (viscere) și raporturilor speciale cu
venele portă și cavă caudală. De asemenea, ficatul este atașat diafragmei și organelor limitrofe prin
o serie de pliuri peritoneale ce structurează ligamentele: coronar, falciform, triunghiular (drept și
stâng), hepato-renal și micul epiplon.
Ligamentul coronar (Lig. coronarium hepatis), scurt și puternic, fixează fața cranială a
ficatului la fața caudală a mușchiului diafragm, foițele acestui ligament inserându-se de-o parte și
alta șanțului venei cave caudale (între foițe este situată vena cavă caudală).
Ligamentul falciform (Lig. falciforme hepatis) este reprezentat de o lamă seroasă îngustă
ce se fixează pe fața diafragmatică a ficatului la nivelul scizurii interlobare stângi și pe diafragm,
12
Adriaan van den Spiegel (scris de asemenea Spieghel, Spigel, Adrianus Spigelius, Spiegelius, Adriano Spigeli) (n. 1578, Bruxelles, Belgia - d. 7 aprilie
1625, Padova, Italia) a fost un botanist, anatomist și medic flamand. A descris subdiviziunea ficatului (lobul) care îi poartă numele – subdiviziunea
posterioară a porțiunii intermediare a feței viscerale a ficatului, situată înapoia hilului, între fisura ligamentului venos și fisura venei cave inferioare.
Denumirea actuală este lobul caudat al ficatului (Lobus caudatus) (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Adriaan_van_den_Spiegel).
90
prelungindu-se pe peretele ventral al abdomenului până la ombilic. Între incizura interlobară stângă
și cicatricea ombilicală marginea ligamentului falciform este liberă și în grosimea sa se dispune
ligamentul rotund (vestigiul venei ombilicale).
Ligamentul triunghiular stâng (Lig. triangulare sinistrum) este reprezentat de peritoneul
ce se detașează de la nivelul centrului frenic la stânga orificiului esofagian, până la marginea
dorsală a lobului stâng. Ligamentul triunghiular stâng este întărit de un strat fibros cuprins între
foițele sale.
Ligamentul triunghiular drept (Lig. triangulare dextrum) este mai scurt și mai gros decât
cel stâng și se formează prin trecerea seroasei de pe diafragm pe marginea dorsală a lobului hepatic
drept. Se continuă cu ligamentul coronar.
Ligamentul hepato-renal (Lig. hepatorenale) este un pliu redus dispus între baza
procesului caudat și polul cranial al rinichiului drept. El lipsește la unele specii.
Micul epiplon (Omentum minus) se formează prin trecerea peritoneului din jurul hilului
hepatic pe mica curbură a stomacului și pe duoden și are două porțiuni, ligamentul hepato-gastric
(Lig. hepatogastricum) și ligamentul hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenale).
Țesutul (parenchimul) hepatic este acoperit cu o capsulă fibroasă sau „capsula Glisson”13
(Tunica fibrosa). De pe fața internă (profundă) a capsulei se detașează travee conjunctive
numeroase și fine – trabeculele interlobulare (septele conjunctive) (Trabeculae interlobulares).
Trabeculele interlobulare subdivid țesutul hepatic (parenchimul) în lobuli hepatici. La suine, aceste
trabecule interlobulare sunt groase, iar lobulii hepatici sunt perfect individualizați, iar pe suprafața
ficatului se observă „desenul lobular”. La alte specii trabeculele sunt foarte subțiri și incomplete,
iar limitele lor sunt estompate, „desenul lobular” fiind practic absent.
Lobulii hepatici (Lobuli hepatis) reprezintă unitățile morfo-funcționale ale ficatului. Au
forma unor trunchiuri de piramidă poliedrică. Mai mulți lobuli delimitează spațiul port (Kiernan 14)
în care se află ramuri interlobulare ale venei porte și arterei hepatice, precum și un canalicul biliar
interlobular. În componența unui lobul hepatic intră celule hepatice (hepatocite), capilare sinusoide,
venula centro-lobulară, canaliculele biliare și o fină stromă reticulară (v. Histologia).
Căile de excreție biliară sau căile biliare sunt alcătuite dintr-un sistem convergent de
canale care încep cu canalele biliare și se termină la nivelul duodenului.
Căile biliare intrahepatice formează un sistem vast de canale cu calibru din ce în ce mai
mare care însoțește ramificațiile arterei hepatice și ale venei porte. Acest sistem începe prin
canaliculele (capilarele) biliare ce se continuă succesiv cu canaliculele perilobulare și apoi cu
canaliculele interlobulare (Ductuli interlobulares) și canaliculele bilifere (Ductuli biliferi).
Canaliculele bilifere se unesc în mod diferit și la majoritatea speciilor structurează canalele
hepatice, drept și stâng.
Căile biliare extrahepatice se formează prin confluarea căilor biliare intrahepatice. Aceste
căi biliare extrahepatice sunt reprezentate de canalul principal hepato-coledoc și un complex
diverticular, format din vezica biliară și din canalul cistic.
Segmentul extrahepatic este alcătuit din ductul hepatic comun, dispus în zona portă a
ficatului, drenând pe canaliculele bilifere și ductul biliar comun care îl urmează. La majoritatea
speciilor, un rezervor de retenție a bilei, vezica biliară, este conectat printr-un canal de joncțiune
(canal cistic) la limita acestor ultime două canale.

13
Francis Glisson (1597-1677) a fost un medic, anatomist și scriitor britanic pe teme medicale. A cercetat mai ales anatomia ficatului și a scris un text
despre rahitism (după https://en.wikipedia.org/wiki/Francis_Glisson).
14
Francis Kiernan (1800-1874) a fost un anatomist și medic irlandez. S-a născut în Irlanda, fiind cel mai mare dintre cei patru frați. Tatăl său, Francis
Kiernan, a fost și el medic și a adus familia în Anglia la începutul secolului al XIX-lea. Francis junior a fost educat la Colegiul Romano-Catolic din Ware,
Hertfordshire și a fost instruit în medicină la Spitalul St Bartholomew, Londra. A înființat un curs privat de anatomie în Charterhouse Square, dar, „marele
său succes ca profesor a provocat multă gelozie și, în 1825, Consiliul Colegiului Chirurgilor a emis o rezoluție prin care refuza să primească certificate de
la profesori în afară de cei recunoscuți.” A devenit membru al Colegiului Regal al Chirurgilor din Anglia în 1825. În 1833 a descris spațiile interlobulare
din ficat, care îi poartă numele (spațiile Kiernan). A fost ales membru al Societății Regale în 1834 și a primit medalia Copley în 1836 pentru munca sa
asupra anatomiei ficatului. În același an a devenit membru fondator al Senatului Universității din Londra, unde a acționat ca examinator și lector în
anatomie și fiziologie. În 1843 a fost ales membru al Colegiului Regal al Chirurgilor și a făcut parte din consiliul acestuia din 1850. După un singur an ca
vicepreședinte (1864-1865) a refuzat nominalizarea pe motive de sănătate, după ce a suferit un accident vascular cerebral paralitic în 1865, din care nu și-a
revenit niciodată complet. În 1849, a fost ales ca membru al Societății Americane de Filosofie (după M. Ionescu – Dicționar de anatomiști. Ed. Litera,
București, 1991).
91
 Canalul hepatic comun (principal) (Ductus hepaticus communis) se formează din
confluarea canalului hepatic drept (Ductus hepaticus dexter) cu canalul hepatic stâng (Ductus
hepaticus sinister) și se continuă cu canalul coledoc de la joncțiunea cu canalul cistic. La ecvine
canalul hepatic comun se continuă până la nivelul duodenului.
Vezica (vezicula) biliară (Vesica fellea s. biliaris) este dispusă pe fața viscerală a ficatului
între lobul pătrat și drept. Are rolul de a depozita și concentra bila produsă. Lipsește la unele specii
precum ecvinele, cervideele (cerbi și căprioare), camelidele, pahidermele (elefanții), unele
rozătoare (șobolani) etc. Vezica biliară are aspectul unui sac piriform care prezintă un fund (Fundus
vesicae felleae) rotunjit, un corp (Corpus vesicae felleae) cu aspect conic și un gât (Collum vesicae
felleae) care se îngustează progresiv și se continuă cu canalul cistic (Ductus cysticus). Canalul
cistic se orientează dorso-medial aderând intim la ficat pentru a se uni cu canalul hepatic comun
într-un unghi ascuțit.
Canalul coledoc (Ductus choledochus) este lung și larg. Este plasat între foițele
ligamentului hepato-duodenal și se deschide în duoden singur sau în comun cu canalul pancreatic
la nivelul papilei duodenale mari sau ampulei hepato-pancreatice (Ampulla hepatopancreatica)
sau ampula Vater (atenție! Se citește FATER!). Canalul coledoc lipsește la ecvine.

8.1.2. Ficatul la mamiferele domestice

Ecvine. Ficatul are marele ax dispus pe o direcție oblică dorso-ventrală și de la dreapta spre
stânga. Masa medie a ficatului este de 4-4,5 kg, reprezentând aproximativ 1,2-5% din masa
corporală. La rasele grele (Ardenez, Pinzgau) poate ajunge și la 10 kg. Ficatul are o culoare brună
(mai închisă la culoare la animalele în vârstă) sau brun-roșcată (atunci când conține mult sânge).
Nu este vizibil desenul lobular. Fața diafragmatică, plan-convexă, este parcursă în sens oblic de
către șanțul venei cave caudale. Sub acest șanț se observă inserția ligamentului coronar. Pe fața
viscerală, în plan central se observă hilul hepatic și, dirijată oblic ventral și spre stânga, scizura
venei porte. Marginea dorsală este groasă și aderentă la diafragm și prezintă o incizură esofagiană
evidentă și adâncă. De-o parte și de alta a incizurii esofagiene se inseră ligamentele triunghiulare.
Marginea ventrală este mai subțire, liberă și prezintă incizuri care împart ficatul în lobi. Lobul
drept este cel mai dezvoltat și are un aspect patrulater. Lobul caudat (lobul Spiegel) are aspect de
piramidă triunghiulară, cu baza dispusă între scizura portă și originea incizurii venei cave caudale.
Lobul pătrat este redus și dispus la stânga lobului drept, de care este separat prin incizura
interlobară dreaptă. Marginea ventrală a lobului, oblică ventral și la stânga, este prevăzută cu 2-3
incizuri reduse, fapt ce îi conferă un aspect ușor franjurat. Lobul stâng medial (intermediar stâng)
este relativ redus și situat la stânga lobului pătrat. Lobul stâng lateral (stâng propriu-zis), ovalar,
este mai redus dimensional față de lobul drept la animalele tinere, iar la cele vârstnice apare mai
dezvoltat (datorită atrofierii lobului drept) (după V. Coțofan ș.a., 2007). Ecvinele nu prezintă vezică
biliară. Canalele hepatice converg și formează canalul hepatic comun (numit impropriu „coledoc”
în unele manuale), canal care după părăsirea hilului hepatic se dispune între lamele ligamentului
gastro-hepatic și se deschide în ampula hepato-pancreatică împreună cu canalul pancreatic, ampula
deschizându-se în duoden la 15-20 cm de pilor.
Bovine. Ficatul este gros, masiv, cu contur dreptunghiular, așezat aproape în totalitate în
partea dreaptă a cavității abdominale, retro-diafragmatic și cu marele ax dispus aproape vertical.
Organul are o culoare brun roșiatică și o masă de 5-6 kg, reprezentând aproximativ 1-1,5% din
masa corporală. Această topografie a ficatului se datorează dezvoltării deosebite a stomacului, ceea
ce determină deplasarea ficatului la dreapta planului median și rotirea cu aproximativ 90º față de
dispoziția din perioada embrionară. Astfel, axul mare se dispune vertical, cu marginea dorsală
orientată medial și lobul drept, dorsal. Incizurile sunt puțin evidente. Fața diafragmatică este
parcursă de șanțul venei cave caudale care este scurt. Ligamentul falciform, dispus oblic spre
incizura esofagiană și incizura ligamentului rotund, limitează dorsal lobul stâng. Pe fața viscerală
se observă hilul ficatului care este pe trei sferturi înconjurat de procesul caudat al lobului caudat.
Atât pe lobul caudat, cât și pe lobul drept se observă o amprentă renală (Impressio renalis)

92
evidentă. Lateral de zona portală, în apropierea marginii laterale (drepte) este dispusă vezica
biliară. Lobul drept este acoperit în cea mai mare parte de lobul caudat, ventral fiind delimitat de
fosa vezicii biliare. Ligamentul triunghiular drept este foarte dezvoltat și se continuă cu ligamentul
hepato-renal. Lobul caudat este așezat în jurul venei porte și prezintă o porțiune supraportală sau
lobul papilar și o porțiune laterală sau procesul caudat. Lobul pătrat are un contur patrulater, este
așezat între lobii drept și stâng, și este separat de lobul stâng prin incizura ombilicală. Lobul stâng
este situat ventral. Pe marginea stângă (medială) este prezentă incizura venei cave caudale și
incizura esofagiană. Ligamentul triunghiular stâng este redus. Vezica biliară are aspect piriform și
este dispusă între lobii drept și pătrat, depășind marginea laterală (dreaptă) pe o mare parte a
suprafeței sale. Canalul cistic aderă intim la parenchimul hepatic. Canalul coledoc se deschide
singur în duoden, la nivelul flexurii sigmoide, pe papila duodenală mare (nu prezintă ampulă
hepato-duodenală).
Ovine. Ficatul are o masă de 0,5-0,7 kg și o formă asemănătoare cu cel al rumegătoarelor
mari. Ficatul este mai subțire, marginea ventrală este mai ascuțită și cu incizura ligamentului
rotund adâncă. Lobația este mai evidentă. Procesul caudat este mai redus, cu aspect triunghiular,
depășind foarte puțin marginea lobului drept. Proporțional lobul pătrat este mai dezvoltat. Vezica
biliară depășește foarte puțin marginea lobului drept și este orientată oblic. Canalul coledoc se
unește cu canalul pancreatic principal înainte de a se deschide în duoden.
Caprine. Ficatul este mai puțin alungit, procesul caudat este mare și depășește marginea
lobului drept. Incizura interlobară stângă este mai îngustă, iar lobul pătrat este proporțional mai
mare.
Cervidee (cerb carpatin – Cervus elaphus, cerb lopătar – Dama dama, căprior –
Capreolus capreolus). Ficatul este asemănător cu cel de la caprine, însă este mai îngroșat, cu
marginea ventrală rotunjită și nu prezintă vezică biliară. Culoarea este brun-violacee.
Suine. Ficatul are o masă de 1,2-1,5 kg și este dispus într-o poziție oblică, asemănătoare cu
cea de la ecvine. Ficatul are o culoare ciocolatie-lutoasă. Conturul ficatului este oval-rotunjit. Hilul
este situat în apropierea marginii dorsale. Marginea dorsală prezintă o incizură esofagiană largă și
adâncă. Marginea ventrală este adânc incizată, aceste incizuri împărțind ficatul în 5 lobi principali
(suinele prezintă în total 6 lobi hepatici). Ficatul la suine nu prezintă amprentă renală. Lobul drept
lateral are contur ovalar și prezintă pe fața viscerală un lob caudat redus și dispus deasupra hilului.
Lobul drept medial este mai dezvoltat decât cel drept lateral și alungit dorso-ventral. Lobul pătrat
are o formă triunghiulară și este redus dimensional, așezat în stânga vezicii biliare și nu ajunge la
marginea ventrală a ficatului. Lobul stâng medial este asemănător ca formă și dimensiuni cu cel
drept medial. Lobul stâng lateral este mai dezvoltat și cu marginile convexe. Vezica biliară are
aspect piriform alungit, fundul acesteia neajungând la marginea ventrală a ficatului. Canalul
coledoc se deschide separat de canalul pancreatic în duoden, la nivelul unei papile puțin
proeminente. Parenchimul hepatic are o structură aparte, lobulii hepatici fiind înconjurați de o
masă abundentă de țesut conjunctiv (travee conjunctive detașate de pe fața medială a capsulei
hepatice orientate spre profunzime), ceea ce face ca aceștia (lobulii) să apară sub capsula organului
net delimitați de o rețea de linii albe vizibile cu ochiul liber, aspect cunoscut sub denumirea de
„desen lobular” vizibil, desen asemănător cu cel al conturului celulelor unui fagure de miere.
Canide. Masa ficatului ajunge la 0,5-1 kg (aproximativ 1,5-6% din masa corporală) în
funcție de rasă și are o culoare brun-închisă. Marginea ventrală este puternic incizată, incizurile
ajungând până în apropierea hilului. Fața diafragmatică este foarte convexă, se mulează pe
concavitatea diafragmului, pe care o acoperă aproape integral. Marginea dorsală prezintă o
amprentă esofagiană adâncă. Lobul caudat, situat deasupra hilului, prezintă o porțiune centrală,
mai îngustă, un proces papilar aplatizat (orientat spre stânga) și un proces caudat, mai mare, conic,
orientat spre dreapta, depășind marginea laterală a lobului drept lateral. Amprenta renală este
adâncă și prezentă atât pe procesul caudat, cât și pe lobul drept. Lobul drept lateral, mai redus
decât cel stâng lateral, are un contur rotunjit. Lobul drept medial are o formă triunghiulară, cu
vârful ascuțit (aspect lanceolat) și depășește conturul marginii ventrale. Lobul pătrat, dezvoltat,
acoperă parțial vezica biliară. Lobul stâng medial este mai puțin dezvoltat comparativ cu cel drept

93
medial și este parțial acoperit de lobii stâng lateral și pătrat. Lobul stâng lateral este foarte
dezvoltat, cu un contur rotunjit și adesea cu mici incizuri suplimentare. Vezica biliară este dispusă
adânc în incizura dintre lobul drept medial și lobul pătrat. Canalul coledoc se deschide împreună
cu canalul pancreatic principal la nivelul unei papile duodenale evidente.
Feline. Ficatul prezintă o culoare brun-vișinie, mai deschisă comparativ cu canidele. Masa
organului este de 75-80 g (aproximativ 2,5% din masa corporală). Incizurile interlobare sunt
adânci, ajungând până în apropierea hilului. Lobul caudat prezintă procesele papilar și caudat mai
detașate și cu contur rotunjit. Lobul drept medial este foarte dezvoltat (de 2-3 ori mai mare decât
lobul pătrat) și cu un contur patrulater (dreptunghiular). Vezica biliară are gâtul curbat și continuat
cu un canal cistic flexuos. Canalul coledoc se deschide de regulă în comun cu canalul pancreatic la
nivelul unei papile duodenale mari.
Leporide. Ficatul are o culoare brună-vișinie, o masă de aproximativ 125-150 g și un
contur aproape circular. Fața diafragmatică este foarte convexă, iar cea viscerală concavă.
Marginile stângă, dreaptă și ventrală prezintă mici incizuri secundare, ce conferă ficatului un aspect
festonat. Incizurile interlobare sunt adânci, ajungând până în apropierea hilului. Lobul drept,
comparativ mai redus față de celelalte specii, are un contur oval cu marginea festonată. Lobul
pătrat este redus, alungit și delimitat de lobul drept prin fosa vezicii biliare. Lobul stâng medial, cu
dimensiuni apropiate lobului drept, este delimitat de lobul pătrat printr-o incizură adâncă a
ligamentului rotund. Lobul stâng lateral este dezvoltat și cu marginile festonate. Lobul caudat,
extrem de dezvoltat, prezintă o porțiune centrală îngustă și două procese (papilar și caudat).
Procesul papilar este rotunjit și aplatizat. Procesul caudat, mai dezvoltat, are contur neregulat
depășind cu mult marginea lobului drept. Amprenta renală este prezentă numai pe lobul caudat și
este adâncă. Vezica biliară este situată între lobul drept și lobul pătrat. Canalul coledoc se deschide
în duoden separat de canalul pancreatic.

Ficatul la mamiferele domestice

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
Bo – bovine, Ov – ovine, Cp – caprine, Fe – feline, Le – leporide, Eq – ecvine, Su – suine, Ca – canide
1. vena portă, 2. vena cavă caudală, 3. vezica biliară, 4. lig. falciform, 5. amprentă esofagiană,
c. lobul caudat - procesul caudat, c'. lobul caudat - procesul papilar, d. lobul drept lateral, d'. lobul drept medial,
p. lobul pătrat, s. lobul stâng lateral, s'. lobul stâng medial
94
 8.2. Pancreasul (Pancreas)

8.2.1. Conformație și structură

Pancreasul este o glandă mixtă (exocrină și endocrină, respectiv o glandă amficrină).

Secreția exocrină – sucul pancreatic – este condusă în duoden prin intermediul unuia sau a două
canale pancreatice (în funcție de specie); prin enzimele conținute sucul pancreatic participă la
digestia intestinală a proteinelor, glucidelor și lipidelor. Secreția endocrină este reprezentată de doi
hormoni – insulina și glucagonul – hormoni indispensabili în reglarea metabolismului glucidic.
Pancreasul este dispus în regiunea sublombară, aproximativ perpendicular pe vena cavă
caudală și pe artera aortă abdominală.
Forma pancreasului diferă în funcție de specie. I se descriu două fețe (dorsală și ventrală)
și patru margini (cranială, caudală, dreaptă și stângă). Fața dorsală (Facies dorsalis) este aderentă
la formațiunile vasculo-nervoase din regiunea sublombară prin intermediul unei mase de țesut
conjunctiv. Fața ventrală (Facies ventralis) este în raport cu unele organe ale sistemului digestiv
(colonul transvers). Marginea cranială (Margo cranialis) este convexă, în contact cu mica curbură
a duodenului și organele din vecinătate, iar marginea caudală (Margo caudalis) este concavă.
Celelalte două margini, dreaptă și stângă (Margo dexter et Margo sinister), vin în contact cu
organele din apropiere în mod diferit în funcție de specie. Forma pancreasului diferă în funcție de
specie, în principiu prezentând un corp și doi lobi (drept și stâng). Corpul pancreasului (Corpus
pancreatis) este aplatizat dorso-ventral și vine în contact intim cu porțiunea cranială a duodenului.
Lobul drept sau capul pancreasului (Lobus pancreatis dexter) urmărește porțiunea descendentă a
duodenului până în apropierea flexurii caudale a acestuia. Lobul stâng sau coada pancreasului
(Lobus pancreatis sinister) se dispune între fundul stomacului, rinichiul stâng și baza splinei. La
carnivore și rumegătoare, în dreptul corpului, marginea caudală prezintă o incizură (Incisura
pancreatis) care înconjoară vena portă. La ecvine și suine, incizura este completată de parenchim și
transformată în inel pancreatic (Anulus pancreatis).
Consistența pancreasului este relativ fermă, însă elastică, suprafața sa fiind denivelată de
amprentele organelor cu care vine în contact.
Structura pancreasului include o capsulă, țesut propriu, sistem canalicular, formațiuni
vasculare și nervoase. Seroasa peritoneală acoperă parțial pancreasul, o suprafață mare din acesta
fiind fixat de plafonul cavității abdominale și de organele învecinate prin țesut conjunctiv. Capsula
conjunctivă (Capsula fibrosa) este subțire și se continuă în interiorul organului cu o stromă care
structurează septe conjunctivo-vasculare fine, care delimitează incomplet lobulii pancreatici.
Parenchimul cuprinde două componente, una exocrină și alta endocrină. Pancreasul exocrin (Pars
exocrina pancreatis) reprezintă cea mai mare parte din volumul organului (peste 97%) și este
format din numeroși acini seroși organizați în lobuli, asemănător glandelor salivare. Produsul de
secreție (sucul pancreatic) este condus prin sistemul canalicular în lumenul duodenal. Pancreasul
endocrin (Pars endocrina pancreatis) este reprezentat de teritorii glandulare bine definite, insulele
pancreatice sau insulele Langerhans 15 (Insulae pancreaticae) dispuse printre acinii seroși. Celulele
acestor insule își varsă produsul de secreție direct în rețeaua capilară sanguină (v. Histologia).
Sistemul canalicular exocrin începe la nivelul acinilor prin canaliculele intercalare (Boll), care
confluează și formează canalul excretor intralobular. Canalele intralobulare se continuă cu canalele
interlobulare, din unirea acestora rezultând canalul excretor al pancreasului – canalul principal sau
canalul Wirsung 16 (Ductus pancreaticus). Canalul principal se deschide în duoden la distanțe
diferite de orificiul piloric în funcție de specie. La unele specii (ecvine, canide), pe lângă canalul
15
Paul Langerhans (1847-1888) a fost un patolog, fiziolog și biolog german. Este cunoscut pentru descoperirea insulelor care îi poartă numele, formațiuni
anatomice endocrine din pancreas (după https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Langerhans).
16
Johann Georg Wirsung (1589-1643) a fost un anatomist german care a fost multă vreme prosector la Padova. El este amintit pentru descoperirea
canalului pancreatic principal („conductul Wirsung”) în timpul disecției unui bărbat care fusese spânzurat recent pentru crimă. În loc să publice rezultatele
descoperirii sale, el a gravat o schiță a conductului pe o placă de cupru, din care a făcut mai multe amprente și, ulterior, le-a predat anatomiștilor de seamă
din toată Europa. Wirsung a fost ucis în 1643 de către Giacomo Cambier, în urma unei discuții despre cine a fost descoperitorul canalului pancreatic. La
cinci ani de la moartea lui Wirsung un fost student de-al său, Moritz Hoffman (1622-1698), a susținut că el, nu Wirsung, a fost cel care a descoperit
adevăratul canal (după https://en.wikipedia.org/wiki/Johann_Georg_Wirsung).
95
excretor principal apare și un canal secundar – canalul accesoriu sau canalul Santorini 17 (Ductus
pancreaticus accesorius). Atât canalul pancreatic principal, cât și cel accesoriu, pot prezenta la
deschiderea în duoden un mușchi sfincter (M. sphincter ductus pancreatici et M. sphincter ductus
pancreatici accesorii).

8.2.2. Pancreasul la mamiferele domestice

Ecvine. Pancreasul are o culoare galben-lutoasă, o masă de aprox. 240-350 g și un aspect

lobulat. Este aplatizat dorso-ventral, recurbat și traversat oblic prin inelul pancreatic de către vena
portă. Fața dorsală vine în contact cu artera aortă abdominală, vena cavă caudală, plexul nervos
solar, trunchiul arterial celiac, rinichiul drept, glanda suprarenală dreaptă și cu vasele splenice. Fața
ventrală are raporturi cu cârja cecumului și colonul transvers. Sunt prezente ambele canale
excretoare – principal (Wirsung) și secundar (Santorini). Canalul pancreatic principal se deschide
împreună cu canalul hepatic principal în ampula hepato-pancreatică. Canalul pancreatic secundar
se deschide pe marea curbură a duodenului la nivelul papilei pancreatice mici, vizavi de papila
duodenală mare.
Bovine. Pancreasul are o formă neregulată și este suspendat la regiunea sublombară. Are o
masă de aprox. 350-500 g și o culoare mai deschisă decât la ecvine. Pancreasul vine în contact cu
fața viscerală a ficatului, cu fața dorsală a sacului ruminal dorsal și cu duodenul. Este traversat de
vena portă. Lobul drept, lung și gros se extinde caudal de-a lungul duodenului descendent. Lobul
stâng, cuprins în inserția dorsală a marelui epiplon, se orientează către pilierii diafragmei.
Pancreasul este cuprins între lamele marelui mezenter și acoperă parțial colonul spiralat. Canalul
pancreatic este unic și se deschide în duoden la aproximativ 30 cm caudal de canalul coledoc.
Ovine și caprine. Pancreasul are o masă de aprox. 50-70 g și o conformație asemănătoare
cu a bovinelor. Canalul pancreatic se unește cu canalul coledoc înainte de deschiderea în duoden
prin papila duodenală mare. Nu este prezent canalul pancreatic secundar.
Suine. Pancreasul este alungit transversal, are o masă de aprox. 130 g și o culoare
cenușiu-gălbuie. Forma este foarte neregulată. Este dispus în regiunea sublombară, dorsal față de
stomac și colonul transvers. Este prezent inelul pancreatic prin care trece vena portă. Secreția
exocrină este drenată prin canalul pancreatic accesoriu care se deschide separat de canalul coledoc
în porțiunea descendentă a duodenului la nivelul unei papile reduse, la aprox. 20 cm de pilor.
Lipsește canalul pancreatic principal.
Canide. Pancreasul are o masă cuprinsă între 13 și 108 g în funcție de rasă. Culoarea
depinde de starea funcțională și de gradul de încărcare cu sânge, variind între roșu-deschis și
roșu-închis. Este alungit și recurbat, având aspectul literei U, cu deschiderea orientată caudal.
Corpul este dispus în flexura cranială a duodenului, în contact cu ficatul. Lobul drept însoțește
duodenul descendent până în apropierea flexurii caudale a acestuia. Lobul stâng este mai scurt și
mai lat și însoțește mica curbură a stomacului până în apropierea rinichiului stâng. Sunt prezente
ambele canale pancreatice. Canalul pancreatic principal se deschide împreună cu canalul coledoc la
nivelul papilei duodenale mari. Canalul pancreatic accesoriu se deschide caudal de canalul
principal, la cca. 4-5 cm. În general canalul pancreatic secundar este mai dezvoltat decât cel
principal.
Feline. Pancreasul este în general asemănător cu cel al canidelor. Are o masă de 8-10 g.
Lobul drept și cel stâng formează între ei un unghi ascuțit. La peste 80% din cazuri este prezent
doar canalul pancreatic principal, care se poate deschide separat sau în comun cu canalul coledoc
în duoden.
Leporide. Pancreasul este alungit și dispus între ansele duodenului, fiind constituit din
lobuli diseminați, de culoare roz-gălbuie. La majoritatea indivizilor este prezent numai canalul

17
Giovanni Domenico Santorini (1681-1737) a fost un anatomist italian. Era originar din Veneția, obținându-și doctoratul în medicină la Pisa în 1701.
Este amintit pentru că a efectuat disecții anatomice ale corpului uman. Din 1705 până în 1728, Santorini a efectuat demonstrații anatomice la Veneția. Cea mai
bună lucrare a sa a fost publicația din 1724 a Observationes anatomicae, o lucrare detaliată care implică aspecte anatomice ale corpului uman. El a descris mai
multe structuri anatomice, printre care canalul pancreatic secundar care îi poartă numele (https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Domenico_Santorini).
96
pancreatic accesoriu care se deschide caudal și separat de canalul coledoc în porțiunea descendentă
a duodenului, în apropierea flexurii caudale a acestuia.

Pancreasul la mamiferele domestice

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. ecvine, B. bovine, C. suine
a. corpul pancreasului, b. lobul stâng, c. lobul drept, d. canalul pancreatic accesoriu, e. canalul pancreatic principal,
f. canal coledoc (canalul hepatic comun la ecvine), g. inelul pancreasului, h. papila duodenală, i. duoden.

97
 CAPITOLUL 9
SPLINA (Lien)

9.1. Conformație și structură

Splina este un organ impar, situat sub ultimele coaste pe partea stângă și suspendat de
fundul și marea curbură ale stomacului. Este un organ al sistemului limfatic/limfoid, care joacă un
rol important în apărarea organismului.
Organul nu este implicat în digestie și doar datorită legăturilor (conexiunilor) sale
anatomice cu stomacul și celelalte viscere ale regiunii retro-diafragmatice este studiat în cadrul
sistemului digestiv. Forma splinei este extrem de variată.
Splina prezintă două fețe, două margini și două extremități.
Fața parietală sau diafragmatică (Facies parietalis) este netedă și ușor convexă în toate
direcțiile. Fața viscerală (Facies visceralis) prezintă amprenta organelor cu care vine în contact;
de asemenea, pe fața viscerală este prezent hilul splinei (Hilus lienis) pe marginile căruia este
inserat ligamentul gastro-splenic. Cele două fețe sunt separate de două margini, una cranială
(Margo cranialis) și cealaltă caudală (Margo caudalis), de diferite forme. Extremitățile sunt una
dorsală (Extremitas dorsalis) și alta ventrală (Extremitas ventralis). Uneori în apropierea hilului
sau în ligamentul gastrosplenic poate fi prezentă o mică splină accesorie (Lien accessorius), sau
chiar mai multe. Splina are o capsulă fibroasă, structură reticulară, pulpă albă și pulpă roșie, vase și
nervi (v. Histologia).

9.2. Splina la mamiferele domestice

Ecvine. Splina are formă de lamă de coasă/seceră (aspect falciform), cu un vârf orientat
ventro-cranial. Baza splinei este situată dorsal. Marginea cranială este concavă, iar marginea
caudală este convexă. Cele două margini se întâlnesc ventral la nivelul vârfului.
Bovine. Splina este alungită și eliptică, cele două margini fiind aproximativ paralele, iar
extremitățile sunt rotunjite și subțiri. Splina este situată pe sacul dorsal al rumenului.
Ovine și caprine. La ovine splina este discoidală, iar la caprine este aproape patrulateră.
Dispunerea este asemănătoare cu a bovinelor, pe sacul ruminal dorsal.
Suine. Splina este alungită și ușor curbată cranial.
Carnivore. Splina este alungită, cu un oarecare aspect falciform, ușor îngustată la mijloc și
întotdeauna cu extremitatea ventrală lățită.
Leporide. Splina leporidelor este asemănătoare cu cea de la suine (fiind denumită
miniatura splinei de suine).

98
 Splina la (A) ecvine și la (B) bovine
(după G. Predoi ș.a., 2013)
1. fața parietală, 2. fața viscerală, 3. suprafața de inserție a peritoneului

Splina la (B) ovine și (A) caprine

(după G. Predoi ș.a., 2013)
1. fața parietală, 2. fața viscerală

Splina la (A) suine, (B) canide și (C) feline Splina la leporide

(după G. Predoi ș.a., 2013) (după G. Predoi ș.a., 2013)

99
 CAPITOLUL 10
ARIILE DE PROIECȚIE ALE VISCERELOR (ORGANELOR)
DIN CAVITATEA ABDOMINALĂ
Majoritatea viscerelor au contact cu pereții cavităților corporale pe zone mai mult sau mai
puțin extinse, zone care sunt descrise drept arii de proiecție. Cunoașterea acestor arii prezintă o
mare importanță pentru investigațiile clinice și abordările chirurgicale.
Conformația, topografia și modalitatea de suspendare a organelor (viscerelor) din cavitatea
abdominală prezintă mari diferențe în funcție de specie, fapt ce se reflectă și în delimitarea zonelor
de proiecție. Totodată, în cadrul unei specii, întinderea ariilor de proiecție diferă în funcție de
gradul de plenitudine a organelor cavitare.
Pentru a delimita ariile de proiecție ale organelor din cavitatea abdominală sunt utilizate ca
repere anatomice următoarele structuri reale sau virtuale: linia de plafon, șanțul prefemural, linia
de mijloc, coastele, linia de proiecție a diafragmului, linia albă, hipocondrul și regiunile
abdomenului.
Linia de plafon este reprezentată de o linie imaginară orizontală care unește tuberculul
coxal (unghiul extern al iliumului) cu tuberozitatea spinei scapulare, linie ce trece prin vârfurile
proceselor transverse ale vertebrelor lombare.
Șanțul prefemural sau abdomino-femural unește tuberculul coxal cu patela, linia urmărind
marginea cranială a mușchiului tensor al fasciei lata.
Linia de mijloc este o linie imaginară ce unește articulația scapulo-humerală cu jumătatea
șanțului prefemural (jumătatea distanței dintre unghiul extern al iliumului și rotulă).
Hipocondrul (rebordul costal) are concavitatea orientată cranial având ca bază anatomică
porțiunile cartilaginoase ale coastelor asternale articulate între ele (v. Osteologia).
Linia albă reprezintă rafeul fibros care se întinde în plan median ventral între procesul
xifoidian și simfiza ischio-pubiană, rafeu de-a lungul căruia se întrețes aponevrozele mușchilor
abdominali ventro-laterali (v. Miologia).
Proiecția curburii diafragmatice la toate speciile descrie o linie imaginară curbă cu
convexitatea orientată cranial. La ecvine această linie unește ultima coastă (a XVIII-a) (pe linia de
plafon) cu mijlocul coastei a IX-a și cu articulația costo-condrală a coastei a VII-a. La restul
speciilor linia de proiecție a mușchiului diafragm unește ultima coastă (pe linia de plafon) cu
mijlocul coastei a VII-a și articulația costo-condrală a coastei a VI-a. Convexitatea diafragmei face
ca o parte din organele abdominale să fie situate în porțiunea intratoracală a cavității abdominale,
la acest nivel fiind protejate de coaste și hipocondru. De reținut că: organele situate în porțiunea
intratoracală nu vin în contact direct cu pereții osoși, ci cu fața caudală a mușchiului diafragm, între
acesta și pereții osoși fiind situați lobii diafragmatici ai pulmonilor.
Regiunile laterale abdominale sunt reprezentate de regiunea flancului cu subregiunile: fosa
paralombară (golul flancului sau flămânzeala), coarda flancului și panta flancului. Fosa
paralombară sau golul flancului sau triunghiul costo-coxo-lombar sau „flămânzeala” (Fossa
paralumbalis) este o depresiune mai mult sau mai puțin accentuată, cu aspect triunghiular și
delimitată de ultima coastă (pe linia plafonului), vârful proceselor transverse ale vertebrelor
lombare, tuberculul coxal și coarda flancului. Coarda flancului este un relief de aprox. 10 cm
lățime, dispus oblic cranio-ventral și format de porțiunea musculară a mușchiului oblic intern al
abdomenului, porțiune inserată între tuberculul coxal și ultima coastă. Panta flancului este o
suprafață cutanată, netedă și convexă, plasată sub coarda flancului și cuprinsă între curbura
hipocondrului și șanțul prefemural, marginea inferioară fiind reprezentată de linia imaginară ce
unește patela cu tuberozitatea olecranului.

100
 Regiunile trunchiului la ecvine – fața laterală (după G. Predoi, 2012)
1. regiunea grebănului, 2. regiunea dorso-costală, 3. regiunea lombară, 4. regiunea crupei, 5. regiunea costală,
6. regiunea hipocondrului, 7. regiunea flancului

Regiunile ventrale ale abdomenului sunt reprezentate de regiunile epigastrică, mezogastrică

și hipogastrică. Regiunea cranială ventrală sau epigastrică (Regio abdominis cranialis)
corespunde unui plan delimintat cranial printr-o linie imaginară perpendiculară pe linia albă în
dreptul apendicelui xifoidian (cranial) și o altă linie paralelă cu prima și dispusă la jumătatea
distanței dintre marginea caudală a procesului xifoidian și cicatricea ombilicală. Marginile laterale
sunt reprezentate de liniile imaginare care unesc de fiecare parte patela cu olecranul. Regiunea
mijlocie ventrală sau mezogastrică (Regio abdominis media) este dispusă în continuitatea celei
epigastrice și este delimitată cranial de linia caudală a regiunii precendente, iar caudal de linia
imaginară trasată perpendicular pe linia albă la jumătatea distanței dintre cicatricea ombilicală și
marginea cranială a pubisului. Marginile laterale sunt aceleași ca pentru regiunea epigastrică.
Regiunea caudală ventrală sau hipogastrică (Regio abdominis caudalis) este cuprinsă între linia
caudală a regiunii mezogastrice și marginea cranială a pubisului. Este subdivizată în trei
subregiuni: una centrală, impară – pubiană sau regiunea peniană (la masculi) sau regiunea
mamară (la femele) și două subregiuni laterale – regiunile inghinale (dispuse în jurul inelelor
inghinale).

Regiunile trunchiului la ecvine – fața ventrală (după G. Predoi, 2012)

1. regiunea prepectorală, 2. regiunea axilară, 3. regiunea sternală, 4. regiunea epigastrică, 5. regiunea mezogastrică,
6. regiunea hipogastrică – subregiunea peniană (sau mamară), 7. regiunea inghinală, 8. regiunea hipocondrului,
9. regiunea perineală

101
 10.1. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la ecvine
În descrierea topografiei viscerale se utilizează dispunerea viscerelor la animalul adult.
Particularitățile referitoare la asin și catâr sunt asemănătoare cu ceea ce se întâlnește la cal. La
ecvine (indiferent de specie) flancul este deosebit de îngust. Lățimea sa, măsurată de la ultima
coastă la marginea cranială a coapsei la un animal în picioare de mărime medie nu depășește
12 cm. Hipocondrul acoperă astfel aproape toate viscerele. Stomacul este accesibil doar prin
sondare. Ficatul, splina și pancreasul nu sunt mult mai ușor de explorat. Pe de altă parte,
dimensiunile bazinului permit introducerea brațului în rect și explorarea internă extinsă a restului
viscerelor abdomino-pelvine. Topografia abdominală este în raport cu dezvoltarea enormă a
cecumului și colonului ascendent care ocupă mai mult de jumătate din cavitate.
Pe peretele stâng se proiectează stomacul, splina, ficatul, colonul ascendent (ansele II și
III), colonul descendent, rinichiul stâng.
Stomacul se proiectează pe peretele lateral al cavității abdominale între mușchiul diafragm,
lobul stâng al ficatului și splină. Cranial este delimitată de curbura frenică, caudal de marginea
cranială (concavă) a splinei (proiecția acestei margini pornind de la coasta a XIV-a pe linia
plafonului și până în dreptul articulației condro-costale a coastei a VII-a), iar ventral de o linie
paralelă cu solul ce pleacă de la jumătatea liniei ce unește unghiul extern al iliumului cu patela și
ajunge la articulația scapulo-humerală (linia de mijloc). Splina se proiectează (conform V. Gheție
ș.a., 1967; E. Paștea ș.a., 1985) oblic dorso-ventral, cu baza dispusă dorsal (pe linia plafonului) și
vârful ventral, în dreptul articulației costo-condrale a coastei a VII-a. Baza splinei se proiectează
printr-o linie ce unește coasta a XIV-a (pe linia plafonului) cu ultima coastă (a XVIII-a), pe care o
depășește cu 3-5 cm. Marginea cranială, concavă, se proiectează printr-o linie ce pleacă din dreptul
coastei a XIV-a (pe linia de plafon) și ajunge la nivelul articulației costo-condrale VII. Marginea
caudală a splinei (convexă caudal) se proiectează printr-o linie ce pleacă de la 3-5 cm înapoia
ultimei coaste (a XVIII-a) pe linia plafonului și ajunge în dreptul articulației costo-condrale VII
unde se unește cu marginea cranială și formează vârful splinei. După alți autori (R. Barone, 2001,
V. Coțofan ș.a., 2007, K.M. Dyce ș.a., 2010, H.E. König, H.G. Liebich, 2020) baza splinei este pe
linia de plafon între coasta a XV-a și procesul transvers lombar I, iar cele două margini (cranială și
caudală) converg și formează vârful care se proiectează aprox. la jumătatea coastei a IX-a sau a
X-a. Lobul stâng al ficatului se proiectează între diafragm și marginea cranială a splinei ocupând
suprafața cutanată situată sub linia de mijloc. Jejunul se proiectează indirect, fiind situat la fața
medială a splinei (după V. Gheție ș.a., 1967, E. Paștea ș.a., 1985). După alți autori (R. Barone,
2001, V. Coțofan ș.a., 2007, K.M. Dyce ș.a., 2010, H.E. König, H.G. Liebich, 2020) jejunul se
proiectează pe peretele lateral al cavității abdominale, aria de proiecție fiind între marginea caudală
a splinei, linia de mijloc și colonul descendent. Colonul ascendent - ansa a II-a (colonul ventral
stâng) se proiectează sub linia hipocondrului, marea curbură spijinindu-se pe podeaua cavității, iar
mica curbură corespunzând liniei hipocondrului și marginii superioare a pantei flancului. Colonul
ascendent – ansa a III-a (colonul dorsal stâng) ocupă o suprafață cutanată lată de 8-10 cm (în
funcție de talia animalului și de plenitudinea organului), zonă situată la fața medială a
hipocondrului și coardei flancului, marea curbură a ansei a III-a sprijinindu-se pe mica curbură a
ansei a II-a. Colonul descendent se proiectează în golul flancului. Rinichiul stâng se proiectează
la nivelul regiunii lombare, luându-se ca punct de reper extremitatea liberă a apofizelor transverse
lombare, deasupra golului flancului, între al XVI-lea spațiu intercostal (pe linia de plafon) și
extremitatea liberă a apofizei transverse a vertebrei a II-a lombare.
Pe peretele drept al cavității abdominale se proiectează: lobul drept al ficatului, rinichiul
drept, baza și corpul cecumului, porțiunile I și a IV-a ale colonului ascendent și duodenul. Cecum
ocupă tot flancul drept. Cârja (baza) cecumului se proiectează în golul flancului și la fața internă a
ultimelor două-trei spații intercostale (în funcție de plenitudinea organului). Corpul cecumului
ocupă coarda și panta flancului dirijându-se oblic ventral, pentru ca vârful să ajungă pe linia
mediană ventrală, în apropierea apendicelui xifoidian, între porțiunile I și a II-a ale colonului
ascendent. Colonul ascendent – ansa I (colonul ventral drept) ocupă partea laterală a peretelui,
102
fiind dispusă sub linia hipocondrului și sub cârja cecumului, marea curbură sprijinindu-se pe
podeaua cavității abdominale, iar mica curbură corespunzând liniei hipocondrului. Colonul
ascendent – ansa a IV-a (colonul dorsal drept) corespunde unei zone late de aprox. 15-20 cm și
situată deasupra micii curburi a porțiunii I, între cârja cecumului și diafragm. Lobul drept al
ficatului este cuprins între curbura diafragmului, linia de mijloc, coasta a XVII-a și mica curbură a
porțiunii a IV-a a colonului ascendent. Duodenul se proiectează între cârja cecumului și ficat,
practic ocupând spațiul XV intercostal. Rinichiul drept se proiectează deasupra liniei de plafon în
regiunea lombară. Se vor lua ca puncte de reper ultimele trei spații intercostale (XV-XVII) până la
extremitatea liberă a primei apofize transverse lombare (Atenție! Rinichiul drept este cordiform și,
la fel ca la majoritatea speciilor, este deplasat ușor cranial față de rinichiul stâng).

Proiecția viscerelor pe partea stângă la ecvine

(după R. Barone, 2001)
1. linia de proiecție a m. diafragm, 2. pulmonul stâng, 3. splina, 4. rinichiul stâng, 5. ovarul stâng,
6. colonul descendent, 7. rectul, 8. m. coccigian, 9. m. ridicător al anusului, 10. m. constrictor al vulvei,
11. cordul (în incizura cardiacă a pulmonului), 12. colon dorsal – curbura diafragmatică,
13. colon ventral – curbura sternală, 14. colon ventral stâng (ansa a II-a a colonului ascendent), 15. jejunul

Proiecția viscerelor pe partea dreaptă la ecvine

(după R. Barone, 2001)
1. pulmonul drept, 2. linia de proiecție a m. diafragm, 3. colon dorsal drept (ansa a IV-a a colonului ascendent),
4. ficat – lobul lateral drept, 5. rinichi drept, 6. cârja (baza) cecumului, 7. corpul cecumului, 8. rectul, 9. vulva,
10. colon stâng – curbura pelvină, 11. lig. cecocolic, 12. colon ventral drept (ansa I a colonului ascendent),
13. vârful cecumului, 14. colon ventral – curbura sternală, 15. colon dorsal – curbura diafragmatică,
6. cordul (în incizura cardiacă a pulmonului drept), 17. duodenul
103
 Pe planșeul (podeaua) cavității abdominale se proiectează în plan median vârful
cecumului orientat spre apendicele xifoidian și înconjurat la dreapta de porțiunea I a colonului
ascendent, la stânga de porțiunea a II-a a colonului ascendent, iar cranial de flexura sternală a
colonului ascendent.

Topografia viscerelor pe podeaua cavității abdominale la ecvine

(după G. Predoi, 2012)
1. apendice xifoidian, 2. corpul cecumului, 2'. vârful cecumului, 3. ansa I a colonului ascendent (colon ventral drept),
4. curbura sternală (a colonului ventral), 5. ansa a II-a a colonului ascendent (colon ventral stâng)

10.2. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la bovine

Topografia viscerelor abdominale este mult mai puțin variabilă comparativ cu ecvinele.
Masa mare a rumenului și atașarea sa solidă, precum și epiplonul mai dezvoltat determină o
mobilitate limitată a intestinului. Modificări semnificative ale topografiei viscerelor apar în timpul
gestației. De asemenea, la nou-născut și la vițel topografia viscerală este modificată datorită
dezvoltării slabe a rumenului și a volumului mare al cheagului.
La toate aceste categorii, regiunea flancului este foarte largă, aprox. 30 cm, fiind între
ultima coastă (a XIII-a) și marginea cranială a mușchiului tensor al fasciei lata la un animal adult
aflat în stațiune patrupedală. Datorită acestei particularități accesul la viscerele abdominale este mai
ușor de realizat. Cu toate acestea, porțiunile viscerale acoperite de arcul hipocondrului sunt vaste
datorită convexității accentuate a diafragmului.
La bovine linia de proiecție a mușchiului diafragm unește ultima coastă (pe linia de plafon)
cu mijlocul coastei a VII-a și articulația costo-condrală a coastei a VI-a.

104
 10.2.1. Ariile de proiecție ale organelor abdominale la animalul adult

Pe peretele stâng al cavității abdominale se proiectează: rețeaua, splina și rumenul.

Zona rumenului ocupă toată fața stângă, cu excepția treimii ventrale a spațiului
corespunzător coastelor VI-VII.
Zona rețelei ocupă spațiul din treimea ventrală a coastelor VI-VII, sprijinindu-se pe
podeaua cavității abdominale. Rețeaua vine în contact cu procesul xifoidian al sternului și
porțiunea corespunzătoare a diafragmului. La fiecare inspirație diafragmul împinge spre înapoi
rețeaua cu câțiva centimetri. Partea cranială a acestei zone de proiecție este suprapusă cu cea a
pulmonului stâng. Orificiul cardia cu un diametru de 3-4 cm este situat la aprox. 12 cm ventral de
capul coastei a VIII-a sau a IX-a și aprox. la 3 cm la stânga planului median. Orificiul ocupă
tavanul organului, chiar la marginea cranială a extremității drepte a pliului rumino-reticular, astfel
încât corpii străini cad direct în cavitatea rețelei atunci când sunt ingerați. Trebuie menționat că,
datorită contactului mușhiului diafragm cu fața cranială a rețelei este frecventă traversarea peretelui
visceral de către corpurile straine penetrante determinând reticulo-peritonita și chiar reticulo-
pericardita traumatică. Localizarea durerii în regiunea xifoidiană este caracteristică pentru diverse
reticulite. Cu toate că topografic rețeaua este situată profund cranial, organul poate fi ușor explorat
și corpii străini îndepărtați prin gastrotomie. După pătrunderea în sacul ruminal dorsal prin flancul
stâng, operatorul poate introduce mâna în reticul prin atriul rumenului și ostiumul rumino-reticular
și astfel să ajungă în cavitatea reticulară pe care o poate explora.

Topografia viscerelor pe partea stângă la bovine

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon stâng – lob mijlociu, 2. pulmon stâng – lob caudal, 3. mușchiul diafragm (secționat), 4. splina,
5. sac ruminal dorsal, 6. colon descendent, 7. corn uterin, 8. rect, 9. mușchiul ridicător al anusului,
10. sfincter anal extern, 11. vestibul vaginal, 12. vulva, 13. vezica urinară, 14. jejun, 15. rumen – vezicula conică
dorsală, 16. sanț ruminal caudal, 17. rumen – vezicula conică ventrală, 18. șanț ruminal longitudinal stâng,
19. lama superficială a marelui epiplon (acoperă sacul ruminal ventral), 20. rețeaua, 21. cheag,
22. cordul acoperit de pericard, 23. lobul apical anterior al pulmonului drept

Zona splinei se proiectează pe fața externă a rumenului printr-o bandă lată de aprox. 10 cm
care depășește caudal cu aprox. 10 cm ultima coastă, marginea cranială a benzii urmărind curbura
mușchiului diafragm de la coasta a XIII-a (pe linia plafonului) și până în dreptul coastei a VI-a.
Pe peretele drept al cavității abdominale se proiectează: ficatul, vezica biliară, foiosul,
cheagul, duodenul descendent, cecul, ansa proximală a colonului ascendent, colonul descendent,
rinichiul drept și jejunul.
Zona hepatică ocupă spațiul dintre mușchiul diafragm și o linie oblică și ușor concavă
ventral de la coasta a XIII-a și până în dreptul articulației costo-condrale a coastei a VI-a.
105
 Zona veziculei biliare ocupă spațiul dintre coastele a IX-a – a XI-a pe o zonă de 8-10 cm
sub marginea ventrală a ficatului la nivelul liniei de mijloc.
Zona foiosului se proiectează în spațiul cuprins între coastele VI-IX, dorsal fiind parțial
acoperit de ficat, iar ventral sprijinit pe mica curbură a cheagului.

Topografia viscerelor pe partea dreaptă la bovine

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial anterior, 2. pulmon drept – lob cranial posterior, 3. pulmon drept – lob mijlociu,
4. pulmon drept – lob caudal, 5. cordul în pericard, 6. mușchiul diafragm (secționat), 7. ficat, 8. vezicula biliară,
9. ansa sigmoidă a duodenului, 10. pilor, 11. porțiunea cranială a marelui epiplon, 12. rinichi drept, 13. pancreas,
14. ansa spirală a colonului ascendent, 15. colon descendent, 16. duoden – porțiunea descendentă, 17. rect,
18. mușchiul ridicător al anusului, 19. sfincter anal extern, 20. vestibul vaginal, 21. vulva, 22. vezica urinară,
23. marginea caudală a marelui epiplon, 24. cecum, 25. jejunul (în spațiul supraepiploic), 26. lama profundă a marelui
epiplon, 27. sac ruminal ventral, 28. lama superficială a marelui epiplon, 29. cavitatea bursei omentale (fund de sac
caudal), 30. cheag, 31. rețea, 32. mușchiul diafragm, 33. foios

Zona cheagului se proiectează de la coasta a VI-a la a XI-a, cu marea curbură pe podeaua

cavității abdominale, iar mica curbură dispusă la nivelul hipocondrului pe care îl depășește dorsal
cu aprox. 10 cm.
Zona duodenului – ansa verticală se proiectează în spațiul penultim intercostal (spațiul
XI). Zona duodenului – ansa orizontală traversează flancul în treimea mijlocie a acestuia.
Zona jejunului este întinsă, ocupă panta flancului și se spijină pe podeaua cavității
abdominale.
Zona colonului se proiectează în golul și coarda flancului.
Zona pancreasului se proiectează dorsal de ansa orizontală a duodenului.
Zona rinichiului drept ocupă spațiul dispus dorsal și ventral de linia plafonului, din
dreptul celei de-a XII-a coaste și până în dreptul apofizei transverse a celei de-a III-a vertebre
lombare.
Pe podeaua cavității abdominale se sprijină rețeaua, cheagul, rumenul și ansele jejunale.
De reținut că între peretele abdominal stâng și sacul ruminal ventral se interpune lama
externă a marelui epiplon, iar podeaua și peretele drept sunt despărțite de masa intestinală (cu
excepția porțiunii descendente a duodenului) prin ambele lame ale marelui epiplon.

10.2.2. Ariile de proiecție ale organelor abdominale la vițel

Topografia viscerelor abdominale ale vițelului nou-născut este total diferită de cea a
adultului, în principal din cauza dezvoltării incomplete a stomacului. Rumenul este gol și redus
dimensional, aproape în întregime dispus sub ultimele coaste stângi, aproximativ pe zona pe care se
proiectează fundul de sac stâng al stomacului la alte mamifere. Cheagul este foarte mare
106
proporțional și ocupă, pe lângă regiunea xifoidiană și partea ventrală ale celor două regiuni
hipocondrale (dreaptă și stângă), cea mai mare parte din zona abdomenului și din flancul drept.
Ficatul este foarte voluminos (în raport cu corpul vițelului), intestinul puțin dezvoltat și rinichiul
stâng situat în regiunea sublombară, asemănător rinichiului drept. Topografia viscerală
asemănătoare adultului se va realiza practic abia după înțărcare, de obicei în jurul vârstei de șase
luni. Evoluția este în mare măsură legată de regimul alimentar. De asemenea, viscerele nu au o
topografie precisă în primele luni. Va fi descrisă topografia organelor la naștere și în primele zile de
viață.
Pe partea stângă, rumenul depășește caudal cu câțiva centimetri ultima coastă. El ajunge la
nivelul celui de-al doilea proces transvers lombar și acoperă jumătatea cranială a rinichiului stâng
(situat sublombar). Cranial marginea ventrală a rumenului atinge extremitățile ventrale ale
coastelor IX-XII. Marginea sa dorsală este acoperită de splină și de aria de proiecție a pulmonului
stâng.
Rețeaua se proiectează pe peretele costal stâng. Marginea cranială pornește de la nivelul
dintre treimea dorsală și mijlocie ale coastei a X-a, intersectează a IX-a coastă spre mijlocul
lungimii sale, ajunge la nivelul dintre treimea mijlocie și ventrală a coastei a VIII-a pentru a întâlni
linia orizontală care traversează spațiile intercostale VIII și IX în treimea lor ventrală. Marginea
caudală urmărește a X-a coastă.
Splina depășește cu câțiva cm genunchiul ultimei coaste. Proiecția sa pe peretele costal are
forma unei benzi de 4-5 cm lățime, oblică de la extremitatea dorsală a ultimelor două coaste până la
extremitatea ventrală a coastei a VIII-a.

Topografia viscerelor pe partea stângă la nou-născut

(după R. Barone, 2001)
1. timus – lob cervical, 2. timus – lob toracal, 3. pulmon drept – lob cranial anterior, 4. trunchiul arterial pulmonar,
5. cordul în pericard, 6. pulmon stâng – lob cranial, 7. pulmon stâng – lob caudal, 8. mușchiul diafragm (secționat),
9. splina, 10. fundul de sac dorsal al rumenului, 11. fundul de sac ventral al rumenului, 12. atriu ruminal,
13. sac ruminal ventral, 14. rinichi stâng, 15. vârful cecumului, 16. ansa spirală a colonului ascendent, 17. jejun,
18. rect, 19. vezica urinară, 20. porțiunea fixă a penisului, 21. artea ombilicală stângă, 22. rețeaua, 23. fundul de sac al
cheagului, 24. vena ombilicală, 25. cordon ombilical, 26. prepuț, 27. corpul cheagului, 28. lama profundă a marelui
epiplon (lama superficială a fost îndepărtată), 29. canalul urac, 30. esofag, 31. trahee

Cheagul se sprijină pe peretele abdominal și se extinde ventral până la a VII-a articulație

costo-condrală. Sub hipocondru, cheagul se proiectează pe toată jumătatea ventrală a flancului
stâng, fiind limitată dorsal de proiecția rumenului. Ea continuă pe toată jumătatea ventrală a
flancului stâng.
107
 Rinichiul stâng este încă situat în regiunea lombară și parțial în golul flancului, de la
marginea caudală a ultimei coaste până în dreptul celei de-a IV-a vertebre lombare. Jumătatea
cranială a rinichiului stâng este acoperită de vezicula conică dorsală (a rumenului).
Intestinul ocupă aproximativ jumătatea dorso-caudală a flancului, fiind majoritar
reprezentat de jejun. Intestinul gros este dispus mai dorsal și profund. Extremitatea liberă a
cecumului se proiectează în partea dorso-caudală a flancului stâng, caudal de rinichiul stâng și
ventral de colonul descendent.
Pe partea dreaptă ficatul ocupă o zonă mare a peretelui costal proiectându-se între curbura
diafragmului, pe linie de la genunchiul ultimei coaste și până la articulația costo-condrală VII.
Proiecția este însă indirectă deoarece ficatul este acoperit de proiecția pulmonului drept între al
XI-lea spațiu intercostal și extremitatea ventrală a coastei a VII-a. Limita ventrală a ficatului
urmărește o linie ce unește unghiul costo-xifoidian, se orientează către articulațiile costo-condrale
X și XI, pentru a ajunge apoi către extremitatea dorsală a ultimei coaste. Vezicula biliară se
proiectează în partea ventrală a spațiului al X-lea intercostal.

Topografia viscerelor pe partea dreaptă la nou-născut

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial anterior, 2. pulmon drept – lob cranial posterior, 3. pulmon drept – lob mijlociu,
4. pulmon drept – lob caudal, 5. proiecția foiosului (acoperit de ficat), 6. mușchiul diafragm (secționat),
7. ficat – lob drept, 8. porțiunea descendentă a duodenului, 9. ficat – lob caudat, 10. rinichi drept, 11. ansa distală a
colonului ascendent, 12. ansa proximală a colonului ascendent, 13. jejun, 14. rect, 15. vezică urinară, 16. porțiunea fixă
a penisului, 17. artera ombilicală dreaptă, 18. porțiunea pilorică a cheagului, 19. corpul cheagului, 20. prepuț,
21. cordon ombilical, 22. vena ombilicală, 23. cordul în pericard

Rinichiul drept, acoperit ventral de ficat, se dispune între ultimul spațiu intercostal și al
III-lea proces transvers lombar.
Cheagul se proiectează în partea ventrală a peretelui abdominal, între cel de-al VII-lea
spațiu intercostal (unde organul este acoperit de ficat) și până în apropierea marginii craniale a
coapsei. Ventral se continuă dincolo de linia mediană până în flancul stâng. Limita sa dorsală este
reprezentată de ficat, care acoperă în parte fundul de sac al cheagului.
Jejunul se insinuează între curbura mare a cheagului și peretele abdomenului din partea
caudală a acestuia din urmă.
Foiosul, încă foarte redus, este situat în profunzime, separat de peretele abdominal prin
ficat, diafragm și marginea caudală a pulmonului drept. Este situat aproape de jumătatea lungimii
coastelor, în general între al IX-lea și al X-lea spațiu intercostal și nu poate fi explorat.
Duodenul trece puțin oblic din partea ventrală a ultimei coaste, unde nu mai este acoperit de
ficat, până sub a cincea vertebră lombară.
108
 Cecumul, însoțit dorso-cranial de ansele proximale și distale ale colonului ascendent, se
proiectează în jumătatea dorsală a flancului drept, de la ultima coastă până sub aripa iliumului. El
se dispune între cecum dorsal, cheag și vezica urinară ventral.
Pe fața ventrală a abdomenului viscerele sunt mult mai ușor de explorat față de animalele
adulte, deoarece un vițel poate fi așezat și ținut pe o parte sau pe spate. Pe această față se
proiectează ficatul, cheagul, jejunul și vezica urinară.
Ficatul ocupă regiunea xifoidiană și o mare parte din spațiul delimitat de cele două arcuri
hipocondrale. Se extinde spre partea dreaptă, unde marginea sa ventrală ajunge la hipocondru în
dreptul coastei a X-a sau a XI-a, iar spre stânga ajunge la hipocondru în planul coastelor a VII-a
sau a VIII-a.
Cheagul se proiectează prin marea sa curbură între cicatricea ombilicală și oasele pubiene.
Jejunul este plasat caudo-lateral de cheag, între marea curbură a cheagului și deschiderea cranială a
cavității pelvine.
Vezica urinară se extinde cranial până la cicatricea ombilicală.

10.3. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la ovine și caprine

Topografia viscerelor abdomino-pelvine la ovine și caprine este în general asemănătoare

cu cea descrisă la bovine. Diferențele sunt legate doar de dimensiunea și volumul organelor.
Trebuie să precizăm că flancul ovinelor și caprinelor este mai lung în comparație cu cel al
bovinelor.

Topografia viscerelor pe partea dreaptă la caprine

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial posterior, 2. pulmon drept – lob mijlociu, 3. pulmon drept – lob caudal,
4. mușchiul diafragm (secționat), 5. cordul învelit de pericard, 6. rinichi drept, 7. ficat, 8. micul epiplon,
9. veziculă biliară, 10. cheag, 11. duoden – porțiunea sigmoidă, 12. inserția lamei superficiale a marelui epiplon,
13, 19. jejun, 14. marele epiplon – lama superficială, 15. marele epiplon – lama profundă, 16. colon ascendent,
17. cecum, 18. duoden – porțiunea ascendentă, 20. pancreas, 21. rinichi stâng, 22. colon descendent, 23. duoden
(acoperit de ansa spiralată a colonului ascendent), 24. duoden – porțiunea transversă, 25. colon ascendent – ansa
spiralată, 26. vezică urinară

Zona ficatului se proiectează pe o arie proporțională mai mare decât la bovine, iar caudal
ajunge la ultima coastă și ventral depășește hipocondrul până la podeaua abdominală.
Zona rețelei nu atinge planșeul cavității abdominale, ea sprijinindu-se pe extremitatea
stângă a cheagului.
109
 Zona fundului cheagului, insinuată sub rețea, se proiectează și pe peretele stâng (între
coastele a V-a și a X-a) și pe podeaua cavității abdominale.
Splina are un contur oval (ovine) sau patrulater (caprine) și se proiectează în treimea
dorsală a peretelui abdominal stâng între coastele a X-a și a XIII-a.

10.4. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la suine

Topografia abdominală la suine este determinată în principal de volumul mare și aspectul

particular al intestinului, precum și prin modul de fixare a mezourilor la peretele lombar. Pe de altă
parte ficatul este destul de voluminos, iar stomacul prezintă variații de volum mari în funcție de
plinătatea sa împingând caudal intestinul și modificându-i astfel topografia.

Proiecția viscerelor pe partea stângă la suine

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon stâng – lob cranial, 2. pulmon stâng – lob mijlociu, 3. pulmon stâng – lob caudal, 4 – mediastinul cranial,
5. cordul acoperit de pericard, 6. stomac, 7. splina, 8. ficat – lob medial stâng, 9. ficat – lob stâng lateral,
10. rinichi stâng, 11. colon ascendent, 12. cecum, 13, 14. colon ascendent – porțiunea helicoidală, 15. țesut adipos
sublombar, 16. marele epiplon, 17. colon descendent, 18. ureter stâng, 19. jejun, 20. glandă veziculară,
21. canal deferent, 22. formațiuni vasculare testiculare (secționate), 23. vezica urinară, 24. cordul spermatic și m.
cremaster, 25. testicul stâng (cu învelitorile profunde), 26. penis – inflexiunea sigmoidă, 27. corpul penisului,
28. penis – porțiunea liberă, 29. rect, 30. glande bulbouretrale și m. uretral, 31. mușchiul ischiocavernos,
32. mușchiul bulbospongios

Vezica urinară, de asemenea voluminoasă când este plină, este complet dispusă în cavitatea
abdominală. La fel este și pentru uterul la femelă, în timp ce la vier, glandele veziculare ajung
parțial în abdomen.
De asemenea, marele epiplon, deși mult mai dezvoltat proporțional cu cel al ecvinelor,
rămâne mobil și acoperă parțial intestinul. Prin urmare, nu are nici un rol în reținerea acestuia și
este departe de a prezenta importanța pe care o are în rândul rumegătoarelor.
Pe peretele stâng al cavității abdominale se proiectează: lobii hepatici stângi, fundul și
corpul stomacului, splina, rinichiul stâng, cecumul, pancreasul, colonul ascendent și ansele jejunale.
Zona hepatică este dispusă în cele două treimi (inferioară și mijlocie) ale spațiului dintre
coastele VI-XI, ficatul sprijinindu-se pe podeaua cavității abdominale. Zona gastrică este dispusă
caudal de cea a ficatului de la coasta a IX-a la cea de-a XII-a coastă dorsal, iar ventral de la coasta
a XI-a la cea de-a XIII-a, depășind ventral hipocondrul. Zona splenică este alungită și dispusă la
fața medială a ultimelor două coaste, ventral depășind ușor hipocondrul. Zona colonului
helicoidal este foarte întinsă și ocupă toată regiunea flancului. Zona jejunului ocupă intrarea în
110
cavitatea pelvină. Zona pancreasului este dispusă sub linia plafonului în spațiul dintre coastele
XII-XIV. Zona rinichiului stâng este situată pe linia de plafon și ocupă spațiul dintre penultima
coastă și apofiza transversă a vertebrei a III-a lombare.
Pe peretele drept se proiectează: lobii hepatici drepți (lateral și medial), duodenul
descendent, rinichiul drept, pancreasul, porțiunea pilorică a stomacului, jejunul și colonul
descendent. Zona hepatică este dispusă între curbura diafragmului și o linie ce pornește de la
ultima coastă, trece prin mijlocul coastei a XII-a spre hipocondru pe care îl depășește cu 8-10 cm.
Zona duodenului se proiectează în ultimele două spații intercostale oblic (cranio-caudal și ventro-
dorsal), la jumătatea costelor întinzându-se și în regiunea flancului până la jumătatea acestuia.
Zona pancreasului este dispusă dorsal de cea a duodenului și ocupă ultimele două spații
intercostale. Zona jejunului ocupă toată regiunea flancului drept și ultimele două spații
intercostale (de la jumătatea ventrală a coastelor până la linia mediană ventrală). Zona rinichiului
drept ocupă spațiul din dreptul liniei de plafon de la apofiza transversă a celei de-a IV-a vertebre
lombare și până la ultimul spațiu intercostal.
Pe podeaua cavității abdominale se sprijină: lobii hepatici (stâng medial și drept medial),
marea curbură a stomacului, jejunul, flexura centrală a colonului ascendent, vârful cecumului și
vezica urinară.

Proiecția viscerelor pe partea dreaptă la suine

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial, 2. pulmon drept – lobul mijlociu, 3. pulmon drept – lob caudal, 4. cordul acoperit de
pericard, 5. ficat – lob lateral drept, 6. ficat – lob medial drept, 7. ficat – lob medial stâng, 8. mușchiul diafragm
(secționat), 9. stomac, 10. duoden – porțiunea cranială, 11. pancreas, 12. rinichi drept, 13. duoden – porțiunea
descendentă, 14. țesut adipos sublombar, 15. colon descendent, 16. ureter stâng, 17. ligament larg, 18. ovar drept,
19. ligamentul lateral al vezicii urinare, 20. vezica urinară, 21. uter – corn stâng, 22. jejun, 23. colon ascendent – ansa
spirală, 24. marele epiplon, 25. extremitatea ventrală a splinei, 26. rect, 27. vagin, 28. vulvă

10.5. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la carnivore

Cavitatea abdominală a carnivorelor este lungă și îngustă.
Numărul vertebrelor lombare (șapte), cât și alungirea corpului lor și grosimea discurilor
intervertebrale, conferă regiunii lombare lungime și suplețe ceea ce nu este prezentă la ungulate.
Ultima pereche de coaste este departe de pelvis, astfel încât flancurile și fața ventrală a
abdomenului oferă prin întinderea și flexibilitatea lor toate facilitățile de explorare clinică sau
accesul chirurgical.
111
 Toate descrierile se vor referi în primul rând numai la canide. Particularitățile la feline vor
fi tratate prin comparație cu canidele.

10.5.1. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la canide

Pe peretele abdominal stâng se proiectează: lobii hepatici stângi, stomacul, splina,

rinichiul stâng, jejunul și colonul descendent. Zona hepatică ocupă spațiul retro-diafragmatic
cuprins între coastele VI-IX din treimea mijlocie a acestora în sens ventral. Zona gastrică se
proiectează între coastele VII-XI, stomacul fiind parțial acoperit de ficat. Zona splenică ocupă
ultimele două spații intercostale și 3-4 cm din porțiunea antero-ventrală a pantei flancului. Zona
jejunului se proiectează în jumătatea ventrală a regiunii flancului până în dreptul liniei de mijloc și
la fața medială a splinei. Zona colonului descendent este lată de 2-3 cm (în funcție de talia
animalului) și dispusă sub linia ce unește ultima coastă cu unghiul extern al iliumului. Zona
rinichiului stâng este situată între ultimul spațiu intercostal și apofiza transversă a vertebrei
lombare III.
Pe peretele drept al cavității abdominale se proiectează lobii hepatici (caudat, drept
lateral și drept medial), porțiunea pilorică a stomacului, duodenul descendent, rinichiul drept,
pancreasul și jejunul. Zona hepatică se proiectează în coastele VI-XIII, cu marginea ventro-
caudală dirijată oblic dorso-ventral de la ultima coastă la a X-a. Zona gastrică se proiectează în
spațiul dintre coastele IX-XII și ventro-medial de hipocondru. Zona duodenului se proiectează în
regiunea flancului cu aspect de bandă oblică, de la mijlocul coastei a XII-a la unghiul extern al
iliumului. Zona pancreasului se proiectează dorsal de la zona duodenului până la jumătatea
flancului. Zona jejunului se proiectează în jumătatea ventrală a regiunii flancului și a ultimului
spațiu intercostal. Zona rinichiului drept ocupă ultimele două spații intercostale depășind cu
2-3 cm ultima coastă.

Proiecția viscerelor pe partea dreaptă la canide

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial, 2. pulmon drept – lob mijlociu, 3. pulmon drept – lob caudal, 4. incizuri interlobare,
5. mușchiul diafragm (secționat), 6. cord acoperit de pericard, 7. ficat – lob caudat, 8. ficat – lob drept lateral,
9. ficat – lob drept medial, 10. ficat – lob pătrat, 11. vezicula biliară, 12. stomac, 13. marele epiplon, 14. jejun (acoperit
de marele epiplon), 15. rinichi drept, 16. pancreas – lob drept, 17. mezoduoden, 18. duoden – porțiunea descendentă,
19. ureter drept, 20. colon descendent, 21. vezică urinară, 22. canal deferent, 23. testicul în învelitorile testiculare,
24. penis, 25. rect, 26. sfincter anal
112
 Pe podeaua (planșeul) cavității abdominale se proiectează: lobii hepatici (drept medial,
pătrat, stâng medial), extremitatea ventrală a splinei, marea curbură a stomacului, jejunul și vezica
urinară.
Ca și la rumegătoare, pereții laterali și podeaua cavității abdominale sunt despărțiți de masa
intestinală prin lamele marelui epiplon.

Proiecția viscerelor pe partea stângă la canide

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon stâng – lob cranial, 2. pulmon stâng – lob mijlociu, 3. pulmon – lob caudal, 4. incizuri interlobare,
5. mușchiul diafragm (secționat), 6. cord acoperit de pericard, 7. ficat – lob stâng medial, 8. ficat – lob stâng lateral,
9. fundul stomacului, 10. splina, 11. rinichi stâng, 12. jejun (acoperit cu marele epiplon), 13. ureter stâng, 14. canal
deferent stâng, 15. vezica urinară, 16. testicul (în învelitorile testiculare), 17. corpul penisului, 18. glandul penisului,
19. rădăcinile penisului acoperite cu mușchiul ischiocavernos, 20. rect

10.5.2. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la feline

Cavitatea abdominală la feline este proporțional mai lungă comparativ cu canidele. Mușchii
din regiunea lombară sunt mai puternici și mai groși. Interstițiul adipos paralombar dintre mușchii
oblici și transverși ai abdomenului este mai larg și mult mai extins în înălțime. Asemănător este și
interstițiul dintre mușchiul transvers al abdomenului și fascia abdominală la nivelul marginii
mușchilor pătrat al lombelor și psoasul mare.
Țesutul adipos perirenal este de obicei foarte abundent. Pe de altă parte, nu există țesut
adipos subperitoneal pe fața ventrală a abdomenului la fel de ordonat ca la canide. Stratul mai
subțire și întinderea mușchilor latero-ventrali ai abdomenului fac deosebit de ușoară palparea
viscerelor la animalul viu.
Topografia viscerelor este în mare măsură comparabilă cu cea a canidelor. Cu toate acestea,
rinichii sunt proporțional mai mari și localizați puțin mai caudal la feline.
Rinichiul drept este dispus între ultima coastă și primele trei apofize transverse lombare,
adesea chiar primele patru vertebre lombare.
Rinichiul stâng se extinde de la nivelul celei de-a doua vertebre lombare până la a cincea,
dar este mai mobil decât la canide și este dispus relativ mai ventral. Ficatul se extinde de obicei
ceva mai caudal.
Zona stomacului variază mult ca întindere în funcție de starea de plenitudine a organului și
astfel și splina își modifică topografia. Cecumul, mult mai redus decât al canidelor, este situat ușor
113
mai cranial. Vezica urinară și organele genitale interne au aproximativ aceeași topografie ca la
canide.

Proiecția viscerelor pe partea stângă la feline

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon stâng – lob cranial, 2. pulmon stâng – lob mijlociu, 3. pulmon stâng – lob caudal, 4. incizuri interlobare,
5. cordul acoperit cu pericard, 6. mușchiul diafragm, 7. coasta a XIII-a, 8. stomac, 9. ficat – lob stâng medial,
10. ficat – lob stâng lateral, 11. splina, 12. marele epiplon (acoperă jejunul), 13. colon descendent, 14. rinichi stâng,
15. ureter stâng, 16. vezica urinară, 17. canal deferent stâng, 18. testicul în învelitori testiculare, 19. penis, 20. rect,
21. mușchiul coccigian, 22. mușchiul retractor al penisului, 23. mușchiul sfincter extern al anusului,
24. mușchiul bulbospongios, 25. mușchiul ischiocavernos

Proiecția viscerelor pe partea dreaptă la feline

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial, 2. pulmon drept – lob mijlociu, 3. pulmon drept – lob caudal, 4. incizuri interlobare,
5. cordul învelit în pericard, 6. prima coastă, 7. mușchiul diafragm, 8. coasta a XIII-a, 9. ficat – lob stâng medial,
10. ficat – lob pătrat, 11. ficat – lob drept medial, 12. ficat – lob drept lateral, 13. ficat – lob caudat,
14. corpul stomacului, 15. duoden – porțiune descendentă, 16. duoden – porțiune transversă, 17. jejun,
18. jejun acoperit cu marele epiplon, 19. cercum acoperit cu marele epiplon, 20. marele epiplon, 21. pancreas – lob
drept, 22. țesut adipos sublombar, 24. rect, 25. rinichi drept, 26. ureter drept, 27. canal deferent drept,
28. vezica urinară, 29. testicul drept, 30. cordon testicular, 31. penis, 32. mușchiul coccigian,
33. mușchiul ischiocavernos, 34. mușchiul sfincter extern al anusului, 35. mușchiul retractor al penisului,
36. mușchiul bulbospongios
114
 10.6. Zonele de proiecție ale organelor abdominale la leporide

Ca și la carnivore cavitatea abdominală este lungă, regiunea lombară cuprinzând șapte

vertebre alungite. Musculatura care le înconjoară este mai puternică și depășește cu mult procesele
transversale lungi, puternic înclinate în direcție ventrocranială. Pe de altă parte, mușchii pereților
ventro-laterali sunt subțiri, ușor deprimabili și lasă să se palpeze organele subiacente.
Masa intestinală este mult mai mare comparativ cu toate speciile precedente.
Cecumul și colonul ascendent ocupă aproape două treimi din abdomen. Aceste organe și
stomacul, de asemenea voluminos, determină topografia tuturor celorlalte organe. Aceasta variază
în funcție de plenitudinea acestor viscere dar (cu excepția perioadelor de post prelungit sau după
mese excepțional de consistente) stomacul și cecumul, încă ocupate de alimente, prezintă doar
modificări moderate în volum.
Cu toate acestea, modificări și deplasări semnificative apar în orice moment dacă animalul
este culcat (în repaus) sau ghemuit cu o regiune lombară foarte convexă. Toate descrierile care
urmează se vor referi la animalul așezat pe masa de operație sau la autopsie.
Pe peretele stâng se proiectează: lobii hepatici stângi, fundul stomacului, splina, rinichiul
stâng și jejunul. Zona hepatică, foarte întinsă, este delimitată între linia de proiecție a diafragmei,
coasta a X-a și podeaua abdominală. Stomacul se proiectează caudal de ficat între coasta a X-a și
coasta a XII-a până la podeaua abdominală. Splina se proiectează pe o arie relativ îngustă între
linia de plafon și linia de mijloc a cavității abdominale, în planul ultimei coaste. Rinichiul stâng,
suspendat de un mezou lung, se proiectează sub linia de plafon între procesele transverse ale
vertebrelor lombare a III-a și a V-a. Zona jejunului ocupă tot flancul stâng, în afară de zonele
ocupate de rinichi și marginea caudală a splinei.

Proiecția viscerelor pe partea stângă la leporide

(după R. Barone, 2001)
1. pulmon stâng – lob cranial, 2. pulmon stâng – lob mijlociu, 3. pulmon stâng – lob caudal, 4. coasta a II-a,
5. cordul în pericard, 6. mușchiul diafragm (secționat), 7. vertebra toracală XII, 8. ficat – lob stâng medial,
9. ficat – lob stâng lateral, 10. stomac, 11. splina, 12. coasta a XII-a, 13. marele epiplon, 14. jejun, 15. rinichi stâng,
16. ovar stâng, 17. trompa uterină stângă, 18. uter stâng, 19. vezica urinară, 20. vagin, 21. rect, 22. glandă paraproctală,
23. clitoris, 24. vestibul vaginal, 25. glandă perineală, 26. anus, 27. vulva, 28. vertebra lombară VII

Pe peretele drept al cavității abdominale se proiectează: procesul caudat și lobul hepatic

drept, porțiunea pilorică a stomacului, duodenul descendent, rinichiul drept, pancreasul, cecumul
cu apendicele vermiform și porțiunea ventrală (boselată) a colonului ascendent.

115
 Proiecția viscerelor pe partea dreaptă la leporide
(după R. Barone, 2001)
1. pulmon drept – lob cranial, 2. pulmon drept – lob mijlociu, 3. pulmon – lob caudal, 4. cordul învelit în pericard,
5. mușchiul diafragm (secționat), 6. stomac, 7. ficat – lob caudat, 8. duoden – porțiunea cranială, 9. ficat – lob drept,
10. ficat – lob stâng medial, 11. cecum, 12, 15. colon ascendent – ansa spirală, 13. ileon, 14. duoden – porțiunea
descendentă, 16. jejun, 17. duoden – porțiunea transversă, 18. colon descendent, 19. vezica urinară, 20. testicul,
21. epididim, 22. canal deferent, 23. glandă veziculară, 24. ureter drept, 25. rinichi drept, 26. cordon vascular testicular,
27. rect, 28. penis, 29. sinus cutanat perineal, 30. glande perineale mici, 31. mușchi subischiocavernos,
32. mușchi ischiocavernos, 33. coasta a XII-a, 34. vertebra toracală XII, 35. vertebra lombară VII

Zona hepatică este cuprinsă între linia de proiecție a mușchiului diafragm, ultima coastă și
podeaua cavitații abdominale. Stomacul se proiectează pe partea dreaptă numai în stare de
plenitudine când se insinuează între procesul caudat și lobul drept al ficatului venind în contact cu
peretele în dreptul coastei a X-a și a spațiilor intercostale adiacente.
Duodenul are traiect oblic caudo-dorsal și se proiectează sub forma unei benzi înguste între
mijlocul coastei a X-a și unghiul extern al iliumului.
Rinichiul drept se proiectează sub linia de plafon, între penultima coastă și procesul
transvers al vertebrei lombare II.
Zona pancreasului ocupă golul flancului între lobul caudat al ficatului, rinichi și duoden.
Cecumul se proiectează ventral de duoden, în toată panta flancului, exceptând zona
colonului ascendent. Colonul ascendent se proiectează în mijlocul flancului între porțiunile
cecumului.
Pe podeaua cavității abdominale se proiectează: ficatul, corpul stomacului, cecumul,
porțiunea ventrală a colonului ascendent, ansele jejunale, vezica urinară.
Mai mult decât la alte specii, topografia și proiecția organelor abdominale la leporide sunt
influențate de gradul de plenitudine a cecumului și a colonului descendent.

116
 Proiecția viscerelor de pe podeaua cavității abdominale la leporide
(după R. Barone, 2001)
1. ficat – lob drept, 2. ficat – lob stâng medial, 3. ficat – lob stâng lateral, 4. stomac, 5. duoden – porțiune descendentă,
6. jejun, 7. cecum, 8. ileon, 9. colon, 10. colon ascendent – porțiunea spiralată, 11. duoden – porțiune descendentă,
12. invundibulul oviductului, 13. ovar drept, 14. oviduct drept, 15. uter stâng, 16. uter drept, 17. vezica urinară

117
 PARTEA A II-A

SISTEMUL (APARATUL) RESPIRATOR

LA MAMIFERELE DOMESTICE
(SYSTEMA RESPIRATORIUM S. APPARATUS RESPIRATORIUS)
 GENERALITĂȚI
Sistemul respirator este format dintr-un complex de organe ce facilitează sau permit
realizarea hematozei, proces ce constă în preluarea de către sânge a oxigenului din aerul atmosferic
inspirat și eliminarea din organism a dioxidului de carbon (rezultat al metabolismului celular).
În cadrul sistemului respirator sunt cuprinse două categorii de organe, respectiv căile
respiratorii (cavități nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii) și organele esențiale ale respirației
(pulmonii). Cavitățile nazale comunică cu sinusurile paranazale, cavități anfractuoase aflate în
structura unor oase ale craniului.

ORGANOGENEZA SISTEMULUI RESPIRATOR

Cavitățile nazale au origine ectodermică dezvoltându-se concomitent cu organizarea
cavității bucale și a regiunilor feței. Celelalte componente ale sistemului respirator au origine
endodermică dezvoltându-se din endodermul intestinului primar anterior.
La formarea laringelui participă endodermul planșeului faringian din care se diferențiază
epiteliul laringelui și mezenchimul arcurilor branhiale IV și VI, în masa cărora se vor dezvolta
cartilajele și mușchii laringelui. Primul apare cartilajul tiroid, după care urmează cricoidul și
cartilajele aritenoide, ultimul fiind epiglota.
Traheea și pulmonii se dezvoltă, la mamifere, dintr-o evaginare a endodermului de pe
peretele anterior al faringelui. Această evaginare se detașează la limita caudală a regiunii branhiale,
sub forma unui șanț laringo-traheal. Diverticulul traheal va genera traheea care se bifurcă dând
naștere mugurilor bronho-pulmonari. La mamifere pulmonii încep să se diferențieze de timpuriu.
Se produc ramificări de tip bi- și trichotomic ale bronhiilor primare, apărând bronhii lobare,
segmentare, lobulare și acinii pulmonari. La organogeneza pulmonilor contribuie și mezenchimul
local, din care se vor forma cartilajele, mușchii netezi și țesutul conjunctiv intrapulmonar (text
prelucrat după N. Cornilă – Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de
embriologie), vol. II, Ed. BIC ALL, București, 2001).

120
 CAPITOLUL 11
CĂILE RESPIRATORII

11.1. Nasul (Nasus)

Nasul este plasat la extremitatea rostrală a căilor respiratorii și este reprezentat de un
complex de formațiuni anatomice care delimitează cele două cavități nazale (Cavum nasi)
deschise la exterior prin nări sau narine (Nares) și aboral (caudal) în nazo-faringe prin orificiile
nazo-faringiene sau choane (Choanae).
Porțiunea vizibilă a nasului constituie nasul extern (Nasus externus).
Spre deosebire de specia umană, la mamiferele domestice nasul extern nu apare proeminent
comparativ cu regiunile învecinate, fiind inclus în zona rostro-dorsală a botului. Aboral (caudal)
este delimitat de linia transversă ce unește comisurile mediale ale pleoapelor, iar ventral de liniile
ce trec prin crestele faciale și se continuă până la nivelul comisurilor ventrale ale aripilor narinelor.
Porțiunea dorsală a nasului (Dorsum nasi) este plasată în plan median și face parte din
linia de profil a capului continuându-se cu regiunea frontală de la nivelul rădăcinii nasului (Radix
nasi). Cu excepția canidelor și a raselor brevicefale de suine (rase cu cap scurt), rădăcina nasului
nu este marcată de o incizură nazo-frontală.
Porțiunile laterale ale nasului (Pars laterales nasi) continuă de-o parte și de alta
porțiunea dorsală a nasului și formează regiunile anatomice cu același nume fiind limitate de
regiunile obrajilor prin liniile orizontale ce trec prin crestele faciale (maxilo-faciale).
Vârful nasului (Apex nasi) este situat deasupra buzei superioare și prezintă diferențe în
funcție de specie. Pe părțile lui laterale sunt prezente narinele (nările).

11.1.1. Conformația și structura cavităților nazale

Cavitățile nazale sunt două cavități simetrice separate printr-un sept median – septumul
nazal (Septum nasi). Sunt delimitate de unele oase ale feței (v. Osteologia) și dispuse dorsal de
bolta palatină. Alungite în sens rostro-aboral cavitățile nazale permit aerului să circule ajutând la
îndepărtarea prafului inspirat, la încălzirea și umectarea aerului în timpul inspirației. Cavitățile
nazale reprezintă și sediul analizatorului olfactiv. Fiecare dintre cavitățile nazale se deschide la
exterior prin câte un orificiu – nările sau narinele (Nares), orificiu situat la extremitatea rostrală a
nasului. Fiecare cavitate nazală comunică și cu faringele prin deschiderea nazo-faringiană
(choană). Fiecare cavitate nazală pezintă o porțiune anterioară (vestibulul nazal) și o porțiune
posterioară (cavitatea nazală propriu-zisă).
Fiecare narină sau nară (Nares) are forma unei fante mai mult sau mai puțin lățite, oblică
în sens lateral sau dorso-aboral și convexă ventral. Aripa laterală (sau ventro-laterală, în funcție de
specie) (Ala nasi lateralis), concavă și apropiată de buza superioară, este mai lungă. Este formată
dintr-un pliu al pielii susținut incomplet de formațiuni cartilaginoase și fibroase. Aripa medială sau
dorso-medială (Ala nasi medialis) este convexă, mai subțire, mai mobilă, întinsă pe o lamă
cartilaginoasă mai mult sau mai puțin largă, aparținând cartilajului alar. Comisura ventrală
(Angulus nasi ventralis) este întotdeauna cea mai largă și rotunjită, cu excepția ovinelor, caprinelor
și leporidelor, specii la care este îngustă. Comisura dorsală (Angulus nasi dorsalis) este îngustă (cu
excepția suinelor) și puțin orientată dorsal, astfel încât narina are aspectul unei virgule orizontale
cu coada orientată latero-dorsal.
Rostrumul (Rostrum) animalelor reprezintă partea extremă a feței formată din țesuturile
care separă și depășesc narinele. Rostrumul are o dispoziție și o structură tegumentară
caracteristice fiecărei specii. Astfel, la carnivore formează trufa sau planul nazal (Planum nasale),

121
situată în jurul narinelor (mai ales dorsal); la rumegătoarele mici planul nazal (Planum nasale) are
aspect redus, triunghiular; la bovine botul sau planul nasolabial (Planum nasolabiale) se extinde și
la toată partea mijlocie a buzei superioare; la suine râtul sau planul rostral (Planum rostrale)
cuprinde atât narinele, cât și buza superioară și este delimitat de un relief aproape circular.

Narinele la ecvine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1-4. mușchiul lateral al nasului, 5. mușchiul dilatator al nărilor, 6. aponevroza nazală,
a. diverticulul nazal, d. orificul nazo-lacrimal, e, e'. cartilajele alare.

Cartilajele nazale la bovine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. septumul nazal, b-c. cartilajul nazal lateral dorsal, d. cartilajul nazal lateral ventral,
e. cartilajul accesoriu lateral, f. cartilajul accesoriu medial

Vestibulul nazal (Vestibulum nasi) este delimitat de aripa nasului și de partea mobilă a
septumului nazal, fiind situat la intrarea în cavitatea nazală. Vestibulul nazal comunică cu
exteriorul prin narină. Limita dintre cavitatea vestibulului nazal și cea a nasului propriu-zis este
marcată de trecerea de la piele la mucoasă. Vestibulul nazal este tapetat cu o piele subțire, aderentă,
122
care se continuă cu mucoasa nazală de-a lungul unei linii (Limen nasi) marcate de schimbarea
structurii histologice. La ecvine demarcația este foarte evidentă. Vestibulul nazal prezintă la ecvine
un diverticul nazal (Diverticulum nasi) care reprezintă o extindere cutanată în peretele lateral al
nasului și care se angajează în partea inferioară a incizurii nazo-incisive. Ostiumul (orificiul) nazo-
lacrimal (Ostium nasolacrimale) reprezintă orificiul nazal al conductului (canalului) nazo-lacrimal
și se deschide la nivelul vestibulului nazal în apropierea zonei de tranziție dintre pielea vestibulului
și mucoasa nazală.
Atât vestibulul nazal, cât și narinele sunt susținute de o structură cartilaginoasă acoperită cu
o piele mai mult sau mai puțin modificată. Structura cartilaginoasă este formată din cartilajele
nazale (Cartilagines nasi externi) care completează extremitatea rostrală a nasului împreună cu
pereții osoși ai acestuia și cu septumul nazal. Cartilajele nazale sunt reprezentate de cartilajul alar,
cartilajul lateral dorsal și cartilajul lateral ventral. Cartilajul alar (Cartilago alaris) constituie
principalul suport al aripii nasului și susține forma acestuia. Este format dintr-o lamă de cartilaj
hialin – lama cartilajului alar (Lamina cartilago alaris) și un corn (Cornu cartilago alaris) curbat
până la mijlocul marginii ventro-laterale a narinei. Mișcările narinelor sunt asigurate de acțiunea
mușchilor care inserați pe oasele și pielea din vecinătate mișcă sau deformează cartilajele
(v. Miologia).
Fiecare cavitate nazală propriu-zisă (Cavum nasi) este cuprinsă între vestibulul nazal și
osul etmoid, os care o separă de cavitatea craniană și până la choană, prin care comunică cu
faringele. Cavitatea nazală este alungită în sens antero-posterior și separată de cavitatea bucală pe
toată lungimea de palatul osos și de cea din partea opusă prin septumul nazal. Fiecărei cavități
nazale i se descriu doi pereți (medial și lateral), un tavan, un plafon (boltă), o podea (planșeu) și
două extremități.
Peretele medial este reprezentat de septumul nazal (Septum nasi) care este dispus vertical,
este planiform și neted. Peretele medial este format dintr-o porțiune osoasă (Pars ossea) (la care
participă vomerul și lama perpendiculară a etmoidului), o porțiune cartilaginoasă (Cartilago septi
nasi) (reprezentată de cartilajul septal) și, la carnivore, o porțiune membranoasă (Pars
membranacea). Rostral cartilajul septal se continuă cu septumul narinelor, iar aboral suferă un
proces progresiv de osificare odată cu înaintarea în vârstă a animalului. La speciile la care vomerul
nu se sprijină pe toată lungimea suturii palatine (rumegătoare, carnivore, leporide) cele două
cavități nazale comunică între ele prin spațiul subvomerian.

Narinele la ecvine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. narina, b. aripa medială a narinei, c. aripa laterală a narinei, d. rostrumul nazal.
123
 Narinele la suine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. rât, b. filtrum (planul nazo-labial), c. narine

Peretele lateral este oblic în direcție ventro-laterală. Suprafața sa este neregulată,

anfractuoasă și cu proeminențe osoase (corneții nazali) care delimitează spații longitudinale
denumite meaturi. Peretele lateral este reprezentat de procesul nazal al incisivului, fața ventrală
(ventro-medială) a osului nazal, fața medială a maxilei și fața nazală a osului lacrimal. La nivelul
incizurii nazo-incisive peretele lateral al cavității nazale este completat de cartilajele nazale
laterale. Peretele lateral prezintă două creste osoase longitudinale (nazo- și maxilo-turbinală)
pentru inserția corneților nazali (v. Osteologia) și este parcurs în sens aboro-rostral de canalul nazo-
lacrimal (Ductus nasolacrimalis) a cărui deschidere rostrală este situată în apropierea vestibulului
nazal, pe podeaua acestuia, la nivelul liniei de tranziție dintre piele și mucoasă (Limen nasi).
Mamiferele domestice prezintă doi corneți nazali, unul dorsal (nazo-turbinal) și unul ventral
(maxiloturbinal) la care se poate adăuga un al treilea, cornetul nazal mijlociu (marea volută
etmoidală).
Corneții nazali (Conchae nasales) sunt lame osoase papiracee fixate printr-o margine pe
peretele lateral al cavității nazale și răsucite în lungul axului longitudinal. Rostral se continuă cu
prelungiri fibrocartilaginoase care se osifică în timp. Porțiunea inițială a cornetului este
reprezentată de o lamă osoasă îngustă, inserată pe perete – lamela bazală, de pe care se desprind
una sau două (rareori mai multe) lamele spirale. Când se desprinde o singură lamelă spirală care se
rulează de 1-2 ori în jurul axului longitudinal se realizează un cornet simplu. Când se detașează
două lamele spirale care se rulează în sensuri contrare se formează un cornet dublu. Dacă de pe
convexitatea lamelei spirale principale se desprind lamele spirale secundare (eventual și lamele
terțiare) se formează un cornet ramificat.
Cornetul nazal dorsal (Concha nasalis dorsalis) este fixat la creasta nazo-turbinală a osului
nazal, este simplu și rulat în sens ventral. El se întinde pe toată lungimea cavității nazale. La ecvine
în porțiunea aborală formează un sinus (Sinus conchae dorsalis) care comunică larg cu sinusul
frontal, iar la rumegătoare și suine formează un sinus în porțiunea sa mijlocie.

124
 Cornetul nazal ventral (Concha nasalis ventralis) este fixat la creasta maxilo-turbinală a
maxilei, este în general mai scurt, însă mai voluminos decât cornetul nazal dorsal. La ecvine este
simplu, rulat în sens dorsal, lung, delimitând aboral un sinus (Sinus conchae ventralis) care
comunică cu sinusul maxilar. La rumegătoare și suine cornetul nazal ventral este dublu, de pe
lamela bazală detașându-se două lamele spirale, una rulându-se în sens dorsal, iar cealaltă în sens
ventral; lamela ventrală înglobează în porțiunea sa aborală sinusul conchal ventral. La carnivore și
leporide cornetul nazal ventral este scurt, de tip ramificat, plasat în jumătatea rostrală a cavității
nazale.

Corneții nazali la unele mamifere domestice – secțiune transversală prin cavitatea nazală
(după R. Barone, 1997)
A. ecvine, B. bovine, C. suine, D. canide
1. septum nazal, 2. bolta palatină, 3. sinus maxilar, 4. sinus palatin, 5. canal alveolo-dentar superior,
6. porțiunea spongioasă a mucoasei nazale, 7. cornet nazal dorsal (nazo-turbinal), 8. cornet nazal ventral (maxilo-
turbinal), 8' – cornet nazal ventral – lama dorsală, 8'' – cornet nazal ventral – lama ventrală,
9. meat nazal dorsal, 10. meat nazal mijlociu, 11. meat nazal ventral
125
 Cornetul nazal mijlociu (Concha nasalis media) este situat aboral între cornetul nazal
dorsal, cornetul nazal ventral și volutele etmoidale. Este reprezentat de cea mai dezvoltată volută
etmoidală și delimitează sinusul conchal mijlociu (Sinus conchae mediae). Celelalte volute
etmoidale, mult mai reduse, sunt denumite corneți etmoidali (Conchae ethmoidales) și structurează
labirintul etmoidal (mici volute etmoidale separate prin șanțuri înguste numite meaturi etmoidale).
Cornetul nazal mijlociu este prezent la rumegătoare, carnivore și leporide.
Prezența corneților reduce spațiul din cavitatea nazală propriu-zisă, spațiu pe care îl
sistematizează în patru meaturi (dorsal, mijlociu, ventral și comun).
Meatul nazal dorsal (Meatus nasi dorsalis) este lung, îngust și cuprins între tavanul
cavității nazale și cornetul nazal dorsal.
Meatul nazal mijlociu (Meatus nasi medius) este situat între cei doi corneți nazali (dorsal și
ventral) și reprezintă spațiul în care se deschid majoritatea sinusurilor paranazale. La rumegătoare,
carnivore și leporide este divizat aboral în două canale de către cornetul nazal mijlociu, canale care
se termină la nivelul feței nazale a etmoidului.
Meatul nazal ventral (Meatus nasi ventralis) este spațiul cuprins între cornetul nazal
ventral și podeaua cavității nazale. Este denumit și meat respirator, aboral continuându-se cu
conductul nazo-faringian. Este singurul meat care comunică cu nazo-faringele. La ecvine meatul
nazal ventral este utilizat pentru introducerea sondei nazo-esofagiene.
Meatul nazal comun (Meatus nasalis communis) este spațiul îngust cuprins între septumul
nazal și corneții nazali. Comunică cu cele trei meaturi – dorsal, mijlociu și ventral și, de asemenea,
cu meaturile etmoidale (Meatus ethmoidales).
Labirintul etmoidal (Labyrinthus ethmoidalis) definește termenul colectiv pentru
etmoturbinale și este format din lama orbitală și volutele etmoidale (v. Osteologia). Ocupă partea
dorso-aborală a cavității nazale.
Extremitatea rostrală a fiecărei cavități nazale se continuă cu vestibulul nazal, iar
extremitatea aborală a cavității nazale este ocupată de corneții etmoidali. La suine și carnivore o
lungă lamă orizontală separă ventral corneții etmoidali de meatul nazo-faringian, lung și îngust, iar
la rumegătoare și leporide cavitățile nazale comunică aboral prin spațiul subvomerian.
Conductul nazo-faringian (Meatus nasopharingeus) este dispus în partea aboro-ventrală a
cavității nazale sub labirintul etmoidal și în continuarea meatului nazal ventral. Limita dorsală a
conductului este reprezentată de o lamă osoasă orizontală formată prin „sudarea” lamei bazale a
etmoidului cu aripa vomerului și cu creasta sfeno-etmoidală a osului palatin. Aboral conductul
nazo-faringian ajunge până la nivelul orificiului nazo-faringian.

Cavitatea nazală la ecvine – secțiune longitudinală

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
4. cornetul nazal dorsal, 5. meatul nazal mijlociu, 6. cornetul nazal ventral, 8. osul etmoid.

126
 Mucoasa nazală (Tunica mucosa nasi) tapetează pereții cavității nazale și toate lamelele
osoase ce formează corneții nazali și volutele etmoidale, acoperindu-le pe ambele fețe. În sens
rostral se continuă cu pielea narinei, aboral cu mucoasa faringiană, iar lateral și dorsal cu mucoasa
sinusurilor paranazale. Structural și funcțional sunt prezente trei tipuri de mucoasă la nivelul
fiecărei cavități nazale, respectiv o mucoasă vestibulară (o zonă redusă la intrarea în cavitatea
nazală), o mucoasă de tip respirator (care tapetează cavitatea nazală propriu-zisă și conductul
nazo-faringian) și o mucoasă de tip olfactiv (la nivelul extremității aborale a cavității nazale,
acoperind volutele etmoidale, porțiunea aborală a cornetului nazal dorsal și suprafața adiacentă a
septumului nazal). La ecvine vestibulul nazal este tapetat cu o piele fină cu peri rari și moi. La
celelalte specii trecerea de la mucoasa vestibulară la cea respiratorie se face gradual, fără o limită
precisă de demarcație (Limen nasi).
La toate speciile (cu excepția bovinelor) mucoasa respiratorie prezintă o glandă seroasă –
glanda nazală laterală (Glandula nasalis lateralis). Este o glandă microscopică situată în sinusul
maxilar (la carnivore și suine) sau la intrarea în sinusul maxilar (la ecvine și rumegătoarele mici).
Canalul glandei se deschide la ecvine în meatul nazal mijlociu, la limita planului transversal ce
trece printre primii doi premolari. La celelalte specii se deschide pe peretele dorso-lateral al
vestibulului nazal. Secreția acestei glande umectează aerul inspirat și pătrunde prin canalul incisiv
și în organul vomero-nazal. La canide suplinește lipsa glandelor de la nivelul planului nazal,
asigurând umezirea vârfului nasului. La carnivore și leporide există și una sau mai multe glande
nazale mediale situate pe părțile rostrală și ventrală ale septumului nazal.

11.1.2. Cavitățile nazale la mamiferele domestice

Ecvine. Porțiunea dorsală a nasului este mult lățită aboral, continuându-se fără o limită
vizibilă de demarcație cu regiunea frunții. Vârful nasului rotunjit, însă aproape plan între cele două
narine, este acoperit de o piele subțire, aderentă la straturile subiacente și prevăzută cu peri fini
printre care sunt prezenți numeroși peri tactili. Pe linia mediană este prezent un plan nasolabial
(Philtrum) redus. Narinele, plasate oblic, au aspect de virgulă, cu codița dispusă dorso-lateral și cu
concavitatea medio-ventral. Aripa laterală, concavă medial, este mai lungă, mai subțire și mai
moale, fiind susținută numai de formațiuni musculo-conjunctive. Aripa medială este susținută de
cartilajul alar, convexă dorsal și concavă ventral. Porțiunea dorsală (corespunzătoare lamei
cartilajului alar) proemină în comisura dorsală a narinei și susține pliul alar ce se prelungește până
la cornetul nazal ventral. Pliul alar sistematizează narina într-o porțiune dorsală îngustă – nara
falsă – la nivelul căreia pielea se invaginează și formează diverticulul nazal (Diverticulum nasi) și
o porțiune ventrală – nara adevărată – prin care se pătrunde în cavitatea nazală. Cavitatea nazală
este lungă și largă. Peretele lateral se caracterizează prin prezența a doi corneți nazali, unul dorsal
și celălalt ventral. Sinusul conchal dorsal comunică cu sinusul frontal. Mucoasa este predominant
de natură respiratorie.
Bovine. Regiunea dorsală a nasului este mai scurtă și mai largă comparativ cu ecvinele.
Vârful nasului este reunit cu buza superioară și formează o zonă trapezoidală acoperită cu piele
lipsită de peri, diferit pigmentată, numită plan nazo-labial (Planum nasolabiale) sau zona
epidermică a botului. Narinele sunt mai înguste și au aspectul literei „S”, cu axul mare orientat
ventro-medial. Scheletul narinelor este format dintr-o porțiune membranoasă mobilă a septumului
nazal, porțiunea orală a cartilajului lateral dorsal (Cartilago nasi lateralis dorsalis) și cartilajul
lateral accesoriu (Cartilago nasalis accesoria lateralis). Cartilajul lateral ventral (Cartilago nasi
lateralis ventralis) este foarte dezvoltat. Cartilajul accesoriu lateral înlocuiește cornul cartilajului
alar al ecvinelor; este curbat în formă de arc, concav dorsal. Cartilajul accesoriu medial (Cartilago
nasalis accesoria medialis) este larg, dar scurt. Cavitatea nazală este mai scurtă proporțional cu
ecvinele, mai largă rostral și îngustată dintr-o parte în alta aboral. Cavitățile nazale comunică larg
una cu cealaltă aboral pe sub septumul nazal. Cornetul nazal mijlociu se dirijează în sens rostral în
meatul mijlociu, pe care îl divizează în sens aboral. Cornetul nazal ventral este dedublat, mai scurt,

127
dar mai voluminos decât cel dorsal. De pe lamela bazală se detașează două lamele spirale, una
rulându-se în sens dorsal, iar cealaltă în sens ventral.

Narinele la bovine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)

Rumegătoare mici. Narinele sunt mai înguste, mai lungi proporțional și mai orizontale
comparativ cu bovinele. Vârful nasului este rotunjit și prezintă o zonă redusă lipsită de păr – planul
nazal (Planum nasale) – care este cuprins între comisurile ventrale ale narinelor și buza superioară.
Șanțul median (Philtrum) este adânc și se continuă cu buza superioară. În general, cavitățile nazale
seamănă cu cele de la bovine.

Narinele la caprine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)

Suine. Narinele sunt mici, aproximativ circulare, situate în plan rostral. Vârful nasului este
proeminent, circular, unit cu buza superioară și formează râtul (Rostrum), având ca bază anatomică
osul râtului (v. Osteologia). La nivelul râtului pielea, prevăzută cu peri rari și scurți, formează
planul rostral (Planul rostrale). Scheletul cartilaginos al narinelor este reprezentat de cartilajele
nazale laterale, dorsal și ventral, care sunt unite pe aproape toată lungimea lor. Cartilajul nazal
accesoriu lateral are formă de „piron”, iar cartilajul nazal accesoriu medial provine din cornetul
nazal ventral și din cartilajul nazal lateral ventral (asemănător cu rumegătoarele și carnivorele).
Cavitățile nazale sunt lungi și înguste. Cornetul nazal dorsal este simplu.
128
 Carnivore. Narinele, aproape orizontale, au formă de virgulă. Tegumentul planului nazal
formează numai la canide un chenar îngust pe aripa laterală a narinei. La feline, totalitatea aripii
laterale a narinei este acoperită de piele. La unele rase de câini șanțul subnazal, prelungit dorsal pe
planul nazal, este atât de adânc încât lasă impresia unui „nas dublu”. La ambele specii aripile
mediale ale narinelor sunt încadrate în planul nazal. Septumul nazal depășește în sens rostral osul
incisiv și în această porțiune este incizat ventral. Cartilajele nazale laterale, dorsal și ventral, sunt
parțial unite formând un conduct. Cartilajul accesoriu lateral seamănă cu cel al rumegătoarelor,
aripile lui susținând ventral aripile laterale ale narinelor și prezintă dorsal un aspect de jgheab. La
canide dimensiunile cavităților nazale diferă în funcție de rasă. La feline cavitățile nazale sunt
scurte. Vomerul se sprijină pe sutura palatină doar în jumătatea orală, cele două cavități nazale
comunicând între ele pe toată lungimea canalului nazo-faringian. Cornetul nazal dorsal este
simplu. Cornetul nazal ventral, ramificat și foarte dezvoltat ocupă cea mai mare parte a jumătății
rostrale a cavității nazale. Volutele etmoidale sunt foarte lungi și cutate ajungând până la jumătatea
lungimii cavității nazale. La feline cornetul nazal ventral este mai redus. La carnivore mucoasa
olfactivă este foarte întinsă și ocupă jumătatea aborală a mucoasei fiecărei cavități nazale.
Leporide. Narinele sunt reprezentate de două fante înguste, ușor curbate și oblice aboro-
dorsal. Ele converg în extremitatea dorsală a unui filtru foarte adânc; narinele în ansamblu au
aspectul literei „Y”. Aripa medială a narinei este foarte mobilă. Scheletul cartilaginos are formă de
tub incomplet, cu o fantă laterală. Cavitățile nazale sunt lungi și comunică între ele pe aproape
toată lungimea lor deoarece vomerul se sprijină pe sutura palatină numai prin extremitatea rostrală.
Cornetul nazal dorsal este redus, iar cel ventral foarte dezvoltat, ramificat, cu șanțuri orizontale.
Cornetul nazal mijlociu proemină mult între corneții nazali, dorsal și ventral.

11.2. Sinusurile paranazale (Sinus paranasales)

Sinusurile paranazale sunt cavități anfractuoase simetrice, situate între compactele oaselor
craniului, cărora le conferă rezistență sporită (v. Osteologia). Sinusurile micșorează masa capului și
au un important rol termoizolator. De asemenea comunică direct sau indirect cu cavitățile nazale.
Prin orificiile de comunicare mucoasa nazală se continuă în interiorul sinusurilor tapetând pereții
acestora. Sinusurile încep să se formeze încă din perioada fetală și se amplifică odată cu înaintarea
în vârstă a animalului prin resorbția treptată a diploei dintre compactele osoase sau prin locul lăsat
liber de erupția molarilor superiori.
Principalele sinusuri paranazale sunt sinusurile: frontal (Sinus frontalis), maxilar (Sinus
maxillaris), palatin (Sinus palatinus), lacrimal (Sinus lacrimalis) și sfenoidal (Sinus sphenoidalis).
Unele sinusuri se extind în afara osului după care sunt denumite și formează diverticule în
oasele învecinate. Sinusurile pot fi divizate prin lame osoase complete în compartimente ce se
deschid prin orificii proprii în cavitatea nazală, formând sinusuri separate. Toate diverticulele
sinusale comunică cu cavitatea nazală de aceeași parte.
Ecvine. La aceste specii este prezent un sinus conchofrontal (Sinus conchofrontalis), ca
rezultat al reunirii sinusului cornetului nazal dorsal cu sinusul frontal de aceeași parte. Acest sinus
este situat deasupra orbitei, în osul frontal și în partea caudală a cornetului nazal dorsal. Sinusul
concho-frontal este separat de cel din partea opusă printr-un septum osos. Sinusul sfenoidal este
situat în oasele presfenoid și palatin constituind sinusul sfenopalatin (Sinus sphenopalatinus).
Sinusul maxilar are două compartimente – sinusul maxilar caudal (posterior) și sinusul
maxilar rostral (anterior). Sinusul maxilar caudal (Sinus maxillaris caudalis) este divizat în două
compartimente, unul lateral și celălalt medial, cele două compartimente comunicând larg pe
deasupra canalului infraorbitar. Sinusul maxilar caudal este separat de sinusul maxilar rostral
printr-o lamă osoasă neperforată. Sinusul maxilar rostral (Sinus maxillaris rostralis) este mai puțin
extins decât sinusul maxilar caudal. Și sinusul maxilar rostral are două compartimente
asemănătoare sinusului maxilar caudal. Sinusul frontal, sinusul sfenoidal și sinusul etmoidal se
deschid în sinusul maxilar caudal care comunică cu cavitatea nazală. Sinusul maxilar rostral este
129
independent. La asin/măgar (Equus asinus) și la catâr (Equus asinus × Equus caballus s. Equus
mullus) cele două sinusuri maxilare comunică între ele deoarece septumul intersinusal maxilar este
rudimentar sau lipsește.

Sinusurile la ecvine
(după R. Barone, 1997)
1. sinus frontal, 2. sinusul cornetului nazal dorsal, 3. sinus maxilar caudal, 4. sinus maxilar rostral,
5. canal alveolodentar superior (canal infraorbitar), 6. septum osos intersinusal (lama osoasă intersinusală)

Sinusurile la bovine
(după R. Barone, 1997)
1. sinusul frontal, 2. diverticul cornual al sinusului frontal, 3. sinus lacrimal, 4. orificiu maxilo-nazal,
5. canal lacrimo-nazal, 6. linia temporală, 7. fosa temporală, 8. os zigomatic, 9. sinus maxilar,
10. orificiul maxilo-palatin
130
 Sinusurile paranazale la bovine (craniu din colecția osteologică a disciplinei de Anatomie a F.M.V. București)
(fotografie de Marilena Chereji)
1. sinusul frontal, 2. diverticul cornual al sinusului frontal, 3. sinusul maxilar

Rumegătoare. Sinusurile la bovine sunt extrem de dezvoltate și ocupă aproape toată

compacta oaselor craniului. Sinusul frontal este foarte dezvoltat. Se extinde în procesul cornual și
în porțiunea nuchală a protuberanței intercornuale. Sinusul maxilar este unitar, dar foarte mare; se
extinde caudal în tuberozitatea maxilară și în bula lacrimală. Sinusul palatin se extinde din
vecinătatea tuberozității maxilare până la primul premolar. Sinusurile la ovine și caprine sunt mult
mai reduse comparativ cu bovinele. Sinusul frontal este mai redus și mai simplu structurat.
Suine. Sinusurile frontale sunt deosebit de întinse atât în frontal, cât și în extremitatea
aborală a nazalului, în parietal, în scvamă și baza procesului zigomatic al temporalului și în scvama
occipitalului. Sinusul frontal este separat de simetricul său printr-un septum interfrontal. Sinusul
maxilar este inclus în porțiunea aborală a maxilei, precum și în corpul și procesul temporal ale
osului zigomatic. Sinusul lacrimal este bine individualizat la animalele în vârstă, fiind situat în
jumătatea superioară a osului lacrimal. În general nu comunică cu alte sinusuri și se deschide în
fundul cavității nazale printr-un orificiu redus. Sinusul sfenoidal este foarte dezvoltat și situat în
corpul sfenoidului, prelungindu-se prin diverticule în bazioccipital, în aripile și procesul
pterigoidian al sfenoidului, în scvama temporalului și în lama perpendiculară a palatinului. Sinusul
sfenoidal comunică direct cu cavitatea nazală.
Carnivore. La canide sinusul maxilar este limitat lateral de compactele maxilei,
lacrimalului și palatinului, iar medial de lama orbitală a etmoidului. Sinusul frontal este separat de
cel simetric printr-un septum osos complet. Sinusul frontal este extrem de variabil ca dimensiuni în
funcție de rasă și individ. Prezintă trei compartimente independente: lateral (Sinus frontalis
lateralis), medial (Sinus frontal medial) și rostral (Sinus frontalis rostralis). La feline sinusul
frontal este nedivizat, iar sinusul maxilar este redus. Sinusul sfenoidal este inclus în presfenoid și
este prezent doar la feline.
Leporide. Sunt prezente doar sinusurile maxilare și sfenoidale care sunt reduse.

131
 Sinusurile la suine
(după R. Barone, 1997)
1. sinus frontal, 2. sinusul cornetului nazal dorsal, 3. sinus lacrimal, 4. canal supraorbital, 5. sinus maxilar,
6. sinus maxilar – diverticul zigomatic, 7. fosa temporală, 8. gaura infraorbitară

Sinusurile la canide
(după R. Barone, 1997)
1. sinusul frontal lateral, 2. sinusul frontal medial, 3. sinusul frontal rostral, 4. linia de proiecție a sinusului frontal
lateral, 5. recesus maxilar, 6. linia de proiecție a sinusului maxilar, 7. proiecția canalului lacrimo-nazal

132
 11.3. Laringele (Larynx)

Laringele este un organ cavitar, cu pereți musculo-cartilaginoși, care face legătura dintre
faringe și trahee. Are un rol important în conducerea și reglarea debitului de aer, fiind în același
timp organul principal al fonației. Laringele la ecvine și rumegătoare este dispus oblic
caudo-ventral în spațiul intermandibular caudal. La suine și carnivore se află în porțiunea inițială a
regiunii cervicale ventrale. Laringele are conexiuni cu faringele, traheea și aparatul hioidian. Prin
intermediul complexului hioidian este suspendat de baza craniului.

11.3.1. Cartilajele laringelui (Cartilagines laryngis)

Cartilajele laringelui sunt în număr de cinci. Trei sunt impare și dispuse în plan median
(epiglotă, tiroid și cricoid), celelalte fiind pare și reprezentate de cele două cartilaje aritenoide. Din
punct de vedere structural, cricoidul și cea mai mare parte a cartilajelor aritenoide sunt formate din
cartilaj hialin. Epiglota, procesele corniculate și cuneiforme și unghiurile dorso-craniale (vocale)
ale aritenoidelor sunt alcătuite din cartilaj elastic.
Cartilajul tiroid (Cartilago thyroidea s. Cartilago thyreoidea) are formă de scut. Este
dispus ventral și format dintr-un corp plasat ventro-median care se continuă pe părțile laterale ale
laringelui cu două lame cu aspect de paralelogram. Corpul tiroidului are fața dorsală concavă. Pe
fața ventrală, convexă, este prezentă o proeminență rugoasă. Marginea caudală prezintă o incizură
mai mult sau mai puțin adâncă. Fiecare lamă prezintă două fețe (laterală și medială), patru margini
(cranială, caudală, dorsală și ventrală) și patru unghiuri. Fața laterală este parcursă de o linie
musculară rugoasă, oblică, care împarte fața laterală în două suprafețe de inserție musculară. La
toate speciile (cu excepția suinelor) unghiul dorso-cranial proemină și formează cornul rostral (prin
care se articulează cu tirohioidul). Sub cornul dorso-cranial lama tiroidului prezintă o fisură
adâncă, acoperită de pericondru. La nivelul acestei fisuri este prezent un mic orificiu prin care
pătrunde în interiorul laringelui nervul recurent (nervul laringian caudal) (v. Neurologia – nervul
vag). Unghiul dorso-caudal proemină sub forma unui corn caudal care prezintă medial o suprafață
de articulare cu cartilajul cricoid.

Cartilajele laringelui la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. epiglota, B. cartilajul aritenoid, C. cartilajul tiroid, D. cartilajul cricoid
133
 Cartilajul cricoid (Cartilago cricoidea) are aspectul unui inel complet și este format dintr-o
lamă (Lamina cartilaginis cricoideae) ca o pafta și dintr-un arc (Arcus catilaginis cricoideae) mai
îngust. Pe fața dorsală a lamei este prezentă o creastă mediană, iar pe marginea cranială (a lamei)
de o parte și alta a crestei mediane două suprafețe articulare destinate aritenoidelor. Lateral, la
nivelul reunirii lamei cu arcul (cu excepția rumegătoarelor) sunt prezente simetric câte o suprafață
de articulare cu coarnele dorso-caudale ale cartilajului tiroid.
Cartilajele aritenoide (Cartilago arytenoidea) sunt pare și au formă de piramidă
neregulată, cu trei fețe, o bază și un vârf. Vârful (Apex), orientat craniodorsal, prezintă un proces
corniculat (Processus corniculatus)(acest proces nu este prezent la feline). Fața dorsală vine în
contact cu simetrica la nivelul marginii mediale. Fața laterală este separată de cea dorsală printr-o
creastă musculară. Fața medială, netedă, convex-concavă, este acoperită de mucoasă și participă la
delimitarea intrării și pereților laterali ai cavității laringiene. Baza fiecărui aritenoid prezintă trei
unghiuri (dorso-medial, dorso-lateral și ventral). Pe unghiul ventral sau procesul vocal (Processus
vocalis) se inseră ligamentul vocal.
Cartilajul epiglotic (Cartilago epiglottica) sau epiglota (Epiglottis) are aspectul unei lame
transversale, impare și proeminente care circumscrie cranial intrarea în laringe, pe care o închide în
timpul deglutiției. Acest cartilaj prezintă un contur variabil în funcție de specie. În general prezintă
două fețe (rostrală și aborală), două margini laterale, o bază și un vârf. La ecvine pe fiecare parte a
bazei epiglotei este prezent câte un proces cuneiform îngust (Processus cuneiformis).

11.3.2. Articulațiile laringelui (Articulationes laryngis)

Cartilajele laringelui sunt unite între ele și cu complexul hioidian prin articulații.
Principalele articulații sunt articulațiile sinoviale, existând și câteva articulații fibroase
(sindesmoze). De asemenea, sunt prezente membrane fibro-elastice care închid spațiile dintre
cartilajul tiroidian și complexul hioidian, între cartilajul tiroidian și cel cricoid, între cartilajul
cricoid și primul inel traheal.
În continuare vom descrie doar articulațiile la ecvine, celelalte specii având articulații
asemănătoare.
Articulațiile sinoviale, în număr de trei, se realizează între două suprafețe diartrodiale,
sunt prevăzute cu capsule articulare și permit mișcări complexe. Aceste articulații sinoviale sunt
pare.
Articulația cricotiroidiană (Articulation cricothyroidea) se realizează între cornul caudo-
dorsal al lamei cartilajului tiroid și fața laterală a cartilajului cricoid. Prezintă o sinovială foarte
redusă și o capsulă articulară subțire. Permite mișcări de flexie și extensie ale cartilajului tiroidian
pe cricoid.
Cartilajul tiroidian este atașat de complexul hioidian printr-o pereche de articulații,
completate de o membrană. Fiecare articulație tirohioidiană (Articulatio thyrohyoidea) unește
extremitatea liberă a tirohioidului cu unghiul dorso-cranial al lamei corespunzătoare a cartilajului
tiroid. Permite mișcări de flexie și extensie ale cartilajului tiroid pe tirohioid.
Articulația cricoaritenoidiană (Articulatio cricoarytenoidea) este o articulație sinovială
pară, realizată între suprafața articulară a bazei cartilajului aritenoid și cea a marginii craniale a
lamei cartilajului cricoid. Articulația permite mișcări de „basculare” în sens dorsal și ventral a
cartilajului aritenoid, întinzând sau relaxând coarda vocală de aceeași parte.
Sindesmozele laringelui (articulațiile fibroase) sunt reprezentate de ligamente sau
membrane (majoritatea elastice) care conectează pericondrul (sau periostul) a două piese alăturate.
Au rolul de a completa spațiile dintre formațiunile laringelui sau sunt implicate în realizarea
sunetelor.
Membrana tirohioidiană (Membrana thyrohyoidea) se dispune pe de-o parte între
bazihioid și tirohioide și pe de altă parte între marginea cranială a corpului și lamelor cartilajului
tiroid.

134
 Ligamentul cricotiroidian (Lig. cricothyroideum) este o membrană moale, elastică, care se
detașează de la o articulație cricotiroidiană la alta și de la marginea cranială a arcului cartilajului
cricoid până la cele două lame ale cartilajului tiroid.
Cele două cartilaje aritenoide sunt unite printr-un ligament aritenoidian transvers (sau
ligamentul interaritenoidian) (Lig. arytenoideum transversum) care unește marginile mediale ale
celor două cartilaje aritenoide între ele.
Ligamentul tiroepiglotic (Lig. thyroepiglotticum) este dispus între baza epiglotei și fața
dorsală a corpului cartilajului tiroid.
Ligamentul hioepiglotic (Lig. hyoepiglotticum) se dispune între fața dorsală a bazihioidului
și fața linguală a cartilajului epiglotic.
Ligamentul cricotraheal (Lig. cricotracheale) unește marginea caudală a arcului și lamei
cartilajului cricoid cu marginea cranială a primului inel traheal.
Ligamentele vocale (Ligg. vocales), în număr de două, unesc unghiurile vocale ale
cartilajelor aritenoide cu fața dorsală a corpului cartilajului tiroid. Pe fața laterală aceste ligamente
vocale sunt acoperite de mușchii vocali, iar pe fața medială sunt tapetate de pliuri ale mucoasei
laringiene (Plicae vocales). Ligamentele vocale împreună cu pliurile mucoasei și mușchii vocali
constituie corzile vocale.
Ligamentele vestibulare (Ligg. vestibulares) sunt situate cranial de ligamentele vocale. La
ecvine unesc baza epiglotei și cartilajele cuneiforme cu fețele laterale ale cartilajelor aritenoide.
Sunt prezente la toate celelalte specii, cu excepția felinelor.

Membranele și articulațiile laringelui la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. articulația tiroioidiană, a'. membrana tirohioidiană, b. articulația crico-aritenoidiană, c. ligamentul cricotiroidian,
d. articulația cricotiroidiană, e. ligamentul cricotraheal

11.3.3. Mușchii laringelui (Musculi laryngis)

Laringele prezintă o musculatură complexă. Mușchii care se termină pe unul dintre

cartilajele sale dar își au originea la nivelul unei formațiuni anatomice mai apropiată sau mai
îndepărtată de laringe se numesc mușchi extrinseci, iar cei care se inseră pe două cartilaje
laringiene sunt mușchi intrinseci.
Mușchii extrinseci sunt reprezentați de mușchii sternotiroidian, tirohioidian și hioepiglotic.
Mușchiul sternotiroidian (M. sternothyroideus) este lung, îngust și subțire. Își are originea
pe manubriul sternal, se plasează pe fața ventrală a traheei alături de mușchiul sternohioidian și se
inseră pe partea laterală a cartilajului tiroid. Mușchiul trage complexul hioidian și laringele în
direcție caudală (v. Miologia).
135
 Mușchiul tirohioidian (M. thyrohyoideus) este un mușchi par, aplatizat, alungit cranio-
caudal și format din fascicule paralele. Se inseră pe fața laterală a cartilajului tiroid, trece peste
membrana tirohioidiană și se termină pe tirohioid. Trage laringele în direcție cranială și dorsal, și
astfel îl apropie de complexul hioidian.
Mușchiul hioepiglotic (M. hyoepiglotticus) este impar și dispus median. Se inseră pe fața
dorsală a bazihioidului și pe fața linguală a bazei epiglotei. Trage epiglota în sens cranial și
contribuie indirect la tensionarea pliurilor mucoase aritenoepiglotice.
Mușchii intrinseci sunt reprezentați de mușchii cricotiroidian, cricoaritenoidian dorsal,
cricoaritenoidian lateral, aritenoidian transvers și tiroaritenoidian. Topografic acești mușchi sunt
situați unii superficial și alții profund.
Mușchiul cricotiroidian (M. cricothyroideus) este scurt și aplatizat. Se inseră la nivelul
șanțului lateral al arcului cartilajului cricoid și pe marginea caudală a lamei cartilajului tiroid.
Scurtează partea caudală a laringelui prin deplasarea în sens dorsal a cartilajului cricoid între
lamele cartilajului tiroid. Rolul său principal este de „basculare” a cartilajului cricoid. Cartilajele
aritenoide fiind articulate cu cartilajul cricoid, corzile vocale sunt întinse și glota alungită.
Mușchiul cricoaritenoidian dorsal (M. cricoarytenoideus dorsalis) este cel mai puternic și
mai important mușchi al laringelui. Se inseră pe fața dorsală a lamei cartilajului cricoid și pe
procesul muscular al cartilajelor aritenoide. Cei doi mușchi cricoaritenoidieni dorsali vin în contact
la nivelul crestei musculare a lamei cartilajului cricoid. Mușchiul înclină cartilajul aritenoid peste
cricoid deplasându-l dorso-lateral. Cele două aritenoide sunt astfel separate, iar fanta glotei și
intrarea în laringe sunt dilatate, corzile vocale fiind astfel tensionate.
Mușchiul cricoaritenoidian lateral (M. cricoarytenoideus lateralis) este triunghiular,
alungit și îngustat spre capătul său dorsal, fiind parțial acoperit de lama cartilajului tiroid. Se inseră
pe marginea cranială și fața laterală ale arcului cartilajului cricoid și pe procesul muscular al
cartilajului aritenoid, cranial și lateral de inserția mușchiului cricoaritenoidian dorsal. Este un
antagonist al mușchiului cricoaritenoidian dorsal, fiind un constrictor al regiunii glotice (relaxează
corzile vocale și îngustează glota și intrarea în laringe).

Mușchii laringelui la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. mușchiul hioepiglotic, 2. mușchiul tirohioidian, 3. mușchiul cricotiroidian, 4. mușchiul ventricular,
5. mușchiul vocal, 6. mușchiul cricoaritenoidian dorsal, 6'. mușchiul cricoaritenoidian lateral,
7. mușchiul aritenoidian tranvers, 8. mușchiul sternotiroidian

136
 Mușchiul tiroaritenoidian (M. thyroarytenoideus) este aplatizat, lățit, format din fascicule
orientate ventro-dorsal. La ecvine și canide este divizat în două fascicule, unul cranial și cealălalt
caudal, între cele două fascicule herniind medial un fund de sac al mucoasei laringiene numit
ventricul laringian (Ventriculus laryngis). Fasciculul cranial constituie mușchiul ventricular, iar
partea caudală mușchiul vocal. Mușchiul ventricular (M. ventricularis) se dispune lateral spre
ligamentul vestibular. Se inseră pe fața dorsală a cartilajului tiroid și pe partea cranială a procesului
muscular al cartilajului aritenoid. Mușchiul vocal (M. vocalis) se inseră pe fața dorsală a corpului
cartilajului tiroid și pe procesul vocal și procesul muscular ale cartilajului aritenoid. Contracția
mușchilor tiroaritenoidieni determină îngustarea fantei glotice prin îngroșarea și scurtarea corzilor
vocale.
Mușchiul aritenoidian transvers (M. arytenoideus transversus) este impar. Este cel mai
redus dintre mușchii laringelui. Se întinde între bazele proceselor musculare ale cartilajelor
aritenoidiene. Este format din două fascicule laterale reunite printr-un rafeu tendinos median.
Apropiind cartilajele aritenoide, îndepărtează unghiurile vocale ale acestora, corzile vocale sunt
tensionate, se îndepărtează una de alta, iar fanta glotică se lărgește în porțiunea vocală.

11.3.4. Cavitatea laringiană (Cavum laryngis)

Cavitatea laringiană este neregulată și comunică larg cu cavitatea faringiană și cu traheea.

Cavitatea laringiană este divizată de către porțiunea sa mijlocie, mai îngustă (constituind glota),
într-un vestibul laringian (sau regiunea supraglotică) și o cavitate infraglotică.

Secțiune transversală prin cavitatea laringiană la nivelul glotei

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
3'. glota vocală, 3''. glota respiratorie, 4. Ligamentul vocal, 5. mușchiul vocal, 6. ventricul lateral

Porțiunea supraglotică sau vestibulul laringelui (Vestibulum laryngis) comunică cu

faringele printr-o deschidere largă, intrarea în laringe (sau orificiul faringo-laringian) (Aditus
laryngis), care este deschisă în timpul respirației. În timpul deglutiției orificiul faringo-laringian se
închide prin suprapunerea epiglotei peste cartilajele aritenoide. Vestibulul laringelui este limitat
cranio-ventral de epiglotă și dorso-caudal de partea superioară a cartilajelor aritenoide care ridică
mucoasa de ambele părți ale unui șanț median îngust numit incizură interaritenoidiană (Incisura
interarytenoidea). Pe fiecare parte porțiunea supraglotică este delimitată de un pliu aritenoepiglotic
proeminent (Plica aryepiglottica), pliu întins de la marginea laterală a epiglotei până la cea a
cartilajului aritenoid corespunzător. La ecvine și suine este prezent un fund de sac format de
membrana mucoasă a vestibulului sub baza epiglotei, cranial de inserția ventrală a corzilor vocale,
într-o depresiune ventrală și mediană numită depresiunea mediană a laringelui (Recessus laryngis
137
medianus). Pe fiecare parte peretele vestibulului laringelui prezintă un relief gros – pliul vestibular
(Plica vestibularis). Acest pliu vestibular este format de ligamentul vestibular, dublat lateral de
mușchiul ventricular. Între pliul vestibular și coarda vocală, un orificiu eliptic permite accesul la un
diverticul mai mult sau mai puțin profund – ventriculul laringelui (Ventriculus laryngis). La ecvine
membrana mucoasă a ventriculului laringian se insinuează între cele două porțiuni ale mușchiului
tiroaritenoidian (M. ventricular și M. vocal).
Glota (Glota) este partea îngustată a laringelui alcătuită din corzile vocale și baza
cartilajelor aritenoide. Delimitează un spațiu cu aspect romboidal, cu un ax vertical lung – fanta
glotică (Rima glottidis), care poate fi dilatată sau închisă prin mișcările cartilajelor aritenoide și
deplasările concomitente ale corzilor vocale. Fiecare coardă vocală sau plică vocală (Plica
vocalis) este întinsă între fața dorsală a corpului cartilajului tiroidian (nivel la care vine în contact
cu cea de pe partea opusă) și procesul vocal al cartilajului aritenoid. Fanta glotică este îngustă și
alungită în plan median. Glota prezintă două porțiuni, una ventrală și cealaltă dorsală, fiecare de
aspectul unui triunghi isoscel reunit cu celălat prin bază. Porțiunea ventrală, situată între corzile
vocale, este porțiunea intermembranoasă sau „glota vocală” (Pars intermembranacea). Porțiunea
dorsală este delimitată de baza cartilajelor aritenoide și reprezintă porțiunea intercartilaginoasă
sau „glota respiratorie” (Pars intercartilaginea). Această porțiune intercartilaginoasă rămâne
permanent deschisă. Glota vocală prezintă modificări în funcție de mișcările corzilor vocale.
Forma și dimensiunea fantei glotice în totalitatea ei se modifică sub acțiunea mușchilor intrinseci ai
laringelui.
Porțiunea infraglotică sau cavitatea infraglotică (Cavum infraglotticum) este situată
caudal de glotă. Este largă, relativ scurtă și se continuă fără delimitare clară cu interiorul traheei.
Cavitatea infraglotică este delimitată aproape în întregime de cartilajul cricoid și de ligamentul
cricotiroidian acoperite de mucoasă.
Mucoasa laringelui (Tunica mucosa laringis) tapetează întreaga cavitate a organului,
acoperind reliefurile și depresiunile. Ea se continuă cranial cu mucoasa faringelui și caudal, fără
demarcație, cu mucoasa traheală.
La ecvine laringele este relativ scurt. Jumătatea cranială a laringelui este dispusă în spațiul
intermandibular, iar caudal nu depășește prima vertebră cervicală (atlasul).
La rumegătoare laringele este scurt și larg, situat caudal de ramurile mandibulei,
extinzându-se caudal până la nivelul axisului.
La suine laringele este foarte lung, extremitatea sa caudală ajungând până la nivelul celei
de-a cincea vertebre cervicale.
Carnivorele au un laringe mult mai scurt decât restul mamiferelor. Privit lateral are un
aspect aproape pătrat.
La leporide laringele este mai lung comparativ cu carnivorele.

***

Răgetul reprezintă sunetul emis de felinele din genul Panthera (leul – Panthera leo, tigrul –
Panthera tigris, leopardul – Panthera pardus, jaguarul – Panthera onca și leopardul de
zăpadă/irbisul – Panthera uncia). La nivelul structurilor vocale este prezent un aparat hioidian
flexibil care poate vibra. În cazul felinelor de talie mică structura complexului hioidian este rigidă
și de aceea nu pot rage. Gradul de osificare a aparatului hioidian a fost mult timp singurul criteriu
pentru a determina dacă o felină poate rage sau toarce. Acest complex hioidian este complet
osificat la toate speciile de feline, cu excepția celor cinci mari feline: leu, tigru, jaguar, leopard și
leopard de zăpadă (irbis). De asemenea, aceste cinci specii nu sunt capabile să toarcă, spre
deosebire de toate celelalte specii de feline. Cele cinci specii din genul Panthera au o structură
foarte asemănătoare a laringelui, partea cranială a corzilor vocale fiind formată dintr-un țesut
fibroelastic. Structura incomplet osificată a aparatului hioidian al leopardului de zăpadă (irbis) este
motivul pentru care acesta a fost mult timp clasificat într-un gen separat, genul Uncia. În timpul
emiterii răgetelor, laringele este mult tras în sens caudal, fapt ce modifică aspectul cavității

138
faringiene, care se alungește și capătă un aspect asemănător unei pâlnii, aceasta datorându-se
mușchiului sternotiroidian care ajunge să se insere și pe jumătatea feței dorsale a sternului.

Aspectul aparatului hioidian, laringelui și porțiunii craniale a traheei la pisica domestică

(Felis silvestris catus) – schemă
(după G. E. Weissengruber ș.a., 2002)
To – limba; T – timpanohioid, S – stilohioid, E – epihioid, C – ceratohioid, B – bazihioid,
Th – tirohoid, Ct – cartolajul tiroid, Gt – glanda tiroidă

Aspectul aparatului hioidian, laringelui și porțiunii craniale a traheei la leu

(Panthera leo) – schemă
(după G. E. Weissengruber ș.a., 2002)
G – mușchiul geniohioidian, To - limba; T – timpanohioid, S – stilohioid, E – epihioid,
C – ceratohioid, B – bazihioid, Th – tirohoid, Ct – cartolajul tiroid, Gt – glanda tiroidă (contur punctat)
139
 În acest fel, faringele devine o adevărată cutie de rezonanță cu rol de a amplifica sunetele
emise la nivel laringian. La tigru, răgetele se aud de la trei kilometri depărtare. Ele sunt de obicei
folosite pentru a semnala prezența lor femelelor și tigrilor care trec, dar uneori pot indica faptul că
vânătoarea a avut succes. La leu, animal social a cărui comunicare este mai dezvoltată decât la alte
feline, răgetul are diverse semnificații în funcție de situația în care este folosit. Răgetul este folosit
pentru a marca teritoriul, a chema alți membri ai grupului, a intimida rivalii și pentru a întări
legătura „de familie” dintre membrii grupului. Răgetele masculului sunt mai puternice și mai
profunde decât cele ale femelei. Într-o noapte senină răgetul se aude până la cinci kilometri
distanță. Jaguarul emite răgete pentru a avertiza alți indivizi și astfel să rezolve problemele
teritoriale fără lupte, precum și pentru a anunța dorința de împerechere. Masculul emite răgete mai
puternice decât femela.

11.4. Traheea (Trachea)

Traheea este un conduct impar și flexibil care permite circulația aerului inspirat și/sau
expirat. Traheea continuă laringele și se termină în cavitatea toracică, dorsal de baza cordului, prin
două bronhii principale (dreaptă și stângă). Traheea are aspect de tub uniform calibrat, format prin
succesiunea unui număr variabil (în funcție de specie și de individ) de inele cartilaginoase
incomplete (la mamifere), inele unite între ele prin ligamente fibroelastice. Aceste inele traheale
(schelet cartilaginos) asigură menținerea permanent deschis a lumenului, ligamentele inelare
asigurând traheei posibilitatea de alungire, scurtare și/sau deplasare. Traiectul traheei este
sistematizat în două porțiuni (cervicală și toracică).
În porțiunea cervicală ventrală (Pars cervicalis) traheea este suspendată prin intermediul
fasciei cervicale mijlocii având raporturi cu esofagul, venele jugulare, arterele carotide comune,
trunchiurile vago-simpatice și limfatice traheale, nervii laringieni caudali (recunrenți) și
musculatura cervicală ventrală.
Porțiunea toracică (Pars thoracica) a traheei parcurge spațiul mediastinal până în dreptul
celei de-a cincea vertebre toracale, nivel la care se bifurcă și se continuă cu bronhiile principale
(stângă și dreaptă). Bifurcația traheală (Bifurcatio tracheae) este marcată de un „pinten”
cartilaginos denumit carenă traheală (Carina tracheae), formațiune care proemină în lumenul
traheal. La rumegătoare și suine, de pe partea dreaptă a traheei se mai detașează, înainte de
bifurcație, bronhia traheală (Bronchus trachealis), bronhie care ventilează lobul apical al
pulmonului drept. În cavitatea toracică, traheea prezintă raporturi anatomice cu mușchiul lungul
gâtului, cu esofagul, cu vena cavă cranială (și afluenții acesteia), cu trunchiul brahiocefalic (și
terminalele acestuia), cu limfonodurile mediastinale craniale, cu arterele pulmonare, cârja aortică,
canalul toracic, nervii vagi, timusul (la tineret), vena azygos și nervii cardiaci.
La exterior, traheea este acoperită de adventice, iar la interior este tapetată cu mucoasă.
Între aceste două structuri sunt dispuse cartilajele traheale (Cartilagines tracheales), cartilaje unite
între ele prin ligamentele inelare (Ligg. anularia s. trachealia) care reprezintă treceri ale
pericondrului de pe un cartilaj pe altul. Cartilajele traheale sunt discontinue dorsal, între
extremitățile lor rămânând un spațiu variabil (în funcție de specie), spațiu care este completat de un
perete membranos (Paries membranaceus). Mușchiul traheal (Musculus trachealis) este dispus
numai în partea dorsală a inelelor traheale și întărește peretele membranos al acestora. Este format
din fibre musculare netede dispuse transversal la fața internă a inelelor traheale (la ecvine,
rumegătoare, suine) sau externă (la carnivore și leporide). Atunci când se contractă, mușchiul
traheal are rolul de a apropia extremitățile cartilajelor și de a reduce lumenul traheal. Mucoasa
traheei este asemănătoare cu cea din porțiunea infraglotică laringiană și cu cea a bronhiilor, cu care
de altfel se continuă.
La ecvine sunt 48-60 inele cartilaginoase ale căror extremități se suprapun în timpul vieții,
însă, înainte cu 7-8 cm de bifurcația traheală distanța dintre aceste extremități libere crește, iar
spațiul este completat cu lame cartilaginoase subțiri cu contur neregulat.
140
 La bovine traheea este ușor aplatizată lateral. Inelele cartilaginoase, în număr de 48-60, au
extremitățile libere recurbate dorsal și aproape la același nivel, realizând astfel o creastă mediană
dublă. Cu 5-6 cm înainte de birfurcare, traheea emite pe partea dreaptă bronhia traheală sau
accesorie (Bronchus trachealis).
La caprine extremitățile cartilajelor sunt distanțate, astfel că se formează un jgheab în care
se dispune esofagul. Pe dreapta traheea emite bronhia traheală.
La ovine extremitățile cartilajelor traheale sunt recurbate dorsal, însă extremitatea stângă
apare mai înaltă decât cea dreaptă și se formează o creastă traheală simplă. În cavitatea toracică
traheea emite bronhia traheală.
La suine traheea prezintă 30-36 inele, cu extremități suprapuse, traheea având aspect
cilindroid. Traheea emite bronhie traheală pe partea dreaptă.
La canide traheea are 40-46 inele traheale. Extremitățile inelelor apar distanțate și unite
printr-o puternică membrană fibroelastică, iar mușchiul traheal este dispus pe fața externă a
inelelor.
Felinele are 37-43 inele traheale. Inelele au extremitățile ușor curbate spre lumenul traheal.
Mușchiul traheal este dispus asemănător canidelor.
La leporide sunt 45-50 cartilaje traheale care au extremitățile libere ușor suprapuse.
Mușchiul traheal este dispus ca în cazul carnivorelor.

11.5. Bronhiile (Bronchi)

Bronhiile principale (dreaptă și stângă) (Bronchus principalis dexter et sinister) se

formează prin bifurcarea traheei la nivelul mediastinului cardiac (mijlociu). Structura bronhiilor
este asemănătoare cu cea a traheei. După un scurt traiect extrapulmonar fiecare bronhie principală
pătrunde în pulmonul de aceeași parte prin hil și formează arborele bronhic (Arbor bronhalis). În
pulmon fiecare bronhie principală se împarte în bronhii lobare (Bronchi lobares). Fiecare bronhie
lobară emite bronhii segmentare (Bronchi segmentales). Bronhia segmentară emite ramuri
subsegmentare din care se formează bronhiolele (Bronchuli), ale căror ultime diviziuni (bronhiole
terminale, apoi respiratorii) poartă lobulii pulmonari (Lobuli pulmonis). La rumegătoare și suine
traheea emite pe partea dreaptă, cu câțiva centimetri înainte de bifurcația traheală, o bronhie
traheală (Bronchus trachealis) care asigură ventilarea lobului cranial al pulmonului drept.

141
 CAPITOLUL 12
PULMONII (Pulmones)
Pulmonii sunt organele esențiale ale respirației, la nivelul lor având loc hematoza. Cei doi
pulmoni (stâng și drept) ocupă cea mai mare parte a cavității toracice, fiind dispuși de-o parte și
alta a mediastinului. Sunt atașați traheei și mediastinului prin formațiunile anatomice componente
ale rădăcinii pulmonare, precum și prin ligamentul pulmonar (pliu seros prin care pleura
mediastinală se continuă ca pleură viscerală).
Fiecare pulmon este acoperit de pleura viscerală (pulmonară), fiind invaginat în sacul
pleural situat de aceeași parte. În condiții anatomice normale cavitatea pleurală (situată între pleura
parietală și cea viscerală) este redusă la un spațiu capilar (asemănător cavității peritoneale), spațiu
în care se află o cantitate redusă de lichid pleural. Datorită presiunii negative din cavitatea pleurală,
pulmonul este menținut destins și în contact cu pereții cavității toracice. În momentul deschiderii
cavității pleurale presiunea intracavitară se egalizează cu cea atmosferică (conform legilor fizicii)
și pulmonul devine colabat (își reduce volumul și funcția).

12.1. Conformația pulmonilor

Consistența fiecărui pulmon este moale și spongioasă. Pulmonul drept are masa mai mare
decât cel stâng la toate speciile. Fiecare pulmon prezintă o față laterală sau costală, o față medială,
o margine dorsală, o margine ventrală, o bază și un vârf (apex).
Fața costală sau laterală (Facies costalis s. lateralis) este mulată pe fața internă a
peretelui toracal corespunzător. Este convexă și netedă, fiind cea mai întinsă dintre fețele
pulmonului.
Fața mediastinală sau medială (Facies mediastinalis s. medialis) este mult mai puțin
extinsă. Este dispusă aproape vertical și separată de cea a pulmonului opus prin mediastin. Prin
marginea dorsală vine în contact cu coloana vertebrală. Fața mediastinală prezintă o largă
depresiune numită amprenta cardiacă (Impressio cardiaca), iar dorso-caudal de această amprentă
este dispus hilul pulmonar (Hilus pulmonis). Hilul pulmonar este o suprafață neacoperită de pleura
viscerală prin care pătrund sau ies în/din pulmon structurile care constituie rădăcina pulmonară
(Radix pulmonis), respectiv bronhiile pulmonare, arterele, venele și nervii pulmonului.
Marginea dorsală (Margo dorsalis s. obtusus) este groasă, rotunjită și ocupă șanțul
costovertebral.
Marginea ventrală (Margo ventralis) separă fața costală de cea mediastinală, este mai
scurtă și mai subțire decât cea dorsală și prezintă incizuri care delimitează lobii pulmonari.
Baza pulmonului (Basis pulmonis) sau fața diafragmatică (Facies diaphragmatica) este
concavă și se mulează pe convexitatea mușchiului diafragm.
Vârful sau apexul pulmonului (Apex pulmonis) este rotunjit sau ascuțit în funcție de
specie, fiind dispus cranial.
Pulmonii majorității mamiferelor sunt divizați în lobi prin fisuri (Fisurae) sau incizuri mai
mult sau mai puțin adânci. Numărul și dispunerea lobilor prezintă o mare variație specifică.
Fisurile sunt extrem de adânci la carnivore și leporide, la care ajung la hil sau în imediata apropiere
a acestuia. Pulmonii sunt aproape la fel de incizați la primate (oameni și maimuțe), dar mult mai
puțin adânc incizați la suine și rumegătoare. Incizurile sunt extrem de reduse (practic absente) la
ecvine și camelide, ai căror pulmoni sunt, cu excepția prezenței lobului accesoriu, în întregime
masivi, fără alt semn de diviziune decât amprenta și incizura cardiacă. În realitate lobii sunt
caracterizați mai mult prin organizarea lor (structură) decât prin delimitarea exterioară (prin
fisuri/incizuri). În acest sens pulmonii ecvideelor prezintă un aranjament lobar care nu diferă
142
apreciabil de cel al celorlalte specii. Semnificația funcțională a fisurilor și a lobilor nu este complet
cunoscută. Se poate constata doar că incizura este cu atât mai profundă cu cât coloana vertebrală
este mai flexibilă, mai mobilă și mișcările diafragmei mult mai ample. Dar acești factori
interferează cu alții, cum ar fi: topografia și volumul cordului, forma toracelui, masa și topografia
ficatului, stomacului și intestinului, fără să se poată deduce o regulă absolută. Cert este că
împărțirea în lobi răspunde nevoilor mecanice și facilitează mișcările pulmonilor, dar se supune
determinismului genetic specific fiecărei specii. Numărul și adâncimea fisurilor sunt, de asemenea,
supuse unor variații individuale, în general de importanță minoră. Fiecare lob este deservit de
propria sa bronhie lobară.
Fiecare pulmon prezintă doi lobi fundamentali, unul cranial (Lobus cranialis) și unul
caudal (Lobus caudalis). În fiecare dintre lobi teritoriul deservit de prima bronhie segmentară
ventrală poate avea o organizare lobară și poate fi izolat printr-o incizură dând astfel naștere unui
lob suplimentar, cunoscut sub numele de lob mijlociu (Lobus medius) (denumit anterior „lob
cardiac”) a cărui topografie (dispunere) este variabilă.
Numărul și dispunerea lobilor sunt variabile în funcție de specie.
În general, există doi lobi pentru pulmonul stâng (cranial sau apical – Lobus cranialis și
caudal sau diafragmatic – Lobus caudalis). La rândul său, lobul cranial este împărțit printr-o fisură
intralobară într-o porțiune cranială (culmen) și una caudală (lingula).
Pulmonul drept prezintă patru lobi (cranial, mijlociu, caudal și accesoriu sau azygos –
Lobus accessorius). Lobul accesoriu se formează prin compresia exercitată de către vena cavă
caudală asupra lobului caudal. La rumegătoare lobul cranial al pulmonului drept este divizat
printr-o incizură intralobară într-o porțiune cranială și una caudală.
Pulmonii sunt acoperiți cu foița viscerală a pleurei și constituiți dintr-un un țesut conjunctiv
pulmonar și parenchim. De pe fața internă a structurii conjunctive se detașează în parenchim
septumuri (travei) care îl subdivid în lobuli pulmonari. Aceste travei, în funcție de grosimea lor, pot
delimita pe suprafața pulmonului un „desen lobular” mai mult sau mai puțin vizibil. Există de
asemenea artere, vene, vase limfatice și nervi.
Lobulii pulmonari (Lobuli pulmonis) sunt entități anatomice cu forme și volume variabile,
fiecare fiind ventilat de câte o bronhiolă lobulară (Bronchuli lobulares) (v. Histologia).
Lobii pulmonari sunt porțiuni ale țesutului pulmonar încadrate de fisuri sau incizuri
(scizuri) interlobare de adâncimi variabile în funcție de specie.

12.2. Pulmonii la mamiferele domestice

Ecvine. Cei doi pulmoni sunt aproape simetrici, masivi și cu fisuri interlobare reduse.
Pulmonul stâng are doi lobi, iar pulmonul drept patru lobi. Pulmonul drept prezintă un lob
accesoriu (azygos) bine dezvoltat. La pulmonul stâng porțiunea caudală a lobului cranial este
redusă sau chiar absent. La pulmonul drept lobul mijlociu (cardiac) este redus (puțin distinct).
Lobii craniali (apicali) au vârfurile rotunjite. Țesutul conjunctiv interlobular este slab reprezentat,
astfel că „desenul lobular” lipsește sau este foarte slab conturat.
Bovine. Pulmonii sunt asimetrici, cel drept fiind mult mai lung și mai gros. Ambii pulmoni
prezintă incizuri interlobare adânci care însă nu ajung până la hil. Conturul lobulilor este evident pe
toată suprafața pulmonilor datorită țesutului conjunctiv interlobular abundent. Lobulația apare sub
forma unui desen poliedric pe toată suprafața pulmonilor. Pulmonul drept, mai mare, prezintă patru
lobi delimitați prin fisuri adânci care nu ajung însă până la hil. Lobul cranial (apical) este divizat
într-o porțiune cranială (lob apical cranial) și una caudală (lob apical caudal) printr-o fisură
intralobară. Porțiunea cranială (Pars cranialis), foarte dezvoltată, se orientează spre stânga pe sub
trahee și vena cavă cranială deviind mediastinul spre stânga. Porțiunea caudală (Pars caudalis)
este mai redusă. Pulmonul stâng, mai scurt, este divizat în doi lobi: cranial (cu două porțiuni -
cranială și caudală) și caudal. Cele două porțiuni ale lobului cranial drept sunt ventilate de către
bronhia accesorie (traheală).
143
 Pulmonii la ecvine – vedere dorsală
(după König, H.E. și Liebich, H.G., 2007)
1. trahee, 2. pulmon stâng – porțiunea cranială a lobului cranial, 3. pulmon stâng – porțiunea caudală a lobului cranial,
4. pulmon stâng – lob caudal, 5. pulmon drept – lob cranial, 6. pulmon drept – lob mijlociu,
7. pulmon drept – lob caudal, 8. pulmon drept – lob accesoriu, 9. limfonoduri bronhotraheale (pe partea stângă),
10. limfonoduri bronhotraheale (pe partea dreaptă), 11. limfonoduri bronhotraheale mijlocii

Pulmonii la bovine – vedere dorsală

(după König, H.E. și Liebich, H.G., 2007)
1. trahee, 2. pulmon stâng – porțiunea cranială a lobului cranial, 3. pulmon stâng – porțiunea caudală a lobului cranial,
4. pulmon stâng – lob caudal, 5. pulmon drept – porțiunea cranială a lobului cranial, 6. pulmon drept – porțiunea
caudală a lobului cranial, 7. pulmon drept – lob mijlociu, 8. pulmon drept – lob caudal, 9. lob accesoriu,
10. bronhia traheală și limfonodurile traheobronșice craniale, 11. lomfonoduri traheobronșice,
12. limfonoduri pulmonare

Ovine și caprine. Pulmonii rumegătoarelor mici sunt asemănători cu ai bovinelor. La

ovine desenul lobular subpleural nu este prezent. La caprine lobulația este vizibilă pe lobii craniali
și mijlocii. Ca și la bovine, la rumegătoarele mici traheea emite pe dreapta o bronhie traheală
destinată lobului cranial drept (atât porțiunii craniale, cât și celei caudale).

144
 Pulmonii la (A) ovine și la (B) caprine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. lobul cranial – porțiune cranială, 1'. lobul cranial – porțiune caudală, 2. lobul mijlociu, 3. lobul caudal,
4. lobul accesoriu, a. trahee, b. bronhie principală, c. bronhie lobară și bronhie traheală, d. bronhie segmentară

Suine. Pulmonii sunt ușor asimetrici, pulmonul drept fiind mai dezvoltat. Desenul lobular
subpleural este vizibil pe toată suprafața pulmonilor, dar mai estompat comparativ cu bovinele.
Pulmonul drept este divizat în patru lobi: cranial, mijlociu, caudal și accesoriu. Traheea emite
pentru lobul cranial drept o bronhie traheală. Pulmonul stâng are doi lobi: cranial (cu două porțiuni
– cranială și caudală) și caudal. Fisurile interlobare sunt adânci.

Pulmonii la suine – vedere dorsală

(după König, H.E. și Liebich, H.G., 2007)
1. trahee, 2. pulmon stâng – porțiunea cranială a lobului cranial, 3. pulmon stâng – porțiunea caudală a lobului cranial,
4. pulmon stâng – lob caudal, 5. pulmon drept – lob cranial, 6. pulmon drept – lob mijlociu, 7. pulmon drept – lob
caudal, 8. pulmon drept – lob accesoriu, 9. lomfonoduri traheobronșice stângi, 10. limfonoduri traheobronșice mijlocii,
11. bronhia traheală și limfonoduri traheobronșice craniale, 12. limfonoduri traheobronșice drepte

Carnivore. Țesutul conjunctiv interlobular este slab dezvoltat, astfel că desenul lobular
subpleural este absent. Fisurile interlobare sunt foarte adânci ajungând până la hil. Pulmonul drept
prezintă patru lobi: cranial, mijlociu, caudal și accesoriu. Lobul cranial drept este rotunjit, iar cel
stâng ascuțit la canide. La feline, lobul cranial – porțiune cranială al pulmonului stâng și lobul
145
cranial al pulmonului drept sunt ascuțiți (precum un vârf de lance) și au aproape aceeași
dimensiune. Pulmonul stâng la ambele specii are doi lobi: cranial (cu porțiune cranială și caudală)
și caudal.
Leporide. Pulmonul drept este mai mare decât cel stâng. Fisurile interlobare sunt mai puțin
adânci comparativ cu carnivorele, ajungând la o distanță mică de hil. Suprafața pulmonilor prezintă
un desen lobular estompat. Cei doi pulmoni prezintă în profil aspectul unui triunghi dreptunghic a
cărui latură lungă (ipotenuza) este ocupată de marginea dorsală, latura cea mai mică (cateta mică)
de marginea ventrală a lobului cranial, iar latura ceva mai mare (cateta mare) este reprezentată de
marginea ventrală a lobului caudal. Lobii craniali sunt reduși, iar lobii mijlocii sunt foarte
dezvoltați.

Pulmonii la canide (A) și feline (B) – vedere dorsală

(după König, H.E. și Liebich, H.G., 2007)
1. trahee, 2. pulmon stâng – porțiunea cranială a lobului cranial, 3. pulmon stâng – porțiunea caudală a lobului cranial,
4. pulmon stâng – lob caudal, 5. pulmon drept – lob cranial, 6. pulmon drept – lob mijlociu,
7. pulmon drept – lob caudal, 8. pulmon drept – lob accesoriu, 9. limfonoduri traheobronșice

Pulmonii la leporide – vedere dorsală

(după V. Gheție și E. Paștea, 1958)
1. trahee, 2. pulmon stâng – porțiunea cranială a lobului cranial, 3. pulmon stâng – porțiunea caudală a lobului cranial,
4. pulmon stâng – lob caudal, 5. pulmon drept – lob cranial, 6. pulmon drept – lob mijlociu,
7. pulmon drept – lob caudal, 8. pulmon drept – lob accesoriu

146
 CAPITOLUL 13
CAVITATEA TORACICĂ ȘI PLEURA
(Cavum thoracis et Pleurae)

13.1. Cavitatea toracică

Toracele (Thorax) este porțiunea cranială a trunchiului, porțiune delimitată de vertebrele

toracale, coaste și stern (cușca toracică).
Cușca toracică este transformată într-o cavitate închisă – cavitatea toracică – prin
completarea spațiilor interosoase cu fasciile externe ale trunchiului, musculatură, fascia
endotoracică și diafragm, totul fiind acoperit la exterior de musculatura regională, țesut conjunctiv
subcutan și pielea regională. Dimensiunile cavității toracice sunt în mare măsură corelate cu
inserția, poziția și amplitudinea convexității diafragmului, ceea ce face ca această cavitate toracică
să fie mai redusă dimensional comparativ cu cușca toracică.
La toate mamiferele domestice cavitatea toracică are forma unui trunchi de con a cărui
bază mare secționată oblic ventro-cranial este dispusă caudal și concavă caudal. La ungulate,
cavitatea toracică apare aplatizată în sens transversal, aspect corelat cu modul de deplasare al
acestor specii.
Cavitatea toracică prezintă un plafon, doi pereți laterali, un planșeu, o bază (apertură
caudală) și o deschidere (apertură) cranială.
Plafonul (tavanul) este format de fața ventrală a corpurilor și proceselor transverse ale
vertebrelor toracale, discurile intervertebrale, extremitățile proximale ale coastelor și articulațiile
vertebro-costale. Plafonul este mai îngust cranial și mai larg caudal. De fiecare parte a corpului
vertebrelor dorsale există câte un șanț vertebro-costal larg. În porțiunea cranială a plafonului
corpurile primelor șase vertebre toracale sunt acoperite de către mușchiul lung al gâtului, iar în
porțiunea caudală a plafonului ultimele trei corpuri vertebrale sunt acoperite de inserțiile craniale
ale mușchilor psoași. De la nivelul feței ventrale a corpului celei de-a șasea vertebre toracale și
până la sacrum este prezent ligamentul longitudinal ventral (v. Artrologia).
Pereții laterali, convecși în sens dorso-ventral, sunt reprezentați de fața medială a coastelor
și de mușchii intercostali.
Planșeul (podeaua) are aproximativ jumătate din lungimea plafonului. Podeaua este
concavă transversal și are ca bază anatomică fața dorsală a sternului și cartilajele coastelor sternale
acoperite parțial de mușchiul triunghiular al sternului.
Baza cavității toracice (Apertura toracală caudală) este reprezentată de mușchiul
diafragm (v. Miologia), a cărei zonă periferică formează împreună cu peretele costal unghiul
costodiafragmatic (Recessus costodiaphragmaticus), foarte ascuțit, în partea profundă a acestuia
fiind prezent țesut conjunctiv lax.
Deschiderea cranială (apertura toracală cranială) are formă ovalară și este delimitată
dorsal de corpul primei vertebre toracale, lateral de prima pereche de coaste, iar ventral de
manubriul sternal. Prin această deschidere trec mușchiul lung al gâtului, traheea, esofagul, vase
sanguine, nervi, limfonoduri și timusul (la animalele tinere), precum și țesutul conjunctiv dispus în
jurul acestor formațiuni.

147
 13.2. Fascia endotoracică (Fascia endothoracica)

Fascia endotoracică este un strat de țesut conjunctiv fibroelastic subțire care tapetează
pereții cavității toracice. Fascia endotoracică este în continuitate directă cu fascia cervicală
mijlocie. Fascia endotoracică este echivalentul toracic al fasciei transverse a abdomenului. Este
mai bine reprezentată pe peretele costal, unde aderă la suprafața medială a coastelor și a mușchilor
intercostali și la suprafața mușchiului triunghiular al sternului.
Fascia endotoracică este mai aderentă pe diafragm și în special pe centrul tendinos
(aponevroza diafragmului). De asemenea, trimite în mediastin tractusuri fibroase care atașează
organele principale de perete și formează ligamente care atașează pericardul la stern și/sau la
diafragm (ligamentul sternopericardic și ligamentul frenopericardic), într-un mod variabil cu
specia.
La nivelul aperturii toracale craniale, fascia endotoracică se continuă cu fascia cervicală
mijlocie.

13.3. Pleura (Pleura)

Pleura reprezintă seroasa cavității toracice. Pleura formează de fiecare parte a peretelui
mediastinal câte un sac pleural care delimitează câte o cavitate pleurală. Cavitatea pleurală dreaptă
este mai spațioasă decât cea stângă. Fiecare cavitate pleurală este delimitată de pleura parietală
(Pleura parietalis) care tapetează fascia endotoracică și de pleura pulmonară sau viscerală
(Pleura pulmonalis s. visceralis) care acoperă parenchimul pulmonar. În mod normal, cavitatea
pleurală este redusă la un spațiu capilar în care se află o cantitate redusă de lichid seros – lichidul
pleural (Liquor pleurae), acest lichid îndeplinind un rol asemănător celui al cavității peritoneale
(v. Peritoneul).
Pleura parietală (Pleura parietalis) este subdivizată într-o pleură costală (Pleura costalis),
o pleură diafragmatică (Pleura diaphragmatica), o pleură mediastinală (Pleura mediastinalis) și o
pleură pericardică (Pleura pericardiaca). La mamifere pleura dreaptă formează un pliu al venei
cave caudale.
Pleura mediastinală participă împreună cu cea din partea opusă la formarea peretelui
mediastinal. La nivelul cordului aderă intim la fața externă a pericardului fibros fiind denumită
pleură pericardică. La nivelul rădăcinii pulmonare pleura mediastinală se continuă cu pleura
pulmonară (viscerală) prin intermediul ligamentului pulmonar (Lig. pulmonale).
În hemitoracele drept, pleura diafragmatică și cea sternală se detașează și formează un pliu
seros – pliul venei cave caudale sau mezoul vascular (Plica venae cavae) care cuprinde între
foițele sale vena cavă caudală și nervul frenic drept.

13.4. Mediastinul (Mediastinum)

Mediastinul este un perete aproximativ median care împarte cavitatea toracică în două
porțiuni laterale. Mediastinul este acoperit pe fiecare dintre fețele sale de pleura parietală
corespunzătoare, conține organele principale ale toracelui și conferă atașare la rădăcina fiecărui
pulmon. Mediastinul este dispus de la deschiderea cranială a toracelui (apertura toracală cranială)
până la fața cranială a mușchiului diafragm și de la coloana vertebrală până la fața endotoracică a
sternului. Mediastinul se modelează după organele pe care le conține. Cel mai voluminos dintre
acestea este cordul, învelit în pericard. Prin poziția sa cordul determină sistematizarea
mediastinului în precardiac (anterior sau cranial), cardiac (mijlociu) și postcardiac (posterior sau
caudal).

148
 Mediastinul cranial sau anterior sau precardiac/precordial (Mediastinum craniale),
relativ voluminos, este cuprins între apertura toracală cranială și marginea cranială a cordului.
Mediastinul cranial conține traheea care îl străbate de la intrarea toracelui până la baza cordului și
esofag (dorsal de trahee). Ventral de trahee sunt situate artere (trunchiul brahiocefalic, arterele
carotide comune și arterele subclaviculare), vene (vena cavă cranială și rădăcinile acesteia),
conductul (canalul) toracic (un canal limfatic), limfonodurile mediastinale craniale și nervi (nervii
vagi, laringieni caudali/recurenți, frenici și fasciculele cardiace simpatice). Partea ventrală a
mediastinului precardiac este ocupată de timus (la tineret). La rumegătoare mediastinul cranial este
deviat spre stânga și împins până în apropierea peretelui stâng de către lobul cranial – porțiunea
cranială al pulmonului drept.

Secțiune transversală prin (A) mediastinul cranial, (B) mediastinul mijlociu și (C) mediastinul caudal
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. pulmon, b. trahee, b'. bronchie principală, c. esofag, d. aorta toracică, d'. trunchiul brahiocefalic, e. vena cavă
caudală, e'. vena cavă cranială, f. timus, g. cord, h. mediastin, 1. fascia endotoracică, 2. pleura parietală,
3. pleura viscerală, 4. pleura pericardică, 5. pericard fibros, 5'. ligament sternopericardic, 6. pericard seros – foița
parietală, 7. pericard seros – foița viscerală (epicard), 8 și 8'. cavitate pleurală, 9. pleură mediastinală,
10. pliul venei cave caudale, 11. ligament pulmonar, 12. cavitate pericardică

Mediastinul mijlociu sau cardiac sau cordial (Mediastinum medium) este mai larg
(corelat cu diametrul transversal al cuștii toracice). Partea sa ventrală este ocupată de cord (învelit
în pericard), care se dispune la mamiferele domestice în spațiul situat între perechile de coaste
III-VI. Pericardul este acoperit la exterior de către pleura mediastinală (pleura pericardică). Vârful
pericardului este fixat fie pe fața dorsală a sternului, fie pe fața toracică a mușchiului diafragm prin
ligamentul sterno- sau frenopericardic în funcție de specie. Mediastinul mijlociu conține în
porțiunea sa dorsală traheea și bifurcarea ei în cele două bronhii principale, esofagul, vasele mari
(trunchiul pulmonar, aorta, vena cavă cranială, vena cavă caudală și vena azygos), nervii vagi,
limfonoduri (traheobronșice și mediastinale mijlocii) și nervii frenici.
Mediastinul caudal sau postcardiac sau postcordial (Mediastinum caudale) este dispus
între cord, arcul aortic și rădăcina pulmonilor pe de o parte și mușchiul diafragm pe de altă parte.
La mamiferele domestice mediastinul caudal este aproape triunghiular, marginea dorsală, foarte
largă, corespunzând coloanei vertebrale, în timp ce partea ventrală se extinde spre regiunea
xifoidiană. Partea ventrală este îngustă, limitată de pericard și diafragm; nu conține organe cu
excepția nervului frenic stâng care este cuprins într-un pliu propriu al pleurei stângi, iar în pliul
pleurei drepte, vena cavă caudală și nervul frenic drept. La ecvine și carnivore partea ventrală a
mediastinului caudal prezintă un aspect fin cribriform, perforat la adult de nenumărate orificii mici
(Fenestrae mediastini) care îi dau un aspect dantelat (asemănător unei broderii sparte). Prin aceste
mici orificii cele două cavități pleurale comunică una cu cealaltă. Acest aspect explică de ce
149
pneumotoraxul, efuziunile pleurale și pleurezia sunt aproape întotdeauna bilaterale la ecvine. La
carnivore aceste orificii sunt acoperite cu țesut adipos. În partea dorsală mediastinul caudal conține
aorta toracică, canalul toracic, esofagul, trunchiurile vagale și limfonodurile mediastinale caudale.

Secțiune transversală prin mediastinul cranial la bovine (la nivelul celei de-a doua vertebre toracale)
(după R. Barone, 1997)
1. pulmon drept – lobul cranial – porțiune cranială (care trece pe sub trahee în partea stângă, împingând peretele
mediastinul către peretele costal stâng), 2. pulmon stâng – lobul cranial – porțiune cranială, 3. mediastinul cranial
(deplasat foarte mult în stânga de către lobul apical anterior al pulmonului drept), 4. esofag, 5. trahee,
6. trunchiul brahiocefalic, 7. vena cavă cranială

150
 CAPITOLUL 14
ZONELE DE PROIECȚIE ALE VISCERELOR DIN
CAVITATEA TORACICĂ LA MAMIFERELE DOMESTICE

La toate speciile pe pereții laterali ai cavității toracice se proiectează atât pulmonii, cât și cordul.
Aria pulmonară este delimitată de linia de plafon (dorsal), de linia (convexă cranial) care
urmărește marginea caudală a spetei și fața caudală a humerusului (cranial), de linia orizontală
trasată (imaginar) dorsal de stern (la 7-8 cm la ecvine, la 4-5 cm la bovine, la 3-4 cm la carnivore)
(ventral) și de o linie curbă cu concavitatea orientată cranial care corespunde bazei pulmonului
(caudal). La toate speciile spațiul dintre marginea caudală a ariei pulmonare și inserția pe
hipocondru a mușchiului diafragm constituie sinusul pleural costodiafragmatic, sinus care nu este
niciodată ocupat de pulmon (nici în timpul unei inspirații forțate).

Proiecția viscerelor din cavitatea toracică la ecvine

(după R. Barone, 1997)
1, 10. prima pereche de coaste, 2, 11. linia de proiecție a curburii m. diafragm, 3, 12. inserțiile costele ale m. iliocostal,
4, 18. proiecția inserțiilor costale ale m. diafragm, 5, 17. proiecția sinusului costo-diafragmatic al pleurei,
6. marginea bazală (diafragmatică) a pulmonului drept, 7. pulmon drept – lob caudal, 8. pulmon drept – lob cranial,
9. incizura cardiacă a pulmonului drept, 13. pulmon stâng – lob cranial, porțiunea cranială, 14. incizura cardiacă a
pulmonului stâng, 15. pulmon stâng – lob caudal, 16. marginea bazală (diafragmatică) a pulmonului stâng

151
 La ecvine aria pulmonului se proiectează pe linia plafonului de la nivelul ultimului spațiu
intercostal și până la unghiul toracal al spetei, apoi coboară urmărind marginea toracală a spetei și
fața caudală a humerusului până la intersectarea liniei de mijloc în spațiul X intercostal, după care
urmărește hipocondrul la o distanță de aprox. 10 cm până la locul de plecare.
La bovine limita caudală a zonei pulmonare este dată de o linie care pornește de la nivelul
ultimului spațiu intercostal (pe linia de plafon) până la intersectarea liniei de mijloc la nivelul
spațiului VIII intercostal.

Proiecția viscerelor din cavitatea toracică la bovine (A. partea dreaptă, B. partea stângă)
(după R. Barone, 1997)
1, 18. prima pereche de coaste, 2, 20. cupola pleurală (dreaptă și stângă), 3. pulmon drept – lob cranial, porțiune
cranială, 4. incizură interlobară, 5. pulmon drept – lob cranial, porțiune caudală, 6, 17. proiecția curburii mușchiului
diafragm, 7, 16. inserțiile mușchiului ilio-costal toracal, 8, 25. proiecția inserțiilor costale ale mușchiului diafragm,
9, 24. proiecția recesului costo-diafragmatic al pleurei, 10. pulmon drept – lobul caudal, 11. marginea bazală a lobului
caudal drept, 12, 14, 15, 19, 23, 28. incizuri interlobare, 13. pulmon drept – lob mijlociu, 21. pulmon stâng – lob
cranial, porțiune cranială, 22. pulmon drept – lob cranial, porțiune cranială, 26. pulmon stâng – lob caudal,
27. marginea bazală a lobului caudal stâng, 29. pulmon stâng – lob mijlociu
152
 La carnivore marginea caudală a zonei pulmonare se proiectează pe linia ce coboară din
ultimul spațiu intercostal și intersectează linia de mijloc în spațiul VIII intercostal.
Cordul se proiectează cu baza la nivelul liniei de mijloc (între coastele a III-a și a VI-a) și
vârful în apropierea articulației condrosternale VII (la ecvine, suine și carnivore) sau VI (la
rumegătoare).

Proiecția viscerelor din cavitatea toracică la canide (A. partea dreaptă, B. partea stângă)
(după R. Barone, 1997)
1. inserția mușchiului iliocostal, 2. fundul de sac lombo-diafragmatic al pleurei, 3. proiecția convexității mușchiului
diafragm, 4. proiecția fundului de sac costo-diafragmatic al pleurei, 5. proiecția inserțiilor porțiunii costale a mușchiului
diafragm, 6. baza pulmonului, 7. lob cranial (pulmon drept)/lob cranial porțiune cranială (pulmon stâng),
8. lob mijlociu (pulmon drept)/lob cranial porțiune caudală (pulmon stâng), 9. pulmon – lob caudal,
10. incizuri interlobare, 11. cord, 12. a doua coastă

153
 PARTEA A III-A

SISTEMUL (APARATUL) URO-GENITAL

LA MAMIFERELE DOMESTICE
(SYSTEMA UROGENITALE S. APPARATUS UROGENITALIS)
 GENERALITĂȚI
Sistemul uro-genital reunește două grupuri de organe cu funcție diferită.
Organele urinare au funcția de filtrare a sângelui, adică elaborarea și excreția urinei.
Organele genitale au funcția de reproducere.
Organele urinare și cele genitale au relații apropiate, respectiv aceeași constituție la ambele
sexe și terminarea printr-o porțiune comună – sinusul uro-genital (uretra și vestibulul vaginal la
femele, respectiv uretra uro-genitală la masculi).
Pentru a ușura înțelegerea acestor structuri s-a convenit să se studieze separat sistemul
(aparatul) urinar, sistemul (aparatul) genital mascul și sistemul (aparatul) genital femel.

156
 CAPITOLUL 15
SISTEMUL (APARATUL) URINAR (Systema urinarium)
Sistemul (aparatul) urinar este reprezentat de organele care asigură elaborarea și excreția
urinei (Organa urinaria s. Organa uropoetica). Sistemul include organele esențiale (cele care
elaborează urina) reprezentate de cei doi rinichi și organele care asigură excreția (tractul urinar).

15.1. Ontogeneza sistemului urinar

Sistemul urinar are origine mezoblastică dezvoltându-se din zona intermediară

(Mesoderma intermedium) a mezoblastului (zonă situată între somite) și din lama laterală a
mezoblastului (care va genera somatopleura și splanhnopleura).
Organogeneza rinichiului. Mezoblastul intermediar constituie cordonul nefrogen. În
regiunile cervicală, toracală, lombară și sacrată ale embrionului cordonul nefrogen se transformă
într-un organ denumit nefrotom care se fragmentează (metamerizează) în același timp cu formarea
somitelor rezultând un număr de nefrotoame (nefrotomi) egal cu numărul somitelor.
În morfogeneza sistemului urinar se disting trei etape: pronefrosul (pronephros),
mezonefrosul (mesonephros) și metanefrosul (metanephros).
În prima etapă de dezvoltare nefrotoamele ce corespund porțiunii cervicale a cordonului
nefrogen se grupează și formează pronefrosul (rinichiul primordial). Fiecare nefrotom prezintă o
extremitate medială veziculară (nephrostoma) care se prelungește caudal cu un canalicul
(canaliculus nephrostomaticus). Canaliculele confluează între ele rezultând un canal comun
(ductus pronephricus), ureterul primar (canalul Wolff 18), care se deschide caudal în cloacă.
Pronefrosul involuează și dispare foarte rapid persistând numai porțiunea inițială a canalului Wolff.
La mamifere pronefrosul este un organ urinar rudimentar structurat, nefuncțional, cu rol în a
impulsiona dezvoltarea ureterului primar (canalului Wolff).
În etapa a doua de dezvoltare se structurează mezonefrosul (rinichiul intermediar) prin
gruparea nefrotoamelor din regiunile dorsală și lombară ale embrionului, fapt pentru care rinichiul
intermediar mai este numit și rinichi toraco-lombar. Prin invaginarea epitelilui coelomic/celomic
(blastema mesonephroticus) situat de-a lungul mezonefrosului va rezulta un canal paralel cu
canalul Wolff (ductus mesonephroticus), denumit canalul Müller 19. Cele două canale Müller, unul
stâng și altul drept, se îndreaptă caudal spre cloacă care devine sinus uro-genital. În timp ce la pești
mezonefrosul persistă devenind organul principal de excreție, la mamifere mezonefrosul
involuează. Fragmente din extremitatea cranială a mezonefrosului pot persista sub forma unor

18
Caspar Friedrich Wolff (1733, Berlin, Germania – 1794, Sank Petersburg, Rusia) a fost un fiziolog german și unul dintre fondatorii embriologiei. În
1759 a absolvit ca doctor în medicină la Universitatea din Halle cu disertația Theoria Generationis, în care a reînviat și a susținut teoria epigenezei propusă
anterior de Aristotel și William Harvey. Lucrarea a constat din trei părți, una dedicată dezvoltării plantelor, alta dezvoltării animalelor și una considerațiilor
teoretice. Wolff a indicat că organele sunt formate în straturi diferențiate din celulele nediferențiate. Teoria tradițională și cea predominantă speculase că
organismele erau deja preformate în sămânță (teoria preformării), adică în om un homunculus se afla deja în spermă. Părerile lui Wolff nu au fost bine
primite. În timpul Războiului de Șapte Ani Wolff a fost obligat să profeseze ca medic militar în armata prusacă. După război a avut dificultăți în a intra în
viața academică. În cele din urmă, în 1767, cu ajutorul matematicianului Leonhard Euler a obținut titlul de profesor de anatomie la Academia de Științe din
Sankt Petersburg (acum Academia Rusă de Științe). Cercetările lui Wolff au acoperit domenii precum embriologia, anatomia și botanica. El a fost
descoperitorul rinichilor primitivi (mesonephros) sau „corpii Wolffieni” și al canalelor lor excretoare. Wolff le-a descris în disertația sa Theoria
Generationis după ce le-a observat în studiile sale asupra embrionilor de pui (https://hmn.wiki/ro/Caspar_Friedrich_Wolff).
19
Johannes Peter Müller (1801, Koblenz, Germania – 1858, Berlin, Germania) a fost medic, fiziolog, ihtiolog și profesor de anatomie comparată de
naționalitate germană. Cele mai multe contribuții medicale le-a adus în domeniul neurofiziologiei. Astfel, în 1831 confirmă în mod clar legea lui Charles
Bell și François Magendie prin care se realizează distincția dintre nervii motori și cei senzitivi. Pentru aceasta a efectuat experiențe pe broaște și câini.
Secționând rădăcina posterioară a nervilor membrelor care conduceau la măduva spinării a observat că membrele respective își pierd sensibilitatea, dar nu
rămân paralizate. O altă temă de cercetare a lui Müller se referă la nervul trigemen, acea grupare nervoasă responsabilă atât cu senzațiile faciale, dar și cu
anumite acțiuni ca mestecarea, înghițirea. În 1826 Müller formulează legea energiilor nervoase specifice conform căreia nervii nu sunt simpli conductori
pasivi, ci posedă fiecare anumite funcțiuni specifice. Un alt domeniu al preocupărilor sale l-a constituit embriologia, descoperind ceea ce ulterior va fi
cunoscut drept canalul/conductul Müller, canal situat în oviductul femelei la vertebrate, prezent la mascul doar în formă vestigială (https://ro.wikipedia.org/
wiki/Johannes_Peter Muller).
157
conducte aberante în vecinătatea testiculelor sau ca formațiuni canaliculare pe lângă ovar. Din
ureterul primitiv (din canalul Wolff), la mascul se vor forma canalul deferent și glandele seminale,
în timp ce la femele dispare aproape completrămânând câteva resturi care formează epoophoronul.
La ambele sexe extremitatea caudală a tubului mezonenefrotic va genera mugurele ureteral din
care se va diferenția ureterul, o parte din vezica urinară și din uretră.
În etapa a treia de dezvoltare se formează metanefrosul (rinichiul definitiv) (metanephros)
la mamifere. Acesta se diferențiază din ultimile nefrotoame ale cordonului nefrogen unde mase
celulare generează formațiuni tubulare, cu extremitatea veziculară în care pătrunde un mănunchi de
capilare. Aceste formațiuni veziculare se transformă în glomeruli renali, în timp ce la polul opus al
veziculei vor lua naștere celelalte porțiuni ale nefronului.
Organogeneza căilor urinare. Componenta de conducere a rinichiului se formează din
mugurele ureteral (Gemma ureterica) care se dezvoltă intens și se îndreaptă către zona
metanefrogenă. Extremitatea cranială a mugurelui ureteral va genera bazinetul primitiv (Pelvis
renalis primitiva). Vezica urinară se dezvoltă din endodermul intestinului posterior. La mascul
ureterul se deschide în vezica urinară, iar canalul Wolff va deveni canal deferent deschizându-se în
porțiunea prostatică a sinusului uro-genital (Sinus urogenitalis) a cărei porțiune distală va forma
uretra membranoasă și uretra peniană. La femelă ureterul se deschide în vezica urinară care se
continuă cu o uretră foarte scurtă. La ambele sexe după dezvoltarea vezicii urinare canalul
alantoidian se obliterează devenind ligamentul median ombilical (text prelucrat după N. Cornilă –
Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de embriologie), vol. II, Ed. BIC
ALL, București, 2001).

15.2. Rinichii (Renes s. Nephros)

Rinichii sunt organe pare (drept și stâng) situate în regiunea sublombară cranială și dispuse
în general pe tavanul cavității abdominale, de-o parte și de alta a marilor vase (aorta abdominală și
vena cavă caudală) care sunt dispuse paralel cu coloana vertebrală.
Culoarea rinichilor variază de la maro-roșcat la maro-violet și depinde parțial de cantitatea
de sânge reținută în organ. Rinichii au o consistență fermă, puțin elastică.

15.2.1. Topografia rinichilor

Rinichii sunt organe parenchimatoase dispuse în regiunea sublombară, de-o parte și alta a
porțiunii lombare a coloanei vertebrale. Rinichiul stâng (Ren sinister) este dispus lateral de aorta
abdominală, iar rinichiul drept (Ren dexter) lateral de vena cavă caudală.
Rinichii sunt fixați și suspendați prin presiunea exercitată de viscerele (organele) din
apropiere, de vasele sanguine renale, fasciile renale, capsula adipoasă și peritoneu.
Fascia endoabdominală (transversă a abdomenului) în apropierea coloanei vertebrale
clivează în două planuri și structurează fasciile renale (Fasciae renales), dorsală și ventrală, care
se inseră pe fața ventrală a vertebrelor lombare. Cele două fascii, fascia ventrală sau prerenală
(numită și fascia Toldt 20) și fascia dorsală sau retro-renală (cunoscută și ca fascia Zuckekandl 21),
delimitează loja renală, cele două formațiuni unindu-se lateral. În loja renală este plasat fiecare
rinichi. Între fețele interne ale peretelui lojei renale și capsula fibroasă a rinichiului se găsește
capsula adipoasă (Capsula adiposa) care contribuie la fixarea și protecția rinichiului constituind
totodată și un țesut adipos de rezervă.

20
Carl sau Karl Toldt (1840, Bruneck, Italia – 1920, Viena, Austria) a fost un anatomist austriac. Și-a luat doctoratul la Viena. A fost profesor de
anatomie la Praga și la Viena. Este autorul unui atlas de anatomie umană pentru studenți și medici (Anatomischer Atlas für Studirende und Ärzte) apărut în
1909, tradus și în limba engleză (An atlas of human anatomy for students and physicians). A descris fascia care îi poată numele (M. Ionescu, 1991).
21
Emil Zuckerkandl (1849, Győr, Ungaria – 1910, Viena, Austria) a fost un anatomist și anatomopatolog austriac, autor de tratate și descrieri (a descris
fascia care îi poartă numele) (M. Ionescu, 1991).
158
 Topografia rinichilor – secțiune transversală prin tavanul cavității abdominale (schemă)
(după https://quizlet.com/be/518554277/uro-genital-flash-cards)
1. rinichi, 2. fascia transversă a abdomenului, 3. fascia renală ventrală (prerenală), 4. fascia renală dorsală (retrorenală),
5. peritoneu, 6. artera aortă abdominală, 7. arteră renală, 8. vena cavă caudală, 9. venă renală, 10. capsula adipoasă,
11. pilierii mușchiului diafragm, 12. mușchiul marele psoas, 13. mușchiul pătratul lombelor, 14. mușchiul marele
dorsal, 15. masa comună, 16. aponevroza mușchiul transvers al abdomenului, 17. fascia toraco-lombară

La ecvine și suine ambii rinichi vin în contact cu plafonul cavității abdominale, fiind
acoperiți de seroasa peritoneală numai pe fața lor ventrală. La rumegătoare, datorită presiunii
exercitate de rumen, rinichiul stâng este detașat de plafon și împins la dreapta planului median,
fiind în totalitate acoperit de peritoneu și suspendat printr-un mezou, ceea ce îi asigură o amplă
mobilitate (rinichi flotant). La carnivore și leporide cei doi rinichi sunt dispuși la distanță de
tavanul cavității abdominale, sunt înconjurați de peritoneu și suspendați prin mezouri scurte (cel
stâng fiind puțin mai lung decât cel drept), devenind astfel rinichi flotanți.
La majoritatea speciilor, rinichiul drept este dispus ușor cranial în raport cu cel stâng, vine
în contact cu ficatul, ceea ce determină formarea amprentei renale pe suprafața ficatului. La feline,
cei doi rinichi sunt plasați aproximativ la același nivel, iar la suine rinichiul drept este situat ușor
caudal în raport cu cel stâng (de aceea nu apare amprentă renală pe ficat).

Poziția rinichilor (hașurați) în cavitatea abdominală

(după A. Hillebrand, 2008)
A. rinichi în poziție retro-peritoneală, B. rinichi flotant
1. fascia transversă a abdomenului, 2. peritoneu – foiță parietală, 3. peritoneu – foiță viscerală, 4. mezou renal,
5. artera aortă abdominală și arterele renale, 6. vena cavă caudală și venele renale
159
 15.2.2. Conformația și structura rinichilor

Rinichii mamiferelor domestice sunt organe compacte și cu suprafața netedă, cu excepția

rumegătoarelor mari la care aceasta apare traversată de șanțuri care marchează limitele fiecărui lob
renal. Forma clasică a rinichiului este asemănătoare cu cea a unui bob de fasole (rumegătoare mici,
carnivore și leporide). La celelalte specii (ecvine, bovine, suine) există variații ale formei la unul
sau ambii rinichi.
În general, fiecare rinichi vine în contact cu peretele lombar, este aplatizat dorso-ventral și
cu lungimea mai mare decât lățimea. Rinichiul prezintă două fețe (dorsală și ventrală), două
margini (laterală și medială) și două extremități (cranială și caudală).
Fața dorsală (Facies dorsalis) este orientată spre tavanul cavității abdominale, iar fața
ventrală (Facies ventralis) este în contact cu celelalte organe din cavitate. Cele două fețe (dorsală
și ventrală) sunt ușor convexe.
Marginea laterală (Margo lateralis) este groasă și convexă. Marginea medială (Margo
medialis) este mai scurtă, concavă. La aproximativ jumătatea marginii mediale se află situat hilul
renal (Hilus renalis), o depresiune adâncă la nivelul căreia se dispun formațiunile vasculare și
nervoase renale și unde își are originea ureterul. Hilul renal se continuă în interiorul rinichiului cu
sinusul renal.

Sistemul urinar la ecvine (vedere ventro-dorsală) – schemă

(după R.A. Kainer și T.O. McCracken, 1998)
1. rinichiul drept, 2. rinichiul stâng, 3. glanda suprarenală dreaptă, 4. glanda suprarenală stângă, 5. aorta abdominală,
6. vena cavă caudală, 7. artera renală dreaptă, 8. vena renală dreaptă, 9. ureterul drept, 10. ureterul stâng,
11. vezica urinară, 12. uretra, 13. corticala, 14. medulara, 15. creastă renală, 16. bazinet (pelvis renal)

160
 Rinichii prezintă două extremități sau poli. Extremitatea cranială sau polul cranial
(Extremitas cranialis) a ambilor rinichi vine în contact cu glanda suprarenală, iar în cazul
rinichiului drept și cu lobii drept și caudat ai ficatului (cu excepția suinelor). Extremitatea caudală
sau polul caudal (Extremitas caudalis) este mai rotunjită.
Pentru o mai bună înțelegere a structurii rinichiului la mamiferele domestice este necesară
cunoașterea rinichilor lobați sau compuși ai balenelor, focilor, urșilor polari și vidrelor, specii care
conservă (pe tot parcursul vieții) lobația fetală.
Rinichiul compus sau lobat este alcătuit dintr-un mare număr de lobi renali (Lobi renis), de
până la 3000 la balena de Groenlanda (Balaena mysticetus). Un lob renal este format dintr-o
piramidă de substanță medulară (Pyramis renalis) cu baza acoperită de un strat de substanță
corticală. Vârful bont al piramidei reprezintă papila renală (Papilla renalis) și este cuprins într-o
calice renală (Calix renalis), adică în cupa unei ramuri ureterale. Din această cauză rinichiul
compus (lobat) are aspect de „ciorchine de struguri”. Lobii pot fi independenți sau legați între ei
prin țesut conjunctiv.

Rinichiul la suine – secțiune sagitală

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. capsula renală, b, c. corticala (b'. corticala corticalei, b''. coloane renale), d. medulara sau piramida renală
(baza piramidei), e. papila renală, f. calice renale, g. pelvis renal (bazinet), 1, 4, 5, 6, 7. artere și vene, 3. ureter

La mamiferele domestice lobii renali provin din contopirea mai multor lobi simpli. Când
corticalele lobilor vecini fuzionează complet rinichii au suprafața netedă, iar când fuziunea este
parțială suprafața rinichilor este incizată (la bovine). La bovine fuzionează incomplet și medularele
lobilor, însă vârfurile papilelor rămân libere (la bovine și suine), rinichii fiind denumiți rinichi
pluripapilari. La restul speciilor domestice papilele se contopesc într-o papilă comună sau creastă
renală (Crista renalis), rinichii fiind de tip monopapilar.
Organizarea substanței renale poate fi studiată pe secțiuni sagitale care trec prin poli și
sinusul renal.
Capsula renală (Capsula fibrosa) acoperă parenchimul renal. Este o membrană subțire,
rezistentă și inextensibilă care trimite în parenchim numeroase tracturi (travei) conjunctive fine. De
la nivelul hilului renal capsula se continuă cu adventicea bazinetului și a ureterului.
Parenchimul renal apare diferențiat într-o zonă internă și alta externă. Zona internă –
medulara (Medulla renis) – are aspect striat. Zona externă – corticala (Cortex renis) – apare de
culoare închisă și cu granulații fine. Aspectul particular al fiecărei zone se datorează dispoziției
structurilor histologice și al vaselor sanguine. Întregul parenchim este împărțit în lobi (Lobi
renales) cu limite de separație mai mult sau mai puțin vizibile în funcție de specie. Fiecare lob este

161
format dintr-o piramidă de substanță medulară denumită piramidă renală sau piramidă Malpighi22
(Pyramis renalis) cu baza și laturile acoperite de un strat de substanță corticală. Baza piramidei
renale (Basis pyramidis) emite numeroase prelungiri în corticală, prelungiri denumite radiațiile
medularei sau piramidele Ferrein 23.

Lobul renal – secțiune sagitală

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. capsulă renală, B. corticala, C. medulara sau piramida renală (baza piramidei), D. lobul cortical,
b. corticala corticalei, b'. porțiunea labirintică, b''. porțiunea radiată, b'''. coloane renale, bIV. arteră,
c. piramidă renală, c'. papilă renală

Aceste radiații formează porțiunea radiată a corticalei (Pars radiata). Corticala se

insinuează între priramidele Ferrein formând porțiunea granulară, glomerulară sau labirintică
(Pars convoluta), iar la periferie rămâne o zonă îngustă sub capsula renală denumită corticala
corticalei (Cortex corticis). O piramidă Ferrein împreună cu jumătățile de porțiuni labirintice care
o înconjoară formează lobulii corticali (Lobuli corticales). Vârful piramidei renale prezintă
numeroase orificii (Foramina papillaria) (v. Histologia).
La ecvine, carnivore, rumegătoare mici și leporide lobii renali fuzionează la nivelul tuturor
componentelor. Coloanele renale dispar sau sunt foarte fine, iar piramidele renale fuzionează în
întregime. Medulara apare sub forma unei mase unice acoperite de corticală. Prin fuzionarea
papilelor se formează o papilă comună care proemină în bazinet sub forma unei creste (Crista
renalis). Lobii renali la acest tip de rinichi sunt delimitați doar prin vasele sangvine interlobulare.
La aceste specii rinichii sunt netezi, monopapilari, cu bazinet renal prevăzut cu recesuri.
Indiferent de gradul de fuziune a lobilor, aspectul macroscopic diferit al celor două zone (corticală
și medulară) este determinat de modul de dispunere a componentelor nefronilor, a tubilor colectori
și al vaselor sangvine. Nefronul reprezintă unitatea morfofuncțională a rinichiului și este alcătuit
dintr-un corpuscul renal și un tub urinifer (v. Histologia). Numărul nefronilor variază în funcție de
specie.

22
Marcello Malpighi (1628, Crevalcuore, Italia – 1694, Roma, Italia) a fost un anatomist italian, profesor la Bologna, apoi la Pisa, Messina și medic al
papei Inocențiu al XII-lea (al 239-lea papă, între 1691-1700). Preocupat de anatomia structurii a efectuat injectări pe cadavre și a întreprins cercetări
microscopice la om, alte specii de animale și plante. A fost primul care a recunoscut adevărata structură a pulmonului și că aerul care se află în vezicule
(alveole) nu se amestecă cu sângele din rețeaua vasculară a pereților lor. A descoperit capilarele pielii și a pus în evidență stratul profund al epidermului
(„corpul mucos al lui Malpighi”). A descris glomerulul renal, structura ficatului, a encefalului și s-a ocupat și de studii de anatomie comparată. A publicat
numeroase lucrări cu mare valoare științifică (M. Ionescu, 1991).
23
Antoine Ferrein (1693, Frespech Franța – 1769, Paris, Franța) a fost anatomist, chirurg și medic militar francez. A fost profesor la Montpellier și Paris,
iar în 1742 a devenit membru al Académie des Sciences. A descris corzile vocale, mușchiul geniohioidian superior (la specia umană) și piramidele din
parenchimul renal (care-i poartă numele) (M. Ionescu, 1991).
162
 La bovine lobii renali fuzionează numai prin corticalele care acoperă laturile piramidelor
renale și formează coloanele renale (Bertin 24). Astfel, suprafața rinichilor apare brăzdată de șanțuri
care marchează limitele dintre lobi, iar piramidele renale sunt separate prin coloane renale. Fiecare
papilă renală este individualizată și cuprinsă într-un calice mic (Calix renalis minoris). Prin
fuzionarea mai multor calice mici se formează un calice mare (Calix renalis majoris). Calicele
mare se deschide în două ramuri ureterale care, prin convergență, formează originea ureterului.
Bovinele au rinichi simpli, cu lobația prezentă pe suprafața lor, pluripapilari și lipsiți de bazinet
renal.
La suine corticalele lobilor fuzionează complet formând un strat continuu la periferie, strat
care între piramidele renale se insinuează sub forma coloanelor renale (Bertin). Papilele renale
individualizate sunt cuprinse în calice renale care se deschid în bazinetul renal, nivel de la care se
detașează ureterul. Rinichii sunt simpli, netezi, pluripapilari, cu bazinet renal diverticulat.
Sinusul renal (Sinus renalis) reprezintă spațiul delimitat de parenchimul renal din
interiorul rinichilor. La speciile cu papilă renală comună (creastă renală) sinusul este ocupat în cea
mai mare parte de bazinetul renal. La suine în sinus se află calicele renale și bazinetul, iar la bovine
calicele mici, calicele mari și ramurile ureterale.

15.3. Căile urinare

Căile excretoare (tractul urinar) conduc urina către sinusul urogenital care o evacuează în
exterior. În fiecare rinichi urina este colectată de către bazinet (pelvisul renal). De la acest nivel
este transportată de ureter către un rezervor impar și dispus median, numit vezică urinară, cu rol de
depozit. Contracția vezicii urinare forțează deplasarea urinei în uretră. Uretra are un aspect diferit
în funcție de sex.

15.3.1. Bazinetul sau pelvisul renal (Pelvis renalis)

Bazinetul (pelvisul renal) este adăpostit în întregime în sinusul renal. Pelvisul renal
constituie porțiunea inițială a tractului urinar. Conformația bazinetului variază în funcție de cea a
rinichiului și de modul de dispunere a papilelor renale. Atunci când papilele renale rămân distincte,
pelvisul renal este ramificat și formează în jurul fiecărui vârf de papilă renală un diverticul sau
calice renal (Calix renalis). Atunci când vârful papilelor renale sunt dispuse sub forma unei creste
renale, bazinetul este simplu și alungit.
În toate cazurile, bazinetul este alungit și aplatizat, asemănător rinichiului, prezentând două
fețe (dorsală și ventrală), două margini (laterală și medială) și două extremități (cranială și
caudală). Marginea laterală corespunde papilelor renale. În rinichii pluripapilari (suine, bovine)
bazinetul prezintă prelungiri largi și scurte, numite calice majore (Calices renales majores) care
sunt la rândul lor ramificate în calice minore (Calices renales minores), fiecare dintre ele
acoperind o papilă. În cazul rinichilor monopapilari (ecvine, rumegătoare mici, carnivore, leporide)
marginea laterală, convexă și lungă se deschide pe toată lungimea pentru a cuprinde baza crestei
renale. Bazinetul formează pe fiecare parte a crestei renale adânciturile (recesurile) bazinetului
(Recessus pelvis). În rinichii pluripapilari extremitățile bazinetului sunt reprezentate de calicele
corespunzătoare. La nivelul rinichilor de tip monopapilar bazinetul formează câte un fund de sac,
mai mult sau mai puțin redus, care ocupă aproape în întregime prelungirile sinusului renal. La
ecvine fiecare prelungire prezintă un reces terminal (Recessus terminalis), diverticul îngust și
profund care colectează grupuri de canale papilare mari. Peretele bazinului prezintă trei tunici:
adventiția/adventicea (foarte redusă), tunica musculară (foarte redusă) și mucoasa fină și plisată,
vase și nervi (v. Histologia).
24
Exupère Joseph Bertin (1712, Tremblay, Val-Couesnon, Franța – 1781, Gohard, Franţa) a fost un anatomist francez. În 1741 ajunge la București ca
medic al domnitorului Constantin Mavrocordat, apoi al domnitorului Ioan Mavrocordat. În 1747 se reîntoarce în Franța și se stabilește la Rennes. A realizat
cercetări asupra circulației sangvine în ficatul fetal, a descris cornetele sfenoidului și ligamentul ilio-femural (M. Ionescu, 1991).
163
 15.3.2. Ureterul (Ureter)

Ureterul este un conduct pereche care transportă urina din bazinet (pelvis renal) către
vezica urinară. Este lung și îngust, extensibil și mai mult sau mai puțin aplatizat atunci când este
gol. Fiecare ureter coboară pe peretele lombar, apoi pe cel al cavității pelvine, înainte de a se
dispune între vezica urinară și organele genitale pelvine.
Datorită acestei topografii traseul ureterelor prezintă două porțiuni, una abdominală și alta
pelvină.
Porțiunea abdominală (Pars abdominalis) începe la nivelul hilului renal, nivel la care
continuitatea cu bazinetul se realizează printr-un infundibul. Ureterul se recurbează în sens caudal,
vine în contact cu mușchiul micului psoas (prin intermediul fasciei iliace) și cu marginea medială a
mușchiului marelui psoas, în funcție de specie. Ureterul urmărește acești mușchi până la nivelul
aperturii craniale a cavității pelvine. Pe tot acest traseu ureterul este acoperit de peritoneul parietal.
Porțiunea pelvină (Pars pelvina) continuă porțiunea abdominală în cavitatea pelvină.
Ureterul se orientează oblic, lateral de rect (de care este separat prin peritoneu), apoi se curbează
medial și caudal, pătrunde în plica urogenitală pentru a ajunge la fața dorsală a vezicii urinare.
De-a lungul acestui traseu raporturile cu celelalte formațiuni anatomice din cavitatea pelvină diferă
în funcție de sex.

Organele urinare la femelă

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. rinichi, 1'. bazinet, 2. ureter, 3. vezică urinară, 4. uretră, 5. ostium extern al uretrei (meat uretral), 6. vestibul vaginal,
7. vagin, 8. peritoneu, 9. capsulă renală, 10. planul longitudinal superficial al musculoasei, 11. planul circular al
musculoasei, 12. planul longitudinal profund al musculoasei, 13. ligamentul median al vezicii urinare,
13'. fundul de sac vezico-pubian, 14. mucoasa vezicii urinare, 15. ostiumul ureteral, 16. simfiza ischio-pubiană,
17. rect, 17'. fundul de sac recto-vaginal

La mascul ureterul pătrunde în pliul urogenital, trece dorsal de canalul deferent și ajunge la
fața dorsală a vezicii urinare în apropierea gâtului vezical.
La femelă ureterul pătrunde în ligamentul larg, încrucișează fața medială a vaselor uterine,
ajunge la fundul de sac rectogenital, trece în țesutul conjunctiv retro-peritoneal, încrucișează
extremitatea uterină a vaginului și ajunge la vezica urinară, unde se termină ca la mascul.
Ureterul traversează musculoasa peretelui vezicii urinare oblic, apoi parcurge o anumită
distanță între musculoasă și mucoasă pentru a se deschide apoi pe tavanul vezicii urinare.
Orificiul terminal sau ostiumul ureteral (Ostium ureteris) este delimitat cranial de un pliu
subțire al mucoasei vezicii urinare.
Acest segment terminal al ureterului este uneori descris ca o parte separată – porțiunea
intramurală a ureterului sau porțiunea vezicală a ureterului. Această topografie, alături de pliul
164
mucoasei vezicii urinare la nivelul ostiumului ureteral previne refluxul urinei din cavitatea vezicii
urinare înapoi în ureter. Atunci când vezica urinară este destinsă (de către urina acumulată) sau în
timpul contracției acesteia, porțiunea submucoasă a ureterului este comprimată între peretele
muscular și mucoasă, ceea ce determină ca presiunea să se exercite asupra urinei și să o dirijeze în
sens caudal în uretră. La animalele vii refluxul ureteral de urină apare doar în cazul malformației
ostiumului sau în condiții patologice.
Din punct de vedere structural în componența peretelui ureteral sunt prezente trei tunici:
adventicea, musculoasa și mucoasa, vase și nervi (v. Histologia).
Adventiția sau adventicea (Tunica adventitia) este formată din țesut conjunctiv dens; se
continuă cu cea a bazinetului și cu capsula renală. În partea terminală a ureterului se continuă cu
țesutul conjunctiv perivezical.
Musculoasa (Tunica muscularis) conține trei planuri de fibre – planul longitudinal
superficial (Stratum superficiale longitudinale), planul circular intermediar (Stratum circulare) și
planul longitudinal profund (Stratum profundum longitudinale).
Mucoasa (Tunica mucosa) se află în continuarea celei a bazinetului și se continuă cu cea a
vezicii urinare; este plisată longitudinal atunci când ureterul este gol. Pliurile sale sunt șterse prin
distensie.

15.3.3. Vezica urinară (Vesica urinaria)

Vezica urinară constituie un rezervor musculo-membranos în care urina transportată de

către uretere se acumulează în intervalul dintre micțiuni (urinări). Din vezica urinară urina este
eliminată periodic la exterior prin uretră. Forma vezicii urinare diferă în funcție de specie și de
gradul de plenitudine. Când este goală are aspect mai mult sau mai puțin rotunjit, iar când este
plină are aspect ovoid.
Vezica urinară prezintă un creștet sau un vârf (Apex vesicae s. Vertex vesicae) orientat
cranial, un corp (Corpus vesicae) ce formează porțiunea mijlocie a vezicii urinare și un gât sau col
(Cervix vesicae) orientat caudal și care se continuă direct cu uretra. Pe creștetul vezicii urinare se
poate observa, mai ales la animalele tinere, restul obliterat al canalului urinar sau alantoidian
(Urachus).
La speciile de talie mare și mijlocie (ecvine, bovine, rumegătoare mici, suine) vezica
urinară este dispusă în cea mai mare parte în cavitatea pelvină, în stare de plenitudine depășind
apertura cranială a bazinului, extinzându-se mai mult sau mai puțin în cavitatea abdominală.
La speciile de talie mică (carnivore, leporide) numai gâtul vezicii urinare se află dispus în
cavitatea pelvină, restul organului fiind dispus în cavitatea abdominală, în plenitudine maximă
luând forma unei pere și putând ajunge până în dreptul cicatricii ombilicale.
Fața dorsală a vezicii urinare (Facies dorsalis) la masculi este separată de rect prin pliul
seros recto-genital (recto-deferențial). În acest pliu genital sunt cuprinse canalele deferente. La
femele fața dorsală a vezicii urinare este separată de vagin și uter prin pliul seros vezico-genital.
Prin fața ventrală (Facies ventralis) vezica urinară vine în contact cu fața dorsală a pubisului și cu
mușchiul obturator intern (la animalele de talie mare) sau cu podeaua cavității abdominale (la
animalele de talie mică).
Vezica urinară este acoperită de peritoneu doar în porțiunea care proemină în sacul
peritoneal. La menținerea poziției vezicii urinare contribuie două ligamente laterale și un ligament
vezical median. Fiecare ligament lateral (Lig. vesicae laterale) se întinde între peretele lateral al
bazinului și vezica urinară, marginea liberă a acestuia incluzând ligamentul rotund (Lig. teres
vesicae) care provine din obliterarea parțială sau totală a arterei ombilicale (funcțională la fetus).
Cele două ligamente laterale formează limita dintre fundul de sac peritoneal genito-vezical
(Excavatio genitovesicalis) și fundurile de sac vezico-pubiene (Excavatio pubovesicalis).
Ligamentul median (Lig. vesicae medianum) conectează vezica urinară cu fața dorsală a pubisului
și se continuă până în dreptul ombilicului, respectiv a cicatricei ombilicale. Între foițele acestui

165
ligament sunt prezente fibre musculare netede și restul obliterat al canalului urinar (alantoidian).
Ligamentul median se dispune între cele două funduri de sac peritoneale vezico-pubiene.
Atunci când vezica urinară este goală mucoasa prezintă pliuri longitudinale, cu exceptia
triunghiului vezical nivel la care rămâne netedă. Pe peretele dorsal al cavității vezicii urinare se
reliefează două coloane ureterale (Columnae uretericae) care se apropie una de celalaltă în sens
caudal și se termină fiecare în dreptul orificiului ureteral (Ostium ureteris) respectiv. Aceste
reliefuri reprezintă ureterele situate între mucoasa și musculoasa vezicii urinare și marchează
traiectul submucos al porțiunilor terminale ale ureterelor. În prelungirea caudală a ureterelor sunt
prezente două pliuri ureterale (Plicae urethericae) care se reunesc caudal către uretră și formează
creasta uretrală (Crista urethralis), dispusă median. Caudal, cavitatea uterină se continuă cu
lumenul uretrei, limita dintre vezica urinară și uretră fiind reprezentată de orificiul intern al uretrei
(Ostium urethrae internum). Pliurile ureterale și linia imaginară ce unește orificiile ureterale
delimitează o suprafață triunghiulară denumită triunghi vezical sau trigon Lieutaud 25 (Trigonum
vesicae). Pe acestă suprafață triunghiulară mucoasa vezicii urinare este netedă, mai subțire și mai
aderentă.

Topografia viscerelor în cavitatea pelvină la mascul, secțiune transversală – schemă

(după V. Gheție, 1958)
1. rect, 2. mezorect, 3. vezica urinară, 4. ligamentele laterale ale vezicii urinare, 5. ligamentul median al vezicii urinare,
6. plica uro-genitală, 7. ureter, 8. glanda veziculară, 9. canal deferent, 10. uter masculin

În structura vezicii urinare intră seroasa, musculoasa, mucoasa, vase și nervi (v. Histologia).
Seroasa (Tunica serosa) este reprezentată de peritoneul local și acoperă vezica urinară pe o
suprafață mai mult sau mai puțin întinsă în funcție de specie (la ecvine acoperă numai jumătatea
cranială a vezicii urinare, la bovine ajunge până la gâtul vezicii urinare, iar la celelalte specii se
întinde pe toată suprafața vezicii urinare). Continuitatea seroasei viscerale cu cea parietală se
realizează prin cele trei ligamente vezicale. Între seroasă și musculoasă se dispune un strat subțire
de țesut conjunctiv (Tela subserosa) care este mai bine reprezentat în zonele neacoperite de
peritoneu și are dispunere lamelară.
Musculoasa (Tunica muscularis) vezicii urinare este bine reprezentată și formată din
fascicule musculare netede dispuse în „S” pe trei straturi vag delimitate, două longitudinale (extern
și intern) și unul transversal (mijlociu). La nivelul vârfului vezicii urinare cele trei straturi se
contopesc mai mult sau mai puțin și fasciculele devin spiroidale. Din stratul longitudinal extern se
detașează fibre musculare care intră între lamele ligamentului median formând mușchiul
pubovezical (M. pubovesicalis). În zona gâtului vezicii urinare din straturile longitudinale se

25
Joseph Lieutaud (1703-1780) a fost un medic, anatomist și chirurg francez. Profesor de anatomie la Aix, apoi medic al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic
al XVI-lea ai Franței. „Trigonul vezical” îi poartă numele, deși acesta mai fusese descris și de Nicolas Messa în secolul al XVI-lea (M. Ionescu, 1991).
166
structurează două anse musculare (dorsală și ventrală) care cuprind orificiul intern al uretrei și
acționează ca un sfincter (M. sphincter vesicae).

Topografia viscerelor în cavitatea pelvină la femelă, secțiune transversală – schemă

(după A. Hillebrand, 2008)
linia punctată – fascia transversă a abdomenului, linia continuă – peritoneu
1. rect, 2. mezorect, 3. fose (funduri de sac) pararectale, 4. fund de sac rectogenital, 5. uter, 6. ligamente largi,
7. uretere, 8. fund de sac vezicogenital, 9. ligamente laterale ale vezicii urinare, 10. ligament median al vezicii urinare,
11. funduri de sac pubovezicale, 12. vezica urinară

Joncțiunea ureterovezicală (traiectul intramural al ureterelor) – schemă

(după A. Hillebrand, 2008)
A. vezică urinară goală, B. vezică urinară în stare de plenitudine
Deoarece ureterul străbate oblic pe o anumită distanță tavanul vezicii urinare, urina care se acumulează în cavitatea vezicii urinare (B) exercită o
presiune crescândă (săgeata) asupra tavanului vezical ceea ce conduce la compresiunea ureterului și împiedicarea reîntoarcerii pe ureter a urinei.
1. ureter, 2. cavitatea vezicii urinare, 3. tavanul vezicii urinare, 4. gâtul vezicii urinare

Mucoasa (Tunica mucosa) prezintă un epiteliu de tip urinar și este lipsită de glande. Ea
tapetează întreaga cavitate a vezicii urinare și se continuă cu mucoasa uretrei. Când vezica urinară
este goală, mucoasa formează numeroase pliuri care se șterg pe măsură ce organul se umple cu
urină. Acest fapt se datorează unui bogat strat submucos (Tela submucosa) bogat în fibre elastice.
Submucoasa lipsește la nivelul triunghiului vezical.

167
 15.3.4. Uretra (Urethra)

Uretra este un conduct musculo-membranos care începe de la nivelul gâtului vezicii urinare
prin orificul intern al uretrei (Ostium urethrae internum) și se termină prin orificiul extern al
uretrei (Ostium urethrae externum) sau meat urinar care este dispus diferit în funcție de sex.
Uretra la mascul este lungă și are o structură mai complexă față de uretra femelei. Ea
începe de la orificiul intern al uretrei și se termină la vârful penisului prin orificiul uretral extern.
Uretra la mascul prezintă o porțiune intrapelvină și una extrapelvină (peniană).
Porțiunea intrapelvină (Pars pelvina urethrae) este dispusă pe podeaua cavității pelvine,
între gâtul vezicii urinare și arcada ischiatică. Această porțiune prezintă două segmente în
continuitate unul cu celălalt. Primul segment sau porțiunea preprostatică (Pars preprostatica) este
scurt și servește exclusiv eliminării urinei. Al doilea segment sau porțiunea prostatică (Pars
prostatica) devine un canal urogenital conducând către exterior atât urina, cât și sperma (în acest
fel asigurând depunerea spermei în tractul genital femel).
Cele două porțiuni ale uretrei sunt delimitate una de cealaltă de o proeminență mucoasă
situată pe tavanul uretral în continuitatea crestei uretrale. Această proeminență se numește tubercul
sau colicul seminal (Colliculus seminalis). Pe vârful tuberculului se deschid orificiile celor două
canale deferente (la suine și carnivore) sau al canalelor ejaculatoare (la ecvine și rumegătoare).
Inconstant între cele două orificii se poate observa orificiul uterului masculin sau utriculului
prostatic (Uterus masculinus).
De-o parte și alta tuberculului seminal sunt prezente două depresiuni (Sinus prostaticus) în
care se deschid canalele glandei prostate pe vârful unor mici tuberculi. În apropierea arcadei
ischiatice, pe tavanul uretrei, sunt prezente orificiile canalelor glandelor bulbouretrale. La taur și
vier este prezentă o valvulă ischiatică situată pe tavanul uretrei și care are marginea liberă orientată
caudal, această valvulă mascând orificiile canalelor excretoare ale glandelor bulbouretrale.
Uretra intrapelvină este înconjurată de un strat muscular neted subțire, acesta fiind la rândul
său acoperit de mușchiul uretral (M. urethralis), striat, cu fibrele orientate transversal. La ecvine în
stratul ventral al mușchiului uretral se dispersează mușchiul ischiouretral (M. ischiourethralis) care
se inseră pe arcada ischiatică și pe ramurile corpului penisului.
Uretra părăsește cavitatea pelvină ocolind caudal arcada ischiatică, trece peste rădăcinile
corpului penisului pentru a se dispune în șanțul uretral (Sulcus urethralis) de pe fața ventrală a
corpului penisului. De la acest nivel porțiunea intrapelvină se continuă cu porțiunea peniană a
uretrei.
Porțiunea extrapelvină sau peniană (Pars penina) continuă porțiunea intrapelvină a uretrei
de la nivelul arcadei ischiatice atașându-se corpilor cavernoși alături de care contribuie la realizarea
penisului (organul copulator masculin). Pe parcursul traseului penian uretra este înconjurată de un
strat erectil denumit corpul spongios al uretrei (Corpus spongiosum penis).
Corpul spongios începe cu o porțiune mai dilatată numită bulb penian (Bulbus penis) care
acoperă porțiunea uretrei dispuse între stâlpii corpului cavernos, se continuă cu o porțiune mai
redusă denumită corpul spongios al penisului (al uretrei) care înconjoară ca un manșon uretra, iar
la nivelul vârfului efilat al corpului cavernos formează corpul spongios al glandului (Corpus
spongiosum glandis) (v. organele genitale masculine).
Uretra la femelă este scurtă (6-8 cm la iapă și scroafă, 10-12 cm la vacă, 5-6 cm la cățea).
Uretra feminină se dirijează caudal de la nivelul gâtului vezicii urinare, trece printre planșeul
pelvin și vagin, apoi oblic prin peretele vaginului și se deschide prin orificiul extern al uretrei
(meatul urinar) la limita dintre vagin și vestibulul vaginal, pe podeaua organului copulator femel.
La rumegătoare și suine sub orificiul extern al uretrei este prezent un fund de sac al mucoasei
denumit diverticul suburetral (Diverticulum suburethrale).
Musculoasa uretrei feminine este formată din fibre netede, longitudinale și circulare situate
în continuarea peretelui gâtului vezicii urinare. Pe lângă fibre circulare netede sunt prezente și
fibrele circulare striate ale mușchiului uretral. Ambele categorii de fibre musculare contribuie la
formarea sfincterului uretrei (M. sphincter urethrae).

168
 Epiteliul mucoasei uretrale este de tip urinar, iar în corion se găsesc glande uretrale
(Gll. urethrales).

Secțiune orizontală prin vezica urinară

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. corpul vezicii urinare, B. uretra, C. ureterele, D. diverticul suburetral, E. vârful vezicii urinare,
a. musculoasa, c. mușchi uretral, d. mucoasa vezicii urinare,
1. coloane ureterale, 2. ostium (orificiu) ureteric, 3. pliul ureteric, 3'. trigonul vezical, 4. creasta uretrală

15.4. Sistemul urinar la mamiferele domestice

La ecvine rinichii au suprafața netedă, sunt monopapilari și de culoare maro-roșiatică sau

violacee. Rinichiul stâng are formă asemănătoare unui bob de fasole cu extremitatea caudală de
obicei mai lată comparativ cu cea cranială. Marginea laterală a rinichiului stâng este ușor convexă,
iar hilul mai larg și dispus mai ventral comparativ cu rinichiul drept. Sinusul renal formează un arc
de cerc. Rinichiul drept are aspect cordiform, diametrul său transversal fiind mai mare comparativ
cu cel longitudinal. Marginea laterală a rinichiului drept este foarte convexă, iar hilul este îngust și
adânc. Sinusul renal are aspectul unui „V” alungit. Prin polul cranial rinichiul drept vine în contact
cu ficatul (pe care determină formarea amprentei renale), iar caudal are contact cu baza (cârja)
cecumului. Cecumul, fiind organ cavitar, își modifică volumul și compresează rinichiul, acest fapt
determinând aspectul deosebit al acestuia. Masa rinichilor reprezintă aproximativ 1/300 din masa

169
corporală, în general rinichiul drept având o masă mai mare decât cel stâng. Pe secțiune ecuatorială
coloanele renale sunt puțin vizibile, iar creasta renală (papila comună) proemină într-un sinus renal
îngust. Pe marginea liberă a crestei renale se observă aria ciuruită, suprafață pe care se află
orificiile canalelor papilare ale lobilor renali situați central. Restul canalelor papilare se deschid în
recesurile terminale, două formațiuni tubulare intrarenale care comunică cu bazinetul, dar nu fac
parte din acesta, ele fiind considerate tubi colectori de dimensiuni maxime. Bazinetul este relativ
îngust și limitat la lungimea crestei renale. Mucoasa bazinetului și a porțiunii inițiale a ureterului
conține glande mucoase, secreția acestora conferind urinei un aspect tulbure și filant.
Bovinele au rinichii lobați și de tip pluripapilar. Ei au o culoare roșie-castanie. Șanțurile de
pe suprafața rinichilor sunt profunde și sunt ocupate cu țesut adipos. Rinichiul drept este aplatizat
și elipsoidal, cu extremitatea caudală mai lățită, fapt ce conferă rinichiului un aspect cuneiform.
Hilul este dispus ventral, mai mult sau mai puțin deplasat în sens medial. Rinichiul stâng, dispus la
distanță de plafon, relativ flotant, se aseamănă cu o piramidă cu vârful orientat cranial și apare ușor
torsionat în jurul axei longitudinale (acest aspect se datorează presiunii exercitate de către sacul
ruminal dorsal). Hilul este situat dorsal, este mai îngust decât cel drept, ușor torsionat și orientat
oblic. Sinusul renal al ambilor rinichi este înlocuit cu o fosă renală, mai îngustă la rinichiul stâng.
Rinichii sunt alcătuiți din 12-22 lobi de mărime variabilă reprezentând fiecare un lob renal sau pot
fi rezultatul contopirii a 2-5 lobi renali. Corticala și medulara fețelor de contact ale lobilor sunt
parțial fuzionate, dar vârful papilelor rămân individualizate, separate sau contopite câte 2-5. Masa
rinichilor reprezintă aproximativ 1/500 din masa corporală. Pelvisul renal este reprezentat prin
două ramuri ureterale, una cranială mai groasă și alta caudală. Numărul calicelor renale corespunde
cu numărul papilelor renale. Fiecare rinichi prezintă 10-12 calice majore care se deschid în
ramurile ureterale și drenează fiecare câte 2-4 calice minore. Ureterul stâng trece la dreapta
planului median, ventral de ureterul drept, apoi trece în continuare în cavitatea pelvină. Peritoneul
acoperă aproape în întregime vezica urinară, aceasta având o formă ovală alungită. Mușchiul
uretral cuprinde și diverticulul suburetral. Stratul spongios al uretrei feminine este foarte dezvoltat.

Rinichii la mamiferele domestice

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. bovine – rinichiul drept, A'. bovine – rinichiul stâng, B. ovine, C. suine, D. canide, E. feline,
F. ecvine – rinichiul drept, F'. ecvine – rinichiul stâng

La rumegătoarele mici rinichii au suprafața netedă, sunt monopapilari și au forma unui

bob de fasole, cu fețele convexe și secțiunea transversală rotunjită. Frecvent rinichiul stâng este
flotant și aplatizat lateral datorită presiunii exercitate de către rumen. În vecinătatea hilului, sub
capsula renală se pot observa câteva venule reduse ce se orientează spre hil. Capsula adipoasă, mai
ales a rinichiului stâng, este foarte dezvoltată. Masa unui rinichi ajunge la 100-160 g. Conformația
170
exterioară a rinichilor rumegătoarelor mici este asemănătoare cu cea a rinichilor canidelor. Creasta
renală este încadrată de pseudopapile (10-16 la ovine, 10 la caprine). Bazinetul prezintă o porțiune
centrală care cuprinde creasta renală și recesuri colaterale.
La suine rinichii sunt de tip pluripapilar, au suprafața netedă, culoare brun-roșiatică sau
brun-deschis. La animalele aflate în stare bună de întreținere capsula adipoasă apare foarte
dezvoltată. Rinichii sunt aplatizati dorso-ventral și cu lungimea aproximativ de două ori mai mare
decât lățimea. Hilul este relativ redus, situat aproximativ la mijlocul marginii mediale. Suinele
reprezintă singura specie de mamifere domestice la care rinichii sunt situați aproximativ la același
nivel, frecvent rinichiul stâng fiind situat ușor cranial comparativ cu rinichiul drept. Ambii rinichi
reprezintă 1/350 din masa corporală. Medulara reprezintă jumătate sau chiar o treime din grosimea
corticalei. Coloanele renale sunt puțin vizibile. Papilele renale proemină în sinusul renal. Ele
reprezintă fie vârful unei singure piramide medulare, fie vârfurile contopite a 2-5 piramide.
Papilele simple sunt conice, în timp ce papilele compuse au aspect de burelet sau prezintă mai
multe proeminențe. În medie sunt 8-12 papile renale. Bazinetul este amplu și ocupă cea mai mare
parte a sinusului renal. El prezintă o cavitate centrală mai spațioasă și două recesuri polare sau
calice majore. Uretra feminină are un strat muscular circular neted bine dezvoltat.
Rinichii canidelor sunt asemănători cu cei ai rumegătoarelor mici. În stare proaspătă au o
culoare brun-violacee și sub capsula renală se observă venule cu aspect stelat (steluțe Verheyen 26)
pe toată suprafața acestora. Aceste venule stelate dispar pe rinichii expuși la aer și la cei conservați.
Masa rinichilor reprezintă 1/160-1/200 din masa corporală. Corticala și medulara au aproximativ
aceeași grosime. Papila comună (creasta renală) este încadrată de 12-16 pseudopapile. Bazinetul
prezintă, la fel ca și la celelalte specii, recesuri colaterale. Vezica urinară este dispusă în întregime
în cavitatea abdominală, fiind acoperită de marele epiplon.
La feline rinichii au forma unor boabe de fasole și reprezintă aproximativ 1/120 din masa
corporală. La adult au culoare galbenă-rozalie datorită acumulării unei mari cantități de lipide în
pereții nefronului. Sistemul venelor subcapsulare este foarte dezvoltat, fiind reprezentat de 4-6
vene cu aspect arboriform ce converg spre hil. Ele sunt vizibile prin transparența capsulei renale.
Leporidele au rinichii mai mici comparativ cu felinele și reprezintă aproximativ 1/160 din
masa corporală. Forma este asemănătoare cu a rinichilor de canide și ovine, însă hilul este
aplatizat, îngust, profund și mai apropiat de polul cranial. Rinichii leporidelor au culoare
brun-ciocolatie. Corticala este de două ori mai subțire comparativ cu medulara. Sunt prezente 6-8
piramide renale delimitate doar prin intermediul vaselor sangvine interlobare, iar creasta renală
este groasă și proeminentă. Bazinetul este asemănător cu al carnivorelor. Porțiunile abdominale ale
ureterelor sunt dispuse la distanță de aorta abdominală și de vena cavă caudală. Vezica urinară este
în întregime dispusă în cavitatea abdominală, iar când în ea se acumulează o mare cantitate de
urină, vârful vezicii urinare depășește cranial regiunea ombilicală. Nu sunt prezente ligamentele
laterale ale vezicii urinare. Uretra feminină este mai lungă comparativ cu a carnivorelor. Deasupra
orificiului extern al uretrei este prezentă o dezvoltată valvulă mucoasă transversală.

26
Philip Verheyen (1648, Verrebroek, Belgia – 1710, Leuven/Louvain, Belgia) a fost un chirurg, anatomist și autor flamand. Pastorul satului l-a luat sub
ocrotirea sa, fiind trimis la Leuven/Louvain în 1672, unde a petrecut trei ani la Trinity College. Încheind studiile în arte liberale în 1675, Verheyen a
continuat să studieze teologia. O boală a dus la amputarea piciorului stâng, făcându-l inapt pentru cler. Acest eveniment l-a determinat să se orienteze spre
medicină. A început medicina inițial la Trinity College și din 1681 până în 1683 a studiat la Leiden. S-a întors la Leuven în 1683, obținând acolo doctoratul
în medicină. A predat lecții de anatomie și chirurgie și a practicat și medicina clinică. Ca urmare a numeroaselor sale publicații într-o perioadă scurtă de
timp a dobândit renume atât în țară, cât și în afara țării. În 1693 a publicat Corporis Humani Anatomia (M. Ionescu, 1991).
171
 CAPITOLUL 16
SISTEMUL (APARATUL) GENITAL (Organa genitalia)

Organele genitale se dezvoltă în cavitatea abdominală în apropierea mezonefrosului (unde

rămân la majoritatea speciilor) și migrează ulterior în regiunea inghinală sau perineală la masculii
unor mamifere.
După originea embrionară, topografie și funcție aceste organe sunt sistematizate în trei
segmente, respectiv gonadele (organele esențiale sau porțiunea glandulară, reprezentate de
testicule sau ovare), căile conducătoare sau porțiunea tubulară (reprezentate de canalul
epididimar, canalul deferent și canalul ejaculator la mascul și de oviduct, uter și vagin la femelă)
și porțiunea urogenitală (reprezentată de uretră, glande bulbouretrale și penis la mascul și de
vestibulul vaginal și vulvă la femelă).

16.1. Organogeneza sistemului (aparatului) genital

La vertebrate, gonadele (Gonada) se dezvoltă la nivelul feței mediale a mezonefrosului, în

regiunea sublombară a embrionului.
Etapa nediferențiată (Status indifferens) corespunde perioadei din dezvoltarea
embrionului și foetusului în care se produc o serie de transformări morfogenetice comune pentru
ambele sexe.
În această etapă nu se poate distinge morfologic sexul viitoarei gonade, deși sexul viitorului
individ este stabilit genetic în momentul fecundației prin configurația cromozomială a zigotului.
Endoteliul celomic (Epithelium coelomicum) de pe versantul medial al mezonefrosului,
denumit epiteliu germinativ (Waldeyer 27), se îngroașă datorită proliferării active a celulelor
componente, antrenând totodată și proliferarea mezenchimului (Mesenchyma) subiacent. Se
formează în acest fel o proeminență redusă, cu aspect de creastă, denumită creastă germinativă
(Waldeyer) sau genitală (Crista genitalis). Pe creasta genitală vin să se implanteze celulele
germinale primordiale (Cellulae germinales primordiales) sau gonocitele primare care se desprind
din endoblastul alantoidian de unde migrează (Migratio) pe calea mezenterului dorsal. Sub
acțiunea gonocitelor primare se declanșează înmulțirea elementelor mezoteliale ale endoteliului
celomic, apărând eminența genitală.
Epiteliul germinativ ce acoperă eminența genitală este format din gonocite primare și celule
celomice. Gonocitele primare sunt celule mari, cu citoplasma granulară, bogată în lipide. Au un
nucleu vezicular, cu nucleolul evident. Ele se vor diferenția în spermatozoizi și în ovule.
Celulele epiteliale celomice sunt celule vegetative mici, cu citoplasmă clară și nucleul
ovalar sărac în cromatină. Ele vor genera celulele stromei din gonade, precum și celulele endocrine
din ovar și testicul.
Epiteliul germinativ proliferează și trimite muguri în mezenchimul subiacent, muguri ce
vor forma cordoanele sexuale (Chordae sexuales) primare, care sunt de două feluri. Unele scurte și
groase care nu se distanțează mult de epiteliul germinativ denumite cordoane sexuale corticale și
altele ce pătrund adânc în eminența genitală, subțiri, ondulate și unite la extremitățile lor profunde
denumite cordoane sexuale medulare. Printre cordoanele sexuale se găsește țesut mezenchimal.

27
Heinrich Wilhelm Gottfried von Waldeyer-Hartz (1836-1921) a fost un anatomist german, cunoscut pentru rezumatul teoriei neuronilor și pentru
denumirea cromozomului. El este amintit și de structurile anatomice ale corpului uman care au fost numite după el: inelul amigdalian al lui Waldeyer
(inelul de țesut limfoid al nazo- și orofaringelui) și glandele lui Waldeyer (ale pleoapelor). Printre multe alte studii anatomice și embriologice ale sale,
Waldeyer a devenit cunoscut pentru cercetările sale de pionierat privind dezvoltarea dinților și a părului, mulți dintre termenii pe care i-a inventat sunt încă
folosiți și astăzi. De asemenea, a publicat primele studii embriologice, anatomice și funcționale despre țesutul limfatic nazo-oro-faringian care i-a primit
numele (după M. Ionescu, 1991).
172
 Etapa diferențierii sexuale cuprinde intervalul de timp din dezvoltarea foetusului în care
se formează organele componente ale sistemului genital specifice fiecărui sex (text prelucrat după
N. Cornilă – Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de embriologie),
vol. II, Ed. BIC ALL, București, 2001).

16.2. Sistemul (aparatul) genital mascul (Organa genitalia masculina)

Sistemul (aparatul) genital mascul este format din toate organele responsabile cu
producerea spermei și depunerea acesteia în tractul genital femel.
Sperma (Spermium) sau materialul seminal (Semen) este alcătuită dintr-un lichid cu o
compoziție complexă numit plasmă seminală care conține în suspensie, pe lângă alte câteva
elemente microscopice, un număr foarte mare de spermatozoizi (Spermatozoa) cărora le asigură
supraviețuirea.
Elaborarea spermatozoizilor sau spermio- și spermatogeneza este asigurată permanent de
testicule. Gameții sunt apoi stocați în căile genitale, testiculele producând o parte din plasma
seminală. Plasma seminală produsă de testicule este completată cu puțin timp înainte de ejaculare
de secreția glandelor atașate la tractul genital. Sistemul genital mascul are trei părți principale,
fiecare având echivalentul său în sistemul genital femel: gonadele masculine (testiculele), tractul
genital masculin sau tractul spermatic (epididimul, canalul deferent și uretra uro-genitală), glandele
atașate (anexe) (glande veziculare, prostată și glande bulbo-uretrale) și organul copulator masculin
sau penisul.
Ontogenetic, testiculele, epididimele și porțiunile inițiale ale canalelor deferente se dezvoltă
în regiunea sublombară (pe plafonul cavității abdominale). Din această regiune migrează și ajung
în afara cavității abdominale stabilindu-se în pungile (bursele) testiculare plasate în regiunea
inghinală (ecvine, rumegătoare) sau perineală (suine, carnivore, leporide). Aceste pungi (burse)
testiculare sunt formate prin suprapunerea mai multor învelitori (Tunicae testes) cu origine intra- și
extraabdominală.

16.2.1. Organogeneza sistemului (aparatului) genital mascul

Sistemul genital mascul este alcătuit din gonade, căi genitale (spermatice), glande accesorii
(anexe) și organul copulator.
Cordoanele sexuale (Chordae sexuales) se desprind de epiteliul germinativ al crestei
genitale și se transformă în cordoane testiculare sau cordoane seminifere, formate din
spermatogonii și celule de susținere de origine mezotelială. Elementele mezenchimale situate între
epiteliul germinativ și cordoanele sexuale se condensează formând albugineea, aceasta
(albugineea) trimițând septuri conjunctive interlobulare. Celulele mezenchimale intercordonale se
transformă în celule endocrine care, în totalitate, vor structura glanda interstițială a testiculului.
Epiteliul coelomic de pe suprafața crestei genitale va deveni epiteliul seroasei vaginale a
testiculului. În cordoanele testiculare celulele vegetative vor forma celulele de susținere (Sertoli 28),
iar gonocitele vor deveni spermatogonii, ambele tipuri de celule intrând în structura tubului
seminifer.
Tubii drepți se formează din cordoanele sexuale medulare, scurte și drepte. Rețeaua
testiculară ia naștere prin tubularizarea blastemului reticular, format prin anastomozarea unor
cordoane de celule mezoteliale ce continuă în profunzime cordoanele testiculare. Canalele și

28
Enrico Sertoli (1842-1910) a fost un fiziolog și histolog italian, originar din Sondrio. A studiat medicina la Universitatea din Padova. Și-a continuat
studiile de fiziologie la Viena și la Tübingen. Din 1870 până în 1907 Sertoli a fost profesor de anatomie și fiziologie la Școala Regală de Medicină
Veterinară din Milano, iar după 1907 a lucrat ca profesor de fiziologie. La Milano a fondat laboratorul de fiziologie experimentală. Sertoli este cunoscut
pentru descoperirea în 1865 a celulei eponime Sertoli. Aceste celule căptușesc tubulii seminiferi contorți ai testiculului și oferă hrană și sprijin pentru
dezvoltarea spermatozoizilor (după M. Ionescu, 1991).
173
conurile eferente se formează prin transformarea în tuburi a cordoanelor testiculare care leagă
rețeaua testiculară de canalul Wolff.
Căile genitale mascule se dezvoltă din canalele Wolff. Canalul epidimar se dezvoltă din
porțiunea cranială; canalul deferent din porțiunea mijlocie; iar canalul ejaculator și glandele
veziculare din porțiunea terminală.
Prostata are origine endodermală, mugurii prostatici apărând prin evaginarea epiteliului
porțiunii prostatice a sinusului urogenital în care se deschid și canalele Wolff.
Uretra membranoasă se diferențiază tot din sinusul urogenital. Uretra extrapelvină și corpii
cavernoși se formează din tuberculul genital, iar scrotul și dartrosul vor rezulta din cutele genitale.
Canalele Müller regresează și dispar sau generează formațiuni vestigiale, precum: hidatida
testiculară (la extremitatea cranială a canalelor); utriculul prostatic (la extremitatea caudală a
canalelor) și paradidimul (organul Giraldes 29), format din resturi de tuburi mezonefrotice (text
prelucrat după N. Cornilă – Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de
embriologie), vol. II, Ed. BIC ALL, București, 2001).

16.2.2. Migrația testiculară (Descensus testis) și formarea învelitorilor (pungilor,

burselor) testiculare

Apariția și primele faze ale dezvoltării testiculelor au loc în apropierea tavanului cavității
celomice (în dreptul perechilor de somite 16-24), în imediata vecinătate medială a mezonefrosului.
Conform programului genetic care începe să se deruleze din momentul fecundării, la
indivizii care evoluează către sexul mascul, primordiile gonadelor se diferențiază și formează cele
două testicule. În cursul dezvoltării ulterioare a acestora, la majoritatea mamiferelor (incluzând și
mamiferele domestice) are loc o modificare importantă a localizării testiculelor. Acestea se
deplasează de la locul inițial de formare către podeaua cavității abdominale, traversează canalul
inghinal și se dispun în afara cavității.
Tot acest proces reprezintă migrația testiculară. De-a lungul acestui parcurs, testiculele
antrenează mai multe formațiuni cu care se acoperă și care constituie învelitorile testiculare.
Cele mai numeroase specii de mamifere reprezentând grupul mamiferelor exorhide se
remarcă prin această migrație testiculară. Există însă și specii de mamifere (mai reduse numeric)
care păstrează testiculele (pentru tot timpul vieții) în cavitatea abdominală, acestea fiind denumite
mamifere enorhide, în acest grup fiind pahidermele (elefanții), cetaceele (balenele și delfinii),
sirenienii (dugong, lamantin, vaca de mare) etc.
Migrația testiculară are două faze succesive, una pregătitoare și cea de-a doua a migrației
propriu-zise.
Faza de pregătire. Inițial primordiul gonadei (care apare în zona mijlocie a eminenței
genitale) este fixat de tavanul cavității celomice în apropierea mezonefrosului. La un anumit
moment mezonefrosul începe să regreseze, în timp ce metanefrosul (viitorul rinichi) se află în plină
dezvoltare. În același timp, datorită creșterii în lungime a embrionului metanefrosul suferă o
„ascensiune”, în așa fel încât primordiul gonadei se dispune în dreptul polului caudal al rinichiului.
Din primordiul gonadei se dezvoltă testiculul, porțiunea cranială a eminenței genitale
transformându-se în ligamentul cranial al gonadei. Acest ligament va continua să mențină (pentru
o perioadă) legătura testiculului cu plafonul cavității abdominale. Din porțiunea caudală a
eminenței genitale se dezvoltă o altă formațiune denumită gubernaculul testiculului sau ligamentul
director al testiculului (Gubernaculum testis) cu rol de dirijare a deplasării testiculului. Acest
ligament are aspectul unei condensări mezenchimale aflate în continuarea polului caudal al
testiculului, de la care trece pe coada epididimului odată cu diferențierea acestuia. Extremitatea
ligamentului director, opusă celei care este în continuarea testiculului, începe să crească în lungime

29
Joaquim Albino Cardoso Casado Giraldes (Joachim Albin Cardozo Cazado Giraldès sau Joachim Giraldès) (1808-1875) a fost un medic
portughezo-francez, specialist în anatomie și chirurgie, profesor de medicină la Universitatea din Paris. El a descris pentru prima dată un organ vestigial
care amintește de canalele lui Wolff la masculi, o structură cunoscută sub numele de organul Giraldes (după M. Ionescu, 1991).
174
și, la fel ca testiculul în curs de formare, are o poziție retro-peritoneală, inițial la nivelul plafonului
cavității abdominale. Apoi ligamentul se prelungește pe peretele lateral pentru a ajunge în dreptul
podelei cavității abdominale. Odată cu apropierea de podeaua cavității abdominale prin alungire
ligamentul director transformă foița parietală a peritoneului într-o cută seroasă care îl acoperă.
Extremitatea ventrală a gubernaculului ajunge în dreptul canalului inghinal (spațiu preformat, v.
Miologia), pătrunde în canal și îl străbate. După părăsirea cavității abdominale gubernaculul
fuzionează cu o parte a stratului conjunctiv subcutanat al regiunii inghinale și formează ulterior
dartosul (unul din componentele viitoarelor învelitori testiculare).
Această traversare a canalului inghinal de către gubernaculul testiculului se asociază și cu
evaginarea formațiunilor seroase din cavitatea abdominală. Astfel, foița viscerală care acoperă
gubernaculul provine din peritoneul parietal al tavanului și peretelui cavității abdominale cu care
gubernaculul pătrunde în canalul inghinal. Foița parietală a peritoneului care acoperea inițial inelul
inghinal profund (înainte de pătrunderea gubernaculului în canal) este forțată să intre în canalul
inghinal tapetând atât inelul inghinal profund, cât și pereții canalului. Astfel, foița parietală a
peritoneului care dedublează inelul inghinal profund, înainte de a pătrunde în canal, va constitui la
acest nivel inelul vaginal.
Ca urmare a tuturor acestor procese evolutive, în interiorul canalului inghinal și în afara
acestuia peritoneul prezintă o prelungire cu aspectul unui sac ce constituie procesul vaginal al
peritoneului. Procesul vaginal are raporturi strânse cu gubernaculul testicular. Ligamentul director
prezintă trei porțiuni determinate de procesul vaginal, respectiv o porțiune proprie, una vaginală și
una infravaginală.
Porțiunea proprie este situată dorsal și este inclusă în foița viscerală/internă a procesului
vaginal.
Porțiunea vaginală acoperă foița parietală/externă a procesului vaginal și tapetează la
exterior pereții sacului seros (vaginal).
Porțiunea infravaginală este situată ventral de sacul seros și în continuitate cu porțiunile
precedente, tapetând la exterior fundul de sac seros.
În acest fel, gubernaculul testicular prin intermediul procesului vaginal al peritoneului
creează premiza necesară migrării testiculului.
Migrația testiculară propriu-zisă este structurată în două secvențe succesive, una
abdominală și una inghinală.
Secvența abdominală. În cursul fazei de pregătire ligamentul cranial al gonadei dispare și
testiculul pierde legătura cu plafonul cavității abdominale. Se păstrează legătura caudală,
reprezentată preponderent de gubernaculul testiculului, precum și de canalele mezonefrotic și
paramezonefrotic, aceste trei structuri menținând testiculul încă fixat în poziția inițială. În același
timp, prin creșterea în lungime a regiunii lombare este antrenată deplasarea în sens cranial a
metanefrosului sau viitorul rinichi (denumită „ascensiunea” rinichiului) care se îndepărtează de
zona ce va constitui pelvisul (bazinul) și de testiculul încă rămas imobilizat în locul ocupat inițial.
Datorită influențelor hormonale au loc modificări complexe ale gubenaculului testicular,
producându-se mai întâi o tumefiere a extremității ventrale (în porțiunea infravaginală)
formându-se astfel bulbul gubernaculului care apare ca o masă gelatinoasă care exercită o presiune
crescută asupra inelului inghinal superficial. În același timp are loc o retracție a gubernaculului, în
urma căreia începe deplasarea retro-peritoneală a testiculului către planșeului cavității abdominale,
traiectul fiind identic cu al gubernaculului din faza de pregătire. Odată ajuns în dreptul inelului
inghinal profund, testiculul nu îl poate traversa datorită neconcordanței dintre dimensiunile
testiculului și mărimea inelului (care este foarte îngust, la fel ca și canalul inghinal). Bulbul
gubernacului crește în volum, această creștere cuprinzând și porțiunea proprie a gubernaculului
care se află în canalul inghinal. Astfel, atât bulbul, cât și porțiunea proprie a gubenaculului exercită
o presiune ce lărgește canalul ajungându-se la egalarea diametrului canalului cu cel al testiculului
și astfel testiculul se poate angaja în canal.
Secvența inghinală. Testiculul, împreună cu epididimul, canalul deferent, vasele și nervii
care îi însoțesc pătrund în procesul vaginal și părăsesc cavitatea abdominală prin inelul inghinal

175
superficial. Din momentul pătrunderii testiculului în procesul vaginal al peritoneului acesta devine
tunică vaginală, ea reprezentând învelișul seros al testiculului și cordonului testicular (format din
canalul deferent, vasele și nervii testiculari).

Migrația testiculară și formarea învelitorilor testiculare – schemă

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A, B. secvențele abdominale, C. secvența extra-abdominală (inghinală)
1. testicul, epididim, canal deferent, 1'. peritoneu visceral, 2. ligamentul cozii epididimului,
3. țesut conjunctiv, 3'. învelitori testiculare, 4. aorta abdominală și vena cavă caudală,
5. artera și vena testiculare, 6. mezoul testicular, 7. inelul inghinal superficial,
8. fascia transversă a abdomenului, 9. peritoneu parietal

Întreaga deplasare a testiculului prin canalul inghinal și în afara acestuia este datorată
retracției gubernaculului care, în această secvență, este într-un continuu regres. În ultimul stadiu
din gubernacul rămân doar vestigii ligamentare precum ligamentul propriu al testiculului
(Lig. testis proprium), ligamentul cozii epididimului (Lig. caudae epididymidis) și ligamentul
scrotal (Lig. scroti).
Acest fenomen complex al migrației testiculare se realizează în perioade diferite ale vieții
intrauterine, timpul necesar fiind variabil în funcție de specie.
La armăsar (durata de gestație a speciei fiind de 335 zile = 11 luni) începutul deplasării
testiculelor are loc foarte devreme (aproximativ în a 45-a zi de viață intrauterină), pentru ca în a

176
270-a zi ele să fie situate la nivelul inelelor inghinale profunde. Cu puțin timp înainte de fătare,
testiculele străbat canalul inghinal, iar în timpul fătării ele ajung în poziția definitivă
extraabdominală (în interiorul învelitorilor testiculare).
La taur (durata de gestație a speciei este de 290 zile = 9 luni) migrația testiculelor începe
între lunile a 3-a și a 4-a ale vieții intrauterine, pentru ca imediat după jumătatea lunii a 4-a să
străbată canalele inghinale. În cursul lunii a 5-a de viață intrauterină coborârea testiculelor este
încheiată.
La berbec (durata de gestație a speciei este de 150 zile = 5 luni) deplasarea testiculelor
începe la sfârșitul lunii a 3-a de gestație și se încheie în a doua jumătate a lunii a 4-a, astfel că în
momentul fătării testiculele să fie situate în învelitorile testiculare.
La vier (durata de gestație a speciei fiind de 115 zile = aprox. 4 luni) deplasarea testiculelor
începe aproximativ în a 65-a zi de gestație și se încheie cu câteva zile înainte de fătare.
La câine (durata gestației speciei este de 62 zile = 2 luni) întregul proces este tardiv.
Începutul migrării testiculelor are loc în a 52-a zi de gestație, iar la 3-4 zile după fătare testiculele
ajung în canalele inghinale, pentru ca între a 35-a și a 40-a zi de viață post-uterină să ajungă în
poziția definitivă.
La mamiferele exorhide prezența testiculelor în afara cavității abdominale reprezintă o
condiție esențială pentru o spermatogeneză normală, testiculele trebuind să fie expuse unei
temperaturi mai reduse decât temperatura centrală din cavitatea abdominală (text prelucrat după
A. Hillebrand – Manual de Anatomie Veterinară vol. II (**Splanhnologie), Ed. Fundației România
de Mâine, București, 2008).

16.2.3. Învelitorile testiculare și cordonul testicular (Tunicae funiculi spermatici et testis)

Cu toate că testiculele se dezvoltă embrionar în cavitatea abdominală, la majoritatea

mamiferelor ele suferă un proces de „migrație” (Descensus testis) în urma căruia străbat cavitatea
abdominală și traiectul inghinal pentru a ajunge și a rămâne în afara cavității, de-o parte și alta a
penisului.
În afara cavității abdominale testiculele sunt susținute și protejate de o serie de învelitori,
învelitori reprezentate fie de evaginări ale tunicilor endoabdominale (procesul vaginal), fie de
modificări ale tegumentului și formațiunilor dependente de peretele abdominal inferior.
Din considerente de ordin anatomic (raporturi și proveniență), dar mai ales clinic,
învelitorile testiculare sunt sistematizate în trei tunici (externă, medie și internă).
Tunica externă reprezintă continuarea directă a pielii și hipodermului în această regiune,
formând scrotul. Învelitoarea externă este formată din două tunici strâns unite între ele, respectiv
pielea scrotală și tunica dartoică.
Pielea scrotală (Cutis scroti) este relativ fină și, în funcție de specie și rasă, este mai mult
sau mai puțin pigmentată sau acoperită cu păr. Pielea scrotală este bogată în glande sebacee și
sudoripare și formează o singură structură (pungă) pentru ambele testicule. La exterior se poate
observa un rafeu median (Raphe scroti) evident, care marchează aderența pielii scrotale la septul
dartoic.
Tunica dartoică sau dartosul (Tunica dartos) reprezintă continuarea hipodermului în
această regiune care, la acest nivel, are structură musculoelastică având în componență fine fibre
musculare care se continuă și în dermul scrotal. Dartosul formează un sept median separator
(Septum scroti) între cele două procese vaginale. Acest sept median conține în structura sa fibre
musculare netede și se inseră pe fascia superficială a penisului. Prin fața lor externă cei doi saci
dartoici aderă intim la pielea scrotală, astfel că separarea celor două straturi este foarte dificilă. Prin
fața lor internă, sacii dartoici vin în contact cu structurile conjunctive ale tunicii medii. La unele
specii ligamentul cozii epididimului se prelungește ca ligament scrotal (Lig. scrotale) prin tunica
medie până la dartos. Fibrele musculare dartoice reacționează prin contracție la diferiți stimuli
(mecanici, termici) ridicând testiculele și determinând aspectul încrețit („scrotal”) al pungilor
testiculare.
177
 Tunica mijlocie (fascia spermatică externă, celuloasa sau fascia Cowper 30) (Fascia
spermatica externa) are o structură complexă, fiind alcătuită dintr-un strat gros de țesut conjunctiv
orientat care reprezintă continuarea la acest nivel a fasciei superficiale a trunchiului (fascia
scrotală superficială) și a fasciei profunde a trunchiului (fascia scrotală profundă). Fața internă a
celuloasei vine în contact cu procesul vaginal și cu mușchiul cremaster extern de care este separată
printr-un strat de țesut conjunctiv lax. În regiunea perineală se prelungește cu fasciile perineale
superficială și profundă.
Mușchiul cremaster extern (M. cremaster) este un fascicul de fibre striate detașate din
mușchiul oblic intern al abdomenului care se atașează procesului vaginal în timpul migrației
testiculare. Mușchiul își are originea pe fascia lomboiliacă, acoperă parțial tunica internă (procesul
vaginal) și se inseră printr-o aponevroză pe fibroasa acesteia (v. Miologia). Fața externă a
mușchiului acoperită de fascia cremasterică (Fascia cremasterica) vine în contact cu țesutul
conjunctiv lax al tunicii medii. Contracția voluntară a mușchiului cremaster extern determină
ridicarea procesului vaginal împreună cu conținutul acestuia (testicul, epididim, canal deferent) în
traiectul inghinal sau în apropierea inelului inghinal superficial (în funcție de specie).
Tunica internă (fibroseroasa sau procesul vaginal) (Processus vaginalis) (v. migrația
testiculară) are aspectul unei pungi piriforme. Prezintă un corp (situat în punga scrotală), un gât
(care continuă corpul până la nivelul inelului inghinal profund) și un orificiu (delimitat de inelul
vaginal și prin care comunică cu cavitatea peritoneală). Tunica internă este o învelitoare a cărei
origine endoabdominală din fascia transversă și din peritoneul parietal îi conferă o dublă structură
și anume fascia spermatică internă (fibroasa) și seroasa (tunica vaginală).
Fascia spermatică internă (fibroasa sau tunica fibroasă) (Fascia spermatica interna) este
reprezentată de stratul fibros al tunicii interne. Fibroasa asigură forma procesului vaginal, este
groasă, rezistentă și de culoare albicioasă. Prin fața externă vine în contact cu mușchiul cremaster
extern și cu țesutul conjunctiv al tunicii medii, iar prin fața internă vine în contact cu foița parietală
a tunicii vaginale. În fundul procesului vaginal este prezent un scurt ligament conjunctiv (vestigiu
al gubernaculului testicular) care conectează fibroasa de coada epididimului realizând ligamentul
cozii epididimului (Lig. caudae epididymidis). La armăsar, vier și carnivore acest ligament se
continuă în grosimea tunicii medii până la dartos ca ligament scrotal (Lig. scroti).
Tunica seroasă (vaginală) (Tunica vaginalis) reprezintă continuarea peritoneului și este
formată din două foițe (parietală și viscerală) unite prin mezoul comun, între cele două foițe
delimitându-se cavitatea vaginală.
Foița parietală (Lamina parietalis) aderă intim la fața internă a tunicii fibroase pe care o
tapetează pe toată suprafața.
La nivelul inelului vaginal (Anulus vaginalis) foița parietală se continuă cu peritoneul
parietal.
La armăsar, taur, cotoi și iepure acest inel tapetează inelul inghinal profund, doar la nivelul
comisurii caudale rămânând un spațiu redus prin care trece cordonul vasculo-nervos. La vier
diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar comisura sa caudală este situată într-un plan superior
față de inelul inghinal profund, în acest fel formându-se un traiect fibroseros de 1-2 cm, cu aspectul
unei clapete cu orientare spre cavitatea abdominală și intim atașată cordonului testicular. Această
clapetă fibroseroasă se opune (în condiții normale/fiziologice) angajării anselor intestinale în
traiectul vaginal. La câine, inelul vaginal este situat într-un plan superior inelului inghinal profund.
Fibroseroasa are aspectul unui tub lung de 1-2 cm, dar foarte bine atașat cordonului testicular,
astfel încât herniile intravaginale sunt imposibile la această specie.
Foița viscerală (Lamina visceralis) acoperă intim toate formațiunile situate în interiorul
pungii vaginale (testicul, epididim, porțiunea vaginală a canalului deferent, cordonul
vasculo-nervos).
Cordonul testicular (Funiculus spermaticus), din punct de vedere anatomic, reprezintă o
formațiune complexă, de formă ușor conică, situată în interiorul gâtului tecii vaginale. Prezintă o

30
William Cowper (c. 1666-1709) a fost un chirurg și anatomist englez, renumit pentru descrierea a ceea ce este acum cunoscut sub numele de glandele
bulbouretrale (Cowper) (după M. Ionescu, 1991).
178
bază mai largă dispusă pe testicul și o porțiune alungită care trece prin inelul vaginal în cavitatea
abdominală. Acest cordon este format din artera și vena testiculare, nervi și canalul deferent, și este
în totalitate acoperit de peritoneu (Lamina visceralis) care prin intermediul mezoului funicular
(comun) se continuă cu lama parietală a tunicii vaginale.
Mezorchiumul (Mesorchium) (v. Ontogeneza) este cuta peritoneală care suspendă testiculul
fetal de peretele cavității abdominale și conține toate formațiunile (vase, nervi, canal deferent).
După descinderea testiculului în pungile testiculare din mezorchiumul fetal se diferențiază trei
porțiuni (mezoul comun, mezodeferențialul și mezovascularul).
Mezoul comun (Mesofuniculus) reprezintă porțiunea îngustă dintre lama parietală și plica
canalului deferent.
Mezodeferențialul sau plica canalului deferent (Mesoductus deferens s. Plica ductus
deferentis) conține canalul deferent și se detașează medial.
Mezovascularul (Mesorchium proximale s. Plica vasculosa) este reprezentat de porțiunea
cranială a mezoului comun între foițele căruia sunt prezente cordonul vascular și mușchiul
cremaster intern (format din fibre musculare netede).
Foița viscerală peritoneală care acoperă testiculul se numește „epiorchium”. Foița
peritoneală care învelește epididimul, în continuarea precedentei, se numește „mesepididim”, iar
prelungirea ei pe testicul formează ligamentul propriu al testiculului. Acesta se prelungește caudal
cu ligamentul cozii epididimului prin care lama viscerală se răsfrânge pe fundul tecii vaginale
continuându-se cu lama parietală.
Spațiul îngust cuprins între seroasa parietală și cea viscerală în care se găsește o cantitate
redusă de lichid peritoneal este sistematizat (din punct de vedere didactic) în două porțiuni aflate
una în continuarea celeilalte. Porțiunea proximală cuprinsă în gâtul procesului vaginal este
denumită canal vaginal (Canalis vaginalis). Canalul vaginal comunică cu cavitatea peritoneală
prin orificiul delimitat de inelul vaginal (Anulus vaginalis). Porțiunea spațiului care înconjoară
testiculul este denumită cavitate vaginală (Cavum vaginale). Cavitatea vaginală diferă în funcție de
poziția testiculelor față de inelul inghinal superficial. La armăsar cordonul testicular este scurt, iar
la rumegătoare relativ lung. La vier, carnivore și leporide cordonul testicular și gâtul tecii vaginale
sunt foarte lungi (deoarece testiculele trec printre cele două coapse spre înapoi pentru a se dispune
subanal sau perineal).
Poziția și forma învelitorilor (pungilor, burselor) testiculare diferă în funcție de specie.
La armăsar pungile testiculare sunt situate între cele două coapse, în regiunea inghinală,
constituind baza anatomică a regiunii cu același nume. Sunt voluminoase, relativ scurte, puternic
pigmentate și cu o formă emisferică, prezentând un șanț median și un rafeu scrotal vizibile.
Testiculul prezintă o ușoară înclinare ventro-caudală, astfel încât marginea sa liberă este orientată
cranio-ventral. Mușchiul cremaster extern este dezvoltat și acoperă procesul vaginal cu excepția
feței mediale. Canalul deferent urcă spre inelul inghinal superficial la fața medială a cordonului
testicular și se poate palpa transcutan, lateral de corpul penisului.
La taur, berbec și țap pungile testiculare sunt mai voluminoase și mai alungite, fiind
atașate regiunii inghinale printr-un gât evident. La berbec și țap bursele testiculare sunt mai mari
(comparativ cu dimensiunile corporale) și prezintă un evident șanț median pe ambele fețe. Pielea
scrotală este acoperită cu lână sau peri și lipsită de pigmentare. Cranial sunt prezente două
mameloane reduse. La taur pielea scrotală este de culoare roz și este parcursă de un rafeu median.
Prezintă la bază în partea anterioară 4 mameloane reduse. Testiculele la toate rumegătoarele sunt
dispuse vertical cu extremitatea caudală orientată ventral. Corpul epididimului este dispus medial
pe marginea epididimară a testiculului, iar canalul deferent poate fi ușor palpat prin traversul pielii
în apropierea inelului inghinal.
La vier pungile testiculare sunt dispuse subanal și sunt puțin detașate. Masa mare a
testiculelor le determină să atârne. Pielea scrotală este ușor ridată, de culoare roz și cu peri rari.
Prezintă un rafeu median evident. Extremitatea caudată a testiculului este orientată spre anus, iar
marginea liberă este orientată caudal. Procesul vaginal prezintă un gât foarte lung care trece printre
cele două coapse și se curbează în regiunea subpubiană spre inelul inghinal superficial.

179
 Învelitorile testiculare – schemă
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1-2. tunica externă (1. pielea scrotală, 1'. rafeul scrotal, 2. dartos, 2'. septumul scrotal), 3-7'. tunica mijlocie
(3. țesutul conjonctiv subdartoic, 4-6. fascia spermatică externă, 7. fascia mușchiului cremaster extern,
7'. mușchiul cremaster extern), 8-9. tunica internă (8. fascia spermatică internă, 9. tunica vaginală – foița parietală),
10. tunica vaginală – foița viscerală, 11-17. peretele abdominal (11. peritoneul parietal, 12. fascia tranversă a
abdomenului, 13. mușchiul oblic intern al abdomenului, 14. aponevroza mușchiului oblic extern al abdomenului,
15. fascia profundă a trunchiului, 16. fascia superficială a trunchiului, 17. pielea), 18. pliu vascular (mezovascular),
19. pliul canalului deferent (mezodeferențial), 20. mezou comun, 20'. mezoul testiculului,
a. testicul, b-b''. epididim (b. cap, b'. corp, b''. coadă), c. canal deferent, d. artera și vena testiculare, e. ligamentul cozii
epididimului (Gubernaculum testis), f. cavitatea vaginală, f'. canal vaginal, g. corpul penisului, h. uretra

La câine învelitorile testiculare sunt situate mai departe de anus, sunt mai proeminente și
cu pielea scrotală pigmentată. Prezintă o depresiune mediană și un rafeu evident. Testiculele,
relativ mici, au extremitatea caudală orientată spre anus. Procesul vaginal prezintă un mușchi
cremaster extern redus.
La motan pungile testiculare sunt plasate imediat sub anus, între orificiul anal și penis,
datorită rămânerii acestora în apropierea dezvoltării lor ontogenetice (unde s-au format din cutele
scrotale). Învelitorile testiculare sunt mici, puțin detașate și acoperite cu păr des. Testiculele au o
poziție asemănătoare celor de la canide.

180
 La iepuroi pungile testiculare sunt șterse, scrotul este subțire, de culoare roz și acoperit cu
peri scurți și abundenți. Mușchiul cremaster extern învelește complet procesul vaginal permițând
retragerea testiculului în interiorul canalului inghinal care este deosebit de larg la această specie.

16.2.4. Testiculul (Testis s. Orchis)

Testiculul (gonada masculină) este un organ par. În testicul se desfășoară spermatogeneza,

un proces complex prin care se formează gameții masculi (spermatozoizii) și se eliberează
hormonii masculini, hormoni care determină dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.
Testiculul are în general o formă ovoidală și o culoare albicios-albăstruie (datorită capsulei
fibroase denumită albuginee). Dimesiunile testiculului variază în funcție de specie, fără a exista o
corelație directă cu talia speciei respective (la țap și berbec, de exemplu, testiculele sunt
proporțional mai mari decât la taur). În același timp, comparativ cu speciile sălbatice (care au
activitate sexuală sezonieră), speciile domestice nu prezintă variații dimensionale ale testiculelor
legate de anotimp/sezonul de împerechere.
Testiculele sunt dispuse în pungile testiculare, cu axul mare orizontal (la armăsar), vertical
(la rumegătoare) sau oblic (la suine și carnivore) și vin în contact intim cu epididimul, fiind
suspendate prin cordonul testicular.
Indiferent de poziția în pungile testiculare, testiculul prezintă două fețe, două extremități și
două margini.
Cele două fețe, laterală și medială (Facies lateralis et facies medialis), sunt netede,
convexe și prezintă un „desen vascular” propriu fiecărei specii. Extremitatea capitată (Extremitas
capitata) aderă la capul epididimului, iar medial este situat cordonul vasculo-nervos. Extremitatea
caudală (Extremitas caudata) corespunde cozii epididimului, fiind legată de aceasta (de coada
epididimului) prin ligamentul propriu al testiculului (Lig. testis proprium). Marginea epididimară
(Margo epididymalis) vine în contact cu corpul epididimului, mezoul vascular emițând un pliu
scurt care vine în contact cu corpul epididimului pe care îl înconjoară și care este denumit mezoul
epididimului (Mesepididymis), mezoul vascular continuându-se apoi cu mezoul distal al
testiculului (Mesorchium distale). Între corpul epididimului, mezoul testicular distal și marginea
testiculului se realizează un fund de sac denumit bursă testiculară (Bursa testicularis s. Sinus
epididymalis) (Atenție! A nu se confunda cu învelitorile/pungile/bursele testiculare). Marginea
liberă (Margo liber) este convexă și, la majoritatea speciilor, parcursă de artera testiculară.

16.2.4.1. Structura testiculului

La fel cu celelalte organe dezvoltate în cavitatea abdominală și testiculele sunt învelite în

peritoneu (Epiorchium) care aderă intim la o capsulă conjunctivă groasă, puțin extensibilă și de
culoare alb-albăstruie, denumită albuginee (Tunica albuginea). Pe suprafața albugineei se observă
„desenul” (particular pentru fiecare specie) realizat de traiectul și ramurile arterei testiculare.
Albugineea menține parenchimul sub presiune, facilitând eliberarea spermatozoizilor. La unele
specii (rozătoare, păsări) albugineea testiculară este foarte subțire, fapt pentru care în perioadele de
activitate sexuală intensă testiculele pot crește în volum. De pe fața internă a albugineei se
detașează către zona centrală o serie de septe (Septula testis) care delimitează parenchimul
testicular în lobuli testiculari. Spre zona centrală a testiculului, septele formează o „țesătură”
fibroasă denumită mediastin testicular (Mediastinum testis) care la armăsar este situat numai către
extremitatea capitată a testiculului.
Parenchimul testicular (Parenchyma testis) este format din vase, nervi și tubi seminiferi și
este divizat prin septele testiculare în lobuli. Lobulii testiculari (Lobuli testis) sunt formați din
porțiunile flexuoase ale tubilor seminiferi (Tubuli seminiferi contorti) care se continuă centripet cu
porțiunile drepte (Tubuli seminiferi recti). Porțiunile drepte se deschid în rețeaua testiculară (Rete
testis) situată în mediastinul testicular. Din rețeaua testiculară se desprind canalele eferente ce
părăsesc testiculul continuându-se cu conurile eferente ce se deschid în canalul epididimar. Spațiul
181
dintre căile spermatice intratesticulare este ocupat de un țesut conjunctiv (Interstitium testis)
vascularizat (v. Histologia).

Structura testiculului la taur

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. testicul, 2. capul epididimului, 2'. corpul epididimului, 2''. coada epididimului, 3. canal deferent,
4. formațiunile vasculo-nervoase ale cordonului testicular, A. tunica albuginee, B. septele albugineei,
C. lobuli testiculari, D. mediastinul testicular și rețeaua testiculară, E. canalicule eferente, F. canal epididimar

16.2.4.2. Testiculele la mamiferele domestice

La armăsar testiculele sunt ovoidale cu o masă de 150-300 g, cu marele ax orientat

orizontal. Epididimul prezintă un corp dezvoltat, un cap redus care acoperă parțial extremitatea
capitată a testiculului. Coada epididimului, detașată, depășește extremitatea caudală a testiculului și
se continuă imperceptibil cu canalul deferent. Corpul și coada epididimului sunt atașate de testicul
printr-un ligament propriu larg. Artera testiculară în apropierea testiculului devine extrem de
flexuoasă și formează o masă conică denumită con vascular care abordează extremitatea capitată a
testiculului. De la acest nivel artera are traiect de-a lungul marginii epididimare, apoi depășește
extremitatea caudală pentru a apărea cu un traiect flexuos pe marginea liberă a testiculului pe care
o urmărește în sens cranial. În acest traseu artera testiculară emite alternativ colaterale flexuoase
care în planul ecuatorial al testiculului pătrund în parenchimul testicular. Venele pornesc de la

182
planul ecuatorial spre marginea epididimară, apoi confluează și formează un plex pampiniform
evident la nivelul extremității testiculare a cordonului spermatic.

Testiculul la armăsar
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular,
e. canal deferent, f. artera și vena testiculare.

La taur testiculele au 250-300 g, sunt ovoidale, alungite, dispuse vertical în pungile

testiculare și cu marginea epididimară orientată medial. Capul epididimului este mare, aplatizat și
acoperă în totalitate extremitatea capitată a testiculului prelungindu-se și pe marginea liberă
(laterală). Corpul epididimului este subțire și situat în plan median, corespunzător axului
testiculului. Coada epididimului este bine detașată și are aspectul unui apendice redus. Canalul
deferent este atașat feței craniale a corpului epididimului pe care îl urmărește până la polul capitat,
nivel de la care se atașează marginii mediale a cordonului vascular. Artera testiculară la nivelul
extremității caudale a testiculului emite ramuri flexuoase largi care acoperă ambele fețe testiculare,
în ansamblu, colateralele arterei testiculare formând un „desen” caracteristic denumit arabesc
(asemănător scrierii arabe).
183
 Testiculul la taur
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular

La berbec testiculele au masa medie de 200-300 g și o formă mai puțin alungită

comparativ cu cele de taur. Ele sunt dispuse vertical în pungile testiculare, însă marginea
epididimară este orientată caudo-medial. Capul epididimului acoperă în întregime extremitatea
capitată a testiculului prelungindu-se până în apropierea jumătății marginii libere a testiculului.
Corpul epididimului este mai rectiliniu decât la taur și orientat caudo-medial față de axul
testiculului. Coada epididimului este bine detașată, mai voluminoasă comparativ cu cea de la taur,
și aderă la polul caudal al testiculului. Artera testiculară este deviată către fața caudală (laterală) a
testiculului și realizează un „arabesc” mai puțin flexuos și mai fin decât la taur.

Testiculul la berbec
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular

La țap testiculele sunt mai reduse dimensional și au o masă de aproximativ 150-180 g

fiecare. Epididimul este asemănător cu cel de taur, dar coada epididimului este mai dezvoltată, mai
184
detașată și cu aspect de apendice. Artera testiculară este deviată lateral și nu mai atinge coada
epididimului. Emite colaterale mai puțin flexuoase, dar mai groase, care ajung până în apropierea
extremității capitate a testiculului.

Testiculul la țap
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular

Vierul are testicule mari, 350-800 g, dispuse cu marele ax oblic, ventro-cranial în regiunea
subanală. Epididimul are o conformație asemănătoare cu cel al rumegătoarelor, însă corpul este
mai dezvoltat. Capul și coada epididimului acoperă extremitățile (capitată și caudală) testiculului.
Mediastinul testicular apare caracteristic pe secțiune având aspectul unui cordon axial gros de
aprox. 5 mm. „Desenul” arterei testiculare este asemănător cu cel al testiculelor de armăsar, cu
mențiunea că artera testiculară nu atinge coada epididimului, iar la nivelul marginii libere este mai
puțin flexuoasă, iar colateralele emise sunt mai lungi atingând marginea epididimară a testiculului.

Testiculul la vier
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular
185
 La câine testiculele sunt globuloase sau ușor ovalare, cu axul dispus oblic în regiunea
perineală și cu o masă de 30-100 g (dimensiunile și masa diferă în funcție de rasă). Epididimul este
foarte voluminos acoperind marginea și extremitățile testiculului. Albugineea epididimului este
fină și permite observarea flexuozităților canalului epididimar. Artera testiculară, dispusă inițial sub
corpul epididimului, întretaie oblic fața laterală a testiculului spre polul caudal al acestuia, de unde
apare pe marginea liberă pe care o parcurge, epuizându-se arboriform înainte de a atinge
extremitatea capitată și zona ecuatorială ale testiculului.

Testiculul la câine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular

La cotoi testiculele sunt mici, sferoidale, dispuse oblic în regiunea perineală. Epididimul
este mare și acoperă ¾ din circumferința testiculului la care aderă intim. Artera testiculară are un
aspect caracteristic parcurgând fața laterală a testiculului oblic în sens dorso-cranial spre fața
medială (a testiculului). Emite ramuri reduse și rectilinii spre partea laterală a testiculului.

Testiculul la cotoi
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. testicul, b. capul epididimului, c. coada epididimului, d. cordon testicular

La iepuroi testiculele sunt alungite și acoperite cu un epididim a cărui coadă este detașată
sub forma unui apendice cu aspect conic. La iepurele de câmp capul epididimului se prelungește
ușor și pe marginea liberă a testiculului, iar coada epididimului este mai puțin detașată. Spre
deosebire de celelalte mamifere domestice, iepuroiul este alternativ exorhid (perioadă în care
testiculele sunt dispuse în pungile testiculare în afara cavității abdominale) și enorhid (când
testiculele sunt retrase împreună cu procesele vaginale în cavitatea abdominală). Poziția testiculelor
186
se modifică în funcție de perioadele de reproducere și este determinată de acțiunea mușchiului
cremaster extern asupra procesului vaginal.

Testiculul la (A) iepurele de casă și la (B) iepurele de câmp

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. cordon testicular (artera și vena testiculare), 2. capul epididimului, 3. corpul epididimului,
4. coada epididimului, 4'. Ligamentul cozii epididimului (Gubernaculum testis), 5. canalul deferent

16.2.5. Căile genitale masculine (căile spermatice)

16.2.5.1. Epididimul (Epididymis)

Epididimul este un organ par și reprezintă prima porțiune a căilor spermatice

extratesticulare. Epididimul este acoperit de o albuginee proprie. Este alungit, are un aspect
semilunar și este atașat marginii fixe a testiculului (Margo epididymalis). Epididimul prezintă un
cap, un corp și o coadă.
Capul epididimului (Caput epididymidis) este proeminent și ușor rotunjit, dispus lateral față
de conul vascular. Este atașat extremității capitate a testiculului și continuă canaliculele eferente.
Este format dintr-un număr variabil de canale eferente (13-15 la rumegătoare, 12-23 la ecvine,
14-21 la suine, 15-17 la carnivore) care pornesc din rețeaua testiculară, perforează albugineea
testiculului pentru a se dispune în capul epididimului, convergent, formând conul sau lobulii
187
epididimului (Lobuli epididymidis s. Coni epididymidis), prin confluarea lor formându-se canalul
epididimar (Ductus epididymidis). Canalul epididimar prezintă numeroase flexuozități care
formează baza anatomică a corpului și cozii epididimului. La nivelul capului epididimului poate
persista un vestigiu al extremității craniale a canalului Müller sub forma unei vezicule apendiculare
sau se pot întâlni resturi de canalicule (înfundate) mezonefrotice denumite canalicule aberante.
Corpul epididimului (Corpus epididymidis) este mai îngust, aplatizat și se dispune pe
marginea epididimară a testiculului de care este atașat prin mezoul testicular distal (Mesorchium
distale).
Coada epididimului (Cauda epididymidis), în general globuloasă, proeminentă, detașată de
extremitatea caudală a testiculului se continuă în unghi ascuțit cu canalul deferent. De la nivelul
cozii epididimului se detașează două structuri fibroase (vestigii ale ligamentului director al
testiculului), respectiv ligamentul propriu al testiculului (Lig. testis proprium) și ligamentul cozii
epididimului (Lig. caudae epididymidis). Ligamentul propriu al testiculului atașează epididimul de
testicul, iar ligamentul cozii epididimului solidarizează epididimul cu fibroasa tunicii interne.
Epididimul prezintă o seroasă (cu origine în seroasa viscerală a pungilor testiculare), o
albuginee (ce se continuă cu ligamentul epididimo-testicular și emite septe – Septum epididimidis,
care despart lobulii epididimului – Lobulus epididymidis) și un sistem canalicular format din
canalele eferente și canalul epididimar (Ductus epididymidis) (v. Histologia).
Albugineea epididimului este în continuarea albugineei testiculare, este mai groasă la
nivelul capului epididimului și se subțiază treptat către coada epididimului, nivel la care devine
transparentă.
Canalul epididimar (Ductus epididymidis) este un conduct foarte flexuos în care are loc
maturarea fiziologică, nutriția și depozitarea spermatozoizilor. Lungimea canalului epididimar este
variabilă în funcție de specie (72-81 m la armăsar, 40-50 m la taur și berbec, 17-18 m la vier, 5-8 m
la câine, 1,5-3 m la cotoi). În momentul ejaculării spermatozoizii sunt eliminați prin contracții
peristaltice în canalul deferent.
La armăsar epididimul prezintă un corp dezvoltat, aplatizat, care acoperă marginea dorsală
a testiculului extinzându-se și pe fața laterală a testiculului. Capul epididimului este redus și
acoperă parțial extremitatea capitată a testiculului, iar coada, evident detașată, depășește
extremitatea caudală a testiculului și se continuă cu canalul deferent.
La taur epididimul prezintă un cap alungit, aplatizat, care acoperă în totalitate extremitatea
capitată (dorsală) a testiculului și se prelungește pe aproximativ o treime din marginea liberă a
testiculului. Corpul epididimului este foarte îngust, iar coada, detașată, are aspectul unui apendice
redus.
La berbec epididimul este proporțional mai lung comparativ cu cel de taur. Capul
epididimului acoperă extremitatea capitată (dorsală) a testiculului prelungindu-se până în
aproprierea jumătății marginii libere a testiculului. Corpul epididimului este rectiliniu și dispus
medio-caudal față de axul testiculului, iar coada proemină sub forma unui apendice mai dezvoltat
și mai detașat decât la taur.
La țap epididimul este asemănător cu cel de berbec. Coada epididimului, bine detașată, are
aspect alungit (de „măciucă”) cu orientare caudală.
La vier epididimul prezintă un corp lățit care acoperă marginea dorso-cranială a testiculului
prelungindu-se ușor și pe fața laterală a acestuia. Capul epididimului acoperă integral extremitatea
capitată a testiculului, fără a se continua pe marginea liberă a acestuia. Coada epididimului este
foarte dezvoltată și cu aspect conoid.
La câine epididimul este voluminos și ușor aplatizat. Acoperă ambele extremități ale
testiculului prelungindu-se și pe marginea liberă a acestuia. Albugineea epididimară este fină și
transparentă putându-se observa flexuozitățile canalului epididimar.
La cotoi epididimul este lung, lat și acoperă ¾ din circumferința testiculului.
La iepuroi epididimul are capul ușor aplatizat și acoperă integral extremitatea capitată a
testiculului. La iepurele de câmp capul epididimului se prelungește și pe marginea liberă a
testiculului. Corpul epididimului este mai distanțat de marginea fixă a testiculului. Coada

188
epididimului are aspect de apendice conic și este net detașată. La iepurele de câmp coada
epididimului este mai puțin detașată.

16.2.5.2. Canalul deferent (Ductus deferens)

Canalul deferent este dispus în continuarea directă a canalului epididimar de la nivelul cozii
epididimului, nivel la care are un aspect ușor flexuos. Canalul deferent reprezintă a doua porțiune a
căilor genitale extratesticulare, fiind dispus între coada epididimului și canalul ejaculator (la ecvine
și rumegătoare) sau uretra intrapelvină (la suine și carnivore). Canalul deferent se continuă pe fața
medială a epididimului, apoi împreună cu cordonul vasculo-nervos testicular formează cordonul
testicular (Funiculus spermaticus). Trece prin cavitatea abdominală și pelvină (unde este susținut
de plica deferențială) și, dorsal de uretră, se termină în aceasta (prin canalul ejaculator la ecvine și
rumegătoare).
Având un traiect destul de lung, canalul deferent este sistematizat în trei porțiuni (vaginală,
abdomină și pelvină).
Porțiunea vaginală (inghinală) este situată în cavitatea vaginală și are o lungime variabilă
în funcție de specie. Se întinde de la coada epididimului și până la inelul vaginal. În această
porțiune canalul deferent este susținut de o cută proprie a peritoneului (mezodeferențialul),
porțiunea fiind alăturată cordonului vasculo-nervos testicular (prin mezoul vascular) și formând
împreună cu acest cordon vasculo-nervos cordonul spermatic sau funiculul spermatic (Funiculus
spermaticus).
Porțiunea abdominală este situată între inelul vaginal și intrarea în cavitatea pelvină de
unde se continuă (fără demarcație) cu porțiunea pelvină. În cavitatea abdominală canalul deferent
este cuprins în mezoul deferențial, mezou care îl fixează de peretele abdominal. În cavitatea
pelvină cutele peritoneale ale celor două canale deferente se unesc transversal și formează plica
urogenitală dispusă între rect și vezica urinară. În porțiunea interdeferențială a plicii urogenitale
sunt prezente vestigii ale canalelor Müller care formează „uterul masculin”. În porțiunea terminală,
la majoritatea speciilor, canalul deferent prezintă o dilatație fusiformă denumită ampula
deferențială (Ampulla ductus deferentis). Mucoasa ampulelor deferențiale conține glande cu
activitate secretorie importantă, formând porțiunea glandulară a canalului deferent. Ampulele
deferențiale sunt reduse la rumegătoare și canide, iar la suine și feline lipsesc.
Porțiunea pelvină (terminală) este îngustă și dispusă sub prostată. La armăsar, taur,
berbec și țap această porțiune a canalului deferent se unește (sub glanda prostată) cu canalul glandei
veziculare și formează canalul ejaculator (Ductus ejaculatorius), canal (cu o lungime de câțiva
milimetri) care se deschide pe tavanul (plafonul) uretrei intrapelvine la nivelul
„tuberculului/coliculului seminal” (Colliculus seminalis) (v. uretra la mascul). La vier cele două
canale deferente se deschid separat de canalele glandelor veziculare, iar la carnivore (la care nu sunt
prezente glandele veziculare) canalul deferent se deschide singur pe un tubercul seminal redus.
Din punct de vedere structural canalul deferent este format din seroasă, musculoasă și
mucoasă (v. Histologia).
Seroasa acoperă în întregime canalul deferent (cu excepția porțiunii terminale a acestuia) și
se continuă cu mezourile deferențial și interdeferențial.
Musculoasa este formată din trei straturi de fibre netede, două longitudinale (intern și
extern) și unul intermediar (circular).
Mucoasa prezintă un epiteliu prismatic simplu sau bistratificat, cu celule prevăzute cu
stereocili (în porțiunea inițială). În porțiunea ampulei deferențiale mucoasa este cutată, iar în corion
prezintă glande tubuloase ramificate care secretă un produs mucos și filant.
Ecvine. Canalul deferent prezintă porțiunea inițială mai întâi flexuoasă, apoi rectilinie.
Porțiunea abdominală este orientată în direcție dorso-caudală descriind o curbă. Ampula
deferențială este lungă și cu peretele gros (ocupat pe mai mult din jumătatea sa interioară de stratul
glandular). Cavitatea ampulei, foarte areolată, nu este foarte dilatată. Mezoul interdeferențial este
larg și participă la formarea unei plici urogenitale foarte dezvoltate. Porțiunea terminală a canalului

189
deferent este unită cu extremitatea canalului glandei veziculare și formează un canal ejaculator
scurt.
Rumegătoare. Canalul deferent este asemănător ca topografie cu cel de la ecvine. Ampula
deferențială este lungă și îngroșată. Canalul deferent formează, ca la ecvine, un scurt canal ejaculator.
Vier. Canalele deferente nu prezintă ampule deferențiale. Canalul deferent se deschide direct
în sinusul prostatic separat de canalul glandei veziculare, astfel că nu se formează canal ejaculator.
Carnivore. Canalul deferent nu prezintă ampulă deferențială. Deoarece glanda veziculară
lipsește, nu există canal ejaculator.
Iepuroi. Canalul deferent prezintă o ampulă deferențială redusă. Este prezent un canal
ejaculator redus.

16.2.6. Glandele genitale accesorii (Glandulae genitales accessoriae)

Glandele genitale masculine accesorii (numite impropriu și anexe) sunt dispuse în jurul
porțiunii intrapelvine a uretrei. Dezvoltarea și funcția acestor glande este dependentă de hormonii
masculini (androgeni). La masculii castrați de timpuriu aceste glande nu se mai dezvoltă, iar la
masculii castrați târziu glandele se atrofiază și secreția lor încetează.
Ontogenetic, dezvoltarea glandelor accesorii începe în a șasea săptămână de viață
embrionară din mezenchimul plăcii nefrotomiale din care se dezvoltă și o parte a segmentelor
sistemului genital.
Produsul de secreție al acestor glande, plasma seminală, se amestecă cu spermatozoizii în
lumenul uretrei intrapelvine în timpul ejaculării și formează astfel sperma. Plasma seminală
conține substanțe organice, minerale, vitamine și enzime care asigură metabolismul
spermatozoizilor. De asemenea, plasma seminală constituie un mijloc de transport al
spermatozoizilor, protejându-i în căile genitale femele.
La majoritatea speciilor glandele accesorii sunt reprezentate de glandele veziculare,
prostată și glandele bulbouretrale.

16.2.6.1. Glanda veziculară (Glandula vesicularis)

Glandele veziculare sunt denumite (impropriu) și vezicule seminale. Sunt organe pereche
situate lateral de gâtul vezicii urinare și de canalele deferente. Glandele veziculare sunt orientate cu
extremitatea fundică cranial. Ele sunt dispuse în plica urogenitală, lateral de ampulele canalelor
deferente și dorsal de vezica urinară. Au formă alungită, fiecare veziculă seminală prezentând un
fund, un corp și un canal excretor sau gât (Ductus excretorius). Fundul glandelor este rotunjit,
orientat cranial și cuprins în plica urogenitală. Corpul este acoperit de țesutul conjunctiv al lojei
retro-peritoneale și vine în contact (dorsal) cu fața ventrală a rectului.
La armăsar glandele veziculare au aspectul unor vezicule piriforme cu pereți groși, cu un
diametru de 3-6 cm și o lungime de 10-15 cm. Produsul de secreție este un lichid vâscos. Acest
lichid este depozitat într-o cavitate centrală largă. Mucoasa este subțire și plisată, cu numeroase
cripte în care se deschid glande de tip tubular. În conductul glandei este prezent un pliu al
mucoasei, asemănător unei valvule, căruia i se atribuie un anumit rol în tranzitul secreției. Tunica
musculară este groasă și învelește complet întreaga mucoasă. Tunica adventicială este reprezentată
de o membrană fibroelastică ce aderă cranial la seroasa plicii urogenitale. Canalul excretor se
reunește cu porțiunea terminală a canalului deferent și formează un canal ejaculator scurt.
La taur, berbec și țap glandele veziculare au o suprafață cu aspect neregulat, ușor boselat.
Au o lungime de 7-12 cm și un diametru de 2-5 cm. Glandele veziculare au aspectul unor saci
diverticulați și ușor torsionați. Mucoasa prezintă un strat glandular de tip tubulo-alveolar, ramificat,
bine reprezentat. Canalul excretor formează un canal ejaculator scurt împreună cu porțiunea
terminală a canalului deferent.
La vier glandele veziculare sunt foarte dezvoltate, fiind foarte mari comparativ cu talia
animalului. Glandele au un aspect piramidal, boselat, cu vârful recurbat caudal, ajungând până în

190
apropierea glandelor bulbouretrale, nivel la care sunt reunite printr-un sept conjunctiv. Corpul
glandelor, ușor curbat medial, se continuă cu un conduct excretor care se deschide direct în uretră,
în apropierea deschiderii canalului deferent. Nu există canal ejaculator. Epiteliul glandular este
reprezentat de tubi glandulari foarte ramificați cu numeroase dilatații alveolare. Spațiile
interlobulare pentru stocarea unei cantități mari de secreție sunt dezvoltate. Eliberarea unei cantități
de 400-500 cm3 de secreție în timpul ejaculării este facilitată de stratul gros al musculaturii netede,
strat situat atât în țesutul conjunctiv interstițial, cât și în cel periglandular.
La carnivore nu există glande veziculare.
La iepuroi glanda veziculară este impară, voluminoasă și bilobată. Situată dorsal de gâtul
vezicii urinare și de ampulele deferențiale, este lungă și aplatizată dorso-ventral. Din cauza acestei
dispuneri și a aspectului său, această glandă a fost confundată cu un uter masculin voluminos.

16.2.6.2. Uterul masculin (Uterus masculinus)

Uterul masculin sau „utriculul prostatic” este un organ vestigial, variabil ca formă și
mărime, situat în pliul urogenital (mezoul interdeferențial) sau în țesutul conjunctiv
retro-peritoneal, dorsal de gâtul vezicii urinare. În general, este un conduct median bifurcat în
partea sa cranială în două coarne subțiri și conice și terminat caudal printr-un orificiu care se
deschide în uretră în vârful coliculului seminal, între cele două orificii ejaculatoare.

16.2.6.3. Glanda prostată (prostata) (Prostata)

Glanda prostată este prezentă la toate speciile de mamifere domestice. Are o dezvoltare,
formă și poziție diferite față de canalul urogenital. Cea mai dezvoltată prostată este întâlnită la
carnivore și rozătoare (în raport cu talia animalului), urmând în ordine descrescătoare ecvinele,
rumegătoarele mari, suinele, rumegătoarele mici. În general glanda prezintă un corp și o porțiune
diseminată. La armăsar lipsește porțiunea diseminată, iar la berbec și țap lipsește sau este foarte
redus corpul prostatei.
Corpul prostatei (Corpus prostatae) se mulează pe fața dorsală a originii uretrei
intrapelvine acoperind totodată porțiunea terminală a canalelor deferente și gâtul glandelor
veziculare (la speciile la care glandele veziculare sunt prezente). Prin fața dorsală vine în raport cu
rectul. În general corpul prostatei prezintă doi lobi, stâng (Lobus sinister) și drept (Lobus dexter)
uniți printr-un istm (Isthmus prostatae). Corpul prostatei prezintă o capsulă periferică (Capsula
prostatae), o stromă densă și un parenchim (Parenchyma prostatae) organizat după tipul
tubulo-acinos. Capsula și septele (stroma) sunt alcătuite din fibre conjunctive și fibre musculare
netede (Substantia muscularis). Parenchimul (țesutul glandular propriu-zis) este împărțit de către
septele conjunctivo-musculare în numeroși lobuli cu dimensiuni variabile (v. Histologia). La toate
speciile canaliculele excretoare (Ductuli prostatici) sunt numeroase, străbat peretele dorsal al
uretrei intrapelvine și se deschid de-o parte și de alta a tuberculului (coliculului) seminal în sinusul
prostatic.
Porțiunea diseminată a prostatei (Pars disseminata prostatae) este situată în peretele
dorsal al uretrei intrapelvine, caudal de tuberculul seminal și este înconjurată de mușchiul uretral.
Lobulii glandulari, reduși dimensional, sunt dispuși în șiruri și prezintă un sistem de excreție
propriu, canaliculele lor deschizându-se la nivelul unor mici tuberculi mucoși situați pe plafonul
uretrei.
La armăsar prostata are o culoare galben-lutoasă și prezintă doi lobi (drept și stâng) largi
(cu dimensiuni de 5-9 cm/3-6 cm) și consistenți, uniți printr-un istm dispus pe fața dorsală a uretrei
intrapelvine. Produsul de secreție este eliminat prin 10-20 perechi de canalicule care se deschid de-
o parte și de alta coliculului seminal în sinusul prostatic.
La taur prostata are culoare galben-alburie. Este mai redusă dimensional față de armăsar.
Prezintă un corp mic, aplatizat, cu dimensiuni de 3-4 cm/1-1,5 cm. Porțiunea diseminată este
inclusă în peretele uretrei intrapelvine și este înconjurată ca un manșon de către mușchiul uretral.

191
 La berbec și țap corpul prostatei este absent (sau foarte redus dimensional), prostata fiind
reprezentată exclusiv (sau preponderent) de către porțiunea diseminată care are o structură
tubulo-acinoasă, dispusă radial, periuretral. Tubii glandulari se deschid succesiv pe peretele
dorso-lateral al uretrei intrapelvine.
La vier prostata are un corp redus (asemănător cu cel de la taur) și o porțiune diseminată
foarte dezvoltată, inclusă în submucoasa uretrei intrapelvine până în apropierea glandelor
bulbouretrale.
La câine prostata este foarte dezvoltată, acoperind în întregime, circular, originea uretrei.
Are un aspect globulor, ușor bilobat și o culoare gălbuie. Corpul prostatei este străbătut în sens
cranio-caudal de porțiunea terminală a canalelor deferente. Poziția și dimensiunile glandei variază
în funcție de vârsta și talia individului. Capsula trimite către interior septe radiare care
sistematizează glanda în lobi și lobuli. Un sept median, mai dezvoltat, conferă prostatei aspectul
bilobat. Sistemul canalicular convergent către peretele uretrei se deschide prin numeroase orificii în
jurul coliculului seminal.
La cotoi prostata este mai redusă și nu acoperă fața ventrală a uretrei. La ambele specii de
carnivore este prezentă și o porțiune diseminată redusă a prostatei.
La iepuroi corpul prostatei este asemănător celui de la armăsar, având un aspect bilobat,
dezvoltat în sens transversal. Produsul de secreție se varsă prin patru canale excretoare.
Dimensiunile glandei variază în funcție de vârstă și perioada de reproducție. Porțiunea diseminată
este redusă.

16.2.6.4. Glandele bulbouretrale (Glandulae bulbourethrales)

Glandele bulbouretrale sunt cunoscute și sub denumirea de glandele Cowper. Sunt pare,
ovoidale sau aplatizate, situate simetric de-o parte și alta extremității caudale a uretrei intrapelvine,
în apropierea arcadei ischiatice și a bulbilor spongioși ai penisului. Sunt acoperite de mușchiul
bulboglandular sau mușchiul compresor al glandelor bulbouretrale (M. bulboglandularis) de
natură striată și care derivă din mușchiul uretral.
Structura glandelor bulbouretrale este asemănătoare cu cea a corpului prostatei. Stroma
glandelor este mai redusă, dar sunt prezente și fibre musculare striate cu origine în mușchiul
bulboglandular. Canalele de excreție, multiple (la armăsar) sau câte unul pentru fiecare glandă (la
taur și vier) se deschid pe plafonul uretrei în apropierea arcadei ischiatice.
La armăsar lobii glandei au aprox. 4,2 cm lungime și 3,1 cm grosime (aprox. de
dimensiunile unui ou de porumbel), sunt situați în apropierea curburii pelvine a uretrei și complet
acoperiți de mușchiul compresor al glandei bulbouretrale. Canalele excretoare sunt în număr de 3-5.
La taur lobii glandei au aspect emisferic, de aprox. 3,8/4,0 cm lungime și 3,2/3,4 cm
grosime (aprox. de dimensiunile unei nuci), cu o culoare închisă și complet acoperiți de mușchiul
bulboglandular. Fiecare lob are un singur canal de excreție care se deschide în uretră, caudal față de
bulbii spongioși, sub o plică uretrală ischiatică.
La berbec și țap lobii glandei au aprox. 3,8 cm lungime și 1,3 cm grosime (aprox. de
dimensiunile unei alune de pământ/arahide) și prezintă fiecare câte un canal excretor.
La vier glanda este deosebit de dezvoltată, având 17-18 cm lungime și aprox. 5 cm
grosime. Glanda începe la nivelul arcadei ischiatice și se continuă în sens cranial de-o parte și de
alta a uretrei intrapelvine până în dreptul marginii craniale a pubisului, nivel la care vine în contact
cu glandele veziculare. Glandele au aspect asemănător literei „H” deoarece este prezentă o punte
musculară redusă care le reunește transversal. Canalele excretoare, câte unul pentru fiecare lob, se
deschid în uretră la nivelul curburii acesteia și sunt protejate de câte o valvulă ischiatică. Lobulii
glandei, sub forma unui sistem tubular ramificat, prezintă numeroase spații de acumulare a
secreției. Țesutul intertubular conține fibre musculare netede, iar capsula glandei este acoperită de
mușchiul compresor al glandelor bulbouretrale.

192
 La cotoi glandele bulbouretrale au dimensiuni de aprox. 1,5×2 cm (asemănătoare unui bob
de mazăre). Fiecare glandă prezintă câte un canal excretor care se deschide în uretră pe o mică
proeminență mucoasă. Glandele bulbouretrale lipsesc la câine.
La iepuroi glandele bulbouretrale au dimensiuni de 4-6 cm, o formă ovoidă, o culoare
galben-lutoasă și sunt acoperite în totalitate de mușchiul bulboglandular. Capsula este fină și
acoperă parenchimul format din glande tubulare neramificate. Canalele excretoare sunt lungi.

16.2.7. Penisul (Penis)

Penisul reprezintă organul copulator mascul. Este alcătuit aproape în totalitate din corpii
cavernoși, corpul spongios al uretrei și corpul spongios al glandului, aceste formațiuni permițând
prin erecție acuplarea și depunerea spermei în tractul genital al femelei.
La mamiferele domestice (cu excepția cotoiului și iepuroiului, la care penisul este orientat
caudal în repaus) penisul este situat între cele două coapse, de la arcada ischiatică și până în
apropierea regiunii ombilicale. Penisul este flancat de cordoanele testiculare. Este suspendat într-o
„teacă” de țesut conjunctiv orientat, structurat în fasciile superficială și profundă ale penisului
(continuare a fasciilor cu același nume ale trunchiului). Aceste fascii atașează penisul de peretele
abdominal ventral. Extremitatea liberă a penisului și glandul sunt acoperite de piele, respectiv de o
duplicătură amplă și adâncă denumită prepuț.

16.2.7.1. Conformația și structura penisului

Penisul este o formațiune mai mult sau mai puțin cilindroidă, în care este dispusă uretra
extrapelvină, conduct comun de evacuare a urinei și a spermei. Fiind format din țesut erectil,
penisul se poate alungi, îngroșa și indura, îndeplinind funcția de organ copulator prin care sperma
este depusă în căile genitale femele.
La toate speciile extremitatea proximală a penisului se inseră pe arcada ischiatică. De la
nivelul arcadei ischiatice, la majoritatea speciilor, penisul se orientează cranial printre cele două
coapse, sub peretele ventral al abdomenului, ajungând până în apropierea cicatricei ombilicale. La
cotoi și iepuroi penisul este scurt și orientat caudal (în repaus) în regiunea subanală.
Penisul prezintă o rădăcină (Radix penis) fixată pe porțiunile laterale ale arcadei ischiatice
prin două brațe (Crura penis), un corp (Corpus penis) rotunjit și o extremitate mai mult sau mai
puțin dilatată care formează glandul (Glans penis).
Mobilitatea, suspensia și raporturile cu alte formațiuni anatomice determină sistematizarea
penisului într-o porțiune fixă și alta liberă.
Porțiunea fixă a penisului este formată din rădăcina și cea mai mare parte a corpului
penisului. Această porțiune este cuprinsă între arcada ischiatică și fundul cavității prepuțiale.
Porțiunea fixă este flancată de cordoanele testiculare și înconjurată de țesut conjunctiv orientat care
formează fasciile penisului, superficială și profundă (Fasciae penis superficialis et profunda). La
unele specii din fascia profundă se formează două ligamente suspensoare (Ligg. suspensoria
penis), prin care corpul penisului este fixat la fața ventrală a simfizei ischiopubiene. Pielea
regională acoperă lateral și ventral cele două fascii. La rumegătoare și suine corpul penisului
prezintă în această porțiune o dublă inflexiune subpubiană denumită „S” penian sau flexura
sigmoidă a penisului (Flexura sigmoidea penis).
Porțiunea liberă a penisului (Pars libera penis) este reprezentată de extremitatea distală a
corpului penisului și de gland. În perioada de repaus funcțional porțiunea liberă a penisului este
dispusă într-o duplicătură specială formată prin invanginarea pielii regionale (abdominală sau
perineală, în funcție de specie) denumită prepuț (Preputium s. Praeputium). Toată porțiunea liberă
a penisului este acoperită de o piele fină, netedă, onctuoasă, aderentă la structurile subiacente. De
la nivelul meatului urinar pielea se continuă cu mucoasa uretrală, iar în fundul prepuțului se
continuă cu tegumentul intern al acestuia. La toate speciile deschiderea externă a uretrei sau meatul
urinar (Ostium urethrae externum) este situată în vârful glandului.

193
 Corpul penisului (Corpus penis) este format din corpul cavernos și din uretra înconjurată
de corpul spongios. Corpul spongios prezintă mai multe porțiuni (corpul spongios al penisului,
corpul spongios al glandului și bulbii spongioși). Funcția de copulație se poate realiza datorită
celor două tipuri de țesut erectil (spongios și cavernos) din structura penisului.
Corpul cavernos al penisului (Corpus cavernosum penis) se formează prin reunirea pe
linia mediană a celor doi corpi cavernoși cilindroizi care își păstrează individualitatea mai ales la
nivelul rădăcinii penisului (Radix penis). La nivelul rădăcinii penisului corpii cavernoși se separă
în două formațiuni alungite denumite stâlpii sau pilierii penisului care se inseră separat pe arcada
ischiatică. Reunirea celor doi corpi cavernoși, de la rădăcină spre vârf, se realizează mai mult sau
mai puțin complet, rămânând un perete separator sau septul penian (Septum penis) complet la
carnivore și leporide, și incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte mamifere
domestice. Extremitatea anterioară a corpului cavernos este ușor efilată și acoperită de dilatația
corpului spongios al glandului. Corpul cavernos este suspendat pe fața ventrală a simfizei
ischiopubiene în apropierea rădăcinii printr-un ligament scurt și puternic denumit ligamentul
suspensor al penisului (Lig. suspensorium penis).
Corpul cavernos este acoperit de către albugineea corpului cavernos (Tunica albuginea
corporum cavernosorum). Albugineea este groasă și trimite trabecule (travei) conjunctive
(Trabeculae corporum cavernosorum) în masa corpului cavernos, aceste travei formând un schelet
de rezistență ale cărui areole (caverne) sunt tapetate și ocupate de țesut cavernos. În general,
cavernele centrale sunt mai mari și conțin sânge arterial, iar cele periferice sunt mai mici și conțin
sânge venos. Partea corpului cavernos din apropierea uretrei, la unele specii (carnivore, unele
primate), poate prezenta o metaplazie cartilaginoasă și chiar să se osifice; astfel, la aproape toate
carnivorele se formează un os penian mai mult sau mai puțin alungit. Acest os penian este scurt la
feline, dar dezvoltat în special la canide. Osul penian (Os penis) este situat în partea distală a
penisului, constituind singur corpul cavernos.
Trabeculele, alcătuite din fibre conjunctive elastice și celule musculare netede, împreună cu
cavernele formează țesutul erectil al corpului cavernos. În funcție de structura trabeculelor,
grosimea albugineei, numărul și mărimea cavernelor se pot descrie două tipuri de penis,
musculocavernos și fibroelastic.
În cazul penisului de tip musculocavernos (întâlnit la armăsar, carnivore, leporide)
predomină țesutul cavernos cu areole mari delimitate de trabecule cu structură predominant
musculară. În stare de repaus penisul este moale, compresibil, iar în erecție (când sângele pătrunde
în caverne) se îngroașă, se alungește și devine rigid, apt pentru actul copulației (montei).
Penisul de tip fibroelastic (întâlnit la rumegătoare și suine) prezintă caverne mici de forma
unor fante delimitate de trabecule groase de țesut conjunctiv fibros. În stare se repaus are
consistență fermă, iar în erecție devine rigid și se alungește datorită existenței flexurii sigmoide
(care practic se șterge, constituind o rezervă de alungire a penisului).
Uretra extrapelvină (Urethra masculina – pars penina) se dispune între stâlpii penisului,
parcurge șanțul uretral (prezent pe fața ventrală a corpului cavernos), traversează glandul penian și
se deschide la exterior prin meatul urinar. La unele specii uretra depășește nivelul glandului sub
forma unui apendice numit proces uretral (Processus urethrae).
Corpul spongios al penisului (Corpus spongiosum penis) este o formațiune erectilă unică
care învelește uretra extrapelvină pe toată lungimea acesteia. La nivelul curburii ischiatice a uretrei
formează bulbul penisului (Bulbus penis), o dilatație care ocupă spațiul dintre stâlpii penisului. În
șanțul uretral are un calibru uniform, iar la extremitatea liberă realizează o nouă dilatație, corpul
spongios al glandului (Corpus spongiosum glandis), dilatație care acoperă vârful efilat al corpului
cavernos și formează baza anatomică a glandului penian. Glandul penian (Glans penis) este foarte
dezvoltat la armăsar și câine sau are aspect de „capișon” relativ redus și ascuțit la celelate specii.
La toate speciile glandul penian este străbătut de uretră.
Structura corpului spongios este asemănătoare cu a corpului cavernos. Albugineea corpului
spongios (Tunica albuginea corporis spongiosi) este foarte fină și prezintă un sept median la
nivelul bulbului pe care îl separă în două jumătăți simetrice. La nivelul glandului albugineea

194
corpului spongios aderă intim la pielea glandului. Trabeculele corpului spongios (Trabeculae
corporis spongiosi) sunt mai fine decât ale corpului cavernos, au în structura lor multe fibre
elastice și fascicule musculare netede, iar cavernele (Cavernae corporis spongiosi) sunt mari și
extensibile.
Erecția corpului spongios are loc treptat, în sens caudo-cranial, numai în timpul copulației
și constă mai ales într-o mărire considerabilă a glandului.

Penis de tip musculocavernos – secțiune tranversală

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. albugineea corpului cavernos, 1'. sept penian, 1''. trabecule și caverne,
2. mușchiul bulbospongios, 3. mușchiul retractor al penisului, 4. uretra, 5. corp spongios, 10. piele

Penis de tip fibroelastic – secțiune tranversală

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. corp cavernos, b. albugineea corpului cavernos, c. uretra, d. corp spongios, e. albuginea corpului spongios

Mușchii penisului îndeplinesc mai multe roluri: dirijează penisul în timpul montei
(copulației), comprimă venele de descărcare facilitând erecția, accelerează deplasarea spermei în
timpul ejaculării, comprimă și retrag penisul în prepuț după montă (copulație). Sunt reprezentați de
mușchii ischiocavernos, bulbospongios și retractor al penisului.
Mușchiul ischiocavernos (M. ischiocavenosus) este un mușchi par, gros, scurt și puternic.
Originea mușchiului se află pe partea laterală a arcadei ischiatice, iar inserția pe rădăcina adiacentă
a corpului cavernos pe care o acoperă. La toate speciile contracția celor doi mușchi determină
195
apropierea penisului de fața externă a pubisului și ischiumului, participând la producerea și
menținerea erecției prin compresarea venelor dorsale ale penisului. Totodată, prin contrație uni- sau
bilaterală, dirijează penisul rigid aducându-l în poziția necesară intromisiunii.
Mușchiul bulbospongios (M. bulbospongiosus) este impar și reprezintă continuarea
mușchiului uretral pe porțiunea peniană a uretrei. La speciile cu penis de tip fibroelastic este scurt
și puternic, terminându-se în treimea proximală a penisului. La armăsar se dispune pe fața ventrală
a corpului spongios al uretrei până la nivelul glandului. La toate speciile este mai dezvoltat la
nivelul rădăcinii penisului, acoperind în întregime bulbul spongios. Mușchiul bulbospongios este
format din fibre musculare striate care pornesc transversal de la nivelul unui rafeu median. Prin
contracția ritmică a mușchiului uretral evacuarea conținutului uretrei (urină sau spermă) este
accelerată.
Mușchiul retractor al penisului (M. retractor penis) este alcătuit majoritar din fibre
musculare netede. Este un mușchi par, cu origine pe fața ventrală a primei vertebre coccigiene. Cei
doi mușchi înconjoară anusul și se reunesc ventral de acesta constituind porțiunea anală a
mușchilor retractori. Porțiunea rectală este denumită ligament suspensor al anusului. De la nivelul
anusului se continuă cu porțiunea peniană a retractorilor care are forma a două benzi musculare
paralele care se dispun peste mușchiul bulbospongios pentru a se insera pe corpul penisului (în
mod diferit în funcție de specie). La armăsar și câine se inseră aproape de glandul penian, iar la
rumegătoare și vier pe convexitatea caudală a flexurii sigmoide. Cei doi mușchi retrag penisul în
prepuț după montă (copulație).

16.2.7.2. Prepuțul (Preputium s. Praeputium)

Prepuțul sau „furoul” este o duplicătură (cu aspect de pungă) a pielii situată pe peretele
ventral al abdomenului, duplicătură care înconjoară porțiunea liberă a penisului. La toate speciile
(cu excepția cotoiului și iepuroiului) prepuțul proemină pe fața ventrală a abdomenului și ajunge
până în apropierea cicatricei ombilicale.
Prepuțul prezintă un orificiu – orificul prepuțial (Ostium preputiale s. Ostium praeputiale)
prin care se pătrunde în cavitatea prepuțială (Cavum preputiale s. Cavum praeputiale). Orificiul
prepuțial constituie zona de tranziție dintre lama externă și lama internă ale prepuțului. Fundul
cavității prepuțiale are aspect de șanț circular, la acest nivel lama internă a prepuțului
răsfrângându-se pentru a se continua cu cea a porțiunii libere a penisului. În timpul repausului
funcțional cavitatea prepuțului este ocupată în întregime de porțiunea liberă a penisului. În erecție
când porțiunea liberă a penisului iese din prepuț cavitatea prepuțială dispare (se șterge) complet.
În structura prepuțului intră lama externă (pielea prepuțului), lama internă, ligamentele
suspensoare și mușchi (la unele specii).
Pielea sau lama externă a prepuțului (Lamina externa) este asemănătoare cu cea a
regiunilor învecinate și este străbătută pe fața ventrală de un rafeu median (Raphe preputii s. Raphe
praeputii) mai mult sau mai puțin evident (care continuă rafeul median al burselor testiculare). La
nivelul orificiului prepuțial lama externă se continuă cu lama internă (Lamina interna). Lama
internă este fină, onctuoasă, cu aspect de mucoasă. Lama internă tapetează lama externă, iar în
fundul cavității prepuțiale se continuă cu pielea care acoperă porțiunea liberă a penisului. Lama
internă prezintă numeroase glande prepuțiale (Gll. preputiales). Aceste glande prepuțiale sunt
glande sebacee modificate care secretă un produs cu culoare și miros caracteristice, proprii fiecărei
specii, denumit smegmă prepuțială. Smegma prepuțială facilitează introducerea penisului în căile
genitale femele.
Ligamentele suspensoare ale prepuțului sunt reprezentate de fibre elastice cu origine în
tunica abdominală, fibre interpuse între cele două straturi (lame) ale pielii.
La speciile cu cavitate prepuțială adâncă și îngustă în țesutul conjunctiv intertegumentar se
dispun mușchi prepuțiali, mușchi ce provin din mușchiul pielos toraco-abdominal.
Rumegătoarele, suinele și canidele prezintă o pereche de mușchi prepuțiali craniali (Mm.
preputiales craniales) cu rol de protractori ai prepuțului. Acești mușchi au aspectul unor benzi cu

196
originea pe părțile laterale ale apendicelui xifoidian, benzi reunite sub formă de ansă sub și la mică
distanță de orificiul prepuțial.
Mușchii prepuțiali caudali (Mm. preputiales caudales) au rol de retractori ai prepuțului și
sunt prezenți constant la rumegătoare, și uneori la suine. Cele două benzi musculare își au originea
pe tunica abdominală, lateral de inelele inghinale și inserția pe țesutul conjunctiv intertegumentar,
ajungând până în apropierea orificiului prepuțial.
La ecvine lama internă a prepuțului formează o plică prepuțială circulară a cărei margine
caudală aderă la baza porțiunii libere a penisului, iar marginea cranială formează inelul prepuțial.
La rumegătoare și câine orificiul prepuțial este strâmt, iar cavitatea prepuțială îngustă și
adâncă. În hipoderm sunt prezenți numeroși noduli limfatici.
La vier lama internă a prepuțului prezintă la jumătatea lungimii ei o cută circulară care
împarte cavitatea prepuțială în două compartimente (anterior și posterior). Primul compartiment
prezintă pe plafon un diverticul spațios (Diverticulum preputiale), uneori bilobat. Comunicarea
diverticulului cu restul cavității prepuțiale se realizează printr-un orificiu îngust. În structura
acestui diverticul sunt glande care secretă un produs cu miros caracteristic (de vier), miros care se
transmite și cărnii. De aceea cu aproximativ 60 de zile înainte de abatorizare, vierii reformați (scoși
de la reproducție) trebuie castrați pentru a se diminua mirosul cărnii. Dezvoltarea diverticulului (la
fel ca și cea a glandelor accesorii) este dependentă de hormonii testiculari. La vierii castrați de
timpuriu diverticulul rămâne în stadiu rudimentar; la cei castrați mai târziu involuează, iar glandele
prepuțiale își pierd capacitatea secretorie.
La cotoi și iepuroi prepuțul este scurt, situat sub anus, cu o deschidere largă orientată
caudal.
La iepuroi prepuțul prezintă peri lungi și abundenți, mai ales la nivelul orificiului.
Glandele prepuțiale se aglomerează și formează în fundul furoului două mase glandulare mari care
își varsă produsul de secreție prin câte un canal propriu, de-o parte și alta a penisului.

16.2.7.3. Penisul la mamiferele domestice

La armăsar penisul este de tip musculocavernos. Este cilindroid și ușor curbat, elastic la
palpare, cu o lungime de 50-60 cm (în repaus) și de 80-90 cm (în erecție). Porțiunea liberă a
penisului este acoperită cu o piele subțire, pigmentată în totalitate sau cu aspect marmorat. Glandul
este voluminos, iar în erecție are aspectul unei pălării de ciupercă. Glandul penian este delimitat de
corpul penisului printr-un gât evident și prezintă circular o margine evidentă, denumită coroana
glandului (Corona glandis). Pe fața anterioară a glandului se observă o fosă adâncă – fosa
glandului (Fossa glandis), în care proemină un scurt (aprox. 2,5 cm) proces uretral (Processus
urethrae) deschis la exterior prin meatul urinar. În partea dorsală fosa glandului comunică printr-un
orificiu îngust cu sinusul uretral (Sinus urethralis), diverticul bilobat al lamei interne a prepuțului,
în care se pot acumula secreții și resturi epiteliale. Pe secțiunea transversală se observă albugineea
și trabeculele corpului cavernos, precum și un șanț uretral larg care adăpostește uretra înconjurată
de corpul spongios care, la rândul lui, este acoperit ventral de mușchiul bulbospongios. Pe fața
ventrală a mușchiului bulbospongios se inseră cele două benzi ale mușchiului retractor al penisului.
Pe părțile dorsală și laterale ale corpului cavernos există un plex venos dorsal al penisului
dezvoltat, precum și arterele dorsale și nervii dorsali ai penisului.
La taur penisul este cilindroid, subțire, lung de 100-130 cm și dur la palpare. Caudal
burselor testiculare, corpul penisului prezintă flexura sigmoidă cu prima convexitate orientată
cranial. Porțiunea liberă a penisului prezintă o extremitate cu aspect conoid, cu un gland redus,
separat de corpul penisului printr-un gât. Meatul urinar se deschide în vârful unui proces uretral
redus situat excentric, proces uretral care se continuă în sens caudal cu rafeul penian.
Rumegătoarele (mari și mici) au penisul de tip fibroelastic. Pe secțiunea transversală albugineea
apare foarte groasă, iar ventral șanțul uretral foarte adânc înglobează aproape în totalitate uretra
înconjurată de un corp spongios redus. În centrul corpului cavernos se observă simetric arterele

197
corpului cavernos. Pe fața ventrală a penisului, cranial de curbura sigmoidă, se inseră cele două
benzi ale mușchiului retractor al penisului.

Sistemul genital la armăsar

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. ilium, 2. ischium, 3. pubis, 4. testicul, 5. epididim, 6. canal deferent, 7. ureter, 8. vezică urinară,
9. ampula canalului deferent, 10. glandă veziculară, 11. prostata, 12. porțiunea pelvină a uretrei,
13. glande bulbouretrale, 14. corpul penisului, 15. inel prepuțial, 16. glandul penisului, 17. fosa glandului

Sistemul genital la taur

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. testicul, 2. epididim, 3. canal deferent, 4. ampula canalului deferent, 5. porțiunea pelvină a uretrei,
6. vezica urinară, 7. corpul penisului, 8. glanda veziculară, 9. corpul prostatei, 10. mușchiul bulbospongios,
11. rinichi, 11'. ureter, 12. prepuț

Penisul la berbec are un gland mai dezvoltat comparativ cu penisul de taur și are aspectul
unui capișon rotunjit. Uretra se prelungește printr-un proces uretral (apendice vermiform) de
3-4 cm și ușor inflexat. Caudal glandului pe fața ventrală și în partea stângă se observă o
proeminență rotunjită de culoare roșiatică denumită tubercul spongios (Tuberculum spongiosum).

198
 Sistemul genital la berbec
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. testicul, 2. epididim, 3. canal deferent, 4. ampula canalului deferent, 5. glanda veziculară, 6. corpul prostatei,
7. porțiunea pelvină a uretrei, 8. glande bulbouretrale, 9. mușchiul ischiocavernos, 10. corpul penisului,
10'. mușchiul bulbospongios, 11. proces uretral, 12. glandul penisului, 13. prepuț, 14. mușchiul retractor al penisului,
15. vezica urinară, 16. ureter, 17. rinichi, 18. hil renal

La țap penisul este prevăzut cu un proces uretral mai scurt (2-2,5 cm) și aproape rectiliniu,
situat pe fața stângă. Nu există tubercul spongios.
Vierul are penisul în general asemănător cu al rumegătoarelor. Penisul este de tip
fibroelastic. Corpul penisului este mai subțire, lung de 50-60 cm și cu flexura sigmoidă dispusă
cranial față de bursele testiculare. Extremitatea liberă a penisului este ascuțită și ușor torsionată cu
aspect de „tirbușon”. Glandul penian este foarte redus, reprezentat de corpul spongios puțin
dezvoltat. Corpul spongios nu acoperă extremitatea liberă a corpilor cavernoși. Șanțul uretral
prezintă un rafeu penian evident.
La câine, ca de altfel la toate carnivorele, penisul prezintă os penian (Os penis) rezultat
prin metaplazia (osificarea) unei porțiuni din corpul cavernos. Penisul are o lungime de
aproximativ 15-20 cm (în funcție de talie, rasă și individ), din care aproape jumătate aparține
porțiunii fixe. Porțiunea fixă, situată caudal, corespunde corpului cavernos propriu-zis, neosificat.
Acest corp cavernos este format prin reunirea celor două rădăcini scurte și groase. Pe secțiune se
observă un sept median complet, iar fața ventrală a corpului cavernos este excavată de un șanț
adânc, în care este situată uretra înconjurată de corpul spongios. Extremitatea cranială a corpului
cavernos se continuă direct cu osul penian care formează baza anatomică a porțiunii libere a
199
penisului. Osul penian are în general aspect de jgheab deschis pe fața ventrală, se efilează și se
continuă cranial cu un cordon fibros, cordon ce poate fi urmărit până aproape de vârful penisului.
Corpul spongios al glandului înconjoară osul penian și cordonul fibros și formează un gland foarte
dezvoltat. Glandul penian prezintă două dilatații succesive, bulbul glandului (Bulbus glandis) situat
caudal și porțiunea lungă a glandului (Pars longa glandis) dispusă cranial. Cele două dilatații sunt
separate printr-o depresiune circulară redusă. Extremitatea anterioară a porțiunii lungi se subțiază
treptat și se termină printr-un vârf ușor curbat ventral sub care se dispune meatul urinar. Mușchii
ischiocavernoși și mușchiul bulbospongios sunt dezvoltați. Mușchii retractori ai penisului își au
originea pe părțile laterale ale mușchiului sfincter anal extern și se continuă sub forma a două benzi
musculare apropiate median până în dreptul bulbului glandului. Mușchii ischiouretrali (mușchii
compresori ai venelor dorsale ale penisului) (Mm. ischiourethrales) au un rol important în
producerea și menținerea erecției la câine. Mușchii sunt reduși, cu origine pe arcada ischiatică,
tendoanele lor reunindu-se în plan median și formând un inel prin care trec venele dorsale ale
penisului. Aceste vene sunt principalele vene ce drenează sângele din țesutul spongios al glandului.
În timpul actului copulator, prin contracție, acești mușchi comprimă venele și determină erecția
bruscă a glandului. Dilatarea bulbului glandului nu va permite retragerea penisului din vaginul
femelei decât după o perioadă lungă de timp. Această particularitate anatomică are importanță
fiziologică deosebită deoarece ovulația la carnivore este condiționată de actul montei.

Sistemul genital la vier

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. scrot, 2-6. învelitori testiculare, 7. testicul, 8. cordon testicular, 9. inel inghinal superficial, 10. inel vaginal,
11. vezica urinară, 12. porțiunea pelvină a uretrei, 13. glanda veziculară, 13'. corpul prostatei, 14. glande bulbouretrale,
15. penis, 15'. diverticul prepuțial, 16. mușchiul retractor al penisului, 17. rect,
a. fund de sac sacrorectal, b. fund de sac rectogenital.

La cotoi penisul este orientat caudal și ușor ventral, astfel că șanțul uretral parcurge fața
dorsală a penisului. Corpul cavernos se osifică în porțiunea liberă a penisului și formează un os
penian de aprox. 0,5 cm lungime. Corpul spongios formează un bulb bine dezvoltat și un gland
conic cu baza orientată cranial. Bulbul glandului este mai redus comparativ cu cel al câinelui.
Lama internă a prepuțului care acoperă porțiunea liberă a penisului prezintă papile cornificate cu
vârful orientat spre baza penisului. În momentul actului montei aceste papile (care sunt prevăzute
cu mușchi erectori) se îndepărtează de suprafața porțiunii libere a penisului și îl „ancorează” în
vaginul femelei. Aceste papile cornificate produc femelei durere și în același timp este astfel
stimulată detașarea ovocitelor mature de pe suprafața ovarelor. După castrare papilele cornificate
involuează. Protracția penisului, respectiv orientarea lui în direcție ventrocranială pentru copulație,
se realizează prin fibre musuclare detașate din mușchiul ischiocavernos care structurează un

200
așa-numit mușchi subischiouretral (nerecunoscut în N.A.V. 2017). Și la cotoi penisul este readus în
poziție de repaus de către mușchii retractori penieni.

***

Mamiferele care prezintă os penian/baculum sau os clitoridian includ diverse specii

placentare, precum cele din Ordinul Primate (cu excepția lorisului, oamenilor, maimuțelor păianjen
și maimuțelor lânoase), Ordinul Rodentia (rozătoare) (cu excepția iepurilor de casă și de câmp),
Ordinul Eulipotyphla (insectivore, inclusiv arici), Ordinul Carnivora (inclusiv ursidele, canidele,
pinipedele – morse, foci, lei de mare, procionide – ratoni, mustelidele – vidre, nevăstuici, sconcs),
Ordinul Chiroptera (lilieci). Osul penian (baculum) este absent la oameni, ungulate, elefanți,
monotreme (ornitorinc, echidna), marsupiale, lagomorfe (iepuri), hiene, binturong, sirenieni.
Marile maimuțe (gorila, urangutan, cimpanzeu, bonobo), în ciuda dimensiunii lor, prezintă un os
penian redus dimensional.

Os penian la câine (Canis lupus domesticus)

(original Marilena Chereji)

Os penian la dihor (Mustela putorius)

(original Marilena Chereji)

Oase peniene la primate

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
stânga – gorilă (Gorilla sp.), centru – urangutan (Pongo borneo), dreapta – bonobo (Pan paniscus)

201
 Sistemul genital la câine
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. rect, 2. anus, 3. ureter, 4. vezică urinară, 5. testicul, 6. canal deferent, 7. corpul prostatei,
8. porțiunea pelvină a uretrei, 9. mușchiul retractor al penisului, 10. penis

Sistemul genital la cotoi

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. învelitori testiculare, 2. testicul, 3. epididim, 4, 4'. canal deferent, 5. vezică urinară, 6. porțiunea pelvină a uretrei,
7. corpul prostatei, 8. glande bulbouretrale, 9. penis, 10. mușchiul retractor al penisului, 11. prepuț

Iepuroiul prezintă un penis orientat în repaus în direcție caudală, deosebindu-se de cel de

cotoi prin lipsa osului penian și a papilelor cornificate. Glandul penian este redus, meatul urinar
este mai larg. Penisul la iepuroi prezintă atât mușchi protractori, cât și retractori. Prepuțul prezintă
două aglomerări glandulare masive (Gll. preputiales) care își varsă produsul de secreție prin câte
un canal propriu, de-o parte și alta a penisului.

***

La unele specii de rozătoare precum castorul (Castor fiber și Castor canadensis) și

șobolanul moscat (Desmana moschata) glandele prepuțiale produc o substanță cu miros aromat
(castoreum, mosc). La nutrie (Myocastor coypus) aglomerarea glandulară formează glanda
subanală, canalul excretor al acesteia deschizându-se în zona cutomucoasă a anusului. Glandele
202
prepuțiale, perineale și subanale fac parte din grupa glandelor de „apel sexual” producând o
secreție al cărei miros facilitează identificarea indivizilor în perioada de rut (de reproducere).
Aceste secreții (castoreum, mosc) sunt utilizate în industria parfumurilor, în cosmetică și în
medicină. Moscul este unul dintre cele mai căutate ingrediente pentru parfumuri. În anul 1888,
chimistul Albert Baur a descoperit moscul artificial care a fost sintetizat și introdus în clasa de
mosc policiclic, substanță care este foarte larg utilizată în parfumeria modernă. Folosirea moscului
animal este interzisă din anul 1979.

16.3. Sistemul (aparatul) genital femel (Organa genitalia feminina)

16.3.1. Generalități

Sistemul (aparatul) genital femel grupează organe care sunt omoloage și sunt dispuse în
același plan ca la mascul. La mamifere sistemul genital femel nu are doar rol în dezvoltarea
gameților și a hormonilor sexuali, ci este și sediul fecundației, adăpostind embrionul și apoi fătul
(feții/fetușii) în uter și asigurându-le nutriția și schimbul de gaze pe parcursul gestației. De aceea
partea tubulară a sistemului genital femel prezintă o dezvoltare mult mai mare decât la mascul, în
timp ce partea copulativă este mai puțin complicată.
Înaintea prezentării organelor genitale femele, este necesară explicarea terminologiei
generale legate de reproducția la mamifere.
Starea în care se află organismul matern cu toate modificările de-a lungul perioadei în care
produsul de concepție se dezvoltă de la stadiul de ou sau zigot și până la expulzarea acestuia din și
prin căile genitale femele se numește gestație.
Procesul prin care noul organism ajuns la gradul de dezvoltare propriu speciei este expulzat
din organismul matern în mediul ambiant se denumește generic fătare sau parturiție. Acești
termeni sunt utilizați pentru toate mamiferele (domestice și sălbatice) cu excepția speciei umane.
Pentru specia umană termenii utilizați sunt de sarcină sau graviditate, respectiv naștere.
Un alt termen utilizat curent pentru toate mamiferele (inclusiv specia umană) este cel de
parturiție, care este sinonim cu termenii de fătare, respectiv naștere.
La masculi, în general, după atingerea maturității sexuale testiculele și celelalte organe
genitale nu suferă modificări structurale și funcționale importante de-a lungul timpului. Spre
deosebire de masculi, femelele după pubertate prezintă modificări structurale și funcționale
profunde instalate periodic în organele genitale, începând cu ovarele. Principala modificare este
reprezentată de eliminarea periodică de la nivelul ovarului a unuia sau mai multor ovocite,
fenomen denumit ovulație. Ovulația este însoțită și de modificări comportamentale ale femelei,
manifestate printr-o mărire a excitabilității generale, prin stare de neliniște, luarea unor poziții și
atitudini caracteristice, culminând cu acceptarea împerecherii/montei (receptivitate sexuală). Starea
generală a unei femele care prezintă toate aceste semne se numește estru sau „călduri” (în limbaj
popular). Estrul se manifestă cu o frecvență variabilă în funcție de specie. Perioada de timp
cuprinsă între două manifestări ale estrului este denumită ciclu estral sau ciclul sexual al femelei.
Aceste cicluri estrale pot fi influențate (ca frecvență și durată) de o serie de factori geografici
(latitudine, durata cu lumină a zilei etc.), factori nutriționali, situații de stres etc.
În funcție de frecvența ciclurilor estrale, speciile sunt grupate în specii monoestrice (un
singur ciclu sexual pe an) și specii poliestrice (ciclul estral se repetă pe tot parcursul anului dacă nu
intervine o perioadă de gestație). În cazul speciilor monoestrice, după unicul ciclu estral, în cazul în
care nu se instalează gestația, femela intră într-o lungă perioadă de repaus a organelor genitale,
numită anestru. Această situație este întâlnită mai ales la speciile sălbatice (canide sălbatice – lupi
și vulpi, cervidee, caprine sălbatice, suine sălbatice etc.). Cățeaua domestică prezintă de cele mai
multe ori două cicluri estrale pe an (primăvara și toamna). În cadrul speciilor poliestrice sunt
grupate multe dintre speciile domestice (bovine, suine, leporide), poliestria fiind o caracteristică
dobândită ca urmare a domesticirii.
203
 Mai există și specii poliestrice sezoniere care prezintă o succesiune de câteva cicluri
estrale, urmate de o lungă perioadă de anestru. În această categorie sunt grupate rumegătoarele
mici, ecvinele și felinele (pisica domestică).
Un ciclu estral este sistematizat în mai multe faze (proestru, estru, metestru și diestru), în
timpul fazei de estru având loc ovulația (eliberarea unui ovocit dintr-un folicul ovarian matur)
(v. Histologia și Ginecologia/Obstetrica).
Majoritatea mamiferelor domestice (ecvine, rumegătoare, suine, canide) au ovulație
spontană. La feline și leporide ovulația are loc în mod reflex ca urmare a stimulilor generați în
timpul actului împerecherii/montei sau datorită altor stimuli care declanșează prin intermediul
sistemului nervos o ovulație provocată.
Există specii ale căror femele dezvoltă în uter și fată un singur produs, fiind caracterizate
printr-o gestație simplă (ecvine, bovine), femelele fiind denumite monotocice. Alte specii produc
mai mulți indivizi la o fătare ca urmare a unei gestații multiple (suine, carnivore, leporide),
femelele numindu-se în acest caz politocice.
În funcție de numărul de fătări (sau lipsa lor), femele sunt denumite nulipare (care nu au fătat
niciodată), unipare (când au fătat o singură dată) sau multipare (când au fătat de mai multe ori).
Asemenea sistemului genital mascul, sistemul genital femel este sistematizat în trei părți
principale, fiecare având echivalentul său în sistemul genital masculin: gonadele femele (ovare),
tractul genital femel (oviductele, uterul, vaginul, vestibulul vaginal și vulva), la care se adaugă
glandele accesorii sau anexe (mamelele) (text prelucrat după A. Hillebrand – Manual de Anatomie
veterinară vol. II (**Splanhnologie), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008).

16.3.2. Organogeneza sistemului (aparatului) genital femel

Morfogeneza ovarului începe mai târziu decât a testiculului, la femele etapa de

nediferențiere sexuală fiind mai lungă. Cordoanele sexuale medulare (Chordae medullares) se
fragmentează și regresează, fiind înlocuite de un țesut conjunctiv bogat vascularizat care va
constitui zona medulară a ovarului. Resturile vor forma rețeaua ovariană (Rete ovarii). Epiteliul
germinativ începe o nouă și intensă activitate proliferativă formând a doua generație de cordoane
sexuale corticale (Chordae corticales), numite cordoane Valetin 31-Pflüger 32, ce cuprind ovogonii
(ovogonia) și celule vegetative.
Cordoanele celulare se desprind de epiteliul germinativ și se fragmentează în blocuri
celulare, formate dintr-o celulă mare, ovogonia, înconjurată de un număr variabil de celule
foliculare (Epitheliocyti folliculares) aplatizate, dispuse pe un singur rând. Se formează, astfel,
foliculii ovarieni primordiali (Folliculi corticales primordiales), în număr de câteva sute de mii în
ovarul foetusului. Mulți dintre acești foliculi dispar printr-un proces de involuție fiziologică,
denumit atrezie foliculară, transformându-se în corpi atretici (Corpora atretica).
În apropierea parturiției, ovogoniile devin ovocite primare și vor fi înconjurate de celule
foliculare cubice, dispuse pe un singur rând.

31
Gabriel-Gustav Valentin (1810-1883) a fost un fiziolog german și profesor de fiziologie la Universitatea din Berna. În 1835 Valentin a primit Marele
Premiu al Institut de France pentru cartea sa „Histiogenia Comparata” care este un tratat despre evoluția animalelor și a plantelor. În 1836, Valentin a fost
ales profesor de fiziologie la Universitatea din Berna, catedră pe care a deținut-o timp de 45 de an (până în 1881 când a demisionat). Valentin a fost autorul
multor lucrări importante pe diverse teme: despre sânge și circulația lui, despre digestie, despre electricitatea mușchilor și nervilor, despre fiziologia
simțurilor, despre toxicologie etc. Din 1836 până în 1843, Valentin a publicat „Repertorium für Anatomie und Physiologie” și a colaborat cu alții la multe
reviste profesionale (după M. Ionescu, 1991).
32
Eduard Friedrich Wilhelm Pflüger (1829-1910) a fost un fiziolog german, profesor de fiziologie la Bonn. După ce a studiat inițial dreptul la
Universitatea din Berlin, s-a transferat la medicină, urmând și studii suplimentare la Universitatea din Marburg, obținându-și doctoratul în 1853. În timp ce
se afla la Berlin, a lucrat ca asistent al lui Emil du Bois-Reymond (1818-1896). În 1859 a devenit profesor de fiziologie la Universitatea din Bonn, unde a
rămas pentru tot restul carierei sale. Pflüger a adus contribuții în multe aspecte ale fiziologiei, inclusiv fiziologia embriologică, fiziologia respiratorie,
fiziologia senzorială și electrofiziologia. Eponima „Legea lui Pflüger” (Zuckungsgesetz a lui Pflüger) este rezultatul cercetărilor sale privind stimularea
electrică și corelarea acesteia cu contracția musculară. În 1868 a fondat Archiv für die gesammte Physiologie des Menschen und der Thiere (acum Pflügers
Archiv: European Journal of Physiology), o publicație care a devenit cea mai influentă revistă de fiziologie din Germania. A efectuat cercetări privind
peristaltismul intestinal, funcțiile senzoriale ale măduvei spinării, metabolismul proteinelor și reglarea temperaturii corpului de către sistemul nervos etc.
Într-unul dintre studiile sale cele mai importante, el a demonstrat că respirația are loc mai degrabă în țesutul periferic decât în sânge. El a efectuat, de
asemenea, cercetări ample despre glicogen și este creditat cu crearea mai multor instrumente fiziologice (după M. Ionescu, 1991).
204
 Epiteliul germinativ ce acoperă ovarul își pierde din importanța morfogenetică, devine
monostratificat cubic și nu mai generează noi ovogonii, fiind denumit epiteliu superficial și
conținând mezoteliocite cuboidale cu microvili.
O parte din celulele mezenchimale se vor diferenția în celule interstițiale (Endocrinocyti
interstitiales), cu funcție endocrină, generând glanda interstițială a ovarului.
Căile genitale femele (Ductus genitales feminini) se dezvoltă în cea mai mare parte din
conductele paramezonefrotice Müller (Ductus paramesonephricus), formate prin invaginarea
endoteliului celomic de pe versantul lateral al canalului Wolf.
Porțiunea cranială a canalelor Müller va da naștere oviductelor și coarnelor uterine.
Segmentele lor terminale se apropie și apoi se contopesc, astfel încât dispare peretele dintre ele.
Rezultă, astfel, canalul utero-vaginal (Primordium uterovaginale). Din canalul utero-vaginal se
diferențiază epiteliul mucoasei uterine și o parte din epiteliul vaginal. Musculatura uterului și
vaginului se dezvoltă din mezenchimul adiacent canalului utero-vaginal
Canalele Wolff sau ureterele primitive regresează și apoi dispar la embrionii de sex femel.
Vestigii ale acestor canale vor genera organul Rosenmüller 33 sau epoophoronul (Epoophoron) la
nivelul ovarului, canalele Gärtner 34 (Ducti defferens vestigiales) în pereții vaginului și
paroophoronul (Paroophoron) în ligamentul lat al uterului
Din sinusul uro-genital se vor diferenția vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) din pereții
sinusului, la nivelul șanțului urogenital (Sulcus urogenitalis); clitorisul sau falusul primitiv
(Phallus primitivus) din tuberculul genital (Tuberculum genitale) și labiile vulvare (Labia pudendi
vulvae) din cutele genitale (Plicae urogenitales).
Dezvoltarea căilor genitale este influențată de hormonii sexuali. Experimental s-a
demonstrat că aceștia determină regresarea canalelor sexului opus (text prelucrat după N. Cornilă –
Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de embriologie) vol. II, Ed. BIC
ALL, București, 2001).

16.3.3. Ovarele (Ovarium)

Ovarele sunt formațiuni anatomice pare care se dezvoltă la nivelul tavanului cavității
abdominale și rămân întreaga viață în interiorul acesteia. La unele specii (rumegătoare, suine), în
timpul dezvoltării intrauterine are loc o descindere (deplasare) a ovarelor, acestea deplasându-se în
sens ventro-caudal de la locul de formare până în dreptul intrării în cavitatea pelvină. La ecvine
ovarele se deplasează mult mai puțin, ramânând la câțiva cm de tavanul cavității abdominale.
Numai la carnivore și leporide ovarele rămân în imediata apropiere a locului lor de formare
(regiunea sublombară, caudal de rinichi).
Odată cu atingerea maturității sexuale, ovarul prezintă modificări structurale și funcționale
care se succed periodic, corespunzător ciclurilor estrale. Aceste modificări ovariene sunt denumite
cicluri ovariene.
Ovarul are o functie dublă: gametogenă, asigurând ovogeneza (producerea ovocitelor) și
endocrină, controlând întreaga activitate genitală (sub controlul hipofizei) prin secreția de hormoni
estrogeni și progestativi.

16.3.3.1. Caractere generale

Ovarele au, în general, o formă globuloasă, cu suprafața mai mult sau mai puțin regulată și
un volum variabil, în funcție de specie și starea fiziologică a ovarului. Fiecare ovar prezintă două
fețe (laterală și medială), două margini (una liberă și una mezovarică) și două extremități (cranială
33
Johann Christian Rosenmüller (1771-1820) a fost un anatomist german. A făcut studii la universitățile din Leipzig și Erlangen, iar în 1794 a fost numit
prorector la Institutul de anatomie din Leipzig. În 1797 și-a obținut doctoratul, iar din 1802 până la moartea sa a fost profesor de anatomie și chirurgie la
Universitatea din Leipzig. Un pasionat speolog, în 1794 a oferit numele binominal de Ursus spelaeus pentru ursul de peșteră dispărut, analizând oasele
găsite în apropierea satului Muggendorf. A fost autorul mai multor tratate de anatomie și chirurgie și are următorii termeni anatomici numiți după el: fosa
Rosenmüller, recesul nazofaringian lateral, glanda Rosenmüller (porțiunea palpebrală a glandei lacrimale), organul lui Rosenmüller sau parovarium (după
M. Ionescu, 1991).
34
Benjamin Gärtner (1790-1834), medic danez. A descris Ductus epoophori longus (după M. Ionescu, 1991).
205
și caudală). Marginea liberă (Margo liber) este orientată ventral, iar marginea mezovarică (Margo
mesovaricus) dorsal. Pe marginea mezovarică se inseră ligamentul ovarian și este prezent un hil
(Hilus ovarii) prin care pătrund în ovar formațiunile vasculo-nervoase. Extremitatea cranială
(Extremitas tubaria) este denumită și extremitate tubară, iar cea caudală sau uterină (Extremitas
uterina) prezintă inserția ligamentului uteroovarian.
Suspendarea de tavanul cavității abdominale a ovarelor de către peritoneu este
asemănătoare suspendării testiculelor înainte de începerea procesului de „migrație testiculară”.
Mezoul ovarian sau mezovarul proximal (Mesovarium proximale) este pliul medial al
extremității craniale a ligamentului larg (lat). Se detașează din regiunea sublombară și se inseră pe
marginea dorsală a ovarului suspendându-l asemănător suspendării testiculului de către mezorchiul
fetal înainte de începerea migrației testiculare.
Pliul medial reprezintă mezovarul propriu-zis (Mesovarium) care include formațiunile
vasculo-nervoase și ligamentul propriu al ovarului (ligamentul uteroovarian) (Lig. ovarii
proprium) care conectează polul caudal al ovarului la vârful cornului uterin. Ligamentul propriu al
ovarului are aspectul unui cordon fibro-muscular.
Pliul lateral (mezosalpinxul) (Mesosalpinx) este foița peritoneală care suspendă oviductul,
de la vârful căruia se detașează pe ovar fimbria ovariană sau ligamentul tuboovarian (Fimbria
ovarica). Fimbria ovariană este redusă, formată din fibre conjunctive și musculare netede și
reprezintă una din prelungirile pavilionului trompei uterine care se fixează pe extremitatea cranială
a ovarului.
La nivelul mezoului ovarian, între cele două pliuri, se formează o lojă peritoneală denumită
bursă ovariană (Bursa ovarica) formată din două pliuri peritoneale distincte, lateral și medial.

Sistemul genital femel la mamiferele domestice

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. iapă, B. vacă, C. scroafă, D. cățea, E. iepuroaică
1. ovar, 2. oviduct (trompă uterină), 2'. bursă ovariană, 3. septum uterin, 4. coarne uterine, 5. corpul uterului,
6. col/gât uterin, 6'. ostium extern al uterului, 7. vagin, 8. orificiul extern al uretrei, 8'. diverticul suburetral,
9. vestibul vaginal, 10. vulva, 11. clitoris, 12. vezica urinară

Bursa ovariană este largă și acoperă tot ovarul la scroafă; în interiorul ei infundibulul tubar
se deschide printr-un orificiu larg. La cățea orificiul de comunicare a bursei ovariene cu cavitatea
peritoneală este îngust, dispus medial și camuflat de țesut adipos. La iepuroaică bursa ovariană
este redusă, ovarele fiind situate în afara acesteia.
206
 Bursa ovariană la (A) vacă și la (B) iapă
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. hilul ovarului, 2. zona vasculară, 3-4. zona parenchimatoasă, 5-6'. oviduct (trompa uterină),
7. vârful cornului uterin, 8. lig. utero-ovarian, 9. fimbria ovarica, 10. fosa de ovulație

16.3.3.2. Structura ovarului

Ovarul prezintă un epiteliu superficial care se continuă cu peritoneul visceral, o albuginee,

un țesut propriu (format dintr-o zonă parenchimatoasă și una vasculară), precum și formațiuni
vasculo-nervoase.
Epiteliul superficial (germinativ) (Epithelium superficiale) este format dintr-un strat de
celule cubice sau prismatice (în funcție de faza ciclului sexual al femelei respective). Epiteliul
acoperă ovarul în totalitate (la scroafă), în cea mai mare parte (la majoritatea femelelor) sau numai
pe o zonă restrânsă (la iapă). Epiteliul se continuă cu mezoteliul peritoneal la nivelul unei linii de
demarcație (Margo limitans peritonei).
Albugineea ovariană (Tunica albuginea) este situată sub epiteliul germinativ, are aspect
de membrană conjunctivo-vasculară groasă de 0,01-0,1 mm și se formează prin condensarea
stromei ovariene.
Corticala (zona parenchimatoasă) (Cortex ovarii s. Zona parenchymatosa) este formată
dintr-un corion citogen în care se dezvoltă elementele funcționale ale ovarului (foliculii ovarieni și
corpii luteali/galbeni). La toate speciile corticala este situată la periferia ovarului, cu excepția iepei,
la care ocupă zona centrală a ovarului. Corionul citogen (stroma ovarului) (Stroma ovarii) este un
țesut conjunctiv foarte bogat în celule cu potențialități evolutive speciale.
Foliculii ovarieni (Folliculi ovarici) sunt formațiuni în care are loc ovogeneza și sunt
elaborați hormoni estrogeni. Cele două procese se desfășoară în strânsă corelație unul cu celălalt și
constau în modificări morfologice și calitative ale celulei sexuale femele. Această celulă parcurge
stadiile de la ovogonie la ovocit de ordinul II, producându-se și diferențierea structurilor cu rol
nutritiv și endocrin. Dimensiunile și morfologia foliculilor ovarieni diferă în funcție de stadiul lor
evolutiv, deosebindu-se foliculi primordiali, primari, secundari și terțiari (v. Histologia). Trebuie
precizat că în toate etapele de dezvoltare numeroși foliculi suferă involuții denumite atrezii
foliculare. Se consideră că din numărul mare de foliculi primari (zeci de mii) cu care se naște o
femelă doar aproximativ 10% ajung la maturare și eliberează ovocite de ordinul II.
Corpii luteali (galbeni) (Corpi lutei) reprezintă elementele funcționale ale ovarului care
elaborează progesteronul, hormon cu rol decisiv în instalarea și menținerea gestației. Ei se
formează în cavitatea foliculilor terțiari după ovulație (v. Histologia). Corpii luteali proemină pe

207
suprafața ovarului, au forme diferite, consistență elastică și culoare caracteristică speciei (galben,
cenușiu sau roșiatic).
Zona medulară (vasculară) (Medulla ovarii s. Zona vasculosa) are culoare roșiatică și
este situată în centrul ovarului la toate speciile cu excepția iepei la care înconjoară zona
parenchimatoasă. Zona medulară este formată din țesut conjunctiv lax în care sunt înglobate fibre
musculare netede, vase sangvine și limfatice, fibre nervoase, corpusculi senzitivi și microganglioni
vegetativi.

16.3.3.3. Ovarele la mamiferele domestice

La iapă și măgăriță ovarele sunt mari, cu aspect globulos-reniform, cu suprafața netedă,

acoperită de o albuginee groasă și de peritoneu. Fețele (laterală și medială) sunt convexe, iar
marginea liberă prezintă o excavație adâncă și îngustă – fosa ovariană. Ovarele sunt suspendate de
tavanul cavității abdominale în planul vertebrelor lombare IV-V printr-un mezovar lung care se
continuă în sens cranial până la polul caudal al rinichiului, iar caudal mezovarul se continuă cu
mezometrul (ligamentele late/largi). Ovarul drept este dispus ușor cranial față de ovarul stâng. La
aceste specii ovarele pot fi ușor palpate prin examen transrectal.
La vacă ovarele sunt mai reduse dimensional față de cele de iapă, ovalare și cu suprafața
denivelată de numeroși foliculi ovarieni sau corpi galbeni în diferite stadii de evoluție. La femelele
tinere ovarele sunt situate lateral în planul unghiului de bifurcație a coarnelor uterine. La vacile
multipare ovarele se pot palpa transrectal în planul unghiului extern al iliumului.
Ovarele la oaie și capră sunt asemănătoare cu ovarele de vacă.
La scroafă zona parenchimatoasă ocupă toată suprafața ovarului, iar numeroșii foliculi
ovarieni ajunși la maturitate îi dau un aspect muriform, neregulat. Ovarele au 3-4 cm diametru,
sunt globuloase și suspendate printr-un mezou ovarian lung în apropierea planului median. Bursa
ovariană este largă și acoperă complet ovarul.
La cățea și pisică ovarele sunt elipsoidale, mici, de culoare gri-roșiatică, cu suprafața
neregulată. Sunt închise complet în bursa ovariană și sunt situate în planul vertebrei lombare III.
Bursa ovariană acoperă ovarul și prezintă un orificiu îngust, acoperit de țesut adipos.
La iepuroaică ovarele sunt alungite, de culoare galben-roz și cu suprafața ușor denivelată.
Ovarele sunt dispuse în planul vertebrelor lombare II-III și nu sunt incluse în bursa ovariană.

16.3.4. Trompa uterină, oviductul sau salpinxul (Tuba uterina s. Salpinx)

Trompa uterină, oviductul, salpinxul sau „trompa Fallope/Falloppio” 35 este un organ par,
simetric. Este un conduct fin, musculo-membranos, îngust, ușor flexuos și cu lungime variabilă în
funcție de specie și individ. Oviductele sunt dispuse între ovare și vârfurile coarnelor uterine.
Trompa uterină împreună cu uterul și vaginul se dezvoltă ontogenetic din canalul Müller și are
rolul de a transporta ovocitul de la ovar în uter. Trompele uterine sunt suspendate între foițele lamei
externe a bursei ovariene (mezosalpinx) care se atașează la extremitatea anterioară a ligamentului
lat (larg), precum și de tavanul cavității abdominale.
Oviductul captează ovocitul de ordinul II și asigură condițiile favorabile pentru a doua
diviziune de maturație a ovocitului în urma căreia se formează ovulul. De asemenea, în oviduct are
loc ascensiunea spermatozoizilor, fecundația, primele diviziuni ale zigotului și migrația lui spre
cavitatea uterină.
Fiecare trompă uterină este sistematizată în trei segmente: ovarian, corp și segment uterin.

35
Gabriele Falloppio (1523-1562) a fost unul dintre cei mai mari anatomiști și medici ai secolului al XVI-lea. Alături de Bartolomeo Eustachio, Andreas
Vesalius și Realdo Colombo, poate fi considerat întemeietorul anatomiei ca știință modernă. Studiile sale au vizat în primul rând anatomia. Descrie cu mare
exactitate urechea (timpanul, fereastra ovală, vestibulul, cochleea, canalele semicirculare), sistemul genital mascul și femel; descrie ceea ce mai târziu se
vor numi trompele lui Fallopio (canalele care sunt situate între ovar și uter), studiază placenta și canalul prin care trece nervul facial după separarea de
nervul auditiv, numit ulterior aquæductus Fallopii. De asemenea Falloppio a fost unul dintre cei mai mari chirurgi ai epocii, punând la punct noi proceduri
chirurgicale (după M. Ionescu, 1991).

208
 Segmentul ovarian la toate femelele are forma unei dilatații largi, cu aspect de cupă,
denumită infundibul (Infundibulum tubae uterinae) sau (după aspect) pavilionul trompei uterine.
Circumferința infundibulului este franjurată deoarece mucoasa de pe fața sa internă prezintă
numeroase pliuri bogat vascularizate denumite fimbrii (Fimbriae tubae) care se continuă pe fața
externă a pavilionului (care este netedă) cu peritoneul. Aceste fimbrii, în planul central al
pavilionului, converg spre orificiul abdominal, îngust, al trompei uterine (la scroafă orificiul este
larg). Această particularitate face ca la femelă cavitatea peritoneală să comunice cu exteriorul prin
traiectul căilor genitale. La mascul cavitatea peritoneală este complet închisă și nu comunică cu
exteriorul. Unul din franjurile (fimbriile) pavilionului care conține și fibre musculare netede se
inseră pe polul cranial al ovarului realizând ligamentul tuboovarian sau fimbria ovarică (Fimbria
ovarica). În timpul ovulației pavilionul trompei uterine devine turgescent (datorită structurii
vascular-erectile și a fibrelor musculare netede) și se aplică pe ovar pentru a capta ovulul.
Corpul trompei uterine este situat între foițele mezosalpinxului, la majoritatea speciilor
prezintă numeroase flexuozități care se șterg treptat spre vârful cornului uterin. Corpul oviductului
începe la nivelul orificiului abdominal al trompei uterine printr-o ampulă (Ampulla tubae
uterinae), relativ mai scurtă și mai largă comparativ cu restul corpului. La nivelul ampulei are loc
fecundația.
Extremitatea uterină a oviductului prezintă o ușoară îngustare – istmul trompei uterine
(Isthmus trompae uterinae). Porțiunea uterină este scurtă, lipsită de flexuozități, terminându-se la
nivelul orificiului uterin al trompei uterine (Ostium uterinum tubae). La iapă și cățea acest orificiu
este dispus pe o redusă papilă care proemină în interiorul vârfului cornului uterin. La celelalte
specii trecerea de la trompa uterină la cornul uterin se realizează treptat fără o demarcație precisă.
Trompa uterină prezintă o structură formată, de la exterior spre lumen, din seroasă,
musculoasă, mucoasă, vase și nervi. Seroasa acoperă întreaga trompă uterină și se continuă cu
foițele mezosalpinxului. Musculoasa formată din fibre netede prezintă două straturi (longitudinal
extern și circular intern sau spiralat). La nivelul pavilionului musculoasa este foarte subțire și se
îngroașă progresiv către istm. Mucoasa are un epiteliu prismatic simplu și formează numeroase
pliuri longitudinale (v. Histologia). La marginea infundibulului se continuă direct cu seroasa (fapt
ce poate explica extinderea infecțiilor din sfera genitală către peritoneu).

16.3.5. Uterul (Uterus)

Uterul este un organ musculo-membranos, cavitar (tubular), dispus între trompele uterine și
vagin. Are rolul de a primi, adăposti și hrăni produsul de concepție până când acesta atinge un
anumit grad de dezvoltare pentru a putea fi eliminat la exterior. Are un aspect diferit în funcție de
specie, subsecvent contopirii parțiale în plan median a canalelor Müller (v. Embriologia).
La marsupiale cele două canale Müller nu se unesc, extremitatea lor caudală se deschide
separat în sinusul urogenital (Uterus duplex et Vagina triplex). Deoarece nu se formează o placentă
puiul este eliminat prematur, fiind preluat de către mamă în punga abdominală (marsupiu) unde se
fixează de unul din mameloane. Puiul va părăsi marsupiul numai după dezvoltarea organelor de
simț.
La rozătoare porțiunea caudală (vaginală) a canalelor Müller fuzionează (Vagina simplex),
dar porțiunea mijlocie, uterină, rămâne complet separată (Uterus duplex). Produsul de concepție
poate fi păstrat în uter până aproape de completa lui dezvoltare datorită prezenței placentei.
La majoritatea femelelor mamiferelor domestice fuziunea canalelor Müller este mult
mai avansată, astfel că se formează un corp uterin comun sau separat incomplet de un sept.
La vacă, scroafă și cățea uterul prezintă două coarne și corpul subseptat (Uterus bicornis
subseptatus), iar la iapă uterul este bicornual și corpul neseptat (Uterus bicornis nonseptatus).
La primate (inclusiv specia umană) uterul nu prezintă coarne uterine (Uterus simplex), din
canalele Müller doar trompele uterine păstrându-și individualitatea.
Funcțional uterul este implicat în fecundație, gestație și parturiție. El asigură condiții pentru
capacitația (v. Histologia) și ascensiunea spermatozoizilor spre trompele uterine.

209
 Căile genitale femele la marsupiale – vedere ventrală
(https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. rinichi, 2. ureter, 3. vezica urinară, 4. ovar, 5. uter, 6. gât uterin (cervix), 7. fund de sac vaginal,
8. vagin median, 9. vagin lateral, 10. sinus uro-genital

Gestația, proces complex la care participă atât mama cât și produsul de concepție, este
definită ca perioada de timp care trece de la fecundație până în momentul în care fătul devine
capabil să ducă o viață independentă. Uterul este organul în care produsul de concepție parcurge
stadiile de blastocit, gastrulă, embrion și făt (v. Embriologia).
Concomitent cu evoluția produsului de concepție se formează anexele fetale, organe cu rol
protector și nutritiv. În parturiție (fătare, naștere) contracțiile uterine asociate cu cele ale mușchilor
abdominali ventro-laterali (v. Miologia) asigură expulzarea fătului (viabil sau nu) în mediul extern.
În general uterul prezintă două coarne uterine, un corp și un gât.

16.3.5.1. Coarnele uterine (Cornu uteri dextrum et sinistrum)

Coarnele uterine la toate speciile domestice (cu excepția iepei) au formă conică, sunt efilate
și situate în plan paramedian. Coarnele uterine sunt ușor divergente cranial, au lungime și poziție
variabile în funcție de specie și starea fiziologică a femelei respective.
Lungimea coarnelor uterine este dependentă de numărul de produși pe care îi poartă femela
într-o perioadă de gestație.
Fiecare corn uterin prezintă o margine mezometrică sau mica curbură (Margo
mesometricus) (concavă și pe care se inseră ligamentele late/largi), o margine liberă sau marea
curbură (Margo liber) (convexă și netedă) acoperită de seroasa peritoneală, o față laterală și o față
medială (concentrică). Extremitatea cranială (vârful cornului uterin) se continuă direct cu trompa
uterină, iar extremitatea caudală fuzionează cu extremitatea celuilalt corn uterin și se continuă cu
corpul uterin.
La unele specii în plan median bazele celor două coarne uterine sunt unite printr-un pliu
peritoneal care formează pliul sau ligamentul intercornual (Lig. intercornuale). La rumegătoarele
mici este prezent un singur ligament intercornual, iar la bovine două ligamente intercornuale, unul
dorsal și altul ventral (Lig. intercornuale dorsale et Lig. intercornuale ventrale).
210
 16.3.5.2. Corpul uterului (Corpus uteri)

La toate speciile, corpul uterin este cilindric și ușor aplatizat dorso-ventral. Corpul uterului
prezintă o față dorsală (Facies dorsalis) și o față ventrală (Facies ventralis), ambele ușor convexe
dintr-o parte în alta și netede, și două margini, una dreaptă și una stângă (Margo uteri dexter et
Margo uteri sinister) pe care se inseră ligamentele late/largi.
Inserția ligamentelor late este în general mai apropiată de fața dorsală decât de fața ventrală
a corpului uterin. Corpul uterin se continuă cranial cu coarnele uterine și caudal cu gâtul uterului.
La iepuroaică lipsește corpul uterin.

16.3.5.3. Gâtul uterin sau cervixul (Cervix uteri)

Gâtul uterin sau cervixul este reprezentat de o porțiune mai îngustă a uterului, însă cu
pereții deosebit de groși. Gâtul uterin prezintă în plan central un canal îngust – canalul cervical
(Canalis cervicis uteri) care comunică cranial cu cavitatea uterului și caudal cu fundul vaginului.
Gâtul uterului este format dintr-o porțiune anterioară, prevaginală (Portio prevaginalis),
mai lungă și o porțiune vaginală (Portio vaginalis) cu aspect cilindric sau tronconic care proemină
în fundul vaginului.
În jurul porțiunii vaginale proeminente în vagin se formează un fund de sac circular
(Fornix vaginae) rezultat din răsfrângerea mucoasei gâtului uterin pe peretele vaginal. La nivelul
orificiului exterior al uterului mucoasa prezintă pliuri radiale și circulare care constituie „floarea
involtă”.

16.3.5.4. Cavitatea uterului (Cavum uteri)

Cavitatea uterină reprezintă în totalitate spațiul închis în interiorul uterului. În sens cranial
cavitatea uterului comunică cu cavitățile trompelor uterine prin orificile uterine ale acestora, iar
caudal prin orificiul uterin extern comunică cu cavitatea vaginală.
Cavitatea uterului prezintă o porțiune centrală situată în interiorul corpului uterului și care
la locul de fuzionare a pereților mediali ai coarnelor uterine poate prezenta un perete separator
incomplet (pinten) denumit sept uterin (Velum uteri) (la rumegătoare, suine și carnivore). La iapă
extremitatea cranială a cavității corpului uterin formează fundul uterului (Fundus uteri).

16.3.5.5. Ligamentele late sau largi (Ligamentum latum uteri)

Menținerea uterului în poziție normală se realizează prin intermediul ligamentelor late,

precum și prin continuitatea uterului cu vaginul.
Ligamentele late sau largi sunt formațiuni complexe cu origine în plica peritoneală
transversală, urogenitală, care suspendă uterul în cavitatea abdominală și pelvină.
În general, ligamentele late au formă trapezoidală cu baza mare inserată pe uter și cu baza
mică inserată la nivelul regiunii sublombare și ai pereților laterali ai cavității pelvine.
Fața ventrală a fiecărui ligament lat prezintă o îngroșare secundară denumită ligament
rotund al uterului (Lig. teres uteri), formațiune care reprezintă un rudiment embrionar al
ligamentului cozii epididimului. La cățea ligamentul rotund este mai dezvoltat și pătrunde în
traiectul inghinal determinând formarea unui proces vaginal peritoneal care poate depăși inelul
inghinal superficial putând ajunge subcutan. Între foițele ligamentelor late se află formațiunile
vasculo-nervoase pentru organele genitale, formațiuni înglobate într-o masă de țesut conjunctiv
orientat și de fibre musculare netede.

211
 16.3.5.6. Structura uterului

La toate speciile de mamifere uterul este format din trei tunici suprapuse, respectiv tunica
seroasă, tunica musculoasă și tunica mucoasă (v. Histologia).
Tunica seroasă sau perimetriul (Perimetrium) acoperă uterul în totalitate și se continuă în
sens lateral cu ligamentele late. Cranial se continuă pe trompele uterine, iar caudal pe vagin. La
nivelul vaginului seroasa se răsfrânge în sens cranial pe fața ventrală a rectului și formează fundul
de sac peritoneal recto-vaginal, iar ventral pe vezica urinară. Această tunică seroasă se sprijină pe
un strat de țesut conjunctiv care înconjoară uterul (Parametrium), strat mai dezvoltat la baza
ligamentelor late, nivel de la care se continuă între foițele seroase ale acestora, integrând și
formațiunile vasculo-nervoase uterine.
Tunica musculară sau miometrul (Myometrium) este formată la nivelul coarnelor și
corpului uterin din fibre musculare netede dispuse pe trei straturi slab delimitate între ele. În stratul
intern, situat imediat sub mucoasa uterină, fibrele musculare sunt dispuse pe două planuri, unul
longitudinal profund și unul circular superficial. Stratul mijlociu sau stratul vascular este format
din vase mari (arteriale și venoase) a căror tunică medie se confundă cu fibrele musculare de
legătură, orientate plexiform. Stratul extern are fibrelele musculare dispuse longitudinal.
La nivelul gâtului uterin fibrele musculare sunt dispuse tot pe trei straturi „întrețesute” cu o
bogată rețea de fibre colagene și elastice. Porțiunea vaginală a gâtului uterin este mai bogată în
aceste structuri ceea ce determină o consistență mai fermă la palpare a gâtului uterin.
Mucoasa uterină sau endometrul (Endometrium) este formată dintr-un epiteliu
unistratificat, prismatic înalt sau cu celule ciliate, suprapus pe un corion bogat în celule.
Endometrul are un aspect subțire și plisat în stare de repaus și apare extrem de modificat (îngroșat)
în timpul căldurilor care culminează cu ovulația. Mucoasa uterină se continuă cranial cu mucoasa
trompelor uterine, iar caudal cu mucoasa vaginului. În coarnele și corpul uterin mucoasa formează
pliuri fine dispuse longitudinal (Plicae longitudinales). La rumegătoare mucoasa formează
proeminențe rotunjite denumite plici circulare sau carunculi uterini (Plicae circulare s.
Carunculae).
Mucoasa prezintă numeroase cripte și glande uterine răspândite difuz sau zonal
determinând astfel tipul de placentă omonim. În interiorul gâtului uterin mucoasa formează pliuri
foarte înalte, longitudinale și transversale, orientate oblic spre vagin, făcând extrem de dificil
accesul către cavitatea uterină.

16.3.5.7. Uterul la mamiferele domestice

La iapă și măgăriță uterul este de tip bicornual neseptat. Coarnele uterine, lungi de aprox.
20-25 cm, sunt cilindrice, ușor divergente cranial și recurbate dorsal, având aspectul unor „tălpici
de sanie”. Extremitatea cranială a coarnelor uterine ajunge în planul vertebrei a II-a lombare.
Ventral, coarnele uterine vin în raport cu vezica urinară, ansele jejunale și ansele colonului
descendent. Fața superioară a coarnelor uterine vine în raport cu rectul. Cornul uterin drept ajunge
pe cârja cecumului, iar cornul uterin stâng este dispus între rect și colonul descendent pe de-o parte
(medial) și flexura pelvină a colonului ascendent pe de altă parte (lateral). Corpul uterului are o
lungime de aprox. 20 cm și este situat la nivelul intrării în cavitatea pelvină, parțial dispus în
cavitatea abdominală, într-o poziție aproape orizontală. Gâtul uterin are un perete deosebit de gros
care poate fi ușor palpat transrectal. Mucoasa gâtului uterin în porțiunea vaginală formează o
„floare involtă” proeminentă și simplă.
La aceste specii criptele și glandele uterine sunt răspândite uniform sau difuz pe toată
suprafața mucoasei, determinând sistemul difuz de placentă (v. Histologia).

212
 Sistemul genital la ecvine – fața dorsală
(https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. ovar, 2. trompa uterină, 3. corn uterin, 4. ligament lat (larg), 5. cervix și floarea involtă,
6. fornix vaginal, 7. vagin, 8. meat uretral, 9. vestibul vaginal

La vacă uterul este de tip bipartit (bicornual) subseptat. Coarnele uterine au aprox.
30-35 cm lungime și sunt recurbate ventral și lateral, asemănător coarnelor de berbec. La femelele
tinere, primipare, uterul este situat în întregime în cavitatea pelvină, iar la multipare depășește
marginea cranială a pubisului și vine în contact cu podeaua cavității abdominale. Pe fața dorsală a
uterului se poate palpa, transrectal, șanțul median separator și ligamentul intercornual (dublu).
Mucoasa uterină (endometrul) prezintă la nivelul corpului și coarnelor uterine un număr de
80-120 de pliuri circulare (carunculi uterini) dispuse pe patru rânduri paralele. Acești carunculi au
aspectul unor proeminențe cu contur oval sau circular, iar suprafața lor liberă este convexă.

Sistemul genital la vacă – fața dorsală

(https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. ovar, 2. trompa uterină, 3. corn uterin, 4. ligament intercornual, 5. ligament lat (larg),
6. cervix și floarea involtă, 7. fornix vaginal, 8. vagin, 9. meat uretral, 10. vestibul vaginal

213
 În gestație, carunculii uterini ajung la dimensiuni mari, respectiv aprox. 10 cm lungime și
7 cm diametru (aproape de dimensiunile unui ou de gâscă) și prezintă numeroase cripte adânci în
care se înfundă vilozitățile coriale. Între carunculi mucoasa prezintă glande uterine și formează
pliuri dispuse preponderent longitudinal.
Gâtul uterin are aprox. 8-10 cm lungime și prezintă un perete gros și dur. Porțiunea
intravaginală a gâtului uterin prezintă o floare involtă mare formată din 2-3 rânduri de pliuri
concentrice (floare involtă dublă sau triplă).
Mucoasa canalului cervical formează pliuri circulare, iar între acestea se pliază
longitudinal. Această dispoziție a pliurilor determină închiderea ermetică a gâtului uterin, cu
excepția perioadei premergătoare parturiției și încă 24-48 ore după fătare. De asemenea, gâtul
uterin este întredeschis în timpul estrului, când sperma poate pătrunde în uter sau pipeta pentru
însămânțare artificială poate pătrunde câțiva cm în interiorul canalului cervical.
La oaie și capră uterul seamănă cu cel de vacă, însă coarnele uterine sunt proporțional mai
lungi. Există un singur ligament intercornual. Endometrul formează pliuri asemănătoare celor
descrise la vacă, dar carunculii sunt mai numeroși și au caracteristici specifice. La oaie endometrul
este pigmentat la majoritatea femelelor (culoare neagră sau cenușie). Carunculii uterini prezintă
suprafața liberă ușor excavată central. În gestație excavația se adâncește, carunculii având aspect
de cupă. La capră pigmentația mucoasei este inconstantă, iar carunculii au suprafața plană.
Cervixul, cu o lungime de aprox. 4 cm, prezintă o scurtă porțiune vaginală înconjurată de o floare
involtă simplă, variabilă ca formă. Stratul muscular profund este din loc în loc îngroșat și formează
5-8 cute circulare (Plicae circulares) care închid canalul cervical. Canalul cervical are un traseu
sinuos.
La scroafă uterul este de tip bipartit. Coarnele uterine sunt lungi (40-60 cm) și flexuoase,
cu aspect intestiniform (seamănă cu ansele jejunale). Extremitățile craniale ale coarnelor uterine
sunt ascuțite. În perioada de repaus sexual coarnele uterine vin în contact cu pereții laterali ai
regiunii caudale a abdomenului, iar în gestație coboară pe podeaua abdominală. Atunci când se
realizează intervenția pentru castrare, coarnele uterine se pot deosebi de ansele jejunale (cu care
vin în contact) prin consistența lor fermă la palpare, prin caracterul lor erectil și prin prezența unor
striațiuni longitudinale pe suprafața lor. Aceste caractere ale coarnelor uterine se datorează
dezvoltării peretelui muscular în ansamblu și prezenței stratului vascular, propriu miometrului.
Ligamentele late sunt groase și foarte late. Ligamentul rotund al uterului este lung, ajungând în
spațiul inghinal. Corpul uterului este subseptat și extrem de scurt și se continuă cranial, fără limită
de demarcație, cu coarnele uterine. Gâtul uterin este lung de aprox. 9-15 cm și nu proemină în
fundul vaginului (lipsește floarea involtă). Canalul cervical este închis de 14-20 proeminențe sau
„perinițe” (Pulvini cervicales), proeminențe dispuse pe 2-3 rânduri și angrenate între ele precum
„dinții” unui fermoar, determinând aspectul sinuos al canalului cervical. Fiecare proeminență
reprezintă o îngroșare a peretelui muscular, îngroșare acoperită de mucoasa cervixului. Limita
caudală a canalului cervical este marcată de locul unde ultimile „perinițe” se continuă cu pliurile
mucoasei longitudinale ale vaginului.
La cățea și pisică uterul este de tip bicornual subseptat și dispus în întregime în cavitatea
abdominală sprijinindu-se pe fața dorsală a vezicii urinare. Porțiunea vaginală a gâtului uterin este
proeminentă în fundul vaginului, însă nu prezintă floare involtă. Corpul uterin este foarte scurt și se
prelungește cu coarnele uterine, lungi (aprox. 15-25 cm), rectilinii și divergente în sens cranial,
ajungând până în apropierea polului caudal al rinichilor. La cățea ligamentul lat are aspect
semicircular și cuprinde între foițele sale o cantitate variabilă de țesut adipos. Ligamentul rotund,
foarte dezvoltat, începe de la nivelul vârfului cornului uterin, parcurge fața laterală a mezometrului
și ajunge până la inelul inghinal profund sau până la bureletul labial (pliu cutanat situat lateral de
vulvă). În aprox. 50% din cazuri, fascia transversă a abdomenului și peritoneul herniază prin
traiectul inghinal, formând un scurt proces vaginal, care uneori poate ieși prin inelul inghinal
superficial și poate fi palpat transcutan. În acest proces vaginal pătrunde extremitatea distală a
ligamentului rotund și, accidental, pot hernia ansele intestinale sau cornul uterin gestant. La pisică

214
țesutul adipos de la nivelul mezometrului este redus sau absent, iar ligamentul rotund este scurt și
ajunge doar până la inelul inghinal profund.
La iepuroaică uterul este dublu (Uterus duplex). Fiecare uter este format doar dintr-un corn
uterin care se continuă caudal cu un gât uterin. Coarnele uterine sunt lungi (aprox. 10-12 cm),
divergente în sens cranial, recurbate și flexuoase. Cele două cervixuri au peretele muscular mai
gros și mai ferm decât al coarnelor uterine, sunt apropiate și paralele între ele. Extremitățile lor
caudale proemină puțin în fundul vaginului, dar nu prezintă floare involtă. Fiecare canal cervical
prezintă un orificiu intern (Ostium uteri internum) prin care comunică cu cavitatea cornului uterin
corespondent și un orificiu extern (Ostium uteri externum) de comunicare cu cavitatea vaginului.
Ligamentul lat este dezvoltat și încărcat cu țesut adipos. Ligamentul rotund al uterului este subțire
și ușor detașat de ligamentul lat, iar vârful ligamentului rotund pătrunde în spațiul inghinal.

16.3.6. Vaginul (Vagina)

Vaginul reprezintă porțiunea terminală a căilor genitale propriu-zise care, prin continuitate
cu vestibulul vaginal și vulva, constituie organul copulator femel. Vaginul se formează prin
fuzionarea completă a porțiunilor caudale ale celor două canale Müller (v. Embriologia).
Vaginul are un aspect tubular și este ușor aplatizat dorso-ventral și cu pereți musculo-
membranoși elastici. Este delimitat cranial de gâtul uterin, iar caudal de plica himenală (plica
vestibulo-vaginală).
Topografic este dispus aproape orizontal în cavitatea pelvină venind în contact cu rectul
(dorsal), vezica urinară (ventral) și cu pereții cavității pelvine (lateral). La exterior limita cu
vestibulul vaginal este marcată doar ventral de către deschiderea uretrei.
Lungimea vaginului variază cu specia, la iepuroaică având aprox. 7-8 cm, la cățea –
7-10 cm, la scroafă – 10-15 cm, la vacă – 28-30 cm, iar la iapă – 20-25 cm. Comparativ cu talia,
scroafa prezintă cel mai lung vagin.
Cavitatea vaginului are un calibru uniform pe toată lungimea. La majoritatea speciilor
extremitatea cranială a vaginului formează un fund de sac (Fornix vaginae) inelar care înconjoară
porțiunea intravaginală a gâtului uterin.
Limita caudală a vaginului este reprezentată la toate femelele mature de un plan transversal
ce trece prin orificiul uretral extern (meatul urinar). La făt, limita caudală este marcată de prezența
himenului (Hymen), un perete membranos care separă vaginul (derivat din canalele Müller) de
vestibulul vaginal (dezvoltat din sinusul urogenital). În ultima parte a gestației acest sept se
resoarbe aproape total rămânând ca rudiment sub forma unei cute mucoase circulare denumită
plică himenală sau plică vestibulo-vaginală, plică dispusă înaintea orificiului uretral.
Din punct de vedere structural peretele vaginal este asemănător cu peretele uterin
prezentând o tunică seroasă, țesut conjunctiv subseros, tunică musculară și mucoasă (v. Histologia).
În submucoasă sunt prezenți numeroși noduli limfatici și plexuri vasculare.
Seroasa (Tunica serosa) acoperă total sau parțial vaginul. Ea provine din continuarea în
sens caudal a seroasei uterine, seroasă detașată din ligamentele late. La nivelul vaginului peritoneul
se răsfrânge către pereții cavității pelvine și pe organele învecinate, respectiv spre rect și vezica
urinară, determinând apariția fundurilor de sac peritoneale. Fundul de sac recto-vaginal
(Douglas 36) (Excavatio rectogenitalis) este dispus dorsal față de ligamentele late, iar fundul de sac
vezico-vaginal (Excavatio vesicogenitalis) este dispus ventral, între vagin, vezica urinară și
ligamentele vezicale laterale. Porțiunea caudală a vaginului este situată în loja conjunctivă retro-
peritoneală (Spatium retroperitoneale) și este acoperită de o adventice (Tunica adventitia) în care
sunt prezente numeroase formațiuni vasculo-nervoase.

36
James Douglas (1675-1742) este considerat unul dintre cei mai importanți anatomiști ai secolului al XVIII-lea; a introdus metode meticuloase și
științifice de studiere a anatomiei umane. Este cunoscut pentru „punga/sacul lui Douglas”, dar contribuția lui este mult mai importantă. El a aprofundat
cunoștințele noastre despre anatomia peritoneului, a localizat noi mușchi și a implementat în chirurgie cunoștințele anatomice cunoscute la acel moment
(după M. Ionescu, 1991).
215
 Musculoasa vaginului (Tunica muscularis) este mai subțire decât cea uterină și cu straturile
mai puțin individualizate. La femelele cu ovulația condiționată de actul copulator (feline, leporide)
stratul mijlociu, vascular al musculoasei este foarte dezvoltat și apare sub forma unui plex vascular
foarte bogat, vizibil prin transparența stratului longitudinal extern.
Mucoasa vaginală (Tunica mucosa) prezintă numeroase pliuri (Rugae vaginalis) dispuse
longitudinal și transversal. Mucoasa prezintă o colorație diferită în funcție de starea fiziologică
(rozalie în repaus, roșie în perioada de călduri și palidă în gestație). Prezintă un epiteliu stratificat
pavimentos și un corion bogat în fibre elastice și noduli limfatici, însă este lipsită de glande.
La vacă, scroafă și iepuroaică, în submucoasa peretelui ventral al vaginului sunt prezente
două canale epoforice longitudinale sau canale deferente vestigiale (Ductus deferens vestigialis)
reduse care reprezintă vestigii ale extremităților caudale ale canalelor Wolff. Aceste formațiuni sunt
numite și canale Gärtner 37 și își au originea în fund de sac în apropierea inserției ligamentelor late
la nivelul gâtului uterin. Canalele Gärtner se deschid caudal prin câte un orificiu (Ostium ductus
deferens vestigialis) de-o parte și de alta a meatului urinar. Prezența lor uni- sau bilaterală este
inconstantă.
La iapă și măgăriță vaginul este situat parțial în porțiunea peritoneală a cavității pelvine și
parțial în loja conjunctivă retro-peritoneală și are aspect de tub aplatizat dorso-ventral cu pereți
relativ subțiri și foarte extensibili. Are o lungime de aprox. 20-25 cm, un diametru vertical de
aprox. 3-5 cm și un diametru orizontal de aprox. 6-8 cm. Când este puțin destins diametrele ajung
la aprox. 10-12 cm, iar în timpul parturiției (fătării) diametrul crește foarte mult. Cavitatea vaginală
prezintă un fund de sac adânc. Caudal este delimitată de cavitatea vestibulului vaginal prin plica
himenală, plică dispusă transversal, cranial de orificiul uretral extern. La femelele impubere plica
himenală se extinde și pe pereții laterali ai vaginului.
La vacă vaginul este lung (aprox. 30-35 cm) și cu pereți mai groși comparativ cu iapa.
Fundul cavității vaginale este mai adânc în partea dorsală și superficial ventral, nivel la care
porțiunea intravaginală a cervixului fuzionează cu peretele vaginal. Limita caudală a cavității
vaginului este marcată de o plică himenală vizibilă dispusă înaintea meatului urinar. În peretele
ventral, între mucoasă și musculoasă, sunt prezente două canale epoforice. În general își au
originea în fund de sac în apropierea inserției pe cervix a ligamentelor late, parcurg podeaua
cavității vaginului și se deschid de-o parte și de alta a meatului urinar prin câte un orificiu. Uneori
sunt mai dezvoltate și se pot urmări în grosimea ligamentelor late până în apropierea vârfului
coarnelor uterine.
La rumegătoarele mici vaginul are o conformație asemănătoare vaginului de vacă. Este
proporțional mai scurt (aprox. 7-8 cm lungime), iar canalele epoforice nu sunt prezente.
Vaginul la scroafă are o lungime de aprox. 10-12 cm, prezintă un perete gros și ferm în
jumătatea cranială devenind din ce în ce mai subțire către extremitatea caudală. Mucoasa vaginală
formează pliuri foarte înalte cu dispunere longitudinală. La femelele tinere limita caudală a
vaginului este marcată de o plică himenală circulară cu o înălțime de 1-3 mm. La femelele adulte
plica de restrânge fiind dispusă transversal înaintea meatului urinar. În submucoasa vaginului sunt
prezente două canale epoforice cu o dezvoltare cu mari variații individuale.
Vaginul la carnivore este foarte lung comparativ cu talia (aprox. 5-10 cm la cățea, aprox.
2-4 cm la pisică) și cu orientare oblică ventro-caudală. Vaginul depășește cranial marginea
pubisului. Peretele vaginului este extensibil și delimitează o cavitate cu un calibru care crește ușor
către extremitatea caudală. Fundul vaginului este mai adânc în partea dorsală, iar limita cu
vestibulul vaginal este marcată de o plică himenală redusă dimensional.
La iepuroaică vaginul este foarte lung (aprox. 6-8 cm). Mucoasa vaginală formează pliuri
longitudinale mai înalte în porțiunea cranială. În submucoasa vaginului inconstant pot fi prezente
două canale epoforice.

37
Hermann Treschow Gartner/Gärtner (1785-1827) a fost un chirurg și anatomist danez. Numele său este asociat cu descoperirea și descrierea
canalelor epoforice longitudinale (Ductus epoophori longitudinalis) în 1822. Canalele îi poartă numele: canalele Gartner/Gärtner (după M. Ionescu, 1991).
216
 16.3.7. Vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae)

Vestibulul vaginal reprezintă conductul urogenital femel asemănător uretrei intrapelvine –

porțiunea urogenitală de la mascul. Se dezvoltă embriologic din sinusul uro-genital (v. Embriologia).
La mamiferele domestice vestibulul vaginal este lung și dispus în totalitate în cavitatea
pelvină, în loja conjunctivă retro-peritoneală, între tablele ischiatice și rect. La primate (inclusiv
specia umană) vaginul este extrem de scurt și descris în cadrul organelor genitale externe.
Cranial vestibulul vaginal comunică larg cu vaginul, iar caudal comunică cu exteriorul prin
orificiul vulvar (Vulva s. Pudendum femininum).
Pe podeaua cavității vestibulului vaginal, imediat caudal de plica himenală, este prezent
meatul urinar (Ostium urethrae externum), larg și acoperit (protejat) de o cută mucoasă redusă
orientată caudal. La vacă și scroafă caudal de meatul urinar este prezent un fund de sac al
mucoasei denumit diverticul suburetral (Diverticulul suburethrale).
La majoritatea speciilor pe pereții laterali ai vaginului sunt prezente deschiderile canalelor
glandelor vestibulare mari. La vacă, pisică și iepuroaică există câte un orificiu pe fiecare parte, iar
la iapă sunt câte 8-10 orificii pe fiecare parte.
Caudal de meatul urinar pe podeaua vestibului vaginal sunt prezenți mici tuberculi la
nivelul cărora se află deschiderile canalelor glandelor vestibulare mici, deschideri dispuse pe două
rânduri convergente către comisura ventrală a vulvei.
Structural, pereții vestibulului vaginal se deosebesc de cei ai vaginului prin lipsa seroasei,
dezvoltarea unei musculaturi striate proprii (omoloagă mușchiului uretral de la mascul) și prin
dezvoltarea stratului vascular erectil care formează bulbii vestibulari (v. Histologia).
Adventicea acoperă vestibulul vaginal sub forma unui strat de țesut conjunctiv lax.
Musculoasa este formată dintr-un strat intern din fibre musculare netede întrețesute cu fibre
conjunctivo-elastice peste care se suprapune mușchiul constrictor vestibular (M. constrictor
vestibuli) striat și care se continuă în sens caudal cu mușchiul constrictor al vulvei, iar cranial se
extinde pe fața ventrală a uretrei.
Mucoasa are o structură asemănătoare cu cea a vaginului și este în general de culoare
rozalie. Mucoasa aderă la stratul muscular prin intermediul unei submucoase în care sunt prezente
glandele vestibulare mari, mici și bulbii vestibulari. Glandele vestibulare mici (Gll. vestibulares
minores) și glandele uretrale (Gll. urethrales) sunt omoloage cu glanda prostată de la mascul,
glandă a cărei dezvoltare la femelă s-a oprit în faza embrionară. Glandele vestibulare mari sau
glandele Bartholin 38 (Gll. vestibulares majores), în număr de două, sunt omoloage cu glandele
bulbouretrale de la mascul. Sunt dispuse în pereții laterali ai vestibului vaginal și nu sunt prezente
la scroafă și cățea. Bulbii vestibulari (Bulbi vestibuli) corespund bulbilor spongioși ai penisului.
Sunt dispuși pe podeaua vestibulului vaginal de o parte și alta a planului median și au o structură
erectilă datorată dezvoltării deosebite a plexurilor vasculare. Alături de musculatură bulbii
vestibulari au rolul de a facilita coaptarea perfectă a organelor copulatoare femel și mascul. La
iapă și la cățea bulbii vestibulari sunt foarte dezvoltați și cu aspect de mase erectile piriforme, cu
baza orientată cranial. Prin porțiunea caudală, efilată, tind să ajungă la baza clitorisului, nivel de la
care se continuă cu glandul acestuia.
La iapă și măgăriță vestibulul vaginal este un conduct cu o lungime de aprox. 10-15 cm.
La limita cu vaginul, pe podeaua cavității vestibulare se află meatul urinar cu aspect de fantă
transversală largă acoperit de o plică mucoasă cu orientare caudală. În partea dorsală a pereților
laterali sunt prezenți 8-10 mici tuberculi pe care se deschid canalele excretoare ale glandelor
vestibulare mari. Pe podeaua vestibulului două șiruri de mici papile marchează deschiderile
canalelor glandelor vestibulare mici. Mușchiul constrictor vestibular bine reprezentat se continuă în
sens cranial pe fața ventrală a uretrei și pe porțiunea caudală a vaginului. Sub mușchiul constrictor

38
Caspar Bartholin cel Tânăr (1655-1738) a fost un anatomist danez care a descris pentru prima dată „glandele Bartholin” în secolul al XVII-lea.
Descoperirea glandei Bartholin este uneori atribuită în mod eronat bunicului său. A fost numit lector de filozofie naturală la Universitatea din Copenhaga.
În anul următor și-a câștigat diploma în medicină și a fost numit profesor titular la Universitatea din Copenhaga. În 1677 a descris glandele care îi poartă
numele. A fost rector al Universității din Copenhaga între 1687 și 1688. În 1690 a părăsit cariera academică pentru a deveni judecător de înaltă instanță,
apoi procuror general în 1719 și adjunct de finanțe în 1724 (după M. Ionescu, 1991).
217
vestibular se dispune un strat de fibre musculare netede cu orientare majoritar circulară. În
submucoasă bulbii vestibulari sunt bine reliefați, cu aspect de mase piriforme erectile, cu lungime
de 6-8 cm. Mucoasa, de culoare roșiatică, uneori cu pete pigmentare formează pliuri longitudinale
și transversale.
La vacă vestibulul vaginal este lung de aprox. 10-12 cm și prezintă un mușchi constrictor
vestibular puternic care se prelungește pe uretră înconjurând-o ventral și lateral. Orificiul uretral
extern este flancat de cele două mici orificii ale canalelor epoforice și are forma unei fante
longitudinale de aprox. 2,5 cm. Caudal și sub meatul urinar mucoasa vestibulară formează un
diverticul suburetral spațios, adânc de aprox. 3,5 cm. Intrarea în diverticul este largă permițând
introducerea unui deget (Atenție! Atunci când trebuie realizată sondarea vezicii urinare sonda
trebuie să fie dirijată în meatul urinar și nu în diverticul!). În submucoasa pereților laterali ai
vestibulului sunt prezente glandele vestibulare mari cu aspectul și dimensiunea unei migdale
(aprox. 3/1,5 cm). Glandele secretă un lichid vâscos care se varsă în cavitatea vestibulului prin câte
un canal scurt și larg. Deschiderea canalului este dispusă la aprox. 3-4 cm lateral și caudal de
orificiul uretral. Glandele vestibulare mici sunt situate în submucoasa podelei vestibulare și
formează două grupe, cea caudală având tendința de a atinge baza porțiunii libere a clitorisului.
Bulbii vestibulari sunt reduși și formați dintr-o masă de țesut erectil difuz.
Vestibulul vaginal la oaie și capră are o lungime de aprox. 2,5-3 cm. Glandele vestibulare
mari nu sunt prezente la capră și sunt inconstante la oaie (atunci când sunt prezente au dimensiunea
unui bob de fasole – aprox. 5/20 mm). Diverticulul suburetral lipsește la oaie și este inconstant
prezent la capră (atunci când este prezent are dimensiuni reduse).
La scroafă vestibulul vaginal are lungimea de aprox. 5-6 cm. Meatul urinar este flancat de
deschiderile canalelor epoforice. Este prezent un diverticul suburetral redus. Glandele vestibulare
mari lipsesc, iar cele mici sunt numeroase și dispuse pe două rânduri. În corionul mucoasei
vestibulare sunt prezenți noduli limfatici diseminați. Bulbii vestibulari sunt reprezentați de o masă
redusă de țesut erectil difuz.
Vestibulul vaginal la carnivore este relativ scurt. La cățea orificiul uretral extern este
plasat pe o proeminență a mucoasei vestibulare denumită tubercul uretral (Tuberculum urethrale).
Bulbii vestibulari bine reprezentați sunt de dimensiunile unei alune de pământ (arahide)
(5-13/7-21 mm). Glandele vestibulare mari nu sunt prezente, cele mici sunt numeroase și dispuse
pe două rânduri. La pisică uretra se deschide într-un șanț relativ adânc al mucoasei. Bulbii
vestibulari lipsesc fiind însă prezent un țesut erectil difuz. În pereții vestibulari laterali sunt
prezente două glande vestibulare mari reduse.
La iepuroaică vestibulul vaginal este foarte lung (aprox. 5 cm). Sunt prezente glande
vestibulare mari, rudimentare. Structurile erectile nu formează bulbi vestibulari bine conturați.

16.3.8. Vulva și clitorisul (Vulva s. Pudendum femininum et Clitoris)

Vulva (Vulva s. Pudendum femininum) reprezintă partea externă a organelor genitale

femele și se află dispusă, la toate femelele domestice, imediat sub anus de care este separată prin
centrul tendinos al perineului. Vulva are aspectul unei fante verticale delimitată de labii (buze)
reunite la nivelul a două comisuri. Orificiul vulvar are aspect diferit în funcție de conformația
labiilor (buzelor) și forma specifică a comisurilor.
Labiile (buzele) vulvei (Labium vulvae s. Labium pudendi) au formă mai mult sau mai
puțin proeminentă. Sunt acoperite cu o piele fină, cu aspect diferit în funcție de specie și acoperită
cu peri deși (la iepuroaică, cățea și pisică), cu peri rari (la vacă, oaie și scroafă) sau lipsită de peri și
pigmentată (la iapă și măgăriță). Pielea (tegumentul) vulvară se continuă medial cu mucoasa
vestibulului vaginal. Ontogenetic labiile sunt omoloage cu scrotul masculului datorită aspectului
caracteristic scrotal. Cele două labii sunt reunite dorsal și ventral prin comisuri și delimitează fanta
vulvară sau orificiul vulvar (Rima pudendi s. Rima vulvae). Comisura dorsală a vulvei
(Commissura labiorum dorsalis) la majoritatea speciilor este relativ largă și rotunjită, cu excepția
iepei, măgăriței și pisicii, la care este îngustă și rotunjită. Comisura ventrală (Commissura

218
labiorum ventralis) este ascuțită la majoritatea speciilor și rotunjită la iapă, măgăriță și pisică,
depășește în sens ventro-caudal arcada ischiatică și adăpostește clitorisul. Comisura ventrală se
prelungește la unele specii cu un smoc de peri.
Clitorisul (Clitoris) este un organ erectil omolog cu penisul de care se deosebește prin
dimensiuni reduse, lipsa uretrei și dispunerea țesutului spongios. La fel ca și penisul, clitorisul
prezintă două rădăcini, un corp și un gland. Rădăcinile clitorisului (Crura clitoridis) se inseră pe
arcada ischiatică și sunt acoperite de mușchi ischio-cavernoși rudimentari. Corpul clitorisului
(Corpus clitoridis) rezultă prin fuzionarea celor două rădăcini. Se orientează caudo-dorsal,
proeminând prin extremitatea sa la nivelul comisurii inferioare a vulvei unde, acoperit de mucoasă
și de o cantitate redusă de țesut spongios, formează glandul clitorisului (Glans clitoridis). La iapă,
măgăriță și cățea glandul clitorisului, voluminos, este înconjurat de o depresiune denumită fosa
clitorisului (Fossa clitoridis) limitată cranial de un pliu mucos ce constituie prepuțul clitorisului
(Preputium clitoridis s. Praeputium clitoridis). La restul speciilor fosa clitorisului este superficială,
iar prepuțul lipsește. La iapă, măgăriță și vacă glandul clitorisului este atașat la peretele dorsal al
prepuțului prin frâul clitoridian (Frenulum clitoridis). La iapă și măgăriță glandul clitorisului
prezintă pe fața dorsală o depresiune numită sinus clitoridian (Sinus clitoridis), depresiune
echivalentă cu fosa glandului penian de la armăsar și măgar.
În structura organelor genitale femele externe intră piele, mușchi, mucoasă, corpul cavernos
al clitorisului și țesutul spongios (v. Histologia).
Pielea acoperă labiile vulvei și are aspect „scrotal”, fiind asemănătoare cu cea scrotală de la
masculii speciei. Este în general fină, onctuoasă și aderentă la stratul muscular. La iepuroaică, cățea
și pisică pielea prezintă peri deși. La vacă, oaie și scroafă pielea este acoperită cu peri rari, iar la
iapă și măgăriță este pigmentată și lipsită de peri.
Mucoasa continuă pielea de la nivelul orificiului vulvar și acoperă fața internă a labiilor.
Are o structură identică cu a mucoasei vestibulului vaginal. La iepuroaică mucoasa formează două
pliuri verticale simetrice denumite labiile vulvare mici (Labia minores vulvae).
Musculatura vulvei este reprezentată de mușchiul longitudinal cutanat al perineului,
mușchiul constrictor vulvar, mușchiul retractor al clitorisului, mușchiul sfincter cutanat al labiilor
vulvei și mușchiul ischiocavernos.
Mușchiul constrictor al vulvei (M. constrictor vulvae) este format din fibre striate dispuse
sub formă de sfincter în jurul orificiului vulvar. Dorsal se continuă cu sfincterul anal, iar cranial se
continuă cu mușchiul constrictor vestibular. Are rolul de a închide orificiul vulvar și de a ridica
clitorisul, favorizând o mai bună coaptare a organelor copulatoare în timpul montei (împerecherii).
Mușchiul retractor al clitorisului (M. retractor clitoridis), neted, are aspectul unei benzi
musculare duble. Originea mușchiului este pe ultima vertebră sacrală și pe primele vertebre
coccigiene și are două porțiuni. Porțiunea anală (Pars analis) se dispune în jurul anusului, apoi se
continuă cu porțiunea vulvară (M. suspensor vulvar) care se dispune în jurul orificiul vulvar și se
inseră pe baza clitorisului (Pars clitoridea). Mușchiul are variații atât legate de specie, cât și de
individ. Deseori fibrele mușchiului se pierd în masa mușchiului constrictor vulvar.
Mușchiul ischiocavernos (M. ischicavernosus) este rudimentar și acoperă rădăcinile
clitorisului.
Mușchiul longitudinal cutanat al perineului (M. longitudinalis perinei cutaneus) este redus
dimensional și format din fibre musculare striate dispuse între anus și comisura dorsală a vulvei,
imediat sub fascia perineală.
Mușchiul sfincter cutanat al labiilor vulvei (M. sphincter labiorum cutaneus) este dispus
între pielea labiilor și mușchiul constrictor vulvar.
Corpul cavernos al clitorisului (Corpus cavernosum clitoridis), asemănător cu cel al
penisului, rezultă din contopirea celor două rădăcini erectile inserate pe arcada ischiatică. Este
acoperit cu o albuginee groasă și divizat de un sept median (Septum corporum cavernosorum) mai
mult sau mai puțin dezvoltat. Țesutul cavernos este redus, iar șanțul uretral nu este prezent.

219
 Țesutul spongios (Corpus spongiosum glandis) prezent la ecvine și carnivore este
continuarea în sens caudo-ventral către baza clitorisului a bulbilor vestibulari. La extremitatea
corpului cavernos formează baza anatomică a glandului clitoridian (Glans clitoridis).
La iapă și măgăriță vulva apare ca o fantă verticală de aprox. 12-15 cm lungime, fantă
delimitată de două labii groase, proeminente. Comisura dorsală ascuțită este dispusă la aprox. 5 cm
ventral de anus. Comisura ventrală rotunjită și groasă depășește în sens ventral arcada ischiatică.
Când labiile sunt îndepărtate la nivelul comisurii ventrale se poate observa glandul clitorisului care
apare sub forma unei proeminențe rotunjite, acoperită cu o mucoasă pigmentată. Labiile vulvei
sunt acoperite cu o piele fină, pigmentată sau marmorată, bogată în glande sebacee și sudoripare,
care la nivelul orificiul vulvar se continuă cu mucoasa lipsită de glande. Stratul muscular este bine
reprezentat. Mușchiul constrictor vulvar fuzionează dorsal cu sfincterul anal, iar ventral înconjoară
clitorisul. Clitorisul prezintă un corp de aprox. 5-8 cm lungime cu extremitatea liberă înconjurată
de țesut spongios ce formează un gland clitoridian evident, rotunjit. Glandul clitoridian prezintă o
depresiune centrală (sinus clitoridian – Sinus clitoridis) și proemină la nivelul comisurii ventrale a
vulvei, unde este adăpostit într-o fosă clitoridiană largă și adâncă, acoperită cranial de un prepuț
clitoridian evident.
La vacă vulva este mult alungită vertical și are labiile groase și proeminente. Comisura
dorsală a vulvei este largă și rotunjită, iar cea ventrală, îngustă și ascuțită. Pielea vulvară este ușor
cutată și prevăzută cu peri fini și rari, exceptând comisura ventrală, nivel la care este prezent un
smoc de peri lungi. Clitorisul are două rădăcini scurte și reunite la nivelul unui corp flexuos și lung
de aprox. 10-12 cm. Extremitatea liberă este redusă, ascuțită, aproape lipsită de țesut spongios și
proemină la nivelul comisurii ventrale a vulvei, fiind adăpostită într-o fosă clitoridiană superficială.
Vulva la rumegătoarele mici are labiile groase, puțin proeminente, acoperite cu peri scurți
și rari. La oaie comisura ventrală a vulvei prezintă un apendice cutanat lung, conic. La capră
apendicele este mai scurt și mai gros. Clitorisul la ambele specii are un corp foarte subțire și relativ
scurt. Extremitatea liberă este ascuțită și recurbată caudal. Fosa clitoridiană este superficială.
La scroafă vulva prezintă labiile groase și acoperită cu o piele cu aspect vizibil „scrotal”.
Comisura dorsală este rotunjită, iar cea ventrală foarte ascuțită și prelungită ventral cu un apendice
cutanat conoid. Mușchiul constrictor vulvar, la fel ca și cel vestibular, este bine reprezentat.
Clitorisul are un corp de aprox. 8 cm lungime cu un traseu sinuos, iar extremitatea liberă redusă
(aprox. 3-4 mm) proemină într-o fosă clitoridiană superficială.
Carnivore. Vulva la cățea este triunghiulară și situată la distanță de anus. Labiile vulvei
pigmentate și groase sunt acoperite cu piele cu peri. Desimea și lungimea firelor de păr variază în
funcție de rasă. Comisura dorsală este rotunjită și acoperită de un pliu cutanat dispus transversal.
Comisura ventrală este ascuțită și se continuă cu un apendice cutanat conic. La pisică pielea vulvei
este acoperită cu peri deși. Comisura vulvară dorsală este ascuțită, iar cea ventrală rotunjită. La
ambele specii clitorisul are un corp dezvoltat în a cărui structură intră și un rudiment cartilaginos
omolog osului penian. La cățea extremitatea liberă este înconjurată de o cantitate mare de țesut
spongios care realizează un adevărat gland care proemină într-o fosă clitoridiană adâncă.
La iepuroaică vulva prezintă două perechi de labii, unele mari sau externe și altele mici
sau interne. Labiile mari sunt acoperite cu piele cu peri lungi și fini. Labiile mari se reunesc într-o
comisură dorsală rotunjită și o comisură ventrală ascuțită. Labiile mici sunt reprezentate de pliuri
mucoase cuprinse între comisura dorsală și extremitatea liberă a clitorisului. Clitorisul este foarte
dezvoltat, are aprox. 4 cm lungime și poate fi confundat cu penisul. Diferențierea între sexe se
poate face examinând atent orificiul vulvar, respectiv prepuțial, ambele fiind dispuse imediat sub
orificiul anal. La femele prin compresarea comisurii ventrale a vulvei se exteriorizează porțiunea
liberă a clitorisului care apare aplatizată dorso-ventral și cu un contur triunghiular cu vârful dirijat
caudal și ușor recurbat. La masculi prin compresarea prepuțului se evidențiază penisul de formă
cilindroidă, prevăzut la extremitatea liberă cu meat urinar.

220
 Determinarea sexului la leporide
(după Rebreanu, L.Șt., 1983)

16.3.9. Perineul (Perineum)

Prin perineu se înțelege ansamblul de formațiuni anatomice musculare, aponevrotice,

vasculo-nervoase și organele situate în această regiune. Porțiunea care acoperă apertura caudală a
cavității pelvine (pelvisului) se numește perineu adevărat sau superior. Perineul este limitat ventral
de arcada ischiatică, dorsal de vertebrele coccigiene, iar lateral de tuberozitățile ischiatice și
ligamentele sacro-tuberoase. La mascul perineul este „perforat” de anus (uretra, rădăcinile
penisului și bulbii penisului fiind sub pielea perineală), iar la femele de anus și de vulvă. Zona de la
anus la baza pungilor testiculare (la mascul) sau de la vulvă la mamelele inghinale (la femelă)
reprezintă perineul inferior.
Centrul tendinos al perineului (Centrum tendineum perinei s. Corpus perineale) este o
intersecție fibromusculară dispusă în plan median între anus și vulvă (la femelă) și între anus și
bulbii penisului (la mascul). În această structură converg și se inseră mușchii: sfincter anal extern,
bulbospongios, inserția ventrală a m. ridicător al anusului, transversul perineului și sfincterul
cutanat al labiilor vulvei. La iapă și măgăriță este prezent un sept perineal, o foiță subțire,
conjunctivă, plasată între peretele dorsal al vestibulului vaginal și sfincterul anal extern, după care
se extinde dorso-cranial spre inserția caudală a mușchiului retractor al clitorisului.
Fascia perineală profundă, continuare directă a fasciei profunde a trunchiului în regiunea
perineală, formează diafragmul pelvin intern (Fascia diaphragmatis pelvis interna), cea mai
importantă formațiune mecanică perineală. Diafragmul pelvin generează septul perineal (Septum
perineale). Lateral diafragmul pelvin intern se inseră pe ligamentul sacrotuberos și procesele
transverse caudale, iar ventral se continuă la mascul cu fascia profundă a penisului. Diafragmul
pelvin este perforat de orificiile enunțate anterior, iar pe fața sa cranială se observă răsfrângerea
peritoneului parietal și a fasciei pelvine delimitând astfel caudal fundurile de sac sacrorectal,
rectogenital, vezicogenital și pubovezical.
221
 16.3.10. Mamelele sau glandele mamare (Mammae)

16.3.10.1. Dezvoltarea și conformația glandelor mamare

Mamelele sunt organe glandulare de origine ectodermică specifice mamiferelor. Glandele

mamare au rolul de a secreta laptele, un produs complex, echilibrat vitamino-mineral, care
constituie hrana exclusivă a noilor născuți până la o anumită vârstă (în funcție de specie).
Morfologic și funcțional mamelele evoluează în strânsă corelație cu dezvoltarea și funcțiile
organelor genitale femele, fiind considerate structuri accesorii acestora.
Dezvoltarea țesutului mamar începe în viața intrauterină când pe fața ventrală a corpului
fetusului, de-o parte și alta a liniei albe, ectodermul se îngroașă de-a lungul a două linii paralele
denumite creste mamare. Prin invaginarea epiteliului și multiplicarea celulară în dermul subiacent
la acest nivel se formează aglomerări nodulare simetrice care vor forma muguri mamari primitivi
(pectorali, abdominali și inghinali). La scroafă, cățea, pisică și iepuroaică din mugurii primitivi se
formează două șiruri de mamele. La ecvine și rumegătoare evoluează numai mugurii inghinali
(două perechi la vacă, câte o pereche la oaie, capră, iapă și măgăriță), prin fuzionarea mamelelor pe
linia mediană formându-se ugerul (Uber).
Până la atingerea maturității sexuale mamelele se dezvoltă progresiv, lent, unitățile lor
secretoare fiind în așteptare. Odată cu instalarea primei gestații mamelele cresc rapid, iar după
fătare ating dimensiuni maxime. De-a lungul întregii vieți reproductive a femelei mamelele suferă
procese evolutive ciclice (în lactație) și de regresie (în repaus). La încheierea activității fiziologice
a organelor genitale mamelele se atrofiază.
La masculi dezvoltarea mamelelor se oprește în perioada timpurie a dezvoltării
ontogenetice. Ele sunt sub formă rudimentară (Mamma masculina s. Mamma accesoria) și sunt
situate în aceleași regiuni în care sunt situate mamelele la femelele speciei respective (text
prelucrat după N. Cornilă – Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de
embriologie) vol. II, Ed. BIC ALL, București, 2001).
Conformația mamelei diferă în funcție de specie, rasă și individ. În general unei mamele i
se pot descrie un corp și un mamelon (papilă mamară).
Corpul mamelei (Corpus mammae) poate avea aspect conoid (la capră) sau emisferic,
între mamelele perechi existând un șanț intermamar (Sulcus intermammarius). Corpul mamelei
corespunde porțiunii glandulare și este atașat prin baza sa la peretele abdominal sau toracal și are
vârful orientat ventral și continuat cu mamelonul.
Mamelonul sau papila mamară (Papilla mamae) este o prelungire conoidă sau
cilindroidă, extensibilă și retractilă prevăzută în vârf cu unul sau mai multe orificii prin care
sistemul excretor al glandei mamare comunică cu exteriorul.

16.3.10.2. Structura glandei mamare

În structura unei mamele se află glanda mamară, țesuturile înconjurătoare (fascia profundă,
fascia superficială și pielea), vase și nervi (v. Histologia).
Pielea constituie un strat protector al glandei mamare, suspendă și menține în poziție
anatomică normală mamela. La nivelul corpului mamelei pielea este subțire, prevăzută cu glande
sebacee, glande sudoripare și peri fini. În general mameloanele au o piele mai groasă lipsită de
glande și peri.
Fascia superficială a mamelei este situată imediat sub piele. Este formată din țesut
conjunctiv lax. La nivelul mamelonului fuzionează cu fascia profundă rezultând o masă de țesut
conjunctiv dens, bogat în fibre elastice care înconjoară canalele papilare.
Fascia profundă a mamelei are o structură fibroelastică și se continuă cu fascia profundă a
trunchiului. Ea aderă intim la capsula mamară. Prin structură și rapoarte fascia profundă formează
aparatul de suspensie al mamelei (Apparatus suspensorius mammarius).

222
 Glanda mamară (Glandula mammaria) este o glandă sebacee modificată și organizată
după modelul glandelor tubulo-alveolare de tip apocrin (v. Histologia). În structura glandei
mamare intră capsula mamară, stroma, parenchimul și sistemul canalicular de excreție.
Capsula mamară este un țesut conjunctiv dispus la periferia glandei. Din capsula mamară
se desprind numeroase septe neregulate care pătrund în parenchim pe care îl compartimentează în
lobi și lobuli. Totalitatea acestor septe fibroase formează stroma glandei în care sunt canale de
excreție și formațiuni vasculo-nervoase. În spațiile delimitate de fibrele conjunctive este prezentă o
cantitate variabilă de țesut adipos.
Parenchimul sau sistemul de secreție formează masa principală a corpului glandei și are o
culoare galben-lutoasă. Unitatea morfo-funcțională este reprezentată de acinul mamar sau alveolele
mamare. Prin asocierea mai multor acini se formează lobulii (Lobuli glandulae mammariae) care
se vor grupa în lobi (Lobi glandulae mammariae).
Sistemul excretor începe de la nivelul acinilor prin canalicule scurte (Boll) care prin
confluare formează canale galactofore (Ducti lactiferi) intralobulare, apoi interlobulare. Acestea se
deschid într-un spațiu mai larg numit sinus galactofor (Sinus lactifer). Din sinusul galactofor
pornește un canal papilar (Ductus papillaris) care se deschide la exterior prin orificiul papilar
(Ostium papillare). Sinusul galactofor împreună cu canalele galactofore și acinii corespunzători
formează un sistem galactofor. Numărul sistemelor galactofore dintr-o mamelă variază în funcție
de specie (2 la ecvine, 2-3 la scroafă, 8-12 la cățea, 4-6 la pisică, 3-5 la iepuroaică și unul singur la
rumegătoare). Fiecare mamelon este parcurs de un număr egal de canale papilare. Sistemele
galactofore ale unei mamele nu comunică între ele.
La vacă, oaie, capră, iapă și măgăriță se dezvoltă numai perechi de mamele inghinale (două
la vacă și câte una la celelalte specii) care fuzionează pe linia mediană și formează ugerul.

16.3.10.3. Glanda mamară la mamiferele domestice

La vacă ugerul (Uber) este voluminos, fiind alcătuit din patru mamele numite „sferturi”
intim unite între ele. Fiecare sfert (mamelă) prezintă un corp aproximativ emisferic prelungit
ventral cu un mamelon. Ugerul este situat în regiunea inghinală între cele două coapse pe care le
depășește în sens cranial până în apropierea cicatricei ombilicale, iar caudal se întinde până în
apropierea comisurii inferioare a vulvei. Un șanț intermediar împarte ugerul în două jumătăți
simetrice formate fiecare din câte două mamele sau sferturi, unul anterior (mai redus dimensional)
și altul posterior (mai dezvoltat). Fiecare sfert se prelungește ventral cu un mamelon dezvoltat,
lung de aprox. 7-9 cm, cilindric, ușor deviat cranial, cu vârful rotunjit la nivelul căruia se deschide
un singur orificiu papilar. Forma și mărimea ugerului variază în funcție de rasă, individ (caracter
genetic), stare de întreținere și exploatare.
La oaie ugerul este mic și rotunjit, format dintr-o singură pereche de mamele inghinale.
Mameloanele sunt scurte și conic-sferoidale cu un singur canal papilar.
La capră ugerul este mult mai dezvoltat față de oaie, alungit, cu mameloane mari orientate
oblic ventro-cranio-lateral.
La iapă și măgăriță ugerul este relativ redus, format din două mamele dispuse între
coapse. Pielea ugerului este subțire, pigmentată, iar mameloanele sunt mici, conoid-aplatizate și
deviate lateral. În vârful fiecărui mamelon se deschid două canale papilare.
La scroafă sunt prezente șapte perechi de mamele situate de-o parte și de alta liniei albe.
Sunt sistematizate în două perechi toracale, patru perechi abdominale și o pereche inghinală,
fiecare mamelă are aspect sferoidal-conoid, un mamelon mic lipsit de peri în vârful căruia se
deschid 2-3 canale papilare.
Cățeaua are mamelele situate ca la scroafă, în număr de 4-6 perechi sistematizate în
pectorale, abdominale și inghinale. Mameloanele sunt scurte, în vârful fiecăruia deschizându-se
8-10 canale papilare.

223
 La pisică mamelele sunt dispuse tot pe toată fața ventrală a abdomenului, în mod obișnuit
fiind două perechi toracale și două abdominale. Mamelele sunt acoperite cu peri (exceptând
mamelonul) și reduse în volum. În vârful fiecărui mamelon se deschid 4-6 canale papilare.
La iepuroaică sunt prezente 3-5 perechi de mamele, cele abdominale și cele inghinale sunt
mai dezvoltate. În vârful fiecărui mamelon se deschid 4-6 canale papilare.

Mamelele la mamiferele domestice

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
A. rumegătoare mici, B. iapă, C. vacă, D. scroafă, E. carnivore
a. orificiu papilar, b-c. sinus galactofor, d. canal galactofor, e. lobul mamar, f. capsula mamară.

224
 PARTEA A IV-A

SPLANHNOLOGIA
PĂSĂRILOR DOMESTICE
 CAPITOLUL 17
CAVITATEA TORACO-ABDOMINALĂ LA
PĂSĂRILE DOMESTICE
Pe parcursul dezvoltării embrionare, la păsări nu se diferențiază un diafragm propriu-zis,
formațiune musculo-aponevrotică specifică mamiferelor. Drept consecință cavitatea generală a
corpului (celomul sau cavitatea celomică) rămâne necompartimentată, pentru ca (în fazele
următoare de dezvoltare, inclusiv stadiul de adult) aceasta să constituie o cavitate toraco-
abdominală. Această cavitate adăpostește viscerele aparținând sistemelor digestiv, respirator,
urogenital și circulator.
La păsări se păstrează totuși o reminiscență filogenetică din procesul de septare de la
reptile, la acestea existând un sept subpulmonar, formațiune dispusă în spațiul toracal dorsal, sept
care se întinde ventral și caudal față de pulmoni. Astfel, la păsări se structurează membrane
fibroase sub forma unor septe, membrane care compartimentează cavitatea toraco-abdominală.
Aceste septe sunt reprezentate de septul orizontal, septul oblic și septul posthepatic.

Secțiune transversală prin cavitatea toraco-abdominală la păsări la nivelul ficatului

(după König, H.E. ș.a., 2016)
1. pulmonul stâng, 2. țesut conjunctiv (rudimente de pleură), 3. pleura parietală, 4. pleura viscerală,
5. bronhie principală, 6. septul orizontal, 7. mm. costoseptali, 8. sac toracal caudal, 9. septul oblic,
10. ligament hepatic drept, 11. mezou dorsal al ficatului, 12. esofag, 13. cavitatea hepatoperitoneală dorsală,
14. peritoneu visceral, 15. ligament falciform, 16. peritoneu parietal, 17. cavitate hepatoperitoneală ventrală,
18. stern, 19. ficat

Septul orizontal sau diafragma pulmonară (Septum horizontale) se inseră pe creasta

ventrală a vertebrelor toracale (care la păsări sunt sudate între ele și formează notariul – Os
notarium) (v. Osteologia) și latero-ventral pe fața medială (internă) a coastelor dorsale, de-a lungul
unei linii convexe în sens ventral. De la nivelul fiecărei coaste adevărate iradiază în zona periferică
a septului mușchii costoseptali (Mm. costoseptales s. Mm. costopulmonares). Mușchii costoseptali

226
sunt mușchi striați. Acești mușchi sunt formați din patru-cinci fascicule de fiecare parte; ei au rolul
de a tensiona septul orizontal pe care se inseră.
Între vertebrele toracale, creasta ventrală a acestora, coaste și septul orizontal de fiecare
parte a planului median se formează câte un spațiu în care sunt dispuși pulmonii. În cursul
dezvoltării embrionare se formează în fiecare dintre cavități câte o foiță pleurală care la fel ca în
cazul mamiferelor este sistematizată în pleură parietală (Pleura parietalis) și pleură viscerală
(Pleura visceralis), cele două pleure delimitând cavitatea pleurală (Cavum pleurae). După
ecloziune cele două foițe pleurale încep să fuzioneze astfel încât la pasărea adultă pleura se reduce
până aproape de dispariție (rămân însă câteva vestigii în partea dorso-laterală a fiecărui spațiu
pulmonar). Dispariția aproape în totalitate a pleurei face ca suprafața fiecărui pulmon să vină în
contact direct cu pereții fiecărei cavități pulmonare.
Septul orizontal este perforat, permițând trecerea bronhiei principale, vaselor pulmonare și
a conexiunilor cu sacii aerieni.
Septul oblic sau diafragma toraco-abdominală (Septum obliquum) derivă din septul
orizontal, de care se separă în dreptul bazei sacului pericardic. Septul se inseră pe creasta ventrală a
vertebrelor toracale și lateral pe fața internă a celei de-a șasea și a șaptea coaste, iar apoi ventral, pe
marginea laterală a sternului. Septul oblic este considerat o derivație a peritoneului parietal. Tot pe
creasta vertebrală ventrală în apropierea inserției septului oblic se inseră și mușchiul septului oblic
(M. septi obliqui), mușchi neted ale cărui fibre se distribuie în „evantai” pe septul oblic ocupând
aproximativ o treime din suprafața acestuia. Spațiul cuprins între septul orizontal (situat dorsal) și
septul oblic (dispus ventral) este ocupat de fiecare parte de cei doi saci aerieni toracali, unul cranial
(Saccus thoracicus cranialis) și altul caudal (Saccus thoracicus caudalis). Mușchiul septului oblic
prin contracții reglează volumul sacilor aerieni toracali, volum care se mărește în timpul
inspirațiilor forțate; ca urmare a acestor contracții acest spațiu își poate modifica volumul.
Septul posthepatic (Septum posthepaticum) este reprezentat de o parte a peritoneului.
Septul este o membrană dublă care se detașează de pe partea dorsală a peretelui stâng al cavității
toraco-abdominale, caudal de ficat. Septul posthepatic cuprinde între foițele sale stomacul
muscular și apoi se detașează de pe fața laterală dreaptă a acestuia, are un traiect ascendent și se
inseră dorsal pe peretele drept al cavității toraco-abdominale. Atât în partea dreaptă, cât și în cea
stângă septul posthepatic se continuă cu foița parietală a peritoneului.
Prezența și poziția septelor orizontale determină sistematizarea porțiunii toracale a
cavității toraco-abdominale în cinci compartimente (două dorso-laterale, unul median și două
ventrolaterale).
Compartimentele dorso-laterale sau cavitățile pulmonare sunt simetrice și complet închise.
Ele sunt cuprinse între septele orizontale și pereții costali și sunt ocupate în totalitate de pulmoni.
Septul orizontal aderă intim la fața ventrală a pulmonului corespondent și este perforat de un
orificiu prin care bronhia principală, împreună cu formațiuni vasculo-nervoase abordează
pulmonul, precum și de orificii prin care sistemul bronhic intrapulmonar comunică cu sacii aerieni.
Compartimentul median este delimitat astfel: dorsal de prima vertebră toracală și porțiunile
craniale ale septelor orizontale; lateral de cele două clavicule, coracoide și de ligamentele
membranoase care le unesc; ventral de podeaua cavității și caudal, de marginile craniale ale
septelor oblice. Acest spațiu este ocupat de esofag, trahee, sirinx, bronhiile principale, formațiuni
vasculo-nervoase, precum și de porțiunile centrale ale sacilor aerieni clavicular și cervicali.
Compartimentele ventrolaterale sau cavitățile subpulmonare sunt simetrice și comunică
larg cu compartimentul median. Dorsal sunt delimitate de septele orizontale, lateral de porțiunile
ventrale ale pereților costali și ventro-medial de septele oblice. În aceste compartimente sunt
dispuși sacii aerieni toracali craniali și caudali.
Porțiunea abdomino-pelvină a cavității toraco-abdominale este cuprinsă între osul
lombosacral, oasele coxale, septele oblice, stern și musculatura abdominală. La ambele sexe
peretele caudal, musculomembranos, este perforat de orificiul cloacal. În această porțiune foarte
spațioasă sunt prezente: cordul (în sacul pericardic), ficatul, stomacul, intestinele, splina, structurile
aparținând sistemului urogenital și sacii aerieni abdominali.

227
 Ca și în cazul mamiferelor și la păsări pereții porțiunii abdomino-pelvine sunt tapetați de
peritoneul parietal (Peritoneum parietale) care se va continua pe organe formând peritoneul
visceral (Peritoneum viscerale), organele fiind suspendate prin mezouri și/sau ligamente. Cavitatea
peritoneală cuprinsă între cele două foițe peritoneale (parietală și viscerală) este ocupată de o
cantitate redusă de lichid peritoneal.

Secțiune transversală prin cavitatea toraco-abdominală la păsări la nivelul stomacului muscular

(după König, H.E. ș.a., 2016)
1. rinichi stâng, 2. ovar, 3. mezou dorsal (mezenter), 4. cavitatea peritoneală periintestinală, 5. sac abdominal stâng,
6. jejun, 7. sac abdominal drept, 8. peritoneu parietal, 9. cavitate hepatoperitoneală ventrală, 10. stomac muscular,
11. cavitate hepatoperitoneală ventrală, 12. cavitate peritoneală periintestinală, 13. mezenter ventral, 14. stern

228
 CAPITOLUL 18
SISTEMUL (APARATUL) DIGESTIV
(Systema digestorium s. Apparatus digestorius)
Sistemul digestiv al păsărilor prezintă adaptări morfologice și topografice condiționate nu
numai în funcție de tipul de hrană consumat, ci și de caracteristica păsărilor actuale (și a
strămoșilor acestora) care se referă la posibilitățile de deplasare prin zbor. Pentru a se putea deplasa
prin zbor viscerele au suferit o redistribuire a poziției lor în cavitatea toraco-abdominală în funcție
de masa acestora, astfel încât să fie în concordanță cu forma aerodinamică a păsărilor în timpul
zborului, respectiv extremitatea cefalică (capul) s-a redus dimensional, gâtul s-a alungit, trunchiul
cu viscerele cu masă mare (ficat, stomac muscular, cord) sunt situate în partea sa ventrală pentru a
realiza un echilibru în timpul zborului.
La fel ca în cazul mamiferelor și la păsări sistemul digestiv este reprezentat de tubul
digestiv și glandele accesorii acestuia. Tubul digestiv se caracterizează prin calibre variate ale
diferitelor segmente. La extremitatea cefalică tubul digestiv începe cu o formațiune caracteristică
păsărilor, respectiv ciocul care adăpostește o mare parte dintr-o structură caracteristică denumită
cavitate buco-faringiană. La extremitatea caudală tubul digestiv se continuă cu o formațiune triplu
compartimentată, cloaca, loc de convergență terminală și a sistemului urogenital.

18.1. Ciocul (Rostrum)

Ciocul este o formațiune specifică păsărilor. El are rol în prehensiunea hranei și în

fragmentarea acesteia în bucăți ce pot fi mai ușor deglutite. De asemenea, păsările utilizează ciocul
în realizarea toaletării penelor, utilizându-l totodată și drept armă de atac sau apărare.
Ciocul este un organ dur și rigid format dintr-o valvă superioară și una inferioară.
Valva superioară (Rostrum maxillare) depășește ca dimensiuni valva inferioară, cele două
valve reunindu-se la nivelul comisurilor ciocului (Angulus oris), zone marcate prin câte o cută a
pielii de formă tringhiulară și glabră (lipsită de puf sau pene). Valva superioară are ca bază
anatomică osul premaxilar (incisiv), oasele nazale, maxilele și oasele palatine.
Valva inferioară (Rostrum mandibulare), mai redusă dimensional, are ca bază anatomică
primele două treimi anterioare ale mandibulei.
Oasele care realizează baza anatomică a ambelor valve sunt acoperite cu o structură (teacă)
cornoasă denumită ramfotecă (Rhamphotheca). Ramfoteca are o creștere continuă, realizându-se
în același timp o uzură continuă a acesteia, mai ales la păsările granivore (galinacee,
columbiforme). La anseriforme (palmipede) întreaga ramfotecă este acoperită cu un strat cornos
mai moale denumit ceromă (Cera), care are aspect și consistență asemănătoare unui strat de ceară.
La columbiforme (porumbel) aboral narinelor este prezentă de fiecare parte câte o formațiune
proeminentă, netedă, de culoare albă, acoperită cu ceromă numită scutul ciocului (în limbajul
columbofililor fiind denumite „umflăturile ciocului”). La galinacee ceroma este prezentă doar la
baza ciocului.
Forma ciocului diferă în funcție de specie și chiar de rasă. În general valva superioară
prezintă o bază (Basis rostrum maxillaris), o față dorsală (Facies dorsalis), două fețe laterale
(Facies laterales) și un vârf (Unguis maxillaris). Valva inferioară prezintă două ramuri (rami
mandibulares) și un vârf (Unguis mandibularis). Cele două două valve vin în contact prin
marginile lor (Tomium maxillare et Tomium mandibulare).
La galinacee și columbiforme ciocul este conic, cu vârful valvei superioare ușor recurbat
ventral acoperind vârful valvei inferioare. Teaca cornoasă a ciocului este groasă și dură, mai ales la
vârful ciocului. Marginile valvelor sunt tăioase.
229
 La palmipede ciocul este mai voluminos și aplatizat dorso-ventral, cu extremitatea liberă
lățită și totodată rotunjită. O caracteristică a palmipedelor este prezența unei formațiuni impare,
puțin proeminente, la nivelul vârfului ciocului, formațiune denumită țintă. Ținta este alcătuită
dintr-un corn deosebit de dur, suprafața acesteia nefiind acoperită de ceromă. La palmipede pe fața
internă a marginilor valvelor sunt prezente lamele transversale (Lamellae rostri) cornificate și
tăioase care suplinesc (într-o oarecare măsură) lipsa dentiției.
La pui înainte de ecloziune pe vârful valvei superioare este prezent un spin cornos denumit
diamant. El este utilizat de către pui pentru a perfora și sparge coaja calcaroasă a oului. Diamantul
dispare în primele zile de după ecloziune. La boboci (palmipede) această formațiune se află în
centrul țintei valvei superioare.
La majoritatea păsărilor la nivelul ciocului sunt prezenți numeroși corpusculi tactili (mai
aglomerați către vârful ciocului). Acești corpusculi tactili formează un adevărat „organ tactil” cu
rol în aprecierea hranei preluate și în toaletarea penajului. Corpusculii tactili lipsesc la
columbiforme și sunt foarte dezvoltați la speciile la care selecția hranei este extrem de importantă
(palmipede, psitacide/papagali). La galinacee situația este intermediară.
Deschiderea ciocului se realizează prin coborârea valvei inferioare, concomitent cu
ridicarea valvei superioare. Această mișcare complexă este posibilă datorită prezenței osului pătrat
și a zonei elastice craniofaciale caracteristice păsărilor.

Ciocul la găina domestică (Gallus domesticus)

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. ramfoteca, 2. valva superioară, 3. comisura valvelor, 4. narina

18.2. Cavitatea buco-faringiană (Cavum oris et pharinx)

La păsări atât vălul palatin cât și pliurile glosopalatine lipsesc, astfel încât cele două
cavități, bucală și faringiană, comunică larg rezultând o cavitate comună denumită cavitate buco-
faringiană. Cavitatea buco-faringiană prezintă un orificiu anterior (bucal), un plafon, o podea și un
orificiu posterior (faringo-esofagian).
Orificiul bucal (Rima oris) este foarte larg și delimitat de marginile celor două valve ale
ciocului.
Tavanul (plafonul) cavității buco-faringiene (Palatum) este reprezentat doar de palatul
dur ce are ca bază anatomică corpurile oaselor incisive, procesele palatine ale oaselor incisive și
maxilare, oasele palatine, pterigoide și presfenoidul. Planul osos este tapetat cu mucoasa palatină
care prezintă un epiteliu stratificat pavimentos, mai mult sau mai puțin cheratinizat. La galinacee în
230
porțiunea bucală a plafonului (Palatum – pars rostralis) sunt prezente două creste palatine laterale
(Rugae palatinae laterales) reunite anterior într-o creastă mediană (Ruga palatina mediana). La
palmipede pe linia mediană a plafonului este prezentă o creastă palatină (Crista palatina). Spre
deosebire de mamifere, bolta palatină a păsărilor este discontinuă prezentând pe linia mediană o
fisură cu aspect de fantă longitudinală, împărțită în două prin marginea ventrală a vomerului.
Această fisură reprezintă deschiderile cavităților nazale, respectiv choanele (Choanae). La
galinacee și columbiforme fisura palatină este lungă, iar la palmipede scurtă și dispusă în întregime
aboral de baza valvei superioare. Aboral și apropiat de fisura palatină se află un șanț infundibular
(Infundibulum) în fundul căruia se deschid în comun printr-un orificiu (Ostium infundibulare tubae
auditivae) trompele faringo-timpanice (Tubae auditiva). Șanțul infundibular reprezintă (din punct
de vedere embriologic) limita dintre cavitatea bucală și faringe.
La galinacee pe tot tavanul cavității buco-faringiene sunt prezente numeroase papile
(Papillae palatinae et pharingeales) conice, cornificate cu rol mecanic important în dirijarea
furajelor către intrarea în esofag. Aceste papile sunt extrem de dezvoltate, cornificate și ascuțite la
pinguini (ordinul Sphenisciformes, familia Spheniscidae) unde au rolul de a menține și de a dirija
către esofag peștii capturați. La palmipede papilele palatine sunt reduse și boante. La galinacee
posterior de fanta infundibulului este prezent un șir de papile conice dispus transversal – papilele
faringiene (Papillae pharingis), șir care marchează limita dintre cavitatea buco-faringiană și
esofag. La palmipede aceste papile sunt dispuse aleator.
Podeaua (planșeul) cavității buco-faringiene este formată de valva inferioară, mușchiul
intermandibular (milohioidian) (M. intermandibularis ventralis et dorsalis) și porțiunea
mandibulară a mușchiului sfincter superficial al gâtului (M. constrictor colli – pars
intermandibularis). Porțiunea bucală a podelei cavității buco-faringiene este ocupată de către
limbă, iar în porțiunea faringiană proemină laringele anterior.
Limba (Lingua) la păsări are forma valvei inferioare și este străbătută pe toată lungimea ei
de către entoglos. În consecință mișcările de lateralitate ale limbii la păsările domestice sunt
limitate. Ca și la mamifere, limba prezintă un vârf, un corp și o bază (rădăcină).

Tavanul cavității buco-faringiene la galinacee

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. marginea valvei superioare, 2, 3, 4. valva superioară, 5. choane,
6. orificiile (ostiumurile) trompelor faringo-timpanice, 7, 8, 9. papile palatine, 10. esofag

231
 Tavanul cavității buco-faringiene la palmipede
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. choane, b. marginea valvei superioare, c. lame transversale, d. bolta palatină

Structural limba este alcătuită din țesut conjunctiv și adipos, nu prezintă musculatură
intrinsecă, iar musculatura extrinsecă este redusă și prezentă doar în cele două treimi aborale ale
limbii. Mucoasa linguală prezintă un epiteliu stratificat pavimentos. Pe fața dorsală a vârfului și
corpului limbii epiteliul este cheratinizat, iar pe fețele laterale și la baza limbii stratul cornos este
redus. Limita caudală a corpului limbii este marcată de un rând transversal de papile mari
(Papillae linguae caudales), cornificate, cu vârful orientat aboral. Între baza limbii și proeminența
laringiană mucoasa formează un pliu transversal (Plicae pharingis), mai evident la galinacee.
Aboral de protuberanța laringiană este limita dintre cavitatea buco-faringiană și esofag, limită
marcată de papilele faringiene (Papillae pharingis).
La galinacee și columbiforme limba are aspect triunghiular și nu ocupă în întregime
podeaua cavității. Atât vestibulul sublingual apical, cât și vestibulele sublinguale laterale sunt largi.
Vârful limbii este ascuțit și dur datorită cheratinizării epiteliului mucoasei linguale. La galinacee pe
fața ventrală a vârfului limbii este prezentă o placă cornoasă groasă – cuticula cornoasă linguală.
Mucoasa bucală formează la trecerea de pe podea pe corpul limbii un frâu lingual. De asemenea, la
aceste specii, pe fața dorsală a limbii este prezent un șanț lingual (Sulci linguae) destul de larg și
care străbate limba în plan longitudinal median.
La palmipede limba este mai lungă, aproximativ dreptunghiulară și ocupă în întregime
podeaua cavității. În treimea caudală corpul limbii prezintă o protuberanță linguală (Torus
linguae), iar rostral se termină printr-un vârf rotunjit și moale la palpare. Pe fața dorsală, limba
prezintă un șanț median (Sulci linguae) evident, care ajunge până la rândul transversal de papile.
La aceste specii limba este mai groasă comparativ cu cea de galinacee deoarece conține mult țesut
adipos.
232
 Podeaua cavității buco-faringiene la galinacee
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1, 2. limba, 3. papile filiforme cheratinizate, 4. pliul mucoasei, 5. orificiul laringian, 7. stilohioid, 8. esofag

Podeaua cavității buco-faringiene la palmipede

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. orificiul laringian, c, e, f, g, h. limba, d. papile filiforme cheratinizate, i. valva inferioară

Indiferent de specie, limba nu își modifică forma. Prin mișcări reduse de propulsie și
retro-pulsie limba contribuie la dirijarea furajelor către fundul cavității buco-faringiene.

233
 18.3. Glandele salivare (Glandulae oris)
La păsări sunt prezente doar glande salivare de tip mucos. Întreaga mucoasă conține glande
salivare diseminate de tip tubuloacinos ale căror canale de excreție se deschid la suprafața
mucoasei. Saliva păsărilor are numai rol mecanic, ea acoperind furajele preluate și facilitând
deglutiția și tranzitul acestora către esofag. În general, păsările care consumă preponderent hrană
uscată (cum sunt granivorele precum galinaceele și columbiformele) au un număr mai mare și mai
variat de glande salivare.
Pe lângă aceste glande diseminate sunt prezente și glande salivare compacte a căror
denumire este corelată cu topografia lor.
Glandele maxilare (Gll. maxillares) sunt prezente atât la galinacee, cât și la palmipede.
Sunt glande pare situate la nivelul porțiunii rostrale a mucoasei palatului dur. Își varsă produsul de
secreție prin câte un canal la nivelul extremității aborale a rugozității palatine mediane (la
galinacee) sau aproape de vârful ciocului (la palmipede).
Glandele palatine (Gll. palatinae) sunt aglomerate în jurul fisurii palatine și prezintă
numeroase canale excretoare.
Glandele angulare sau ale comisurii ciocului (glandele parotide) (Gll. angulis oris) sunt
dispuse sub arcadele zigomatice, în apropierea comisurilor ciocului și își varsă produsul de secreție
printr-un scurt canal pe fața internă a pliului cutanat al comisurii ciocului.
Glandele mandibulare rostrale (Gll. mandibulares rostrales) se află în unghiul dintre cele
două mandibule. Deschiderile canalelor excretoare se află pe podeaua cavității buco-faringiene,
sub vârful limbii.
Glandele mandibulare caudale (Gll. mandibulares caudales) formează câte o
proeminență pe podeaua cavității buco-faringiene, de-o parte și alta a limbii.
Glandele linguale (Gll. linguales) sunt diseminate în submucoasa de pe fețele laterale și
baza limbii.

18.4. Esofagul (Esophagus s. Oesophagus)

Esofagul este un conduct lung, larg, cu pereți subțiri, extensibili, care începe caudal de
proeminența laringiană a cavității buco-faringiene și se deschide în porțiunea glandulară a
stomacului. Esofagul are rolul de a transporta furajele către stomac și prezintă două porțiuni, una
cervicală și o alta toracală.
Porțiunea cervicală a esofagului (Esophagus – pars cervicalis) este situată în treimea sa
cranială, în plan median, dorsal de trahee, pentru ca în restul lungimii sale să fie situată pe partea
dreaptă a gâtului, imediat sub piele și acompaniată de vena jugulară dreaptă. La păsările granivore,
înainte de a pătrunde în cavitatea toraco-abdominală la nivelul intrării pieptului, această porțiune
prezintă o dilatație saciformă denumită ingluviu.
Ingluviul sau gușa (Ingluvies) are formă și dimensiuni diferite în funcție de specie.
La galinacee are rol important în depozitarea alimentelor și are aspectul unei pungi
ovoidale sau sferoidale, situată înaintea osului furcal, în contact cu mușchii pectorali. În stare de
plenitudine are dimensiuni considerabile, ingluviul putând fi palpat prin grosimea pielii și a
mușchiului pielos al gâtului.
La columbiforme (porumbel, turturică, guguștiuc) ingluviul prezintă două compartimente
laterale egale și simetrice (Diverticulum dextrum ingluviei et diverticulum sinistrum ingluviei).
Cele două compartimente sunt separate printr-un sept median ventral incomplet. Începând cu a
doua parte a perioadei de clocit și două săptămâni după ecloziunea puilor atât la femele, cât și la
masculi, mucoasa ingluvială produce un lichid bogat în nutrienți – laptele ingluvial – folosit ca
hrană pentru pui. Laptele ingluvial este un lichid vâscos, albicios pe care prin regurgitare părinții îl
depun în ciocurile puilor.

234
 La palmipede ingluviul are aspect fusiform, fiind situat pe aproape întreg segmentul
cervical al esofagului.
Porțiunea toracală a esofagului (Esophagus – pars thoracica) parcurge spațiul dintre cei
doi pulmoni, dorsal de trahee, sirinx și baza cordului, până în dreptul spațiului intercostal III-IV,
nivel de la care se continuă cu stomacul. În această porțiune esofagul vine în contact cu sacii
aerieni cervicali și clavicular.
Structural peretele esofagian prezintă o mucoasă (cu epiteliu stratificat pavimentos
cheratinizat), o submucoasă (cu glande mucoase diseminate), o musculoasă (dispusă pe două
straturi) și o adventice (din țesut conjunctiv lax). În apropierea stomacului în corionul mucoasei
sunt prezenți numeroși noduli limfatici care formează amigdala (tonsila) esofagiană
(Lymphonoduli esophageales) (v. Histologia).

Sistemul digestiv la galinacee

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. cioc, 2. cavitate buco-faringiană, 3. esofag, 4. ingluviu, 5. proventricul, 6. stomac muscular, 7. duoden,
8. jejun, 8'. diverticul vitelin, 9. ileon, 10. cecumuri, 11. amigdale cecale, 12. colon și rect,
13. coprodeum, 13'. urodeum, 13''. proctodeum, 14. bursă cloacală, 15. ureter, 16. canal deferent,
17. pancreas, 17'. canale pancreatice, 18. ficat, 19. canal cisticoenteric, 20. canal hepatic comun

235
 18.5. Stomacul (Gaster)
La păsări stomacul este bicompartimentat (o porțiune glandulară și una musculară), ambele
porțiuni fiind suspendate printr-un mezou de tavanul cavității toraco-abdominale.
Stomacul glandular, proventriculul sau stomacul succenturiat (Proventriculus gastris s.
Gaster – pars glandularis) are un aspect fusiform. Este situat în continuarea esofagului, în plan
median sub aortă și între cei doi lobi ai ficatului. Mucoasa este ușor pliată longitudinal și bogată în
glande (v. Histologia). Stratul muscular reprezentat de fibre netede se află în continuarea stratului
muscular al esofagului. La exterior este acoperit de seroasa peritoneală. Stomacul glandular
comunică caudal cu stomacul muscular printr-o porțiune de tranziție denumită zona intermediară
sau istmul gastric (Zona intermedia gastris s. Isthmus gastris). În zona intermediară pliurile
mucoasei sunt mai înalte, din structura mucoasei lipsind glandele. Zona intermediară comunică cu
stomacul muscular printr-un orificiu relativ larg. În partea dreaptă, între zona intermediară,
stomacul muscular și originea duodenului se dispune splina.
Stomacul muscular, ventriculul sau pipota (Ventriculus gastris s. Gaster – pars
muscularis) este mai voluminos și are aspect discoidal, asemănător unei lentile biconvexe.
Stomacul muscular are un rol important în triturarea alimentelor. Este separat de stomacul
glandular prin zona intermediară. Prezintă două fețe (dreaptă și stângă) (Facies tendinea – dextra
et sinistra). Cele două fețe prezintă central câte o aponevroză de culoare albăstruie cu reflexe
sidefii. Circumferința stomacului muscular are aspect de suprafață îngustă și aplatizată (suprafața
inelară) (Facies anularis s. Facies annularis) și la nivelul ei converg cele două fețe laterale. Pe fața
dreaptă, stomacul muscular comunică prin orificiul pyloric (Ostium pyloricoduodenale) cu
duodenul. Musculatura netedă a stomacului muscular este puternică și evidentă la exterior. Din
punct de vedere structural stomacul muscular prezintă o mucoasă (acoperită cu un strat gros numit
cuticulă, cu aspect cornos, iar în corion cu numeroase glande tubulare), o tunică musculară foarte
dezvoltată și o seroasă (v. Histologia).
Cuticula (Cuticula gastris) este o membrană groasă de culoare galben-verzuie. Ea conferă
protecție straturilor subiacente având un important rol în triturarea furajelor. Păsările (în special
granivorele) pentru a facilita triturarea furajelor (grăunțelor) folosesc pietricelele deglutite.
Cuticula are rolul de a proteja mucoasa gastrică de agresiunea mecanică a acestor pietricele și
totodată prin rigiditatea ei are rol abraziv asupra conținutului gastric în timpul contracțiilor
puternice ale musculaturii stomacului. La găina adultă cuticula ajunge la o grosime de
0,25-0,75 mm. Fața internă a cuticulei se uzează permanent, fiind în permanență înlocuită prin
secreția continuă a glandelor gastrice (v. Histologia). Cuticula se detașează mai ușor de pe
suprafața mucoasei la galinacee, mai greu la palmipede. Grosimea cuticulei este mai mare la
păsările crescute în sistem gospodăresc (cele care au posibilitatea de a degluti pietricele) față de cea
a păsărilor crescute în sistem intensiv-industrial care nu au această posibilitate.
Tunica musculară este formată din doi mușchi laterali (unul dorsal și altul ventral) (M.
crassus dorsalis et M. crassus ventralis) și doi mușchi intermediari (unul craniodorsal și altul
caudoventral) (M. tenuis caudodorsalis et M. tenuis caudoventralis). Fibrele acestor mușchi se
întrețes pe fețele stomacului prin câte o aponevroză (Centrum tendineum) foarte puternică.
Stomacul muscular se continuă cu duodenul prin orificiul piloric situat în partea dreaptă. Mucoasa
stomacului muscular este parcursă de un șanț (jgheab) gastric (Sulci ventriculi) între orificiul de
comunicare cu zona intermediară și orificiul piloric. Acest șanț stabilește o legătură directă între
istm și duoden cu rol asemănător jgheabului rumino-reticular al rumegătoarelor.
Cuticula este utilizată în industria farmaceutică pentru prepararea unor produse utilizate în
diferite afecțiuni gastrice umane și nu numai.

236
 18.6. Intestinul (Intestinum)

În general, intestinul păsărilor apare mai scurt față de cel al mamiferelor raportat la talia
animalului. Păsările granivore au intestinul mai lung comparativ cu cele carnivore.
Asemănător mamiferelor, intestinul la păsări este sistematizat în intestin subțire
(Intestinum tenue) și intestin gros (Intestinum crassum), fiecare având aceleași subdiviziuni.
Structural peretele intestinului are aceleași tunici asemănătoare cu cele descrise la mamifere.
Duodenul (Duodenum) are aspectul unei anse în formă de „U” cu deschiderea cranial, cele
două ramuri (dorsală și ventrală) cuprinzând între ele pancreasul.
Porțiunea descendentă sau ventrală (Duodenum – pars descendens) începe la nivelul
orificiului piloric, se orientează caudal, înconjoară extremitatea caudală a stomacului muscular, se
orientează spre stânga, formează flexura duodenală (Flexura duodeni) și se continuă cu porțiunea
ascendentă.
Porțiunea ascendentă sau dorsală (Duodenum – pars ascendens) este situată deasupra
ansei descendente, se orientează în sens cranial și dorsal până în apropierea ovarului stâng sau a
testiculului stâng, iar de la nivelul flexurii duodeno-jejunale (Flexura duodenojejunalis) se
continuă cu jejunul.
La galinacee și palmipede în porțiunea ascendentă a duodenului, în apropierea flexurii
duodeno-jejunale, se deschid două canale prin care se varsă bila (canalele hepatoenteric și
cisticoenteric) și 2-3 canale pancreatice. La columbiforme bila se varsă prin două canale
hepatoenterice, unul în porțiunea ascendentă și altul în porțiunea descendentă.
Duodenul este suspendat și fixat prin mezoul duodenal sau duodenopancreatic
(Mesoduodenum) detașat de pe peretele dorsal al cavității, precum și prin intermediul ligamentelor
gastroduodenal (Lig. gastroduodenale) și hepatoduodenal (Lig. duodenohepaticum).
Jejunul (Jejunum) este cel mai lung segment al intestinului subțire. Este suspendat prin
marele mezenter (Mesenterium dorsale) și ocupă cea mai mare parte a cavității toraco-abdominale,
venind în contact cu stomacul, splina, lobul drept al ficatului, iar la femele în perioada de ouat cu
ovarul și oviductul. La aproximativ jumătatea lungimii jejunului, pe marea sa curbură, este
prezentă o formațiune denumită diverticul vitelin sau tuberculul Meckel 39 (Diverticulum vitellinum)
care reprezintă un vestigiu al canalului și sacului vitelin din perioada embrionară. Mucoasa
diverticulului este foarte groasă și bogată în țesut limforeticular (v. Histologia). Cavitatea
diverticulului comunică cu cavitatea jejunului. La unii indivizi diverticulul este foarte redus sau
poate fi absent, existând o regresie datorată înaintării în vârstă a păsării respective.
Ileonul (Ileum) este un segment rectiliniu dispus între cei doi saci cecali de care este
suspendat prin câte un ligament ileocecal (Lig. ileocecale). Ileonul se continuă cu rectul de la
nivelul unui orificiu situat între orificiile cecale. Lungimea ileonului este corelată cu lungimea
sacilor cecali, fiind lung la galinacee și palmipede, și foarte scurt la columbiforme. În mucoasa
părții distale a ileonului sunt prezente plăcile Peyer (Anuli lymphatici ileales), formațiuni limfoide
vizibile prin transparența peretelui ileal.
Cecumurile (Ceca s. Caeca) sunt situate de-o parte și de alta a ileonului. Au formă și
dimensiuni variabile în funcție de specie.
La galinacee au formă de saci alungiți cu dimensiuni de 15-20 cm (lungime). Cecumurile
se deschid în colon prin câte un orificiu înconjurat de un pliu mucos circular. Când sunt pline cu
conținut cecumurile prezintă o bază (Basis ceci) scurtă (cu un perete muscular mai gros și o
mucoasă bogată în țesut limforeticular care formează amigdalele cecale – Lymphonoduli cecales),
un corp (Corpus ceci) mai mult sau mai puțin cu aspect de ampulă și cu pereți subțiri și un vârf
(Apex ceci) rotunjit cu o mucoasă lipsită de vilozități, dar cu aglomerări de noduli limfatici. De la

39
Johann Friedrich Meckel von Helmsbach (1781-1833) a fost un anatomist german. Alături de Étienne Geoffroy Saint-Hilaire, este considerat întemeietorul
teratologiei. Meckel a fost unul din fondatorii teratologiei, ocupându-se în special de defectele congenitale și anomaliile din perioada dezvoltării embrionare. Ca
adept al naturalistului evoluționist, Jean-Baptiste de Lamarck, Meckel considera că dezvoltarea formațiunilor anormale se supune acelorași legi naturale ale
dezvoltării organismelor. Două structuri anatomice îi poartă numele: diverticulul Meckel (structură cu rol limfoid situată pe marea curbură a jejunului,
reprezentând vestigiul canalulului și sacului vitelin) și cartilajul Meckel (din care se dezvoltă mandibula) (după M. Ionescu, 1991).

237
nivelul deschiderii la limita dintre ileon și rect prin orificiul cecocolic (Ostium ceci) fiecare cecum
se orientează cranial, apoi se recurbează caudal astfel încât vârful ajunge în apropierea cloacei.

Aspectul (1) diverticulului vitelin la palmipede

(original B. Georgescu, 2001)

La palmipede vârful cecumurilor este mai ascuțit și lipsit de țesut limfoid. Topografia este
asemănătoare cu cea de la galinacee.
La columbiforme cecumurile sunt rudimentare, au aspect de tuberculi reduși de culoare
albicioasă, cu dimensiuni de câțiva mm (aprox. de dimensiunile unui bob de orez, respectiv
5-12/2-3 mm) atașați colonului. Mucoasa cecumurilor este reprezentată aproape integral de țesut
limforeticular.
Unii anatomiști români (V. Gheție, E. Paștea, V. Coțofan ș.a.) consideră colonul (Colon) ca
o a doua porțiune a intestinului gros. După aceștia, colonul este rectiliniu și extrem de scurt, de
aprox. 1 cm. Majoritatea anatomiștilor, precum și Handbook of Avian Anatomy – Nomina
Anatomica Avium (N.A.A.) (1993) consideră că la păsări rectul și colonul resprezintă aceeași
porțiune de intestin gros și astfel ileonul se continuă direct cu rectul. Având în vedere că N.A.A.,
1993, trebuie respectată, noi considerăm că la păsări nu există un segment intestinal denumit colon.
Rectul (Rectum s. Colon) are o lungime de 3-20 cm în funcție de specie și continuă ileonul
în sens caudal. Este dispus în plan median în apropierea plafonului cavității toraco-abdominale și
suspendat prin mezorect (Mesorectum). Caudal se deschide printr-un orificiu în primul
compartiment al cloacei denumit coprodeum.

18.7. Cloaca (Cloaca)

Cloaca este un organ cavitar, tricompartimentat, în care se deschid tubul digestiv, căile
urinare și cele genitale. Spre deosebire de mamifere la care în ontogeneză se formează un sept
anorectal care împarte cloaca în două porțiuni (sinusul anorectal și sinusul urogenital), la păsări
cloaca rămâne un organ cavitar comun segmentelor distale ale sistemelor digestiv și urogenital.
Trei cute musculo-mucoase împart cloaca în trei compartimente succesive care comunică larg între
ele, respectiv coprodeum, urodeum și proctodeum. Plicile sunt dispuse pe podeaua cloacei și sunt
reprezentate de plica rectocoprodeală (între rect și coprodeum) (Plica rectoproctodealis), plica
238
coprourodeală (între coprodeum și urodeum) (Plica coprourodealis) și plica uroproctodeală (între
urodeum și proctodeum) (Plica uroproctodealis).
În coprodeum (Coprodeum) se acumulează și se depozitează temporar fecalele provenite
din intestinul terminal.
Urodeumul (Urodeum), cel de-al doilea compartiment al cloacei, este mai puțin spațios
comparativ cu coprodeumul. Pe peretele dorsal al urodeumului prin câte un orificiu (Ostium
cloacale ureteris) înconjurat de un pliu mucos redus se deschid ureterele (la ambele sexe). La
masculi medial și caudal în raport cu orificiile ureterale, la limita cu proctodeumul, se deschid cele
două canale deferente prin câte un orificiu (Ostium ductus deferentis), orificiu dispus în vârful unei
papile reduse (Papilla ductus deferentis).

Cloaca – secțiune sagitală

(după G. Predoi ș.a., 2013)
1. bursa cloacală, 2. canalul bursei cloacale, 3. coprodeum, 4. plica coprourodeală, 5. urodeum,
6. plica uroproctodeală, 7. proctodeum, 8. orificul cloacal

Cloaca și bursa cloacală (1) la palmipede

(original B. Georgescu, 2001)
239
 Proctodeumul (Proctodeum) este ultimul compartiment al cloacei. La ambele sexe
comunică cu exteriorul prin orificiul cloacal (Ventus). Orificiul cloacal este circumscris de două
buze/labii (Labium venti dorsale et Labium venti ventrale) proeminente reunite la nivelul a două
comisuri laterale (Commissurae venti) rotunjite.
La masculi pe podeaua proctodeumului este dispus organul copulator a cărui conformație
va fi descrisă la sistemul genital mascul.
La femele pe peretele stâng al proctodeumului se deschide ultimul segment al oviductului.
Mai multe informații vor fi prezentate în cadrul sistemului genital femel.
Bursa cloacală, diverticulul cloacal sau bursa Fabricius 40 (Bursa cloacalis) este un
organ limfoid primar, cavitar, caracteristic păsărilor. Este situat pe tavanul cloacei comunicând
printr-un orificiu cu cavitatea proctodeumului. Dezvoltarea bursei cloacale începe în perioada
embrionară și ia o amploare deosebită după ecloziune. Odată cu instalarea pubertății începe să
involueze rămânând într-un stadiu rudimentar pe fața dorsală a cloacei. Bursa cloacală nu dispare
complet având în continuare un oarecare rol în producerea limfocitelor B (v. Histologia și
Imunologia).

18.8. Ficatul (Hepar)

Ficatul păsărilor, proporțional cu talia, este mai mare față de cel al mamiferelor. Culoarea la
păsările adulte este brun sau brun-roșcată. La pui, imediat după ecloziune, este de culoare galbenă,
datorită pigmenților proveniți din vitelus (gălbenuș) în ultima perioadă de incubație. Păsările
supuse unui regim forțat de îngrășare prezintă un ficat de culoare brun-gălbuie sau chiar galbenă
precum lămâia, așa-numitul „ficat gras”, apreciat ca delicatesă culinară (mai ales în vestul
Europei).
Ficatul este dispus aproape orizontal în cavitatea toraco-abdominală. Prezintă o față
ventrală sau parietală (Facies parietalis) convexă în contact cu sternul și coastele ventrale, o față
dorsală sau viscerală (Facies visceralis) concavă și în contact cu stomacul, duodenul și splina,
două margini laterale (Margo dexter et Margo sinister) convexe și ascuțite, o margine cranială
(Margo cranialis) rotunjită și o margine caudală (Margo caudalis) neregulată și ascuțită.
La toate speciile ficatul prezintă doi lobi principali, unul stâng (Lobus sinister hepatis) și
unul drept (Lobus dexter hepatis), separați incomplet prin două incizuri, una cranială (Incisura
cranialis) și alta caudală (Incisura caudalis) care este mai adâncă. La galinacee lobul stâng este
divizat printr-o incizură intralobară (Incisura lobaris) relativ adâncă.
Cei doi lobi sunt uniți printr-o punte de parenchim numită porțiune interlobară (Pars
interlobaris). Hilul ficatului (Porta hepatis) apare ca o depresiune îngustă și relativ adâncă, dispusă
pe fața viscerală a ficatului. La galinacee și palmipede caudal de hil pe partea dreaptă este plasată
vezica biliară (Vesica biliaris s. Vesica fellea).
Suspendarea ficatului se realizează prin ligamentele triunghiulare (Ligg. hepaticum
dextrum et sinistrum), prin ligamentul falciform (Lig. falciforme hepaticus) și prin ligamentul
hepatoduodenal (Lig. hepatoduodenale).

40
Girolamo Fabrici d'Acquapendente (Girolamo Fabrizio sau Hieronymus Fabricius) (1533-1619) a fost un anatomist și chirurg italian cunoscut în
medicină drept „Părintele embriologiei”. Născut în Acquapendente, Latium, Italia, Fabricius a studiat la Universitatea din Padova primind titlul de doctor
în medicină în 1559 sub îndrumarea lui Gabriele Falloppio. A fost profesor privat de anatomie la Padova, 1562-1565, și în 1565 a devenit profesor de
chirurgie și anatomie la universitate, succedându-l pe Falloppio. În 1594 a revoluționat predarea anatomiei când a proiectat primul teatru permanent pentru
disecții anatomice publice. Prin disecția animalelor, Fabricius a investigat formarea fătului, structura esofagului, stomacului și intestinelor și particularitățile
ochiului, urechii și laringelui. El a fost primul care a descris pliurile membranoase pe care le-a numit „valve” din interiorul venelor. Bursa Fabricii (locul
hematopoiezei la păsări) poartă numele lui Fabricius. Un manuscris intitulat De Formazione Ovi et Pulli găsit printre notele sale de curs după moartea sa a
fost publicat în 1621. Conține prima descriere a bursei cloacale. Fabricius a contribuit mult la domeniul chirurgiei. Deși nu a efectuat niciodată o
traheotomie scrierile sale includ descrieri ale tehnicii chirurgicale. El a preferat utilizarea unei incizii verticale și a fost primul care a introdus ideea unui tub
de traheostomie. Aceasta era o canulă dreaptă, scurtă care includea aripi pentru a preveni dispariția tubului în trahee. A recomandat operația doar ca ultimă
soluție, pentru a fi folosită în cazurile de obstrucție a căilor respiratorii de către corpi străini sau secreții. Descrierea lui Fabricius a procedurii de
traheotomie este similară cu cea folosită astăzi în intervențiile chirurgicale (conform https://en.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Fabricius).

240
 Structural ficatul păsărilor este în general asemănător cu al mamiferelor. Țesutul conjunctiv
interlobular este însă slab reprezentat și nu apare „desen lobular”.
La speciile care prezintă vezică biliară (galinacee, palmipede) căile biliare extrahepatice
sunt reprezentate de canalele hepatoenteric, hepatocistic și cisticoenteric. Canalul hepatoenteric
(Ductus hepatoentericus communis) colectează bila de la lobul stâng și parțial de la lobul drept și
se deschide în porțiunea ascendentă a duodenului. Prin canalele hepatocistice (Ductus
hepatocysticus) cea mai mare parte a bilei de la lobul drept este dirijată în vezica biliară de unde
prin canalul cisticoenteric (Ductus cysticoentericus) este condusă în duoden, canalul cisticoenteric
deschizându-se în duoden în apropierea canalului hepatoenteric.
La speciile care nu prezintă vezică biliară (columbiforme) bila este drenată prin canalul
hepatoenteric stâng (Ductus hepatoentericus sinister) ce se deschide în porțiunea descendentă a
duodenului și prin canalul hepatoenteric drept (Ductus hepatoentericus dexter) ce se deschide în
porțiunea ascendentă a duodenului. În unele manuale se afirmă că bibilica nu ar prezenta vezică
biliară, însă facem precizarea că bibilica este un galinaceu și drept urmare are vezică biliară.

18.9. Pancreasul (Pancreas)

La păsări pancreasul este compact de culoare roz, are o formă alungită și este dispus în
interiorul ansei duodenale între foițele ligamentului duodeno-pancreatic. Prezintă un lob dorsal
(Lobus pancreatis dorsalis), un lob ventral (Lobus pancreatis ventralis) și un lob lienal/splenic
(Lobus pancreatis splenalis).
Lobii ventral și dorsal sunt aproximativ egali în dimensiuni și alungiți. La galinacee ocupă
aproape tot spațiul dintre ansele duodenului și sunt uniți între ei prin punți parenchimatoase. La
palmipede ansa duodenală depășește caudal pancreasul, lobii fiind de regulă independenți. La
columbiforme lobii sunt independenți și ocupă tot interiorul ansei duodenale. Lobul lienal este
foarte redus și situat în apropierea splinei.
Sucul pancreatic este drenat prin 2-3 canale pancreatice (Ductus pancreaticus dorsalis,
ventralis et tertius) care se deschid în porțiunea ascendentă a duodenului alături de canalele
hepatoenterice.

18.10. Splina (Lien)

La păsările domestice, splina este plasată în cavitatea toraco-

abdominală, în spațiul triunghiular format din lobul drept al ficatului,
stomacul glandular și duoden, în apropierea zonei intermediare
(continuitate între proventricul și stomacul muscular).
La galinacee splina este sferoidală, cu o culoare roșu-violet sau
roșu-albăstrui. La toate speciile de palmipede splina apare
triunghiulară și cu o culoare similară celei de galinacee. La unele
exemplare sunt prezente 3 până la 5 spline accesorii, de dimensiuni
mici (aproximativ 0,1-0,2 cm), aderente de peretele regional al vaselor
sanguine sau de mezenter.

(1) Splina și (2) spline accesorii la palmipede

(original B. Georgescu, 2001)

241
 CAPITOLUL 19
SISTEMUL (APARATUL) RESPIRATOR
(Systema respiratorium s. Apparatus respiratorius)
Sistemul respirator la păsări prezintă o serie de particularități corelate cu solicitările de zbor
ca formă de locomoție și cu modul de producere a sunetelor. Ca și în cazul mamiferelor, sistemul
respirator la păsări este format din căile respiratorii și organele esențiale ale respirației, pulmonii, la
care se adaugă structuri caracteristice păsărilor precum sirinxul și sacii aerieni.

19.1. Cavitățile nazale (Cavitates nasi s. Cavitates nasales).

Sinusurile infraorbitale (Sinus infraorbitales)

Cavitățile nazale sunt delimitate dorsal și lateral de oasele care realizează baza anatomică a
valvei superioare a ciocului, ventral de palatul dur și caudal de osul etmoid care le separă de
cavitatea craniană și de cavitățile orbitare. Septumul nazal este format dintr-o lamă cartilaginoasă
care se spijină ventral pe vomer. La palmipede în dreptul narinelor septumul nazal este perforat de
un mic orificiu. Cavitățile nasale comunică cu exteriorul prin narine, iar cu cavitatea buco-
faringiană prin choane.
Narinele (Nares) sunt situate la baza valvei superioare și au formă de fantă alungită.
Fiecare narină prezintă un orificiu cu contur ovalar, delimitat parțial de osul incisiv și parțial de
osul nazal. La nivelul marginilor (dorsală și ventrală) ale orificiului narinei sunt atașate două plăci
cartilaginoase (dorsală și ventrală) acoperite cu piele. La galinacee placa dorsală este foarte
dezvoltată și formează operculul (Operculum nasale). La columbiforme (porumbel, turturică,
guguștiuc) aboral narinelor este prezentă de fiecare parte câte o formațiune proeminentă, netedă, de
culoare albă, acoperită cu ceroma, numită scutul ciocului (în limbajul columbofililor fiind
denumite „umflăturile ciocului)”. La palmipede cele două plăci cartilaginoase sunt acoperite cu
piele cerată.
În fiecare cavitate nazală sunt prezenți trei corneți nazali, rostral (Concha nasalis rostralis),
mijlociu (Concha nasalis media) și caudal (Concha nasalis caudalis). Corneții nazali rostral și
mijlociu sunt inserați pe peretele lateral al cavității nazale, iar între cei doi corneți se află
deschiderea canalului nazo-lacrimal. Cornetul caudal este format dintr-o lamă osoasă detașată de
pe etmoid și proemină în cavitatea nazală sub forma unei bule; cavitatea acestui cornet comunică
cu sinusul infraorbital printr-o deschidere caudo-laterală. Cornetul nazal caudal nu este prezent la
columbiforme.
Structura mucoasei nazale este diferită. În apropierea narinelor, pe o zonă redusă este
prezentă o mucoasă vestibulară, cu un epiteliu stratificat pavimentos și un corion lipsit de glande.
Mucoasa respiratorie, cea mai întinsă și bogat vascularizată, ocupă aproape în totalitate cavitatea
nazală. Mucoasa olfactivă acoperă cornetul nazal caudal și porțiunea adiacentă a septumului nazal.
Comparativ cu mamiferele, mucoasa de tip olfactiv este mai redusă ca întindere și mai puțin
diferențiată funcțional.
Sinusurile infraorbitale drept și stâng (Sinus infraorbitales - dexter et sinistrum) sunt
singurele sinusuri paranazale prezente la păsări. Ele nu sunt situate între compactele oaselor
craniului. Fiecare sinus se formează prin hernierea mucoasei ce tapetează peretele cornetului nazal
caudal printre oasele maxilar și nazal, sub piele și rostro-ventral de globul ocular. Având în cea mai
mare parte pereți moi, sinusurile infraorbitale pot fi puncționate ușor în cazul unor afecțiuni.

242
 Cavitățile nazale la galinacee – secțiune sagitală
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1, 2. cioc (1. valva superioară, 2. valva inferioară), 3, 5. oro-faringe, 4. limba, 7. choane, 8. papile palatine,
9. laringe, 10. trahee, 11. esofag, 12. cornet nazal aboral/caudal, 13. cornet nazal mijlociu,
14. cornet nazal cranial/rostral, 15. septum interobitar, 16-24. encefal

***

Păsările de mare (rațele marine, pescărușii, pinguinii, albatroșii, furtunarii, cormoranii etc.)
îngurgitează apa odată cu hrana, înlocuind-o pe cea pierdută prin excreție. Concentrarea sării de
mare în sânge ar putea fi mortală, de aceea păsările au pe lângă rinichi (care au o slabă capacitate
de excreție a sării) și un al doilea sistem osmoregulator. Acest sistem osmoregulator este
reprezentat de câte o glandă nazală, glandă saliferă, glandă supraorbitală sau glandă de eliminare
a sării (Glandula nasalis) situată deasupra fiecărui ochi, glandă care elimină prin nări un fluid salin
puțin mai concentrat decât apa de mare.

Glandele nazale la albatros (Diomedea exulans)

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. glanda nazală, 2. canal excretor, 3. narina cu secreție salină
243
 19.2. Laringele (Larynx)
La păsări laringele este dispus pe podeaua porțiunii caudale a cavității buco-faringiene,
nivel la care apare cu aspectul unei proeminențe prevăzută cu o deschidere alungită, care reprezintă
intrarea în laringe. Spre deosebire de mamifere laringele păsărilor nu are rol fonator, fiind implicat
doar în reglarea debitului de aer și curățirea acestuia de impurități.
Scheletul laringelui este reprezentat de patru cartilaje, și anume: cricoid, procricoid și
două aritenoide. Cartilajul tiroid este integrat extremității craniale a porțiunii ventrale a cricoidului,
iar epiglota lipsește.
Cartilajul cricoid (Cart. cricoidea) este foarte dezvoltat și circumscrie în cea mai mare
parte cavitatea laringiană. Prezintă o porțiune ventrală de la nivelul căreia se detașează bilateral
câte o lamă patrulateră ușor arcuită și orientată dorsal. În ansamblu, cricoidul are aspect de paletă
(de scafă).
Cartilajul procricoid (Cart. procricoidea) este foarte redus, situat între marginile dorsale
ale lamelor cricoidului cu care se articulează prin sindesmoză.
Cartilajele aritenoide stâng și drept (Cart. arytenoidea sinister et Cart. arytenoidea dexter)
sunt situate cranial de cartilajele procricoid și cricoid și delimitează intrarea în cavitatea laringiană
(Glottis). Fiecare aritenoid prezintă o porțiune ventrală ca o baghetă de pe care se detașează un
proces orientat dorso-caudal, de formă și dimensiuni variabile cu specia. Cartilajele aritenoide se
articulează prin sindesmoză cu cartilajul cricoid, iar cu cartilajul procricoid realizează o articulație
sinovială.
Musculatura laringelui este reprezentată de patru mușchi pari, doi intrinseci și doi
extrinseci.
Mușchiul dilatator al glotei (M. dilator glottidis) este un mușchi intrinsec, cu originea pe
fața laterală a lamei cricoidului și inserția pe porțiunea ventrală a aritenoidului. Acționează ca
dilatator al glotei.
Mușchiul constrictor al glotei (M. constrictor glottidis), mușchi intrinsec, are originea pe
fața medială a lamei cricoidului și inserția pe porțiunea ventrală a aritenoidului. Este un constrictor
glotic.
Mușchiul cricohioidian (M. cricohyoideus) se inseră pe bazihioid și pe fața ventrală a
cricoidului, fiind un mușchi extrinsec. Are rol de ridicător al laringelui.
Mușchiul sternotraheal (M. sternotrachealis) este un mușchi al traheei care își prelungește
inserțiile pe cricoid și pe bazihioid, acționând ca un coborâtor al laringelui.
Mucoasa laringelui este în continuarea mucoasei oro-faringiene și prezintă papile conice
(Papillae pharyngeales) dispuse pe două rânduri la galinacee și pe 4-5 rânduri la palmipede.
Cavitatea laringelui prezintă majoritar o mucoasă de tip respirator care se continuă și în
trahee. În cavitate nu sunt prezente pliuri vocale sau vestibulare, laringele neavând rol fonator.

Cartilajele laringelui la găina domestică (Gallus domesticus) – vedere laterală stânga

(după Handbook of Avian Anatomy: Nomina Anatomica Avium – Second Edition, 1993)
1. cartilajul aritenoid, 2. proces rostral, 3. corp, 4. proces caudal, 5. cartilaj procricoid,
6. cartilaj cricoid, 7. proces rostral, 8. corp, 9. aripa cartilajului cricroid
244
 19.3. Traheea (Trachea), sirinxul (Syrinx) și bronhiile principale
(Bronchii primares, pars extrapulmonalis)
Traheea (Trachea) se dispune în continuarea laringelui și este formată dintr-un număr
variabil de inele cartilaginoase complete care la palmipede se osifică frecvent. Se dispune ventral
de esofag, apoi esofagul trece pe partea dreaptă a traheei. Traheea și esofagul au un traseu comun
până în cavitatea toraco-abdominală. La nivelul bazei cordului traheea se împarte în cele două
bronhii principale. Inelele traheale (Cartt. traheales) se deosebesc ca formă de cele de mamifere în
sensul că o jumătate a inelului traheal este lățită, iar cealaltă jumătate este îngustă. De-a lungul
traheei inelele alternează, astfel încât un inel care are partea lățită în dreapta se va învecina cranial
și caudal cu câte un inel care are partea lată în stânga, această alternanță fiind prezentă pe toată
lungimea traheei. În același timp porțiunile lățite ale inelelor traheale se suprapun parțial peste
zonele înguste ale inelelor învecinate, această îmbinare suplinind lipsa ligamentelor inelare
(interinelare) de la mamifere.
Traheea este sistematizată într-o porțiune cervicală și una toracală, în continuitate una cu
cealaltă. Porțiunea cervicală este lungă și se dispune imediat sub pielea cervicală, putându-se palpa
transcutan pe fața ventrală a gâtului și este acompaniată pe dreapta și pe tot traseul cervical de către
esofag.
Traheea pătrunde în cavitatea toraco-abdominală trecând prin deschiderea osului furcal.
Numărul inelelor traheale este diferit în funcție de specie, rasă și chiar individ, la galinacee fiind
prezente în medie 125-130 de inele traheale.
Inelele traheale ale palmipedelor se osifică. Acest proces începe chiar la tineret cu porțiunea
caudală a traheei. După vârsta de un an, treimile caudală și mijlocie ale segmentului cervical
traheal sunt deja osificate.
Mucoasa traheală este asemănătoare cu cea a mamiferelor.
Asupra traheei acționează mușchii traheali reprezentați de mușchiul traheal lateral,
sternotraheal, cleidotraheal și cleidohioidian. Toți acești mușchi sunt pari și dispuși sub formă de
benzi în lungul traheei.
Mușchiul traheal lateral (M. tracheolateralis) se inseră pe ultimele inele traheale și pe
cartilajul cricoid. Coboară laringele și scurtează traheea.
Mușchiul sternotraheal (M. sternotrachealis) se inseră pe procesul costal al sternului și pe
extremitatea caudală a porțiunii cervicale a traheei. Când acționează concomitent cu congenerul
scurtează traheea, iar când acționează separat deviază lateral traheea.
Mușchii cleidotraheal și cleidohioidian (M. cleidotrachealis et M. cleidohyoideus) se inseră
împreună pe carena sternală. După un scurt traiect pe fața ventrală a traheei, cei doi mușchi se
separă și fiecare se inseră pe cartilajul cricoid (M. cleidotraheal) și pe hioid (M. cleidohyoideus).
Scurtează traheea, coboară laringele și aparatul hioidian.
Indirect mușchii traheali acționează și asupra sirinxului și contribuie la modelarea sunetelor
emise.
Sirinxul sau laringele fonator (Syrinx) este dispus la extremitatea caudală a traheei, nivel
de la care se continuă cu bronhiile. La acest nivel atât traheea, cât și bronhiile principale apar
modificate structural. Sirinxul prezintă două porțiuni (una impară și una pară) și o cavitate (Cavum
syringis).
Porțiunea impară a sirinxului este formată de extremitatea caudală a traheei. La galinacee
această extremitate se îngustează și conține ultimele opt inele traheale, primele patru fiind groase și
complete, ele reprezentând inelele craniale ale sirinxului (Cartt. tracheosyringeales craniales) și
formează împreună timpanul (Tympanum). Următoarele patru inele traheale sunt subțiri,
incomplete și aplatizate și formează prima grupă a inelelor caudale ale sirinxului (Cartt.
tracheosyringeales caudales); în dreptul acestora diametrele cavității sirinxului sunt mai reduse
față de diametrul traheei, iar la exterior modificările primei grupe de inele caudale se remarcă ca o
zonă brusc îngustată. Cavitatea impară a sirinxului prezintă caudal două orificii de comunicare cu
cavitățile pare ale sirinxului. Între cele două orificii se află dispusă o piesă cartilaginoasă sau
245
osoasă sub forma unui pinten denumit pesulus (Pessulus). Acest pesulus pătrunde în mijlocul
cavității impare, nivel de la care se prelungește cu membrana semilunară (Mem. semilunaris).
Pesulusul în inspirație împarte coloana de aer traheal în două coloane corespunzătoare fiecărei
bronhii.

Traheea și sirinxul la caprimulg (Steatornis caripensis) – vedere ventrală

(după Handbook of Avian Anatomy: Nomina Anatomica Avium – Second Edition, 1993)
1. cartilaje traheale, 2. mușchi traheal lateral, 3. inele craniale ale sisinxului,
4. membrana timpaniformă laterală, 5. mușchi siringeal caudal, 6. mușchi sternotraheal

Sirinxul la galinacee
(prelucrare după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. trahee, 2. inele traheale, 3. bronhii principale (pulmonare), 4. sirinx, 5. membrană timpaniformă laterală,
6. membrană timpaniformă medială, 7. pesulus, 8. sac aerian clavicular (interclavicular)
246
 Porțiunea pară a sirinxului este formată de porțiunile inițiale ale celor două bronhii care au
inelele modificate. Aceste inele constituie a doua grupă de inele caudale ale sirinxului (Cartt.
bronchosyringeales). La galinacee această grupă este formată din câte trei inele bronhice
incomplete. Prima pereche se articulează cu pesulusul. Următoarele cartilaje (care au aspectul
literei „C”) formează scheletul lateral al bronhiilor principale, medial cele două bronhii având un
perete membranos. Între prima și a doua grupă de inele caudale ale sirinxului la nivelul originii
fiecărei bronhii principale există câte o membrană timpaniformă laterală (Mem. tympaniformis
lateralis) și o membrană timpaniformă medială (Mem. tympaniformis medialis). Peretele medial al
originii bronhiilor se prelungește cranial cu pesulusul și cu membrana semilunară.
Sunetele generate la nivelul sirinxului se formează în urma intrării în vibrație a
membranelor timpaniforme ca urmare a trecerii coloanei de aer în timpul expirației.

Bula timpaniformă la rățoi

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. trahee, b. bronhii, c. bula timpaniformă

Bula timpaniformă la rățoi

(după https://www.facebook.com/veterinaryanatomy)
1. trahee, 2, 2'. bronhii, 3. bula timpaniformă
247
 La masculii speciilor de rațe domestice (Anas platyrhynchos domesticus și Cairina
moschata) membranele timpaniforme nu sunt prezente. Pe partea stângă a sirinxului există o
dilatație denumită bulă timpaniformă sau tambur (Bulla syringealis). Peretele bulei se osifică
timpuriu, iar cavitatea sa este împărțită în două compartimente inegale. Bula timpaniformă
constituie un dispozitiv de rezonanță pentru sunetele emise de către mascul. Femelele celor două
specii de rațe prezintă sirinx. Bulă timpaniformă prezintă și masculul speciilor de lebede, dar nu și
gâscanul.
Bronhiile principale sau primare (Bronchii primares, pars extrapulmonalis) continuă
sirinxul și se orientează către hilul fiecărui pulmon. Au un schelet alcătuit din inele cartilaginoase
incomplete care nu se suprapun.

19.4. Pulmonii (Pulmones)

Pulmonii, organe pare, sunt dispuși simetric de-o parte și de alta a coloanei vertebrale în
compartimentele dorso-laterale (cavitățile pulmonare) cuprinse între septele orizontale și pereții
costali. Pulmonii nu sunt lobați, au aceeași formă, dimensiuni aproximativ egale, sunt de culoare
roșie deschisă și nu sunt acoperiți cu pleură.
Fiecare pulmon prezintă patru margini și două fețe.
Marginea dorsală (Margo costovertebralis) este rotunjită și corespunde șanțului
vertebrocostal. Marginea ventrală (Margo costoseptalis) este subțire și ascuțită. Prin marginea
cranială (Margo cranialis) pulmonul ajunge la nivelul primei coaste, iar prin cea caudală (Margo
caudalis) poate depăși ultima coastă.
Fața costală (Facies costalis) este orientată dorso-lateral, este convexă și aderă prin țesut
conjunctiv lax la peretele costal. Suprafața feței costale a fiecărui pulmon până în treimea distală
este străbătură de șanțuri adânci (Sulci costales) imprimate de coastele dorsale, care alternează cu
proeminențe ale parenchimului (Tori intercostales). Fața septală (Facies septalis) este orientată
ventro-medial, concavă și în contact intim cu septul orizontal. Pe această față este prezent hilul
pulmonar prin care pătrunde bronhia principală însoțită de formațiuni vasculo-nervoase. Tot la
nivelul hilului sunt prezente orificiile prin care bronhiile intrapulmonare comunică cu sacii aerieni.
Pulmonii prezintă structural o rețea bronhică, țesut conjunctiv, formațiuni vasculare și
nervoase (v. Histologia).
Rețeaua bronhică, spre deosebire de mamifere, nu se termină cu alveole pulmonare, ci
formează un sistem exclusiv tubular. Morfologic și funcțional bronhiile intrapulmonare sunt
sistematizate în principale (mezobronhii), secundare și terțiare (parabronhii).
Fiecare pulmon prezintă o singură bronhie principală sau mezobronhie (Bronchus
primarius, pars intrapulmonalis) care este continuarea directă a bronhiei principale (primare)
extrapulmonare. Mezobronhia traversează pulmonul de la nivelul hilului până la marginea caudală,
nivel de la care comunică cu sacul aerian abdominal. Pe traseu mezobronhia formează o dilatație
denumită vestibul bronhic (Atrium). În structura mezobronhiei este prezent un schelet format din
insule de cartilaj hialin care dispar către extremitatea sa distală, o mucoasă cu epiteliu respirator și
un corion glandular bogat în fibre elastice, un strat muscular cu fibre orientate majoritar circular,
precum și o adventice conjunctivă (v. Histologia).
Bronhiile secundare (Bronchi secundarii) se detașează din bronhia principală. În funcție de
direcție și de teritoriul deservit se deosebesc bronhii secundare laterodorsale (Bronchi
laterodorsales), mediodorsale (Bronchi mediodorsales), lateroventrale (Bronchi lateroventrales) și
medioventrale (Bronchi medioventrales). Unele bronhii secundare cu orientare ventrală sunt în
legătură cu sacii aerieni cervical, clavicular, toracal cranial și toracal caudal. Structural, bronhia
secundară prezintă o mucoasă, un strat de fibre musculare netede dispus în fascicule oblice și
spiralat și o adventice (v. Histologia).
Parabronhiile sau bronhiile terțiare (Parabronchi) se detașează din bronhiile secundare sub
forma unor tubuli cu diametru variabil în funcție de specie. Sunt multiplu anastomozate între ele și
248
formează sisteme de legătură între diferitele categorii de bronhii secundare, mezobronhie și sacii
aerieni. O parabronhie împreună cu țesutul conjunctiv din jur realizează lobulul pulmonar care
reprezintă unitatea morfofuncțională a pulmonului la păsări. La acest nivel se realizează hematoza.
În structura parabronhiilor intră o mucoasă, țesut conjunctiv și o vastă rețea capilară (v. Histologia).

Pulmonii la păsări
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. trahee, 2. sirinx, 3. bronhia dreaptă, 4. pulmon stâng, fața costală (laterală),
5. marginea dorsală, 6. șanțuri transversale, 7. mușchi traheal

19.5. Sacii aerieni (Sacci pneumatici)

Sacii aerieni sunt structuri veziculare pline cu aer. Ei sunt dispuși extrapulmonar. Acești
saci aerieni comunică cu bronhiile principale sau secundare prin orificii (Ostia) situate pe fața
septală a pulmonilor. Pereții sacilor aerieni sunt subțiri și deformabili. Sacii aerieni reprezintă
expansiuni ale mucoasei bronhiilor, însă au o structură diferită, cu un epiteliu simplu pavimentos
acoperit cu o lamă de țesut conjunctiv slab vascularizat, bogat în fibre de colagen și elastice
(v. Histologia).
Sacii aerieni trimit diverticule între pereții cavității toraco-abdominale și viscere, între
diferite viscere, între anumite grupe musculare, precum și în interiorul oaselor pneumatice.
Sacii aerieni au funcții multiple. Ei asigură ventilația pulmonară, micșorează masa
corporală, contribuie la reglarea temperaturii corporale, asigură desfășurarea spermatogenezei prin
menținerea unei temperaturi mai scăzute în jurul testiculelor etc.
În perioada embrionară la majoritatea speciilor de păsări domestice se dezvoltă cinci
perechi de saci aerieni simetrici (cervical, clavicular, toracal cranial, toracal caudal și abdominal).
În momentul ecloziunii sacii claviculari fuzionează formând un sac aerian impar; în același timp și
sacii cervicali pot fuziona între ei.
249
 Căile respiratorii, pulmonii și sacii aerieni la galinacee
(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. narină, 2. laringe, 3. trahee, 4. sirinx, 5-10. pulmonul stâng și rețeaua bronhică
(5. mezobronhie, 6. vestibul bronhic, 7. comunicarea mezobronhiei cu sacul abdominal,
8. bronhii secundare dorsale, 9. bronhii secundare ventrale, 10. parabronhii), 11-15. saci aerieni
(11. sac cervical, 12. sac clavicular, 13. sac toracal cranial, 14. sac toracal caudal, 15. sac abdominal)

Sacii cervicali (Sacci cervicales) sunt saci aerieni simetrici și sunt ventilați de prima
bronhie secundară medioventrală. Sacii pneumatizează vertebrele cervicale și toracale, coastele și
formează diverticule sub pielea gâtului. Alte diverticule se dirijează prin găurile intervertebrale în
canalul vertebral. Aceste diverticule realizează un strat protector în jurul măduvei spinării suplinind
lipsa meningelor zonale.
Sacul clavicular sau interclavicular (Saccus clavicularis) se situează în compartimentul
median al cavității toraco-abdominale, sub sacii cervicali și comunică bilateral cu cea de-a treia
bronhie medioventrală. Este foarte spațios și formează diverticule intratoracice. Sacul se dispune în
jurul traheei, sirinxului, esofagului, cordului, vaselor mari de la baza cordului. Emite diverticule
care se dispun în jurul osului furcal și coracoidului, precum și în corpul sternului. Bilateral se
detașează diverticule extratoracice (diverticule axilare) care prezintă prelungiri printre mușchii
centurii scapulo-humerale și se continuă cu diverticulele humerale care pătrund în humerus prin
găurile pneumatice.
Sacii toracali craniali (Sacci thoracales craniales) sunt dispuși simetric în porțiunile
craniale ale cavităților subpulmonare. Sunt aerați de a treia bronhie secundară medioventrală și nu
prezintă diverticule.
Sacii toracali caudali (Sacci thoracales caudales) sunt situați în porțiunile caudale ale
cavităților subpulmonare. Fiecare sac comunică cu prima bronhie secundară lateroventrală și nu are
diverticule. Lipsesc la curcan.
Sacii abdominali (Sacci abdominales) sunt voluminoși, fiind dispuși între diafragmul
toraco-abdominal și cloacă. Sunt ușor asimetrici, cel drept fiind în general mai dezvoltat. Fiecare
sac este alungit cranio-caudal și comunică la extremitatea cranială cu mezobronhia. Dorsal vin în
contact cu organele urogenitale, iar latero-ventro-caudal cu pereții cavității toraco-abdominale,
medial emițând diverticule mari care se insinuează printre organele digestive, pe care le înconjoară
parțial. De pe fața dorsală a fiecărui sac abdominal se detașează diverticule care se dispun în jurul
glandei suprarenale și lobilor renali. Alte diverticule pneumatizează iliumul, osul lombosacral și
femurul. Alte două diverticule se dispun în jurul articulației coxo-femurale.

250
 CAPITOLUL 20
SISTEMUL (APARATUL) UROGENITAL
(Systema urogenitale s. Apparatus urogenitalis)

20.1. Sistemul (aparatul) urinar (Organa urinaria s. Organa uropoetica)

Sistemul urinar grupează organele care asigură producerea și excreția de urină. El include o
parte esențială (cei doi rinichi) și căile de excreție sau urinară (uretere și urodeum). Sistemul urinar
al păsărilor este incomplet deoarece acestea nu prezintă bazinet renal, vezică urinară și nici uretră.
Doar la ratite (struțul african/Struthio camelus și la nandu/struț sud-american/Rhea americana) este
prezentă o vezică urinară ca adaptare la mediul uscat în care trăiesc. Această „vezică urinară” este
de fapt un diverticul ventral al porțiunii caudale a coprodeumului (la limita cu urodeumul) în care
se acumulează urina până la expulzarea în mediul exterior.

Sistemul uro-genital la cocoș

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. testicul, 1'. epididim, 2. canal deferent, 3. mezorhium, 4. rinichi stâng – lob cranial,
5. rinichi stâng – lob mijlociu, 6. rinichi stâng – lob caudal, 7. ureter, 8. cloaca, 9. trahee, 10. esofag,
11. diafragm, 12-17. vase și nervi, 18. pulmon, 19. mușchi, 20. orificiu cloacal

251
 La păsări rinichii (Renes) sunt proporțional mai voluminoși față de rinichii mamiferelor
(comparativ cu talia) și situați la același nivel. Sunt dispuși extraperitoneal ocupând fosele renale
de pe fața ventrală a osului lombosacral și a iliumului (v. Osteologia). Rinichii au o culoare
brun-roșcată, iar pe fața ventrală sunt prezente două șanțuri transversale astfel încât fiecare rinichi
este format din câte trei lobi succesivi (Divisiones renales), lobi care nu corespund lobilor din
rinichii mamiferelor. Astfel, apar un lob anterior sau cranial (Divisio renalis cranialis), un lob
mijlociu (Divisio renalis media) care este cel mai îngust și un lob posterior sau caudal (Divisio
renalis caudalis), în general cel mai voluminos. Lobul cranial vine în contact cu glanda suprarenală
și cu testiculul sau ovarul (numai rinichiul stâng). Între fața ventrală a rinichilor și celelalte viscere
se dispun sacii aerieni abdominali care trimit diverticule în osul lombosacral și în jurul cavității
acetabulare.
Fiecare rinichi este acoperit cu o capsulă fină, iar în parenchim corticala și medulara nu
sunt clar diferențiate. Parenchimul este format din lobuli renali care au drept unități
morfofuncționale trei tipuri de nefroni (corticali, medulari și intermediari) formați din corpuscul
renal și tub urinifer. Nefronii corticali sunt asemănători celor de la reptile, au un glomerul redus și
reprezintă majoritatea nefronilor. Nefronii medulari sunt asemănători celor de la mamifere. Aceștia
prezintă un glomerul mare, sunt mai reduși numeric și dispuși numai parțial în medulară. Nefronii
intermediari sunt mai rari și au un aspect intermediar între nefronii corticali și cei medulari
(v. Histologia).
Ureterul (Ureter) este format prin confluarea ureterelor secundare și primare, respectiv a
celor trei ramuri ureterale (cranială, mijlocie și caudală) la majoritatea speciilor. Ureterele sunt mai
mult sau mai puțin alungite și sunt orientate către cloacă deschizându-se printr-un orificiu (Ostium
cloacae ureteris) pe peretele lateral al urodeumului. La majoritatea speciilor de păsări (ca și în
cazul mamiferelor) segmentul terminal al fiecărui ureter are un traiect scurt în peretele
urodeumului (la mamifere în peretele dorsal al vezicii urinare) pentru a preveni curgerea urinei
înapoi către rinichi. Deoarece nu există vezică urinară, din cloacă urina este expulzată amestecată
cu fecalele.

20.2. Sistemul (aparatul) genital masculin (Organa genitalia masculina)

Organele genitale mascule la păsări prezintă aceleași componente ca și la mamifere. La

păsări sistemul genital mascul se caracterizează prin reducția căilor conducătoare, a organului
copulator și prin lipsa glandelor accesorii.
Testiculele (Testes) sunt suspendate de plafonul cavității toraco-abdominale sub lobul
cranial al fiecărui rinichi, prin câte un mezou testicular (mezorchium) (Mesorchium). Testiculele
sunt mai voluminoase decât la mamifere (comparativ cu talia), sunt ovoide și cu o culoare
alb-gălbuie. La palpare sunt moi deoarece albugineea este elastică, foarte fină și nu trimite septe
care să structureze lobuli testiculari. Datorită acestei particularități volumul testiculelor crește în
perioada de reproducție, la unele specii ajungând în această perioadă la 1/19 din masa corporală,
crescând în volum de 200-1.000 ori față de perioada de repaus sexual. Tubii seminiferi contorți
sunt mari în diametru și multiplu anastomozați între ei. Spermatocitele sunt mai mici, însă procesul
de diviziune este mult mai rapid (v. Histologia). De la nivelul rețelei testiculare se detașează către
periferia dorsală a testiculului mai multe canalicule eferente scurte care prin confluări succesive
formează canalul epididimar.
Epididimul (Epididymis) este foarte scurt, cu aspect de apendice vermiform. El aderă la
marginea medială, ușor concavă, a testiculului și este cuprins între foițele mezorchiului.
Albugineea este fină și, spre deosebire de mamifere, nu prezintă cap, corp sau coadă.
Canalul deferent (Ductus deferens) are aspect tubular, cu pereții subțiri. Este interpus între
epididim și cloacă. Prezintă o porțiune sinuoasă, o dilatație ampulară și un scurt canal ejaculator.
Porțiunea sinuoasă (Ansae ductus deferentis) are culoare alburie, se dirijează pe fața
ventrală a rinichiului și se continuă pe tavanul cavității toraco-abdominale lateral de ureter. Distal
252
prezintă o dilatație ampulară (Receptaculum ductus deferentis) inclusă în peretele dorsal al cloacei.
Această dilatație are rol de rezervor de spermă. Porțiunea postampulară, lungă de aprox. 1 cm,
formează canalul ejaculator sau porțiunea rectilinie a canalului deferent (Pars recta ductus
deferentis). Această porțiune se deschide într-o depresiune a proctodeumului (Fossa ejaculatoria),
depresiune delimitată de două pliuri mucoase ce converg spre șanțul organului copulator. Orificiul
canalului deferent (Ostium ductus deferentis) este dispus în vârful unei papile mucoase (Papilla
ductus deferentis). În jurul canalului ejaculator este dispus corpul vascular (Corpus vasculare
phalli) care se prelungește pe pereții ventrolaterali ai urodeumului și proctodeumului până la baza
papilei copulatoare. Corpul vascular este format din numeroase capilare arteriale incluse în sinusuri
limfatice. Aceste sinusuri comunică cu sistemul limfatic al organului copulator.
Organul copulator (Phallus masculinus) este dispus pe podeaua proctodeumului în plan
median, la baza acestuia dispunându-se corpurile vasculare. Este format din doi sau trei corpi
erectili (Corpora phallica) care au o structură fibrolimfatică. Corpii erectili sunt acoperiți cu
mucoasă. Ei delimitează un șanț spermatic (Sulcus phalli) prin care se scurge sperma în timpul
călcatului (copulației). Erecția se produce prin umplerea spațiilor corpilor erectili cu limfa
transvazată din corpurile vasculare. Mobilizarea organului copulator este realizată de mușchii
retractori cranial și caudal (M. retractor phalli caudalis et M. retractor phalli cranialis). Acești
mușchi derivă din muculatura peretelui cloacal și sunt mai dezvoltați la palmipede. Falusul
păsărilor este încadrat în două tipuri majore, respectiv falus protrudent (la palmipede) și falus
neprotrudent (la galinacee).

Cloaca și organul copulator (falusul) la palmipede

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. rect, 2. coprodeum, 3. urodeum, 4, 7. șanț ejaculator, 5. ostium ureteral,
6. ostiumul canalului deferent, 8-11. falus, 13. orificiu cloacal
253
 Falusul neprotrudent (neexteriorizant) (Phallus nonprotrudens) este prezent la galinacee
(cocoș, curcan, fazan etc.) și este format din mucoasa proctodeumului. Este dispus în plan median,
la nivelul pliului ventral ce delimitează urodeumul de proctodeum.
La cocoș acest tip de falus are în structura sa un corp falic median (cu aspect de tubercul)
(Corpus phallicum medianum) flancat de alți doi tuberculi reduși (corpii falici laterali, stâng și
drept) (Corpus phallicum laterale dextum et Corpus phallicum laterale sinistrum). Cei trei corpi
falici reduși se apropie pe linia mediană și structurează o papilă copulatoare de 2-3 cm lungime.
Papila prezintă pe fața dorsală un șanț spermatic longitudinal. În timpul călcatului (împerecherii)
corpii falici cresc în volum prin aflux de limfă, presiunea limfei asupra structurii corpilor falici
fiind asigurată prin contracțiile mușchiului sfincter al cloacei (M. sphincter clacae). Această
turgescență a corpilor falici determină formarea unui jgheab (șanț) redus prin care se prelinge
sperma ejaculată în proctodeumul femelei. La puii de găină de o zi se poate realiza sexarea prin
vizualizarea papilei copulatoare. În timpul operațiunii de sexare se realizează separarea timpurie a
masculilor (în funcție de rasă masculii sunt crescuți separat de femele până la atingerea maturității
sexuale sau sunt eliminați din prima zi de viață) (v. Sisteme de producție animalieră).

Cloaca și papila copulatoare la cocoș – secțiune sagitală

(după Handbook of Avian Anatomy: Nomina Anatomica Avium – Second Edition, 1993)
1. rect, 2. limita rectocoprodeală, 3. coprodeum, 4. peritoneu, 5. plica coprourodeală, 6. urodeum,
7. ureter, 8. canal deferent, 9. ostiumul uereteral, 10. papila canalului deferent, 11. fosa ejaculatoare,
12. plici limfatice, 13. plica uroproctodeală, 14. corpul falic median, 15. corp falic lateral

La curcan sunt prezenți doi corpi falici mediani.

Falusul protrudent (exteriorizabil) (Phallus protrudens) este prezent la palmipede și este
de asemenea dispus median. Baza falusului (Basis phalli) lățită se află pe podeaua proctodeumului
și prezintă central o depresiune alungită ce constituie fosa ejaculatoare. Părțile laterale ale bazei
falusului sunt formate de către corpii fibrolimfatici, drept și stâng, care sunt asimetrici în sensul că
cel stâng este mult mai dezvoltat comparativ cu cel drept. Cei doi corpi fibrolimfatici delimitează
un șanț – șanțul falusului (Sulcus ejaculatorius) care continuă fosa ejaculatorie și prezintă un
traiect helicoidal dinspre baza falusului către vârful acestuia descriind trei tururi. Corpul
fibrolimfatic stâng structurează cea mai mare parte a șanțului, iar corpul fibrolimfatic drept
formează doar una din buzele șanțului. În timpul erecției buza structurată de corpul fibrolimfatic
drept se mărește, închide șanțul și îl transformă într-un conduct prin care se scurge sperma în
proctodeumul femelei. Limfa invadează corpii fibrolimfatici producând alungirea și rigidizarea
falusului asemănător cu un deget de mănușă în care este suflat aer. În perioada de repaus falusul
este retractat și adăpostit la nivelul podelei proctodeumului.
254
 La rățoi organul copulator în erecție măsoară 6-8 cm lungime, iar la gâscan 10-15 cm
lungime. Falusul are forma unui apendice cu aspect de tirbușon fixat prin bază la peretele cloacal.
La gâscan mucoasa marginilor jgheabului prezintă papile cornificate orientate cranial.
La porumbel organul copulator nu este prezent. În timpul călcatului (copulației) depunerea
spermei în cloaca femelei se realizează prin evaginarea mucoasei proctodeumului.

20.3. Sistemul (aparatul) genital femel (Organa genitalia feminina)

La păsări dezvoltarea produsului de concepție se realizează în afara corpului maternal,

organele genitale femele la păsări fiind reduse la ovar și oviduct (conductul în care pătrunde
ovocitul când părăsește ovarul).
La toate speciile de păsări domestice organele genitale femele sunt impare.
Unilateralitatea organelor genitale femele la păsări nu are o explicație satifăcătoare până în
prezent. S-a considerat mult timp că dispariția formațiunilor de pe partea dreaptă reprezintă o
adaptare la zbor, masa corporală fiind astfel micșorată. Această supoziție era sprijinită de prezența
bilaterală a organelor genitale femele la pasărea Kiwi (Apteryx australis) și prezența unor aripi
rudimentare care nu o fac aptă de zbor. Ulterior s-a constatat că și o mare parte dintre păsările
răpitoare (de zi și de noapte) prezintă dedublarea organelor genitale femele, păsări care sunt
zburătoare excelente. La uliu (Accipiter sp.) s-a demonstrat și că ouăle depuse proveneau din
ambele ovare.
În primele faze de dezvoltare ontogenetică (până la stadiul de indiferență sexuală) ambele
gonade se dezvoltă simetric. Ulterior ovarul drept regresează (la galinacee acest proces de regresie
se încheie în ziua a șaptea de incubație), iar ovarul stâng evoluează și devine funcțional.
La păsările adulte ovarul drept poate persista sub forma unui rudiment. În majoritatea
manualelor românești de anatomie veterinară se specifică faptul că în cazul în care ovarul
funcțional este excizat rudimentul ovarian drept începe să se dezvolte și va structura un testicul
funcțional (doar hormonal!), ceea ce ne face să concluzionăm că rudimentul ovarian poate fi
omologat unui testicul a cărui dezvoltare a fost inhibată de hormonii produși de ovarul funcțional.
Și oviductul este prezent bilateral în primele etape ale dezvoltării embrionare, ulterior
evoluând doar cel stâng. La majoritatea indivizilor oviductul regresează complet, însă uneori
persistă sub forma unui rudiment nefuncțional care nu comunică cu cloaca.
Ovarul stâng (Ovarium sinistrum) este dispus pe tavanul cavității toraco-abdominale,
venind în contact cu lobii renali craniali, vena cavă caudală, glandele suprarenale și sacii aerieni
abdominali. Ovarul prezintă o zonă medulară (vasculară) și una corticală (parenchimatoasă)
asemănător mamiferelor. Suprafața ovarului este acoperită cu un epiteliu germinativ dispus pe un
strat subțire de țesut conjunctiv (albuginee). Spre deosebire de mamifere, la păsări ovocitele din
structura foliculilor pe măsura maturizării lor se măresc considerabil prin acumulare de vitelus
nutritiv. Dimensiunile ovocitelor determină dimensiunea foliculilor ovarieni și implicit ale
ovarului. Forma și dimensiunile ovarului diferă în funcție de vârsta femelei și de starea lui
funcțională.
Imediat după ecloziune la puicuțe ovarul este foarte mic și de culoare alb-gălbuie.
Suprafața ovarului este netedă. În perioada prepuberală ovarul crește în dimensiuni, foliculii
evoluează, suprafața devenind denivelată. La păsările mature în perioada de ouat ovarul are un
aspect asemănător unui ciochine de strugure. Numeroși foliculi cresc prin acumulare de vitelus în
ovocit și se maturizează rapid. Foliculii (ovisacii) sunt atașați de ovar prin câte un pedicul.
Foliculul matur (ovulator) are dimensiuni de 4-5 cm și este suspendat de ovar printr-un lung
pedicul. Fiecare folicul matur este alcătuit dintr-un ovocit înconjurat de un strat de celule foliculare
peste care se suprapune membrana foliculară (v. Histologia). Membrana foliculară este
vascularizată și formează o rețea pe toată suprafața foliculului cu excepția unei zone ecuatoriale
avasculare denumită stigmă (Stigma folliculare). În momentul ovulației membrana foliculară se
rupe la nivelul stigmei, ovocitul este eliberat și captat de pavilionul oviductului.
255
 La păsările sălbatice și la cele crescute în sistem gospodăresc odată cu încetarea ouatului
(în perioada de clocit sau de năpârlire) maturarea foliculilor și ovulația încetează, iar ovarul
regresează. La păsările adulte crescute în sistem intensiv-industrial forma și dimensiunile ovarului
se modifică foarte puțin. Odată cu scăderea semnificativă a producției de ouă, păsările respective
sunt dirijate către abatorizare (v. Sisteme de producție animalieră).
Oviductul stâng (Oviductus sinister) are aspectul unui tub lung, sinuos, neuniform
calibrat, interpus între ovar și cloacă. Este suspendat în cavitatea toraco-abdominală prin
intermediul unui mezou dorsal (Lig. dorsale oviductus) și unui mezou ventral (Lig. ventrale
oviductus). Dimensiunile oviductului sunt reduse până la pubertate. La femelele adulte prezintă
modificări ciclice. La găinile ouătoare poate ajunge la 60-70 cm lungime în sezonul de ouat și la
aprox. 18 cm lungime în perioada de repaus sexual. Spre deosebire de mamifere, la păsări
oviductul are un rol complex. La nivelul oviductului se produce fecundația și se finalizează
procesul de formare a oului prin elaborarea de substanțe nutritive și membrane protectoare care se
dispun în jurul ovulului fecundat sau nefecundat. Astfel în sens cranio-caudal oviductul este
sistematizat în cinci segmente (infundibul, magnum, istm, uterus, vagina). Toate aceste segmente
prezintă un perete format din patru tunici suprapuse (mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă)
cu particularități specifice fiecărui segment (v. Histologia).
Infundibulul sau pavilionul (Infundibulum) este primul segment al oviductului. La acest
nivel în timpul ovulației este coaptat ovocitul; de asemenea, la acest nivel are loc amfimixia
(fecundația). Are forma unei pâlnii cu deschiderea foarte largă, cu marginea ușor franjurată. De la
nivelul porțiunii dorsale a marginii libere se detașează un puternic ligament tubo-ovarian care se
extinde și pe tavanul cavității toraco-abdominale. Caudal infundibulul se îngustează luând un
aspect de gât scurt, tubular, ce se continuă cu magnumul. Mucoasa infundibulului prezintă
numeroase pliuri joase cu traseu spiralat. La nivelul infundibulului ovocitul staționează aprox.
15 min. (la găină).

Sistemul urogenital la o găină ouătoare

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
1. ovar, 2. infundibul, 3. magnum, 4. istmus, 5. uterus, 6. vagina, 7. ostiumul oviductului,
8. cavitatea cloacală, 9. ostiumul ureteral, 10. uretere, 11. rectum, 12. mezourile oviductului
256
 Magnumul sau porțiunea glandulară (Magnum) este porțiunea în care se elaborează
albumenul (albușul oului). Are aspectul unui tub lung (putând ajunge la găinile ouătoare la
35-42 cm lungime) și sinuos. Mucoasa este foarte groasă, cu 15-21 pliuri primare dispuse spiralat
de pe care se desprind pliuri secundare și terțiare. Fibrele musculare ale peretelui porțiunii se
dispun în benzi cu traseu spiralat, paralel cu al pliurilor mucoasei. Această dispunere determină ca
în timpul contracțiilor ovulul să înainteze prin răsucire continuă, antrenând masa de albumen și
realizând șalazele. La găină ovocitul traversează magnumul în aprox. 3 ore.
Istmul sau porțiunea mijlocie (Isthmus) este un segment scurt de aprox. 10 cm lungime și
îngust. În istm se formează membranele cochiliere ale oului. Mucoasa în istm este mai subțire, cu
pliuri joase, longitudinale. Stratul muscular intern (circular) este mai gros. Deplasarea ovocitei prin
istm durează aprox. 1,5 ore la găină.
Uterusul sau porțiunea terminală (Uterus) are o lungime de aprox. 7-8 cm. La nivelul
acestui segment se formează cochilia calcaroasă (coaja) a oului care este diferit pigmentată în
funcție de specie și rasă. La unele specii pigmenții care colorează cochilia calcaroasă pot varia de
la un ou la altul în funcție de necesități. Astfel, femela de cuc este capabilă să depună succesiv ouă
cu culoare complet diferită în funcție de culoarea (culorile) oului speciei în al cărei cuib va depune
oul. De asemenea, femela de cuc apreciază dimensiunea ouălor din cuibul pe care îl va parazita,
astfel încât dimensiunea oului depus în cuibul respectiv este doar puțin mai mare față de cele ale
speciei care are cuibul. La găină oul rămâne în uterus aprox. 20 de ore.
Vagina (Vagina) are o lungime de aprox. 7 cm și se deschide pe partea dorso-laterală stângă
a proctodeumului. Până la pubertate orificiul vaginei (Ostium cloacale oviductus sinister) este
închis de o membrană himenală. La limita cu uterusul stratul muscular circular se îngroașă și
structurează un sfincter vaginal (M. sphincter vaginae), iar mucoasa elaborează cuticula oului. Tot
la acest nivel mucoasa prezintă pliuri reduse în care spermatozoizii pot stagna cel puțin o
săptămână fără să-și piardă capacitățile fecundante. Astfel, o găină poate depune ouă fertilizate
timp de 1-2 săptămâni după călcat. În vagină oul complet format stagnează pentru scurt timp (la
găină aprox. 5-10 min) până la expulzarea acestuia în mediul exterior. Actul fiziologic se numește
pontă sau ouat.

20.3.1. Oul păsărilor (Ovum testaceum)

Strict științific oul de păsări sau de mamifere este celula diploidă rezultată prin unirea
spermatozoidului cu ovulul denumită zigot.
Uzual termenul de ou se folosește pentru denumirea produsului rezultat din suprapunerea în
jurul ovulului a componentelor elaborate în oviduct.
Oul este voluminos deoarece conține o cantitate mare de substanțe nutritive necesare
dezvoltării embrionului în afara organismului matern. Oul prezintă o serie de învelitori protectoare
ce asigură un anumit grad de permeabilitate și izolare pentru a nu periclita dezvoltarea
embrionului. În centrul oului se află gălbenușul cu aspect de sferă galbenă-portocalie, având la
unul din poli o pată alburie redusă denumită pată germinativă sau bănuț.
Oul păsărilor are un aspect ovalar, cu un pol mai ascuțit (Polus acutus) și unul mai rotunjit
(Polus obtusus). Această formă se datorează activității musculaturii oviductului care compresează
polul ascuțit în timpul deplasării oului prin oviduct. Oul este expulzat prin cloacă cu polul rotunjit.
Vitelusul sau gălbenușul este un ovocit gigant care dacă nu a fost fecundat este format în
cea mai mare parte din vitelus nutritiv (Vitellus), o masă citoplasmatică (bănuțul) redusă, un nucleu
dispus la unul din poli, toate acoperite de o foarte fină membrană denumită oolemă (Membranae
vitelli). Dacă oul a fost fecundat (zigot) în locul masei citoplasmatice se formează placa discului
germinativ din care se va dezvolta embrionul. Vitelusul se structurează într-o zonă centrală mai
deschisă la culoare denumită latebră (Latebra), conectată la pata germinativă și dintr-o alternanță
de învelișuri sferoidale, suprapuse, de culoare deschisă și închisă la culoare, ultimul strat fiind
întotdeauna mai deschis la culoare. Se observă astfel straturi de vitelus alb (Vitellus albus) și

257
vitelus galben (Vitellus aureus). Culoarea gălbenușului este influențată de pigmenții aflați în furaje
și variază de la galben deschis la portocaliu.
Albumenul sau albușul (Albumen) este constituit din mai multe straturi de consistență
diferită. În jurul gălbenușului există o zonă de albumen lichid. Albumen lichid se află și la
periferie, imediat sub membrana cochilieră internă. Între cele două straturi de albumen lichid se
dispune un strat de albumen mai dens. În zona axului longitudinal al oului albumenul formează
două ligamente spiralate denumite șalaze (Chalaza). Aceste șalaze se inseră cu o extremitate pe
membrana perivitelină și cu cealaltă pe membrana cochilieră internă la fiecare pol al oului.
Șalazele se formează prin condensarea masei de albumen în zona centrală și torsionarea ei în
timpul trecerii oului prin magnum. Au rolul de a suspenda vitelusul și de a orienta întotdeauna în
sens dorsal discul germinativ.
Membranele cochiliere (Membranae testae) sunt două structuri fibroase fine, rezistente,
ce se formează în istm. Membrana cochilieră internă (Membrana testae interna) vine în contact cu
albumenul, iar membrana cochilieră externă (Membrana testae externa) este în contact cu cochilia
calcaroasă. Până la eliminarea oului în mediul exterior cele două membrane sunt în contact pe toată
suprafața. După depunerea oului, la polul rotunjit (Polus obtusus) cele două membrane se
îndepărtează și astfel delimitează între ele un spațiu denumit camera de aer (Cella aeria). În
practică prin ovoscopie se poate aprecia gradul de prospețime a oului în funcție de dimensiunile
camerei de aer (cu cât este mai mare, cu atât oul este mai vechi).
Cochilia sau coaja calcaroasă (Testa) se formează în uterus. Este o structură dură,
poroasă, relativ groasă și pigmentată diferit în funcție de specie și de rasă. Conține săruri de calciu
sub formă de cristale care impregnează o matrice organică redusă. Fața internă a cochiliei aderă la
fața externă a membranei cochiliere externe. Suprafața cochiliei este acoperită cu o cuticulă
(Cuticula) fină, de natură proteică, asemănătoare colagenului. Cuticula are rolul de a împiedica
pătrunderea microorganismelor prin porii cochiliei.

Schema structurii oului

(după V. Coțofan ș.a., 2007)
a. disc germinativ, b-c. gălbenuș, d. albuș, e. șalaze, f. membrana cochilieră internă,
g. membrana cochilieră externă, h. camera de aer, i. cochilia

258
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Barone, R. – Anatomie comparée des mammiferes domestiques, Tome 3 – Splanchnologie I –
Appareil digestif, Appareil respiratoire, Troisième édition, Ed. Vigot, Paris, 1997.
2. Barone, R. – Anatomie comparée des mammiferes domestiques, Tome 4 – Splanchnologie II –
Appareil uro-génital, Foetus et ses annexes, Péritoine et topographie abdominale. Troisième
édition, Ed. Vigot, Paris, 2001.
3. Beaumont, A., Cassier, P., Richard, D. – Biologie animale. Les cordés: anatomie comparée
des vertébrés. Ninth édition. Ed. Dunod, Paris, 2009.
4. Cornilă, N. – Morfologia microscopică a animalelor domestice (cu elemente de embriologie),
vol. II, Ed. BIC ALL, București, 2001
5. Coțofan, V., Hrițcu, Valentina, Palicica, R., Predoi, G., Damian, A., Spătaru, C., Ganță,
Carmen, Enciu, V. – Anatomia animalelor domestice, vol. II – Organologie (Viscerele).
Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2007.
6. Ferat-Postolache, Aida – Anatomie veterinară – Splanchnologie. Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iași, 2004
7. Frewein, J., Vollmerhaus, B. – Anatomie von Hund und Katze. Blackwell Wissenschafts
Verlag, Berlin, 1994.
8. Georgescu, B. – Cercetări morfotopografice asupra formațiunilor limfoide la păsările
domestice. Teză de doctorat, U.Ș.A.M.V. București, 2001.
9. Gheție, V., Paștea, E., Riga, I. – Atlas de anatomie comparativă, vol. I, Ed. Agro-Silvică de
Stat, București, 1954.
10. Gheție, V., Paștea, E. – Atlas de anatomie comparativă, vol. II, Ed. Agro-Silvică de Stat,
București, 1958.
11. Gheție, V., Bica-Popii, O., Oprișescu, P., Nicolescu, V. – Musculatura aparatului hioidian la
oaie, Ed. Agro-Silvică, București, 1960.
12. Gheție, V., Bica Popii, O., Chițescu, Șt., Nicolescu, V., Oprișescu, P., Bălănescu, Fl. –
Anatomia animalelor domestice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967.
13. Gheție, V., Chițescu, Şt., Coțofan, V., Hillebrand, A. – Atlas de anatomie a păsărilor
domestice, Ed. Academiei Române, București, 1976.
14. Hillebrand, A. – Manual de Anatomie veterinară, vol. II – Splanhnologie 1 și 2. Ed. Fundației
România de Mâine, București, 2008.
15. Ionescu, M. – Dicționar de anatomiști. Ed. Litera, București, 1991.
16. Kainer, R.A., McCracken, O.Th. – Horse anatomy – A coloring atlas (Second Edition). Alpine
Publications, Loveland, Colorado, 1998.
17. King, A.S., McLelland, J. – Birds – their structure and function. Second edition. Ed. Baillere
Tindall, London – Philadelphia-Toronto – Mexico City – Rio de Janeiro – Sydney – Tokyo -
Hong Kong, 1984.
18. König, H.E., Liebich, H.G. (editors) – Veterinary anatomy of domestic mammals. Textbook and
colour atlas – Third edition. Schattauer GmbH, Stuttgart, Germany, 2007.
19. König, H.E., Korbel, R., Liebich, H.G. (editors) – Avian Anatomy. Textbook and Colour Atlas.
5M Publishing Ltd., Sheffield, UK, 2016.
20. Lesbre, F.X. – Précis d'Anatomie comparée des animaux domestiques, Tome I, Librairie J.B.
Bailliére et Fils, Paris, 1922.
21. Lesbre, F.X. – Précis d'Anatomie comparée des animaux domestiques, Tome II, Librairie J.B.
Bailliére et Fils, Paris, 1923.
22. Miller, M.E., Christensen, G.C., Evans, H.E. – Anatomy of the dog. W.B. Saunders Company,
Philadelphia – London, 1964.
23. Paștea, E., Constantinescu, Gh., Mureșianu, E., Coțofan, V. – Anatomia comparativă și
topografică a animalelor domestice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

259
24. Paștea, E. ș.a. – Caiet de lucrări practice în Anatomia comparativă și topografică a
animalelor domestice, vol. I, Lito. A.M.D.- I.A.N.B., București, 1978.
25. Paștea, E., Coțofan, V., Chițescu, Şt., Nicolescu, V., Miclea, M., Radu, C., Popovici, I.,
Palicica, R., Cornilă, N. – Anatomia comparată a animalelor domestice, vol. I-II,
Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985.
26. Pelagalli, G.V., Botte, V. – Anatomia veterinaria sistematica e comparata, vol. I-III.
Ed. Ermes, Milano, 1981.
27. Pentea Marius – Splanchnologie veterinară. Ed. Mirton, Timișoara, 2000.
28. Predoi G., Belu C. – Anatomie clinică. Ed. ALL, București, 2001.
29. Predoi, G., Belu, C., Georgescu, B., Dumitrescu, I. – Anatomia comparată a animalelor
domestice – Angiologie, neurologie, organe de simț. Ed. Ceres, București, 2013.
30. Predoi, G., Georgescu, B., Petronela Mihaela Roșu, Belu, C., Dumitrescu, I. – Anatomie des
animaux domestiques – Splanchnologie (Les viscères). Ed. Ex Terra Aurum, București, 2019.
31. Prundeanu, H., Pentea Marius – Aparatul urogenital – Noțiuni de anatomie comparată
(pag. 5-38). Ed. Artpress Timișoara 2012.
32. Rebreanu, L.Șt. – Creșterea iepurilor de casă. Ed. Ceres, București, 1983
33. Roșu, Petronela Mihaela – Cercetări comparative morfo-fiziologice privind pancreasul la
păsările domestice. Teză de doctorat, U.Ș.A.M.V. București, 2010.
34. Sisson, S., Grossman, J.D., Getty, R. – The anatomy of the domestic animals, vol. I-II, Fifth
edition, W.B. Saunders Company, Philadelphia - London - Toronto, 1975.
*** Handbook of Avian Anatomy: Nomina Anatomica Avium (Second edition). Cambridge,
Massachusetts, 1993.
*** Nomina Anatomica Veterinaria (Sixth edition). Published by the Editorial Commitee
Hannover, Ghent, Columbia, Rio de Janeiro, 2017.
*** https://www.facebook.com/veterinaryanatomy
*** https://www.wikipedia.org

260