SuinE CARTE1

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR
PÃSÃRIN BENONE
TEHNOLOGIA CREŞTERII
SUINELOR
EDIŢIA A II-A
REVIZUITĂ ŞI ADĂUGATĂ
- Iaşi 2007 -
1
Comisia de analiză:
- Preşedinte: prof. dr. Ioan VACARU-OPRIŞ.
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
- Membrii: - prof. dr. Ştefan DIACONESCU
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi de Medicină Veterinară Bucureşti
- prof. dr. Gheorghe TĂRĂBOANŢĂ
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
Tehnoredactare: Ing. Cristina Harhătă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂSĂRIN, BENONE
Tehnologia creşterii suinelor / Benone Păsărin. – Iaşi :
Editura Ion Ionescu de la Brad, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-7921-88-8
636.4
2
CUPRINS
ARGUMENTUM
PARTEA I – BAZELE BIOLOGICE ŞI PRODUCTIVE ALE SUINELOR.............. 6
CAPITOLUL 1 - IMPORTANŢA, SITUAŢIA ŞI TENDINŢE ACTUALE ÎN
CREŞTEREA SUINELOR.................................................................................................10
1.1. Importanţa creşterii suinelor.............................................................................10
1.2. Avantajele creşterii suinelor.............................................................................12
1.3. Situaţia creşterii suinelor pe plan mondial........................................................14
1.4. Situaţia creşterii suinelor în ţara noastră...........................................................17
1.5. Tendinţe în creşterea suinelor...........................................................................19
CAPITOLUL 2 - FILOGENIA ŞI EVOLUŢIA SUINELOR..........................................22
2.1. Originea şi clasificarea zoologică a suinelor....................................................21
2.2. Caracterizarea speciilor sălbatice.....................................................................23
2.3. Modificări survenite în urma domesticirii şi perfecţionării..............................25
2.4. Formarea şi specializarea raselor de suine........................................................26
2.4.1. Factori care au contribuit la formarea raselor de suine......................26
2.4.2. Caracterizarea suinelor primitive.......................................................27
2.4.3. Rasele de suine de formaţie veche.....................................................30
2.4.4. Rasele de suine de formaţie nouă......................................................31
2.4.5. Rasele de suine perfecţionate (amelioratoare)...................................32
CAPITOLUL 3 - ÎNSUŞIRILE MORFOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE
ALE SUINELOR................................................................................................................34
3.1. Insuşirile morfologice generale........................................................................34
3.1.1. Dezvoltarea corporală........................................................................34
3.1.2. Conformaţia corporală.......................................................................35
3.1.3. Constituţia suinelor............................................................................38
3.1.4. Tipurile morfo-productive la suine....................................................40
3.1.5. Particularităţi de culoare....................................................................41
3.2. Însuşirile fiziologice şi productive...................................................................42
3.2.1. Temperamentul suinelor....................................................................44
3.2.2. Comportamentul suinelor..................................................................45
3.2.3. Ierarhia de grup..................................................................................48
3.2.4. Stresul la suine...................................................................................50
CAPITOLUL 4 - PRODUCŢIILE SUINELOR ŞI EVALUAREA LOR........................53
4.1. Factori care influenţează producţiile suinelor...................................................53
3
4.1.1. Factorii endogeni (interni).................................................................54
4.1.2. Factorii exogeni (externi)..................................................................57
4.2. Aprecierea producţiei de carne.........................................................................59

4.2.1. Aprecierea producţiei de carne pe animalul viu................................59
4.2.2. Aprecierea producţiei de carne după sacrificare................................61
4.2.3. Calităţile cărnii la suine.....................................................................66
4.2.4. Calităţile grăsimii de porc..................................................................71
4.2.5. Subprodusele obţinute de la suine.....................................................72
CAPITOLUL 5 - RASELE DE SUINE............................................................................74
5.1. Rasele de suine importate.................................................................................75
5.1.1. Rasa Marele alb (Large White)..........................................................75
5.1.2. Rasa Landrace....................................................................................76
5.1.3. Rasa Duroc........................................................................................78
5.1.4. Rasa Hampshire.................................................................................81
5.1.5. Rasa Yorkshire..................................................................................80
5.1.6. Rasa Pietrain......................................................................................81
5.1.7. Rasa Landrace belgian.......................................................................82
5.1.8. Rasa Edelschwein..............................................................................83
5.1.9. Rasa Wessex......................................................................................84
5.1.10. Rasa Chester-White.........................................................................85
5.1.11. Alte rase de suine importate în ţara noastră.....................................86
5.2. Rasele şi populaţiile de suine indigene.............................................................88
5.2.1. Rasele indigene..................................................................................88
5.2.2. Populaţii de suine crescute în ţara noastră.........................................91
5.3. Rase de suine crescute în alte ţări.....................................................................94
5.3.1. Rasele de suine din Anglia................................................................94
5.3.2. Rase de suine din S.U.A....................................................................94
5.3.3. Rasele de suine din C.S.I...................................................................96
5.3.4. Rasele de suine din Europa centrală şi din Balcani...........................96
CAPITOLUL 6 - AMELIORAREA - FACTOR PRIORITAR
ÎN SPORIREA PRODUCŢIILOR LA SUINE..................................................................97
6.1. Ameliorarea prin selecţie..................................................................................97
6.1.1. Progresul genetic şi factorii care îl influenţează................................98
6.1.2. Ameliorarea prin selecţie a unor însuşiri la suine..............................101
6.1.2.1. Conformaţia corporală........................................................102
6.1.2.2. Producţia de purcei.............................................................104
6.1.2.3. Precocitatea.........................................................................105
6.1.2.4. Calitatea carcasei................................................................105
6.1.3. Formele, procedeele şi metodele de selecţie la suine........................107
6.1.3.1. Formele de selecţie.............................................................107
6.1.3.2. Procedee de selecţie............................................................108
6.1.3.3. Metodele selecţiei...............................................................109
6.1.4. Organizarea şi tehnica selecţiei la suine............................................111
4
6.1.4.1. Selecţia suinelor pe bază de testări.....................................112
6.1.5. Selecţia suinelor prin clasare (bonitare)............................................121
6.1.6. Creşterea suinelor în rasă curată........................................................123
6.2. Ameliorarea prin încrucişare............................................................................125
6.2.1. Încrucişări în scopul ameliorarii raselor de suine..............................126
6.2.2. Încrucişările de producţie
(în scopuri economice imediate)..................................................................127
6.2.3. Hibridarea la suine.............................................................................134
6.2.3.1. Formarea liniilor consangvine............................................136
6.2.3.2. Realizări în domeniul hibridării..........................................138
6.3. Principiile şi parametrii programului de ameliorare a suinelor........................141
6.3.1. Principiile programului de ameliorare...............................................141
6.3.2. Parametrii programului de ameliorare...............................................144
CAPITOLUL 7 - ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA REPRODUCŢIEI
LA SUINE..........................................................................................................................145
7.1. Momentul introducerii la reproducţie a tineretului suin...................................145
7.2. Activitatea sexuală la scroafă...........................................................................147
7.3. Sisteme de reproducţie la suine........................................................................149
7.3.1. Sistemele de montă şi tehnica efectuării montelor............................149
7.3.2. Însămânţările artificiale.....................................................................151
7.3.3. Diagnosticul gestaţiei ......................................................................153
7.3.4. Intensivizarea reproducţiei la suine...................................................155
CAPITOLUL 8 - SISTEME DE EXPLOATAŢII A SUINELOR...................................159
8.1. Sistemul de exploataţie extensiv.......................................................................160
8.2. Sistemul de exploataţie semiintensiv................................................................160
8.3. Sistemul de exploataţie intensiv-industrial.......................................................162
8.3.1. Principiile organizatorice ale sistemului
intensiv-industrial........................................................................................162
8.3.2. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie
în exploataţiile intensiv-industriale.............................................................165
8.3.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive
în exploataţiile semintensive.......................................................................168
8.3.3.1. Organizarea şi desfăşurarea activităţii
productive în exploataţiile gospodăreşti
sezoniere cu 20 de scroafe-matcă....................................................169
8.3.3.2. Activitatea de producţie pentru exploataţiile
gospodăreşti cu flux continuu şi un efectiv
de 50 de scroafe-matcă....................................................................171
CAPITOLUL 9 - FURAJELE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA PRODUCŢIILOR LA
SUINE.................................................................................................................................175
9.1. Furajele utilizate în hrana suinelor şi influenţa lor
asupra producţiilor...................................................................................................175
9.1.1.Furajele concentrate............................................................................176
9.1.2.Furaje proteice de origine vegetală .....................................................178
5
9.1.3.Furaje de origine animală ..................................................................180
9.1.4.Furajele proteice de origine mixtă .....................................................181
9.1.5. Nutreţurile combinate........................................................................185
9.2. Factorii care influenţează valorificarea hranei la suine....................................189
9.2.1. Factorii dependenţi de animal............................................................189
9.2.2. Factorii dependenţi de mediu............................................................191
9.2.2.1. Alimentaţia.........................................................................192
9.2.2.2. Implicaţiile utilizării furajelor mucegăite în hrana
suinelor............................................................................................197
9.2.2.3. Condiţiile de întreţinere......................................................198
PARTEA A II-A TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI DE EXPLOATARE

A SUINELOR...................................................................................................................200
CAPITOLUL 10 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL
DE MONTĂ-GESTAŢIE...................................................................................................200
10.1. Tehnologia creşterii vieruşilor şi exploatării vierilor.....................................200
10.1.1. Alimentaţia vierilor şi vieruşilor de reproducţie..............................201
10.1.2. Întreţinerea vierilor de reproducţie..................................................204
10.1.3. Exploatarea vierilor de reproducţie.................................................205
10.2. Tehnologii în exploatarea scrofiţelor şi scroafelor.........................................207
10.2.1. Tehnologia instituită în perioada de pregătire pentru
montă...........................................................................................................208
10.2.2. Organizarea reproducţiei în unităţile cu flux continuu....................212
10.2.3. Tehnologii în exploatarea femelelor gestante..................................214
CAPITOLUL 11 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE MATERNITATE................224
11.1. Sistemele de întreţinere din sectorul de maternitate.......................................224
11.2. Pregătirea şi desfăşurarea activităţilor în maternitate.....................................234
11.2.1. Pregătirea compartimentului (sau a boxelor de fătare)....................234
11.2.2. Pregătirea scroafelor........................................................................236
11.2.3. Microclimatul din maternitate.........................................................236
11.2.4. Desfăşurarea fătărilor......................................................................238
11.3. Producţia de lapte şi factorii care o influenţează............................................240
11.3.1. Colostrul şi laptele de scroafă..........................................................240
11.3.2. Factorii care influenţează producţia de lapte la scroafă...................243
11.4. Alimentaţia scroafelor cu purcei.....................................................................246
11.4.1. Nivelul şi tehnica de hrănire a scroafelor lactante...........................248
11.5. Aspecte tehnice în creşterea purceilor sugari.................................................252
11.5.1. Pierderile de purcei sugari şi evitarea lor........................................253
11.5.2. Alimentaţia suplimentară a purceilor sugari....................................256
11.5.3. Înţărcarea purceilor..........................................................................263
CAPITOLUL 12 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE CREŞĂ................................267
12.1. Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat.................................................267
12.1.1. Întreţinerea tineretului în boxe speciale...........................................268
12.1.2. Întreţinerea tineretului în continuare în boxele
6
de fătare-creştere..........................................................................................272
12.2. Microclimatul din creşă..................................................................................273
12.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţilor în creşă...........................................274
12.4. Alimentaţia tineretului înţărcat.......................................................................275
12.4.1. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive.......................................275
12.4.2. Tehnica hrănirii tineretului înţărcat.................................................278
12.5. Tehnica recuperării tineretului insuficient dezvoltat corporal........................282
CAPITOLUL 13 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE ÎNGRĂŞĂTORIE...............286
13.1. Alimentaţia suinelor la îngrăşat......................................................................286
13.1.1. Necesarul de energie şi de substanţe nutritive.................................286
13.2. Metodele de îngrăşare-finisare a suinelor.......................................................289
13.2.1. Îngrăşarea suinelor pentru carne......................................................289
13.2.2. Îngrăşarea pentru bacon...................................................................295
13.2.3. Îngrăşarea mixtă a suinelor..............................................................299
13.2.4. Îngrăşarea suinelor pentru grăsime..................................................303
13.3. Întreţinerea porcinelor la îngrăşat şi microclimatul
din adăposturi..........................................................................................................304
13.4. Tehnologia de creştere a tineretului suin de reproducţie................................306
13.4.1. Creşterea tineretului de reproducţie în rasă curată..........................307
13.4.2. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele
de înmulţire..................................................................................................309
de hibridare..................................................................................................309
de producţie.................................................................................................310
CAPITOLUL 14 - COLECTAREA, TRATAREA ŞI VALORIFICAREA
DEJECŢIILOR...................................................................................................................312
14.1. Caracteristicile dejecţiilor provenite de la suine.............................................313
14.1.1. Caracteristicile cantitative...............................................................313
14.1.2. Caracteristicile calitative.................................................................313
14.2. Colectarea şi evacurea dejecţiilor de suine.....................................................315
14.3. Metode de epurare a dejecţiilor de suine........................................................317
14.4. Valorificarea dejecţiilor de suine....................................................................319
14.4.1. Utilizarea dejecţiilor ca îngrăşământ...............................................320
14.4.2. Utilizarea dejecţiilor ca medii de cultură.........................................320
14.4.3. Autocoprofagia la suine...................................................................321
CAPITOLUL 15 - TRANSPORTUL SUINELOR...........................................................322
15.1. Reguli generale de transport...........................................................................322
15.2. Pregătirea şi efectuarea transportului de suine...............................................323
15.3. Consecinţele transportului..............................................................................325
CAPITOLUL 16 TEHNOPROFILAXIA SUINELOR....................................................329
16.1. Măsuri generale privind sănătatea suinelor....................................................329
16.2. Dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea adăposturilor......................................330
BIBLIOGRAFIA .........................................................................................................332
7
ARGUMENTUM
Moto:
Crudul mistreţ, cu-ai lui colţi întorşi, stârnit către luptă, vrând
vânătorii să sfâşie, colţii cei albi îşi găteşte, fruntea îşi pleacă-n
pământ şi spumă îi curge din gură, gata să rupă - iar ochii-i parcă sunt
gemeni cu focul…”
HESIOD - Scutul lui Hercule
Încă din cele mai vechi timpuri, creşterea suinelor, în ţara noastră, a constituit o
preocupare importantă a populaţiei umane, mai ales pentru cei din mediul rural. Pentru
început, a predominat o creştere extensivă a unor populaţii primitive de porcine, având la
bază rasele Stocli şi Mangaliţa, precum şi alte populaţii locale.
Activitatea de creştere a suinelor, pe principii moderne, a condus la elaborarea unor
tehnologii adecvate de producţie, din ce în ce mai performante, care să ţină seama atât de
cerinţele de ordin general ale speciei în cauză cât şi ale categoriilor de vârstă, de stările
fiziologice, scopurile de producţie etc., luându-se în considerare şi cererea pieţii pentru
diferitele sortimente de produse obţinute în urma sacrificării.
Şi în ţara noastră, creşterea suinelor este o ramură economică foarte importantă,
aceasta caracterizându-se prin intensivizarea producţiei, începând cu producerea de purcei
şi terminându-se cu livrarea continuă, ritmică şi constantă, a indivizilor îngrăşaţi pentru
sacrificare. Practicarea exploatării intensive a porcinelor impune, în primul rând, ridicarea
continuă a performanţelor de producţie, având la bază nivelul şi gradul de ameliorare a
populaţiilor de animale, alături de asigurarea la nivel optim a condiţiilor de mediu.
În etapa actuală, se mai pune problema organizării activităţii de producţie şi în
exploataţiile cu efective mai reduse, ca un răspuns la specificul perioadei post tranziţie, când
privatizarea trebuie să constituie un factor precursor pentru dezvoltarea intreprinderilor
mijlocii, în măsură să regleze, mai eficient, economia de piaţă pentru produsele rezultate de
la suine.
Pentru aceasta, se impune o cunoaştere profundă a condiţiilor concrete din teren,
care trebuie să includă posibilităţile de cultivare rentabilă a cerealelor (porumb, orz, ovăz
etc.) şi a unor leguminoase (soia, mazăre etc.), secondate de alegerea mărimii şi specializării
fermei şi apoi coroborarea cu calitatea materialului biologic (rase, metişi etc.), cu
alimentaţia adecvată, cu sistemul de întreţinere considerat oportun şi cu alte considerente
economice.
8
În aceste condiţii, proprietarul sau fermierul speciaslizat în creşterea porcinelor,
trebuie să fie un cunoscător perfect al tuturor proceselor tehnice şi economice din fermă, să
participe în mod activ şi competent la proiectarea, amplasarea şi finisarea adăposturilor, la
montarea instalaţiilor şi alegerea utilajelor necesare, să conducă direct procesele
tehnologice şi să exploateze eficient reproducătorii, îmbinând cu abilitate şi pricepere
factorii tehnici cu cei biologici şi economici.
Prin lucrarea de faţă, autorul îşi propune să contribuie la cunoaşterea aspectelor
legate de creşterea suinelor, indiferent de tipul de exploataţie, aşa încât activitatea de
producţie să poată fi implementată în programele zootehnice (pe diferite termene), inclusiv
cu participarea unităţilor intensiv-industriale, însă organizate şi retehnologizate pe principii
noi, care să răspundă într-o mai mare măsură cerinţelor economiei concurenţiale.
Pentru elucidarea noţiunilor pregătitoare, în capitolele 1-10, se tratează aspectele
fundamentale specifice suinelor, iar în capitolele 11-16 se prezintă cele mai moderne
tehnologii de producţie, pe tipuri de exploatare, pe sectoare de activitate (cu indicarea
condiţiilor reale din teren sau zonă), aşa încât reluarea şi demararea activităţii să fie
posibilă în cel mai scurt timp şi cu investiţii reduse.
Manualul se adresează studenţilor de la facultatea de Zootehnie, specialiştilor în
creşterea animalelor, proprietarilor care deţin porcine şi altor persoane dornice să
investească în ferme zootehnice de profil, precum şi experţilor diferitelor bănci, care doresc
să sprijine, prin credite, producătorul agricol.
Autorul
9
PARTEA I
BAZELE BIOLOGICE ŞI PRODUCTIVE
ALE SUINELOR
CAPITOLUL 1
IMPORTANTA, SITUATIA ŞI TENDINTE

ÎN CRESTEREA SUINELOR
1.1. Rolul şi importanţa creşterii suinelor

Societatea umană, şi în perioada actuală parcurge o etapă deosebit de complexă,
caracterizată printr-o “explozie” demografică şi prin ridicarea continuă a nivelului de trai. În
acest context, alimentaţa umană capătă noi valenţe, impunându-se de urgenţă:
- sporirea cantitativă şi calitativă a produselor alimentare;
- repartizarea lor echitabilă, atât pe plan general cât şi zonal;
- utilizarea tuturor resurselor de hrană;
- găsirea de noi sortimente cu conţinuturi sporite în substanţe nutritive, îndeosebi
proteice.
Din estimările efectuate de către oamenii de ştiinţă şi de instituţiile specializate se
apreciază că, atât în anul 2005 cât şi în perspectiva anilor 2050, produsele animaliere (carne,
lapte, ouă etc.) vor continua să deţină ponderea în alimentaţia umană.
Împortanţa pentru consum a cestor produse rezidă în aprecierea nivelului de trai şi de
dezvoltare a unei ţări, sau popor, avându-se în vedere un complex de indicatori, între care sunt
inclusi şi nivelurile producţiilor animaliere, raportate pe locuitor. Produsele animaliere,
conţinând şi cele mai mari proporţii de substanţe proteice, unele cu mare valoare biologică,
sunt asimilate unei alimentaţii raţionale şi ştiinţifice.
Carnea rezultată din creşterea suinelor a contribuit şi va continua să aducă un aport
substanţial în acoperirea necesarului de substanţe proteice – indicator de bază în aprecierea
nivelului de civilizaţie - şi, prioritar, în asigurarea sănătăţii umane.
10
În prezent se apreciază că necesarul mediu zilnic de substanţe proteice pentru om este de
cca. 70 g, din care cel puţin 40 g trebuie să provină din produsele animaliere. Carnea rezultată
de la suine trebuie să acopere, zilnic, în medie, 20 g de substanţe proteice, cu unele variaţii
impuse de perceptele religioase şi de posibilităţile de creştere a acestei specii.
Tabelul 1
Cererea internă de produse animaliere, pe structura socială
a ţărilor, între anii 1980-2005
Din care în ţările:
Total
Specificare U.M. în curs de în curs de
mondial dezvoltate
dezvoltare gr.I dezvoltare gr.II
Consumul de proteine
g 66 96 63 58
(g/zi/loc) în anul 1980
Cererea de proteine
(g/zi/loc) în anii 2020- g 100-105 - - -
2030
Ritmuri medii anuale
prognozate în perioada % - 2,26 5,73 4,93
1980-1990
Ritmuri medii anuale
prognozate în perioada % - 1,34 5,55 4,82
1990-2000
Cererea internă de
produse animale pentru mil.to - 208,4 35,5 162,7
anul 1990
Cererea internă de
anul 2000
Cererea internă de
anul 2005
*Conform analizelor FAO, 2006
După recomandările F.A.O., O.M.S. ca şi ale unor specialişti români, o persoană

“standard” trebuie să primească zilnic între 2800-3000 kcal. şi circa 1 g proteină pentru
fiecare kg greutate, pentru care sunt necesare anual circa 73 kg carne (în carcasă), din care:
13,3 kg de bovină. 5,1 kg de ovină, 27,9 kg de porcine, 15,9 kg de pasăre şi 10,5 kg din alte
resurse (în principal din carne de peşte), alături de circa 240 kg lapte şi produse din lapte şi
280 ouă.
Carnea suinelor se caracterizează printr-o valoare energetică superioară faţă de cele
obţinute de la celelalte animale de fermă; aceasta furnizează, în medie, 2700 kcal/kg, în timp
ce carnea de bovine oferă doar 1600 kcal/kg, iar cea de ovine 1400 kcal/kg.
În viitorul apropiat, acoperirea necesarului de proteină se va face, în principal, prin
sporirea cantităţilor de carne provenită de la bovine şi ovine, secondate de cea rezultată de la
porcine şi păsări, aspecte impuse de posibilităţile limitate de cultivare a “cerealelor furajere”
necesare ultimelor două specii.
În alimentaţia umană, raţiile de hrană se întocmesc având la bază atât valoarea
energetică (exprimată prin conţinutul în kcal), cât şi conţinutul în substanţe proteice. Din acest
11
punct de vedere, carnea de porc (fără slănină şi osânză) este mai echilibrată faţă de celelalte
produse similare, dacă luăm în considerare raportul energo-proteic.
Trebuie consemnat faptul că, în cercetările mai recente, se recomandă utilizarea în
hrana umană, într-o proporţie mai mare, a alimentelor de origine vegetală; aceasta ca urmare a
faptului că, la animale, se înregistrează un coeficient de transformare foarte redus al
proteinelor vegetale în cele animale, între 14-29%. De menţionat, pe această linie, că
porcinele posedă un coeficient de transformare cuprins între 8-24%; la carnea de porc acesta
fiind de 12,5%. Deci sunt suficiente motive să încurajăm creşterea suinelor, ca variantă
economică determinată de particularităţile biologice acceptate de organimul uman.
Impedimentul principal îl constituie, pentru unele sortimente de carne de porc,
conţinutul prea mare în lipide. Pe această linie, s-au făcut unele interpretări greşite asupra
relaţiei cauză-efect, care ar putea exista în unele afecţiuni cardiace şi formarea în organismul
uman al colesterolului, ca urmare a consumului cărnii de porc. Investigaţiile moderne au
demonstrat că, 25% din cauzele de infarct miocardic au o etiologie genetică, iar 75% implică
un complex de factori insuficient studiaţi.
1.2. Avantajele creşterii suinelor

Necesarul de carne pentru consum este în continuă creştere, atât pe plan mondial cât
şi în ţara noastră, iar suinele participă, în mare măsură, la satisfacerea acestui necesar. Aceasta
se datoreşte unor însuşiri biologice şi productive deosebit de favorabile, pe care le posedă
această specie, în comparaţie cu celelealte animale de fermă, dintre care amintim: fecunditatea
suficient de ridicată, prolificitate mare, energia sporită de creştere, valorificarea bună a
diverselor furaje, randamentul sporit la sacrificare şi posibilităţile variate de prelucrare a
cărnii, întrevăzându-se îmbunătăţirea multor însuşiri productive şi calitative. Foarte important
este faptul că, la suine, însuşi corpul animalelor reprezintă producţia principală, particularitate
ce înlesneşte practica de creştere şi uşurează aprecierea zootehnică a animalelor.
În urma sacrificării suinelor rezultă, faţă de celelalate animale de fermă, proporţii
relativ mari de ţesut adipos (slănină şi osânză), suficient de mari de carne, suculentă şi cu
valoare energetică ridicate şi proporţii reduse de oase şi subproduse, unele mult întrebuinţate
în diverse industrii alimentare, de nutreţuri combinate şi farmaceutice.
Prezentăm, pe scurt, producţiile obţinute în urma sacrificării porcinelor şi
principalele domenii de utilizare.
Carnea de porc este producţia principală şi se caracterizează prin valoarea
energetică mare, în comparaţie cu cea rezultată de la alte specii, ca urmare a prezenţei
substanţelor grase. Conţinutul în substanţe grase îi conferă frăgezime şi savoare.
Carnea de porc reprezintă cca. 54% din greutatea animalului viu, sacrificat la 100 kg,
cu variaţii între 50-60%. Aceasta poate fi consumată o perioadă relativ îndelungată de timp,
deoarece are un conţinut redus de apă şi se poate prelucra sub formă de semipreparate,
mezeluri, afumături, conserve etc. De menţionat că în multe reţete, carnea de porc se
introduce în componenţa diverselor tipuri de salamuri, pentru îmbunătăţirea valorii energetice
şi a calităţii gustative. În tehnologia curentă, prin “carne de porc” se înţelege ţesutul muscular
cu bazele anatomice osoase respective.
Grăsimea este producţia secundară şi se compune, în principal, din slănină şi osânză.
Ambele sortimente sunt utilizate sub formă de preparate în alimentaţia umană, iar topite se
12
utilizează atât în hrana animalelor cât şi pentru diverse industrii. Grăsimea constituie o
componentă importantă în echilibrarea energetică a alimentaţiei animale, deoarece posedă
peste 8000 kcal/kg.
Slănina reprezintă cca. 20% din greutatea vie a animalului, iar osânza între 2-3%.
Slănina de porc, ca atare, are o importanţă mai redusă pentru alimentaţia umană,
deoarece posedă o valoare biologică redusă, însă osânza este preferată în preparate culinare
(cofetării). În alimentaţia animalelor, grăsimea se utilizează pentru echilibrarea energetică a
raţiilor de hrană, mai ales la categoriile tinere de porcine şi păsări.
Subprodusele rezultate în urma sacrificării suinelor sunt utilizate în alimentaţia
umană, în industria alimentară şi în cea farmaceutică. Acestea reprezintă cca. 20% din
greutatea animalului viu, din care, cca. 11%, sunt comestibile, iar cca. 9% necomestibile.
Dintre subprodusele comestibile, utilizate în alimentaţia umană, enumerăm: ficatul,
creierul, inima, limba, urechile, testicolele, rinichii, picioarele şi chiar pulmonii.
PRODUSE
PRINCIPALE
74,000 kg
CARNE
SL|NIN| 54,000 kg
20,000 kg
OSÂNZ|
3,000 kg
DE{EURI
3,240 kg
PRODUSE
SECUNDARE {I
ORGANE – 3,370 SUBPRODUSE
19,760 kg PIELE - 4,500
LIMB| - 0,450
GRASIME.TEHN. – 2,400
FICAT - 1,400
MA}E - 1,000
INIM| - 0,400
P|R - 0,150
RINICHI - 0,250 COMESTIBIL NECOMESTIBIL
10,670 kg 9,090 kg UNGHII - 0,300
SPLIN| - 0,120
FIERE - 0,040
PULMON – 0,450
STOMAC - 0,600
CREIER - 0,300
GLANDE - 0,100
ALTE SUBRPODUSE
M|DUV|
CAP – 3,000
EXTREM.- 1.000
SÂNGE – 3,300
Fig. 1 Componentele corporale ale unui porc sacrificat la greutatea de 100 kg
Subprodusele utilizate în diversele industrii sunt: pielea (4,5 kg), intestinele, vezica
urinară, sângele (3,3 kg), părul, extremităţile, unghiile, grăsimea rezultată de la răzuirea pielii
şi din curăţarea intestinelor şi chiar conţinutul aparatului digestiv.
13
În urma sacrificării unui porc, în greutate vie de 100 kg, mai rezultă şi cca. 3,0 kg
deşeuri.
Subprodusele utilizate în industria farmaceutică sunt: glanda tiroidă, timusul, pepsina
stomacală şi, uneori, glandele sexuale.
Pe lângă aceasta, din sau prin creşterea suinelor, rezultă şi alte avantaje, deosebit de
importante pentru zootehnie, pe care le prezentăm în continuare:
 suinele, fiind animale omnivore, consumă, pe lângă furajele concentrate, pe care le
valoriciă foarte bine, şi alte resurse furajere (caracterizate prin conţinuturi reduse
de celuloză), cum ar fi: cartofii declasaţi de la consumul uman, dovleceii, sfecla,
masa verde etc., toate reducând cheltuielile cu furajarea;
 gunoiul de grajd poate fi utilizat în fertilizarea terenurilor agricole calcaroase, mai
ales când este preparat în amestec cu cel rezultat de la alte animale de fermă
(rumegătoare);
 creşterea suinelor în unităţile mari, asigură o pemanentizare a utilizării forţei de
muncă, iar în gospodăriile personale a constituit o activitate anexă, cu implicaţii
majore în asigurarea cărnii pentru un consum sigur şi îndelungat al populaţiilor
umane, mai ales în sezoanele răcoroase şi din emisfera nordică a globului;
 creşterea suinelor asigură o rentabilizare a unităţilor zootehnice, atât în cele cu
exploatare industrială, cât şi în gospodăriile populaţiei, precum şi în diverse
sectoare anexe;
 specia suine se pretează la exploatarea în unităţile industriale cu flux continuu,
deoarece aceasta se poate reproduce în toate sezoanele anului, iar procesele de
producţie se pot mecaniza şi chiar automatiza.
La specia suine sunt largi posibilităţile de îmbunătăţire a potenţialului de producţie,
deoarece limitele biologice oferă o gamă largă de acţiuni zootehnice.
Limitele biologice (după CARMAN, N., 1969, citat de STAN, TR., 2001) sunt
încurajatoare: numărul de produşi obţinuţi la o fătare poate fi de 30 purcei, din care înţărcaţi
20, iar sporul mediu zilnic, în perioada îngrăşării, poate ajunge la 1362 g, cu un consum
specific de cca. 2 kg concentrate. Proporţia de carne în carcasă atinge 70% (fără oase).
1.3. Situaţia creşterii suinelor pe plan mondial

Efectivele de suine au fost şi sunt în continuă creştere, ca urmare a cererii mereu
crescânde de carne de porc, fiind însă condiţionate de posibilităţile de furajare şi de specificul
consumului acestui produs alimentar de către om.
Trebuie menţionat că, pentru creşterea suinelor, condiţiile climatice au o importanţă
secundară, porcul adaptându-se uşor la cele mai diverse condiţii de mediu.
Pentru unele ţări, nici asigurarea proprie cu furaje (concentrate cultivate) nu are
importanţă, acestea importând unele cereale şi alte componente ale nutreţurilor combinate;
deci rentabilitatea şi experienţa îşi spun cuvântul cel mai adesea.
Trebuie consemnat că, unele ţări crescătoare de suine, exportă acest produs pentru
echilibrarea balanţei de plăţi, mai ales sub formă de semipreparate (bacon). Alte ţări îşi
reglează însă consumul de carne pe seama celor obţinute de la bovine, ovine şi mai puţin de la
păsări şi suine.
14
În anul 1968, pe glob, numărul de suine era de 605 milioane animale, în anul 1978 de
786 milioane, în anul 1998 de cca. 937 milioane, în anul 2004 de cca. 948 milioane, iar pentru
anul 2006 se prevăd 1650 milioane.
120000
100000
80000
60000
40000
20000
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Productie carne(x1000 tone) 69873 71915 74075 76473 79193 80091 79322 83102 88433 89280 90094 92081 95248 98472 100427 103697
Fig. 2. Producţia mondială de carne de porc (x 1000 tone),

intervalul temporal de analiză 1999-2006
Dintre continente, Asia ocupa, în anul 1995, primul loc, cu cca. 450 milioane animale,
urmată de Europa, cu cca. 180 milioane, America, cu cca. 142 milioane (din care America de
Nord cu cca. 92 milioane) şi efective mai reduse în Africa (11 milioane) şi în Oceania (4,8
milioane). Fostele ţări care aparţineau de URSS, deţineau cca. 78 milioane porcine. În
perioada 2000-2005, efectivele au crescut considerabil în unele ţări din Asia şi mai puţin în
Europa şi America.Anul 2005, conform statisticilor, a fost un an record cu privire la producţia
de carne de porc la nivel internaţional, realizându-se 103,7 milioane tone de carne, ceea ce
reprezintă o creştere cu 3,25% faţă de anul 2004.În plus, datele FAO publică diferenţe de 15
% faţă de anul 2000 şi de 48% faţă de anul 1990.
Tabelul 2
Distribuţia producţiei de carne de porc la nivel internaţional (%), 2000-2005
Anii
Specificare
2000 2001 2002 2003 2004 2005
Asia - Pacific 54 55 55,3 55,9 56,9 57
Europa + Rusia 27 26 25,7 25,3 24,3 24,2
America Centrală şi de Nord 12,7 12,6 12,6 12,4 12,4 12,4
America Latină 5,6 5,6 5,6 5,6 5,6 5,6
Africa 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8
15
Dintre ţări, cele mai mari efective se creşteau în China, 424 milioane animale, urmată
de ţările desprinse din fosta URSS, cca. 78 milioane (la un loc), SUA cu 59 milioane, Brazilia
cu 35 milioane, Germania cu 26 milioane etc.
Raportând aceste efective la populaţia umană, rezultă că, în anul 1995, pe plan
mondial, reveneau 0,19 porcine/locuitor, iar pentru anul 2010 se prevăd cca. 0,24 animale.
Cele mai multe porcine, raportate pe cap de locuitor, se înregistrau în Europa, 0,36 animale,
urmată de America de Nord cu 0,22 animale, America de Sud cu 0,21 animale, Oceania cu
0,20 animale, Asia cu 0,13 animale, şi Africa cu 0, 02 animale.
Tabelul 3
Trendul producţiei anuale în mii tone pentru primele 20 ţări
producătoare de carne de porc
Anii
Specificare
2000 2001 2002 2003 2004 2005
China 41.406 42.982 44.358 45.189 47.016 49.685
StateleUnite 8.597 8.691 8.929 9.056 9.312 9.390
Germania 3.981 4.074 4.111 4.239 4.308 4.498
Spania 2.912 2.993 3.070 3.190 3.191 3.156
Brazilia 2.556 2.730 2.872 2.791 2.661 2.760
Franţa 1.900 2.315 2.350 2.333 2.311 2.275
Vietnam 1.409 1.515 4.654 1.795 2.012 2.200
Polonia 1.923 1.849 2.018 2.094 1.924 1.936
Canada 1.640 1.731 1.854 1.882 1.936 1.915
Danemarca 1.624 1.714 1.759 1.762 1.810 1.793
Rusia 1.569 1.498 1.583 1.706 1.644 1.610
Filipine 1.008 1.064 1.332 1.346 1.376 1.320
Olanda 1.415 1.433 1.377 1.253 1.287 1.268
Japonia 1.256 1.232 1.246 1.260 1.272 1.250
Mexic 1.030 1.058 1.070 1.053 1.150 1.195
Belgia 1.061 1.072 1.044 1.029 1.054 1.304
Corea 1.004 1.077 1.153 1.149 1.105 1.036
Taiwan 825 900 903 911 917 925
UK 808 781 795 715 720 703
Thainalda 575 623 645 661 677 683
În România se înregistrau, în anul 2002, cca. 0,50 animale/locuitor, fiind depăşită de

către Belgia (0,53 animale/locuitor), Germania (0,56 animale/locuitor), Olanda (0,71
animale/locuitor), Ungaria (0,78 animale/locuitor), Danemarca (1,93 animale/locuitor) etc.
În general, efective mari de suine se cresc în ţările din emisfera nordică (cu posibilităţi în
asigurarea furajelor şi cu tradiţii în consumul acestui produs), iar cele mai reduse în zonele
subtropicale şi ecuatoriale. La populaţiile de religie mulsulmană, efectivele sunt aproape
inexistente, deoarece preceptele religioase nu permit consumarea cărnii de porc. Aceasta se
justifică prin conţinutul ridicat în substanţe energetice al cărnii de porc.
Cu privire la consumul de carne rezultată din sacrificarea porcinelor, Ungaria ocupa, la
nivelul anului 1995, primul loc, cu cca. 70 kg/loc/an, urmată de Germania, Cehia şi Slovacia
alături de Austria, fiecare cu valori de 50-60 kg/loc/an, în timp ce, în Danemarca, Olanda,
16
SUA, Canada, Italia, Franţa şi alte ţări din centrul Europei, se înregistrau consumuri între 30-
40 kg/loc/an. În ţara noastră se înregistrau, în anul 2004, cca. 30 kg/loc/an.
Un alt indicator care ne demonstrează nivelul creşterii suinelor într-o anumită ţară sau
zonă geografică este densitatea porcinelor la 100 ha teren arabil. Cea mai mare încărcătură,
la nivelul anului 2005, se înregistra în Olanda, cca. 1236 suine la 100 ha teren arabil,
Tabelul 4
Topul primelor 10 ţări în funcţie de numărul de scroafe/scrofiţe (x1000 capete)
Anii
Specificare
2000 2004 2005
China 36.500 42.200 43.800
StateleUnite 6.270 5.969 6.011
Rusia 3.070 3.510 3.670
Vietnam 2.650 2.665 2.732
Spania 2.441 2.606 2.593
Brazilia 2.873 2.581 2.588
Germania 2.527 2.467 2.504
Filipine 1.920 2.110 2.042
Polonia 1.650 1.648 1.808
Canada 1.361 1.613 1.610
Danemarca, cu 378 cap, Germania cu peste 300 cap, Ungaria cu peste 165 cap., Austria, cu
cca. 260 cap, deşi aceste ţări nu sunt mari producătoare de “cereale furajere”. În România se
înregistrau, în 2004, cca. 117 animale la 100 ha teren arabil, adică locul 14 ca ierarhizare după
încărcătura la 100 ha teren arabil şi locul 5 după numărul de locuitori.
Tabelul 5
Trendul efectivelor de suine în ultimii 5 ani în primele 10 ţări
producătoare de carne de porc (x milioane capete)
Anii
Specificare
2000 2001 2002 2003 2004 2005
China 446,8 454,4 462,9 466,0 472,9 481,9
USA 59,1 59,7 59,6 60,4 61,0 61,2
Brazilia 31,6 32,6 32,0 32,1 32,3 32,9
Vietnam 21,8 23,2 24,9 24,7 26,1 27,1
Germania 25,8 26,0 26,2 26,5 26,3 27,0
Spania 24,5 26,6 23,1 24,1 24,9 24,9
Polonia 17,1 17,1 18,7 18,4 17,4 18,7
Rusia 15,8 16,6 17,0 17,2 16,5 16,7
Franţa 14,9 15,3 15,3 15,3 15,2 15,1
Danemarca 11,9 12,6 12,9 13,0 13,4 12,6
1.4. Situaţia creşterii suinelor în ţara noastră
17
Încă din cele mai vechi timpuri, creşterea suinelor, în ţara noastră, a constituit o
preocupare importantă a populaţiei umane, mai ales pentru cei din mediul rural. Pentru
început, a predominat o creştere extensivă a unor populaţii primitive de porcine, având la bază
rasele Stocli şi Mangaliţa, precum şi alte populaţii locale.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au fost importate unele
rase mai perfecţionate, în special din Anglia, atât pentru creşterea în sine, cât şi pentru
ameliorarea populaţiilor existente. Caracteristica generală în creşterea suinelor a fost sporirea
efectivelor de animale şi a producţiilor obţinute de la acestea, urmând ca, în ultimii 20-25 de
ani, efectivele să crească, iar apoi să se stabilizeze (după 1989) la un plafon de cca. 10
milioane animale; factorul limitativ constituindu-l posibilitatea de asigurare rentabilă cu
furaje, îndeosebi cu cereale.
Evoluţia efectivelor şi a producţiilor a fost, pe scurt, următoarea: în 1938, în ţara
noastră au existat cca. 2,7 mil.suine, din care cca. 0,60 milioane scroafe de reproducţie; în
anul 1960 s-au înregistrat 4,3 milioane animale cu 0,54 milioane scroafe; în anul 1970 cca.
6,36 milioane, cu 0,68 milioane scroafe, iar în anul 1988 s-au recenzat cca. 14,3 milioane cu
1,1 milioane scroafe.În anul 1991, efectivul total de suine era de 12,00 milioane, în 1997
scade la 8,25 milioane, pentru ca în anul 2005 efectivele să fie de cca. 5,14 mil.
Începând cu anul 1991, numărul scroafelor de prăsilă s-a redus de la 951 000 cap
(1991) la 584 000 cap (2005). Pentru anul 2006, s-au prognozat efective uşor crescute,
scontându-se, în prezent, pe cca. 7,1 milioane suine, din care 4,7 milioane în sectorul privat.
Creşterea efectivelor, în ultimii 20-25 ani, s-a bazat mai mult pe concentrarea suinelor în
unităţile industriale, organizate în prezent ca societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.
Analizând ponderea efectivelor de suine pe forme de proprietate, în anul 2003,
constatăm că cca. 35% din efectivele de suine aparţineau unităţilor privatizate, unele dintre
acestea posedând tehnologii de exploatare de tip industrial, însă majoritatea efectivelor fiind
crescute în sistem semiintensiv şi în gospodăriile populaţiei.
Producţiile de carne de porc, apreciate prin greutatea vie a animalelor sacrificate, au
crescut de la 214 mii tone în 1950, la 957 mii tone în 1975, la cca. 1,14 mil.tone în 1991 şi
880 mii tone în 1997.
De remarcat faptul că, în 1997, producţia totală de carne (de la toate speciile) a fost
de 1,70 mil.tone, din care, de la porcine, a fost de 0,88 mil.tone, deci cca. 50%, ceea ce
confirmă importanţa acestui sector pentru economia naţională a ţării noastre. Sectorul privat
participă cu cca. 566 mii tone, deci cca. 65% din producţia totală de carne de porcine.
Cu privire la creşterea suinelor în diferite zone ale ţării noastre, se constată că,
densitatea cea mai mare se regăseşte în zonele bune producătoare de cereale, cu unele
excepţii. Cele mai mari efective se cresc, în prezent, în regiunea Muntenia Est, judeţele Brăila,
Ilfov, Ialomiţa, Călăraşi, cu un efectiv total de cca. 370 00 cap, Dobrogea, cu un efectiv de
cca. 95 000 cap, Ardeal Centru, cu un efectiv de cca. 89 000 cap, Muntenia-Vest, cu un
efectiv total de cca. 87 000 cap, Ardeal Nord-Vest, cu un efectiv total de cca. 35 00 cap,
Moldova Centru-Sud, cu un efectiv total de cca. 85 000 cap etc.Banatul, datorită importurilor
masive de carne din Ungaria, a fost surclasat ; se întrevăd însă dezvoltări ale efectivelor de
suine, în special în judeţul Timiş, datorită firmei Smithfield care operează în regiune.
Judeţul Iaşi poseda, în anul 2000, cca. 85 000 suine, din care cca. 12 mii în sectorul
privat (unităţi comerciale privatizate şi gospodăriile populaţiei), efectivele actuale fiind în
uşoară creştere.
18
În ultima perioadă se constată o creştere a efectivelor în sectorul privat din mai multe
judeţe, în defavoarea sectorului gospodăresc, elementele limitative constituindu-le: însă
asigurarea rentabilă cu furaje concentrate, transportul furajelor şi chiar reducerea puterii de
cumpărare a consumatorilor, alături de pierderea unor pieţe externe.
De remarcat că, în general, în unităţile cu efective mari, producţiile nu sunt corelate
cu efectivele crescute, mai ales în ultimii 15-20 de ani, sacrificându-se mai puţine animale, ca
urmare a sporurilor de creştere reduse, influenţate, în cea mai mare măsură, de cantităţile şi
calitatea furajelor administrate şi mai puţin de tehnologiile de exploatare existente.
1.5. Tendinţe în creşterea suinelor

Tendinţa generală în creşterea suinelor este sporirea efectivelor şi a producţiilor de
carne rezultate la această specie, pentru acoperirea necesarului de carne totală, avânduse în
vedere unele însuşiri, cum ar fi:
 prolificitatea ridicată;
 intervalul scurt între fătări;
 valorificarea bună a hranei;
 posibilitatea creşterii suinelor, atât în unităţile mari industriale, cât şi în gospodăriile
populaţiei, în condiţiile de rentabilitate crescută.
Tendinţele de limitare şi chiar de stagnare, se prevăd , în zonele Globului cu
posibilităţi reduse de cultivare a cerealelor şi, uneori, în ţările care trec la economia de piaţă,
unde perioada de tranziţie influenţează negativ aprovizionarea cu concentrate şi chiar puterea
de cumpărare a consumatorilor.
În ţările cu climat temperat, consumul cărnii de porc va creşte în viitorii ani; unele
ţări producând peste necesar, carnea constituind un important produs pentru export (Olanda,
Danemarca, Ungaria şi chiar Germania).
În unele ţări dezvoltate din punct de vedere economic, carnea de porc se consumă într-
o proporţie mai redusă, prioritate având cea de bovine şi ovine, denumite şi “carnea roşie”.
Pe plan mondial sunt cercetări pentru asimilarea în creştere a unor specii de suine,
care să utilizeze şi alte categorii de furaje, decât cerealele. În acest sens, se fac cercetări pentru
“domesticirea” unor specii din familia Suidae, subfamilia Babirusinae, respectiv specia Sus
babirussa (porcul cerb), la care, aparatul digestiv este mai adaptat pentru utilizarea furajelor
fibroase şi a masei verzi.
O altă tendinţă, în scopul obţinerii de cât mai multă carne de la un
reproducător, şi care constituie obiectul cercetă-rilor, este creşterea în sine sau realizarea de
metişi, în cadrul rasei de suine
TAIHU (originară din sudul
Chinei şi Taiwan) şi în special a
varietăţii MEISHAN.
Scroafa MEISHAN se
poate utiliza la reproducţie încă
de la vârsta de 7-8 luni şi la
greutatea corporală de numai 75
kg. Numărul de purcei obţinuţi,
19
la prima fătare, este de 14 cap,
iar la următoarele de 18 cap, aşa Fig. 3 Rasa Taihu
încât, anual, se pot obţine cca.
33 de purcei (cu greutatea medie
la naştere destul de redusă, de 890 g). Porcii ating , la vârsta de 8 luni, greutatea corporală de
cca. 85 kg.
Avându-se în vedere că, de la o scroafă se pot îngrăşa, anual, peste 30 de porci, se
poate sconta pe cca. 2550 kg şi la o vârstă de reproducere destul de redusă (cca. 7-8 luni),
acţiunea prezentând foarte mare interes pentru amelioratori. De menţionat că, de la rasele
noastre, specializate, se pot îngrăşa anual cca. 18 porci, deţinînd cca. 1980 kg greutate (18 x
110 = 1980), deci o diferenţă, în minus, de 570 kg. Proporţia relativ redusă de carne în
carcasă, la porcinele Meishan (cca. 45%), se poate corecta prin încrucişări cu vieri terminali;
însuşirea având un coeficient mare de heritabilitate.
În ţara noastră, tendinţa generală este ridicarea productivităţii şi mai puţin sporirea
efectivelor, factorul limitativ fiind asigurarea de furaje concentrate, îndeosebi cereale. În
consecinţă, se pune problema exploatării eficiente a materialului biologic existent şi a spaţiilor
construite, din unităţile industriale. Capacitatea anuală de îngrăşare, în unităţile industriale,
aparţinînd fie statului, fie altor forme de organizare, este de cca. 8,5 mil. capete (150-de
complexe industriale).
Pentru sfârşitul anului 2010, efectivele de porcine sunt estimate la 10,0 mil.animale,
din care, în unităţile intensiv-industriale cca 790 mii, revenind cca. 33 kg carne pe locuitor,
într-un an.
O altă tendinţă în creşterea suinelor este producerea de porci hibrizi, având la bază
unele linii consangvine, din cadrul aceleiaşi rase sau din diferite rase. Această acţiune este
coordonată de firme specializate, scopul principal fiind rentabilizarea, rezultată atât din
procesul de creştere cât şi din livrarea de carcase cu proporţii mari de carne. Numărul de
metişi, sau hibrizi, reprezintă, în prezent, cca. 90%, iar 10% din animale sunt de rasă curată.
În viitorul apropit, se prevede extinderea creşterii şi îngrăşării porcinelor, în ferme
mai mici ale unor investitori particulari (5000- 9000 cap/an), variantă în care se poate utiliza
mai raţional forţa de muncă a unei regiuni din mediul rural, se induce managementul nepoluat
al dejecţiilor şi chiar folosirea diverselor resurse furajere, alături de sporirea valorii nutritive a
acestora, prin diferite tratamente şi prelucrări simple. Creşterea în efective mai reduse, scade
din importanţa efectului bolilor contagioase, deoarece animalele sunt izolate în gospodării ale
populaţiei, diminuându-se şi din efectele negative ale poluării mediului înconjurător.
Problemele principale, pentru viitor, le vor constitui: producerea de purcei înţărcaţi, de
grăsuni şi chiar material de prăsilă. Pentru aceasta, se preconizează înfiinţarea sau organizarea
de unităţi specializate în producerea purceilor, iar altele în producerea atât a metişilor trirasiali
sau tetrarasiali pentru îngrăşare, cât şi de scrofiţe F1, pentru reproducţie (acestea din urmă
aparţinând statului).
Dat fiind specificul exploatării în gospodăriile cu efective reduse, se preferă animalele
uşor colorate, pentru a rezista la edemul solar (metişi cu Duroc, Hampshire, chair Marele
negru etc.). Linia generală este ca fiecare familie sau asociaţie de familii, să crească porcine
pentru cerinţele personale şi să livreze la abatoare surplusul de animale îngrăşate, având la
bază resursele proprii de furaj pentru îngrăşare, urmând ca reţetele pentru categoriile tinere
(sugari, înţărcaţi etc.) să fie produse în unităţile speciale.
În concluzie, România are condiţii naturale, tehnice şi economice, precum şi resurse
umane favorabile unei dezvoltări raţionale a producţiei animale, în cadrul unui circuit normal
20
sol-plantă-animal-sol, cu efecte benefice majore asupra economicităţii şi stabilităţii
ecosistemelor.Este însă necesară plasarea armonioasă a acestui domeniu de producţie, în
cadrul general al strategiei producţiei agricole şi al economiei naţionale, iar pe termen scurt şi
mediu o susţinere substanţială, prin facilităţi financiare reale.
CAPITOLUL 2
ORIGINEA ŞI EVOLUTIA SUINELOR
2.1. Originea şi clasificarea zoologică a suinelor

Primele animale asemănătoare suinelor au apărut în era terţiară, identificându-se prin
forma Coryphodon (după Duerst), care-l fixează în eocen, sau formele Paleochoerus şi
Hyotherium (după Stehlin), care-l fixează în oligocen.
Specia actuală, Sus domesticus, îşi are originea din două specii de porci sălbatici: Sus
scrofa ferus (mistreţul european) şi Sus vittatus (mistreţul asiatic), deci o origine difiletică.
După alţi autori (Ulmanski şi colab.) se apreciază că ar fi existat şi a treia specie, Sus
mediterraneus, din care au provenit unele rase de suine din sudul Europei, printre care şi
Mangaliţa. Originea trifiletică este încă mult discutată.
Procesul de domesticire s-a efectuat cu cca. 4000 ani î.e.n., în Asia, şi cu cca. 3000
ani î.e.n. în Europa. Multe scrieri chinezeşti atestă existenţa porcilor, deja domesticiţi, cu
peste 3000 ani î.e.n., alături de unele figurine cioplite din piatră foarte asemănătoare cu porcii.
Motivul principal al domesticirii la constituit necesitatea omului de a poseda şi de a-
şi crea o rezervă permanentă de carne şi chiar de grăsime. În urma domesticirii, din mistreţul
asiatic au rezultat porcii primitivi asiatici, iar din mistreţul european, porcii primitivi
europeni. Domesticirea a fost rezultatul activităţii populaţiilor umane stabile şi nu migratoare,
deoarece suinele nu suportă deplasările pe distanţe mari.
De menţionat că, domesticirea suinelor s-a efectuat într-un timp îndelungat,
parcurgându-se următoarele etape: captivitatea, îmblânzirea şi domesticirea propiu-zisă. Din
speciile sălbatice au rezultat iniţial populaţii primitive de suine.
Printre primele porcine primitive din Asia au fost porcul Chinezesc cu mască (cu o
vechime de cca. 5000 ani), alături de porcul Siamez, iar în Europa porcul Celtic, porcul
Palatin şi chiar porcul Stocli.
De menţionat că, centrul european de domesticire a posedat două subcentre: unul
situat în zona Mării Baltice şi altul în zona sau jurul Mării Mediterane.
Din punctul de vedere al clasificării zoologice, specia actuală de suine face parte din:
 încrengătura Vertebrata;
 clasa Mammalia;
21
 ordinul Ungulata;
 subordinul Paricopitate;
 familia Suidae;
 subfamilia Suinae;
 genul Sus, cu specia Sus domesticus (pentru rasele actuale).
Pentru clarificarea unor elemente ale evoluţiei la specia suine prezentăm, pe scurt,
unele genuri şi specii din familia Suidae.
Familia Suidae – Această familie cuprinde suine, atât în stare sălbatică, cât şi
domesticite, grupate în trei subfamilii: Taiasuinae, Babirusinae şi Suinae.
Subfamilia Taiasuinae este reprezentată de “porcul Pecari” (Dicotyles torguatus),
care se găseşte şi în zilele noastre, sub formă sălbatică, în America de sud.
Este unul din cei mai mici reprezentanţi ai familiei Suidae, cu talia (înălţimea la grebăn) între
30-40 cm şi lungimea corpului între 80-90.
Corpul este de culoare brună, cu un guler
alb în jurul gâtului şi cu zone albe în
jurul ochilor. Părul este aspru. Stomacul
este tricompartimentat, posedă 38 de
dinţi, cu prolificitate redusă (între 2-3
purcei).
Suinele din această subfamilie nu au fost
domesticite datorită însuşirilor biologice
şi productive scăzute.
Subfamilia Babirusinae – cuprinde
genuri existente numai în stare sălbatică,
având ca reprezentant “porcul cerb” (Sus
Fig. 4 Dicotyles torguatus
babirussa), care trăieşte în Sud-estul
Asiei,arhipelagul Malaez. Această specie este cea mai masivă din familia Suidae, având
greutatea corporală, în starea de adult, de peste 250 kg.
Denumirea de “porc cerb” este
atribuită deoarece caninii de pe
maxilarul superior sunt foarte
dezvoltaţi şi răsuciţi spre regiunea
feţei.
Corpul este cilindric, linia
spinării convexă, pielea groasă şi cu
falduri, fără păr. Aparatul digestiv este
bine adaptat pentru prelucrarea
furajelor fibroase şi masă verde, în
proporţii mari.
Posedă numai 32 dinţi,
prolificitate redusă (1-2 purcei la Fig.5 Sus babirussa
fătare), iar carnea este comestibilă.
22
Subfamilia Suinae – cuprinde cinci genuri: Phacochoerus, Patamochoerus,
Hylochoerus, Porcula şi Sus. Aceste genuri au dat naştere porcilor domestici, fiind denumiţi
şi “porci adevăraţi”.
1. Genul Phacochoerus cuprinde animale de talie mare, cu înălţimea de cca. 75 cm şi
lungimea corpului de peste 140 cm. Ca reprezentant este Porcul african cu negi, asemănător
oarecum cu hipopotamul, prin conformaţia părţii anterioare a corpului.
Deasupra nărilor şi în dreptul ochilor are

excrescenţe (negi), iar în regiunea
genunchilor prezintă calozităţi, datorate
poziţiei tipice la râmat pentru procurarea
hranei. Are o culoare brună sau galben
murdară. Posedă 32 de dinţi, iar caninii
sunt dezvoltaţi lateral. Părul este bogat.
2. Genul Patamochoerus este
reprezentat de 2 specii, mai importante
fiind Patamochoerus penicillatus, răspândit
în ţinuturile de coastă din Africa, de talie
mijlocie, cu membre puternice, agili în Fig.6 Phacochoerus sp.
mers şi rezistent la deplasări pe distanţe
relativ mari, aducând pagube culturilor de
manioc.
Părul are culoarea galben-roşcată şi
formează smocuri de fire lungi în vârful
urechilor.
Se mai numeşte şi “porcul de râu”.
Are prolificitatea redusă, însă carnea este
de foarte bună calitate, fiind un vânat
apreciat.
Fig.7 Patamochoerus penicillatus
3. Genul Hylochoerus face trecerea de la genul Phacochoerus la genul Sus, având
caractere intermediare. Ca reprezentant este “porcul de junglă” identificat relativ recent în
pădurile virgine din Africa.
4. Genul Porcula (porcii pitici) cuprinde specii de talie joasă, fără importanţă
economică. Din aceştia au provenit “porcii chinezeşti pitici”, utilizaţi mai mult în cercetare.
5. Genul Sus cuprinde mai multe specii, fiind importante două dintre ele:
 Sus scrofa ferus (mistreţul european).
 Sus svittatus (mistreţul asiatic).
Ambele specii se menţin şi în prezent în stare sălbatică. După unele păreri, cele două
specii ar fi descins dintr-un strămoş comun, iar deosebirile morfologice şi fiziologice s-ar
datora condiţiilor naturale cu totul deosebite în care au evoluat de-a lungul mileniilor.
Afirmaţia este oarecum uşurată de faptul că metişii dintre aceste specii sunt fecunzi.
23
2.2. Caracterizarea speciilor sălbatice

Teoria originii difiletice este cea mai acceptată în prezent, având drept rezultat specia
actuală, Sus domesticus, care stă la baza suinelor primitive, a raselor de formaţiune veche, de
formaţiune nouă şi a celor perfecţionate sau moderne.
Sus scrofa ferus (mistreţul european)

Mistreţul european este foarte răspândit în Europa, atât în zonele de deal cât şi în cele
de stepă. Este un animal omnivor, care se hrăneşte cu fructe de pădure (ghindă, jir etc.)
completate ocazional cu unele culturi agricole (cartofi, porumb etc.) producând pagube. Mai
recent, a fost identificat şi în nordul Africii.
Carnea este de foarte bună calitate, ceea ce a făcut ca, în trecut, şi chiar în prezent, să
constituie un vânat mult căutat. Este un animal robust, de talie mare care, în stare de adult,
atinge o greutate de 200-250 kg şi o longevitate de 25-35 ani. Conformaţia corporală se
caracterizează prin forme înguste.
Capul este mare, turtit lateral, cu
râtul lung şi profilul drept, iar urechile
sunt mici, mobile şi purtate în sus.
Linia superioară a trunchiului este
descendentă, deoarece trenul anterior este
foarte dezvoltat, mai ales la masculii
adulţi.
De remarcat că numărul vertebrelor
şi forma osului lacrimal au rămas
neschimbate până la rasele actuale
perfecţionate (cu excepţia rasei Landrace).
Membrele sunt lungi şi puternice.
Corpul este acoperit cu păr des,
lung, aspru şi îndesit pe timp de iarnă cu Fig.8 Sus scrofa-ferus
subpăr, de culoare brună cu nuanţe diferite, iar în regiunea grebănului şi a părţii superioare a
gâtului la adulţi se formează o coamă.
Femelele devin apte pentru reproducţie la vârsta de 13-18 luni, căldurile apărând în
perioada noiembrie-decembrie, iar gestaţia durează între 120-140 zile (deci parturiţia are loc
primăvara). Prolificitatea este de 6-8 purcei (uneori 4), alăptarea durează 3-4 luni, timp în care
purceii îşi schimbă culoarea corpului (dungile longitudinale de culoare albă-murdară, cu care
se nasc, dispar la 3-4 săptămâni).
Mistreţul este un animal de turmă, care trăieşte în grupe de 30-40 indivizi de vârste diferite,
cu excepţia masculilor adulţi, care duc o viaţă solitară. Turma sau grupa este condusă de o
femelă adultă. Adulţii sunt destul de temuţi pentru multe animale sălbatice.
Sus vittatus (mistreţul asiatic)

Mistreţul asiatic a stat la baza formării porcinelor primitive din Asia şi se
caracterizează prin talie şi masă corporală mai reduse decât cel european. Corpul are o formă
mai mult cilindrică, iar cele două trenuri (anterior şi posterior) nu sunt aşa de diferenţiate între
ele. Capul este mai scurt şi cu profilul concav, iar oasele feţii şi frunţii sunt mai largi.
24
Osul lacrimal este mai scurt şi mai lat decât la mistreţul europan. Părul este mai scurt,
mai rar şi de culoare brună închis. În ansamblu, mistreţul asiatic este mai puţin agil decât cel
european şi cu o vigoare ceva mai scăzută.
Prolificitatea este mai mică, de 3-4 purcei la fătare, însă se îngraşă mai uşor,
valorificând bine o gamă largă de furaje, inclusiv cele verzi.
Carnea şi grăsimea posedă un
gust şi miros caracteristic. Din această
specie a descins direct porcul
chinezesc cu mască, care se creşte şi
astăzi ca rasă primitivă.
Fig.9 Sus vittatus
2.3. Modificări survenite în urma domesticirii şi perfecţionării

În urma procesului de domesticire şi apoi de perfecţionare, la suine s-au înregistrat
unele diferenţieri nete între formele sălbatice şi actualele rase, atât în ceea ce priveşte
însuşirile morfologice cât şi cele fiziologice. Majoritatea diferenţierilor au fost şi sunt în
favoarea omului, mai puţin în privinţa rezistenţei animalului la condiţiile vitrege de mediu şi
la boli.
Modificări morfologice
Masa corporală a suferit unele modificări fluctuante, în sensul că, la speciile sălbatice
a fost mai mare, la porcinele primitive a fost ceva mai redusă, înregistrându-se apoi, din nou,
creşteri atât ale taliei cât şi ale greutăţii corporale (datorită selecţiei şi a altor procedee).
Capul a devenit mai uşor, mai surt şi mai larg, cu profilul variabil (de la drept la
ultraconcav), iar urechile sunt de forme şi dimensiuni diferite.
Forma generală a trunchiului s-a apropiat de cea cilindrică, fiind mai larg, mai lung şi cu
osatura mai fină, iar pielea este mai subţire. Culoarea părului s-a modificat, devenind din cea
brună (tipică formelor sălbatice) în culori foarte variabile: albă, neagră, roşcată, bălţată etc.
Aparatul digestiv a suferit modificări , în sensul că intestinele s-au alungit mult, pentru
mărirea capacităţii de digestie şi sporirea eficacităţii absorbţiei substanţelor nutritive, iar dinţi
şi-au achimbat structura şi forma.
Ţesutul conjunctiv subcutanat s-a redus simţitor, crescând proporţia de ţesut adipos.
Glandele mamare s-au mărit ca număr, de la 6-8 la formele sălbatice, la 12-16 la rasele
perfecţionate.
Modificări fiziologice
Activitatea sexuală s-a modificat foarte mult, încât, din animale monoestrice, au devenit
poliestrice, cu posibilitatea de a se obţine până la 2,4 fătări pe an.
25
Prolificitatea a crescut, de la 4-6 purcei la 10-12 purcei la o fătare, scontându-se pe
cca. 25 produşi obţinuţi pe an. Durata gestaţiei s-a redus de la 120-140 zile la 114-115 zile.
Precocitatea a suferit modificări în sens pozitiv; suinele sălbatice ajung la maturitatea
corporală la vârsta de 5-6 ani, pe când rasele actuale la 1,5-2,0 ani, când ating greutatea de
200-250 kg. Maturitatea sexuală este atinsă la o vârstă mult mai timpurie: la rasele
perfecţionate, la cca. 8-9 luni, pe când la formele sălbatice aceasta este la vârsta de 16-18 luni.
Valorificarea hranei s-a îmbunătăţit foarte mult; de la 6-7 UN utilizate pentru
realizarea a 1 kg spor de creştere în greutate vie, la suinele puţin ameliorate, la 3,5-4,0 UN, la
unele rase, şi chiar mai puţin la hibrizii perfecţionaţi (cca. 2,5 UN).
Capacitatea de alăptare la scroafe a crescut; de la 20-22 kg la rasele primitive la 55-60
kg la cele “materne” specializate.
Carnea şi grăsimea s-au îmbunătăţit, atât calitativ cât şi calitativ, reducându-se
proporţia de grăsime şi crescând cea de ţesut muscular, iar prin însuşirile organoleptice
superioare se dă posibilitatea obţinerii unor preparate variate, mult apreciate de consumatori.
În urma procesului de domesticire şi apoi de perfecţionare a raselor de suine s-au
înregistrat şi unele modificări nefavorabile speciei şi omului, cum ar fi: scăderea longevităţii,
de la 30-35 ani la 10-15 ani şi chiar mai puţin; reducerea rezistenţei organismului faţă de
condiţiile vitrege de mediu şi la boli, alături de diminuarea instinctului de conservare şi a
capacităţii de aclimatizare.
În activitatea de ameliorare, omul trebuie să pună în balanţă atât modificările pozitive
(în avantajul omului) cât şi cele negtive (mai ales în dezavantajul animalului), care au survenit
în procesele de domesticire şi de specializare, pentru a lua măsuri eficiente în direcţia
perfecţionării raselor de suine.
2.4. Formarea şi specializarea raselor de suine

Sus scrofa ferus şi Sus vittatus au dat naştere, în urma domesticirii, la noi forme de
suine, din care au rezultat populaţii primitive, apoi rase de formaţie nouă şi ulterior rasele
ameliorate şi perfecţionate
2.4.1. Factorii care au contribuit la formarea raselor de suine

Rasele de suine s-au format şi apoi s-au specializat sub influenţa a trei grupe de
factorii: naturali, artificiali şi social-economici.
Factorii naturali
Condiţiile naturale de mediu au acţionat în permanenţă asupra organismului speciei de
suine, soldându-se cu diferenţieri importante, privind însuşirile morfologice şi productive.
Deplasarea naturală a formelor sălbatice după hrană, a determinat ca porcinele
primitive să se localizeze în zonele noi, cu condiţii de mediu mult diferite faţă de cele iniţiale,
soldându-se cu diferenţieri cu privire la însuşirile morfologice şi biologice.
Iniţial, aceste diferenţieri, între formele sălbatice şi suinele domestice, nu erau
semnificative, deoarece şi condiţiile de mediu nu se deosebeau prea mult, inclusiv cele oferite
de om. Variabilitatea care exista între diversele forme de suine se datora, în principal, originii
diferite; fiecare strămoş imprimându-şi însuşirile morfologice respective.
26
Condiţiile diferite au determinat apariţia de noi populaţii distincte şi care, în urma unui
proces îndelungat, s-au transformat în suine cu însuşiri morfologice şi productive diferite, deci
în precursorii raselor noi.
Factorii artificiali
Migraţia popoarelor a atras după sine şi transferarea de porcine primitive, ce-i drept,
pe distanţe mai reduse, dar suficiente pentru realizarea de încrucişări între suinele locale şi
cele aduse, rezultând metişii, apoi populaţii şi, în final, noi rase.La acestea s-a adăugat şi
transportul animalelor cu vapoarele, în special din colonii îndepărtate (exemplu China).
Selecţia artificială sau dirijată a avut un aport deosebit în ridicarea performanţelor populaţiilor
de suine, mai ales în secolele XVII şi XIX.
Omul a reţinut numai indivizii cu însuşirile utile lui, pentru care s-au asigurat şi
condiţii ceva mai bune. Hrana, ceva mai îmbunătăţită, precum şi condiţiile de întreţinere mai
bune, au fost factorii artificiali externi cu influenţă foarte mare şi care, alături de selecţia
indivizilor şi potrivirea perechilor, au dus, în final, la formarea şi definitivarea unor noi rase
de suine. Pe lângă aceasta, ulterior, s-a apelat la creşterea dirijată pe bază de linii şi familii,
precum şi formarea (mai recentă) de linii consangvinizate, toate încadrate la factori artificiali,
care au definitivat obţinerea de suine specializate în anumite direcţii, deci rase perfecţionate.
Factorii sociali-economici
Fiecare orânduire socială a acţionat în mod constant şi sistematic asupra procesului de
formare a raselor de suine, motivul principal constituindu-l asigurarea cu carne a populaţiei
umane, mai ales în zonele cu climat temperat, unde se impunea şi o conservabilitate de durată.
În general, cererile de carne au fost din ce în ce mai mari, mai ales la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, impunând intensificarea activităţii de
formare de noi rase de suine.
Aspectul cantitativ, oarecum satisfăcător, a determinat ulterior şi îmbunătăţirea
calităţii carcasei, prin reducerea proporţiei de grăsime, deci formarea de rase perfecţionate
pentru producţia de carne şi, mai târziu, pentru bacon.
Problema rentabilităţii, ca important indicator economic, s-a pus şi se va pune în
continuare în creşterea suinelor, elementul principal constituindu-l valorificarea mai bună a
hranei, deoarece cheltuielile cu furajarea reprezintă peste 75% din totalul cheltuielilor
materiale. Pe această linie se înscriu şi cercetările mai recente cu privire la obţinerea de porci
hibrizi de mare productivitate.
2.4.2. Caracterizarea suinelor primitive

Suinele primitive se pot grupa, după provenienţa lor, în suine originare din Asia şi din
Europa, tratarea făcându-se în ordinea vechimii lor.
Suinele primitive din Asia
Condiţiile de mediu foarte diferite din continentul Asia, au determinat o mare
variabilitate a formelor domestice. Suinele primitive asiatice se pot grupa după foarte multe
27
criterii; în cele ce urmează s-a luat în considerare lungimea şi portul urechilor, consemnându-
se astfel:
 grupa suinelor primitive cu urechi lungi;
 grupa suinelor primitive cu urechi scurte.
Aceste forme primitive se pot întâlni şi în prezent în partea de Sud şi Sud-Est a
continentului asiatic, ele asemănându-se mult cu mistreţul asiatic (Sus vittatus).
În prezent, numai în China se pot identifica peste 100 de varietăţi şi rase de suine.
În general, suinele primitive asiatice sunt cu talia mică spre mijlocie, cu capul mic,
profilul capului uşor concav, forme corporale largi, membre scurte, iar părul este scurt şi de
culoare neagră sau bălţată.
Prolificitatea este, în general, redusă, precocitate bună, iar carnea şi grăsimea sunt de
calitate mai slabă (consistenţa grăsimii redusă şi mirosul caracteristic). De menţionat că sunt
şi suine primitive asiatice cu prolificitate bună şi chiar foarte bună.
La sfârşitul secolului XVIII, suinele primitive asiatice au fost aduse în Europa, în special în
Anglia, unde au fost încrucişate cu suinele primitive europene, contribuind într-o primă etapă
la obţinerea suinelor de formaţie veche.
Porcul chinezesc cu mască este
un reprezentat tipic, caracterizându-se
prin urechi mari, dezvoltare corporală
bună şi prolificitate foarte bună (18-20
purcei la fătare). Exemplarele adulte
prezintă, pe regiunile feţei şi frunţii
pliuri ale pielii orânduite sub formă de
mască.
Carnea şi grăsimea sunt de calitate
slabă, cu gust şi miros caracterisitc,
capacitate mică de conservare, iar
grăsimea de consistenţă moale. Această
formă a contribuit la formarea raselor Fig.10 Porcul chinezesc cu mască
europene, aducându-şi aportul la îmbunătăţirea prolificităţii şi precocităţii.
Porcul siamez este unul dintre reprezentaţii suinelor asiatice primitive cu urechi
scurte. Acesta este răspândit în zonele din Sud ale Asiei. Se caracterizează prin talie mai mică.
Prolificitatea este mai scăzută, însă are o precocitate bună.
S-a utilizat într-o mai mică măsură la formarea de rease noi, deoarece este mult
apropiat de forma sălbatică, mai ales în direcţia conformaţiei corporale.
28
Fig. 11 Porcul siamez

Suinele primitive din Europa
Suinele primitive din Europa au fost mai omogene decât cele asiatice datorită atât
condiţiilor de mediu mai uniforme, cât şi a stabilităţii formei sălbatice din care au rezultat.
Aceastea se pot grupa în:
- suine primitive de talie mare (şi cu urechi lungi);
- suine primitive de talie mică (şi cu urechi scurte).
a) Suinele primitive europene de talie mare
Iniţial, aceste suine au fost răspândite în nordul şi, parţial, în centrul Europei (Anglia,
Scandinavia, nordul Germaniei şi al Rusiei, parţial în Franţa etc.), însă în decursul timpului s-
au extins şi în alte zone, în jurul Mării Mediterane şi inclusiv în Balcani.
Animalele se caracterizează printr-o talie relativ mare şi variabilă, în funcţie de
condiţiile de viaţă, având greutatea corporală între 160-180 kg. Capul este lung, îngust şi cu
râtul ascuţit, iar profilul este drept. Urechile sunt lungi şi, uneori, acoperă parţial ochii.
Trunchiul este lung şi turit lateral, grebănul este ascuţit, spinarea convexă şi crupa
teşită.
Membrele sunt înalte, puternice, cu unghiile deosebit de rezistente. Pielea este groasă
şi acoperită cu păr lung, aspru şi des care, în regiunea grebănului, formează o coamă.
Culoarea este variabilă, de la galben închis la albă murdar.
Maturitatea sexuală este atinsă la 1,5-2 ani, prolificitatea este de 6-9 purcei la fătare.
La vârsta de 2,5 ani unele animale îngrăşate pot atinge greutatea de 250 kg. Valorificarea
hranei este slabă, consumând peste 8-9 UN/kg spor.
Carnea şi grăsimea sunt gustoase, cu conservabilitate mare. Aceste suine, pe lângă
concentrate, utilizează bine păşunea şi alte categorii de furaje ieftine şi cu conţinuturi destul
de ridicate în celuloză.
Ca reprezentant al acestei
grupe este porcul primitiv din
Germania, denumit şi “Porcul de
Marsh“ (german), care a participat la
formarea resei Edelschwein (porcul
nobil german). Acesta se caracteri-
zează prin talie înaltă, urechi mari şi
aplecate, culoare neagră, prolificitatea
între 6-8 purcei, cu carne şi grăsime
de calitate bună. Mai menţionăm şi
porcul Palatin, care s-a crescut şi în
România, până în preajma Primului Fig.12 Porcul de marş
Război Mondial.
b) Suinele primitive europene de talie mică
Aceste suine au fost răspândite în Polonia, Ucraina, Bavaria etc., fiind mai uniforme
ca format corporal şi oarecum asemănătoare cu mistreţul european.
29
În comparaţie cu cele din grupa anterioară, acestea sunt de talie mică, greutate mai
redusă, trunchiul turtit lateral, iar picioarele sunt înalte şi puternice.
Părul este abundent, gros şi de culoare variabilă: albă, neagră, roşie, bălţată etc.
Prolificitatea este între 6-8 purcei la fătare, iar scroafele sunt bune mame. Ca reprezentant al
acestei grupe menţionăm: Porcul primitiv de Hanovra, Porcul de Polonia, cel de Ucraina,
precum şi porcul Stocli (cu cele 2 varietăţi: Băltăreţul şi Stocli propriu-zis). Cel mai important
reprezentant, pentru Europa, a fost Porcul primitiv de Hanovra (sau de Bavaria), care
poseda talia mică, urechi scurte,
culoare brună-roşcată, forme
corporale înguste, prolificitatea între
7-8 purcei, rezistenţa organică bună
şi carnea de foarte bună calitate. Era
considerat un consumator bun de
păşune şi alte categorii de furaje
suculente (cartofi, sfeclă, dovleci
etc.), însuşiri care se regăsesc parţial
şi la rasa Edelschwein.
Fig. 13 Porcul primitiv de Hanovra
2.4.3. Rasele de suine de formaţiune veche

Se consideră că rasele de formaţiune veche s-au format în Europa, în urma
încrucişărilor suinelor primitive europene cu cele asiatice, alături de unele acţiuni de selecţie
(uneori nedirijate), precum şi o hrănire ceva mai abundentă, cu furaje concentrate.
Zonele de formare corespund ţărilor mediteraniene, aparţinătoare, la timpul respectiv,
Imperiului Roman, rasele respective fiind cunoscute şi sub numele de “rase romane”.
Perioada de formare a fost cuprinsă din antichitate şi până în secolul al XVII-lea.
FRANÇOIS CHAMOUX (1985), consemnează în “Civilizaţia elenistică” faptul că, în
Grecia antică, în secolele III şi II î.Hr., pentru conferirea calităţii de cetăţean al Atenei, se
apela la unele formule nu prea juridice, printre care şi “oferirea unui purcel sau a unei cantităţi
de cărbune” în schimbul unui asemenea certificat sau diplomă, ceea ce dovedeşte că porcinele
constituiau un important produs pentru necesităţile zilnice de hrană.
Din această grupă mai importante sunt:
- rasa Napolitană;
- rasa Portugheză
Ambele rase se întâlnesc şi
astăzi în zonele respective, dar în
efective foarte reduse. Ele au mare
importanţă, deoarece au participat
direct, la vremea respectivă, la
formarea unor rase noi în Anglia.
Suinele din această grupă se
caracterizează printr-o talie şi greutate
30
corporală intermediare, faţă de
porcinele primitive, cu trunchiul Fig.14 Rasa Napolitană
cilindric, cu păr scurt şi de culoare
diferită (în general închise).
Prolificitatea a fost între 8-9 purcei, constituţia a variat spre fină şi cu rezistenţă
organică mare.
De menţionat că rasele de formaţiune veche din Balcani au fost direcţionate mai mult
pentru producţia de grăsime (aşa cum este rasa Mangaliţa), însă au avut o prolificitatea mai
redusă (5-6 purcei). Animalele din această rasă valorificau bine păşunea.
Au fost animale rustice, foarte rezistente la condiţiile vitrege de mediu şi puţin
pretenţioase la hrană. Alături de Mangaliţa, au mai făcut parte rasele Sumadia (din
Iugoslavia), Bacony şi Şişka (din Ungaria), porcul Albanez etc.
Aria de răspândire a raselor de formaţiune veche s-a restrâns foarte mult, deoarece au
fost animale slab productive; ele fiind utilizate astăzi doar ca “bănci de gene” pentru sporirea
rezistenţei organice, excepţie făcând rasa Mangaliţa căreia i se acordă în ultimul timp atenţie
productivă datorită calităţii dietetice a grăsimii sale.
2.4.4. Rasele de suine de formaţie nouă

Crearea raselor de suine de formaţie nouă a constituit un proces relativ rapid, începând
cu secolul al XVIII-lea, având menirea îmbunătăţirii însuşirilor productive şi economice.
Accentul s-a pus pe următoarele însuşiri:
- valorificarea mai bună a hranei;
- ridicarea prolificităţii;
- îmbunătăţirea calităţii cărnii (inclusiv sporirea randamentului la sacrificare).
De o deosebită importanţă au fost factorii social-economici, elementele mobilizatoare
şi dinamizatoare constituindu-le:
- cerinţele mereu crescânde ale consumatorilor pentru carnea slabă;
- reducerea preţului de cost;
- uniformizarea obţinerii producţiei de carne pe tot parcursul anului etc.
Una din ţările iniţiatoare a fost Anglia, care dispunea, la momentul respectiv, de multe
colonii şi de o experienţă avansată în creşterea animalelor, în general, şi în creşterea suinelor,
în special.
În această etapă nouă în dezvoltarea creşterii suinelor, crescătorii au căutat să
introducă metode noi de lucru în procesul de ameliorare. S-a pus un accent deosebit pe
selecţie, pe folosirea împrecherilor dirijate, pe îmbunătăţirea factorului hrană şi, în final, chiar
pe creşterea pe bază de linii şi familii zootehnice.
Toate aceste tehnici de lucru au fost aplicate în mod ştiinţific, având drept consecinţă
modificările substanţiale ale însuşirilor morfologice şi productive la rasele nou create.
Rasele de suine de formaţie nouă s-au extins rapid în numeroare ţări din Europa şi
chiar pe alte continente. Pasiunea crescătorilor englezi şi baza materială foarte bună au
contribuit în mare măsură la obţinerea raselor de suine de formaţie nouă. Ca metodă de
obţinere, suinele de formaţie nouă, s-au format, în principal, prin încrucişarea suinelor
31
primitive din Europa cu cele din Asia, alături de unele încrucişări ale acestora cu rase de
formaţiune veche, toate fiind secondate de o selecţie şi o hrănire adecvate.
În prima etapă, crescătorii englezi au importat suine din grupa romanică (Napolitană,
Portugheză etc.) apoi suine primitive din Asia (Porcul chinezesc cu mască), pe care le-au
încrucişat cu porcinele locale, obţinânduse noi rase, ca: Leicester, Essex şi Micul alb.
Desigur că, alături de încrucişări, s-a apelat şi la selecţia severă a indivizilor cu însuşiri
dorite. Se presupune că s-a utilizat într-o oarecare măsură şi consangvinizarea, pentru
consolidarea caracterelor dorite sau utile omului.
Aceste rase se diferenţiază mult faţă de cele care au participat la formarea lor, în
sensul că, precocitatea şi prolificitatea s-au îmbunătăţit simţitor. Conformaţia s-a modificat în
direcţia producţiei de carne, crescând randamentul la sacrificare şi chiar s-au pus bazele
producerii unui porc cu “carne slabă” (extremităţile s-au redus mult).
În unele ţări s-au pus la punct şi variantele mixte, de carne-grăsime, deci în funcţie de
preferinţele consumatorilor.
2.4.5. Rasele de suine perfecţionate (ameliorate)

În categoria raselor de suine perfecţionate, sau ameliorate, sunt incluse şi unele rase
actuale, ele având la bază rasele de formaţiune nouă, la care s-a continuat munca de
ameliorare, în strictă concordanţă cu cerinţele consumatorilot pentru “carnea slabă”.
Etapizat, s-au format două grupe de rase perfecţionate, şi anume:
- rase de suine de formaţie nouă, devenite amelioratoare;
- rase de suine moderne, sau perfecţionate.
În prima categorie se include majoritatea raselor englezeşti, care s-au format de la
începutul secolului al XIX-lea.
În procesul de formare s-a apelat la practicarea încrucişărilor pentru crearea de rase
noi, a creşterii în rasă curată, a consangvinizării şi creşterii pe bază de linii şi familii
zootehnice, toate aceste acţiuni fiind completate cu o selecţie riguroasă şi o alimentaţie
raţională.
Aceste rase s-au extins (la timpul respectiv) pe teritorii foarte mari, unele menţinându-
se şi în prezent; crescătorii preferându-le chiar faţă de cele moderne.
Mai importante din această grupă sunt rasele: Marele negru, Marele alb, Mijlociul alb,
Berskhire, Wessex etc.
De menţionat că, rasa Marele alb, a fost şi este foarte mult răspândită, pe întreg globul,
datorită însuşirilor biologice şi productive bine consolidate, pentru toate categoriile de unităţi.
Este rasa cu fondul genetic cel mai bine consolidat.
În cea de-a doua categorie se includ rasele formate la începutul secolului al XX-lea,
cu precădere între cele două războaie mondiale şi chiar în prezent.
În procesul de formare s-a apelat la rasele de formaţiune nouă, devenite amelioratoare,
utilizându-se cele mai moderne tehnici de lucru şi progresele obţinute în biologie. În cadrul
acţiunii de ameliorare şi apoi de perfecţionare a raselor, s-au utilizat cu succes liniile
consangvinizate.
În prezent, se poate vorbi de un anumit grad de specializare a raselor pentru “carnea
slabă”, sau pentru producţia de bacon.
32
În Europa s-au format următoarele rase: în Germania, rasa Edelschwein, în
Danemarca, rasa Landrace, în Belgia, rasele Piétrain şi Landrace belgian, în România, Porcul
alb de Ruşeţu, precum şi o serie de rase în ţările C.S.I.
În America s-au format rasele: Hampshire, Chester-White, Duroc, Minnesota,
Montana etc.
Rasele moderne se caracterizează, în ansamblu, printr-o bună dezvoltare corporală, în
sensul că realizează dimensiuni de lungime apreciabile. Se mai remarcă alungirea trenului
mijlociu, sub formă de cilindru lung, iar trenul posterior este foarte dezvoltat, toate tinzând la
forma de pară a corpului. La animale se înregistrează greutăţi corporale mari mari, în perioade
scurte de timp, valorificarea hranei este superioară; iar unele rase de culoare închisă se
pretează şi la creşterea pe păşuni, altele în complexe intensiv-industriale – variante de
exploatare care ridică rentabilitatea unităţilor crescătoare.
Toate rasele moderne sunt utilizate pentru obţinerea de “porci hibrizi”, prin scheme de
încrucişare între linii consangvine, bine puse la punct de către firme specializate.
33
CAPITOLUL 3
ÎNSUŞIRILE MORFOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE

ALE SUINELOR
3.1. Insuşirile morfologice generale
Însuşirile morfologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte

animale de fermă. Principalele însuşiri morfologice sunt: dezvoltarea corporală, conformaţia
corporală şi culoare (părului şi a pielii). Pe baza acestor însuşiri se apreciază constituţia şi
tipurile morfo-productive.
3.1.1. Dezvoltarea corporală

În aprecierea dezvoltării corporale se ţine seama de două grupe de însuşiri:
- masa corporală (sau greutatea);
- dimensiunile corporale.
a) Masa corporală reprezintă elementul principal în aprecierea dezvoltării corporale,
fiind cunoscută şi sub denumirea de greutate corporală, exprimată în kg şi grame.
Aceasta se determină prin cântăriri individuale la anumite vârste, fiind o lucrare de
bază a selecţiei şi edificatoare în procesele de creştere şi îngrăşare.
Valorile recoltate ne furnizează date privind evoluţia ameliorării suinelor prin
performanţele de producţie, acestea trebuind analizate în funcţie de rasă, sex, vârstă, scopul
producţiei şi condiţiile concrete din unitate.
Porcinele se cântăresc la naştere, la vârsta de 21 de zile, la înţărcare, la intrarea şi
ieşirea din testare, lunar la tineretului de reproducţie şi anual la reproducătorii adulţi.
- Cântăririle la naştere se efectuează în primele 24 de ore de la fătare. Concomitent
cu această acţiune se evidenţiază şi numărul purceilor fătaţi pentru aprecierea prolificităţii
scroafei. Greutatea medie a purceilor la fătare este de 1,2 kg; indivizii sub 800 g la scroafe şi
sub 700 g la scrofiţe se consideră neviabili (se păstrează numai în unităţi cu efective reduse şi
cu posibilităţi de hrănire individuală). Pe baza greutăţilor individuale se apreciază
uniformitatea lotului de purcei la naştere, însuşire morfofiziologică foarte importantă pentru
specia suine. Intre greutatea corporală a purceilor la naştere şi evoluţia ulterioară a greutăţii
34
corporale la diferite vârste este o corelaţie strâns pozitivă, coeficientul de corelaţie (r) fiind de
+0,83 (de la naştere la vârsta la 21 zile).
- Cântărirea la vârsta de 21 zile se efectuează individual la întreg lotul de purcei
aparţinător aceleaşi scroafe. Pe baza greutăţii totale a lotului se apreciază capacitatea de
alăptare a scroafelor, însuşire foarte importantă pentru aprecierea animalelor de reproducţie.
Greutatea indivizilor la această vârstă este, în medie, de 4,5 kg, însă mai mare la
metişii şi hibrizii de mare productivitate. Cu această ocazie se determină şi numărul de purcei.
Uniformitatea greutăţii corporale individuale la această vârstă ne confirmă o bună capacitate
de alăptare a mamei.
- Cântărirea la înţărcare se efectuează, de asemenea, individual şi constituie un
indicator de bază în estimarea evoluţiei ulterioare a dezvoltării corporale. Vârsta la care se
face înţărcarea diferă de la unitate la unitate, cea mai des întâlnită fiind la 35 zile pentru
unităţile de producţie şi la 42 zile la unităţile producătoare de material de prăsilă. În sistem
semiintensiv înţărcarea se mai face şi la 56 de zile, iar în cele în care secexploatează hibrizi de
mare productivitate, vârsta se poate reduce la 28 şi chiar 21 zile. Se determină şi numărul de
purcei înţărcaţi, care este un element de bază în aprecierea fertilităţii femelelor de reproducţie.
- Cântărirea la intrarea în testare se face individual la vârsta de 91±3 zile, greutatea
variind între 20-25 kg, în funcţie de rasă, sex şi condiţii de furajare. De menţionat că,
greutăţile corporale de peste 22 kg corelate cu dimensiunile mari de lungime (a corpului şi a
trunchiului) influenţează pozitiv calitatea carcasei la animalele îngrăşate şi sacrificate,
predominând carnea în detrimentul slăninei.
- Cântărirea la ieşirea din testare se face individual la vârsta de 182±3 zile, când
animalul posedă cca. 90 kg. Pe baza diferenţei dintre greutatea la ieşirea din testare şi cea de
intrare la testare se determină sporul de creştere în greutate vie, sporul mediu zilnic şi
consumul de furaje/kg spor.
În prezent, se determină numai greutatea individuală la ieşirea din testare, deci la
vârsta de 182±3 zile (lucrare care se efectuează săptămânal).
Tineretul de reproducţie se cântăreşte în continuare lunar, până la intrarea în efectivul
matcă, iar reproducătorii adulţi anual. Porcinele supuse îngrăşării se cântăresc lunar, în grupe
de 10-15 animale, pentru determinarea sporului de creştere şi justificarea consumului de
furaje.
b) Dimensiunile corporale se determină numai la viitorii reproducători prin
măsurători la diferite vârste, fiind obligatorii cele recoltate la ieşirea din testare şi anual la
reproducători (în lucrările de selecţie).
Principalele dimensiuni corporale sunt: lungimea corpului, lungimea trunchiului,
înălţimile la grebăn şi la crupă, perimetrele fluierului şi ale toracelui, precum şi adâncimea
toracelui. Pe baza lor se calculează şi se interpretează diferiţi indicii corporali.
Toate datele cu privire la masa corporală şi dimensiunile corpului se înregistrează în
registre şi evidenţe zootehnice (tehnica de lucru este prezentată în cadrul îndrumătorului de
lucrări practice).
3.1.2. Conformaţia corporală
35
Conformaţia corporală constituie o altă însuşire morfologică importantă şi rezultă din
analiza regiunilor corporale, atât separată, cât şi a grupelor de regiuni legate între ele morfo-
fiziologic, iar în final se apreciază armonia de ansamblu. Analiza se face prin aprecierea
exteriorului, având la bază legătura dialectică între formă şi conţinut. Această însuşire este în
strânsă legătură cu constituţia şi rezistenţa organică a suinelor. La suine, însuşi corpul
animalului reprezintă producţia principală, ceea ce simplifică mult aprecierea zootehnică.
Conformaţia corporală condiţionează tipul morfo-productiv al unei rase, iar în cadrul
acesteia se diferenţiază populaţii sau linii specializate la care se pot evidenţia anumite forme
de producţie.
Aprecierea exteriorului se face, de regulă, la animalele în stare de întreţinere de
reproducător, deci la cele cu dezvoltarea bună a scheletului şi a musculaturii, precum şi la cele
sănătoase.
În acţiunea de ameliorare trebuie să se ţină cont de însuşirile de exterior, deoarece în
unele cazuri se pot semnala slăbirea constituţiei. Cel mai tipic exemplu îl oferă rasa Yorcul
mic, rasă foarte precoce, dar la care insistându-se unilateral pe ridicarea precocităţii s-a
neglijat exteriorul, ducând în final la unele defecte de conformaţie (profilul capului
ultraconcav, osatura prea fină şi rezistenţă organică scăzută). Slăbirea constituţiei, ca urmare a
unei selecţii unilaterale, a fost sesizată şi în cazul varietăţii blonde din cadrul rasei Mangaliţa.
Acţionându-se prea insistent asupra îmbunătăţirii precocităţii animalelor şi neluându-se în
considerare consecinţele asupra conformaţiei corporale, s-a ajuns la slăbirea considerabilă a
constituţiei, materializându-se prin apariţia unor defecte de aplomb şi chiar cu scăderea
rezistenţei organice.
Studiul analitic al regiunilor corporale se face în cadrul lucrărilor practice; în cele ce
urmează se vor face unele aprecieri generale ale conformaţiei, pe părţi corporale.
Conformaţia părţii anterioare are importanţă mai redusă, deoarece în urma sacrificării
din aceasta rezultă carne de calitate inferioară (la cap) şi medie (de la gât). Carne de calitate
superioară ne este oferită doar de şunca anterioară, deci de regiunile spetei şi braţului, precum
şi de cea de la grebăn.
Studiul conformaţiei corporale a acestei părţi (în special a capului) ne oferă date
importante cu privire la rasă, dimorfismul sexual, precocitate, constituţie şi chiar asupra stării
de sănătate, indicându-ne uneori şi condiţiile beneficiate anterior pentru creştere.
În general, la porcinele ameliorate şi perfecţionate capul este mai redus ca mărime, cu
regiunile frunţii şi feţei mai largi şi cu profilul uşor concav (mai rar drept).
Profilul ultraconcav nu este de dorit deoarece incomodează animalul la prehensiunea
hranei, în respiraţie şi la păşunat.
Indivizii cu formele înguste şi ascuţite ale oaselor capului nu sunt acceptaţi în lucrările
de selecţie. De asemenea, profilul drept nu este de dorit, aceasta indicând primitivitate şi
neameliorare, cu excepţia raselor Landrace şi Hampshire.
Urechile, prin portul şi mărimea lor, constituie repere pentru încadrarea în rase sau
grupe de metişi, nepreferându-se cele prea mari şi aplecate, deoarece incomodează animalul la
vedere.
Gâtul trebuie să fie cât mai bine îmbrăcat în muşchi, nici prea lung, dar nici scurt, iar
în secţiune transversală să fie cât mai apropiat de forma cilindrică, sau uşor eliptică (rasa
Landrace posedă gâtul relativ lung şi uşor eliptic). Acesta trebuie să fie prins corect de cap şi
36
trunchi, fără zone evidente de demarcaţie (acestea indică greşeli în hrănirea animalului şi
slăbirea constituţiei).
Aşa după cum s-a menţionat, capul şi gâtul trebuie să aibe dimensiuni cât mai reduse,
însă se va avea grijă ca prin selecţie să nu se depăşească limitele fiziologice normale.
Regiunile spetei şi braţului, care formează şunca anterioară, trebuie să fie cu bazele
anatomice normal dezvoltate, bine îmbrăcate în muşchi, iar direcţiile membrelor anterioare să
se încadreze în liniile de aplomb normale.
Starea de sănătate ne este indicată şi prin analiza discului râtului, alături de
temperatura pavilioanelor urechilor: discul râtului este uscat şi cald la animalele bolnave, iar
urechile sunt de asemenea calde (la palpare).În cazul în care capul animalului este
disproporţionat (mai mare) faţă de corpul acestuia (în ansamblu), ne poate duce la concluzia
că în perioada de creştere condiţiile au fost precare, în special cele de natură alimentară.
Trenul anterior s-a redus considerabil, ca urmare a proceselor de selecţie, aşa încât în
prezent acestea reprezintă cca. 30% din greutatea corporală, faţă de 70% cât se înregistra la
formele sălbatice şi la unele porcine primitive (fig.13).
La trenul mijlociu se va avea în vedere ca toate regiunile să fie mai lungi şi largi,
concurând la forma de cilindru lung. Regiunile de pe linia dorsală, să fie cât mai bine
îmbrăcate în muşchi, în special regiunile spinării şi şalelor, deoarece oferă carne de calitate
superioară (cotlet şi antricot).
Profilul corpului, apreciat prin
configuraţia liniei superioare (sau
dorsală), cuprinzând regiunile
grebănului, spinării şi şalelor, trebuie
să fie drept şi uşor ascendent, cu
excepţia unor rase americane (Duroc,
Hampshire şi Chester-White) la care
este convex. Arcuirea liniei spinării,
după selecţionerii americani, este o
modalitate de alungire a trunchiului.
Regiunile de pe linia
abdominală de asemenea, trebuie să
fie cât mai lungi şi largi, pentru a oferi
o bază suficientă de prindere a
ugerului.
La regiunea ugerului se vor
analiza: numărul de mameloane,
distanţarea acestora atât între rânduri
cât şi între perechi, simetria şi Fig.15 Evoluţia conformaţiei corporale la suine
conformaţia (aprecierea făcându-se
în perioada de alăptare). Forma dorită a mameloanelor este de pâlnie bietajată, iar la pipăit să
se simtă aspectul buretos, care indică predominarea ţesutului glandular.
La trenul posterior se analizează cu atenţie crupa şi şunca posterioară, de la care se
obţin cele mai mari proporţii de carne de calitate superioară. În general, crupa trebuie să fie
dreaptă, largă şi lungă, conformaţie care oferă o bază mare de prindere pentru musculatura
37
regiunilor şuncii posterioare. De menţionat că şunca posterioară este formată, în principal, din
muşchii fesei, coapsei şi gambei, care trebuie să fie largă, convexă şi descinsă.
La membrele posterioare se va aprecia şi încadrarea lor în linia de aplomb normală,
precum şi înclinarea optimă a regiunii chişiţei, care sunt foarte importante la reproducătorii
masculi.
*
* *
Studiul regiunilor corporale ne oferă date certe cu privire la conformaţia corporală, din
care cauză analiza trebuie să se facă cu mare atenţie, ţinându-se cont de rasa aparţinătoare, de
sex, de scopul producţiei (rase materne şi rase paterne) etc.
În munca de selecţie trebuie să se sesizeze din timp defectele de conformaţie care ar
putea genera slăbirea constituţiei animalului. Pentru reproducătorii masculi se va pune un
mare accent pe regiunea testiculară, a furoului şi a penisului, iar la femele pe integritatea
ugerului şi a vulvei.
3.1.3. Constituţia suinelor

Constituţia suinelor este determinată de o serie de particularităţi morfo-fiziologice,
fiind oglindită şi de dezvoltarea corporală, alături de conformaţie, ambele cu influenţă asupra
potenţialului productiv şi a rezistenţei organismului.
La suine întâlnim patru tipuri constituţionale: fină şi robustă, ca tipuri dorite şi debilă
şi grosolană, ca tipuri nedorite. Desigur că, uneori încadrarea nu este strictă, indivizii având şi
variante intermediare.
În general, se preferă ca scroafele să aparţină la tipul constituţional fin sau varianta
fină spre robustă, iar vierii la constituţie robustă.
Constituţia fină
Cuprinde suinele de reproducţie din rasele specializate pentru carne şi bacon.
Animalele se caracterizează prin cap mic, schelet fin, dar rezistent, corp lung şi zvelt, iar
musculatura este bine evidenţiată.
Pielea este fină, elastică, bine vascularizată, iar părul este subţire, lucios şi uniform
repartizat. Scroafele au prolificitatea şi capacitatea de alăptare foarte bune, cu instinctul
matern pronunţat.
Vierii au un temperament vioi şi execută uşor monta.
Suinele cu constituţie fină se pretează la îngrăşarea pentru carne şi mai ales pentru
bacon. În această categorie se încadrează majoritatea exemplarelor din rasele Landrace,
Piétrain şi Landrace belgian.
Constituţia robustă
Cuprinde suinele de reproducţie ce se caracterizează prin corpul lung, larg şi adânc,
bine îmbrăcat în musculatură, exprimând dezvoltare corporală bună şi vigoare.
Scheletul este puternic şi foarte rezistent. Părul este fin, lucios, dar mai des decât la
constituţia fină şi uniform repartizat. Pielea este destul de fină, densă şi elastică.
38
Animalele au un temperament vioi, realizează sporuri mari de creştere în greutate vie
şi valorifică bine hrana. Scroafele sunt bune mame, cu prolificitatea, capacitatea de alăptare
bune şi rezistente la exploatarea intensivă.
Constituţia robustă este dorită la suinele de reproducţie, în special la vieri. În această
categorie se încadrează majoritatea indivizilor din rasele Marele alb, Edelschwein, Yorkshire,
Marele negru şi chiar Bazna.
Constituţia debilă
Suinele cu constituţie debilă au dezvoltarea corporală insuficientă în raport cu vârsta.
Debilitatea este o consecinţă a condiţiilor nefavorabile de mediu ce au acţionat de-a lungul
mai multor generaţii, alături de o selecţie greşită şi uneori de menţinerea la reproducţie a unor
indivizi cu grade ridicate de consangvinizare.
Este o exagerare a constituţiei fine şi se caracterizează prin conformaţie lipsită de
armonie; trunchiul, deşi lung, este îngust şi lipsit de adâncime.
Scheletul este slab dezvoltat şi lipsit de rezistenţă, iar membrele sunt disproporţionat
de lungi şi cu defecte de aplomb.
Capul este lung şi uscăţiv, cu prindere defectuoasă de gât. Pielea este prea subţire şi
lipsită de elasticitate, iar părul este rar, fără luciu şi neuniform repartizat pe suprafaţa corpului.
Scroafele au prolificitatea redusă, capacitatea de alăptare mică şi cu instinctul matern slab
evidenţiat. Exemplarele se exclud de la reproducţie, deoarece sunt lipsite de rezistenţa
organică, iar produşii realizează sporuri mici şi valorifică slab hrana.
Constituţia grosolană
Animalele din această categorie au o dezvoltare corporală aparent bună în raport cu
vârsta, însă la un examen mai atent se constată că posedă corpul “împăstat”, scheletul
grosolan şi lipsit de rezistenţă. În general oasele sunt voluminoase, însă fără rezistenţă pe
măsura volumului lor.
Capul este mare (voluminos) şi nu exprimă fidel rasa şi sexul, iar pielea este mai
groasă şi cu ţesut conjunctiv abundent, părul este lung, gros, fără luciu şi neuniform repartizat
pe corp.
Temperamentul este limfatic: vierii execută greu monta şi dau spermă de calitate
slabă, iar scroafele au prolificitate scăzută şi nu sunt bune mame (adesea strivesc purceii).
Grăsunii supuşi îngrăşării dau rezultate slabe: valorifică slab hrana, iar carcasele sunt
necorespunzătoare. Animalele se exclud de la reproducţie, deoarece toate aceste particularităţi
nu sunt favorabile însuşirilor productive. Din această categorie fac parte unii indivizi din
rasele tardive, uneori şi cele din cele ameliorate, evidenţiind faptul că tineretul nu a beneficiat
de condiţii normale de creştere (în special de alimentaţie) pe parcursul mai multor generaţii.
*
* *
Aprecierea tipului constituţional este o lucrare tehnică pretenţioasă, care trebuie

efectuată de cadre cu multă experienţă. În aprecierea încadrării animalelor se va ţine cont de
rasă, sex, vârstă, starea de întreţinere şi de informaţii asupra tehnologiei de creştere aplicate
(în special alimentaţia şi întreţinerea).
De menţionat că, tipul constituţional se poate înrăutăţi, în condiţiile în care factorii de
mediu sunt sistematic nefavorabili. În această situaţie, organismul va încerca să se adapteze,
39
modificându-şi intensitatea, ritmul şi amplitudinea funcţiilor vitale. La acestea se mai poate
adăuga şi selecţia inadecvată, de obicei unilaterală şi uneori chiar gradul de consangvinizare
prea ridicat, toate aplicate în acţiunile de ameliorare.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri se impune reajustarea sistemului de exploatare a
reproducătorilor, reexaminarea schemelor de împerechere şi de îmbunătăţire a alimentaţiei,
precum şi analizarea periodică a unor constante sanguine (evidenţierea cariotipului la nivel de
individ).
3.1.4. Tipurile morfo-productive la suine

Tipurile morfoproductive la suine sunt o consecinţă directă a selecţiei, în urma căreia
s-au diferenţiat rase, populaţii şi linii specializate pentru producţia de carne, şi mai puţine
pentru producţia de grăsime şi mixte (de carne-grăsime). Fiecărei forme de producţie îi
corespunde o anumită conformaţie corporală.
La suine se disting patru tipuri morfo-productive: de carne, pentru bacon, mixte şi de
grăsime.
Tipul morfo-productiv de carne
În acest tip se încadrează un număr mai mare de rase specializate pentru producţia de
carne, caracterizându-se printr-o dezvoltare corporală bună, corp lung şi cilindric.
Lungimea corpului depăşeşte cu 15-20 cm perimetrul toracic. Trunchiul este larg şi
puţin adânc. Şuncile anterioare sunt largi, fără a fi prea proeminente, iar cele posterioare sunt
bine dezvoltate şi descinse. În urma sacrificării rezultă carcase de bună calitate, cu raportul
carne-grăsime net în favoarea cărnii, iar randamentul este mare.
Animalele aparţin tipului constituţional robust sau fin şi temperamentului vioi.
Scroafele sunt bune mame, posedă prolificitate şi capacitate de alăptare bune.
În ansamblu, suinele aparţinătoare acestui tip apar zvelte, viguroase şi cu un format
corporal dreptunghiular. Ca reprezentanţi se pot include, cu precădere rasa Marele alb,
precum şi rasele Marele negru, Duroc, Hampshire, Edelschwein etc.
Tipul morfo-productiv pentru bacon
Acest tip este o variantă îmbunătăţită a celui de carne şi apărută în urma selecţiei,
caracterizându-se prin alungirea trenului mijlociu şi dezvoltarea exagerată a părţii posterioare,
aşa încât animalele au o formă de “pară”.
Corpul are forma de trapez, deoarece linia superioară este dreaptă şi ascendentă.
Lungimea corpului este mai mare cu 20-25 cm faţă de perimetrul toracic.
Capul este mic, membrele scurte, scheletul fin şi rezistent, ceea ce asigură un
randament foarte bun la sacrificare. Corpul foarte lung şi bine îmbrăcat în muşchi, precum şi
dezvoltarea exagerată a şuncilor posterioare asigură o proporţie mare de carne în carcasă şi o
grăsime redusă şi uniformă a stratului de slănină.
La toate animalele constituţia este fină sau o variantă între fină şi robustă. În această
categorie pot intra Landrace, rasa Piétrain, precum şi metişii dintre rasele Marele alb şi
Landrace.
Tipul morfo-productiv mixt (de carne-grăsime)
Suinele aparţinătoare acestui tip se caracterizează, în general, printr-un format bine
proporţionat, apropiat de tipul de carne. Trunchiul este mai scurt, mai larg şi mai adânc
40
comparativ cu cel de carne, aşa încât lungimea corpului este aproximativ egală cu perimetrul
toracic.
Şuncile posterioare sunt mai puţin dezvoltate decât la tipul de carne. Constituţia este
robustă, temperamentul vioi, rezistenţa organică mare şi o bună capacitate de aclimatizare.
În această categorie intră rasele: Berk, Albul mijlociu, Bazna etc.
Tipul morfo-productiv pentru grăsime
Se caracterizează printr-un format corporal scurt, adânc şi larg. Perimetrul toracic este
mai mare cu 5-10 cm faţă de lungimea corpului.
Linia superioară este convexă, iar cea inferioară lăsată aşa încât trenul mijlociu apare
bine dezvoltat, concurând la forma de butoi a trunchiului. Coastele sunt scurte şi mult arcuite.
Sunt animale cu gâtul scurt şi gros, crupa teşită, şuncile posterioare puţin dezvoltate,
uneori osatură puţin rezistentă.
Prolificitatea este redusă, precocitate moderată, temperament vioi şi o mare rezistenţă
organică. În această categorie intră rasa Mangaliţa şi parţial Micul alb.
*
* *
În prezent se promovează la reproducţie indivizii cu tipul morfo-productiv de carne şi

pentru bacon, deoarece cererea de grăsime este din ce în ce mai redusă. Tehnica încadrării
animalelor după tipurile morfo-productive se va face în cadrul lucrărilor practice.
3.1.5. Particularităţi de culoare

Culoarea la suine este o însuşire morfologică ce constituie caracter de rasă, cu
implicaţii majore în alegerea sistemului de exploatare, înlesnind aprecierea gradului de
ameliorare şi cu influenţă în tehnologia preparării carcaselor.
În general, rasele cu culoare închisă conferă o rezistenţă mai mare la eritemul solar,
însă unele dau un aspect neplăcut al carcaselor prelucrate termic (aspectul cenuşiu al
şoricului).
Culoarea albă (“albinism”) este întâlnită la majoritatea raselor actuale şi constituie
un caracter dominant faţă de celelalte culori. Este preferată pentru producţia de bacon, însă
favorizează insolaţia, iar animalele posedă, în general, o rezistenţă organică mai redusă.
Această culoare este întâlnită la rasele: Marele alb, Landrace, Edelschwein, Yorkshire etc.
Culoarea blondă (“ilucism”) este determinată de prezenţa atât în piele cât şi în păr a
unor pigmenţi care protejează oarecum animalele faţă de razele solare. Nu este dominantă faţă
de alte culori. Se întâlneşte la Mangaliţa blondă, la rasa Lincoln etc.
Culoarea neagră (“melanism”) este determinată de predominarea pigmenţilor
melanici atât în piele cât şi în păr. Animalele sunt rezistente la razele solare, la condiţiile
vitrege de mediu şi chiar la boli, putându-se exploata economic pe păşuni. Este dominantă
faţă de culoarea blondă la unele rase. Carcasele tratate termic au un aspect mai puţin plăcut,
mai ales pentru producţia de bacon. Se întâlneşte la rasele Cornwall, Mangaliăa neagră, Berk
(parţial) etc.
41
Culoarea roşie prezintă avantajele culorii negre, cu privire la insolaţie, însă nu
depreciază aspectul carcaselor, deoarece pigmentul este termolabil. Este recesivă faţă de
culorile albă şi neagră. Se întâlneşte la rasele Duroc, Tamworth, Mangaliţa roşie etc.
Culorile bălţate (compuse ) sunt tipice la rasele de culoare neagră şi cu brâu alb,
precum şi la cele cu pete negre pe un fond alb. Se întâlneşte la rasele: Hampshire, Wessex,
Bazna (negru cu brâu alb), Piétrain şi la multe rase moderne americane. Sunt rezistente la
eritemul solar, deci exploatabile în unităţile gospodăreşti.
Culorile bălţate apar şi la metişii ce se obţin prin încrucişarea suinelor de diferite
culori, fără însă a afecta aspectul carcaselor.
*
* *
O altă însuşire morfologică importantă este şi dentiţia la suine care ajută la aprecierea
vârstei prin numărul, forma, apariţia şi aspectul dinţilor.
De asemenea, glanda mamară, prezintă particularităţi importante, precum şi aparatul
genital, tubul digestiv, unghiile etc.
3.2. Însuşirile fiziologice şi productive

Însuşirile fiziologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte
animale de fermă. Suinele se încadrează în categoria animalelor omnivore, cu capacitate mare
de înmulţire, cu o viaţă de grup, aclimatizabile în zone diferite, rezistente la intervenţii
chirurgicale şi sensibile la boli infecto-contagioase.
Suinele actuale se pot creşte în toate sezoanele anului (cu condiţia ca purceilor sugari
şi celor înţărcaţi să li se asigure condiţii termice optime), putându-se adapta la exploatare
intensivă, specifică unităţilor industriale, dar şi în cele cu efective reduse.
Principalele particularităţi fiziologice şi productive se vor analiza, pe scurt, în cele ce
urmează.
- Capacitatea de înmulţire
În urma procesului de domesticire a dispărut aproape complet activitatea sezonieră de
reproducţie. La actualele rase de suine căldurile apar în toate sezoanele, cu aproximativ
aceeaşi intensitate, însă fecunditatea scroafelor este foarte bună în perioadele răcoroase, între
80-90 %, dar se poate reduce în sezoanele călduroase şi în condiţii de exploatare intensivă,
până la 75% (şi chiar mai puţin).
Perioada de gestaţie este de 114-115 zile, fiind considerată relativ scurtă şi constantă,
însă perioadele de alăptare şi de refacere se pot reduce considerabil, obţinându-se uşor între 2-
2,4 fătări pe an. La o fătare se pot obţine 10-12 purcei, ceea ce face ca anual o scroafă să fete
22-25 produşi.
Aceşti indicatori se pot îmbunătăţi foarte mult în cazul în care scroafele şi vierii sunt
exploataţi raţional, alături de practicarea însămânţărilor artificiale şi utilizarea de aparatură
modernă pentru stabilirea momentului optim de însămânţare şi de diagnosticare timpurie a
gestaţiei, precum şi de întreţinerea individuală a femelelor după însămânţare (pentru o bună
42
nidaţie). Din acest punct de vedere, efectivele de suine se pot reface într-un interval de timp
foarte scurt, comparativ cu celelalte animale de fermă.
- Precocitatea
La suine, precocitatea se apreciază în funcţie de 2 elemente: energia de creştere şi
valorificarea hranei.
Energia de creştere la suine se manifestă cu mare intensitate; purceii îşi dublează
greutatea la vârsta de 1,5- 2 săptămâni, iar până la cea de 7-8 luni îşi sporesc masa corporală
de cca. 100 ori.
- Energia de creştere
Se apreciază prin sporul mediu zilnic, care până la vârsta de 30-35 zile, este de cca.
175 g, pe perioada de creştere de cca. 300 g, iar la îngrăşare între 650-750 g, valori depăşite
substanţial de metişi şi hibrizi de mare productivitate.
De menţionat că, evoluţia greutăţii corporale pe perioada naştere - vârsta de 45 de zile
ce condiţionează energia de creştere, este influenţată de o multitudine de factori, de mare
importanţă fiind rasa, grupa de metişi sau hibridul crescut, alături de sistemul de exploatare
adoptat. Aşa de exemplu, la purceii înţărcaţi la vârsta de 45 zile, aparţinători raselor materne
exploatate în condiţii gospodăreşti, se înregistrează greutăţi corporale superioare faţă de
exploatarea industrială (tab. 3).
Tabelul 3
Evoluţia greutăţii corporale a purceiilor în funcţie de rasă
Marele alb
Vârsta Landrace Yorkshire Creştere Creştere
industrială gospodărescă
Naştere 1,280 1,140 1,110 1,320
5 zile 2,100 2,010 1,900 2,430
10 zile 3,200 3,120 2,800 3,500
21 zile 4,800 4,600 4,200 5,050
35 zile 6,900 6,750 6,500 7,060
45 zile 8,200 8,030 7,950 9,620
S.m.z. (g) 156 156 155 190
Aceste date pledează pentru creşterea gospodărească sau în ferme mici a viitorilor
reproducători, cu condiţia ca alimentaţia şi microclimatul să fie asigurate la nivel optim,
aspecte impuse şi de normele actuale ale Uniunii Europene.
Exemplarele îngrăşate se pot sacrifica la greutatea de 90-100 kg, greutate care se poate
atinge la 6-7 luni, rezultând carcase de foarte bună calitate.
La vârsta de 7-8 luni suinele se pot utiliza la reproducţie, în funcţie de rasă şi sex;
scrofiţele se introduc la însămânţare când greutatea corporală depăşeşte 110 kg la rasele şi
metişii perfecţionaţi pentru producţia de carne, şi la peste 90 kg la cele mai puţin ameliorate,
iar masculii la 115-125 kg, indiferent de gradul de ameliorare.
Valorificarea hranei la suine este bună, realizându-se 1 kg spor de creştere în greutate
vie, pe perioada îngrăşării, cu 3,5-4,5 kg furaj, iar în cea de creştere cu 2,1-2,8 kg. În cazul
43
utilizării de furaje combinate şi a unor metişi sau hibrizi, consumul specific pe perioada
îngrăşării, se poate reduce până la 2,5-3,0 kg furaj.
Suinele valorifică foarte bine cerealele, unele reziduuri de la industria alimentară, pe
lângă masa verde, suculentele şi chiar reziduurile culinare.
Valorifi hranei este în strânsă legătură cu gradul de ameliorare fiind mai bună la rasele
specializate faţă de cele mai puţin ameliorate, precum şi la metişii şi hibrizii de mare
productivitate, comparativ cu rasele sau liniile intrate în schemele de încrucişare.
Din punctul de vedere al precocităţii, suinele se împart în 2 tipuri: tipul precoce (cu
trei subtipuri - foarte precoce, precoce şi semiprecoce) şi tipul tardiv.
Tipul precoce se caracterizează prin animale care realizează sporuri de creştere în
greutate vie mari într-o perioadă scurtă de timp şi cu consumuri specifice reduse de furaje.
În tipul foarte precoce intră rasele Landrace, Duroc şi Hampshire, iar rasa Bazna în
tipul semiprecoce.
De menţionat că, unele rase înregistrează sporuri mari de creştere între anumite vârste
după care acestea scad sau stagnează.
În consecinţă la unele rase, greutatea de sacrificare economică este mai redusă, uneori
la 80-90 kg (la cele precoce şi foarte precoce).
Tipul tardiv este caracteristic raselor puţin ameliorate şi a suinelor de formaţie veche
(uneori şi primitive). Sunt animale cu trenul anterior dezvoltat, cu corpul aplatizat lateral şi
linia spinării convexă.
Sporurile de creştere sunt reduse, iar valorificarea hranei slabă. La acest tip se includ
rasele Stocli, Hanovra etc.
3.2.1. Temperamentul suinelor

Prin temperament se înţelege modul cum organismul reacţionează la excitaţiile
externe, contribuind la integrarea animalului în mediu, fiind condiţionat de intensitatea
reacţiilor nervoase şi endocrine din organism. Cu cât ansamblul acestor reacţii şi răspunsuri
sunt mai armonios corelate, cu atât producţiile obţinute vor fi mai ridicate.
Temperamentul este un atribut al individualităţii, fiind influenţat de de vârstă, de sex,
de sănătate, precum şi de gradul de ameliorare. Atitudinea omului faţă de animal
condiţionează stabilitatea temperamentului. Temperamentul se completează cu
comportamentul şi cu tipul constituţional.
La suine deosebim 3 tipuri de temperament: vioi, care este de dorit, iar cele limfatic şi
nervos sunt de nedorit.
Temperamentul vioi - în această categorie intră animalele cu un sistem nervos
echilibrat, care realizează conexiuni nervoase stabile într-un timp scurt şi cu puţine repetiţii.
Stabilitatea reflexelor condiţionate favorizează aplicarea unor tehnologii moderne de
întreţinere; la animale se realizează o ierarhie de grup eficientă fără a se relua stările
conflictuale.
Acest tip de temperament este caracteristic animalelor precoce şi cu constituţie fină şi
robustă. Vierii sunt activi, fără dificultăţi de comportament, execută uşor saltul montei şi se
pretează la recoltarea materialului seminal dacă şi animalele sunt manipulate corect.
44
Scroafele sunt bune mame, cu fecunditate şi prolificitate bune, cu capacitate de
alăptare mare şi se lasă dirijate sau acceptă uşor diferite sisteme de întreţinere (în boxe
comune şi individuale).
Suinele supuse îngrăşării valorifică bine hrana, depun sporuri de creştere mari,
asigurând rentabilitatea sporită.
Temperamentul limfatic - animalele de reproducţie din această categorie nu sunt de
dorit, deoarece nu realizează conexiuni nervoase stabile, cu toată strădania depusă de
specialişti. Este caracteristic animalelor cu constituţie grosolană.
Vierii depistează greu scroafele în călduri, execută cu dificultate saltul şi actul montei
şi oferă producţii reduse şi de calitate slabă de spermă.
Scroafele nu sunt bune mame, adesea strivesc purceii, cu dificultăţi de sincronizare a
parturiţiei şi secreţia laptelui şi cu capacitatea de alăptare redusă. Descendenţii au viabilitate
scăzută, valorifică slab hrana şi adesea nu menţin curată pardoseala (spaţiul de odihnă),
creând greutăţi specifice în exploatare, mai ales pentru asigurarea igienizării - toate cu
influenţă negativă asupra rentabilităţii.
Temperamentul nervos - (sau dezechilibrat) - animalele din această categorie se
exclud categoric de la reproducţie, deoarece pe fondul lor pot apărea dificultăţi de
comportament, care în final se materializează prin vicii ascunse, uneori instalându-se starea de
retivitate.
Sunt animale susceptibile la orice zgomot, contractând adesea stări de stres. Vierii sunt
greu de dirijat, atât la montă cât şi pentru recoltarea materialului seminal.
Scroafele sunt fricoase, neliniştite, strivesc purceii în primele zile de la naştere şi au o
capacitate de alăptare fluctuantă.
Animalele se obişnuiesc greu cu personalul de îngrijire, iar prin comportarea lor
contribuie la generalizarea stării de nelinişte şi la restul animalelor din boxă. Supuse
îngrăşării, valorifică slab hrana, depun sporuri mici în greutate. Sunt mereu în căutarea hranei,
pe care o risipesc fără motiv, indiferent de calitate.
Exploatarea acestor animale este cu totul nerentabilă. La primipare se poate instala şi
consumarea, după fătare, a propriilor purcei (la acest sindrom mai contribuie şi alţi factori).
*
* *
Stabilirea temperamentului la suine este o acţiune dificilă, pretenţioasă şi greu de

realizat, pentru care ne sunt necesare informaţii, precum şi o interpretare corectă.
3.2.2. Comportamentul suinelor

Comportamentul reprezintă o manifestare specifică fiecărui animal, ca răspuns la
anumite evenimente ce au loc în organism sau în imediata lui apropiere. În mod practic,
comportamentul se apreciază prin nivelul răspunsului individului la satisfacerea sau
nesatisfacerea cerinţelor specifice ale organismului, fiind în strânsă legătură şi cu
temperamentul animalului.
Cunoaşterea în detaliu a manifestărilor specifice suinelor are menirea dirijării
benefice ale proceselor de creştere ş de exploatare, aşa încât cea mai mare parte din
45
substanţele nutritive ingerate să fie utilizate în scop productiv. Dacă în creşterea
gospodărească sau în unităţi cu efective reduse, aceste manifestări se pot cunoaşte şi stăpâni
de către crescător la nivel de individ, în complexele mari se pune problema doar a satisfacerii
cerinţelor specifice la nivelul mediei pretenţiilor seriei sau lotului, aspecte favorizate de faptul
că suinele sunt animale de turmă.
În creşterea suinelor, comportamentul are o importanţă foarte mare, comparativ cu
celelalte animale de fermă, mai ales în unităţile care practică exploatarea intensivă şi unde
tehnologiile de întreţinere prevăd efective mari în boxă sau în grupă, condiţionând în mare
parte nivelul indicatorilor de producţie şi în consecinţă, pe cei economici.
Pe zootehnişti îi interesează mai mult implicaţiile sale asupra producţiilor, şi în funcţie
de aceasta, de găsirea unor posibilităţi de dirijare în exploatarea reproducătorilor, în creşterea
tineretului şi îngrăşarea porcilor, ţinând cont de avantajele potenţiale ale tipurilor de
comportament.
Practica a demonstrat că orice îmbunătăţire a tehnologiilor de producţie este
"însuşită", sau acceptată uşor de către suine, dacă se ţine cont şi de cerinţele minime ale
organismului. În acest sens, exploatarea în unităţile industriale a suinelor, unde condiţiile de
viaţă sunt sever artificializate, a impus cunoaşterea în amănunt a comportamentului; studiile
sistematice ne pot fi deosebit de utile în adoptarea soluţiilor tehnologice moderne.
Elementele care trebuie să fie luate în consideraţie, cu implicaţii asupra
comportamentului sunt: aglomerările mari de animale, intensitatea mare a zgomotelor, spaţii
foarte reduse (care uneori limitează mişcarea), microclimatul dirijat, tratamente periodice,
contactul relativ redus între om şi animale, etc.
În creşterea gospodărească (în efective reduse) se elimină o parte din aceste
neajunsuri, deoarece omul deţine foarte multe informaţii asupra comportamentului fiecărui
animal, având posibilitatea satisfacerii lor.
Variabilitatea indivizilor asigură condiţii pentru o selecţie a suinelor şi în funcţie de
comportament.
Tipurile de comportament la suine
Tipurile de comportament sunt diferenţiate, în general, după finalitatea lor. Scott
(1962) şi Ervin (2000) disting la suine 9 tipuri de comportament, şi anume: alimentar, de
eliminare, sexual, maternal, de solicitare, conflictual (agonistic), de imitare, de integrare în
mediu şi de investigare, la care Drăgănescu (1974, 1998) adaugă şi al 10-lea tip,
comportamentul anormal.
Comportamentul alimentar (sau de ingestie) se identifică prin manifestările
caracteristice legate de prehensiunea hranei, de consumarea apei (adăparea), iar în cadrul lor
de: durată, ordinea şi preferinţele animalelor pentru unele componente din nutreţuri.
Comportamentul alimentar este precedat de comportamentul de investigaţie, specia bazându-
se pe un puternic simţ olfactiv.
Suinele sunt, în general, animale lacome, care consumă hrana în cel mult 20 minute pe
tain, desfăşurând o activitate dinamică şi efectuând în mod pasiv o omogenizare a
componentelor. Se sesizează o aglomerare de indivizi la jgheab, chiar dacă este suficient front
de furajare, mobilizând animalele din boxă, pentru care se indică despărţirea pe zone a
acestuia. În mod normal, porcii consumă mai întâi furajele şi apoi beau apa. Gustul dulce al
furajului stimulează consumul, îndeosebi la purcei.
46
Cu ocazia furajării şi adăpării se stabileşte şi ierarhia de grup, având la bază
interrelaţia de dominanţă-subordonare. Comportamentul alimentar poate fi alterat de greşeli în
întocmirea raţiilor de hrană şi de întârzierea administrării tainurilor, determinând agresivitate
şi chiar caudofagie, cu consecinţe grave în păstrarea integrităţii corporale ale animalelor.
Comportamentul de eliminare este legat de manifestările specifice ale defecării şi
micţiunii. În general, suinele sunt cele mai curate şi ordonate mamifere, cu condiţia să existe
tehnologii adecvate de întreţinere şi o preocupare minimă din partea personalului de îngrijire.
Pentru defecare şi urinare animalele preferă locuri mai retrase, mai întunecoase şi
umezite din cadrul boxei. Eliminarea se face, în general, dimineaţa imediat după scularea
animalelor din boxă. Spaţiul de odihnă se poate păstra curat dacă este în permanenţă uscat,
dacă condiţiile de microclimat sunt corespunzătoare, dacă îngrijitorul a dirijat iniţial animalele
în zona umezită a grătarului şi dacă organizarea interioară a boxelor este corespunzătoare şi
constantă la categoriile anterioare (suzeta deasupra grătarului şi hrănitorul în zona uscată şi
compactă.
Comportamentul sexual se identifică cu manifestările legate de apariţia căldurilor, de
reflexul de îmbrăţişare, de împerechere etc. În general, masculii caută femelele în călduri, iar
acestea se lasă căutate şi acceptă monta numai în partea a doua a perioadei de călduri.
Introducerea unui mascul, chiar cu dezvoltarea corporală mai redusă, în boxa
femelelor, nu conduce la apariţia conflictelor. Introducerea unei scroafe în călduri în boxa
vierilor (aspect tehnologic rar întâlnit) nu provoacă conflicte, însă conflictele se pot produce
între masculi, ca urmare a interesului pentru femelă.
Femelele în călduri sunt mult agitate, capricioase, sar unele pe altele, iar dacă vierii
sunt în apropiere se aglomerează pe latura boxei dinspre aceştia. La rasele perfecţionate aceste
manifestări sunt mult diminuate, fapt ce impune multă atenţie din partea personalului şi
folosirea aparaturii moderne pentru depistarea fazei de estru.
Comportamentul maternal se referă la manifestările legate de alimentaţia sugarilor,
de protejarea acestora faţă de duşmani şi faţă de condiţiile nefavorabile de mediu etc.
Scroafele cu temperament vioi sunt atente cu purceii pentru a nu-i strivi, adunându-i la nivelul
ugerului sau a capului când este frig. În caz de pericol mama se interpune între purcei şi
duşman.
Ordinea de supt se stabileşte în primele 2-3 zile, numărul zilnic de supturi este de cca.
28 ori în prima săptămână şi se reduce la 15 în a cincea săptămână. Prin urmare, regruparea
purceilor pe scroafe se pot face cel târziu a doua zi de după fătare, iar numărul zilnic mare de
supturi impune cazarea purceilor cu mamele lor pe toată durata lactaţiei.
Guiţatul insistent al purceilor face ca scroafa să se culce în decubit lateral, după
îndepărtarea uşoară ale acestora pentru a nu-i strivi. Durata totală a suptului este de cca. 40
secunde, fiind anticipată de un masaj activ al purceilor asupra mameloanelor.
Temperamantele limfatic şi dezechilibrat ale scroafelor determină striviri de purcei, iar la
unele primipare duce uneori până la consumarea lor (nu s-a stabilit o legătură între
consumarea placentei şi a purceilor proprii).
Comportamentul de solicitare se bazează pe emiterea de semnale sonore pentru
acordarea de ajutor şi se sesizează cu precădere la purceii sugari în primele zile de la naştere,
cu ocazia stabilirii şi înlăturărilor de la sfârc. Cei înlăturaţi de la supt au un guiţat specific.
Apropierea orei de supt, sau de administrare a tainului preferat, intensifică semnalele sonore.
47
Pierderea sau separarea indivizilor de grup determină, de asemenea, intensificarea semnalelor
sonore, mai ales în primele săptămâni de viaţă.
Comportamentul agonistic este legat de acţiunile ocazionale de atac, fugă şi chiar de
imobilizare a adversarului. Conflictele sunt generate, în principal de împărţirea hranei,
respectiv a frontului de furajare şi a zonei de odihnă, precum şi a apariţiei unui individ străin
în grup.
În cadrul aceloraşi grupe de indivizi nu se apelează la conflicte, decât foarte rar; ele
sunt de regulă individuale, dar se pot şi generaliza. Lotizările pe categorii de vârstă, greutate
corporală, sex şi chiar tip comportamental elimină majoritatea conflictelor, sau le diminuează
din importanţă. Conflictele au ca rezultat final stabilirea ierarhiei de grup, ceea ce constituie
un element pozitiv, deoarece nu se mai reiau luptele; indivizii recunoscându-şi superiorii nu
se mai luptă şi deci nu se mai cheltuie energia în plus.
Agresivitatea instinctivă la suine este o reminiscenţă ancestrală, putând fi atenuată prin
selecţie şi prin asigurarea de condiţii optime de viaţă. Din punct de vedere comportamental,
tipul agonistic nu are menirea cimentării acţiunilor de turmă sau de grup, deşi prin
activitatea celui mai puternic turma se mobilizează mai eficient la caz de nevoie (contra
intrusului sau a duşmanului).
Comportamentul de imitare este în parte folositor, dar dăunător. Acest tip de
comportament se bazează mai mult pe simţul văzului şi auzului - ambele contribuind la
stimularea reciprocă. Activitatea intensă de hrănire a indivizilor din boxă, stimulează
consumarea furajului, chiar dacă acesta nu este de calitate foarte bună. Micţiunea şi defecarea
indivizilor în zona grătarului este preluată uşor de majoritatea animalelor din grup.
Introducerea în lot a unui individ care este obişnuit cu utilizarea unei suzete contribuie la
“învăţarea” uşoară a celorlalte animale. Ca manifestare nefolositoare este sesizată coudofagia,
care se poate extinde la toate animalele din boxă, prin imitarea indivizilor care muşcă,
corelată cu perceperea gustului plăcut al sângelui (consumat iniţial involuntar).
Comportamentul de integrare este legat de căutarea sau depistarea unui nou mediu
de viaţă mai propice şi care are ca scop evitarea suferinţelor, sau reducerea pierderilor.
Scroafele în ultima parte a gestaţiei îşi caută locuri potrivite pentru desfăşurarea normală a
actului parturiţiei. Animalele bolnave, de asemenea, caută locuri mai ferite de duşmani şi de
acţiunea intemperiilor.
Comportamentul de investigaţie este legat de explorarea unui component plăcut sau
preferat din furaje, care de regulă este şi deficitar. Animalele se orienteză cu ajutorul
mirosului, auzului, auzului etc. Râmatul este o manifestare specifică, fiind utilizat de către
porcine cu foarte mare intensitate.
Comportamentul anormal se datoreşte alterării stimulilor normali, având ca rezultat
unele manifestări ciudate, cum ar fi: masturbaţia, “homosexualitatea” etc. Întreţinerea în grup
a vierilor, precum şi unele greşeli organizatorice în dirijarea vierilor la recoltarea spermei, pot
determina apariţia acestui tip de comportament.
Toate tipurile de comportament au ca rezultat final tendinţa de a aduna animalele în
grup (mai puţin cel agonistic), fiind reunite în comportamentul de grup, care contribuie la
consolidarea vieţii de turmă.
3.2.3. Ierarhia de grup
48
Ierarhia de grup este consecinţa directă a agresiunii şi constituie o reminiscenţă
ancestrală preluată de la formele sălbatice, transmisă la porcinele primitive şi de dorit la
rasele actuale favorizând viaţa de turmă.
Moştenirea stării de agresivitate, la suine este destul de evidenţiată, comparativ cu
celelalte specii de animale de fermă; din acest punct de vedere porcinele sunt întrecute doar de
câini.
Comportamentul agonistic are o mare contribuţie în stabilirea ierarhiei de grup, la
indivizi sesizându-se unele conflicte şi chiar lupte, cu origini instinctuale, dar şi formate
ulterior. La purceii sugari se observă că, imediat după fătare, aceştia se luptă pentru sfârcurile
cele mai bune (productive), deşi sunt suficiente încă neocupate.
Viaţa porcului crescut în unităţile de tip intensiv-industrial, unde spaţiul de odihnă şi
frontul de furajare sunt restricţionate, iar numărul de indivizi din lot sau boxă, este mare, a
accentuat importanţa stărilor conflictuale, finalizându-se cu ierarhizarea animalelor din boxă.
Studiile efectuate asupra organizării grupelor de porcine la îngrăşat au arătat existenţa
unor “ierarhizări” de diferite suite sau tipuri. Cea mai des întâlnită este ierarhizarea lineară, în
care se disting animale dominante şi animale dominate.
La suine ierarhia se stabileşte relativ uşor observându-se cu ocazia procurării şi
consumării hranei, alături de împărţirea spaţiului sau a zonei de odihnă.
Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) grăbeşte stabilirea ierarhiei de grup,
comparativ cu hrănirea la discreţie. Animalele dominante ocupă, de regulă, poziţiile cele mai
avantajoase în timpul hrănirii faţă de cele dominate. În general, animalele cu dezvoltare
corporală mai bună ocupă unul din locurile din vârful schemei ierarhice, însă poate interveni
şi agilitatea în luptă.
În plan secundar, ierarhia de grup se stabileşte şi cu ocazia impărţirii spaţiului de
odihnă; animalele cele mai puternice ocupând zonele cele mai prielnice şi invers.
Mirosul şi apoi vederea
au mare importanţă în A A A
recunoaşterea indivizilor din
grup. BLa suine s-a stabilit
B că B
numărul de animale pe care îl
poate reţine eficient
C un Dporc CC D
adult este de cel mult 20. Pentru

atenuarea stărilor conflictu-ale,
atât ca număr câtE şi ca ED
importanţă, se indică lotizarea F

animalelor pe categoriiF de vârstă E
(greutate corporală), sex,

G
comporta-ment şi G chiar F
provenienţă (pe cât posibil de la
aceaşi mamă). A
În practica zootehnică
se recomandă lotizarea I II III
animalelor odată cu trecerea Fig. 16 Exemple de suite ale ierarhiei de grup
acestora la un nou sector de (la porci graşi)
49
producţie, evitându-se reloti-
zarea,mai ales după vârsta de 3 luni. În caz de forţă majoră, când se impune relotizarea
porcilor graşi, animalele vor fi dirijate în boxe special pregătite şi în proporţii aproximativ
egale (dacă provin din 2 boxe).
Introducerea unor indivizi străini, chiar cu dezvoltare corporală mai bună nu este
indicată, deoarece afectează ierarhia de grup.
Izolarea temporară a unui individ (porc la îngrăşat) de grup poate fi de 25 zile când
acesta este conducător şi de doar 3 zile când este situat la baza schemei ierarhice.
Stările conflictuale sunt mult atenuate la rasele perfecţionate faţă de celeI tardive.
Suit\ liniar\ De
II. Suit\ liniar\ dar
asemenea, acestea sunt mai violente între vieri, faţă de scroafe. cu 2 porci (C [i B)
ocupând pozi]ii
Scroafele şi scrofiţele nu atacă un vier, chiar dacă acesta are o dezvoltare corporală
ierarhice similare
III. Suit\ liniar\ dar
mai redusă. Prin urmare, vierul încercător se recomandă să fie de aceeaşicu rela]ii dezvoltare
speciale
corporală, însă poate fi şi ceva mai tânăr. După efectuarea montei sau recoltarea`ntrematerialului
D [i B [i E [i
B
seminal, luptele scad ca importanţă, fapt pentru care se indică ca toată grupa de vieri dintr-o
boxă să fie dirijată în acelaşi timp la montă, sau recoltare.
Densitatea normală a animalelor în boxă favorizează stabilirea şi consolidarea ierarhiei
de grup. Liniştea în cadrul grupei, sau a boxei, reprezintă o garanţie a succesului pentru
crescătorii de porcine.
Din punct de vedere zootehnic stabilirea ierarhiei de grup este de dorit, deoarece se
evită reluarea luptelor, care se soldează cu consumuri ridicate de energie, deci de furaje în
plus. În unele situaţii, stările conflictuale pot degenera în agresivitate anormală şi pot
finalizate cu muşcarea cozii (caudofagie), sau a urechilor. În acest “sindrom” sunt implicaţi
mai mulţi factori, prioritate având nesatisfacerea în substanţe proteice şi minerale din raţie,
însă este favorizat şi de densitatea prea mare în boxă, ştrangulări în administrarea furajelor şi
a apei de băut, microclimat deficitar, lipsa aşternutului şi chiar plictiseala animalelor. În
unităţile intensiv-industriale o măsură cu caracter paleativ este amputarea cozilor imediat
după naştere, acţiune contraindicată în unităţile productive de material de prăsilă.
De bază rămâne analizarea în detaliu a cauzelor şi luarea de măsuri de remediere în cel
mai scurt timp.
3.2.4. Stresul la suine

Stresul este un complex de modificări reactive nespecifice din organismul animalului,
de natură neuro-endocrino-metabolică. Aceste măsuri sunt provocate de solicitări ale mediului
extern sau intern la care organismul mai întâi reacţionează, încearcând să reziste şi să se
adapteze la noile condiţii.
Termenul este echivalent cu tensiune, încordare, efort de adaptare etc. De menţionat
că, stresul este adesea confundat cu cauzele provocatoare. Spunem că unui animal îi este frig
în loc de “animalul este stresat din cauza frigului”, sau “suferă din cauza acestuia”.
După H.Selye, stresul este “un proces de adaptare al organismului la antagonismul
dintre impulsurile provenite din mediul extern sau intern şi reacţiile de apărare ale acestuia”.
După acest autor, stresul se poate asimila cu “sindromul general de adaptare” (S.G.A.).
Datorită acţiunii sale nespecifice, precum şi a modului de finalizare, interpretarea
stresului variază în funcţie de cel care îl apreciază. Astfel, pentru un fiziolog stresul înseamnă
un complex de modificări ce apar în sânge, limfă etc, în urma unor agresiuni nedorite. Pentru
50
un etolog se traduce mai mult printr-o schimbare de comportament, ca urmare a modificărilor
mediului de viaţă. Pentru un specialist în zootehnie, stresul determină scăderea aparent
nejustificată a unor indici de reproducţie şi producţie, precum şi înrăutăţirea stării de sănătate,
iar crescătorii de animale îl impută reacţiei animalelor la schimbarea alimentaţiei, a
condiţiilor improprii de cazare, la transportul inadecvat, toate cu repercursiuni asupra
producţiilor preconizate a se obţine.
Cauzele provocatoare de stres sunt urmarea unor factori de diferite origini şi intensităţi
în măsură să declanşeze reacţia organismului animal, prin perturbarea echilibrului funcţional.
Factorii stresanţi care contribuie la perturbarea temporară sau definitivă a
echilibrului funcţional se pot clasifica în ecologici, etologici şi tehnologici.
- Factorii ecologici induc starea de stres prin strămutarea animalelor dintr-o zonă
naturală în alta, unde temperatura este prea ridicată sau prea scăzută faţă de cea iniţială alături
de iluminarea şi umiditatea atmosferică şi chiar a specificului alimentaţiei naturale.
- Factorii etologici sunt cei care determină modificări de comportament, imprimând la
animale stări de nelinişte, frică, furie, etc. ca urmare a unor intervenţii mai brutale, sau a unor
situaţii neprevăzute, alături de nerecunoaşterea specificului rasei, a categoriei de vârstă, a
stării fiziologice, a temperamentului etc.
- Factorii tehnologici sunt implicate în adoptarea pripită a unor soluţii constructive
neadecvate, de greşeli în nutriţie, de nerespectarea tehnologiei în întreţinerea şi în exploatarea
animalelor. Sunt implicate următoarele: restricţionarea prea severă a spaţiilor de odihnă,
schimbarea bruscă a reţetelor de furaje, bruscarea animalelor la lotizări sau alte intervenţii
(transport, castrări, individualizări etc.), densităţi prea mari în boxe, toate constituindu-se în
factori de stres ce se soldează cu însemnate reduceri ale indicatorilor de producţie şi cheltuieli
în plus.
Asupra manifestărilor şi dinamica stresului nu revenim, noţiunile intime s-au studiat
la Fiziologia animalelor. Reamintim doar că, după H. Selye, declanşarea reacţiilor de adaptare
la stres se desfăşoară şi exteriorizează în trei faze (parcurse la disciplina de Fiziologie
animală) şi anume:
- faza de alarmă, cu etapele de şoc şi contraşoc;
- faza de rezistenţă, cu specificarea că animalele pot deveni debilitate sau sensibile la
infecţii şi avitaminoze, dacă această fază nu este depăşită corespunzător;
- faza de epuizare poate fi o trecere directă din faza de alarmă, când se înregistrează
o prăbuşire totală a organismului, sau prin faza de rezistenţă, când animalele rămân în viaţă,
dar tarate, uneori sterile, iar urmaşii degeneraţi.
Măsurile de prevenire a stresului

Măsurile de prevenire sunt multiple, însă au prioritate: cunoaşterea fiziologiei
suinelor, respectarea tehnologiilor de producţie în funcţie de sistemul de exploatare adoptat şi
deţinerea unor date cu privire la temperament, comportamant şi ale manifestărilor individului
în cauză.
Speciile cele mai sensibile la factorii de stres sunt, în ordine descrescândă: păsările,
porcii, ovinele şi apoi celelalte specii de animale de fermă, iar în cadrul raselor de porcine
sunt sensibile cele perfecţionate pentru producţia de carne “slabă” cum ar fi Piétrain,
Landrace belgian etc (rasa Marele alb este destul de rezistentă) şi mai rezistente cele pentru
producţiile mixtă şi de grăsime.
51
La porcine poate apărea sindromul P.S.E (palle soft and exudative), mai ales la rasele
specializate pentru producţia de carne (Piétrain, Landrace belgian etc.) cu precădere şi la
grupele sanguine H şi E.
Această maladie este cunoscută şi sub denumirea de miopatie exudativă şi
depigmentară (P.S.E.) sau distrofie musculară, fiind descrisă pentru prima dată în anul 1954,
în Olanda. Carnea P.S.E. poate apărea la carcasele porcinelor care au suferit un stres
însemnat. Porcinele sunt excluse de la reproducţie deoarece se trensmite genetic, determinând
la descendenţii îngrăşaţi carcase cu carne moale, exudativă şi cu pH redus.
Depistarea se face la vârsta de cca. 62 zile utilizându-se testul halotan (inhalarea timp
de 3 minute a unui amestec format din oxigen şi anestezicul halotan). În cazul lui H-pozitiv se
instalează o stare de stres, materializându-se prin rigiditatea membrelor, creşterea temperaturii
corporale, apariţia la suprafaţa pielii a petelor roşii etc.
a b c
Fig. 17 Aspecte ale unui muşchi normal (a), P.S.E. (b) şi D.F.D. (c)
52
CAPITOLUL 4
PRODUCTIILE SUINELOR SI EVALUAREA LOR
Ponderea cărnii obţinute din sacrificarea suinelor trebuie să fie, în condiţiile ţării
noastre, între 40-45% din totalul producţiei de carne. La carcasele de suine provenite din
animale corect îngrăşate se are în vedere atingerea şi chiar depăşirea proporţiei de 70% carne,
din care macră peste 50%.
Aşa cum s-a mai arătat, în creşterea suinelor producţia principală o constituie carnea
care este mult apreciată de către consumatori, deoarece are o valoare energetică ridicată, este
suculentă, fragedă şi cu gust foarte plăcut.
În prezent, grăsimea de porc este încadrată la producţia secundară, deoarece este
consumată de către om într-o proporţie mai redusă şi numai în urma unor prelucrări speciale.
Cu toate acestea, slănina provenită de la suine este consumată cu plăcere sub formă
prelucrată, mai ales cea provenită de pe regiunile dorsale şi din cea a pieptului.
Organele interne comestibile sunt încadrate la subproduse, alături de alte părţi şi
organe necomestibile.
În cele ce urmează se vor trata, pe scurt, principalii factori care influenţează
nivelurile şi calităţile producţiilor obţinute de la suine, deoarece aceştia sunt implicaţi în
alegerea sistemului de exploatare şi în stabilirea tehnologiilor de producţie, condiţionând
rentabilitatea unităţii.
În continuare, se vor prezenta principalele aspecte legate de necesitatea aprecierii
calităţii cărnii şi grăsimii, specificându-se metodele de determinare utilizate pe animalele vii
şi sacrificate, precum şi împlicaţiile tehnologiilor de creştere asupra calităţii producţiilor
rezultate de la suine.
Eforturile cercetătorilor şi ale tehnologiilor adaptate sunt canalizate în direcţia sporirii
producţiei de carne în carcasă (carne macră + oase) şi reducerii grăsimii (slăninei+osânză),
precum şi a părţilor cu carne de calitate medie, sau cu proporţii reduse de carne.
Din punct de vedere al calităţii cărnii de suine, se preferă carnea “slabă”, cu fibre
musculare fine, uşor sau mediu marmorată cu grăsime şi să provină de la animalele tinere.
4.1. Factorii care influenţează producţiile suinelor
Producţiile suinelor sunt influenţate de factorii de natură endogenă şi exogenă (sau

interni şi externi).
53
4.1.1. Factorii endogeni (sau interni)

În această categorie intră: rasa, vârsta, sexul, individualitatea, starea de sănătate şi mai
nou, gradul de consangvinizare.
Rasa are influenţa cea mai mare asupra producţiilor obţinute de la suine, în special
asupra celei de carne. Rasele de suine care în urma sacrificării oferă cantităţile cele mai mari
şi de calitate superioară de carne sunt: Landrace, Duroc, Marele alb, Hampshire, Yorkshire şi
Piétrain.
În mod curent, spunem despre o carcasă că este de calitate superioară când posedă
proporţii ridicate de specialităţi şi de calitatea I (muşchiuleţi, cotlete, jamboane şi spete) şi
reduse de slănină şi oase.
În contextul celor menţionate mai sus, cu privire la calitatea cărnii din carcasă,
Nedelciuc, V. şi colab. (1982) arată că dintre principalele rase care se cresc la noi în ţară se
remarcă rasa Hampshire, alături de rasele Landrace şi Duroc, atât în ceea ce priveşte
proporţiile de carne cât şi calităţile acestora (tab.7).
Tabelul 7
Calitatea carcasei la unele rase de suine
(după Nedelciuc, V. şi colab.-1982)
Specificare Landrace Yorkshire Marele alb Duroc Hampshire

Proporţia de carne (%) 74,61 71,28 67,58 72,26 73,22
Grosimea medie a slăninii
21,50 24,20 25,93 24,20 20,93
dorsale (mm)
Proporţia jamboanelor (%) 9,39 9,37 8,88 9,35 10,29
Proporţia cotletului (%) 6,90 7,05 7,08 6,92 7,56
Proporţia şuncilor
5,23 5,30 5,50 5,17 5,50
anterioare (%)
Proporţii ridicate de carne în carcasă se obţin şi de la metişii trirasiali rezultaţi din

încrucişărea scroafelor F1 (Landrace x Marele alb) cu vieri din rasele Duroc sau Hampshire.
Rezultate foarte bune se înregistrează şi de la metişii tetrarasiali obţinuţi în unităţile
industriale, în care matca de reproducţie este formată din scroafe metise F 1 (Landrace x
Marele alb) şi vieri metişi F1 (Hampshire x Piétrain sau Duroc).
În cadrul unor experienţe efectuate de către Halmăgean, P. şi colab. (1978) se
confirmă superioritatea cantitativă şi calitativă a carcaselor obţinute de la metişii tetrarasiali,
comparativ cu rasele parentale. De menţionat că, pentru aspectul cantitativ general un rol
hotărâtor l-a avut prolificitatea mare a scroafelor metise, numărul şi greutatea purceilor la
înţărcare, precum şi capacitatea de alăptare a mamelor, care au pus la dispoziţia creşterii şi
îngrăşării un număr sporit de animale cu dezvoltare corporală bună (ca urmare a efectului de
heterozis) (tab. 8)
La ridicarea producţiei de carne au contribuit vierii metişi F1 dintre rasele Hampshire
şi Duroc, prin sporuri ridicate de creştere şi prin reducerea grosimii stratului de slănină.
În prezent se pune un mare accent pe liniile paterne de vieri sau pe liniile sintetice,
care contribuie la formarea unor hibrizi de mare productivitate, alături de liniile materne,
ambele pe gene marker pentru a avea garanţia combinaţiei respective.
54
Nivelul producţiilor individuale obţinute de la suine sunt influenţate şi de randamentul
la sacrificare, care variază între 70-85% (la rece); acesta fiind mai mare la rasele Piétrain,
Landrace etc. şi mai redus la rasele mixte.
Tabelul 8
Rezultatele înregistrate la metişii tetrarasiali, comparativ cu rasele parentale
(după Hălmăgean, P. şi colab. - 1978)
Metişi Marele
Specificare Landrace Duroc Hampshire
(LxMa)x(HxD) alb
Prolificitate (cap) 10,22 9,40 9,61 7,10 6,66
Capacitate alăptare (kg) 41,66 39,84 38,53 30,70 30,57
Purcei înţărcaţi/ scroafă
8,92 7,96 6,97 5,90 5,43
(cap)
Sporul mediu zilnic (g) 798 762 735 807 692
Grosimea medie a
22,58 21,80 23,91 23,58 18,86
slăninei dorsale (mm)
Carne rezultată la
499 423 346 322 270
sacrificarea lotului (kg)
Carne de calitate
319 267 217 199 178
superioară (kg)
Sexul are influenţă asupra producţiilor obţinute de la suine, atât prin sporurile
diferenţiate de creştere în greutate vie, cât şi prin calitatea carcasei. Se constată, în general, că
până la vârsta de 6 luni, sporurile cele mai mari de creştere se înregistrează la vieruşi, urmaţi
de masculii castraţi şi apoi de scrofiţe (tab. 9). Până la vârsta specificată mai sus, calitatea
carcasei este, de asemenea, mai bună la vieruşi; la această categorie înregistrându-se şi cele
mai reduse grosimi medii ale stratului de slănină dorsală. Peste această vârstă proporţiile de
carne de calitate superioară sunt mai bune la scrofiţe.
Tabelul 9
Influenţa sexului asupra producţiilor la suine până la vârsta de 6-7 luni
Masculi
Specificare Sursa bibliografică Vieruşi Scrofiţe
castraţi
M. DINU (1973); 655 605 605
Sporul mediu zilnic (g)
I. DINU şi colab.(1981) 800 751 733
Grosimea medie a
M. DINU (1973) 38,9 43,2 42,0
slăninei dorsale mm
I. DINU (1981) 18,7 21,6 20,1
(limite)
Vârsta influenţează producţiile obţinute de la suine, în sensul că la animalele tinere (şi

cu greutate corporală mai mică) acestea sunt mai reduse faţă de cele adulte. Producţiile de
carne şi grăsime, în valori absolute, cresc odată cu vârsta, însă proporţia de oase scade
(tab.10). Ţesutul muscular are o creştere relativ constantă până la greutatea de 60-70 kg, însă
de la greutatea de peste 90 kg se înregistrează depuneri mai mari de ţesut adipos.
55
Evoluţia dimensiunilor corporale sunt în strictă concordanţă cu vârsta animalului; la
suine identificându-se, în principal, 2 zone de creştere ale bazelor anatomice, una pe direcţia
părţii anterioare a bazinului, iar alta între regiunile spetelor (fig. 18).
Tabelul 10
Evoluţiile producţiilor de carne, grăsime şi oase
(după Ostage, 1965)
Proporţiile (%) de:
Greutate corporală (kg) carne + grăsime oase
25 67,61 10,08
60 74,12 7,65
90 77,22 6,99
110 78,86 6,42
De menţionat că, odată cu înaintarea

în vârstă şi creşterea greutăţii corporale se
înregistrează şi o scădere constantă a
proporţiei de apă (tab. 11).
Cu toate acestea, în condiţiile ţării
noastre, greutatea eficientă de sacrificare
variază între 101-120 kg, în funcţie de rasă
şi tehnologia de îngrăşare, când se
înregistrează şi cele mai convenabile
randamente la tăiere. După fiziologul
englez Hammond, substanţele nutritive Fig. 18 Zonele şi direcţiile de
sunt utilizate etapizat în cursul ontogenezei creştere la suine
de către organismul suinelor; mai întâi pentru dezvoltarea ţesutului nervos şi osos, apoi pentru
cel muscular şi în final pentru cel adipos.
Autorul arată că, o proteină de aceeaşi calitate este utilizată mai întâi pentru elaborarea
oseinei la purcei, apoi a musculaturii la animalele în creştere şi pentru depunerea de grăsimi
(dacă lipsesc hidraţii de carbon) la cele în îngrăşare, precum şi la cele adulte.
Tabelul 11
Compoziţia chimică a corpului în funcţie de vârstă
(după Lagagheur, 1965 şi I.Dinu şi colab. 1981)
Perioada Vârsta (zile) Apă (%) Proteine (%) Grăsimi (%)
fetuşi la 30 zile 94,7 3,6 1,3
Prenatală
fetuşi la 100 zile 85,3 9,1 1,3
naştere 80,0 14,0 2,0
Postnatală înţărcare 65,0 13,0 18,0
110 kg greut.vie 51,5 11,5 35,0
Individualitatea -În cadrul aceloraşi rase sau populaţii se constată indivizi cu însuşiri
productive superioare altora, deşi s-a beneficiat de aceleaşi condiţii de hrănire şi de
întreţinere.
56
Această variabilitate a însuşirilor individuale se datoreşte bazei genetice diferite şi
constituie baza selecţiei.
Starea de sănătate - Acest factor influenţează în mod direct producţiile obţinute de la
suine, în sensul că la animalele sănătoase se înregistrează sporuri normale de creştere, iar la
cele bolnave scăderi în greutate. Ca urmare, şi producţiile la sacrificare vor fi mai mari la
animalele sănătoase, faţă de cele bolnave. La carcasele rezultate de la animalele bolnave se
înregistrează uneori proporţii ridicate de grăsime, iar carnea este fără suculenţă şi savoare, cu
toate măsurile ulterioare de finisare. Aceste animale, sub nici o formă, nu vor fi reţinute la
reproducţie, sau destinate pentru producţia de bacon.
4.1.2. Factorii exogeni (sau externi)

În această categorie intră alimentaţia, tehnologiile de întreţinere, sistemul de
exploatare, tehnologia de prelucrare a carcaselor şi transportul suinelor.
Alimentaţia - Alimentaţia este principalul factor exogen care influenţează nivelul şi
calitatea producţiilor obţinute de la suine. Acest factor are implicaţii majore, atât asupra
sporurilor de creştere în greutate vie planificate, cât şi asupra proporţiei de carne din carcasă,
ambele influenţând pozitiv rentabilitatea unităţii. După unele cercetări se consideră că atât
nivelul producţiilor căt şi calitatea acestora se poate regla genetic, însă alimentaţia este
susţinătorul sau precursorul reglării acestor însuşiri, alături de sistemul de întreţinere, deci
este vorba de un complex de factori.
În primul rând raţiile de hrană trebuie să fie întocmite corect, în concordanţă cu
cerinţele specifice ale categoriei de vârstă sau greutate corporală, precum şi cu scopul
producţiei, sau destinaţia animalelor. Satisfacerea necesarului de substanţe nutritive în cele
mai mici amănunte contribuie la exteriorizarea la maximum a potenţialului genetic, inclusiv a
vigorii hibride.
În acest sens, se are în vedere aplicarea unei alimentaţii raţionale care a oferit pentru
rasa, metisul, zona de creştere şi sistemul de exploatare adoptat, cele mai bune rezultate de
producţie şi economice.
Administrarea unor raţii deficitare în substanţe proteice determină obţinerea de sporuri
de creştere reduse mai ales la metişi şi la hibrizii de mare productivitate, iar la porcii graşi de
carcase cu proporţii ridicate de grăsime, deci de calitate slabă.
Pe această linie, la nutreţurile combinate destinate purceilor sugari şi celor înţărcaţi;
conţinuturile în substanţe proteice sunt majorate cu 2-3% faţă de cele prevăzute în actualele
norme.
Specialistul trebuie să pună în balanţă avantajele şi dezavantajele metodelor de
furajare, alături de tehnologiile de preparare, de administrare şi de distribuire a furajelor în
funcţie de rasă, vârstă, scop de producţie etc.
Aşa de exemplu, prin furajarea la discreţie se asigură, la porcii graşi, cele mai ridicate
sporuri de creştere, dar nu şi obţinerea de carcase de calitate. Această variantă este indicată
pentru categoriile de tineret sugar şi înţărcat, dar nu şi pentru porcinele destinate producţiei de
bacon, la care trebuie să se utilizeze hrănirea pe bază de tainuri.
57
Forma de prezentare cea mai adecvată este de făină cu granulaţie medie, iar forma de
administrate diferită de la o categorie la alta: uscată la tineret, umectată la porcii graşi şi
umedă la scroafe.
Utilizarea în hrană a furajelor combinate, sub formă de granule, este mai avantajoasă
decât sub formă de uruială sau făină, mai ales la categoriile tinere. Reducerea conţinutului în
celuloză brută a unor componente prin prăjirea cerealelor, sau aplicarea altor tratamente
termice (fierbere, opărire) stimulează la purcei palatabilitatea, alături de creşterea conţinutului
în vitaminele din complexul B.
Toate aceste măsuri au ca rezultat creşterea sporului în greutate vie şi implicit
ridicarea producţiei de carne. Se va evita, pe cât posibil, utilizarea în reţete a componentelor
mucegăite, care depreciază calitatea carcaselor şi afectează starea de sănătate.
În creşterea gospodărească, opărirea şi chiar fierberea furajelor pentru porcine se poate
aplica mai uşor, fiind o acţiune compensatoare a activităţii casnice, determinând sporirea
valorii nutritive a amestecurilor. Producţiile de carne se pot spori şi prin utilizarea, în proporţii
mai reduse, a unor furaje neclasice, mai ieftine şi uşor de procurat, ca: masa verde, cartofi,
sfeclă şi dovlecei - larg utilizaţi în sistemul gospodăresc, influenţând pozitiv eficenţa
economică a creşterii reproducătorilor şi în prima fază a îngrăşării.
Tehnologia de întreţinere - Întreţienerea suinelor are influenţă asupra producţiilor
prin alegerea soluţiilor adecvate cu privire la: numărul de animale din boxă, a densităţii
acestora, organizarea interioară a boxelor, perioadele de staţionare etc. De pe fiecare m 2 spaţiu
productiv construit trebuie să se obţină anual cel puţin 180 kg carne suine (exprimată în
greutate vie a animalelor sacrificate).
Adăposturile, prin soluţiile constructive, trebuie să asigure cele mai bune condiţii de
microclimat. Cu cât aceste condiţii de microclimat vor fi cuprinse între parametri optimi, cu
atât producţiile de carne vor fi mai mari. Din acest punct de vedere, temperatura la categoriile
tinere are rol hotărâtor, alături de umiditate şi de concentraţia în noxe. Neasigurarea
temperaturii de 30-32°C la nivelul cuibului de purcei, în primele ore de la naştere, tarează
purceii pe toată perioada de creştere şi îngrăşare, deci reduce producţiile de carne şi
favorizează sporirea proporţiei de grăsime în carcasă.
Exploatarea raţională - a reproducătorilor are influenţă hotărâtoare asupra
producţiilor suinelor. Exploatarea intensivă, bazată pe utilizarea raţională a scroafelor şi a
vierilor de reproducţie sporeşte producţia de carne. De menţionat că, de la fiecare scroafă
trebuie să se realizeze anual cel puţin 1800 kg carne prin produşii sacrificaţi (deci peste 20
purcei obţinuţi şi peste 18 purcei înţărcaţi).
Menţinerea stării de întreţinere bună a scroafelor pe perioada alăptării duce la ridicarea
indicelui de utilizare, prin intrarea imediată în călduri (în 6-10 zile de la înţărcare) şi dirijarea
în scurt timp la montă.
Suprasolicitarea vierilor determină scăderea capacităţii spermei şi în final a
fecundităţii şi prolificităţii.
Tehnologiile de prelucrare a carcaselor - influenţează producţiile la suine prin
randamentul la sacrificare, sau la tăiere. În cazul în care suinele, după sacrificare, sunt opărite,
randamentul este mai mare cu 4%, faţă de prelucrare prin jupuire, deoarece pilea lipseşte din
carcasă.
58
Suinele care după înjunghiere sunt opărite, apărţinătoare tipului morfoproductiv de
grăsime, au un randament de cca. 81%, pe când cele de carne de cca. 77%.
Prin aplicarea, tehnologiei de jupuire randamentul este de cca. 77% la cele de grăsime
şi de cca. 73% la cele de carne.
Sistemul de exploatare adoptat - are influenţă asupra producţiei de carne obţinută în
condiţii avantajoase în sensul că, animalele pigmentate se pot întreţine la păşunat, iar cele de
culoare albă în spaţii protejate. Păşunatul raţional, mai ales pe lucerniere în anul al III-lea ,
poate suplini cu până la 20% din necesarul de concentrate pentru îngrăşarea animalului,
asigurându-se şi o dezvoltare armonioasă, deci carcase de calitate bună (cu predominarea
ţesutului muscular).
Transportul - influenţează producţiile suinelor, atât prin randamentul la sacrificare
cât şi prin scăderea greutăţii corporale ca urmare a agitaţiei şi oboselii animalelor.
Transportul de lungă durată, pe distanţe mari şi în mijloace neadecvate determină
scăderea greutăţii corporale. Scăderea greutăţii corporale pe timpul transportului se denumeşte
“calou”. Caloul admis trebuie să se încadreze între anumite valori calculate în funcţie de
perioada de timp parcursă de la preluarea animalelor şi până la unitatea beneficiară (abator).
Înainte de sacrificare animalele se ţin la dietă timp de 10-12 ore, (administrându-se numai
apă) pentru instalarea stării normale şi golirea aparatului digestiv.
4.2. Aprecierea producţiei de carne
Aprecierea producţiei de carne la suine, se face atât pe animalele vii, cât şi pe

carcasele rezultate în urma sacrificării indivizilor aleşi special; prin carne înţelegându-se, în
general, carnea şi grăsimea, alături de baza osoasă.
Aprecierea producţiei de carne pe animalele vii are importanţă pentru viitorii
reproducători, pentru suinele destinate sacrificării se pune problema dirijării procesului de
îngrăşare, respectiv a calităţii carcasei.
Pe crescători îi interesează cantitatea şi calitatea cărnii, care se poate întrevedea încă
din perioada de tineret, datele fiindu-ne necesare pentru a se dirija tehnologia de creştere şi de
îngrăşare în cele mai bune condiţii, conform scopului urmărit.
4.2.1. Aprecierea producţiei de carne pe animalul viu

Aprecierea calităţii carcasei pe animalul viu se face destul de greu, deoarece corpul
animalului este acoperit cu un strat de slănină, neuniform ca grosime, iar examinarea
maniamentelor este destul de aproximativă, faţă de celelalte animale de fermă.
Pentru aprecierea producţiei de carne şi a calităţii acesteia sunt în uz metode subiective
şi obiective.
a) Metodele subiective se bazează pe aprecierea conformaţiei corporale, adică a
exteriorului. Pentru aceasta se procedează la analiza celor trei părţi corporale, iar în cadrul lor
se apreciază regiunile corporale care furnizează la sacrificare carne de calitate superioară şi în
cantităţi mari.
Pentru aceasta se examinează cu atenţie şuncile posterioare, precum şi regiunile
şalelor, spinării şi crupei, iar în final şi şunca anterioară. La aprecierea şuncilor posterioare se
59
va ţine seama de convexitatea posterioară, de descindere şi de lărgimea acestora (convexitatea
bilaterală).
Spinarea şi şalele trebuie să fie lungi, largi şi bine îmbrăcate în ţesut muscular, pentru
a se obţine, după sacrificare, cotlete şi antricoate bine dezvoltate. Examinarea va fi însoţită şi
de aproximarea greutăţii corporale, care se va corela cu dimensiunile de lungime, mai ales ale
trunchiului.
Porcinele îngrăşate pentru producţia de carne trebuie să posede corpul şi implicit
trunchiul mai lungi, cu musculatura bine evidenţiată şi cu stratul de slănină mai subţire şi mai
consistent. Spata trebuie să se simtă la palpare şi să se observe mişcarea ei în timpul deplasării
animalelor. Coastele sunt mult alungite, puţin arcuite şi orientate posterior, concurând la
forma de cilindru lung.
Porcinele pentru grăsime au corpul mai scurt, cu trunchiul adânc şi acoperit cu un
strat gros de slănină. Se sesizează depuneri de grăsime în regiunea jgheabului şi a ganaşelor,
iar coada este înfundată între fese. Animalele se mişcă mai greu, iar spetele nu au oscilaţii în
timpul mersului.
b. Metodele obiective înlătură în mare parte subiectivismul şi se bazează pe recoltarea
directă şi interpretarea unor valori cu privire la masa (greutatea) corporală şi indirect după
grosimea stratului superior de slănină.
Masa corporală se determină prin cântărirea animalului, iar interpretarea asupra
cantităţii cărnii se face în funcţie de starea de întreţinere sau de gradul de finisare a îngrăşării,
acestea bazându-se pe unele corelaţii stabilite experimental, în funcţie de rasă, sex, starea de
finisare şi specificul alimentaţiei. Greutatea finală a porcinelor îngrăşate pentru carne trebuie
să fie cuprinsă între 101-120 kg; peste aceste limite rezultă proporţii prea mari de grăsime şi
reduse de ţesut muscular. Sunt unele rase şi hibrizi care trebuiesc sacrificaţi la greutăţi mai
reduse (de cca. 90 kg), pentru a rezulta carne de calitate superioară. La noi în ţară nu este
permisă sacrificarea porcinelor sub 70 kg.
Desigur, informaţiile asupra calităţii cărnii sunt încă destul de subiective.
Grosimea stratului de slănină. Între grosimea slăninei de pe linia superioară a
corpului şi procentul de grăsime din carcasă există o corelaţie strâns pozitivă. Determinarea
grosimii stratului de slănină dorsală se efectuează, pentru lucrările de selecţie, la ieşirea din
testare (la vârsta de 182±3 zile), dar şi pentru aprecierea evoluţiei stadiului de îngrăşare pe
animale vii destinate sacrificării.
Aceasta se efectuează, individual, pe linia superioară a corpului, în mai multe puncte
deplasate cu 4-6 cm faţă de linia mediană (la grebăn, la spinare şi la crupă, sau numai la
spinare şi la crupă, conform tehnologiei actuale).
Sunt în uz mai multe metode şi anume: metoda riglei gradate (a stiletului), metoda
electrică sau a leanmetrului, metoda ultrasunetelor şi, mai nou, metoda radiografică.
Cea mai des utilizată este metoda care utilizează aparatele cu ultrasunete, deoarece
sunt uşor de aplicat, expeditive, nu depreciază pielea, iar animalele nu suferă. Această metodă
este obligatorie pentru toate unităţile producătoare de material de prăsilă, constituind baza
aprecierii calităţii carcasei la viitorii reproducători, respectiv a proporţiei de carne din carcasă
şi contribuie la calcularea preţului de vânzare-cumpărare.
O altă metodă este răspândirea în serul sanguin a unor substanţe chimice inofensive
asupra fiziologiei animalului. Metoda este laborioasă, dar suficient de exactă în privinţa
proporţiei de carne din corpul animalului viu.
60
Tehnicile de determinare se vor prezenta în detaliu la lucrările practice.
4.2.2. Aprecierea producţiei de carne după sacrificare

Datorită faptului că după sacrificarea suinelor, carcasele se pot supune unor operaţiuni
multiple, pentru măsurarea greutăţii şi a dimensiunilor acestora, subiectivismul este exclus
aproape în totalitate. Se menţine totuşi termenul de apreciere şi nu de determinare, deoarece
cu toate măsurile luate, nu se poate separa cu exactitate carnea de grăsime sau de oase.
Conform metodologiei actuale, aprecierea producţiei de carne la viitorii reproducători
se face prin sacrificarea unui singur individ (mascul castrat sau scrofiţă) din lotul de fraţi buni,
iar rezultatele se atribuie ca performanţă a întregului lot.
Pentru porcinele destinate îngrăşării, de asemenea se sacrifică un număr redus de
indivizi din seria de îngrăşare, în funcţie de clauzele contractuale (sau pe partizi de livrare
pentru export).
Pentru ca datele recoltate în urma sacrificării să poată fi prelucrate corect se fac unele
preziceri cu privire la tehnica obţinerii carcaselor de la porcine şi pregătirii acestora.
Obţinerea carcaselor
Prin carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat, fără organe interne şi fără
extremităţile membrelor.
Sacrificarea cuprinde mai multe operaţii, care se fac după o anumită schemă
tehnologică.
Ordinea operaţiilor pentru obţinerea carcaselor este stabilită printr-o tehnologie
specială, care diferă în funcţie de scopul urmărit şi se desfăşoară în spaţii adecvate.
- Suprimarea vieţii, care este precedată de asomare (cu ajutorul unui electroasomator
aplicat înapoia urechilor timp de 2-3 secunde), urmată de înjunghiere. Înjunghierea se face
imediat, introducând cuţitul în cord sau secţiomând vena jugulară. După această operaţie se
acordă un timp pentru scurgerea sângelui (colectarea lui), cu respectarea unor condiţii de
igienă stricte, mai ales când este utilizat în diverse preparate.
- Depilarea şi jupuirea - poate fi precedată de recoltarea părului, mai ales la rasele
tardive. Depilarea se face prin opărire în apă încălzită la 60-65°C, sau prin flambare, în
cuptoare speciale, ori cu ajutorul unei flăcări active. Jupuirea se face mecanic, după care
pielea detaşată se finisează, îndepărtând grăsimea aderentă prin răzuire.
- Eviscerarea - presupune mai întâi atârnarea corpului cu capul în jos, fixându-se de
membrele posterioare cu ajutorul a 2 cârlige îmbinate la o piesă în formă de T răsturnat. După
secţionarea abdomenului pe linia mediană, se scoate întreaga masă gastrointestinală, împreună
cu ficatul şi splina. După despicarea toracelui pe linia sternului se scot şi celelalte organe
interne.Toate organele se separă, iar de la ficat se îndepărtează vezica biliară. Despicarea
carcasei se face pe direcţia coloanei vertebrale, cu ajutorul unui elctrofierăstrău, începînd de la
baza cozii spre cap. În unele situaţii capul se detaşează de corp.
- Toaleta carcasei - se face prin fasonarea celor două jumătăţi, detaşându-se bucăţile
care atârnă, îndepărtarea cheagurilor de sânge, iar în final se finisează depilarea capului, prin
flambare etc.
- Examenul sanitar-veterinar - se face prin examinarea vizuală a carcasei şi
organelor interne şi prin recoltarea de probe pentru laborator.
61
- Cântărirea - celor două jumătăţi de carcasă se face cu ajutorul unor cântare speciale,
interpuse pe linia tehnologică. Datele obţinute pot fi utilizate pentru calcularea randamentelor
la tăiere care pot fi la cald, normal şi la rece, după formula:
Gc x 100
R(%) = , în care
Gv
- Gc - greutatea carcasei după 2, 6 sau 24 ore de la sacrificare (kg);
Gv - greutatea vie a animalului înainte de sacrificare, dar după dietă (kg);
Metodele de apreciere a carcaselor

Pentru aprecierea carcaselor sunt utilizate mai multe metode, care se pot grupa în
metode directe şi metode indirecte.
a. Metodele directe - se bazează pe tranşarea şi degresarea totală a carcasei, urmată
de separarea acesteia în carne (carne + oase) şi în grăsime (slănină + osânză).
După cântărirea separată a cărnii şi apoi a grăsimii se calculează raportul sau proporţia
de carne/grăsime. Metoda este precisă, dar solicită un volum mare de muncă. Concomitent se
separă şi porţiunile cu carne de calitate superioară (cotlet, antricot, muşchiuleţ, şuncă
posterioară sau jambon, şuncă anterioară sau spată, etc.), calculându-se diferite rapoarte sau
procente. În continuare, oasele se separă de carne şi se calculează raportul carne/oase, care
constă din însumarea cărnii, slăninii şi osânzii împărţită la oase.
b. Metodele indirecte - se bazează pe existenţa unor corelaţii pozitive sau negative
între anumite dimensiuni ale carcasei şi proporţiile de carne, sau de grăsime ale acesteia.
Efectuarea măsutătorilor pe carcase, ca de altfel şi tranşarea acestora, se fac după 24
ore de la sacrificare, timp în care sunt zvântate şi depozitate la temperatura de 4C.
Pentru aprecierea carcaselor se utilizează 3 seturi de determinări: dimensionale,
gravimetrice şi planimetrice.
Dintre determinările dimensionale prezintă importanţă lungimea mare a carcasei.
Cu cât aceasta va fi mai mare cu atît vom beneficia de cotlete şi antricoate mai lungi.
Diferenţele reduse dintre lungimea mare şi lungimea mică ale carcaselor ne dă garanţia că în
aceasta există mai multă carne de calitate superioară şi mai puţină de calitate medie (din
regiunea gâtului).
De asemenea, se preferă diferenţe reduse între lărgimea externă şi cea internă a
carcasei. Diferenţele mari sunt mai mult pe seama stratului de slănină, deci în carcasă sunt
proporţii reduse de carne.
De mare importanţă este determinarea şi apoi calcularea grosimii medii a stratului de
slănină dorsală; cu cât valoarea medie va fi mai redusă cu atât carcasa se va încadra la calitate
superioară, deci are mai multă carne.
Şunca posterioară se apreciază prin lungimea şi prin perimetrul jambonului, iar în
unele situaţii şi suprafaţa nucleului cărnos din jambon.
Determinările planimetrice sunt utilizate pentru calcularea suprafeţei cotletului şi
separat a suprafeţei ochiului muşchiului Longissimus dorsi.
O carcasă de calitate superioară are şi partea cărnoasă din cotlet mare şi grăsimea
redusă, existând o corelaţie strâns pozitivă între suprafaţa ochiului muşchiului şi proporţia de
carne din carcasă.
62
Pe baza datelor obţinute se poate calcula şi raportul carne/grăsime din cotlet, raport
care este corelat cu raportul carne/grăsime din întreaga carcasă.
Datorită importanţei determinării suprafeţei ochiului muşchiului Longissimus dorsi, s-
au preluat şi alte metode, numite liniare, când se iau în calcul dimensiunile desenului
ochiului, precum şi metoda grilei cu puncte. Cea mai precisă metodă este cea care utilizează
planimetrul polar.
Tehnicile de lucru se vor parcurge la lucrările practice, inclusiv calcularea şi
interpretarea datelor.
Influenţa rasei sau grupelor de metişi, a sexului, a greutăţii corporale la sacrificare,
precum şi a stării de întreţinere (sau de îngrăşare) asupra calităţii carcasei se vor prezenta
odată cu descrierea raselor.
Determinările gravimetrice se referă la cântărirea carcaselor şi calcularea
randamentelor. Randamentul la sacrificare poate fi la cald, "normal", la rece şi comercial.
Randamentul la rece este cel mai mic (cu cca.2,5%), iar cel comercial cel mai mare, deoarece
în el sunt incluse şi organele comestibile.
De menţionat că, randamentul la rece la suine, este mai mare faţă de alte specii, acesta
fiind cuprins între 70-85%, De menţionat că între rase cele mai mari valori se înregistrează la
rasa Piétrain (cca.82%), iar la metişi şi hibrizi, valorile se apropie de 85%.
Raportul carne/grăsime (c/g) se stabileşte calculând câtă carne revine la 1 kg de
grăsime. La rasele sau metişii de carne raportul c/g poate fi de 3,5/1, pe când la cele de
grăsime este de 1/1 şi chiar mai redus.
Raportul carne/oase se determină în scopuri ştiinţifice, când după dezosarea carcasei
se face cântărirea oaselor şi separat a cărnii şi a grăsimii. Valorile calculate ne arată câtă carne
+ grăsime revine la 1 kg oase. Aceste valori diferă în funcţie de rasă, finisarea îngrăşării
(vârsta şi greutatea la sacrificare), precum şi cu alţi factori.
Redăm în tabelul 12, influenţa greutăţii la sacrificare asupra proporţiilor părţilor
componenete ale carcasei, la rasa Marele alb, din care rezultă că greutatea optimă de
sacrificare este în jur de 100 kg.
Tabelul 12
Principalele părţi componente ale carcaselorla rasa Marele alb
Greutatea Proporţii (%) de:

(kg) Carne +grăsime Oase Organe* Sânge Păr
25 67,61 10,08 8,83 4,56 0,37
40 69,55 9,17 8,64 4,80 0,45
60 74,12 7,65 7,38 4,30 0,47
90 77,22 6,99 6,61 4,01 0,34
110 78,86 6,42 6,28 3,74 0,43
Notă* nu sunt incluse urechile şi organele genitale
Sistemul EUROP de încadrare în clase a carcaselor provenite de la porcine se face

după o grilă de clasare, care are în vedere proporţia de ţesut muscular (carne). Pentru aceasta
se folosesc 6 clase de calitate, diferienţiate între ele prin câte 5 procente de ţesut muscular,
între limitele de 60% şi 40% (tab. 13).
63
Tabelul 13
Grila de clasare a carcaselor de porc în ţările Uniunii europene (U.E.)
Clasa Proporţia (%) de carne în

Clasa nouă (după anul 1987)
anterioară carcasă (ţesut muscular)
EE EE peste 60
E E 55-60
U I 50-55
R II 45-50
O III 40-45
P IV sub 40
Proporţia de carne se determină prin detaşarea tesuţurilor musculare din carcasă, însă
se poate aprecia şi cu ajutorul formulei:
Y = 57,399 - 0,33 x - 0,44 y + 0,193 z, în care
Y = proporţia de carne (%);
x = grosimea slăninei la mijlocul şalelor (8 cm faţă de linia mediană);
y = grosimea slăninei între a 12-a şi a 13-a vertebră toracală (6 cm faţă de
linia mediană);
z = diametrul muşchiului Longissimus dorsi între a 12-a şi a 13-a vertebră
toracală.
Tranşarea carcaselor
Tranşarea carcaselor constituie o acţiune importantă pentru aprecierea acestora şi se
face după răcirea celor două jumătăţi, separându-se porţiunile pe categorii de calitate, formate
din regiuni sau grupe de regiuni corporale. Slănina de pe partea dorsală şi de pe abdomen se
detaşează separat, iar osânza se recoltează cu mare atenţie.
În categoria specialităţi intră muşchiuleţii (psoaşii) şi cotletul, ambele reprezentând 8-
10% din greutatea totală a carcasei (tab. 14).
În categoria carne de calitate superioară intră: antricotul, jambonul, spata şi ceafa,
toate însumând cca. 55%, iar în calitatea I intră: fleica, pieptul şi rasoalele, reprezentând
cumulat cca. 24%.
Capul şi picioarele intră la calitatea a II-a, sau în categoria "al cincilea sfert", alături
de unele organe interne comestibile şi alte subproduse de abator.
Bazele osoase şi limitele anatomice se vor aprofunda la lucrările practice.
Proporţia de carne (plus oase) din carcasă la rasele specializate pentru carne este cea mai
ridicată (cca. 70%), faţă de cea la rasele mixte (cca. 58%) şi pentru producţia de grăsime (cca.
52%).
La porcinele specializate pentru producţia de carne, proporţiile de cotlet, de jambon şi
de spată (deci fără ceafă), trebuie să depăşească 42% din greutatea carcasei. Dintre rasele
specializate pentru calitatea superioară a carcasei se detaşază rasa Hampshire, urmată de
Landrace (tabelul 15), în condiţiile sacrificării la vârsta de 182 zile, la care se constată şi cele
mai mari proporţii de jamboane, cotlete şi de spete şi reduse de grăsime.
64
Tabelul 14
Tranşarea porţiunilor din carcasă şi încadrarea lor în categorii de calitate
(după Normele M.C.I. citate de Sîrbulescu şi colab.-1977)
Denumirea
Categoria
porţiunii Limitele anatomice Baza osoasă
de calitate
tranşate
Muşchiuleţ Muşchii: psoas major, psoas minor şi iliacus Vertebrele lombare
Anterior: secţiunea se face între ultima vertebră
Specialităţi dorsală şi prima vertebră lombară; posterior,
Cotlet secţiunea trece printre ultima vertebră sacrală. La
separare o porţiune de fleică de maximum 2 cm
poate rămâne aderentă la cotlet.
Anterior: secţiunea se face la articulaţia occipitalo-
Vertebrele cervicale,
atloidiană; posterior, între a 5-a şi a 6-a vertebră
primele 5 vertebre dorsale;
Ceafa dorsală; inferior, secţiunea trece la nivelul treimii
treimea superi-oară a
superioare a coastelor (porţiunea posterioară a
coastelor de la acest nivel
cefii).
Vertebrele dorsale de la a 6-
Calitate Anterior: secţiunea se face între a 5-a şi a 6-a
a până la ultima; treimea
superioară Antricot vertebră dorsală. posterior, la nivelul ultimei coaste;
superioară a coastelor la
inferior, la nivelul treimii superioare a coastelor.
acest nivel.
Sacrum, oasele bazinului,
Anterior, linia ce-l delimitează de cotlet şi fleică;
Jambon primele vertebre coccigiene,
inferior, articulaţia grasetului
femurul şi rotula
Spată Se detaşează de la torace, spată şi braţ Spata şi humerusul.
Anterior, secţiunea trece la nivelul ultimei coaste;
posterior, la linia fixării peretelui abdominal de
Fleica
bazin şi femur; superior, limita inferioară a
cotletului.
Anterior, extremitatea anterioară a sternului;
Sternul, trimea mijlocie şi
Pieptul posterior, secţiunea trece la nivelul ultimei coaste;
inferioară a coastelor
Calitate I superior, limita inferioră a antricotului
Rasolul din faţă: superior se delimitează la Rasolul din faţă: radius,
articulaţia cotului, iar inferior la articulaţia cubitus şi primul rând de
carpiană; oase carpiene.
Rasoalele
Rasolul din spate: superior se delimitează la Rasolul din spate: tibia şi
articulaţa grasetului, iar inferior la articulaţia primul rând de oase
tarsiană. tarsiene.
Tabelul 15
Unele elemente ale calităţii carcasei la principalele rase de carne
Grosimea Greutatea:
medie a Proporţia de:
Rasa slăninei
dorsale jambonului cotletului spetei carne + oase grăsime
(mm) (%) (%) (%) (%) (%)
Landrace 21,50 9,39 6,90 5,23 74,61 14,62
Yorkshire 24,20 9,37 7,05 5,30 71,28 16,76
Marele alb 25,93 8,88 7,08 5,50 67,58 20,06
Duroc 24,20 9,35 6,92 5,70 72,26 15,67
Hampshire 20,93 10,29 7,56 5,50 73,20 14,91
De menţionat că, aceste valori au fost înregistrate la vârsta animalelor de 182 zile, la
Staţiunea de cercetare din localitatea Gorneşti, atât pe rase materne cât şi paterne, beneficiind
de aceleaşi condiţii de hrănire şi întreţinere.
65
4.2.3. Calităţile cărnii la suine

Calităţile cărnii la suine se apreciază prin determinări multiple ale însuşirilor chimice,
fizice şi organoleptice. Carnea la suine este un termen general, care cuprinde ţesuturile
muscular şi adipos alături de alte ţesuturi (oase, piele, organe interne etc).
În cele ce urmează se vor analiza însuşirile chimice şi fizice, atât ale cărnii cât ale
grăsimii la porcinele sacrificate la greutatea de cca 100 kg, cu unele interpretări ce se impun
în funcţie de factorii care influenţează aceste producţii.
Cu privire la regiunea anatomică de provenienţă, prezentăm compoziţia chimică a
principalelor ţesuturi, cu valorea energitică respectivă şi proporţiile medii din carcasă (tab.
16).
Tabelul 16
Caracteristicile ţesuturilor din carcasa suinelor (la 100 kg greutate vie)
Compoziţia chimică (%) Valoarea
Proporţia din
Ţesutul energetică
carcasă (%) Apă Grăsimi Proteine Cenuşă Kcal/kg
Muşchi 53,0 72,7 5,8 20,6 1,1 1694
Slănină 22,5 16,4 78,7 4,9 0,1 7693
Grăsime
7,5 38,2 51,1 10,9 0,5 5425
internă
Oase 9,0 43,0 12,9 19,3 24,8 2290
Piele 4,0 43,4 16,9 39,0 0,7 3764
TOTAL
96,0 52,8 27,6 16,8 3,0 3534
ŞI MEDII
Datele prezentate în tabelul de mai sus sunt valori medii specifice carcaselor provenite
de la porcii îngrăşaţi pentru carne, scoţându-se în evidenţă faptul că ţesutul osos şi chiar pielea
au valori energetice superioare cărnii, iar grăsimea internă este mai bogată în apă, de peste 2
ori, faţă de slănină (deci pentru conservare trebuie topită).
a. Însuşirile chimice ale cărnii
Valoarea nutritivă a cărnii este influenţată în mare măsură de compoziţia sa chimică.
Principalele componente chimice, sau substanţe nutritive, din carne sunt: apa,
proteinele, grăsimile, glucidele, substanţele minerale şi vitaminele.
Compoziţia chimică a cărnii suinelor variază în funcţie de o serie de factori, cum sunt:
rasa, vârsta, sexul, starea de îngrăşare (scopul producţiei), hrana, regiunea anatomică etc.
Apa - reprezintă o componentă principală a cărnii. Proporţia acesteia variază în funcţie
de vârsta şi de starea de îngrăşare.
La porcinele tinere, carnea conţine proporţional mai multă apă decât la cele adulte, sau
la cele într-o stare mai avansată de îngrăşare. În carnea rezultată de la suinele îngrăşate pentru
producţia de carne apa se găseşte în proporţie de cca. 73%, la cele îngrăşate mixt de cca. 65%,
iar la cele pentru grăsime de cca. 50% (după Sîrbulescu, V. şi colab. 1982). După alţi autori,
proporţia medie de apă din carne la vârsta de 6 luni, este de cca. 75%, (Nedelciuc, V. şi
colab.1982) la rasele şi metişii specializaţi pentru producţia de carne. Reducerea procentului
de apă în finisarea îngrăşării suinelor conferă cărnii o mai mare conservabilitate. Tipul de
66
alimentaţie practicat are influenţă asupra conţinutului în apă ale cărnii; o alimentaţie de tip
suculent sporeşte procentul de apă cu 2-3%, faţă de cel concentrat.
Proteinele din carne influenţează în mare măsură valoarea nutritivă. Conţinutul
substanţelor proteice este direct proporţional cu procentul de apă şi invers cu starea de
îngrăşare. La suinele "grase" proporţia de proteine din carne este de cca. 15%, iar la cele
"slabe" de cca.20%. La vârste mai precoce (la cca. 6 luni) proporţia de proteine, este de cca.
23%, valoare înregistrată şi la suinele îngrăşate pentru carne.
Compoziţia chimică a cărnii de suine variază în funcţie de mulţi factori. În tabelul 14,
se prezintă compoziţia chimică în funcţie de finisarea îngrăşării porcinelor, cu menţiunea că
substanţa uscată din ţesutul muscular variază între 25-40%, fiind formată în mare parte din
proteinele de structură cu greutate moleculară mare (actina şi miosina), de albuminele din
grupa miogenului (mioglobina) şi pigmentul roşu, ce dă culoare cărnii (chromoproteina) şi
asigură o rezervă de oxigen preluată de hematii, glicoproteine şi lipoproteine.
Tabelul 17
Compoziţia chimică brută a cărnii de suine în funcţie de starea de îngrăşare
Valoarea
Starea Proporţiile (%) de:
energetică
de îngrăşare
apă proteine grăsimi substanţe minerale Kcal/kg carne
"Slabă" 72,5 20,0 6,6 1,1 1.439
Pentru carne 68,0 19,0 12,5 0,5 1.941
Semigrasă 61,1 17,0 21,5 0,4 2.691
Grasă 47,9 14,5 37,0 0,6 4,035
În ţesutul muscular se găsesc şi alte substanţe azotate neproteice, ca: creatină,

creatinină, carnozină etc. De menţionat că, valoarea biologică a proteinei din carnea suinelor
este determinată de conţinutul ridicat în aminoacizii esenţiali de creştere, precum şi de
proporţiile lor. Proteina din carnea de suine, se remarcă prin conţinuturi ridicate în valină,
arginină, izoleucină, metionină, lizină etc, niveluri mai ridicate faţă de cele din carnea de la
alte specii de animale domestice.
Grăsimile (lipidele) din carnea de porc se găsesc într-o proporţie mai mare faţă de
carnea provenită de la alte animale de fermă, dar mai redusă faţă de alte alimente de origine
animală (unt, brânză topită, etc.). Raportată la substanţa uscată, proporţia de grăsime din carne
este de 15-20%, iar raportată ca atare, între 1,8-3,5%. Cele mai importante componente sunt
gliceridele. Colesterolul este de cca 3 ori mai redus în grăsimea de porc decât în unt
(Popescu-Baran, şi colab. 1977).
Glucidele sunt în cantităţi mai reduse în carnea de porcine, glicogenul fiind forma
principală. Carnea proaspătă de porc conţine, în medie, 450 mg glicogen/100 g, sau 4,5 g/kg
carne.
Animalele tinere au un conţinut mai ridicat în glicogen faţă de cele bătrâne. Timpul
scurs de la sacrificarea animalului diminuează conţinutul în glicogen; pe baza acestuia
formându-se acidul lactic, care influenţează pH-ul cărnii.
Sărurile minerale sunt prezente în carnea de porc în proporţie de cca.1%, având
importanţă sărurile de potasiu, de magneziu şi de sodiu şi proporţii mai reduse de alte
elemente, dar satisfăcătoare ca cele de fier, calciu, cupru, zinc etc.
67
Vitaminele se găsesc în proporţii suficient de mari, mai ales cele aparţinătoare
complexului B:B1 (tiamina), B2 (riboflavina), B3 (acidul pantotenic), B6 (piridoxina), PP
(nicotinamida), acidul folic etc. Se găsesc şi cantităţi mari din vitaminele A, D şi C.
*
* *
Aşa cum s-a arătat, compoziţia chimică variază în funcţie de o serie de factori, în care
primează vârsta, starea de îngrăşare, hrana etc. precum şi rasa, sexul, tehnologia de creştere şi
regiunea anatomică.
În concluzie, la suinele tinere carnea are un conţinut ridicat în apă, este bogată în
substanţe proteice, dar săracă în grăsimi. Pe măsura înaintării în vârstă scade proporţia de apă
şi de proteine, dar creşte cea de grăsime, conferindu-i cărnii frăgezime, suculenţă şi valoare
energetică ridicată.
Cu privire la influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii, Raicu, E. şi
colab. (1969), arată că la rasa Marele alb proporţia de proteine din muşchiul Longissimus
dorsi este mai ridicată faţă de rasa Mangaliţa, iar conţinutul în grăsimi este invers (tabelul 18).
Aceiaşi autori, mai arată că, hrana influenţează compoziţia chimică a cărnii; proporţiile
ridicate de porumb din raţie determină procente mai reduse de proteine şi ridicate în grăsime
(din carne), cea ce ne face să recomandăm procente reduse în reţetele destinate finisării
îngrăşării suinelor, în special la cele specializate pentru carne şi bacon.
Nedelciuc, V. şi colab. (1982) analizând calitatea cărnii din Longissimus dorsi, la mai
multe rase de suine sacrificate la vârsta de 6 luni (182 de zile), găsesc însuşiri chimice
diferite, cele mai bune fiind la rasele Duroc şi Landrace (tab.19) în privinţa conţinutului în
proteine a acestui muşchi.
Tabelul 18
Influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii
Proporţia de Conţinutul la 100 g substanţă uscată
Substanţă
porumb din
Rasa uscată Proteine Grăsimi Săruri
raţie
(%) (%) (%) minerale (%)
(%)
45 24,55 89,33 6,19 4,48
Marele alb 60 25,52 87,11 8,70 4,19
75 25,87 85,78 8,97 4,25
45 24,87 79,83 17,01 4,06
Mangaliţa 60 26,78 73,70 22,10 4,20
75 27,88 70,87 25,43 3,77
Tabelul 19
Calitatea cărnii la unele rase de suine sacrificate la vârsta de 182 zile
(după Nedelciuc, V. şi colab. 1982)
Proporţiile de substanţe nutritive (%) din carne
Rasa (Longissimus dorsi): pH-ul cărnii
Apă Proteine Grăsimi
Landrace 75,42 22,78 1,85 5,42
Yorkshire 75,50 22,60 1,89 5,47
Marele alb 75,13 22,62 2,26 5,47
68
Duroc 74,02 23,20 2,84 5,50

Hampshire 75,95 22,07 2,00 5,40
- pH-ul cărnii depinde de cantitatea de glicogen transformată în acid lactic din

momentul sacrificării. Carnea proaspătă dar maturată şi provenită de la animalele tinere are o
valoare pH între 5,5-6,0, iar cea alterată în jur de 6,6.
b. Însuşirile fizice şi tehnologice ale cărnii
- Capacitatea de reţinere a apei reprezintă forţa cu care proteinele din carne
păstrează (sub acţiunea unor agenţi externi) pe lângă apa proprie şi o parte din apa adăugată.
La suine, capacitatea de reţinere a apei este ceva mai mare decât carnea de bovine, ovine şi
păsări. De asemenea, este mai mare la animalele tinere şi la cele îngrăşate pentru producţia de
carne, faţă de cele adulte şi nerecondiţionate.
- Capacitatea de hidratare constituie însuşirea cărnii de a absorbi apa atunci când
este introdusă într-un lichid, dar nu şi de a o reţine. Ca urmare are loc o creştere în volum şi în
greutate, îmbunătăţindu-se frăgezimea, datorită slăbirii coeziunii fibrelor musculare. Prin
procesarea cărnii nu trebuie să ne folosim (în exces) de această proprietate, iar în lichid nu
vom introduce substanţe conservate.
- Culoarea poate varia de la roz-pal până la roşie-închisă. Aspectul de culoare roz-
trandafirie este cel mai preferat, deoarece indică prospeţimea şi provenienţa de la animale
tinere şi sănătoase. Carnea provenită de la animalele bătrâne are o culoare mai închisă, de
roşie-roz.
Nuanţa culorii variază şi în funcţie de muşchi: Longissimus dorsi are nuanţa cea mai
deschisă, iar muşchiuleţii sunt de nuanţă închisă. Intensitatea culorii este dată de conţinutul în
mioglobină şi hemoglobină, care sunt determinate, la rândul lor, de rasă, vârstă, sex,
alimentaţie şi sănătate.
- Consistenţa cărnii.
Carnea proaspătă şi "maturată" are o consistenţă elastică, adică în urma apăsării cu
degetul urmele dispar repede. Carnea provenită de la animalele adulte este mai consistentă
decât la cele tinere, iar cea "grasă" are o consistenţă mai redusă. Consistenţa cărnii este
influenţată de perselarea şi marmorarea acesteia. Se preferă carnea care posedă muşchiul
Longissimus dorsi slab marmorat, acceptându-se aspectul uşor şi moderat marmorat.
*
* *
c. Însuşirile organoleptice
Principalele însuşiri organoleptice ale cărnii sunt: mirosul, gustul, frăgezimea,
suculenţa şi aspectul.
- Mirosul şi gustul sunt influenţate în mare măsură de calitatea furajelor sau a
componentelor din raţie, de specie, precum şi de sex. Aceste două însuşiri mai sunt influenţate
de specie, prin forma primitivă sau strămoş.
Mirosul trebuie să fie plăcut, atrăgător, iar gustul dulce şi uşor amărui. Pentru
prevenirea mirosului neplăcut a cărnii provenite de la vieri se recomandă castrarea acestora
69
înainte cu 4-6 săptămâni faţă de sacrificare. În toate cazurile se evită întocmirea de reţete cu
proporţii ridicate de făină de peşte, în perioada de recondiţionare sau în finisarea îngrăşării. La
speciile cu miros caracteristic se recomandă încrucişări terminale adecvate.
- Frăgezimea cărnii este determinată de conţinutul acesteia în ţesut conjunctiv, de
mărimea şi fineţea fibrelor şi fasciculelor musculare, precum şi de conţinutul în grăsimi.
Carnea fragedă se mastică şi se digeră mai uşor, mai ales când provine de la animalele tinere
şi corect îngrăşate. Muşchii psoaşi au o proporţie de ţesut conjunctiv mai redus şi nu prezintă
fascicule terţiare, motiv pentru care frăgezimea şi suculenţa sunt deosebite.
- Suculenţa este determinată de abundenţa sucurilor pe care le cedează carnea în
timpul masticaţiei, având la bază conţinuturile mari în apă şi în grăsimi.
Carnea de suine este mai suculentă decât cea de ovine sau bovine.
*
* *
- Miopatia exudativă şi depigmentară, cunoscută şi sub denumirea de P.S.E. (Pale

soft and exudative) este întâlnită la unele rase de suine specializate pentru producţia de carne
şi reprezintă un sindrom sau o stare patologică, determinată genetic şi favorizată de unii
factori de stres. Carnea rezultată se caracterizează prin pH-ul redus, între 4,9-5,4, conţinuturi
scăzute în grăsimi şi apă, iar culoarea este roz-pală şi uneori spre alb. Carnea are o capacitate
redusă de reţinere a apei.
Pe lângă alţi factori, la animalele cu carne moale şi exudativă, se mai incriminează şi
alţi factori secundari ca: şocul de transport, oboseala, căldura exterioară prea mare etc.
Depistarea indivizilor cu carne P.S.E. se efectuează prin inhalarea unui amestec de
oxigen şi anestezicul halotan.
După Sellier, P. (1980) sensibilitatea faţă de anestezicul halotan este guvernată de o
singură genă, a cărei locus a fost denumit "Hal" şi poate fi ocupat de gena "Hal -" sau de alela
"Hal +". De menţionat că, "Hal-" este alela sălbatică, iar “Hal+” constituie mutanta acesteia.
Deoarece un individ este purtător a două locusuri "Hal" sunt posibile trei genotipuri:
- Hal+/Hal+, deci testul H-pozitiv;
- Hal-/Hal-, deci testul H-negativ;
- Hal+/Hal- sau Hal-/Hal+ , deci testul H-negativ.
De menţionat că un individ cu Hal +/Hal- se poate recombina cu altul cu Hal+/Hal-, din
care ar putea rezulta Hal+/Hal+, deci cu H-pozitiv.
4.2.4. Calităţile grăsimii de porc

În terminologia actuală grăsimea este considerată un produs secundar.
Grăsimea de suine este utilizată în alimentaţia omului, fie sub formă de slănină
preparată, fie sub formă topită deci, de untură. Osânza este utilizată numai sub formă topită,
cu preponderenţă în produse de patiserie.
70
Slănina este utilizată foarte mult şi în prepararea mezelurilor, în proporţii variabile,
după sortimentul acestora (denumită şi slănină de "lucru") alături de carnea de vită, de porc, şi
mai rar de oaie.
În industrie, grăsimea se poate utiliza la fabricarea săpunurilor şi intră în componenţa
furajelor combinate pentru echilibrarea energetică a raţiilor de hrană, mai ales pentru tineretul
de păsări şi de porcine.
Compoziţia chimică a grăsimii
Din punct de vedere chimic, grăsimile reprezintă un amestec de esteri ai glicerinei cu
acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi ca:, oleic, stearic, linoleic, palmitic arahidonic etc. (tab.20).
În grăsimea de porc mai participă, în proporţii reduse şi alte substanţe de structură ca:
fosfatide, lecitină, vitaminele A,D,E, substanţe proteice, glucide, substanţe minerale, pigmenţi
etc.
În organism grăsimele se formează pe seama lipidelor, glucidelor şi uneori a
proteinelor din hrană, în urma unor procese biofizice şi biochimice ce se desfăşoară la nivelul
intestinului.
Tabelul 20
Compoziţia chimică a grăsimii la suine
Acizi graşi (principali) Procente medii (%) Limite(%)
Acidul oleic 48,50 47,4-49,8
Acidul stearic 12,31 11,7-13,8
Acidul linoleic 6,75 6,3-7,7
Acidul palmitic 2,56 2,1-2,9
Acidul linolenic 1,00 0,5-1,8
Acidul miristic 0,70 0,5-0,9
Proporţiile de acizi graşi nesaturaţi din grăsimea de porc sunt mai reduse, în
comparaţie cu alte specii de animale de fermă.
Însuşirile fizice
Grăsimea de porc este de culoare albă, iar după sacrificare şi răcire are o consistenţă
tare, dacă provine de la animale corect îngrăşate.
Alimentaţia influenţează în mare măsură consistenţa grăsimii: porumbul determină o
consistenţă moale, iar masa verde, secara, orzul şi unele suculente, determină, în general, o
consistenţă mai tare.
Greutatea specifică variază între 0,915 şi 0,964, cu menţiunea că proporţia mai ridicată
de acizi graşi nesaturaţi măresc greutatea specifică.
Temperatura de topire (lichefiere) variază între 28ºC şi 48ºC, iar de solidificare între
22ºC şi 32ºC; componentul principal care influenţează aceste valori reprezentându-l
proporţia de glicerină din grăsime.
Grăsimea de porc este relativ rezistentă la râncezire, dacă este păstrată în vase închise,
la temperaturi joase, ferite de lumină şi fără un contact direct cu unele metale.
4.2.5. Subprodusele obţinute de la suine
71
Pielea rezultată la sacrificarea suinelor prezintă importanţă pentru industria uşoară, şi
se încadrează între 3-5% din greutatea corporală, în funcţie de vârstă (greutate corporală),
rasă, sex şi starea de îngrăşare.
Din punct de vedere histologic, pielea este compusă din trei straturi: epidermă, dermă
şi hipodermă. La suine pielea este mai poroasă şi cu mai multă grăsime în derm, faţă de cele
de bovine şi ovine. Datorită porozităţii este utilizată mai puţin în industria de încălţăminte.
Calitatea pielii depinde de condiţiile de hrănire, de îngrijirea animalului, de tehnica de
jupuire, de starea de sănătate, precum şi de integritatea acesteia.
Pielea vierilor este mai densă decât cea a scroafelor, iar cea rezultată de la animale
tinere este mai puţin densă decât la adulte. Pielea provenită de la animale hrănite raţional este
mai elastică şi mai rezistentă, faţă de cele care nu au beneficiat de condiţii normale de
alimentaţie.
După sacrificare şi jupuire pielea se rade de grăsimea aderentă şi se conservă, prin
sărare pe ambele feţe, depozitându-se în spaţii aerisite.
Părul de porc se recoltează de pe regiunile grebănului şi spinării prin smulgere,
utilizându-se pentru confecţionarea de pensoane, perii şi pentru alte scopuri (umplerea de
saltele). Este foarte apreciat părul cu lungime de peste 10 cm, provenit de la rasele tardive
(Stocli) şi cu grosimea între 250-350 microni.
După recoltare şi porţionare în mănunchiuri, acesta se usucă timp de 12 ore la
temperatura de 70ºC, după care se sortează pe calităţi.
Organele interne comestibile sunt încadrate, după unii autori, la produse secundare
alături de grăsime, iar după alţi autori la subproduse. În această categorie intră, în ordinea
preferinţei pentru consumatori: creierul, ficatul, inima, limba, rinichii, splina şi uneori
pulmonii. De la un porc de 100 kg greutate vie rezultă cca. 3,3 kg organe interne comestibile,
din care ficatul are cca. 1,4 kg, inima cca. 0,3 kg, creierul cca. 0,25 kg etc (tab.21).
Tabelul 21
Valorile ponderale (%) ale organelor interne la suinele
cu diferite greutăţi corporale
Greutatea la sacrificare (kg):
Organul 40 50 60 120
Inima 0.145 0.175 0.215 0.35
Ficatul 0.520 0.695 0.870 1.50
Rinichi 0.185 0.200 0.250 0.33
Plămâni 0.475 0.630 0.715 0.88
Stomac (golit) 0.350 0.470 0.440 -
Intestine (spălate) 1.140 1.400 1.450 -
Splină 0.450 0.550 0.850 -
Aceste organe sunt dirijate în alimentaţia umană şi se consumă, în special, în stare
proaspătă.
Sângele rezultat de la sacrificarea suinelor este foarte bogat în proteine şi reprezintă
cca. 3,5% din greutatea vie a animalului.
Sângele se recoltează imediat după înjunghiere şi se utilizează în scop alimentar (la
prepararea unor mezeluri), în scop farmaceutic (la prepararea de seruri şi extracte
72
antianemice) şi în alte scopuri. Cea mai largă utilizare este în producerea făinii de sânge, care
este deosebit de necesară în echilibrarea proteică şi minerală a nutreţurilor combinate
destinate tineretului aviar şi chiar suin.
Stomacul se foloseşte ca membrană naturală pentru prepararea tobei, iar din mucoasă
se extrage pepsina.
Intestinele sunt utilizate ca membrane naturale pentru mezeluri. După sacrificare se
golesc de conţinut şi se spală foarte bine, inclusiv detaşarea grăsimii aderente.
Se conservă prin sărare şi frig. Lungimea intestinelor este între 20-23 m la greutatea
vie de 101-115 kg.
Glandele cu secreţie internă sunt utilizate în industria farmaceutică (tiroida,
paratiroida, glandele suprarenale, hipofiza). Pe lângă acestea se mai utilizează în scop
farmaceutic ochii, ficatul, măduva şi creierul, plămânii, bila şi chiar placenta.
CAPITOLUL 5
73
RASELE DE SUINE
Formarea raselor de suine poate fi caracterizată ca un proces complex, cu perioade mai

mari de timp de trecere de la porcinele primitive la rasele de formaţie veche, cu perioade
relativ scurte de timp la trecerea acestora la rasele de formaţie nouă şi cu perioade scurte de
timp de trecere la rasele perfecţionate actuale.
Numărul raselor şi populaţiilor de suine este în prezent destul de mare, însă importante
sunt cca. 120, cu o răspândire foarte variată în diferite zone ale Globului, predominând în
ţările din emisfera nordică.
Dintre ţări, un aport deosebit la formarea raselor l-a avut Anglia, pentru Europa,
China, pentru Asia şi Statele Unite ale Americii pentru continentul american.
În Europa, pe lângă Anglia, contribuţii importante le-au adus ţările: Danemarca,
Germania, Franţa, Belgia şi altele.
În procesul de formare a raselor s-a apelat, într-o primă perioadă, la încrucişarea
suinelor primitive din diferite zone, apoi la încrucişarea raselor de formaţie veche cu
populaţiile locale de suine, iar în ultima perioadă s-a recurs la încrucişarea dintre diferite rase,
alături de selecţia indivizilor cu însuşiri dorite şi practicarea unei alimentaţii adecvate.
Denumirea şi clasificarea raselor de suine au apărut ca o necesitate obiectivă,
deoarece acestea trebuiau reperate uşor, iar însuşirile morfologice şi productive diferă foarte
mult, secondate şi de unele particularităţi biologice greu de decelat.
Denumirea unor rase s-a făcut după ţara care le-a creat (Chinezesc cu mască,
Portugheză, Românesc de carne), altele după regiunea administrativă care şi-a adus
contribuţia la formarea rasei (Hanovra, Albul de Banat etc), iar altele după denumirea
localităţilor unde s-au format şi le-au crescut (Napolitană, York, Bazna, Strei etc.).
În unele situaţii denumirea implică pe lângă locul de formare şi principala însuşire (în
special morfologică), cum ar fi: Yorkul mare, Albul de Chester, Landrace belgian etc).
Clasificarea raselor de suine s-a făcut după mai multe criterii, ţinându-se cont de
originea acestora, de unele caractere de exterior, de gradul de ameliorare, de provenienţă
(pentru ţara respectivă), de scopul preconizat în schemele de încrucişare etc.
Clasificarea după origine are în vedere strămoşul rasei sau al populaţiei (din mistreţul
european sau asiatic); cea după unele caractere de exterior a avut în vedere culoarea, talia,
lungimea corpului etc; cea după gradul de ameliorare se raportează la însuşirile productive
prin care excelează (tardive sau precoce); cea după provenienţă distinge suinele în autohtone
şi importate; cea după scopul preconizat în cadrul schemelor de încrucişare, în rase "materne"
şi rase "paterne"; iar cea după tipul morfo-productiv, în rase pentru carne, pentru producţia de
bacon, mixte şi pentru grăsime.
În majoritatea tărilor, suinele se clasifică după provenienţă şi după importanţa lor
pentru creştere, alături de unele însuşiri de exterior (în special după culoare şi chiar după
forma şi portul urechilor).
5.1. Rasele de suine importate

74
Ponderea din efectivul total de suine din ţara noastră îl deţin rasele importate, acestea
fiind procurate începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor
productive ale raselor şi populaţiilor indigene. În ultimul timp, aceste rase sunt utilizate cu
succes la obţinerea de metişi industriali şi porci hibrizi pentru unităţile cu exploatare
intensivă.
5.1.1. Rasa Marele alb (Large White)

Rasa Marele alb s-a format în Anglia, prin încrucişări complexe, în diferite etape, între
suinele locale englezeşti şi rasele Micul alb, Essex, Chinezesc cu mască şi Napolitană.
Primele exemplare au fost prezentate în expoziţia din Windsor, în anul 1851, de către
I.Tuley, sub denumirea de Yorkul mare.
Denumirea de Marele alb s-a atribuit în anul 1868, după stabilirea standardului rasei,
fiind considerată şi în prezent ca rasa cea mai bine consolidată genetic. Pe lângă încrucişare,
la formarea acestor rase s-au utilizat selecţia şi chiar consangvinizarea.
Datorită însuşirilor sale, rasa s-a răspândit foarte repede în multe ţări, având o
capacitate mare de aclimatizare. A contribuit la formarea multor rase, din diverse ţări, cum ar
fi: Landrace în Danemarca, Edelschwein în Germania, Chester-White în America, Alb
ucrainian în Ucraina etc, şi stă la baza diverselor scheme de încrucişare pentru producerea de
metişi industriali sau de hibrizi.
În ţara noastră a fost importată în mai multe etape; primele exemplare fiind văzute la o
expoziţie agricolă din Iaşi, în anul 1865, sub denumirea de Yorkul mare. În prezent, la noi în
ţară, are ponderea cea mai mare, de cca. 44% din totalul raselor pure de suine.
Rasa Marele alb este de talie mare, cu masa corporală de asemenea mare, robustă, de
culoare albă şi cu conformaţie corporală armonioasă. Înălţimea la grebăn, la animalele adulte,
variază între 85-90 cm, iar greutatea corporală între 200-240 kg.
Capul este potrivit de mare, cu
profil uşor concav, iar urechile sunt de
mărime mijlocie, purtate înainte şi uşor
lateral. Trunchiul este lung, larg şi adânc,
iar spinarea, şalele şi crupa sunt lungi,
largi şi bine îmbrăcate în musculatură.
Linia superioară este dreaptă, sau uşor
lăsată la femele după multe
gestaţii.Şuncile posterioare sunt bine
dezvoltate, iar membrele sunt puternice şi
Fig. 19 Rasa Marele Alb fără defecte de aplomb.
Tipul morfoproductiv este de carne.Prolificitatea este foarte bună, fiind de 11 purcei
cu greutatea medie la naştere de 1,250 kg. La noi în ţară prolificitatea medie la mai multe
ferme de selecţie din cadrul a 12 ISCIP-uri a fost de 10,65 purcei, din care 9,57 viabili.
Se înregistrează şi cazuri cu 15-20 purcei la fătare, dar mai rare. Fecunditatea este bună,
între 85-90%, iar capacitatea de alăptare
foarte bună, între 40-50 kg, cu o medie de 42,5 kg în unităţile cuprinse în controlul oficial de
producţie. Scroafele sunt bune mame, ducând până la înţărcare 9,3 purcei, cu o greutate medie
75
de 4,56 kg (vârsta de 35 zile). Precocitatea este de asemenea foarte bună; tineretul de prăsilă
atinge greutatea corporală corespunzătoare pentru reproducţie (110-120 kg) la vârsta de 8-9
luni. La aceiaşi vârstă, sau mai devreme, animalele se pot valorifica pentru sacrificare (la 105-
111 kg)
În perioada de testare (91-182 zile), tineretul realizează un spor mediu zilnic cuprins
între 620-660 g, cu un consum specific de concentrate situat între 2,9-3,2 kg. Proporţia de
carne în carcasă, la indivizii sacrificaţi la vârsta de 182 zile, este de 70% (inclusiv oasele), iar
suprafaţa ochiului de muşchi Longissimus dorsi este între 30-32 cm2.
Rasa Marele alb se creşte cu rezultate foarte bune atât în sistemul intensiv-industrial
cât şi în cel gospodăresc, valorificând bine aproape toate categoriile de furaje, inclusiv masa
verde. În exploatarea pe păşuni trebuie avută în vedere sensibilitatea scăzută a animalelor la
razele solare şi la frig pentru tineret.
Începând cu anul 1958, în ţara noatră, rasa a fost supusă unor încrucişări cu rasa
Landrace în scopul îmbunătăţirii precocităţii, ducând în final la impurificarea rasei, ceea ce a
necesitat noi importuri de reproducători din Anglia, în anul 1963.
Rasa Marele alb a fost utilizată la ameliorarea efectivelor locale de suine, iar în ultimul
timp este introdusă în toate schemele de încrucişare în vederea obţinerii metişilor destinaţi
îngrăşării. Este încadrată în categoria raselor "materne” care prin încrucişarea cu rasa
Landrace (de regulă masculi), duce la obţinerea de scrofiţe metise F 1. Aceiaşi categorie de
metişi se pretează la obţinerea baconului.
5.1.2. Rasa Landrace

Rasa Landrace s-a format în Danemarca prin încrucişarea suinelor locale daneze cu
mai multe rase albe, cu predominarea rasei Marele alb. Perioada de formare a fost între anii
1850-1907. La formarea acestei rase, pe lângă încrucişare şi o selecţia riguroasă a
exemplarelor, în direcţia producţiilor de carne, s-a adăugat şi o creştere dirijată a
reproducătorilor, utilizându-se o alimentaţie bazată pe lapte ecremat şi furaje concentrate, în
care a predominat orzul.
În procesul de selecţie s-a pus accent pe îmbunătăţirea precocităţii şi a calităţii
carcaselor, urmărindu-se alungirea corpului, dezvoltarea şuncilor posterioare şi ridicarea
proporţiei de carne de calitate superioară, alături de sporirea prolificităţii. În această acţiune
un rol însemnat l-a avut controlul după descendenţi privind precocitatea şi calitatea carcasei,
Danemarca înfiinţând încă din anul 1899 primele staţiuni de control pentru suine. Suinele din
rasa Landrace sunt de talie mijlocie spre mare, însă cu lungimea corpului foarte mare, între
160-180 cm. Corpul este zvelt, sub formă de pară şi cu constituţie fină. Animalele sunt de
culoare albă, cu îmbrăcămintea piloasă nu prea abundentă şi pielea subţire.
Capul este relativ mic, cu

profil drept, cu urechile mari şi
aplecate (blegi). Gâtul este lung şi
uşor turtit lateral. Trunchiul este
foarte lung, ca urmare a prezenţei a 1-
2 vertebre şi deci perechi de coaste în
76
plus. Adâncimea toracelui este relativ
redusă. Crupa este lungă, largă şi bine
îmbrăcate în musculatură, iar şuncile
posterioare sunt convexe, largi şi
Fig. 20 Rasa Landrace
descinse.
De menţionat că, înălţimea la nivelul crupei, este mai mare cu 3-4 cm faţă de cea de la
grebăn.
Membrele au osatura fină, dar suficient de rezistente. Prolificitatea este bună, de 10
purcei, din care se înţarcă 8-9, iar capacitatea de alăptare a scroafelor este foarte bună, între
42-45 kg. În unităţile controlate oficial din ţara noastră, prolificitatea medie a fost de 9,7
purcei, iar capacitatea de alăptare de 42,5 kg.
Precocitatea este foarte bună; tineretul de prăsilă atinge la vârsta de 8 luni între 115-
130 kg, putând fi dirijat la reproducţie. Sporul mediu zilnic, în perioada de testare, variază
între 635-670 g, cu un consum specific între 2,8-3,1 U.N.
Calitatea carcasei este foarte bună; la vârsta de 182 de zile, grosimea medie a slăninei
dorsale este de cca. 25 mm, iar proporţia de carne (macră) de cca. 70%, cu un raport
carne/grăsime de 2,3:1.
De menţionat că la nivelul anului 1978, la rasa Landrace de origine olandeză,
grosimea stratului de slănină dorsală varia între 19,1 mm la scrofiţe şi 22,6 mm la masculi, iar
proporţia de carne macră în carcasă de 71,0%. PEDERSEN, O.K. (1979), analizând
rezultatele din staţiunile de testare din Danemarca, arată că, la masculi, sporul de creştere era
de cca. 885 g, iar suprafaţa ochiului de muşchi de 37,2 cm 2, valori care demonstrează nivelul
superior de ameliorare atins de această rasă.
Rasa Landrace este specializată pentru producţia de carne şi pretabilă pentru producţia
de bacon, însă pretenţioasă în privinţa hranei, mai ales la tineret şi chiar la condiţiile de
întreţinere. În general, nivelul proteic al raţiilor de hrană trebuie să fie cu 2-3% mai ridicat
faţă de alte rase, iar în componenţa acestora să participe furaje proteice de origine animală şi
proporţii mai reduse de porumb. Animalele sunt sensibile la razele solare, la frig şi la
schimbările brusce de temperatură.
Rasa Landrace se bucură de o atenţie deosebită în ţara noastră, necesitând să fie
crescută în proporţie de 21% din efectivul total de rase şi utilizată în producerea de scrofiţe
metise F1, care constituie efectivul - matcă, din cadrul unităţilor de creştere şi îngrăşare a
suinelor.
De asemenea, este utilizată la încrucişări de infuzie în scopul ameliorării precocităţii şi
a calităţii carcaselor la alte rase albe de carne.
Liniile specializate pentru producţia de carne din cadrul rasei Landrace sunt utilizate
în aproape toate schemele de încrucişare pentru obţinerea de "porci hibrizi", aducându-se
contribuţia la sporirea proporţiei de carne de calitate superioară şi la reducerea consumului
specific de concentrate, ambele îmbunătăţind rentabilitatea crescătoriei.
5.1.3. Rasa Duroc

Rasa Duroc a fost formată în partea de Nord-Est a Statelor Unite ale Americii, având
la origine suinele locale de culoare roşie (de talie mare) din statul New Jersey şi cele de talie
77
mică (de aceiaşi culoare) din statul New York. Aceste suine locale au fost încrucişate între
ele, apoi produşii au fost infuzaţi cu rasele Tamworth şi Berkshire. Denumirea rasei s-a
atribuit după numele unui armăsar care aparţinea aceluiaşi crescător.
În prezent este o rasă specializată în direcţia producţiei de carne, excelând prin
precocitatea ridicată şi calitatea excelentă a carcasei. La noi în ţară a fost importată începând
cu anul 1968, din Statele Unite ale Americii, mai întâi la Staţiunea de cercetări Gorneşti-
Mureş.
Suinele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare, cu o conformaţie corporală
proporţionată şi cu o dezvoltare foarte bună a trenului posterior. Sunt de culoare roşcată cu
diferite nuanţe, de la roşu arămiu şi chiar auriu la roşu cărămiziu.
Capul este potrivit de mare,
cu profilul uşor concav, iar
urechile sunt de mărime
mijlocie şi purtate
caracteristic. Gâtul este scurt,
gros şi musculos.
Trunchiul este cilindric, lung,
larg şi cu linia superioară
convexă. La vieri, precum şi
la masculuii adulţi castraţi,
dimensiunile de lărgime şi
Fig. 21 Rasa Duroc adâncime sunt mai mari faţă
de femele şi animalele tinere.
Regiunile de pe linia superioară sunt largi, lungi şi bine îmbră cate în musculatură.
Convexitatea liniei dorsale a determinat şi înclinarea crupei, fără a constitui un defect
pentru această rasă.
Şuncile posterioare sunt foarte bine dezvoltate, convexe, largi şi descinse până la jaret.
Membrele sunt puternice, cu chişiţa relativ scurtă şi ceva mai verticală, ca urmare a
deschiderii mari a unghiului jaretului, fapt pentru care animalul calcă în pensă. Pardoselile
dure (de beton) accentuează defectul de aplomb numit "picioare de elefant".
Abdomenul este supt, fără a constitui un defect. Constituţia este robustă. Prolificitatea
rasei, în ţara de origine, este mediocră, între 8-9 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare
este bună, între 43-47 kg.
La noi în ţară prolificitatea a fost de 9,1 purcei, iar capacitatea de alăptare de numai
39,22 kg (media la mai multe staţiuni de selecţie).
Precocitatea este foarte bună, tineretul realizând sporuri mari de creştere cu consumuri
reduse de furaje. Sporul mediu zilnic, pe perioada testării (91-182 zile) la mai multe unităţi de
selecţie din ţara noastră, a fost de 707 g, iar consumul specific de 2,9 UN.
Calitatea carcasei, de asemenea, este foarte bună; grosimea medie a slăninei dorsale, la
vârsta de 182 zile, este de 22,2 mm, iar proporţia de carne în carcasă de 74,3% (inclusiv
oasele).
În ţara noastră rasa Duroc are o mare importanţă, făcând parte din grupa raselor
"paterne" şi utilizată cel mai adesea în schemele de încrucişări industriale pentru obţinerea
metişilor trirasiali şi uneori tetrarasiali. În programele de ameliorare, rasa Duroc se prevede a
78
fi crescută în proporţie de 4% din efectivul de rase curate. Este o rasă cu largi posibilităţi de
creştere în gospodăriile populaţiei, datorită rezistenţei la razele solare, a calităţii superioare a
carcasei şi nu în ultimul rând, a performanţelor de producţie superioare (în special consumul
specific de concentrate redus), toate ridicând rentabilitatea crescătoriei.
5.1.4. Rasa Hampshire

Rasa Hampshire a fost finalizată în Statele Unite ale Americii, având la origine rasa
Hampshire din Anglia obţinută la rândul său din rasele Essex şi Wessex.
Prin urmare, această rasă a fost realizată în Anglia şi perfecţionată în S.U.A., fiind
iniţial o rasă de talie mare (cu înălţimea la grebăn de 80 cm), iar în prezent tinde spre talie
mijlocie.
Conformaţia corporală se caracterizează printr-o dezvoltare proporţională a regiunilor
corporale cu excepţia capului şi printr-o bună dezvoltare a ţesutului muscular pe tot corpul,
mai ales în partea posterioară. În prezent se încadrează în tipul morfoproductiv de carne.
Rasa are o culoare neagră, cu un brâu
alb ce cuprinde regiunile grebănului şi ale
membrelor anterioare. Este o rasă specializată
în direcţia producţiei de carne, excelând prin
calitatea superioară a carcasei şi prin
precocitate ridicată. Constituţia este robustă.
Capul este relativ mare, cu profil
drept, iar urechile sunt mici şi purtate în sus.
Gâtul este scurt, gros şi bine îmbrăcat în
musculatură. Trunchiul este lung, cu
dimensiunile de adâncime şi lărgime
Fig. 22 Rasa Hampshire
potrivite, concurând la forma de cilindru
lung şi cu linia spinării convexă.Regiunile de pe linia dorsală sunt lungi şi cu musculatură
bine evidenţiată. Crupa este oblică, dar largă şi lungă, oferind o bază mare de prindere pentru
şuncile posterioare, care sunt foarte bine dezvoltate.
Membrele posedă osatura bine dezvoltată şi sunt rezistente. Membrele posterioare
posedă unghiurile jaretelor deschise, făcând ca animalul să calce în pensă, defect de aplomb
cu implicaţii în întreţinerea pe pardoseli dure.
Standardul rasei, în ţara de origine, prevede: cel puţin 8 purcei la înţărcare, capacitatea
de alăptare a scroafelor între 43-47 kg, greutatea de cel puţin 90,6 kg la vârsta de 175 zile,
lungimea carcasei de 73,6 cm, cu suprafaţa ochiului de muşchi de cel puţin 35,8 cm2.
La noi în ţară această rasă a fost importată din S.U.A., în anul 1968, mai întâi la
Staţiunea de selecţie Gorneşti-Mureş. În prezent, prolificitatea medie, în mai multe unităţi de
testare, este de 8,2 purcei la o fătare, din care se înţarcă 6,8 şi o capacitate de alăptare de
numai 33,5 kg. Se remarcă pierderi mari de purcei pe perioada alăptării.
Precocitatea este foarte bună. Purceii la vârsta de 35 de zile cântăresc în medie 6,5 kg,
iar la tineret pe perioada testării (91-182 zile) sporul mediu zilnic este de 666 g, cu un consum
specific de numai 2,8 UN.
79
Calitatea carcasei este foarte bună: randamentul la sacrificare (la 182 zile) este de
76,2%, grosimea stratului de slănină dorsală de numai 19,7 mm, iar suprafaţa ochiului
muşchiului de 38,9 cm2.
În concluzie, calitatea carcasei este superioară rasei Duroc, dar nu şi prolificitatea.
Rasa Hampshire este utilizată în majoritatea schemelor de încrucişare ca rasă "paternă" pentru
obţinerea de metişi tri- sau tetrarasiali. Metişii se pot îngrăşa cu succes în unităţile
gospodăreşti fiind rezistenţi la eritemul solar şi valorificând foarte bine concentratele, alături
de alte furaje suculente. Indivizii sunt suficienţi de rezistenţi la boli şi la condiţiile vitrege de
mediu.
Rasa se utilizează şi pentru producerea de masculi metişi F 1, pentru obţinerea de metişi
tetrarasiali în unităţile industriale, de la care rezultă carcase de foarte bună calitate, fără a
imprima culoare închisă carcaselor.
Se creşte în unităţile de selecţie într-o proporţie de 4% din efectivul total de suine de
rasă curată, fiind încadrată în grupa raselor "paterne".
5.1.5. Rasa Yorkshire

Rasa Yorkshire are la origine rasa Large White din Anglia, dar a fost perfecţionată în
Statele Unite ale Americii, atât prin încrucişări de infuzie cu rasa Leicester, cât şi prin selecţie
riguroasă în direcţiile sporirii prolificităţii, a precocităţii şi a calităţii carcasei.
În America este apreciată ca cea mai "economică rasă", îmbinând însuşirile de rasă
"maternă" cu cele de rasă "paternă".
Animalele sunt de culoare albă cu conformaţia corporală specifică raselor specializate
pentru producţia de carne (după anul 1930).
Animalele se caracterizează prin talie mijlocie spre mare, cu corpul lung, de formă
cilindrică şi cu linia spinării uşor convexă. Capul este scurt, dar larg şi cu profilul concav.
Urechile sunt mici şi purtate în sus. Gâtul este scurt, de grosime medie şi bine îmbrăcat în
musculatură. Membrele sunt potrivit de lungi, solide şi fără defecte de aplomb. Constituţia
este fină spre robustă.
În ţara noastră, rasa Yorkshire a fost importată în anul 1968 din Statele Unite ale
Americii şi crescută mai întâi la Staţiunea de selecţie Gorneşti-Mureş, apoi difuzată în
majoritatea staţiunilor de selecţie.
Prolificitatea este relativ bună, de 9,0 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a
scroafelor este satisfăcătoare, de 39 kg, înţărcând în medie 8,3 purcei la vârsta de 35 zile.
Precocitatea este foarte bună, sporul

mediu zilnic în perioada de testare (91-182
zile) fiind de 662 g, iar consumul specific de
numai 2,76 UN.
Calitatea carcasei, de asemenea, este
bună; randamentul la sacrificare este de
76,8%,grosimea medie a slăninei dorsale de
25,8 mm, suprafaţa ochiului muşchiului de
34,2 cm2, iar proporţia de carne + oase în
80
Fig. 23 Rasa Yorkshire carcasă de 72,1% (la vârsta de 182 zile).
Rasa este utilizată, în special, ca rasă "maternă", dar posedă şi însuşirile raselor
"paterne", înregistrându-se rezultate bune şi la încrucişarea industrială simplă cu rasele Duroc
sau Hampshire.
În programul de ameliorare s-a prevăzut creşterea rasei Yorkshire în proporţie de
23,2% din totalul efectivului de rase curate.
5.1.6. Rasa Piétrain

Rasa Piétrain a fost formată în perioada 1920-1950 şi a luat naştere prin încrucişări,
mai întâi nedirijate între suinele locale din Belgia cu rasele Bayeux din Franţa şi apoi dirijate
cu Berkshire din Anglia şi Yorkshire din S.U.A. Este considerată totuşi ca rezultatul unei
mutaţii genetice pozitive, apărută în cadrul populaţiei de suine (din Belgia) fiind izolată cu
mare atenţie şi competenţă.
Rasa Piétrain excelează prin randamente foarte mari la sacrificare şi prin calităţile
superioare ale carcasei, remarcându-se proporţiile ridicate de carne de calitate superioară.
La unii indivizi se sesizează o sensibilitate crescută la factorii de stres, îndeosebi
cauzaţi de transport şi efort prelungit. Aceasta se datoreşte faptului că dezvoltarea inimii şi a
plămânilor este uşor disproporţionată faţă de dezvoltarea corporală generală. Se încadrează
prin excelenţă la constituţia fină.
Animalele sunt de talie mijlocie şi au o lungime medie a corpului.
Rasa are o culoare bălţată: pe
un fond alb sunt dispuse, neregulat,
pete de culoare neagră sau negru-
roşcate.
Se remarcă în special
dezvoltarea foarte bună a trenului
posterior şi chiar a regiunilor
spetelor de la trenul anterior. Capul
este mic, cu profil uşor concav, iar
urechile sunt mici şi purtate înainte.
Trunchiul este portivit de
Fig.24 Rasa Piétrain lung, dar larg şi adânc (cu linia
superioară dreaptă). Crupa este lungă, largă şi dreaptă, iar şuncile posterioare sunt foarte
dezvoltate
Membrele sunt scurte, fine, dar rezistente şi fără defecte de aplomb.
În ţara de origine prolificitatea este mediocră, de 8-9 purcei/fătare, capacitatea de
alăptare a scroafelor este bună, de 40 kg, iar consumul specific (pe perioada îngrăşării) este de
3,9 UN.
La noi în ţară prolificitatea a fost, în medie, de 8,2 purcei/fătare, capacitatea de
alăptare de 35,3 kg, iar numărul de purcei înţărcaţi de 7,5 capete.
Precocitatea este bună; în perioada de testare, sporul mediu zilnic a variat între 500-
550 g cu un consum specific de cca. 3,5 UN. Greutatea de 90-100 kg este atinsă la vârsta de
cca. 7 luni.
81
Randamentul la sacrificare este foarte mare, de 78,4%, iar raportul carne/grăsime de
2,8-3,0:1.
Calitatea carcasei este foarte bună: proporţia de carne este de peste 70%, cu
predominarea celei de calitate superioară (şunca, cotletul şi antricotul), care reprezintă 45%
din carcasă. Suprafaţa ochiului muşchiului Longissimus dorsi este foarte mare, de 40-42 cm 2,
iar proporţia de oase este foarte redusă.
De remarcat că, după vârsta de 7 luni, ritmul de creştere scade concomitent cu
capacitatea de valorificare a hranei, impunându-se sacrificarea animalelor îngrăşate la greutăţi
mai reduse, între 85-90 kg.
Rasa este încadrată în categoria raselor "paterne", însă datorită sensibilităţii şi a
pretenţiilor ridicate la condiţile de întreţinere, efectivele s-au redus treptat.
În unităţile gospodăreşti i se prevede o mare extindere. Motivele principale sunt:
rezistenţă sporită la eritemul solar, randamente mari la sacrificare, proporţii ridicate de carne
în jamboane, cotlete, antricoate şi chiar spete, valorificarea tuturor resurselor de furaje
concentrate şi suculente şi relativă rezistentă la boli. Rasa mai este utilizată pentru obţinerea
de masculi metişi F1, participând în multe scheme de încrucişare pentru producerea de porci
hibrizi.
5.1.7. Rasa Landrace belgian

Rasa Landrace belgian a fost formată în Belgia, prin încrucişarea rasei Piétrain cu rasa
Landrace importată din Germania, produşii obţinuţi fiind selecţionaţi în direcţia îmbunătăţirii
calităţii carcasei (a alungirii corpului şi dezvoltarea trenului posterior). Acţiunea a fost
demarată în anul 1930 şi finalizată în 1954, când s-a considerat că masivitatea corpului este
suficientă, iar carcasa de calitate excelentă.
Animalele sunt de talie mijlocie spre mare, cu corpul zvelt, bine îmbrăcat în
musculatură şi cu trenul posterior foarte bine dezvoltat, conferindu-i o formă de pară. Sunt
animale de culoare albă, cu o conformaţie corporlă asemănătoare rasei Landrace, însă se
remarcă dimensiunile de lărgime mai pronunţate, mai ales ale regiunilor de pe linia superioară
şi în special a crupei şi a şalelor (uneori se sesizează un silon median).
În ţara noastră a fost importată din anul 1972, la Staţiunile de selecţie Periş-Ilfov şi la
Focşani-Vrancea. În aceste unităţi, prolificitatea medie a fost de 9 purcei la o fătare, iar
capacitatea de alăptare a scroafelor de numai 35 kg.
82
Fig. 25 Rasa Landrace belgian
În perioada de testare (91-182 zile) sporul mediu zilnic a fost de 625 g, cu un consum
specific de 3,0 UN, iar la sacrificare (182 zile) greutatea medie a stratului de slănină dorsală a
fost de 24,5 mm şi o proporţie mare de carne în carcasă, de 75%.
În procesul de aclimatizare, la condiţiile din ţara noastră, s-a constatat o sensibilitate
mărită la factorii de stres şi faţă de conţinutul proteic redus al furajelor. De asemenea, s-au
constatat pierderi relativ mari de purcei pe parcursul alăptării (uneori până la 30%). Aceste
considerente au făcut ca multe unităţi să nu prefere această rasă, deoarece întâmpină greutăţi
majore în aprovizionarea cu ingrediente furajere bogate în proteină, îndeosebi de origine
animală.
Rasa se încadrează în grupa raselor "paterne", fiind utilizată atât în încrucişări
industriale cât şi în crearea de linii sintetice de vieri, alături de rasele Duroc şi Hampshire.
În prezent sunt efective reduse din această rasă în ţara noastră, însă se preconizează
utilizarea ei în producerea de porci hibrizi, în combinaţie cu rasele Landrace şi Marele alb.
5.1.8. Rasa Edelschwein

Rasa Edelschwein a fost formată în Germania prin încrucişarea suinelor locale de
"March" cu rasele Marele alb şi Mijlociul alb, acţiunea fiind atât începută din anul 1880 şi
finalizată în jurul anului 1900.
În procesul de formare s-a urmărit obţinerea unor animale rezistente la condiţiile de
mediu specifice Germaniei şi care să valorifice bine atât furajele concentrate cât şi masa
verde, precum şi unele furaje suculente (cartofi, sfeclă etc). S-a mai urmărit, de asemenea şi
dezvoltarea mai accentuată a şuncilor anterioare. Este de culoare albă. În ansamblu, animalele
au o dezvoltare corporală mijlocie spre mare şi o constituţie robustă. Faţă de rasa Marele alb
are talia ceva mai joasă şi corpul puţin mai scurt.
Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt mijlocii ca
mărime, purtate puţin lateral şi în sus. Gâtul este lung, bine îmbrăcat în ţesut muscular şi
corect legat de trunchi.
Trunchiul este lung, uşor turtit lateral. Membrele sunt puternice, lungi şi fără defecte
de aplomb. De remarcat că îmbrăcămintea piloasă este relativ abundentă, tinzând să formeze
chiar o coamă (la indivizii bătrâni) pe regiunea grebănului.
Prolificitatea este bună,
de 10 purcei/fătare, iar
capacitatea de alăptare poate
atinge 41 kg.
În perioada de
îngrăşare, grăsunii reali- zează
sporuri medii zilnice relativ
reduse, între 500-520 g, cu un
consum specific de 3,5-4,0
UN, însă cu participarea unor
furaje ieftine şi uşor de
procurat, mai ales în unităţile
83
Fig.26 Rasa Edelschwein cu efective reduse.
Se pretează pentru creşterea în gospodăriile populaţiei. Principalele motive care o
indică pentru a se creşte în gospodăriile populaţiei sunt: solicită pentru hrănire furaje diverse
şi chiar ieftine, este rezistentă la boli şi condiţiile vitrege de mediu, scroafele sunt foarte bune
mame, nu este pretenţioasă la întreţinere şi oferă, la sacrificare, slănină cu straturi intercalate
de carne.
5.1.9. Rasa Wessex

Rasa Wessex a fost formată în Anglia prin încrucişarea rasei Leicester cu rasele
Napolitană şi Chinezesc cu mască, fiind una din cele mai vechi rase, specializată iniţial pentru
producţia mixtă (carne/grăsime), iar ulterior pentru producţia de carne.
Animalele sunt de culoare neagră cu un brâu alb în jurul grebănului şi a membrelor
anterioare.
Rasa Wessex se caracterizează prin prolificitate bună, capacitate de alăptare ridicată şi
rezistenţa organică mare. Se pretează pentru îngrăşarea timpurie pentru carne.
La noi în ţară a fost utilizată la ameliorarea rasei Bazna, prin încrucişări de infuzie.
Animalele sunt de talie mare, cu corpul lung şi osatură rezistentă. Capul este potrivit
de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt mari şi blegi.
Trunchiul este lung, adânc şi potrivit de larg (uşor aplatizat lateral). Spinarea este
dreaptă. Crupa este bine îmbrăcată în muşchi, însă şuncile posterioare sunt mai puţin
dezvoltate. Se remarcă însă şuncile anterioare, care au o dezvoltare mai accentuată, faţă de
alte rase specializate pentru producţia de carne.
Membrele posterioare posedă articulaţii elastice, asigurând animalului o deplasare
uşoară şi fără defecte de aplomb. Prolificitatea este bună, de 10 purcei la fătare, iar capacitatea
de alăptare foarte mare, de 47 kg. Scroafele sunt bune mame, înţărcând uşor cca. 9 purcei.
Precocitatea este bună; sporul mediu zilnic, în perioada de testare, este între 650-680
g, cu un consum specific de 3,0-3,6 UN.
Calitatea carcasei este bună, însă inferioară raselor Landrace şi Marele alb, datorită
proporţiilor ceva mai scăzute a cărnii în carcasă.
În urma unor experienţe efectuate timp de 15 ani, BICHARD, M. (1980) ajunge la
concluzia că rasa Wessex încrucişată cu Landrace oferă cele mai bune rezultate în exploatarea
extensivă
(la păşune);fecunditatea şi capacitatea de
Fig. 27 Rasa Wessex alăptare sunt mai mari cu 15-18%, faţă de
rasele pure.
Se încadrează în grupa raselor
materne, find utilizată pentru produce rea
scrofiţelor metise F1, pretabile în viitor
pentru creşterea în unităţi gospodăreşti,
deoarece rezistă la insolaţii şi permite raţii
furaje clasice, fără consecinţe asupra calităţii
carcasei.
În prezent efectivele sunt relativ
84
scăzute.
5.1.10. Rasa Chester-White

Rasa Chester-White a fost formată în S.U.A., în statul Pennsylvania, prin încrucişarea
complexă a rasei englezeşti Marele alb cu rasele Lincolnshire, Chestshire şi în final cu
Bradfordshire.
Este o rasă care excelează prin precocitate ridicată şi prin calitatea bună a carcasei,
ambele însuşiri situându-se la nivelul raselor paterne prezentate anterior.
Iniţial, tipul morfoproductiv a fost mixt (carne-grăsime), însă în prezent rasa este
specializată pentru producţia de carne. Carcasa este mult apreciată în industria mezelurilor,
deoarece slănina posedă straturi alterntânde de carne şi cu conservabilitate mare.
Sunt animale de talie mijlocie spre mare, cu corpul potrivit de lung, dar adânc şi larg.
Indivizii sunt de culoare alb murdar, conferindu-le o rezistenţă bună la insolaţie.
Capul este mic spre mijlociu ca mărime, cu profil uşor concav (uneori drept) şi cu
urechile asemănătoare, ca formă, cu cele din rasa Duroc.
Trunchiul este bine dezvoltat, cu linia superioară convexă. Regiunile de pe partea
dorsală a corpului sunt lungi şi bine îmbrăcate în musculatură. Crupa, deşi este teşită, este
largă şi lungă, asigurând o bază mare de prindere a şuncilor posterioare, care sunt convexe,
largi şi descinse. Abdomenul este uneori supt, fără a constitui un defect.
Membrele sunt scurte, iar cele posterioare cu unghiurile jaretelor deschise, favorizând
defectul de aplomb "picioare de elefant", mai ales la întreţinerea animalelor pe pardoseli dure.
Osatura este fină, dar puternică, favorizând un randament mare la sacrificare.
La noi în ţară a fost importată în anul 1968, din S.U.A., crescându-se la Staţiunile de
selecţie Gorneşti-Mureş şi Avrig-Sibiu. Prolificitatea este mediocră, de 9,4 purcei la o fătare,
din care viabili 8,4.
Capacitatea de alăptare a scroafelor este mediocră, de 32,5 kg. Scroafele înţarcă în medie 7,1
purcei la vârsta de 35 zile.
Precocitatea este bună: sporul mediu

zilnic în perioada de testare este de 547 g, cu
un consum specific redus, de 3,1 UN.
După unii autori, pielea este uşor
pigmentată, ceea ce o recomandă pentru
creşterea în unităţile gospodăreşti. Nu este
pretenţioasă la calitatea furajului administrat
şi suficient de rezistentă la condiţiile
nefavorabile de mediu, cu excepţia pardoselei
dure.
Este încadrată în categoria raselor
Fig. 28 Rasa Chester-White paterne, asigurând la metişi carcase de
calitate şi sporuri de creştere acceptabile.
5.1.11. Alte rase de suine importate în ţara noastră

85
În această categorie intră rase de suine care s-au crescut şi se mai cresc în ţara noastră,
contribuind la ameliorarea raselor sau populaţiilor autohtone. În
prezent, efectivele din această categorie sunt mai reduse, însă se prevede sporirea lor pentru
creşterea în unităţile gospodăreşti.
- Rasa Marele negru (Cornwall sau Large-Black)

Rasa Marele negru a fost formată în Anglia, prin încrucişarea suinelor primitive
englezeşti cu rasele Essex şi Chinezesc cu mască, fiind definitivată în anul 1899.
Iniţial tipul morfoproductiv a fost mixt (carne-grăsime), însă în prezent rasa este
specializată pentru producţia de carne. Excelează prin rezistenţă organică mare şi prolificitate
ridicată. Animalele sunt de talie mare, cu corpul lung şi osatură masivă. Sunt de culoare
neagră, iar exemplarele adulte posedă în regiunea feţei şi a frunţii nişte pliuri ale pielii
organizate sub formă de mască.
Capul este mijlociu ca mărime, cu
profil uşor concav şi cu urechi mari şi blegi.
Trunchiul este lung, larg şi uşor
aplatizat lateral, iar linia spinării este
dreaptă sau uşor convexă. Crupa este uşor
oblică cu şuncile posterioare bine
dezvoltate. Membrele sunt înalte, puternice
şi fără defecte de aplomb.
Părul este destul de abundent,
tinzând să formeze, la animalele adulte, o
Fig. 29 Rasa Marele negru coamă pe regiunea grebănului.
Prolificitatea este bună, de 10,5 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor
mediocră, variind între 35-40 kg.
Precocitatea se apropie de cea înregistrată la rasa Marele alb, iar la sacrificarea
indivizilor de peste 115 kg producţia este mixtă.
La noi în ţară a participat la formarea porcului Negru de Strei şi a Pigmentatului negru
de Dobrogea. Deoarece valorifică bine păşunea şi furajele suculente se pretează la creşterea
în unităţile gospodăreşti.
- Rasa Berkshire (Middle-Black)

Rasa Berkshire a fost formată în Anglia, prin încrucişări complexe între suinele locale
englezeşti cu rasele Chinezesc cu mască şi Napolitană, iar metişii rezultaţi cu rasele Sufolk şi
Essex.
Animalele au culoare neagră, cu excepţia extremităţilor (râtul, picioarele şi coada) care
sunt albe. Excelează prin rezistenţa organică mare şi chiar prin precocitate, însă până la
greutatea corporală de 90 kg.
Iniţial tipul morfoproductiv a fost mixt, însă în prezent sunt linii specializate pentru
producţia de carne. Prolificitatea este mediocră, între 8-9 purcei la fătare şi cu capcacitatea de
alăptare a scroafelor redusă, între 30-35 kg. Animalele sunt de talie mijlocie şi cu corpul
86
potrivit de lung. Capul este mic, cu profil uşor concav şi cu urechile mici, drepte şi purtate
înainte.
Trunchiul este potrivit de lung, dar adânc şi chiar larg. Linia spinării este dreaptă, iar
crupa este uşor oblică şi proporţionată.
Şuncile posterioare sunt destul de

bine dezvoltate.
Membrele sunt scurte, subţiri, dar
rezistente şi fără defecte.
La noi în ţară, rasa a fost importată
în anul 1872, contribuind la formarea rasei
Bazna şi a porcului Negru de Strei.
Fig.30 Rasa Berkshire
- Rasa Mijlociul alb (Middle-White)

Rasa Mijlociul alb a fost formată în Anglia, de către I.TULEY, prin încrucişarea
raselor Yorkul mare cu Micul alb în jurul anului 1850. Primele exemplare aveau o precocitate
foarte bună şi r andamentul mare la sacrificare – însuşirile moştenite de la rasa Micul alb,
alături de dezvoltarea corporală sporită, prolificitate bună şi carcase de calitate - însuşiri
moştenite de la Yorkul mare.
La noi în ţară a fost importată în jurul anului 1900 şi a contribuit la formarea Albului
de Banat.
Tipul morfoproductiv a fost mixt, când sacrificarea se făcea la peste 100 kg greutate
vie.
Animalele sunt de culoare albă, cu talie
mijlocie şi corpul potrivit de lung, dar
adânc. Capul este mic, cu profilul concav, cu
prognatism inferior evident şi urechile mici,
drepte şi purtate în sus. Membrele
contractează adesea defecte de aplomb.
Prolificitatea este mediocră, între 8-9 purcei
la fătare.
În prezent, efectivele curate din
Fig.31 Rasa Mijlociul alb această rasă sunt foarte reduse.
*
* *
Din prezentarea raselor de suine importate în ţara noastră se desprinde concluzia că în

structura de rasă ponderea mare o au rasele: Marele alb, Landrace şi Yorkshire, ca rase
87
materne şi rasele Duroc şi Hampshire ca rase paterne - toate specializate pentru producţia de
carne şi de bacon.
Metişii obţinuţi de la aceste rase sunt utilizaţi pentru exploatarea şi creşterea în unităţi
de tip industrial, precum şi pentru unităţile gospodăreşti.
5.2. Rasele şi populaţiile de suine indigene
5.2.1. Rasele indigene

Rasele de suine formate pe teritoriul ţării noastre provin, fie direct din formele
primitive europene, fie că au fost formate în decursul tipului; cele din grupa a doua
prezentând un grad de ameliorare mai avansat faţă de primele.
Din această categorie fac parte rasele: Palatină, Stocli, Mangaliţa şi Bazna.
Rasa Palatină
Rasa Palatină se încadrează în grupa raselor primitive de suine europene cu talie mare,
fiind considerată ca una dintre cele mai vechi şi care a dispărut în jurul anilor 1914.
Se caracterizau ca animale rustice, cu producţii acceptate pentru secolul XIX şi pentru
prima parte a secolului XX, însă foarte rezistente la boli şi condiţii vitrege de mediu. Au fost
animale de talie mare, de culoare blondă, cu prolificitate redusă (între 7-8 purcei la fătare),
însă scroafele au avut un instinct matern foarte dezvoltat.
În timp, această rasă a fost absorbită de rasa Mangaliţa, varietatea blondă, iar mai
târziu şi de alte rase importate. A fost descrisă de N. FILIP şi Gh. MANOLIU.
Rasa Stocli
Rasa Stocli face parte din grupa raselor europene de talie mică şi cu urechi scurte,
fiind crescută în sud-estul Europei. Este una dintre cele mai vechi rase crescute în ţara noastră,
fiind răspândită şi astăzi în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, dar în efective reduse.
În cadrul rasei se disting două varietăţi: Stocli propiru-zis, cu dezvoltarea corporală
redusă, răspândită în regiunile submontane şi Băltăreţul, cu dezvoltare corporală ceva mai
mare, răspândită în bălţile şi în Delta Dunării.
Este o rasă primitivă, cu însuşiri productive slabe, dar foarte rezistentă la boli şi
condiţii vitrige de mediu.
Corpul are o culoare gri-roşcată,
de diferite nuanţe, în funcţie de sezon, cu
trenul anterior foarte dezvoltat (mai ales
la masculi) şi trunchiul aplatizat lateral.
Capul este mare, cu profil drept şi
cu urechi mici, drepte, purtate în sus şi
mobile. Râtul este foarte puternic şi
strâmt.
Spinarea este convexă, suncile
sunt slab dezvoltate şi crupa teşită.
Membrele sunt foarte puternice şi înalte.
Fig. 32 Rasa Stocli
88
Pe lângă o îmbrăcăminte piloasă
abundentă, formată din păr şi subpăr (jar)
la animalele adulte este prezentă coama. Purceii prezintă, până la 3-4 săptămâni, tigruri
longitudinale.
Prolificitatea este foarte redusă, între 5-6 purcei la o fătare, iar precocitatea slabă:
tineretul atinge greutatea de 90 kg la vârsta de cca. 1 an.
Rasa este crescută de diferiţi gospodari şi unele unităţi de stat din bălţile Dunării, unde
pe lângă hrana naturală i se administrează cantităţi reduse de porumb sau alte concentrate. A
participat la formarea populaţiei de suine Alb de Ruşeţu.
Rasa Mangaliţa
Rasa Mangaliţa provine din suinele primitive europene de talie mare, cu părul lung şi
creţ (din Balcani), infuzată cu unele rase de origine asiatică aduse de către romani în Europa.
Este o rasă specializată pentru producţia de grăsime şi are cinci varietăţi: blondă, roşie,
neagră, cu abdomen de rândunică şi bariş. În ţara noastră se creşte de peste 160 de ani, iar
după alţi autori de cca. 200 de ani (din anul 1803).
Se creşte în efective reduse, în gospodăriile populaţiei, dar şi în unităţi de stat, din
vestul şi centrul ţării şi mai rar în sud (Tulcea).
Sunt animale de talie mare, cu corpul relativ scurt, dar adânc. Corpul este acoperit cu
păr ondulat sau creţ (prevăzut şi cu subpăr). Capul este relativ mic, cu urechi potrivit de mari
şi semiblegi. Gâtul este scurt, gros şi musculos.
Trunchiul este masiv, cu aspect de butoi (linia spinării uşor convexă, iar cea a
abdomenului lăsată). Şuncile posterioare sunt slab dezvoltate.
Prolificitatea este redusă, între 5-6 purcei la fătare, iar scroafele pe lângă capacitatea
de alăptare slabă, prezintă un instinct matern slab conturat.
Este o rasă semiprecoce, însă

carcasele sunt cele mai corespunzătoare
pentru prepararea salamului de Sibiu.
Nu este pretenţioasă la hrană,
mulţumindu-se cu păşunea, unele fructe
de pădure dar reacţionând pozitiv la
suplimentarea hranei cu concentrate.
Varietatea blondă posedă un grad ceva
mai ridicat de ameliorare, faţă de
celelalte varietăţi. A fost mult apreciată
de localnici pentru calitatea cărnii şi în
Fig. 33 Rasa Mangaliţa special a slăninei.
Rasa Bazna
89
Rasa Bazna s-a format în România, prin încrucişări nedirijate şi etapizate între rasa
Mangaliţa, varietatea blondă şi rasa Berkshire. În prima etapă, în anul 1872, în localitatea
Bazna din judeţul Sibiu, s-au efectuat încrucişări între rasele Mangaliţa şi Berkshire, rezultând
o populaţie destul de heterogenă, care a fost din nou încrucişată (în anul 1885) cu vieri din
rasa Berkshire.
Rasa a fost finalizată în jurul anului 1900, în urma altor încrucişări cu vieri din rasa
Berkshire; un rol deosebit avându-l Şcoala de Agricultură din Mediaş. În ultima periaodă, rasa
a fost mult ameliorată şi prin încrucişări de infuzie cu rasele Sattelschwein (din Germania) şi
Wessex (din Anglia).
Conformaţia corproală este de tip mezomorf şi tipul morfoproductiv mixt (carne-
grăsime). Este o rasă mult preferată pentru creşterea în gospodăriile populaţiei din vestul ţării.
Culoarea animalelor este neagră cu un
brâu alb ce cuprinde regiunile grebănului şi
membrele anterioare.
Sunt animale de talie mijlocie, cu
lungimea corpului medie şi o conformaţie
deosebit de armonioasă.
Capul este mic, cu profilul
uşor concav, cu urechile mijlocii ca mărime şi
purtate înainte. Trunchiul este de lungime
medie, larg şi bine îmbrăcat în musculatură,
Fig. 34 Rasa Bazna
dar şi în slănină. Prolificitatea este relativ
bună, de cca. 9 purcei la fătare, iar
capacitatea de alăptare mediocră, între 33-35 kg.
Rasa Bazna face parte din categoria raselor semiprecoce; sporul mediu zilnic, pe
perioada de îngrăşare, variază între 500-550 g, cu un consum specific mare, de cca 5,0 UN,
însă valorifică eficient furaje ieftine. Vârsta de reproducere este atinsă abia la 10 luni.
Raportul carne/grăsime este de 1,4:1.
Este o rasă bine adaptată la condiţiile de mediu din ţara noastră, valorificând eficient
păşunea, cartofii, sfecla, alături de porumb şi chiar reziduurile culinare. Este indicată a se
creşte în gospodăriile populaţiei, dar nu şi în cele de tip industrial. Un nucleu există la
Staţiunea experimentală Turda.
5.2.2. Populaţii de suine crescute în ţara noastră

Populaţiile de suine din ţara noastră s-au format, într-o primă etapă, prin încrucişarea
nedirijată a porcinelor locale cu rasele importate, având o răspândire zonală restrânsă, iar în
etapele următoare prin încrucişări dirijate şi organizate în cadrul unor unităţi specializate,
având o răspândire ceva mai extinsă.
Negru de Strei
Porcul Negru de Strei s-a format în depresiunea Haţegului, în localităţile de pe
malurile râului Strei, prin încrucişări nesistematice ale rasei locale Stocli cu rasele Cornwall,
Mangaliţa neagră şi Berkshire. A fost şi încă mai este crescut în gospodăriile individuale,
90
fiind apreciat pentru rezistenţa organică mare, calitatea slăninei şi că este puţin pretenţios la
hrană. Animalele sunt de culoare neagră.
Nu este pretenţioasă la hrană, mulţumindu-se cu păşunea, unele fructe de pădure dar
reacţionând pozitiv la suplimentarea hranei cu concentrate. Varietatea blondă posedă un grad
ceva mai ridicat de ameliorare, faţă de celelalte varietăţi. A fost mult apreciată de localnici
pentru calitatea cărnii şi în special a slăninei.
Talia este mijlocie, trunchiul destul de adânc, dar lipsit de lărgime, deci aplatizat
lateral.
Capul este strâmt, cu râtul lung, iar urechile sunt mari şi blegi. Prolificitatea este medi-
ocră, între 8-9 purcei la fătare, dar scroafele sunt bune mame. Purceii la 60 zile cântăresc 13-
14 kg.
Precocitatea este mediocră spre
slabă, tineretul atingând 110 kg la vârsta
de 1 an. Tipul morfoproductiv este mixt
(grăsime-carne).
Porcinele Negru de Strei utilizează
foarte bine păşunea şi oferă rezultate
destul de bune, când sunt hrănite cu furaje
în care predomină uruieli de porumb şi
reziduuri culinare.
În perspectivă se prevede
ameliorarea în continuare cu rasa Marele
Fig. 35 Porcul Negru de Strei
negru, de care se apropie foarte mult prin
unele însuşiri morfologice.
Alb de Banat
Porcul Alb de Banat s-a format în partea de vest a ţării noastre, între cele două
războaie mondiale, prin încrucişări multiple între porcinele locale (cu mult sânge de
Mangaliţa blondă) şi rasele Berkshire, Micul alb, Mijlociul alb şi în final cu Edelschwein
(ultima rasă pentru corectarea constituţiei). După anul 1949 porcinele Alb de Banat au fost
supuse unor încrucişări nesistematice cu rasa Marele alb, iar apoi cu Landrace, pentru
îmbunătăţirea calităţii carcasei, neoferind rezultate scontate.
Animalele sunt de culoare albă, de talie
Fig. 36 Porcul Alb de Banat mijlocie spre mare şi tip morfoproductiv
mixt.
Capul este mic, cu profil concav, rât
scurt şi un uşor prognatism inferior.
Trunchiul este potrivit de lung, larg şi adânc,
iar şuncile sunt bine dezvoltate şi bogate în
ţesut muscular.
Prolificitatea este mediocră, între 8-9
91
purcei la o fătare, iar capacitatea de alăptare
bună, de cca. 40 kg.
Precocitatea este mediocră: sporul mediu zilnic este de 500-550 g, pe perioada

îngrăşării, cu un consum specific destul de mare de 4,2-4,5 UN.
Porcul Alb de Banat valorifică foarte bine porumbul. Se creşte în gospodăriile
populaţiei, unde îngrăşarea până la 140-150 kg durează până la vârsta de 12 luni.
Porcul Alb de Ruşeţu (Românesc de carne)

Porcul Alb de Ruşeţu s-a format în perioada 1950-1960, la Staţiunea zootehnică cu
acelaşi nume, prin încrucişări dirijare ale raselor Stocli (scroafe-varietatea Băltăreţ) şi Marele
alb ucrainian (masculi). Produşii obţinuţi au fost sever selecţionaţi în direcţia tipului de carne
şi din nou încrucişaţi cu rasa Marele alb, pentru consolidarea caracterelor. În final, s-au
practicat şi încrucişări de infuzie cu rasele Landrace şi Yorkshire, ridicându-se precocitatea şi
calitatea carcasei.
Animalele sunt oarecum asemănătoare cu rasa Marele alb, însă culoarea este albă-
cenuşie şi îmbrăcămintea piloasă ceva mai abundentă. Pielea este uşor pigmentată, ceea ce
determină rezistenţă la insolaţie.
Sunt animale de talie relativ mare, de 80-
82 cm înălţime şi 180-200 kg la vârsta de
adult. Prolificitatea este bună, de cca. 10
purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a
scroafelor de asemenea bună, de cca. 40 kg.
Precocitatea este bună: sporul mediu
zilnic în perioada de testare este cuprinsă
între 550-600 g, însă un consum specific
destul de ridicat, de 4,2 UN. Este o populaţie
Fig. 37 Porcul Alb de Ruşeţu foarte rezistentă la verile calde şi iernile
friguroase din Bărăgan
Pigmentat de Dobrogea
Porcul Pigmentat de Dobrogea s-a format la Staţiunea zootehnică Palas, prin
încrucişarea rasei Marele alb ucrainian (femele) cu rasa Marele negru (masculi), după aceiaşi
metodă de lucru ca la Alb de Ruşeţu.
Scopul final a fost crearea unui tip de suine pigmentat, rezistent la condiţiile climatice
din Dobrogea şi cu însuşirile superioare privind prolificitatea, precocitatea şi calitatea
carcasei.
Pe parcursul formării s-au desprins două varietăţi: una neagră în proporţie de 85-90%
şi alta bălţată, în proporţie de 10-15%. Varietatea neagră a fost infuzată în final cu rasa
Piétrain, pentru îmbunătăţirea calităţii carcasei.
92
Sunt animale de culoare neagră (rar şi bălţată), de talie mijlocie spre mare (cu 75-80
cm la grebăn) şi cu masa corporală la starea de adult, de 170-190 kg.
Prolificitatea este bună, de cca. 10 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a
scroafelor de asemenea bună, de cca. 38-40 kg.
Suinele din această populaţie au o perspectivă limitată. Efectivele sunt foarte reduse în
prezent.
Linia Sintetică 345 Periş

Linia Sintetică 345 Periş este o populaţie de suine creată la Institutul de cercetare şi
producţie pentru creşterea porcilor Periş-Ilfov, prin încrucişarea complexă a raselor Landrace
belgian, Duroc şi Hampshire, urmată de creşterea "în sine" şi consolidarea însuşirilor prin
selecţie şi izolare reproductivă pe parcursul a 5 generaţii.
Modul de lucru a constat din încrucişări reciproce între cele trei rase (LBxD şi LBxH),
urmate de împerecheri între produşii F1 selecţioanţi scopului propus, concomitent cu
încrucişări de întoarcere spre rasele iniţiale pentru consolidarea însuşirilor urmărite. Din
generaţia a 3-a s-a trecut la împerecheri "în sine". S-a urmărit reţinerea celor mai reuşiţi
indivizi de culoare albă. Cotele de participare ale raselor parentale au fost: 56% Landrace
belgian; 36,5% Duroc şi 7,5% Hampshire.
Fig. 38 Schema de formare

a liniei sintetice 345 Peri[
Prolificitatea scroafelor este de 10 purcei la fătare, din care se înţarcă 8,5 (deci pierderi
destul de mari). Scopul final a fost crearea unui vier cu următoarele însuşiri: spor de creştere
ridicat, carcasă de calitate şi consum specific redus de furaje.
La vârsta de 182 zile se atinge greutatea corporală de 100 kg, cu un consum specific
de 3,18 kg concentrate. Proporţia de carne + oase în carcasă este de 73,5%, iar grosimea
medie a slăninii dorsale (la spinare şi crupă) este de 15,2 mm.
Suinele din această linie au culoarea albă, talie mijlocie spre mare şi cu însuşiri
specifice raselor paterne. Se utilizează în încrucişările trirasiale, ca vieri terminali, în schema:
F1(MAxL)x L.S. 345 Periş.
5.3. Rase de suine crescute în alte ţări

93
În cele ce urmează vor fi prezentate unele rase de suine din ţări cu tradiţii în creşterea
acestora, întrucât aceste rase se pot importa şi în ţara noastră, atât pentru ameliorarea
efectivelor actuale, cât şi pentru producerea de porci hibrizi
5.3.1. Rasele de suine din Anglia

Pe lângă rasele care s-au prezentat în titlurile anterioare, se vor descrie şi alte rase,
foarte pe scurt.
Rasa Essex este formată în perioada 1750-1800, prin încrucişarea rasei Leicester cu
rasele Napolitană şi Chinezesc cu mască. Este de talie mijlocie, neagră cu brâu alb şi cu
prolificitate mediocră (8,5 purcei la o fătare). A contribuit la formarea raselor Berkshire şi
Cornwall.
Rasa Tamworth este o rasă locală veche, ameliorată numai prin selecţie, de culoare
roşie-cărămizie, de talie mare spre mijlocie, rustică, rezistentă şi de producţie mixtă. A fost
importată în S.U.A. şi a contribuit la formarea multor rase de suine.
Rasa Lincoln este asemănătoare la culoare cu rasa Mangaliţa blondă din România,
dar mai prolifică, precoce şi cu carcase de calitate bună. Este o rasă veche, ameliorată prin
selecţie, dar şi prin încrucişări de infuzie cu rasa Marele alb. A fost importată de multe ţări
pentru crearea de rase noi.
5.3.2. Rase de suine din S.U.A.

În Statele Unite ale Americii s-au importat foarte multe rase din Europa în special din
Anglia, care au stat la baza formării unor noi rase de suine, apelându-se la cele mai moderne
tehnici de formare. La început, orientarea a fost spre rasele mixte, însă mai târziu, ca şi în
prezent, cercetările îndreptându-se spre tipurile morfoproductive de carne şi bacon.
Rasa Poland-China este originală din Statul Ohio, având la origine foarte multe rase,
printre care şi unele din China.
Unele animale sunt de culoare neagră, însă predomină exemplarele cu pete albe
răspândite neuniform pe extremităţi. Iniţial a fost specializată pentru producţia mixtă, de
carne-grăsime, însă în prezent este specializată pentru producţia de carne. Este foarte bine
consolidată genetic şi stă la baza formării multor rase de suine, mai mult sau mai puţin
pigmentate sau pătate, deci exploatabile şi pe păşune. A fost recunoscută ca rasă în anul 1872.
Rasa Tamworth este originară din Anglia, crescându-se în S.U.A. de peste 110 ani
(importată din 1881). Este de culoare roşie şi a contribuit la formarea rasei Duroc. Este o rasă
robustă, exploatabilă pe păşuni.
Rasa Spot (pătată) are la origine rasa Poland China, încrucişată cu rasa Glochester ald
Spot (din Anglia). Animalele au, pe un fond alb, pete negre.
Rasa Hereford a fost formată prin încrucişarea raselor Chester-White, Poland-China
şi Duroc, fiind recunoscută în anul 1902. Culoarea de bază este roşie, cu zone albe pe cap,
abdomen, picioare şi coadă.
Rasa Landrace american are la origine Landrace danez importat în anul 1934, iar din
anul 1954 a fost infuzat cu Landrace norvegian. Animalele au culoarea albă, sunt precoce şi
cu carcase de calitate foarte bune, excelente pentru producţia de bacon. De remarcat că
94
animalele la îngrăşat suportă proporţii relativ ridicate de porumb în raţie, până la 60% din
concentrate, fără a afecta calitatea carcasei.
Rasele sintetice din S.U.A.

Rasele sintetice posedă însuşirile cele mai valoroase ale raselor paterne, fiind create în
ultimii 40-50 de ani, după cele mai moderne tehnologii, inclusiv utilizarea încrucişărilor
liniilor consangvine din cadrul diferitelor rase.
În general, aceste rase, au spinarea convexă sau uşor covexă, osatura fină, corpul lung
şi şuncile posterioare foarte dezvoltate. Culorile sunt diferite, mai rar simple.
Minnesota -1 a fost obţinută prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor
Landrace şi Tomworth, la colegiul agricol din statul Minnesota. Minnesota -2 a fost
obţinută prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor Poland-China şi Yorkshire.
Are culoare bălţată alb cu negru şi este specializată pentru carne. A fost recunoscută în anul
1948.
Minnesota -3 provine din încrucişarea mai multor rase şi linii sintetice (opt) având ca
rezultat final o linie sintetică.
Maryland - 1 este rezultatul încrucişării între rasele Landrace şi Berkshire, la
staţiunea Blakford. Animalele au culoarea neagră cu pete albe, sunt specializate pentru
producţia de carne. Acţiunea a fost încheiată în 1951.
Montana -1 a fost realizată prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor
Landrace şi Hampshire. Animalele sunt de culoare neagră şi specializate pentru producţia de
carne.
Beltswille -1 este un produs consangvin dintre rasele Landrace şi Poland China.
Animalele au culoarea neagră cu zone albe pe cap, extremităţile membrelor şi chiar pe
trunchi. Corpul este mult alungit, cu spinarea convexă şi torace adânc. A fost creată în anul
1951.
Beltswille -2 a fost creat prin încrucişarea complexă dintre Yorkshire, Landrace,
Duroc şi Hampshire, fiind recunoscută în anul 1952. Animalele au culoare roşie, cu unele
zone albe, cu corpul alungit, dar mai masiv ca la Landrace.
San Piére a fost creată prin încrucişarea raselor Berkshire şi Chester-White, pentru a
fi exploatată extensiv (pe păşune). A fost confirmată în anul 1953.
Polouse a fost obţinută prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor
Landrace şi Chester-White. Animalele sunt de culoare albă şi apropiate de conformaţia rasei
Landrace.
5.3.3. Rasele de suine din C.S.I.

Rasa Albă ucrainiană a fost obţinută prin încrucişarea populaţiei locale de suine din
Ucraina cu rasa Marele alb, importată din Anglia. Se caracterizează prin robusteţe, rezistenţă
la condiţiile de mediu vitrege şi prin conformaţie corporală ceva mai alungită. Părul este mai
abundent decât la rasa Marele alb. Este aclimatizată pentru condiţiile de stepă.
Rasa Mirgorod a fost realizată între anii 1930-1940, prin încrucişarea suinelor locale
ucrainiene cu rasele Berkshire şi Mijlociul alb, iar finalizarea s-a făcut prin încrucişarea cu
Tomworth şi Marele alb.
95
Animalele sunt bălţate-trinare (alb, roşu şi negru). Sunt specializate pentru producţia
mixtă (carne-grăsime).
5.3.4. Rasele de suine din Europa centrală şi din Balcani

În ţările din centrul Europei şi din Balcani se cresc rase de suine importate din Anglia
şi S.U.A., alături de rasele locale formate, în general, pe baza acestor rase, precum şi unele
rase de formaţie veche şi populaţii.
În general, efectivele cele mai mari sunt constituite din rase specializate pentru
producţia de carne, mai puţin mixte şi foarte reduse de grăsime.
Germania. În această ţară se cresc rasele Edelschwein, Landschwein, Sattelschwein,
împreună cu cele importate: Marele alb, Berkshire, Landrace, Cornwall etc. Prin folosirea
raselor specializate în direţia producţiei de carne, rasele şi populaţiile locale de suine sunt
supuse unui proces continuu de ameliorare.
Polonia. În această ţară se cresc aceleaşi rase importate ca şi în Germania, dar şi unele
formate pe fondul populaţiilor locale, cum ar fi rasa Polavska, care este pigmentată (are la
bază rasa Berkshire).
Cehoslovacia. Se cresc aceleaşi rase ca în Germania şi este în curs de formare Albul
ceh de carne.
Ungaria. Pe lângă rasele importate, amintite mai sus, s-au format noi tipuri de suine,
cum ar fi: Albul de carne unguresc, o varietate de Hampshire alb, precum şi porcul hibrid Ka-
Hyb (recunoscut în 1972).
Bulgaria. În ultimul timp s-a format Albul bulgăresc de carne, prin încrucişarea
raselor locale cu Marele alb şi Edelschwein. Are o bună colaborare cu Anglia şi Ungaria în
producerea unor hibrizi de mare eficienţă economică. Rasa Mangaliţa este în continuă
descreştere.
Iugoslavia. În această ţară se mai menţin efective reduse din rasele Mangaliţa şi Şişka.
Ponderea din rasele în exploatare o deţin rasele Marele alb, Landrace, Berkshire etc. Se
utilizează cu succes încrucişări trirasiale pentru producerea metişilor pentru tăiere. S-a creat
rasa Negru sloven, prin încrucişările dintre suinele locale şi rasele Berkshire, infuzată cu
Poland-China.
CAPITOLUL 6
AMELIORAREA - FACTOR PRIORITAR

ÎN SPORIREA PRODUCTIILOR LA SUINE
96
În creşterea suinelor, lucrările de ameliorare sunt de mare importanţă, deoarece ele

vizează sporirea continuă a producţiilor. Aceste lucrări presupun preocupări atât pentru
valorificarea maximă a potenţialului genetic al populaţiilor de suine cât şi pentru creşterea
continuă a acestui potenţial în succesiunea generaţiilor.
Procesul de ridicare a potenţialului genetic în succesiunea generaţiilor se realizează
prin "modificarea dirijată a structurii genetice" a populaţiilor în sensul dorit de om, apelându-
se la un complex de acţiuni. Acest complex de acţiuni a fost definit de către I.L. LUSH (1968)
drept conţinutul noţiunii de ameliorare. Autorul a elaborat principiile de bază ale celor mai
importante momente şi acţiuni privind ameliorarea animalelor, cum ar fi:
- modul de transmitere la descendenţă a caracterelor cantitative şi calitative;
- aprecierea valorii de ameliorare;
- estimarea efectului selecţiei sau a progresului genetic la populaţii etc.
Folosind progresele remarcabile ale geneticii teoretice populaţionale s-au pus bazele
geneticii aplicative, dându-se posibilitatea elaborării programelor de ameliorare, care au ca
scop maximizarea în perspectivă a progresului genetic (sau a efectului selecţiei).
În general, prin ameliorarea suinelor se urmăreşte îmbunătăţirea însuşirilor productive
în succesiunea generaţiilor care se pot realiza prin selecţie şi prin încrucişare (şi
consangvinizare).
6.1. Ameliorarea prin selecţie

Noţiuni teoretice
Selecţia la suine, ca noţiune generală, poate fi naturală şi artificială. Selecţia naturală
constituie fondul luptei pentru existenţă şi a supravieţuirii celui mai apt, manifestându-se la
formele sălbatice şi parţial la populaţiile primitive (în cazul condiţiilor de mediu vitrege).
Selecţia artificială constituie acţiunea de bază în ameliorarea suinelor, practicându-se
în fermele de elită şi în unităţile de selecţie şi de testare, unde sunt crescute numai rasele pure,
precum şi în alte unităţi intrate în controlul oficial de producţie.
Ameliorarea suinelor prin selecţie are la bază faptul că însuşirile morfoproductive sunt
condiţionate de fondul genetic (ce se manifestă diferit în funcţie de rasă, linie, sex, vârstă,
individ etc.), în strânsă corelaţie cu condiţiile de mediu. Prin urmare, indicii biologici, tehnici
şi economici pot fi îmbunătăţiţi prin selecţie, ţinându-se seama atât de baza ereditară cât şi de
condiţiile de mediu.
În unităţile de elită cu creştere în sistem gospodăresc, precum şi în complexele de
testare, creşterea suinelor se face în rasă pură, mijlocul principal de ameliorare fiind selecţia.
De menţionat că, prin selecţie nu se creiază gene noi, ci se modifică structura genetică
a populaţiilor printr-o "discriminare reproductivă" neîntâmplătoare. O însuşire se manifestă cu
atât mai pregnant, cu cât la formarea genotipurilor se cumulează un număr mai mare de gene
aditive favorabile. După modul de grupare a genelor aditive (în genotipurile unei populaţii)
vor apărea şi indivizi cu producţii diferite. Eliminarea de la reproducţie a indivizilor cu
însuşiri nedorite schimbă frecvenţa de gene aditive şi care practicată de la o generaţie la alta,
determină îmbunătăţirea valorii medii la însuşirea luată în obiectiv.
97
6.1.1. Progresul genetic şi factorii care îl influenţează

În selecţia suinelor, ca principală acţiunea de ameliorare, cea mai mare importanţă o
are estimarea progresului genetic, sau a efectului selecţiei, sau a câştigului genetic.
- Progresul genetic mai este denumit şi "efectul selecţiei" sau "câştigul genetic",
concretizându-se prin îmbunătăţirea mediei unei însuşiri (sau a unui caracter) în succesiunea
generaţiilor. Progresul genetic se notează cu g şi
rezultă din produsul dintre diferenţa de selecţie (S) şi coeficientul de heritabilitate (h 2), după
formula:
g = S x h2
Progresul genetic se poate calcula anual, pe generaţie, sau pe perioade mai îndelungate
de timp, în funcţie de prevederile programului de ameliorare stabilit pentru rasa în cauză.
- Diferenţa de selecţie (S) reprezintă superioritatea performanţei nucleului de selecţie
faţă de media efectivului matcă dintr-o populaţie ( P ), sau faţă de seria de testare pentru
însuşirea dată.
Diferenţa de selecţie rezultă din diferenţa dintre media performanţelor reproducătorilor
selecţionaţi şi media efectivului (total) matcă pentru însuşirea urmărită (în seria de testare),
fiind dată de formula:
Pt  Pm
S= - P , în care:
2
Pt - valoarea performanţei însuşirilor tatălui (din testul performanţelor proprii);
Pm - valoarea performanţei însuşirilor mamei (din testul performanţelor proprii);
P - valoarea însuşirilor la seria de testare sau la efectivul total matcă.
De exemplu, valoarea lui S pentru sporul mediu zilnic, în cazul în care P = 600 g,
Pt= 670 g, iar Pm= 630 g este:
670  630
S=  600  50 g
2
- Coeficientul de heritabilitate (h2) este dat de raportul dintre varianţa genetică
aditivă (VG) şi varianţa totală fenotipică (VP), sau:
VG
h2= .
VP
Deci, coeficientul de heritabilitate reprezintă cota parte a abaterii performanţelor
însuşirii unui individ faţă de media populaţiei, abatere care se datoreşte cauzelor genetice.
Coeficientul de heritabilitate se exprimă, de regulă, în fracţii zecimale, având valori
cuprinse între 0 şi 1. În cazul în care h 2=0, atunci însuşirea respectivă nu este determinată de
gene aditive, ci numai de factorii de mediu şi gene neaditive. Dacă h2=1, atunci însuşirea este
determinată exclusiv de factori genetici aditivi. Aceste cazuri extreme se întâlnesc foarte rar.
Prin urmare, fenotipul sau nivelul performanţei unei însuşiri este (aproape întotdeauna)
rezultatul interacţiunii dintre genotip şi condiţiile de mediu.
La suine, valorile lui h2 de până la 0,2 indică o heritabilitate scăzută, cele între 0,2-0,5
medie, iar peste 0,5 ridicată. Valoarea coeficienţilor h2 prezintă diferenţe mari de la o grupă de
însuşiri la alta. În general, însuşirile de reproducţie au coeficienţi de heritabilitate scăzuţi, cele
98
de creştere şi îngrăşare mediocri, pe când cele legate de calitatea carcasei sunt ridicaţi (tabelul
22)
Tabelul 22
Coeficienţii de heritabilitate pentru principalele însuşiri ale porcinelor
Însuşiri h2
Conformaţia corporală
- lungimea corpului 0,59
- lungimea membrelor 0,65
- numărul de vertebre 0,74
- tipul de conformaţie corporală 0,29
Prolificitatea şi creşterea purceilor
- numărul de purcei la fătare 0,15
- numărul de purcei la înţărcare 0,12
- greutatea lotului de purcei la înţărcare 0,17
Sporul de greutate şi valorificarea furajelor
- greutatea vie la vârsta de 5-6 luni 0,30
- sporul de greutate de la înţărcare până la greutatea 0,29
de cca. 80-90 kg
- valorificarea hranei 0,31
Calitatea carcasei
- lungimea carcasei 0,59
- suprafaţa ochiului muşchiului lungul dorsal 0,48
- grosimea slăninei pe spinare 0,49
- proporţia şuncilor din carcasă 0,58
- proporţia de carne din carcasă 0,31
- proporţia de grăsime din carcasă 0,63
- culoare, consistenţă şi marmorarea cărnii 0,46
Prin urmare, reluând calculul cu privire la progresul genetic (g), în cazul în care S=
50 g şi h2= 0,35 va rezulta:
g= 50 x 0,35 = 17,5 g
- Indicele de producţie scontat la generaţia filială ( F ) se calculează prin cumularea
progresului genetic la valoarea medie a însuşirii populaţiei ( P ) pentru care se desfăşoară
acţiunea de selecţie, deci:
F = P + g, sau 600 + 17,5 = 617,5 g

Progresul genetic este influenţat de o serie de factori, pe care îi vom trata, pe scurt, în
continuare.
- Efectivele de suine prezintă cea mai mare importanţă, în sensul că, cu cât numărul
de animale va fi mai mare cu atât creşte posibilitatea depistării de indivizi cu însuşiri dorite.
- Variabilitatea crescută în sânul unei populaţii de suine constituie un element
pozitiv. Variabilitatea poate fi ridicată prin mai multe mijloace, printre care şi practicarea de
însămânţări naturale (în unităţile producătoare de material de prăsilă).
99
Prin urmare, în fermele de elită cu creştere în sistem gospodăresc şi în unităţile de
selecţie şi testare, se indică monta tocmai pentru a spori variabilitatea, urmând ca
însămânţările artificiale să se efectueze doar la reproducătorii de mare valoare zootehnică
(creatori de linii şi familii zootehnice).
- Intervalul dintre generaţii
Cu cât generaţiile se succed la intervale mai scurte de timp cu atât efectul selecţiei sau
progresul genetic se manifestă mai de timpuriu.
La suine, intervalul dintre generaţii este, în medie, de 2,5 ani (uneori sub 2 ani). Dacă
procentul de reformă la vieri este de 50% atunci intervalul este de 2 ani, iar dacă reforma este
de 40% timpul de înlocuire a efectivului este de 2,5 ani.
- Intensitatea de selecţie (I) este dată de procentul de reţinere de animale pentru
reproducţie, din fiecare generaţie (în scopul sporirii producţiei), în condiţiile menţinerii
efectivului matcă.
Cu cât numărul reproducătorilor reţinuţi este mai mic, dar dintre cei mai valoroşi, cu
atât intensitatea de selecţie va fi mai mare.
Intensitatea de selecţie se calculează după formula:
E
I(%) = , în care:
F
E - procentul de înlocuire a efectivului matcă (%);
F - numărul de produşi femeli sau masculi, obţinuţi de la o scroafă aptă
de prăsilă.
Procentul de înlocuire (E) se calculează după relaţia:
100
E= , în care:
V 2 V1
V1 - vârsta la prima fătare (ani);
V2 - vârsta la reformă (ani).
Dacă de exemplu: V1 = 1 an, V2 = 3 ani, atunci procentul de înlocuire (E) va fi:
100
E= 3 1
= 50%.
În cazul în care numărul de femele (F) reţinute de la o scroafă este 3, iar E este de
50%, atunci:
50
I% = 3
= 16,6%.
La suine, intensitatea de selecţie (I) variază între 15-20% pentru scrofiţe şi între 1-2%
pentru vieruşi. Prin urmare, în condiţiile date, din 100 de scrofiţe se pot alege între 15-20
capete pentru a completa efectivul matcă şi numai 1-2 vieruşi din cei 100 puşi la dispoziţie
selecţionerului, deci numai plus-variantele pentru însuşirea urmărită dintr-o serie de testare
(sau generaţie).
- Corelaţia caracterelor luate în obiectivul selecţiei (r)
Cu cât se urmăreşte ameliorarea prin selecţie a mai multor caractere cu corelaţie
1
negativă între ele, cu atât efectul selecţiei scade pentru un caracter, în raport de . La
n
n
caracterele corelate pozitiv, efectul selecţiei creşte după raportul . Aşa de exemplu, când
n
100
1
se urmăresc 4 caractere corelate între ele negativ, atunci: efectul selecţiei = = 0,5, iar
4
4
când acestea sunt corelate pozitiv efectul selecţiei = = 2.
4
Astfel, prolificitatea este în corelaţie pozitivă cu masa corporală a lotului de purcei la
naştere, la 21 de zile, cu numărul şi masa corporală a purceilor la înţărcare, dar în corelaţie
negativă cu masa corporală individuală la naştere. Conţinutul în grăsime al muşchiului
lungului dorsal se corelează pozitiv cu proporţia de grăsime din carcasă şi negativ cu
proporţia de carne din carcasă.
6.1.2. Ameliorarea prin selecţie a unor însuşiri la suine

6.1.2.1. Conformaţia corporală
Ameliorarea conformaţiei corporale are mare importanţă în cazul suinelor, deoarece
acesta este în strânsă legătură cu producţia principală, care este carnea. Însuşirile care concură
la conformaţia corporală posedă coeficienţi de heritabilitate relativ ridicaţi, între 0,29
pentru tipul de conformaţie şi 0,74 pentru numărul vertebrelor. Alungirea corpului prin
selecţia indivizilor cu numărul sporit de vertebre este strâns corelată cu alungirea trunchiului
deci, cu lungimea carcasei, care condiţionează calitatea superioară a acesteia (alungirea
muşchiului Lungul dorsal). Pe această linie, sunt edificatoare cercetările efectuate în
Danemarca, pe rasa Landrace, care s-au finalizat pe crearea unui tip de carne ce posedă 2
vertebre în plus, deci cu trunchiul foarte lung, satisfăcându-se atât calitatea carcasei cât şi
sporirea numărului de sfârcuri (până la 16).
La unele linii specializate pentru producţia de carne alungirea corpului s-a realizat şi
prin convexarea liniei superioare a corpului, care se întâlneşte la rasele Duroc, Hampshire,
Chester-White şi parţial la Yorkshire.
Tot prin selecţie s-a ajuns la dezvoltarea exagerată a trenului posterior, în special a
regiunilor şuncilor posterioare, însuşire caracteristică la toate rasele specializate pentru
producţia de carne şi pentru bacon. De la aceste regiuni rezultă, după sacrificare, proporţii
însemnate de carne de calitate superioară (jamboane).
În unele acţiuni de selecţie se pune un accent din ce în ce mai susţinut pe alegerea
indivizilor şi cu şuncile anterioare dezvoltate, deoarece regiunile spetelor şi ale braţelor oferă,
în urma sacrificării, carne de calitate superioară, acţiune reuşită la rasele Piétrain,
Edelschwein, Hampshire etc.
Legat de conformaţia corporală, la suine trebuie să se evite prezenţa anomaliilor
congenitale. Prezenţa anomaliilor congenitale, are mare importanţă deoarece se transmit la
descendenţi, sau duc la creşterea frecvenţei lor în populaţie (lista acestora se prezintă la
lucrările practice).
Transmiterea culorii la urmaşi are importanţă în alegerea sistemului de exploatare şi
în prelucrarea carcaselor pentru producţia de bacon (legat de aspectul neplăcut al şoricului),
deci constituie o direcţie de selecţie importantă la suine. În general, se apreciază că, culoarea
albă este dominantă faţă de culorile neagră şi roşie.
101
Aprecierea conformaţiei corporale, la noi în ţară, se face după metoda punctelor,
diferenţiat pe grupe de rase (tehnica de lucru - la lucrările practice), promovându-se la
reproducţie numai indivizii cu punctajele cele mai mari.
6.1.2.2. Producţia de purcei

Însuşirile care condiţionează producţia de purcei sunt: prolificitatea, numărul de purcei
viabili, greutatea purceilor la naştere, capacitatea de alăptare a scroafelor, numărul şi greutatea
purceilor înţărcaţi. Toate aceste însuşiri posedă coeficienţi de heritabilitate scăzuţi, deci baza
trebuie pusă pe asigurarea condiţiilor de mediu la nivel optim.
- Prolificitatea apreciată prin numărul de purcei obţinuţi la o fătare, este condiţionată
de rata ovulaţiei, de fecunditate, de nidarea zigoţilor, precum şi de mortalitatea embrionară şi
a fetuşilor etc.
Coeficientul de heritabilitate a acestei însuşiri variază între 0,10 şi 0,15, deci genetic
se poate ameliora într-o proporţie mai redusă.
În Franţa, caracterizarea valorii genetice a prolificităţii scroafelor se face pe baza unui
indice, care se calculează după formula:
2n Xiy
Iy= Xt + x ; în care:
17  3n n
Iy - indicele după care se apreciază scroafa y (puncte);
Xt - media prolificităţii crescătoriei din care face parte
scroafa y, pentru perioada t considerată;
n - numărul de purcei la fătare;
Xiy
- media deviaţiilor de la media contemporanilor ale
n
celor n fătări ale scroafei y.
Xiy
Exemplu: pentru Xt = 10,5; n=11,0 şi = 0,5
n
2 x11,0
Iy = 10,5 + 17  3x11,0 x 0,5 = 11,09 puncte.
Sporirea producţiei de purcei are la bază mai mult asigurarea unor condiţii optime,
cum ar fi: pregătirea corespunzătoare a reproducătorilor, efectuarea însămânţărilor la
momentul optim, stabilirea unor planuri de împerechere bine judecate (utilizând diferite
familii şi linii din cadrul raselor, precum şi evitarea consangvinizării.
Pentru eficientizarea acestora, rasele de suine s-au împărţit în 2 grupe de rase: materne
şi paterne.
În tabelul 23 sunt prezentate unele performanţe de reproducţie înregistrate la rasele de
suine care se cresc şi se exploatează în ţara noastră, date provenite de la Institutul de cercetare
şi producţie pentru creşterea porcilor Periş (ICPCP) din judeţul Ilfov.
În producţie este întâlnită uneori şi noţiunea de "prolificitate economică", reprezentată
prin numărul de purcei crescuţi, indicator hotărâtor în rentabilitatea unităţii.
De menţionat că, cele mai bune rezultate s-au obţinut la fătările a 3-a, a 4-a şi a 5-a,
indiferent de rasă, deci între vârstele de 1,5 ani şi 3 ani, însă fără ca greutatea corporală a
animalelor să depăşească 160 kg.
102
Tabelul 23
Performanţele de reproducţie la rasele din S.C.P.C.P. (1991)
Specificare Avrig Fierbinţi Focşani Gorneşti Oarja Periş
Marele alb
Vârsta la prima fătare (zile) 377 368 364 348 370 369.6
Prolificitate (cap) 9.9 10.0 11.0 12.9 11.3 10.7
Purcei vii (cap) 9.7 9.2 9.8 10.3 9.9 10.1
Purcei crescuţi (cap) 9.0 8.7 9.4 9.9 9.3 8.9
Capacitatea de alăptare (kg) 42.2 43.9 46.7 53.9 48.3 45.9
Interval între fătări (zile) 173 172 167 167 166 166.7
Landrace
Vârsta la prima fătare (zile) 356 358 360 393 342 368
Prolificitate (cap) 10.4 10.1 11.4 11.8 10.3 10.0
Purcei vii (cap) 9.8 9.2 10.0 9.1 10.1 9.5
Purcei crescuţi (cap) 9.0 8.6 9.6 9.0 9.3 8.9
Capacitatea de alăptare (kg) 41.9 43.7 50.0 51.3 48.6 46.2
Interval între fătări (zile) 163 179 169 183 164 164.5
Yorshire Hampshire-Gorneşti
Vârsta la prima fătare (zile) - - 363 387 403 -
Prolificitate (cap) - - 10.9 9.8 8.8 -
Purcei vii (cap) - - 9.2 9.4 7.3 -
Purcei crescuţi (cap) - - 8.9 8.3 6.6 -
Capacitatea de alăptare (kg) - - 41.1 40.4 32.9 -
Interval între fătări (zile) - - 166 167 176 -
Duroc
Vârsta la prima fătare (zile) 359 389 - 377 369 365
Prolificitate (cap) 9.6 8.9 - 9.7 9.2 10.1
Purcei vii (cap) 9.3 8.4 - 8.6 8.6 9.7
Purcei crescuţi (cap) 7.9 7.6 - 8.2 8.2 8.4
Capacitatea de alăptare (kg) 36.4 36.6 - 36.7 37.7 42.3
Interval între fătări (zile) 165 180 - 163 154 167.7
- Capacitatea de alăptare a scroafelor, apreciată prin geutatea lotului de purcei la

vârsta de 21de zile, este o însuşire importantă, deoarece pe seama producţiei de lapte ale
scroafei se asigură în mare măsură, creşterea şi dezvoltarea normală a purceilor până la
înţărcare.
Coeficientul de heritabilitate pentru această însuşire se stabileşte indirect, pe baza
valorii lui h2 pentru greutatea purceilor la înţărcare, care este redus, de numai 0,17.
Ameliorarea acestei însuşiri se face prin alegerea şi dirijarea la reproducţie a
scroafiţelor cu număr sporit de sfârcuri normal dezvoltate şi simetrice, alături de asigurarea
unor condiţii de confort optim pe timpul alăptării, hrănirea corespunzătoare a mamelor,
prevenirea şi combaterea unor afecţiuni specifice la purcei.
Numărul de sfârcuri trebuie urmărit şi la vieri, deoarece însuşirea se transmite la
viitoarele fiice.
Pe lângă numărul sporit de sfârcuri, indiferent de sex, se urmăreşte şi distanţarea între
rânduri şi perechi, simetria şi integritatea acestora, la prima bonitare (după ieşirea din testare).
Capacitatea de alăptare se determină la prima fătare, după cele 21 de zile de alăptare. Este o
103
corelaţie strâns pozitivă între capacitatea de alăptare la prima fătare şi următoarele, până la
vârsta de 3-3,5 ani.
- Numărul şi geutatea purceilor la înţărcare influenţează toate verigile fluxului
tehnologic din unităţile industriale şi sporeşte rentabilitatea crescătoriei.
Coeficientul de heritabilitate pentru numărul purceilor înţărcaţi este redus, de 0,12, iar
cel pentru greutatea acestora de 0,17, ceea ce înseamnă că principalul mijloc de ameliorare
sunt : îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi în special alimentaţia (obişnuirea purceilor să
consume furaje încă de la vârsta de 9 zile), exploatarea numai a scroafelor bune mame,
asigurarea confortului termic, igienizarea boxelor şi încrucişarea între liniile specializate
pentru însuşirile materne.
- Indicele de folosire a scroafelor (I.f.s.) reprezintă numărul mediu de fătări realizat
la o scroafă în decursul unui an. Cu cât acest indice este mai mare, cu atât producţia de purcei
este mai ridicată.
Elementele care concură la ridicarea indicelui sunt: durata perioadei de alăptare şi
starea de întreţinere a scroafelor în timpul alăptării. Durata perioadei de alăptare se poate
reduce până la 21 de zile, cu condiţia ca purceilor să li se pună la dispoziţie înlocuitori de
lapte şi să fie obişnuiţi cu consumarea furajelor suplimentare încă de la vârsta de 8-9 zile. Cu
cât durata de alăptare este mai redusă cu atât creşte indicele de folosire a scroafelor (I.f.s.).
Scroafele cu stare de întreţinere bună intră la montă în decurs de 6-9 zile după
înţărcare, în proporţie de 70-80%, contribuind la creşterea indicelui de folosire.
- Fertilitatea scroafelor (F)
Indicatorul sintetic care evidenţiază producţia de purcei este fertilitatea anuală a
scroafelor (F) şi care cuprinde indicele de folosire a scroafei, prolificitatea şi pierderile de
purcei de la fătare la înţărcare (care este în strânsă
legătură cu capacitatea de alăptare şi cu instinctul de bună mamă).
F = I.f.s. x P x m; în care:
I.f.s. - indicele de folosire a scroafelor;
P - prolificitate (purcei viabili la o fătare);
m - pierderi de la fătare la înţărcare, care este dat de formula:
100  p'
m= , în care:
100
p' - procentul de pirderi de la fătare la înţărcare (%).
Exemplu: I.f.s. = 2,2; P= 9,5, iar procentul de pierderi, p' = 20%; atunci:
100  20
F = 2,2 x 9,5 x = 16,72 purcei/an
100
6.1.2.3. Precocitatea
Precocitatea suinelor se apreciază prin sporul de creştere în greutate vie şi prin
valorificarea hranei, ambele însuşiri posedând coeficienţi de heritabilitate mijlocii, de cca. 0,3
(uneori mai mari).
În cazul hrănirii individuale, valoarea lui h2 pentru sporul de creştere, pe perioada
îngrăşării, este de 0,35, iar în cazul hrănirii în grup, de numai 0,21 (intervine competiţia
pentru hrană).
104
Coeficentul de heritabilitate pentru valorificarea hranei este în medie de 0,31, cu
diferenţe între 0,30-0,50 la hrănirea individuală şi între 0,18-0,30 la cea în grup.
Datorită valorii relativ ridicate ale lui h2, ameliorarea pentru precocitate se poate
face cu rezultate bune prin selecţie, alături de încrucişare între familii şi linii, beneficiindu-
se de efectul heterozisului.
Corelaţia fenotipică (r) între sporul de creştere în greutate vie şi consumul specific de
furaje este strâns negativă, între -0,69 şi -0,72, iar cea genetică între -0,64 şi -0,73. Prin
urmare, este sufiecient să se determine sporul mediu zilnic pentru a aprecia şi consumul
specific. În acţiunea de testare, ambele însuşiri trebuie determiante separat, cel puţin la
masculi.
6.1.2.4. Calitatea carcasei

Principalele însuşiri care influenţează calitatea carcasei la suine sunt: lungimea
carcasei, grosimea stratului de slănină dorsală şi proporţia de carne (din care de calitate
superioară, care este legată de suprafaţă ochiului muşchiului Longissimus dorsi), alături de
însuşirile organoleptice, cum ar fi: frăgezimea, culoarea cărnii, consistenţa, marmorarea etc.
Toate aceste însuşiri au coeficienţi de heritabilitate ridicaţi, ceea ce indică faptul că
îmbunătăţirea acestora se poate face cu bune rezultate prin selecţie. Aceasta demonstrează că
sunt însuşiri a căror varianţă în populaţie este determinată, în mare măsură, de gene cu
interacţiune aditivă.
Selecţia practicată în Danemarca, la rasa Landrace, în direcţia îmbunătăţirii calităţii
carcasei bazată pe testarea după descendenţi, a dus la alungirea carcasei cu cca. 10 cm şi la
reducerea grosimii stratului de slănină dorsală de la 4,05 cm la 2,40 cm.
Cercetările relativ recente indică (la nivelul anului 1998) la rasa Landrace, grosimea
medie a slăninei dorsale de 2,26 cm la masculi şi de 1,91 cm la femele, iar suprafaţa ochiului
muşchiului de 34,7 cm2 la masculi şi de 37,0 cm2 la femele (PEDERSEN, O.K. 1998).
Dintre determinările efectuate pe animalele vii, cea mai mare importanţă o au
grosimea medie a stratului de slănină dorsală, care corelează strâns negativ cu proporţia de
carne în carcasă. Prin urmare, se vor promova la reproducţie indivizi cu grosimea stratului de
slănină dorsală cât mai redusă, deoarece această însuşire se corelează strâns negativ cu
proporţia de carne în carcasă, acţiune care se intreprinde imediat după terminarea perioadei de
testare (după 182 zile).
La animalele sacrificate prezintă importanţă proporţia de carne în carcasă care este o
însuşire cu h2 ridicat (0,6-0,7) folosindu-se curent în selecţie; sursa de informaţii pentru
viitorii reproducători fiind asigurată prin rudele colaterale (scrofiţa sau masculul castrat)
sacrificate.
Determinările se efectuează după vârsta de 182±3 zile şi la peste 70 kg greutate vie,
rezultatele corectându-se pentru greutatea de 90 kg.
Toate determinările, la care se mai adaugă şi alte măsurători (cum ar fi grosimea
slăninei dorsale - S.O.L., suprafaţa ochiului muşchiului - S.O.M.) se efectuează pe carcasa
unui individ sacrificat (mascul sau femelă, în funcţie de grupa de rase), iar rezultatele se
atribuie ca performanţă proprie la toţi indivizii din lot.
105
Grosimea medie a slăninei dorasale pe animalul sacrificat, este strâns corelată cu cea
de pe animalul viu (r = +0,8) şi permite estimarea proporţiei de carne în carcasă.
Corelaţiile dintre proporţia de carne şi procentul de slănină+osânză este de r = -0,7, iar
dintre aceasta din urmă şi procentul de carne din cotlete şi jamboane şi din carcasă este de r =
-0,5, coeficienţii de heritabilitate (h2) pentru aceste însuşiri fiind de 0,5-0,7.
Stabilirea exactă a proporţiei de carne din carcasă este foarte dificilă, fapt pentru care,
în Danemarca, se propune calcularea unui indice, pe baza unor corelaţii strânse între diferite
măsurători (ce se pot executa cu mijloace simple).
S-a ajuns la următoarea formulă:
Y = 6,8770 - 0,05958 x1 - 0,0833 x2 - 0,04110 x3 + 0,15758 x4 +
+ 0,50316 x5 + 0,01308 x6, în care:
Y - % de carne din jumătate de carcasă;

x1 - grosimea medie a slăninei dorsale (mm);
x2 - grosimea medie a slăninei laterale (mm);
x3 - grosimea medie a slăninei abdominale (mm);
x4 - proporţia de carne+oase din cotlet (%);
x5 - proporţia de carne+oase din jambon (%);
x6 - greutatea cărnii+oaselor din jambon (în zeci de grame).
*
* *
În concluzie se poate aprecia că posibilitatea de ameliorare a unei însuşiri, prin selecţie

sau prin încrucişare, este condiţionată de modul de interacţiune a genelor care determină
însuşirea rspectivă (aditivă sau neaditivă).
În cazul însuşirilor la care interacţiunea aditivă a genelor este mare, principalul mijloc
de ameliorare este selecţia, iar în cazul însuşirilor la care predomină genele cu interacţiune
neaditivă (dominanţa, supradominanţa şi epistazia) principalul mijloc este încrucişarea între
linii sau familii (în urma căreia se manifestă fenomenul de heterozis), secondate cu asigurare
celor mai bune condiţii de mediu (întreţinere, alimentaţie etc).
6.1.3. Specificul seleţiei la suine

În selecţia suinelor se detaşează mai multe forme, procedee şi metode, care se
utilizează separat sau combinat, în funcţie de complexitatea acestei acţiuni.
6.1.3.1. Formele de selecţie
Formele de selecţie aplicate în ameliorara suinelor se diferenţiază în funcţie de sensul
în care dorim să modificăm media însuşirii luate în studiu.
- Selecţia direcţională progresivă constă în alegerea pentru reproducţie numai a plus
variantelor, adică a indivizilor cu valorile cele mai mari. Prin urmare, din sânul unei populaţii
se reţin şi se promovează la reproducţie numai indivizi situaţi deasupra mediei pentru
însuşirea respectivă. Aceasta, în ideea că în generaţiile următoare, media se va deplasa spre
106
valori din ce în ce mai mari, pentru însuşirea urmărită. Se aplică pentru sporul mediu zilnic,
proporţia de carne în carcasă, prolificitate, capacitate de alăptare etc.
- Selecţia direcţională regresivă se aplică pentru acele însuşiri la care, prin selecţie,
se urmăreşte reducerea valorilor lor. În această categorie de însuşiri intră: consumul specific
de hrană (concentratele), proporţia de grăsime din carcasă, grosimea slăninei (dorsale,
abdominale şi laterale), etc.
x x
b)
a)
Fig.39 Formele selecţiei:
a- direcţional progresivă; b- direcţional regresivă.
Prin urmare, se vor reţine şi promova la reproducţie numai indivizii cu valorile situate
sub media populaţiei (a seriei de testare etc).
- Selecţia stabilizatoare se utilizează în cazul în care, într-o populaţie, însuşirile
urmărite au atins valori satisfăcătoare şi se pune problema consolidării lor, deci reducerea
variabilităţii . Pentru aceasta, se procedează în două moduri: fie la promovarea pentru
reproducţie a indivizilor situaţi în jurul mediei pentru însuşirea respectivă, fie prin
împerecherea continuă a plus (+) variantelor cu a minus (-) variantelor.
- Selecţia disruptivă se aplică mai rar, cu ocazia definitivării de linii, de familii şi
chiar de suşe specializate din cadrul aceloraşi rase şi care, prin însuşirea urmărită, se
diferenţiază atât faţă de media populaţiei cât şi faţă de alte linii. Se porneşte de la premiza că
populaţiile de porcine, pentru aceeaşi însuşire, au valori diferite, fiind apoi utilizate la
reproducţie grupe de indivizi specializaţi în funcţie de necesităţi.
a) b)
107
Fig.40 Selecţia stabilizatoare
a- în jurul mediei; b- a plus şi minus variantelor
De exemplu, în cadrul unei rase cu producţie mixtă se pot forma 2 populaţii

diferenţiate în privinţa grosimii slăninei dorsale: una din plus variante (cu valori mai mari)
destinate preparării salamurilor uscate şi alta din minus variante pentru obţinerea de carne
pentru consum în stare proaspătă.
6.1.3.2. Procedee de selecţie

În acţiunea de selecţie a suinelor se pot utiliza 3 procedee: succesivă (sau în tandem),
concomitentă şi independentă.
- Selecţia succesivă (sau în tandem) se aplică atunci când urmărim să ameliorăm
însuşirile pe rând. Se ameliorează mai întâi o însuşire până la nivel satisfăcător, apoi se preia
alta ş.a.m.d. Acest procedeu necesită o perioadă lungă de timp, însă pentru reducerea acesteia
se pot prelua însuşiri care se corelează, sau se condiţionează reciproc, aşa cum ar fi între
sporul de creştere în greutate vie şi consumul specific de hrană (r= -0,6....-0,8).
Corelaţiile dintre anumite însuşiri se stabilesc pe cale experimentală în funcţie de rasă,
sex, categorie de vârstă şi greutate corporală, alături de unele condiţii de mediu (alimentaţie,
sistem de întreţinere, microclimat etc). Cu toate acestea, consumul specific de hrană trebuie să
se determine la reproducătorii masculi de mare valoare zootehnică şi cel puţin la 10% din cei
din seria de testare.
- Selecţia concomitentă (sau pe bază de indici) urmăreşte îmbunătăţirea în acelaşi
timp a mai multor însuşiri. Procedeul este eficace atunci când selecţia animalelor se face pe
bază de indici.
Selecţia pe bază de indici este mai complexă, deoarece se iau în considerare proporţia
de participare şi valoarea relativă a fiecărei însuşiri (în funcţie de importanţa acesteia din
valoarea totală), coroborate cu heritabilitatea acesteia şi cu corelaţiile genetice şi fenotipice
dintre însuşirile urmărite.
Aşa de exemplu, indicele de selecţie (I) pentru aprecierea suinelor de reproducţie după
producţia de purcei şi după ritmul de creştere este dat de formula:
I= - 0,5 x1 + 7 x2 - 0,02 x3 + 0,5 x4 , în care:
x1 - numărul de purcei la fătare;
x2 - numărul de purcei în lotul de fătare la vârsta de 154 zile;
x3 - greutatea lotului de purcei la vârsta de 154 zile (kg);
x4 - greutatea individului selecţionat la vârsta de 154 zile (kg);
La noi în ţară se apelează curent la selecţia concomitentă, când se calculează
indicele la testarea după descendenţi la scroafe şi la vieri, care presupune mai întâi
testarea performanţelor proprii pentru 4 însuşiri, toate cuprinse în indicele de testare
(sporul mediu zilnic, consumul de hrană, grosimea medie a slăninei dorsale şi proporţia de
carne în carcasă).
Cu privire la ierarhizarea vierilor în urma testării după descendenţi se calculează un
indice sintetic (I), în care se iau în calcul atât performanţele proprii ale fiilor cât şi ale fiicelor
scroafelor partenere, după formula:
I= B - 100 D - 20 C, în care:
108
I- indicele de ierarhizare a vierului din seria de testare;
B- sporul mediu zilnic (g) pe perioada de creştere şi testare (de la naştere la 182 zile);
D- grosimea medie a stratului de slănină dorsală corectată (mm);
C- consumul specific de hrană (kg).
Se impune ca şi la scrofiţe să se determine consumul specific de hrană, în caz contrar
se vor lua numai valorile masculilor. Tehnica de lucru se va prezenta la lucrările practice.
- Selecţia independentă (sau pe bază de baremuri) presupune stabilirea unor cerinţe
minime pentru fiecare însuşire, urmând ca indivizii care nu le îndeplinesc să fie eliminaţi de la
reproducţie, chiar dacă celelalte însuşiri sunt corespunzătoare.
Este cazul utilizării criteriilor de calificare sau preselecţie pentru admiterea
animalelor în controlul oficial de producţie (vârsta maximă la monta fecundă a scrofiţelor,
numărul minim de purcei fătaţi şi de cei întraţi la testare etc.), deci pentru introducerea
vieruşilor şi scrofiţelor la testare după performanţele proprii şi apoi după descendenţi.
6.1.3.3. Metodele selecţiei

În ameliorarea suinelor, ca şi la alte specii de animale domestic, se aplică două
metode: individuală şi masală (sau familiară, sau fenotipică).
- Selecţia individuală constă în alegerea reproducătorilor atât după criterii fenotipice
cât şi după cele genotipice. În categoria criteriilor fenotipice intră performanţele proprii, iar în
categoria criteriilor genotipice intră performanţele ascendenţilor, ale rudelor colaterale şi ale
descendenţilor. Pentru reuşita acţiunii sunt necesare evidenţele zootehnice, în care se regăsesc
datele înregistrate atât la individul în cauză cât şi ale ascendenţilor şi descendenţilor, pe
parcursul a 3 generaţii pentru principalele însuşiri, alături de clasele generale.
În fişele genealogice sau de reproducţie-selecţie (R.S), sunt consemnate performanţele
proprii privind însuşirile de exterior, ritmul de dezvoltare şi calitatea cărnii, completate
cu date asupra ascendenţilor pe parcursul a 2-3 generaţii, alături de performanţele rudelor
colaterale şi cu rezultatul testului după descendenţi.
Selecţia individuală este mult mai sigură, datorită asigurării transmiterii cu certitudine
la descendenţi a însuşirilor urmărite.
Această metodă se execută în fermele de elită şi în unităţile de selecţie, putându-se
depista reproducătorii cu cel mai bun fond genetic, care după verificare pot deveni fondatori
de linii şi de familii zootehnice.
- Selecţia masală (fenotipică) constă în alegerea reproducătorilor după însuşirile lor
de exterior, constituţie şi producţie, fără a lua în considerare baza lor ereditară. Ea se
utilizează de obicei la alegerea scrofiţelor de prăsilă în unităţile fără evidenţe zootehnice, când
se impune completarea de urgenţă a efectivului de prăsilă.
Această metodă dă rezultate mai bune când se urmăresc însuşirile cu coeficient de
heritabilitate mai mare, cum ar fi sporul de creştere, calitatea carcasei etc. Selecţia masală se
practică şi în fermele de hibridare şi uneori în cele de înmulţire unde scrofiţele sunt cazate şi
urmărite în grupe de câte 10 animale, aşa încât valoarea zootehnică este apreciată pentru
însuşirile urmărite, după valoarile medii ale lotului.
109
De menţionat că selecţia masală dă rezultate ceva mai bune dacă condiţiile de mediu
sunt necorespunzătoare, deoarece indivizii cu producţii ridicate sunt mai pretenţioşi
neputându-se exterioriza calităţile.
Efectuând o selecţie fenotipică, are loc şi una genotipică, Halmăgen, P. (1984)
imaginând un calcul pentru a demonstra corelaţia celor două criterii în determinarea câştigului
genetic la descendenţi pentru sporul mediu zilnic.
Tabelul 24
Model de descompunere a variaţiei fenotipice
Grad de
Suma pătratelor abaterilor Media pătratelor
Sursa de variaţie libertate
(SPA) abaterilor (MPA)
(GL)
xi2  X
2
Între taţi (între SPA A
SPA A    nT - 1
factorul A) i Ni N nT  1
Între mame de la
acelaşi tată (între xi2, J xi2 SPA BinA
SPA BinA    nM – nT
nivelele B, între i, j ni , J i Ni n M  nT
nivelele A)
Între descendenţi xi2, J SPArest
(rest)
SPArest   xi2, J ,k  
i , J ,k i,J ni , J
nD - nM nD  nM
x 2
SPA TOTAL
Total SPA TOTAL   xi2, J ,k 
i , J ,k N
N-1
N 1
 680  630 
Prin urmare, dacă sporul mediu zilnic al populaţiei a fost de 655 g   , prin

2
utilizarea vierului cu 860 g şi a scroafei cu 720 g, superioritatea fenotipică a fost în medie de
 180  90   20,25x100 
135g   , din care descendenţa câştigă genetic 20,25 g sau 15% 
 
.

2 135
Tabelul 25
Exemple practice de calcul
Nr.crt. Specificare Vieri Scroafe Calculaţii
1. Sporul mediu zilnic al părinţilor 860 720 -
selecţionaţi
2. Sporul mediu zilnic al populaţiei 680 630 -
3. Superioritatea fenotipică a 180 90 860-680=180
părinţilor 720-630=90
4. Heritabilitatea pentru sporul 0.30 0.30 -
mediu zilnic
5. Superioritatea genetică a 54 27 180 x 0.30=54
părinţilor 90 x 0.30=27
6. Superioritatea transmisă la 27 13,5 fiecare părinte cu
descendenţi (genetică) 50%
110
7. Ameliorarea (genetică) aşteptată 20,25 20,25  27,0  13,5 

  20,25
la descendeţi  2 
6.1.4. Organizarea şi tehnica selecţiei la suine

În majoritatea ţărilor se practică selecţia concomitentă sau pe bază de indici la suine
care este procedeul cel mai des utilizat, ce urmăreşte îmbunătăţirea, în acelaşi timp, a mai
multor însuşiri. În perioada de testare şi după aceasta, se recoltează date, ca atare sau
corectate, pentru 4 însuşiri, iar în final se calculează un indice sintetic, ce dă posibilitatea
ierarhizării viitorilor reproducători în funcţie de valoarea lor zootehnică. Pentru activitatea de
reproducţie se practică selecţia independentă sau pe bază de baremuri, evaluându-se
rezultatele la prima fătare a scrofiţelor şi ale vieruşilor la începutul activităţii.
Controlul organizat al producţiei la suine a fost introdus pentru prima dată în
Danemarca, în anul 1890, la rasa Landrace, acţiune care s-a extins apoi în Finlanda, Olanda,
Suedia, Norvegia, Anglia, S.U.A., Germania, Cehoslovacia etc., iar în ultimul timp în
majoritatea ţărilor bune crescătoare de suine.
Tehnica de selectare şi capacitatea “Staţiunilor de testare” au evoluat în funcţie de
cerinţele unităţilor de producţie doritoare de reproducători cu valoare de ameliorare ridicată.
Staţiunile de testare au fost şi sunt organizate după criterii unitare, îndeosebi în
privinţa hrănirii şi a întreţinerii. Tehnica de testare, de asemenea trebuie să fie unitară
pentru ca şi rezultatele să fie comparabile (criteriile care se urmăresc, condiţiile de
admitere, modul de recoltare şi prelucrare a datelor etc.).
După anul 1960, în Anglia, se iniţiază testarea după performanţele proprii, metoda
fiind mai rapidă, dar cu un grad de certitudine ceva mai redus.
În ţara noastră, controlul producţiei la suine a fost introdus în anul 1958, mai întâi la
Staţiunea experimentală zootehnică (S.E.Z.) Dulbanu-Creţu, însă primele Staţiuni de control
zotehnic s-au organizat la Săftica, în anul 1964.
Într-un timp relativ scurt a intrat în funcţie şi Staţiunea de controlul producţiei la suine
din cadrul unităţii Ruşeţu.
Organizarea creşterii şi îngrăşării suinelor în unităţi mari, de tip industrial, impulsionat
şi înfiinţarea de Staţiuni de selecţie, care au avut denumirea iniţială de Complexe de selecţie şi
testare a porcinelor, apoi de Staţiuni de cercetare şi producţie pentru creşterea porcilor, iar în
prezent funcţionează ca firme specializate în testarea suinelor.
În trecut au funcţionat 5 staţiuni răspândite zonal, în funcţie de necesităţile de
reproducători ale unităţilor industriale, cu perspective de extindere în asemenea staţiuni.
Localităţile în care au funcţionat aceste staţiuni de selecţie şi testare, sunt: Gorneşti-
Mureş (înfiinţată în 1968), Pădureni-Timiş, Avrig-Sibiu, Focşani-Vrancea şi Oarja-Argeş.
Staţiunile sunt specializate pentru anumite rase, în ferme separate cu capacităţi de 400-
500 scroafe, fiecare staţiune având 3-4 ferme.
De menţionat că, în controlul oficial al producţiei la suine mai sunt intrate şi alte
unităţi, precum sunt cele de hibridare şi chiar ferme de producţie, cu condiţii bune de hrănire
şi întreţinere.
111
În acţiunea de testare a suinelor intră obligatoriu şi fermele de elită cu creştere în
efective reduse (sistem gospodăresc), care primesc reproducători din import, după care îi
difuzează în unităţile de selecţie şi de testare.
Operaţiile de controlul producţiei la suine sunt certificate de către Oficiile judeţene de
reproducţie şi selecţie, prin controlorii oficiali de stat. Metodele de determinare a valorii de
ameliorare au evolat treptat, căutându-se ca prin procedee simple, să se poată ierarhiza un
număr cât mai mare de animale.
6.1.4.1. Selecţia suinelor pe bază de testări

Aprecierea valorii zootehnice a suinelor are o deosebită importanţă în stabilirea
destinaţiei animalelor de reproducţie.
Scopul selecţiei suinelor îl constituie difuzarea spre treptele inferioare a progresului
genetic realizat, care în final se materializează prin sporirea cantitativă şi calitativă de carne,
în condiţii economice avantajoase. În jurul acestor deziderate trebuie să se desfăşoare munca
de ameliorare şi activităţile tehnologice.
Selecţia, ca principală metodă a ameliorării, trebuie să se bazeze pe principii şi acţiuni
unitare, în urma cărora reproducătorii să fie ierarhizaţi în funcţie de valoarea de ameliorare.
Aceste acţiuni au la bază principiile teoretice, alături de verificarea practică, concretizată prin
testarea performanţelor de reproducţie şi de producţie la masculi şi femele.
Toate măsurile luate în cadrul muncii de selecţie vor fi subordonate îmbunătăţirii
însuşirilor legate de:
- activitatea de reproducţie, concretizată prin reducerea vârstei pentru maturitatea
sexuală şi sporirea la femele a numărului şi a greutăţii purceilor la naştere, la vârsta de 21 zile
şi la înţărcare), având la bază selecţia independentă (sau pe bază de baremuri);
- rezultatele de producţie (apreciate după sporul mediu zilnic şi consumul specific de
furaje), având la bază procedeul selecţiei concomitente;
- calitatea carcasei (apreciată după producţia de carne şi după calităţile organoleptice),
având la bază, de asemenea, selecţia concomitentă.
În funcţie de specificul unităţii de selecţie, de categoriile de vârstă şi de folosinţă a
suinelor, testarea performanţelor de producţie se desfăşoară după o tehnologie diferenţiată,
deosebindu-se:
- testarea după performanţele proprii;
- testarea după descendenţi;
- testarea combinată.
Testarea după performanţele proprii (performance testing)
Testarea după performanţele proprii a fost introdusă în lucrările de ameliorare pentru
prima dată în Anglia, în anul 1960 şi s-a extins destul de repede în majoritatea ţărilor bune
crescătoare de suine.
Această acţiune permite aprecierea mai de timpuriu a valorii de ameliorare a suinelor,
eliminându-se cele necorespunzătoare înainte de a da produşi.
Reproducătorii testaţi după performanţele proprii pot fi utilizaţi la montă, cu o anumită
garanţie de ameliorare, cu 9-10 luni mai devreme, faţă de cei testaţi după descendenţi. Prin
112
urmare, valoarea de ameliorare se apreciază după performanţele proprii, deci prin fenotipul
individului, şi nu prin fondul genetic al produşilor, respectiv prin calitatea descendenţei.
Inconvenientul principal îl contituie faptul că vieruşii şi chiar scrofiţele întreţinuţi în
boxele de control o perioadă relativ mare (de 91 de zile) fără mişcare, practicându-se hrănirea
la discreţie, afectează condiţia de reproducător, necesitând o perioadă de redresare în boxe şi
padocuri mai mari, cu acces la aer şi soare, alături de o hrănire restrictivă.
În ţara noastră, testarea după performanţele proprii se execută în fermele de elită, în
unităţile specializate de tipul complexelor de selecţie şi parţial în fermele de înmulţire şi de
hibridare (la scrofiţele F1) de pe lângă marile unităţi de creştere şi îngrăşare a suinelor.
Testarea se aplică la efectivul de tineret preselecţionat după baremurile de calificare,
conform Decretului nr.43, din 1976. Se menţionează că, vieruşii şi scrofiţele se introduc la
testare numai dacă provin din unităţile cuprinse în controlul oficial de producţie, dacă nu
prezintă anomalii congenitale, dacă pierderile din lotul mamei nu depăşesc 50% până la
introducerea la testare, dacă îndeplinesc anumite baremuri minime (atât ei cât şi părinţii), şi
dacă posedă o conformaţie corporală şi constituţie corespunzătoare animalelor de
reproducţie (după tipul de rasă şi mai rar de metişi).
Tehnica de lucru se va prezenta pe larg la lucrările practice. De asemenea, se mai
indică eliminarea inidivizilor predispuşi la sindromul de stres P.S.E. prin administrarea, la
vârsta de 64 zile, a anestezicului "halotan" (animalele cu H-pozitiv se exclud, atât cele în
cauză cât şi fraţii din lot).
Perioada de testare după performanţele proprii durează 91 zile (între vârstele de 91±3
zile şi 182±3 zile) şi se execută la toţi purceii, sau la cel puţin 4-5 indivizi din lot (în funcţie
de grupa de rase).
Însuşirile care se urmăresc pe parcursul testării şi la care se fac calculele pentru
determinarea indicelui de testare sunt: sporul mediu zilnic, consumul specific de hrană - ca
însuşiri de producţie şi grosimea medie a slăninei dorsale şi proporţia de carne în carcasă -
ca însuşiri de calitate a carcasei, la care se mai adaugă şi tipicitatea rasei (apreciată prin
conformaţie corporală şi constituţie).
- Sporul mediu zilnic de creştere în geutate vie se exprimă în grame şi se calculază
pentru fiecare individ în parte. Se înregistrează greutatea la încheierea testării (182±3 zile),
precum şi cea de la începutul perioadei de testare (de 91 zile). În prezent, în ţara noastră se
practică o tehnologie aparte pentru calcularea sporului mediu zilnic: prin împărţirea greutăţii
finale la numărul de zile (în limitele de 182±3 zile).
- Consumul specific de hrană se calculează pe baza raportului dintre cosumul total
de hrană înregistrată în perioada de control (91 zile) şi sporul total în masă corporală al
individului, sau a indivizilor dintr-o boxă. Valoarea obţinută se exprimă în kg cu două
zecimale.
Pe parcursul perioadei de control animalele vor fi întreţinute în boxe speciale:
individuale, câte 3 la un loc, sau de maximum 10 animale (testarea scrofiţelor în grup).
În boxele individuale furajarea se face separat, aşa încât consumul specific se
determină cu exactitate. În boxele cu 3 animale se apreciază consumul prin împărţirea
cantităţii totale de hrană consumată la cele 3 animale, iar apoi la sporul de greutate al
fiecăreia. Valoarea obţinută se transformă şi se înscrie ca performanţă proprie fiecărui individ.
113
Există şi variante când aprecierea acestei însuşiri se face prin cazarea individuală a
animalelor numai în ultimele 28 de zile din perioada de testare (între vârstele de 154 şi 182
zile). În acest caz se aplică o corecţie a valorilor, pentru a fi asimilate la întreaga perioadă de
testare (amănunte la lucrările practice).
Determinarea consumului specific de furaje este obligatorie la ambele sexe, pentru
fermele de elită, iar în cele de selecţie cel puţin la vieruşi.
Reţetele standard de furaje se elaborează de către I.B.N.A. Baloteşti şi se comunică
periodic unităţilor producătoare de nutreţuri combinate speciale, prin grija Agenţiei Naţionale
de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie.
Pe baza sporului mediu zilnic se poate aprecia şi consumul specific de concentrate,
avându-se în vedere coeficientul de corecţie (r) strâns negativ, între aceste însuşiri, de -0,70.
Paraschivescu, Galieta (1977) menţionează că numărul de indivizi (fraţi) din lotul de
testare influenţează coeficientul de corelaţie, acesta fiind la masculii din rasa Landrace, în
cazul cazării individuale, între - 0,51.......-0,64 şi între -0,31....-0,38 la cei din rasa Marele alb,
şi între -0,50....-0,70 la cazarea în grup (între 2-4 fraţi).
Prin urmare, întreţinerea în grupe mici (cel mult 3 animale) asigură o corelaţie strâns
negativă între spor şi consum, cu condiţia respectării frontului de furajare.
- Grosimea medie a stratului de slănină dorsală se determină pe animalul viu în cel
mult o săptămână după vârsta de 182±3 zile, utilizându-se curent aparatele ultrasonice şi mai
rar metodele penetrometrului, leanmetrului etc.
Punctele de exploatare sunt situate la 4-6 cm distanţă de linia mediană dorsală şi
anume:
- la spinare - în dreptul ultimei coaste;
- la crupă - perpendiculara dusă de la "ie" delimitează jambonul, apoi o orizontală şi o
verticală împarte în patru părţi aproximativ egale jambonul, din centrul căruia se ridică o
perpendiculară.
În tehnologia clasică se determină şi grosimea slăninei la nivelul grebănului.
Valorile obţinute se adună şi se împart la 2 sau la 3, rezultând valoarea medie
determinată.
Valoarea medie determinată se transformă şi se corectează în funcţie de masa
corporală vie, folosindu-se tabele speciale sau cu ajutorul unei formule.
Masa corporală de referinţă este de 90 kg.
Formula este următoarea:
Gc= Gd-ş( Grt - 90)0,2ţ, în care :
Gc - grosimea stratului de slănină dorsală(mm);
Gd - grosimea stratului de slănină determinată (mm);
Grt - greutatea animalului la ieşirea din testare (kg)
- Proporţia de carne din carcasă se determină în urma sacrificării unui individ din
lotul de fătare; datele rezultate consituind performanţele tuturor fraţilor. Prin urmare, în cazul
sacrificării, se apelează la rudele colaterale, respectiv la fraţii buni sau semifraţi - indicele
ponderal fiind acelaşi, indiferent
de formulă (Le Roy sau Robertson).
114
n x h2
KFB = , în care:

2 1  (n  1) x (0,5h 2 ) 
KFB - coeficientul de fraţi buni;
n - numărul de fraţi buni luaţi în calcul pentru un caracter;
h2 - coeficientul de heritabilitate
Dacă se consideră un lot de 4 fraţi buni, pentru un caracter cu h2 = 0,5, va rezulta:
4 x 0,5
KFB = 2 1  (4  1) x (0,5 x 0,5)  0,571 după formula lui Le
 
Roy, iar după formula lui Roberson:
n x 0,5 x h 2 4 x 0,25
KFB =   0,571
1  (n  1) x 0,5 x h 2
1  (3 x 0,25)
Prin urmare indicele ponderal are aceleaşi valori.
Individul care se sacrifică la ieşirea din testare trebuie să posede greutatea corporală
apropiată de media fraţilor din lot şi să fie un mascul pentru grupa I de rase (materne) şi o
scrofiţă pentru grupa a II-a de rase (paterne).
Proporţia de carne se exprimă în procente cu o zecimală şi se corectează în funcţie de
masa corporală de referinţă (de 90 kg),utilizându-se fie tabelele anexă din “Instrucţiunile
privind aprecierea animalelor de reproducţie”, fie următoarea formulă:
CCc=CCd+ş(Grt-90)0,2ţ, în care:
CCc - procentul de carne în carcasă corectat (%);
CCd - procentul de carne în carcasă determinat (%);
Grt - greutatea animalului la ieşirea din testare (kg).
Pe carcasa animalului sacrificat se pot efectua şi alte determinări, cum sunt:
dimensiunile carcasei, suprafaţa cotletului şi a ochiului muşchiului Lungul dorsal, S.O.L.,
proporţia diferitelor calităţi de carne (tranşare), respectând o metodologie unitară de lucru în
toate unităţile de testare.
Aprecierea proporţiei de carne pe animalul viu se face prin diferite metode. Aşa de
exemplu, se utilizează metoda injectării cu antipirină, care este un lichid ce nu influenţează
caracteristicile fiziologice ale organismului.
Metoda are la bază raportul invers proporţional între conţinutul în apă al organismului
şi cel în substanţe grase. Metoda este laborioasă, dar foarte exactă şi se va prezenta în cadrul
lucrărilor practice.
Alte metode se bazează pe stabilirea concentraţiei ţesuturilor în izotop 40K, avându-
se în vedere că în ţesuturile slabe (muşchi) K se găseşte în procentul cel mai mare (99%) faţă
de cele adipoase (1%). Ca urmare, înregistrarea de raze gamma ale izotopului 40K permite
estimarea cantităţii totale de K din organism, respectiv a cantităţii de carne slabă.
Alte metode se bazează pe evaluarea numărului de fibre musculare (cel mai uşor la
muşchiul Felxor digiti V Brevis), avându-se în vedere că volumul mare al muşchilor se
datoreşte creşterii în mărime a fibrelor şi nu a sporirii numărului acestora. Numărul de fibre
din muşchi este determinat genetic, deci se poate selecţiona animalul după această însuşire.
În ultimul timp se pot determina suprafeţele muşchilor prin metoda fotografierii.
115
- Tipicitatea rasei se apreciază după metoda punctelor de la aprecierea exteriorului
animalelor, cu condiţia ca masculii să realizeze cel puţin 65 puncte, iar femelele cel puţin 55
de puncte, ţinându-se seama de notele minime pentru regiunea ugerului, care sunt eliminatorii.
- Calcularea indicelui de testare după performanţelor proprii
Determinarea şi aprecierile enumerate mai sus pot servi la calcularea unui indice
sintetic de testare după performanţele proprii, a cărui valoare rezultă din însumarea punctelor
acordate pentru fiecare însuşire urmărită, după ce se aplică diferiţi coeficienţi de transformare
a valorii absolute, ţinându-se cont de regula semnelor.
Pentru însuşirile la care valorile negative dorim să le transformăm în punctaj pozitiv
(consumul specific de hrană şi grosimea medie corectată a stratului de slănină dorsală) se
apelează la un artificiu de calcul. Transformarea se face scăzând valorile înregistrate dintr-o
valoare maximă constantă.
S-au utilizat diferite metode, în funcţie de metodologia folosită pentru testarea
performanţelor proprii.
Pentru metodologia clasică s-a utilizat modelul din tabelul 26.
Tabelul 26
Calculul indicelui de testare după performanţele proprii
Valoarea
Coeficient
Ponderea înregistată Punctaj
Specificare UM Transformări de
(%) sau rezultat
înmulţire
corectată
Sporul mediu
33 g 630 - 0,5 315
zilnic
Consum
specific de 20 kg 2,80 (5,00-2,80)=2,20 100 220
hrană
Grosimea medie
a slăninei 15 mm 22,5* (50,0-22,5)=27,5 10 275
dorsale
Procentul de
carne în carcasă 14 % 71,0* - 2,0 142
(cu os)
Tipicitatea rasei 18 punct 85 - 2,0 170
TOTAL
100 x x x 1.122
puncte
Notă: * valori corectare
In prezent, în unităţile care efectuează testarea după performanţele proprii indicele se
calculează după o metodologie oarecum diferenţiată, care ţine seama, pentru fiecare însuşire
de calităţile prin care excelează grupa de rase şi chiar fiecare rasă (tabelul 27).
Tabelul 27
Calcularea punctajului în testul după performanţele proprii la suine
(varianta actuală)
Valoarea Valoarea Transfor Coeficient Punctaj
Specificare UM
înregistată corectată mări de calcul rezultat
Sporul mediu g 550 - - 1,5×s.m.z. la rasele 825
116
materne şi rasa
zilnic (0-182
Duroc; 2,0×s.m.z. la
zile)
celelalte rase paterne
Consum
specific de 200 la rasele materne;
(5,00-3,25)=
furaje (numai 300 la rasa
kg 3,25 - 1,75, care se 350
la vieriuşi în Hampshire; 250 la
înmulţeşte cu:
perioada 91- celelalte rase paterne;
182±3 zile
Grosimea (50,0-27,1)=
slăninei mm 26,7 27,1 22,9, care se 10 la toate rasele 229
dorsale înmulţeşte cu:
Procentul de
carne în
% 66,8 64,8 - 2 la toate rasele 129
carcasă (cu
os)
TOTAL puncte x x x 1.533
Rezultatele testării după performanţele proprii constituie baza de calcul a testării după
descendenţi; datele înregistrate, corectate şi transformate se vor grupa pe reproducători
(scroafe şi vieri). De asemenea, datele se valorifică pentru încadrarea în clasele parţiale şi apoi
la stabilirea clasei generale în bonitarea suinelor, precum şi pentru calcularea preţului de
livrare a reproducătorilor.
Estimarea valorii de amelioarare (A) şi ierarhizarea indivizilor pentru fiecare însuşire
se face în funcţie de performanţele proprii (P) exprimate ca abatere de la media
contemporanilor (Pc), după formula:
A = h2 x (P-Pc)
De exemplu, dacă performanţa medie a seriei de testare pentru sporul mediu zilnic este
de 500 g, iar a individului de 585 g şi valoarea lui h2 de 0,3, atunci:
A = 0,3(585-500)= 25,5 g, adică din superioritatea de 85 g a individului se estimează
că 25,5 se transmite în generaţii succesive la descendenţi. Deci, pe generaţie, ne aşteptăm la
un spor mediu zilnic de 525,5 g.
Cu privire la prioada de testare, unii autori indică reducerea acesteia până la 61 de zile,
atât în scopul luării unei decizii mai de timpuriu cât şi a măririi numărului de indivizi testaţi
pe acelaşi spaţiu. Din punct de vedere fiziologic, această reducere de timp vine în favoara
instalarii stării de reproducător a indivizilor.
Testarea după descendenţi (progeny testing)
Testarea după descendenţi a fost introdusă pentru prima dată în Danemarca. În jurul
anului 1890 s-au elaborat, în această ţară, primele instrucţiuni pentru controlul descendenţei la
suinele din rasa Landrace, iar în anul 1898 s-a dat în exploatare prima staţie de testare,
urmând ca în anul 1908 să funcţioneze trei asemenea staţii. Este metoda cea mai precisă
pentru aprecierea valorii de ameliorare a scroafelor şi vierilor, fiind obligatorie pentru fermele
de elită în efective reduse (sistem gospodăresc), precum şi pentru complexele de selecţie, deci
pentru toate unităţile din vârful piramidei de ameliorare (sau din treapta I).
117
Sistemul practicat în Danemarca, potrivit căruia, pentru fiecare vier în testare se
utilizează datele furnizate de către 16 descendenţi proveniţi de la 4 scroafe neînrudite, a mărit
considerabil efectul metodei.
În general, controlul producţiei se efectua între greutăţile vii de 30-90 kg; perioada
corespunzătoare producerii de carcase pentru producţia de bacon. La aceasta au mai contribuit
şi alte elemente, cum ar fi: concentrarea efortului pe o singură rasă (Landrace), numărul
limitat de ferme de selecţie (cca. 260), testarea intensivă în aceste unităţi, însuşirea clară a
direcţiilor selecţiei, severitatea controlului, existenţa în reţea a unui personal competent şi
perseverent, precum şi asigurarea cu reproducători buni în condiţii economice avantajoase.
În ţara noastră, testarea suinelor a demarat în anul 1958 la Staţiunea zoothnică
experimentală Dulbanu-Creţu.
Iniţial lotul de descendenţă prin care se controla un reproducător era constituit din doi
produşi ai unei fătări (o femelă şi un mascul castrat) ce se trimiteau de către fermele de
selecţie la staţiunea de testare şi care se controlau în grup. Aprecierea se făcea pe baza mediei
rezultatelor acestora privind consumul de furaje pentru realizarea a 1 kg spor de creştere în
greutate vie şi sporul mediu zilnic.
Ulterior, s-au luat în control 4 indivizi dintr-un lot de fătare (2 femele şi 2 masculi
castraţi), care se urmăreau individual în boxe separate, fiecare constituind o repetiţie pentru
ceilalţi.
În prezent, testarea după descendenţi se execută la toţi indivizii aparţinători scroafei
sau vierului intraţi în controlul oficial de producţie, după o tehnică apropiată de majoritatea
ţărilor bune crescătoare de suine.
Pentru testarea după descendenţi a scroafelor şi a vierilor se folosesc datele înregistate
la testarea după performanţele proprii a produşilor din lotul de fătare ale acestora. Prin
urmare, datele descendenţilor vor fi grupate pe scroafe sau pe vieri, după cum se preconizează
testarea.
Testarea după descendenţi la scroafe
Rezultatul testării după descendenţi la scroafe se exprimă prin indicele de testare, care
rezultă din diferenţele de selecţie înregistrate între performanţa medie a seriei (lunare) de
testare şi scroafa în studiu, pentru fiecare din însuşirile urmărite în testul performanţelor
proprii.
Performanţa medie a lotului scroafei se determină calculându-se media aritmetică
pentru fiecare însuşire urmărită (spor mediu zilnic, consum specific de furaje, grosimea medie
a statului de slănină dorsală corectat şi proporţia de carne în carcasă corectat).
Performanţa mediei seriei (lunare) se stabileşte prin calcularea mediei -mediilor
tuturor loturilor care au încheiat controlul performanţelor proprii în luna respectivă, pentru
fiecare însuşire urmărită. Prin urmare, se aplică o comparare a contemporanilor, diminuându-
se astfel influenţa sezonului asupra rezultatelor testării.
Calculându-se media performanţelor seriei lunare şi media performanţelor lotului
scroafei ce urmează a fi testată, se stabilesc diferenţele în plus sau în minus pentru fiecare
însuşire urmărită, care apoi se înmulţesc cu un coeficient (în funcţie de importanţa însuşirii),
ţinându-se seama de regula semnelor (tabelul 28).
Tabelul 28
118
Calcularea indicelui de testare după descendenţi la scroafe
Valoare medie înregistrată la:

Diferenţa faţă
lotul de descen-
Însuşirile seria de testare de media seriei Coeficient Punctaj
denţi al scroafei
considerate lunare de calcul realizat
deter- corec- deter- corec- (S)
minată tată minată tată
Spor mediu
479 - 470 - +9 +20 +180
zilnic (g)
Consum
3,14 - 2,84 - +0,3 -1000 -300
specific (kg)
Grosimea
slăninei 21,6 22,2 20,4 21,2 +1,0 -100 -100
(mm)
Proporţia de
74 73,6 69,7 69,2 +4,4 +100 +440
carne (%)
Punctaj
x x x x x x +220
realizat
Se consideră scroafe testate după descendenţi acelea care realizează un indice de

testare pozitiv, adică se situează deasupra mediei lunare de testare. Din exemplu de mai sus
rezultă că, scroafa a fost declarată reuşită după descendenţi, înregistrând un indice de testare
pozitiv, de +220 puncte. Tehnica de lucru se va prezenta la lucrările practice.
Testarea după descendenţi la vieri
Stabilirea valorii de ameliorare după testul descendenţilor la vieri are un grad de
precizie ridicat, însă datele ne parvin relativ târziu. Testarea se bazează pe calcularea indicelui
de testare, care se stabileşte pe baza performanţelor produşilor proveniţi de la loturile
scroafelor partenere. Scroafele partenere sunt considerate cele care au fost însămânţate în
primele 8 săptămâni de folosire la montă a vierilor în cauză. Numărul minim este de 4
scroafe, care trebuie să fie neînrudite între ele (când sunt 2 scroafe surori se prelucrează datele
celei mai bune).
Pentru calcularea indicelui de testare la vieri se utilizează 2 valori medii şi anume:
- media seriilor lunare;
- media loturilor scroafelor partenere, pentru fiecare însuşire.
Media seriilor lunare

Deoarece datele provenite de la scroafele partenere se desfăşoară pe parcursul a 2-3
luni, corespunzătorare a 2-3 serii lunare, trebuie să se calculeze media acestora pentru fiecare
însuşire urmărită. Aceasta se obţine prin împărţirea sumei valorilor medii pentru cele 2-3 serii
lunare de testare la un număr total de loturi participante (din care au făcut parte şi scroafele
partenere). Aşa de exemplu, pentru sporul mediu zilnic, se prezintă în tabelul 23 un model de
calculare.
Tabelul 29
119
Calcularea mediei seriei lunare pentru sporul mediu zilnic
Numărul de loturi
Luna calendaristică participante Sporul mediu zilnic şi calculaţiile
Iunie 28 519(28x519=14,532)
Iulie 26 534(26x534=13,884)
August 37 512(37x521=19,277)
Media seriei lunare 91 524(47,693:91=524)
În mod identic se procedează şi pentru celelalte însuşiri urmărite (consumul specific

de hrană, grosimea medie a stratului de slănină dorsală şi proporţia de carne în carcasă) cu
specificarea că la ultimele două însuşiri se iau în calcul valorile corectate, faţă de greutatea de
referinţă, de 90 kg. Prin urmare se calculează media mediilor seriilor lunare pentru fiecare
însuşire.
Media loturilor scroafelor partenere
Aceasta se calculează făcându-se media aritmetică la fiecare însuşire în parte pentru
scroafele partenere ale vierului.
Se calculează apoi diferenţa de selecţie (diferenţa dintre media seriilor lunare şi media
loturilor scroafelor partenere), iar pentru fiecare însuşire, prin înmulţirea cu coeficienţi
dinainte stabiliţi, ţinându-se seama de regula semnelor.
Punctajul total rezultă din însumarea punctajelor pentru fiecare însuşire, ţinându-se
seama, de asemenea, de regula semnelor.
Indicele de testare după descendenţi la vieri se calculează prin înmulţirea punctajului
total cu valoarea numărului efectiv de loturi-produşi (W) ai scroa-
felor partenere, după formula:
l x p
W= l  p , în care:
l - numărul de loturi ale scroafelor partenere;
p - numărul mediu de produşi care au încheiat testul
performanţelor proprii
Cu cât un vier este apreciat după mai multe scroafe partenere şi cu cât în aceste loturi
au fost mai mulţi indivizi (care au încheiat testul performanţelor proprii) cu atât creşte gradul
de certitudine a valorii de ameliorare.
Valoarea indicelui de testare exprimă valoarea de ameliorare şi ajută la ierarhizarea
vieruşilor testaţi.
Se numesc vieri testaţi cei care înregistrează un indice de testare pozitiv (cu semnul +)
ceea ce dă dreptul la înscrierea în registrele genealogice (teritoriale sau republicane).
În anexa 1 se prezintă un model de "Fişă de testare pentru vieri". Scrofiţele
acceptate la reproducţie se apreciază în continuare după performanţele de reproducţie la prima
fătare (criterii de clasificare), iar vieruşii reţinuţi se apreciază după capacitatea de reproducţie
din primele 8-12 săptămâni de activitate.
6.1.5. Selecţia suinelor prin clasare (bonitare)

120
Aprecierea prin clasare a tineretului, sau a reproducătorilor în activitate, se bazează pe
rezultatele testărilor şi analizarea ascendenţilor, având ca scop ierarhizarea lor după valoarea
de ameliorare (datele fiind utilizate ulterior şi pentru stabilirea preţurilor de vânzare-
cumpărare). Acţiunea se face numai la animalele intrate în controlul oficial de producţie, prin
grija Oficiilor judeţene de reproducţie şi selecţie a animalelor. Unităţile cuprinse în controlul
oficial sunt obligate să respecte măsurile impuse pentru specificul acestei acţiuni şi care se
prezintă pe larg la lucrările practice.
Aprecierea se desfăşoară în două etape; în prima etapă se ţine seama de criteriile de
calificare sau preselecţie, iar în a doua de cele de clasificare.
- Criteriile de calificare
Încadrarea în cele trei categorii de calificare se referă atât la performanţele indivizilor
cât şi ale părinţilor, animalele fiind admise sau eliminate atât din programul de control oficial
al producţiei cât şi din lucrările de selecţie şi testare.
În primul rând se depistează indivizii cu anomalii congenitale (12 anomalii mai
importante), care constituie motiv de eliminare, atât pentru părinţi cât şi pentru întregul lot de
fătare.
În al doilea rând se studiază încadrarea scrofiţelor în cerinţele minime de admitere, în
funcţie de grupa de rase, cu privire la vârsta primei monte fecunde, iar la prima fătare se
analizează prolificitatea şi capacitatea de alăptare.
În al treilea rând se analizează performanţele minime ale indivizilor şi ale lotului destinat
testării, prin încadrarea greutăţii individuale la vârsta de 91 zile, precum şi prin numărul de
animale din lot la intrarea şi ieşirea din testare.
La vârsta de 64 zile se poate aplica şi testul halotan. Neîncadrarea în aceste baremuri
sau cerinţe minime, constituie motiv de eliminare din acţiunea de control oficial de producţie
şi deci din bonitare.
- Criterii de clasificare
Servesc la încadrarea suinelor în clase parţiale şi pe baza acestora în clase generale,
care sunt: Record, Elită, Clasa I şi Clasa a II-a (numai pentru scrofiţe). Vierii şi scroafele
declarate reuşite în acţiunea de testare după descendenţi sunt încadrate la clasa "Testaţi", fără
a se mai lua în considerare clasele parţiale.
121
UNITATEA ____________________ Nr.matricol 103-034

FERMA _______________________ Rasa Landrace
FIŞA DE TESTARE VIERI
1 LOT 09.VI.1989
Data încheierii testării ultimului lot = 11.VIII.1989
Consum furaje Grosimea medie a Proporţia de carne Număr produşi
Luna de Nr.loturi Nr.matr. Spor mediu (g) pentru 1kg spor (kg) slăninei dorsale (mm) în carcasă (%) testaţi
testare scroafă X  X  X  X  Perform. Sacri-
corectată corectată proprii ficaţi
VI 28 519 14532 3.05 85.40 23.8 666.40 66.2 1787.4 27
VII 26 534 13884 2.96 76.96 22.3 579.80 70.3 1616.9 23
VIII 37 521 19277 2.98 110.26 21.3 788.10 70.3 2530.8 36
TOTAL
ŞI MEDII 91 524 47693 2.99 272.62 22.3 2034.30 69.0 5935.1 86
VI 101-015 525 2.96 24.1 78.4 7
VI 106-100 485 2.98 20.0 72.3 7
VI 032-080 582 2.91 20.21 68.5 9
VII 106-098 586 2.82 21.7 70.7 8
VII 005-041 522 2.97 22.1 67.6 7
VII 009-025 460 3.41 22.5 71.1 8
VIII 026-011 554 2.80 21.8 75.1 8
VIII 011-538 538 2.92 20.7 71.6 7
61 : 8 = 7.6
Total şi medii 530 4252 2,97 23,77 21,6 173,1 72,0 576,3 p =7,6
Diferenţa de selecţie +6 -0,02 -0,7 +3,0

Punctaj P +120 +20 + 70 +300 P = 510
Indicele de testare (I) l x p 8 x 7 ,6
I = P x W = +510 x 3,89 = + 1983 W l  p = = 3,89
8  7 ,6
122
Clasele parţiale sunt după: origine, ritmul de dezvoltare , calitatea cărnii şi
după conformaţia corporală şi constituţie. De menţionat că, la ritmul de dezvoltare se include
sporul mediu zilnic (de la naştere şi până la vârsta de 182 zile) şi consumul specific de
furaje pe perioada testării, iar la calitatea cărnii intră grosimea medie a slăninei dorsale şi
proporţia de carne în carcasă, care se determină la ieşirea din testare.
Baremurile pentru încadrarea în clase a sporului mediu zilnic şi pentru grosimea medie
corectată a slăninei dorsale sunt comunicate de către Agenţia Naţională de Ameliorare şi
Reproducţie în Zootehnie sau prin calcularea abaterilor deviaţiei standard (s) faţă de medie.
Tehnicile de încadrare şi de calculare se vor prezenta în detaliu la lucrările practice
Tabelul 30
Limitele în intervale ale deviaţiei standard (s) pentru încadrarea în clase
Sexul Record Elită Clasa I Clasa aII-a
între între
mai mare de
Masculi X +0,70 s şi X +0,15 s şi
X +1,30 s
X +1,29 s X +0,69 s
între între între
mai mare de
Femele X +0,65 s şi X +0,10 s şi X +0,50 s şi
X +1,20 s
X +1,19 s X +0,64 s X +0,09 s
Clasa generală în care se încadrează animalul se stabileşte în funcţie de 3 sau 4 clase

parţiale, ajutând la ierarhizarea reproducătorilor în funcţie de valoarea zootehnică şi dând
dreptul la înscrierea în registrele genealogice în funcţie de anumite limite. De asemenea ajută
la calcularea preţurilor de vânzare-cumpărare.
În fermele de hibridare de pe lângă unităţile industriale se practică o selecţie masală
sau de grup. Scopul funcţionării fermelor de hibridare este producerea de scrofiţe metise F 1,
de obicei între rasele Landrace (tata) şi Marele alb (mama).
Avându-se în vedere că în aceste ferme se execută testarea în grup după performanţele
proprii, clasele parţiale se stabilesc după o tehnologie aparte. Astfel, clasa parţială pentru
origine se stabileşte interpolând clasele generale cele mai reduse ale părinţilor.
Clasele parţiale pentru sporul mediu zilnic şi conformaţia corporală-constituţie se
stabilesc luând în calcul mediile celor două însuşiri. Clasa generală se stabileşte prin
interpolarea celor trei clase parţiale. Deci valoarea zootehnică este clasa generală a grupului
de scrofiţe metise şi constituie baza pentru calcularea preţului de decontare între ferme,
scrofiţele livrându-se în grup.
123
6.1.6. Creşterea suinelor în rasă curată

Rolul creşterii suinelor în rasă curată, sau pură, este obţinerea unui număr sporit de
reproducători din aceeaşi rasă, alături de depistarea şi selecţia celor cu mare valoare de
ameliorare.
Această acţiune se desfăşoară în fermele de elită şi în unităţile de selecţie, care
constituie baze solide pentru difuzarea progresului genetic în treptele inferioare ale piramidei
ameliorării, cu finalizare în unităţile de producţie.
În fermele de elită şi de selecţie se asigură condiţii de mediu optime punerii în
evidenţă a potenţialului genetic obţinut prin acţiunile anterioare de ameliorare.
Rezultatele ameliorării prin creşterea în rasă curată sunt mai puţin rapide, decât cele
obţinute prin încrucişare, mai ales pentru însuşirile cu h2 reduse.
În cadrul creşterii în rasă curată deosebim:
- creşterea neînrudită;
- creşterea înrudită;
- creşterea pe bază de linii.
- Creşterea neînrudită are ca scop menţinerea însuşirilor valoroase, mai ales când se
practică împerecherile omogene. Împerecherile mai pot fi şi heterogene, însă reproducătorii
trebuie să se încadreze în caracterele şi parametrii rasei respective. Ca urmare, gradul de
heterozigoţie înregistrează o oarecare creştere, având ca rezultat ridicarea vigurozităţii
descendenţei, cu influenţă pozitivă asupra indicatorilor de producţie, deci şi asupra
rentabilităţii creşterii în rasă pură.
Metoda se utilizează în fermele de elită şi în uniţile de selecţie.
Pentru menţinerea stării de heterozigoţie, periodic se introduc în crescătorie
reproducători proveniţi din alte unităţi (situate în vârful piramidei ameliorării), sau din import.
- Creşterea înrudită se practică în unităţile speciale, situate în vârful piramidei
ameliorării, în scopul consolidării unor însuşiri dorite, prin menţinerea înrudirii spre un
reproducător excepţional, care a produs o descendenţă suficient de numeroasă şi confirmată ca
valoroasă, denumit fondator de linie. Tehnica constă din împerecheri între descendenţii
acestui reproducător, metoda folosindu-se şi pentru producerea de indivizi consangvini.
Efectul împerecherilor consangvine este, în general, foarte pregnantă, atât în sens
pozitiv, cât şi în sens negativ. Efectele negative se datoresc depresiunii consangvine,
afectând o serie de însuşiri la suine, cum ar fi: fecunditatea, prolificitatea, vitalitatea
produşilor.
Manifestarea efectelor negative este în strânsă legătură cu gradul de consangvinizare,
cu durata şi momentul de aplicare, precum şi cu prezenţa genelor letale. Se apreciază că,
frecvenţa genelor letale la suine consangvinizate este dublă faţă de cele neconsangvinizate (de
9,4% faţă de 4,4% - DONALD, citat de N. FARCAŞ -1974). Pentru o creştere de 10% a
coeficientului de consangvinizare prolificitatea scade cu cca. 0,4 purcei/fătare.
Alţi autori sesizează la indivizii consangvini existenţa organelor genitale mai puţin
dezvoltate faţă de rasa curată, dar şi o structură proteică în sânge mai bună.
Împerecherile înrudite se practică în multe ţări, dar conform unor programe speciale,
constiutind puncte de plecare pentru formarea liniilor consangvinizate, baza producerii de
porci hibrizi. Folosirea eficientă a liniilor consangvine pentru obţinerea porcilor hibrizi
124
necesită studii şi teste de combinabilitate, aşa încât rezultatele de producţie să asigure o
rentabilitate sporită.
- Creşterea pe bază de linii constituie singura metodă care permite un ritm ceva mai
rapid de ameliorare pentru creşterea în rasă curată. Prin această metodă, rasa capătat o
structură mai heterogenă, populaţia fiind diferenţiată în linii distincte, evitându-se în felul
acesta plafonarea îmbunătăţirii însuşirilor, diminuându-se şi din efectele negative ale
consangvinizării.
- Linia zootehnică se realizează prin aplicarea împerecherilor între animale înrudite
printr-un strămoş comun, ce aparţine aceleaşi rase şi care este de obicei un mascul foarte
valoros din punct de vedere zootehnic.
În formarea liniei şi desfăşurarea acţiunii se disting trei etape:
- în prima etapă se alege fondatorul de linie pe baza performanţelor superioare
înregistrate şi pe capacitatea de a le transmite la urmaşi (deci verificat prin testări fenotipice şi
genotipice);
- în etapa a doua are loc, la descendenţi, consolidarea însuşirilor prin aplicarea de
împerecheri înrudite (cu grade moderate sau reduse de înrudire), alături de asigurarea de
condiţii ideale de alimentaţie şi întreţinere;
- în a treia etapă se aplică o selecţie riguroasă, eliminându-se produşii care nu
corespund, concomitent cu nominalizarea unui nou continuator al liniei.
Dacă în 3-6 generaţii nu se depistează un continuator valoros, linia se stinge.
În funcţie de ponderea sau de coeficientul de consangvinizare, liniile zootehnice pot fi:
neconsangvinizate, moderat consangvinizate şi stabile genetic.
- Liniile neconsangvinizate evoluează numai pe baza selecţiei şi a împerecherilor
dirijate pentru a se evita consangvinizarea. Sunt deci populaţii, din cadrul unor rase, care se
cresc izolat reproductiv, după un program bine stabilit.
Pentru aceasta se prevede împărţirea efectivului matcă în cinci grupe de scroafe şi
cinci grupe de vieri, ce sunt dirijate la montă succesiv (în funcţie de generaţie). Metoda se
practică în unităţile de elită din vârful piramidei ameliorării.
- Liniile moderat consangvinizate au ca scop menţinerea asemănării genetice a unei
populaţii de suine cu un reproducător valoros, utilizându-se un coeficient de consangvinizare
de până la 3%, concomitent cu selecţia severă a indivizilor din fiecare generaţie.
- Liniile consangvinizate sunt populaţii de suine, reduse ca număr, la care
coeficientul de consangvinizare depăşeşte 6% pe generaţie. Se apelează mai des la
împerecherea între semifraţi şi semisurori (4-5 generaţii) şi mai rar între fraţi (2-3 generaţii).
Importanţa liniilor consangvinizate constă nu în producţiile ca atare, ci în producţiile ce se vor
realiza prin combinarea ulterioră a acestor linii.
- Liniile stabile genetic sunt populaţii de suine nesupuse selecţiei şi consangvinizării,
constituind populaţii de control necesare pentru compararea progresului genetic. Acestea
constituie “rezerva de gene” provenind din populaţii sau rase cu mare rezistenţă la condiţiile
de mediu şi la boli. Efectivele sunt reduse, uneori pe cale de dispariţie, cum ar fi rasa Stocli,
porcul de Bazna, rasa Mangaliţa etc., recunoscute prin rezistenţa lor la boli şi condiţiile
vitrege de mediu.
125
6.2. Ameliorarea prin încrucişare
Ameliorarea prin încrucişare constituie mijlocul cel mai rapid şi eficient de

îmbunătăţire a însuşirilor dorite la populaţiile de suine, în urma căreia, la metişi sau la hibrizi,
se manifestă intens fenomenul de heterozis, sau de vigoare hibridă.
În cadrul ameliorării suinelor prin încrucişare, deosebim:
- încrucişări în scopul ameliorării raselor;
- încrucişări de producţie (sau în scopuri economice).
6.2.1. Încrucişări în scopul ameliorarii raselor de suine
În această categorie intră încrucişările de infuzie, de absorbţie şi pentru formarea de
rase noi.
- Încrucişarea de infuzie
Prin acest tip de încrucişare se urmăreşte îmbunătăţirea mai rapidă a unor însuşiri
dorite, sau corectarea unor defecte şi nu transformarea radicală a rasei de ameliorat. Constă în
împerecherea femelelor dintr-o rasă de ameliorat (R1), cu masculi dintr-o rasă amelioratoare
(R2), efectuată o singură dată, după care produşii metişi F1 (de regulă femelele) sunt dirijate la
reproducţie în cadrul rasei de ameliorat.
În fiecare generaţie trebuie să se aplice o selecţie severă în direcţia scopului urmărit,
fel în care se îmbogăţeşte genofondul rasei. La noi în ţară s-a practicat la ameliorarea rasei
Bazna cu masculi din rasele Wessex şi Sattelschwein, iar la suinele Alb de Ruşeţu cu masculi
din rasele Landrace şi Yorkshire.
Fig.4142.
Fig. Schema
Schema încrucişării
încrucişării dede absorbţie
infuzie
- Încrucişarea de absorbţie (sau de transformare) se foloseşte pentru transformarea

radicală a unei rase mai puţin valoroasă, sau primitivă. Metoda constă din împerecherea
scroafelor din rasa puţin valoroasă (R1) cu vieri din rasa aleasă pentru ameliorare (R 2). În
generaţiile următoare scrofiţele metise F1 sunt împerecheate din nou cu vieri din rasa
126
amelioratoare (timp de 4-5 generaţii), după care metişii se împerechează între ei. În final se
ajunge la absorbţia rasei de ameliorat de către rasa amelioratoare, la manifestarea pregnantă a
însuşirilor rasei amelioratoare.
- Încrucişarea pentru formarea de rase noi se aplică numai în unităţile speciale, de
obicei din vârful piramidei ameliorării, când rasele existente nu mai satisfac exigenţele de
producţie şi economice şi când după aplicarea încrucişărilor descrise anterior nu s-au obţinut
rezultatele scontate.
Schemele de încrucişare se studiază din toate punctele de vedere, punându-se bază pe
caracteristicile fenotipice şi genotipice ale raselor parentale, corelându-se cu scopul urmărit şi
cu realităţile din teren.
Încrucişarea pentru formarea de rase noi, se face în prezent pe baza unor studii
citogenetice amănunţite, a cunoaşterii filogeniei raselor etc, luându-se în consideraţie
însuşirile prin care rasele parentale excelează, precum şi în ce condiţii de mediu se presupune
a fi exploatată rasa nouă. . În acest sens, se pot utiliza 2 sau 3 rase, eşalonate pe etape, cu
indicarea strictă a sexului introdus în schema de încrucişare şi uneori a liniei specializate din
cadrul rasei.
Durata creării unui nou tip de suine este relativ scurtă, de 8-10 ani, timp în care, pe
lângă încrucişările stabilite, se face o severă selecţie în direcţia dorită, alături de creşterea
dirijată a tineretului (folosirea unei alimentaţii stimulatoare şi utilizarea de sisteme de
întreţinere ideale).
La formarea unei rase noi se stabileşte un program general, dar şi unul de detaliu,
precizându-se cel puţin 5 unităţi de pornire, din diferite regiuni sau zone, care să utilizeze
aceleaşi scheme de încrucişare ale reproducătorilor, apoi alegerea şi nominalizarea acestora,
pe sexe, ce trebuiesc apoi utilizaţi la împerecherile următoare, deci pentru a se preveni
consangvinizarea descendenţei în primele secvenţe ale acţiunii.
În unele situaţii se foloseşte şi consangvinizarea pentru consolidarea însuşirilor
obţinute, dar cu foarte mare atenţie şi în condiţii sever controlate
Din încrucişările simple, urmate de selecţie şi susţinute de creşterea dirijată (condiţii
speciale de alimentaţie), s-au format rasele Landrace în Danemarca şi Edellschwein în
Germania, ambele având la bază rasa Marele alb din Anglia.
Sunt şi cazuri când se utilizează mai multe rase, uneori chiar 5-8 rase, şi chiar unele
linii consangvine din cadrul acestora.
6.2.2. Încrucişările de producţie (în scopuri economice imediate)

Prin aceste încrucişări se urmăreşte satisfacerea imediată a unor cerinţe economice,
produşii obţinuţi fiind valorificaţi, în final, prin sacrificare.
Însuşirile productive se îmbunătăţesc imediat datorită manifestărilor fenomenului de
heterozis, mai cu seamă la însuşirile de creştere şi de îngrăşare (cu h2 ridicat).
Cele mai utilizate încrucişări în scopuri economice imediate sunt:
- încrucişarea industrială (simplă);
- încrucişarea de întoarcere;
- încrucişarea alternativă;
- încrucişarea de rotaţie;
127
- încrucişarea statică, între 3 sau 4 rase.
În cele ce urmează se vor trata numai încrucişarea industrială (simplă) şi cea statică
între 3 sau 4 rase, care se practică cel mai adesea în unităţile din ţara noastră.
- Încrucişarea industrială simplă
Acest tip de încrucişare se mai numeşte şi de "primă generaţie" şi constă din
împerecherea unui mascul dintr-o rasă pură cu o femelă dintr-o altă rasă, iar descendenţii F 1
sunt dirijaţi în totalitate la tăiere pentru carne.
Pentru obţinerea unor rezultate bune, în urma acestei încrucişări, se indică
împerecherea scroafelor cu însuşiri materne foarte bune cu vieri care posedă însuşiri paterne,
de asemenea foarte bune (în privinţa precocităţii şi a calităţii carcasei). De exemplu, pentru
ţara noastră este indicată încrucişarea scroafelor din rasa Marele alb cu vieri din rasa
Landrace, sau Duroc. În urma aplicării acestei încrucişări, fenomenul de heterozis se
manifestă la maximum, dar numai pentru însuşirile legate de dezvoltarea purceilor metişi din
prima generaţie, de valorificarea hranei şi de reducerea pierderilor.
Prolificitatea scroafelor nu este influenţată de heterozis, deoarece acestea sunt în
permanenţă în "rasă pură".
În cazul încrucişării raselor Marele alb cu Landrace, la metişi s-a înregistrat, la
înţărcare, faţă de rasa Marele alb, o greutate mai mare de cca. 20%, iar pe perioada îngrăşării
sporul mediu zilnic a fost mai ridicat cu 8-10%, în condiţiile în care şi consumul specific de
hrană s-a redus cu 10-15% (ARIŞANU,I. 1980)
În experienţele efectuate în Republica Moldova, JUSKO, V.G. (1968) arată că
greutatea purceilor la înţărcare a fost mai mare la metişii Marele alb x Landrace, faţă de rasele
parentale, cu 13,4-21,9%. La sacrificarea porcilor randamentul a fost mai ridicat cu 2,44-
2,86%, lungimea mare a carcasei cu 2,6-2,8%, iar suprafaţa ochiului muşchiului cu 5,3-
11,0%. Proporţia de carne în carcasă a fost mai mare cu 5-7%, dar numai faţă de Marele alb.
KROES, V. (1969), practicând împerecheri între scroafele din rasa Landrace cu vieri
Marele alb, demonstrează superioritatea rezultatelor la metişii de primă generaţie (simpli) faţă
de rasa pură (Landrace), dar numai cu privire la numărul şi greutatea purceilor la diferite
vârste (tabelul 31), deoarece aceste însuşiri posedă h2 medii şi mari.
Tabelul 31
Rezultatele înregistrate la încrucişarea scroafelor Landrace cu vieri Marele alb
(după Kroes, V. 1969)
Specificare Landrace Metişi F1 (Landrace x Marele alb)
Greutatea lotului la fătare (kg) 14,20 15,95
Nr.purcei la 42 zile 8,59 9,71
Greutatea medie la 56 zile (kg) 14,22 14,88
Greutatea lotului la înţărcare (56 zile,kg) 122,15 144,50
În ceea ce priveşte influenţa sexului unei rase asupra rezultatelor înregistrate la metişi,
se demonstrează că vierul influenţează mai mult calitatatea carcasei (GRUDOV, D. 1967).
ALEXANDROV, B.V. (1966) mai adaugă la influenţa sexului şi pe cea a greutăţii
corporale (deci şi a vârstei) la care se face sacrificarea metişilor. Acesta găseşte că, până la 80
kg, calitatea carasei este mai bună la metişii obţinuţi din tată Landrace cu mamă Marele alb
(tabelul 32), atât faţă de rasele paternale, cât şi faţă de cei dintre tată Marele alb şi mamă
Landrace.
128
Încrucişarea industrială simplă nu foloseşte decât parţial posibilităţile create, deoarece
manifestarea heterozisului la nivelul însuşirilor de reproducţie nu sunt exploatate, toţi
producţii fiind sacrificaţi pentru carne.
Tabelul 32
Rezultatele înregistrate la încrucişarea industrială simplă
(ALEXANDROV, B.V. 1966)
Marele alb MA x L Landrace
Specificare L x MA
(MA) (L)
1. Valori înregistrate la 80 kg
- Proporţia de carne (%) 60,3 63,6 69,1 66,0
- Proporţia de grăsime(%) 25,3 21,3 16,5 18,5
- Proporţia de oase (%) 14,4 15,1 14,4 15,6
2. Valori înregistrate la 100 kg
- Proporţia de carne (%) 58,1 59,5 63,2 64,2
- Proporţia de grăsime (%) 29,5 28,1 24,5 23,1
- Proporţia de oase (%) 12,4 12,4 12,3 12,7
- Încrucişarea statică între trei sau patru rase

Acest tip de încrucişare mai este denumi şi industrială complexă (între 3 sau 4 rase),
prezentând un mare interes pentru fermele de producţie din cadrul unităţilor industriale şi
chiar pentru gospodăriile populaţiei. Rezultatele finale depind de schema de încrucişare
aplicată, care trebuie să fie în concordanţă cu condiţiile concrete din unitate şi de nivelul atins
în ameliorarea însuşirilor la rasele utilizate.
Combinarea optimă a însuşirilor de reproducţie cu cele de producţie constituie garanţia
succesului şi se realizează cu precădere prin încrucişarea raselor din grupa "maternă" cu cele
din grupa "paternă".
Pentru eficientizarea acestei acţiuni de ameliorare se apelează la încrucişări în două
etape, sau generaţii.
- În prima generaţie trebuie să se încrucişeze două rase materne, care excelează prin
prolificitate şi capacitatea de alăptare, în scopul obţinerii de scrofiţe metise F1. Cele mai bune
rezultate au fost şi sunt oferite de combinaţia Marele alb (scroafe) cu Landrace (vieri), sau
Marele alb (scroafe) cu Yorkshire (vieri). Utilizarea scroafelor din rasa Marele alb ca mame,
se justifică prin rezistenţa organică mai mare a acestei rase, inclusiv prin specificul
alimentaţiei.
Încrucişările se execută în fermele de hibridare de pe lângă marile complexe
industriale, sau în unităţile zonale, în funcţie de necesităţi. De menţionat că, pentru etapa
următoare se vor reţine pentru reproducţie numai femelele metise; masculii castraţi şi
femelele declasate vor fi îngrăşate şi dirijate la tăiere.
Pe această linie, STEOPAN, E. (1982) a efectuat o experienţă în care demonstrează că
prolificitatea şi greutatea metişilor la diferite vârste sunt influenţate mai mult de tipul metisării
decât de condiţiile de mediu, care constituie un argument în plus pentru încrucişarea dintre
rasele Marele alb şi Landrace pentru obţinerea de scrofiţe metise F1 (tabelul 33).
129
Din cercetările mai recente efectuate în ţara noastră, pe populaţii din rasele Marele alb
şi Landrace, în care s-au analizat şi efectele încrucişării în funcţie de sexul mamei, s-a
constatat că unele performanţe (prolificitate şi greutatea lotului la naştere) sunt superioare
când mamele aparţin rasei Landrace şi tatăl rasei Marele alb (s-a utilizat modelul de calcul
precizat de WILLHALM, 1963).
Tabelul 33
Rezultatele înregistrate la scroafele metise faţă de rasele paternale
Greutatea medie corporală (kg) la:
Rasa sau metisul Prolificitate

naştere
21 zile 30 zile 60 zile
Marele alb (MA) 10,73 1,361 4,403 6,148 11,980

Landrace (L) 10,37 1,060 4,400 5,950 11,350
F1 (MA x L) 10,83 1,380 4,574 6,488 12,987
În scopul creşterii numărului de produşi pe scroafă au fost iniţiate experimentări de

valorificare a potenţialului superior sub aspectul performanţelor de reproducţie a unor rase
originare din China (BOLEL şI LEGAUTL, 1982), printre care şi varietatea Meishan.
Scroafele din această varietate se caracterizează prin prolificitatea foarte mare (cca. 18
purcei/fătare) şi maturitate sexuală precoce. Prin încrucişările efectuate între scroafe Meishan
şi vierii din rasele Marele alb sau Landrace s-au obţinut rezultate favorabile (tabelul 34),
cu menţiunea că acestea au fost mai bune când s-a utilizat rasa Marele alb.
Tabelul 34
Rezultatele activităţii de reproducţie (după Legault, 1982)
Rasa şi metisul femelei Produşi total Purcei viabili Înţărcaţi

Marele alb 11,1 10,2 9,2
Landrace 9,4 8,8 8,6
Meishan x Marele alb 13,8 13,2 11,4
Meishan x Landrace 13,5 12,1 11,0
Din analiza datelor din tabelul de mai sus se observă o creştere a prolificităţii la femele
F1 cu 2,5-3,0 purcei, faţă de Marele alb şi Landrace. În viitor, se preconizează utilizarea
acestora în încrucişări sistematice şi pentru realizarea de linii sintetice (este cazul liniei
sintetice SEGHERS).
ARIŞANU, I. (1980) sintetizând rezultatele mai multor experienţe ajunge la concluzia
că încrucişarea industrială simplă, între rasele Marele alb şi Landrace, sporeşte prolificitatea
cu 0,5-1,0 purcei pe fătare, măreşte capacitatea de alăptare a scroafelor metise cu 10-15%, iar
greutatea purceilor la înţărcare depăşeşte rasele parentale cu până la 20%. La metişii îngrăşaţi,
(masculii castraţi şi femelele declasate), sporul mediu zilnic a fost mai mare cu 8-10%, iar
consumul specific de hrană mai redus cu 10-15%.
130
JUSKA, V.G. (1968) încrucişând rasele Marele alb cu Landrace constată, faţă de rasa
Marele alb, creşterea prolificităţii cu 4,3-6,5%, a greutăţii purceilor la naştere cu 9,1-14,4%, a
capacităţii de alăptare la scroafele metise cu 13,4-21,9%, etc, rezultate care confirmă cele
susţinute anterior şi în condiţiile altor ţări.
PULKRABEK, M. şi colab. (1978), efectuând încrucişări între principalele rase care
se cresc în Republicile Cehă şi Slovacă, ajung la concluzia că fiecare rasă îşi imprimă la
metişi însuşirile prin care excelează, deci sexul ar avea o influenţă mai redusă. Autorul
demonstrează că rasa Landrace imprimă prolificitate mare, capacitate de alăptare sporită şi
calitate a caracasei, faţă de rasele care nu excelează prin aceste însuşiri.
RASA LANDRACE RASA MARELE ALB
SCROFI}E METISE F1 VIERI DUROC
Fig. 43 Încrucişarea statică între trei rase
- În generaţia a doua, scrofiţele metise F1 se vor împerechea cu vieri din grupa

raselor "paterne", respectiv cu Duroc sau cu Hampshire, proveniţi numai din unităţile de
selecţie, care excelează prin viteză mare de creştere, consum specific de hrană redus şi carcase
de calitate superioară.
Încrucişarea se efectuează direct în fermele de producţie din cadrul unităţilor
industriale, sau în punctele zonale de producere a purceilor pentru gospodăriile populaţiei.
Metişii trirasiali obţinuţi sunt destinaţi în totalitate sacrificării.
În viitor se vor lua în studiu şi rasele care valorifică bine şi furajele suculente
pretabile creşterii în exploataţii cu efective reduse sau gospodăreşti, cum ar fi Edelschwein,
Wessex etc.
131
Rezultatele înregistrate la metişii trirasiali sunt superioare metişilor obţinuţi dintre
două rase, ca urmare a cumulării efectului heterozis. Pe această linie, Harington, G. prezintă
abaterile procentuale a performanţelor medii ale metişilor bi şi trirasiali, faţă de cele ale rasei
curate considerată cu valoarea de 100% (tabelul 35). La metişii trirasiali performanţele sunt
aproape dublate faţă de cei birasiali, justificând în felul acesta eforturile pentru încrucişarea
statică între 3 rase de suine.
Tabelul 35
Superioritatea performanţelor metişilor, în comparaţie cu rasa curată (100%)
Procentul faţă de rasa curată
Specificare
două rase trei rase
Purcei fătaţi 4,04 8,62
Purcei viabili 11,22 20,19
Purcei înţărcaţi 5,87 36,22
Greutatea lotului la naştere 13,39 26,65
Greutatea lotului la înţărcare 24,84 60,76
Economia de furaje/kg spor 2,99 3,85
Reducerea duratei de îngrăşare (până la 100 kg)
8,67 8,63
greutate vie
Într-o amplă lucrare de sinteză SELLER, P. (1970) scoate în evidenţă superioritatea

rezultatelor înregistrate la metişii dintre trei rase, precum şi la cei dintre două rase,
comparativ cu rasele parentale. Se pare că cel mai concludent indicator a fost greutatea lotului
la vârsta de 6 luni, când metişii dintre 2 rase au fost mai grei cu 15-18%, pe când cei dintre 3
rase cu 25-28%, faţă de rasele parentale.
NIKITCENKO, I.N. (1984) apreciază că cele mai bune rezultate în creşterea suinelor
pentru carne se obţin prin încrucişarea liniilor specializate din cadrul unor rase diferite.
Astfel, în cazul încrucişărilor dintre liniile specializate aparţinătoare la 3 rase, faţă de
încrucişarea dintre 3 rase ca atare, prolificitatea a fost mai mare cu 2,0%, capacitatea de
alăptare cu 5,7%, numărul de purcei înţărcaţi cu 6,6%, iar greutatea acestora la înţărcare cu
7,8%.
În condiţiile creşterii cererii pentru carnea de porc cu puţină grăsime, MARIA
STOICEA şi colab. (1975) recomandă folosirea ca vier terminal a unui metis (F 1), obţinut
dintre rasele Hampshire şi Piétrain împerecheat cu scroafele Landrace, deci trei rase care
excelează prin calitatea carcasei (tabelul 36)
Tabelul 36
Rezultatele obţinute la metişii trirasiali specializaţi pentru calitatea carcasei
(MARIA STOICEA şi colab. 1975)
Specificare Landrace Metişii L x (HxP)
Randamentul la sacrificare (la 100 kg-%) 77,70 79,60
Procentul de carne în carcasă (%) 63,70 67,20
Grosimea medie a slăninei dorsale (mm) 35,2 32,2
Raportul carne/grăsime 1,78 2,14
Suprafaţa ochiului muşchiului (cm2) 26,06 28,80
Lungimea carcasei (cm) 98,40 96,40
132
În ultimul timp, schemele de încrucişare pentru obţinerea metişilor industriali prevăd
şi utilizarea de vieruşi metişi F1 obţinuţi între două rase paterne. Prin urmare, în fermele
de producţie se efectuează încrucişarea între scroafele metise F 1 (Landrace x Marele alb) cu
vieri metişi F1 (Hampshire X Duroc), iar produşii tetrarasiali fiind destinaţi în totalitate la
tăiere.
X X
Hampshire Duroc Marele alb Landrace
Vieru[i F1 (HxD) Scrofi]e metise F 1 (MAxL)
Meti[i tetrarasiali
Fig. 44 Încrucişarea statică între patru rase
După HALMĂGEANU, P. şi colab. (1978) prolificitatea , în cazul acestei scheme,

este de 10,22 purcei la o fătare, capacitatea de alăptare de 41,66 kg, iar numărul de purcei
înţărcaţi de 8,92 pe scroafă. Sporul mediu zilnic, în perioada 91-182 de zile, a fost de 789 g,
iar consumul specific de concentrate de numai 2,70 kg. La vârsta de 182 zile greutatea
indivizilor din lotul unei scroafe a fost de 854 kg, din care au rezultat 499 kg carne, ce a
conţinut 319 kg carne de calitate superioară. Randamentul la tăiere a fost de 78,74%, valoarea
find depăşită de rasa Hampshire (79,15%). Proporţia de carne în carcasă a fost de 74,36%,
fiind depăşită de aceeaşi rasă. Lungimea mare a carcasei a fost de 91,95 cm, fiind depăşită de
rasa Landrace (97,10 cm). În ansamblu, utilizarea acestei scheme de încrucişare se justifică
din plin, mai ales din punt de vedere economic.
*
* *
133
Utilizarea încrucişărilor industriale simple sau complexe pentru obţinerea metişilor

destinaţi tăierii sau pentru reproducţie, constituie o pârghie importantă în rentabilizarea
unităţilor de creştere şi exploatare a suinelor.
ARIEŞANU, I. (1980) sistematizează rezultatele înregistrate de mai mulţi autori, pe
perioade relativ mari de timp, pe care le prezentăm în tabelul 37, ce justifică eforturile depuse
în direcţia producerii de metişi la suine.
De menţionat că, în aproape toate cazurile masculul a aparţinut primei rase din
schemă, cu excepţia situaţiei F1 (MA x L) care se referă la femele.
Tabelul 37
Performanţele înregistrate în unele scheme de încrucişare
(după Arieşanu şi colab. 1980)
Îcrucişarea Rasele
Performanţele medii faţă de rasele parentale
practicată participante
0,5-1,0 mai mulţi purcei pe scroafă/an:
Între două
MA x L sau 10-15% mai mare capacitate de alăptare;
rase
L x MA 15-20% mai mare greutatea lotului de purcei la
materne
înţărcare
Între două 8-10 % mai mare sporul mediu zilnic;
H x D sau H x L
rase paterne 10-15% mai redus consumul specific de hrană;
F1 (MA x L x H,
Între trei
sau cu metişi 10-15% mai mare sporul mediu zilnic;
sau patru
F1 (HxD), sau cu 10-15% mai redus consumul specific de hrană;
rase
metişi F1 (HxL.B.) 10-15% mai multă carne în carcasă
6.2.3. Hibridarea la suine

Hibridarea la suine a fost încurajată mai mult din considerente economice, deoarece
acţiunea constituie un important mijloc de sporire a producţiei de carne, în condiţii economice
deosebit de avantajoase.
Prin noţiunea de "hibrizi" se înţeleg produşii rezultaţi în urma încrucişării unor linii
zootehnice (de obicei cansangvinizate) aparţinătoare unei rase sau la rase diferite.
Acţiunea a fost încurajată iniţial de rezultatele obţinute în producerea de hibrizi la
porumb şi apoi în creşterea păsărilor pentru carne.
Argumentele aduse în sprijinul hibridării sunt:
- sporirea eficienţei selecţiei (a progresului genetic);
- obţinerea de rezultate bune şi la însuşirile cu h2 redus;
- asigurarea unei variaţii genetice reduse la liniile zootehnice, care apoi testate după
capacitatea combinativă duc la obţinerea unei vigori hibride maxime.
134
Prin urmare, producerea de porci hibrizi este precedată de formarea liniilor, pentru
care se practică diferite tipuri de împerecheri, de la consangvinizare strânsă până la evitarea
oricărei înrudiri.
Liniile consangvine reprezintă grupe de animale relativ homozigote obţinute prin
dezmembrarea unei populaţii heterozigote, urmate obligatoriu de aplicarea consangvinizării.
Utilizarea liniilor, în acţiunea de hibridare, este precedată obligatoriu de testarea capacităţii
combinative, aşa încât efectul heterozis să se manifeste cu maximum de intensitate pentru
însuşirea urmărită.
Din acest punct de vedere, hibrizii obţinuţi sunt net superiori, prin performanţele de
producţie, faţă de rezultatele ce se pot înregistra în creşterea în rasă curată şi faţă de cele
înregistate la încrucişarea industrială simplă, sau complexă.
Deşi metodele de formare a hibrizilor sunt uneori foarte complicate, implicând măsuri
zootehnice şi organizatorice foarte stricte, se constată că un număr din ce în ce mai mare de
firme din ţările bune crescătoare de suine, au trecut la această metodă de ameliorare.
6.2.3.1. Formarea liniilor consangvine

Liniile consangvine au fost formate iniţial în S.U.A., încă din anul 1920 şi au avut ca
scop consolidarea unor însuşiri valoroase la urmaşi, prin ridicarea gradului de homozigoţie.
Pentru început, planurile de împerechere au fost foarte rigide, ceea ce a determinat
sterilitate, scăderea prolificităţii şi diminuarea considerabilă a vitalităţii produşilor. Cauza
principală a fost efectul negativ al depresiunii consangvine, ce se manifestă la împerecherile
înrudite.
În urma cercetărilor efectuate de către KING (citat de M. DINU, 1993) s-a ajuns la
concluzia că efectele depresiunii consangvine la suine, ca urmare a împerecherilor înrudite,
sunt cele mai pregnante dintre toate animalele de fermă. Pentru o creştere cu 10% a
procentului de consangvinizare (Fx) se reduce numărul de purcei fătaţi cu 1,5-2 animale,
diminuându-se în continuare şi numărul purceilor la vârsta de 21 zile, precum şi la înţărcare,
când pierderile cumulate pot depăşi 31%.
Pentru atenuarea acestor efecte negative s-a trecut la un sistem mai flexibil de
împerechere, unde gradul de consangvinitate a fost ajustat în funcţie de reacţia animalelor.
Printre măsurile luate a fost şi împerecherea, într-o anumită etapă, a unui reproducător
neînrudit, alături de o selecţie riguroasă în direcţia conformaţiei corporale şi a constituţiei
descendenţilor.
Folosirea consangvinizării la suine a dus la formarea, în S.U.A., a unor linii
consangvine de mare importanţă, cum ar fi liniile consangvină "M" şi "Viola" din cadrul rasei
Poland-China. Tehnica de formare constă, în primul rând, din alegerea unor reproducători
valoroşi din cadrul populaţiei pentru însuşirea sau însuşirile urmărite, după care se trece la
împerecherea înrudită a acestora, în vederea consolidării rezultatelor obţinute la un moment
dat.
Trebuie menţionat că, la crearea liniilor consangvine coeficientul admis este de 0,3-
0,4 sau mai puţin (de 0,15-0,25), deci împerecheri de cel puţin între semifraţi şi semisurori.
135
Liniile consangvine au fost utilizate cu succes la formarea de rase noi, aşa cum a fost
linia "Minnesota I", care a stat la baza formării rasei Minnesota I (caz în care reproducătorul
neîrudit a fost Tamworth 74-K).
În general, performanţele liniilor consangvine sunt inferioare rasei curate
neconsangvizate, însă prin încrucişarea lor, după testarea capacităţii combinative, rezultatele
sunt excelente, în special pentru însuşirile cu h2 mare.
În acest context, LASLEY (1972) arată că la hibrizii obţinuţi în urma încrucişării
dintre trei linii consangvine s-au înregistrat performanţe superioare mediei liniilor
consangvine (tabelul 38).
Prin urmare, o linie nu se selecţionează pentru performanţele sale, ci în scopul de a
face să intre eficient în schema de încrucişare, la un anumit moment şi la un nivel optim,
specificându-se şi sexul introdus (masculi sau femele).
Prin urmare, o linie nu se selecţionează pentru performanţele sale, ci în scopul de a
face să intre eficient în schema de încrucişare, la un anumit moment şi la un nivel optim,
specificându-se şi sexul introdus (masculi sau femele).
Tabelul 38
Efectul hibridării între trei linii consangvine
Liniile consangvine din rasele: Media Rezultatele
Specificare Poland- liniilor
Duroc Landrace la hibrizi
China consangvine
Prolificitate 7,59 7,61 8,67 7,87 9,94
Nr.purcei la 56 zile 5,26 4,57 6,15 5,31 8,39
Nr.purcei la 154 zile 4,77 4,16 5,45 4,79 8,06
Greutata medie la (kg):
- naştere 1,42 1,58 1,39 1,45 1,47
- 56 zile 14,73 16,68 16,54 15,67 17,63
- 154 zile 72,77 75,73 72,43 73,42 86,93
136
Fig. 45 Schemele de formare a liniilor consangvine "M" (a) şi "Viola" (b)

la rasa Poland-China
Fig. 46 Schema de formare a liniei Minnesota I
137
După formarea liniilor cosangvine se impune, în etapa a doua, selecţia intraliniară şi
apoi selecţia interliniară, iar în ultima etapă se trece la combinarea acestora.
- Selecţia intraliniară se referă la aplicarea unor măsuri de selecţie a materialului
iniţial destinat formării unei linii, precum şi pe parcursul derulării acestei acţiuni, pe măsura
creşterii coeficientului de consangvinizare.
Se vor înlătura reproducătorii care posedă o conformaţie corporală necorespunzătoare,
cei cu constituţie slăbită, cu rezultate slabe ale activităţii de reproducţie, precum şi indivizii cu
anomalii congenitale.
Pentru diminuarea efectului depresiunii consangvine se mai practică şi izolarea
ecologică a indivizilor înrudiţi care sunt nominalizaţi pentru a intra în schema de
împerechere.
- Selecţia interliniară se referă la promovarea la reproducţie numai a indivizilor din
cadrul mai multor linii consangvine, care excelează la însuşirile sau la însuşirea urmărită.
Alegerea acestor linii se va face cu mută atenţie, punându-se accent pe indicatorii de
reproucţie, pe cei de producţie, alături de condiţiile concrete din teren, în special, pe specificul
alimentaţiei şi cererea ce carne cu puţină grăsime.
- Combinarea liniilor consangvine este ultima etapă şi constă în încrucişarea celor
mai valoroase linii apreciate prin selecţiile intra şi interliniare, care dau garanţia manifestării
heterozisului cu maximum de intensitate la hibrizii obţinuţi.
În acest scop se experimentează toate combinaţiile posibile între linii, folosind ca
formă paternă o linie, iar ca formă maternă celelalte linii, sau practicând împerecheri
reciproce.
6.2.3.2. Realizări în domeniul hibridării

În prezent, foarte multe firme din ţări cu tradiţie în creşterea suinelor îşi dispută
întâietatea în producerea de porci hibrizi. Aceste firme se ocupă atât de producerea hibrizilor,
cât şi de aplicarea în teren a programelor, asumându-şi răspunderea rentabilităţii unităţilor de
producţie.
În general, în producerea porcilor hibrizi se porneşte de la mai multe rase, precum şi
de la mai multe linii consangvine, ce aparţin la diferite rase, în scopul producerii de scroafe
hibride, care apoi se împerechează cu vieri dintr-o altă rasă, de obicei o "linie sintetică" (ce
concentrează "gene pool"). De menţionat că, linia sintetică concentrează, în general, însuşirile
paterne: ritm de dezvoltare accelerat, consum specific de hrană redus şi calitatea superioară a
carcasei.
Schema clasică poate fi considerată cea mai indicată de către C. GEHAN (1970) în
care, pentru formarea scroafei hibride, se porneşte de la două linii consangvine, aparţinătoare
la două rase şi care, în etapa a doua, se va împerechea cu vieri dintr-o linie sintetică.
Rasa sau Linia A Rasa sau Linia B Rasa sau Linia C (sintetic\)
(Landrace) (Marele alb) ob]inut\ plecând de la rasele
Pietrain, Hampshire, Landrace
138
Mascul A x Femelă B
(bunic) (bunică)
Scroaf\ hibrid\
AB (mam\)
Porc hibrid
(destinat `ngr\
[\rii)
Fig. 47 Schema clasică de producere a porcilor hibrizi
Prezentăm, în cele ce urmează, principalii hibrizi realizaţi la suine, mai întâi pe cei
cu importanţă istorică, iar apoi pe cei obţinuţi prin diverse scheme de încrucişări, pornindu-se
de la rase ca atare, apoi de la linii specializate în direcţia producţiei de carne şi chiar între linii
consangvinizate din cadrul diferitelor rase.
- Hibridul "HYPOR" a fost format de către firma "Euribrid" din Olanda, cu începere
din anul 1958, fiind considerat cel mai vechi din Europa şi poate din lume.
Hibridul a rezultat din încrucişarea a câte 4 linii consangvine specializate pentru
producerea de scroafe şi vieri, obţinute la rândul lor în urma lucrărilor de ameliorare la cel
puţin 20 de rase selecţionate din toată Europa.
Modul de formare a liniilor şi gradele de consangvinizare constituie secretul firmei. Se
cunoaşte că, în ultima etapă, pentru obţinerea mamelor (P) s-au folosit liniile consangvine
A,B,C şi D, iar pentru producerea taţilor (S), s-au utilizat liniile consangvine E,F,G şi H,
conform schemei din fig.48.
Hibrizii se caracterizau în anul 1960, prin sporul mediu zilnic ridicat, între 630-640 g
(între greutăţile de 20-100 kg), consumul specific de hrană redus, între 2,9-3,3 kg şi carcase
de calitate superioară. La greutatea de 100 kg, grosimea medie a stratului de slănină dorsală se
situa între 28-31 mm, iar suprafaţa ochiului de muşchi Longissimus dorsi cca. 28 cm2.
139
LINIA MATERNĂ LINIA PATERNĂ
4 linii consangvine (A, B, C, D) 4 linii consangvine (E, F, G, H)
pentru producerea mamelor (P) pentru producerea taţilor (S)
Caracterele pentru A, B, C şi D Caractere pentru E, F, G şi H
- Fertilitate ridicată - Precocitate ridicată
- Capacitate de alăptare mare - Consum de hrană redus
- Temperament liniştit - Carcasă de calitate
STRĂBUNICI A B C D E F G H
BUNICI I K L M
(se reţin numai    
 şi 
P S
 
HIBRID
Fig. 48 Schema de producere a hibridului "Hypor"
Societatea "Euribrid" din Olanda arată că în ultimii ani, scroafele posedă o prolificitate
de 20,69 purcei anual (media la 7 fătări considerate economice), iar sporul mediu zilnic la
porcii graşi este de 718 g (între greutăţile corporale 23-105 kg).
- Hibridul "CAMBOROUGH" a fost produs în Anglia şi provineau din încrucişarea
raselor Marele alb cu Landrace (la care s-a utilizat şi o infuzie cu rasa Welsh). Rezultatele
activităţii de reproducţie au fost: 10,5 purcei la o fătare, 9,5 purcei înţărcaţi şi 2,2 fătări pe an.
Hibrizii obţinuţi, din aceste scroafe, au fost împerecheate cu o linie sintetică de vieri,
ce se remarcau prin spor mediu zilnic foarte bun. În prezent, această acţiune este dirijată de
către firma P.I.C., care utilizează la formarea liniilor materne şi scroafa Meishan pentru
sporirea prolificităţii, obţinându-se un plus de 2-3 purcei la fătare. Scroafele metise sunt
încrucişate, apoi cu linii sintetice de vieri, iar hibridul realizat este denumit PIC.
La vârsta de numai 155 zile hibrizii ating greutatea de 90 kg, iar la 180 zile de 120 kg,
cu un consum specific de concentrate de 2,9 kg şi, respectiv, 3,5 kg. La aceleaşi greutăţi,
grosimea medie a stratului de slănină dorsală a fost de 20 mm şi, respectiv, de 30 mm.
- Hibridul "COTSWOLD" a rezultat din încrucişarea a două linii consangvine (B şi
C) din cadrul rasei Marele alb cu o linie sintetică (A). La formarea liniei sintetice A, au
contribuit rasele: Marele alb (55%), Welsh ameliorat (25%), Wessex (10%), plus o infuzie cu
rasa Lecombe.
Femelele metise au prolificitatea de 10,5 purcei la o fătare, iar hibrizii ating, la vârsta
de 180 zile, greutatea de 90 kg, cu un consum specific de numai 2,62 kg concentrate.
140
Fig.49 Schema de formare a hibridului "COTSWOLD"
- Hibridul "SYKES" este produs de o firmă specializată în creşterea păsărilor din

Anglia şi constă din încrucişarea masculilor din rasa Landrace cu femelele din rasa Wessex
(a), iar scrofiţele F1 sunt împerecheate cu masculi din rasa Marele alb. În alte scheme mai noi
(b), rasa Wessex a fost înlocuită cu rasa Hampshire.
Fig.50 Schema de formare a hibridului "Sykes"
Hibrizii ating, la vârsta de 190 zile, greutatea de 118 kg, cu un consum specific de
concentrate de 3,7 kg. Procentul de carne ”slabă” din carcasă este de 43%.
- Hibridul "SEGHERS U.K." este produs de către firma engleză Seghers hybrid
U.K. L.T.D. şi care de fapt este o “linie sintetică” de vieri ce sunt utilizaţi pentru recoltarea
materialului bilogic, cu care apoi se însămânţează artificial scroafele metise F1 (de regulă
dintre rasele Landrace şi Marele alb), sau rasa Marele alb.
Hibrizii obţinuţi în final posedă carcase de foarte bună calitate, aşa încât la ora actuală
aceşti vieri sunt folosiţi în majoritatea ţărilor crescătoare de porci (Anglia, Belgia, Olanda,
141
Spania, Franţa, Germania, Ungaria şi mai recent în România ,la S.C. "Agricola Interantional"
S.A. Bacău).
La noi în ţară cele mai bune rezultate s-au obţinut din încrucişările vierilor Seghers
U.K.cu scroafe din rasa Marele alb, când numărul de purcei înţărcaţi a fost de 9,6 capete (la
fătarea a III-a), capacitatea de alăptare de 44,6 kg, consumul specific de concentrate de 3,04
kg (pe perioada de 42 zile - finele îngrăşării), randamentul la sacrificare de 78,4%, iar
proporţia de carne macră a fost de 58,1%, valori superioare faţă de toate combinaţiile (SxL
sau SxD etc).
Sporul mediu zilnic la porcii hibrizi obţinuţi din tată Seghers şi mamă Marele alb a
fost de 475 g în perioada de 42-75 zile, de 682 g în perioada 75-182 zile şi de 883 g de la 6
luni până la greutatea de 100 kg (sacrificare).
Se mai consemnează că rata rentabilităţii a fost cea mai mare (cu 19,7%) la această
schemă de încrucişare (vieri Seghers şi scroafe Marele alb) faţă de toate celelalte.
- Hibridul "PERHIB" a fost realizat la Institutul de cercetare şi producţie pentru
creşterea porcinelor Periş, în perioada 1985-1987, rezultând din încrucişarea vierilor din Linia
sintetică 345 Periş, cu scroafele metise F 1 (Marele alb x Landrace). Hibrizii ating la vârsta de
205 zile greutatea de 102 kg, având carcase de calitate excelente.
- Hibridul KA-HYB (hibridul de KAPOŞVAR) s-a format în Ungaria, din 5 grupe
de rase sau linii câte 5 linii, a fiecare (total 25 de linii), după cum urmează: linia A din rasa
Marele alb; linia B din rasa Landrace, tipul pentru bacon; linia C din rasa Landrace, tipul de
şuncă; linia D din rasa Landrace, tipul general, cu însuşirile multilaterale şi linia E din rasa
Hampshire, pentru robusteţe.
Hibrizii au următoarele performanţe: 9,3 purcei la înţărcare, 780 g spor mediu zilnic în
perioada de testare (30-100 kg), 3,0 kg concentrate/kg spor şi 47% proporţia de carne de
calitate superioară în carcasă.
6.3. Principiile şi parametrii programului de ameliorare

a suinelor
6.3.1. Principiile programului de ameliorare

Activitatea de ameliorare a suinelor din ţara noastră intră în atribuţia Ministerului
Agriculturii şi Alimentaţiei, prin Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în
Zootehnie şi este efectuată de către unităţile de selecţie şi producţie cuprinse într-o structură
organizatorică raţională. În principal, se urmăreşte depistarea celor mai valoroase genotipuri şi
concentrarea lor în nuclee de selecţie, unde sunt înmulţite şi apoi difuzate unităţilor de
producţie.
Principiile organizatorice ale programului de ameliorare sunt:

- structurarea efectivului matcă din cadrul unităţilor componente "piramidei
ameliorării";
- creşterea în rasă curată (inclusiv pe bază de linii);
- utilizarea încrucişărilor în scopul valorificării fenomenului de heterozis şi de
complementaritate între rase.
142
Structurarea efectivului matcă în unităţile din cadrul piramidei ameliorării
Unul din principiile organizatorice de bază ale programului de ameliorare este
asigurarea unui circuit raţional şi eficient, concretizat prin ierarhizarea funcţională a unităţilor,
imaginat prin "piramida ameliorării".
În funcţie de valoarea biologică a animalelor, de metoda şi de tehnica de ameliorare,
unităţile sunt grupate şi ierarhizate în 4 şi mai recent în 3 trepte.
În general, efectivul matcă este format dintr-un număr redus de rase.
Categoriile de unităţi din cadrul piramidei sunt:
1. Fermele de elită şi de testare;
2. Fermele de hibridare;
3. Unitatea de producţie.
Stratificarea funcţională pe verticală a unităţilor de creştere a suinelor se
materializează prin producerea în vârful piramidei a unui material biologic de mare valoare
zootehnică şi difuzarea calităţii acestuia în unităţile din treptele inferioare.
Treapta I - vârful piramidei, cuprinde fermele de elită şi complexele de selecţie şi
testare, concentrând cele mai valoroase populaţii din rasele materne şi
paterne. Rolul lor este de a asigura
reproducători testaţi pentru treptele
inferioare.
Progresul genetic realizat se difuzează
către unităţile de producţie direct, prin vierii
livraţi din rasele parentale şi indirect prin
intermediul fermelor de hibridare simplă, care
au primit scrofiţe din rasele materne.
Efectivele de scroafe sunt între 200-
500 capete, în cazul fermelor de elită (cu
creştere în sistem gospodăresc), şi între 1500-
1600 capete în cazul complexelor de selecţie
şi testare (organizate pe rase şi ferme, fiecare
cu 400-500 scroafe). În aceste unităţi se
Fig. 51 Structura efectivului de matc\ pe practică creşterea în rasă curată, se aplică
principiu piramidei amelior\rii monta şi se execută cercetări pentru
depistarea şi izolarea celor mai buni genitori,
apelându-se la formarea de linii zootehnice.
Aceste unităţi aparţin statului, iar efectivul matcă reprezintă 5% din matca totală a
crescătoriilor de suine în rasă pură.
Treapta a II-a cuprinde fermele de hibridare simplă şi face legătura între vârful şi
baza piramidei ameliorării.
Rolul este producerea de scrofiţe metise F1 între rasele materne, în general, după
schema: Marele alb x Landrace (şi mai rar Marele alb x Yorkshire), pentru a fi livrate
unităţilor din treapta a III-a.
Mai recent, unele ferme produc şi livrează vieruşi metişi F1 între rasele paterne, după
diverse scheme (Duroc x Hampshire sau Piétrain x Hampshire etc). În aceste unităţi este
obligatorie testarea după performanţele proprii în grup a metişilor.
143
Fermele aparţin marilor unităţi industriale, însă se preconizează şi funcţionarea lor
zonală pentru a satisface cu reproducători punctele de producere a purceilor înţărcaţi, necesari
gospodăriilor populaţiei pentru îngrăşare.
Efectivul de scroafe din fermele de hibridare simplă, reprezintă cca. 15% din efectivul
total din crescătorii. Înlocuirea mătcii se face cu reproducători din fermele de elită, sau din
complexele de selecţie şi testare.
Treapta a III-a cuprinde unităţile de producţie, care au ca sarcină producerea
"porcului comercial", sau pentru tăiere.
Unităţile de producţie aparţin statului, asociaţiilor de producţie şi gospodăriilor
individuale.
Efectivul matcă reprezintă cca. 80% din efectivul total al crescătoriilor de porcine.
Matca este constituită din scroafe metise F1, iar vierii numai din rasă curată din grupa celor
paterne (Duroc sau Hampshire).
Proporţia de înlocuire anuală a femelelor este de 40%, iar a masculilor de cca. 50%. În
unele ferme şi vierii aparţin metişilor F 1, sau chiar liniilor sintetice. În aceste unităţi nu se fac
testări
*
* *
Hampspire
În concluzie, aplicarea
4% Duroc
4% Alte rase pentru programului de ameliorare trebuie
metisari
4,6 % să asigure o structură a efectivelor,
Yorksire
constând din 92% metişi de diferite
23,2 %
rase şi 8% rase pure. Dintre rasele
pure, se prevede o creştere a celor
de culoare albă în proporţie de
Landrace Marele alb 87,4%, iar a celor pigmentate
21,1 % 43,1 %
12,6%. Dintre rasele de culoare
albă, Marele alb va avea o pondere
de 43,1%, urmată de Yorkshire cu
23,1% şi apoi de Landrace cu
21,1%. Dintre rasele pigmentate,
Fig. 52 Structura efectivului de ras\ curat\ rasa Duroc şi Hampshire va deţine
fiecare câte 4,0%, iar celelalte rase
diferenţa de până la 4,6%.
6.3.2. Parametrii programului de ameliorare

Parametrii programului de ameliorare sunt diferiţi de la o treaptă la alta şi de la o
perioadă la alta, punându-se un accent deosebit pe intensitatea de selecţie.
În cazul fermelor de elită şi în unităţile de selecţie intensitatea de selecţie va fi de
0,66% pentru vieruşi şi de 25% pentru femele. În fermele de hibridare intensitatea de selecţie
la scrofiţe va fi de 70%.
144
În general, parametrii programului de ameliorare vizează obiectivele urmărite în
creşterea şi exploatarea suinelor din ţara noastră, şi anume:
- scurtarea perioadei de la naştere la livrare la 180-210 zile;
- mărirea cantităţii de carne livrată anual pe scroafă la 1550 kg;
- mărirea proporţiei de carne (cu os) în carcasă la 68-70%;
- îmbunătăţirea calităţii cărnii (frăgezime, capacitatea de reţinere a apei etc);
- scăderea consumului specific de concentrate la 3,6-3,8 kg.
- Spor mediu zilnic 600 g

- 16 purcei `n]\rca]i pe cap
scroaf\
Scurtatea perioadei de M\rirea cantit\]ii de

la na[tere la livrare, la carne livrat\ anual pe
180-210 zile scroaf\ la 1550 kg
Calitatea c\rnii M\rirea propor]iei de

(fr\gezimea, carne `n carcas\ la 68-
perselare, culoare) 70%
Sc\derea consumului de
furgie pe kg spor la 3,6 kg
Fig. 53 Indicatorii tehnico-economici ai Programului de ameliorare la suine
Obiectivele menţionate mai sus se vor îmbunătăţi în perioadele următoare, în funcţie

de nivelul de ameliorare atins şi de condiţiile concrete din teren, mai ales cu privire la
aprovizionarea cu furaje combinate produse de unităţi specializate sau obţinute cu ajutorul
unor concentrate P.M.V., specifice fiecărei categorii de vârstă şi stare fiziologică. Cât priveşte
construcţiile specifice creşterii suinelor, ţara noastră posedă o bază materială puternică, alături
de specialişti competenţi.
145
CAPITOLUL 7
ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA
REPRODUCTIEI LA SUINE
Obţinerea de rezultate superioare în creşterea suinelor este condiţionată de cunoaşterea

şi stăpânirea procesului de reproducţie, precum şi de aplicarea corectă a tehnologiilor de
producţie în creşterea şi îngrăşarea tineretului.
Reproducţia reprezintă punctul de plecare a întregului flux tehnologic de producţie,
care contribuie la corelarea efectivelor de suine (pe categorii de vârstă, greutate corporală,
stări fiziologice etc.), cu spaţiile de cazare din fiecare sector, concretînzându-se printr-o
activitatea continuă, ritmică şi uniformă.
Într-un studiu mai amplu efectuat de către WEBB, J. (1985) se precizează că
cercetările actuale sunt dirijate în crearea porcului "ideal", care să răspundă, prin calităţile
sale, la cererile de carne ale consumatorului corelate cu avantajele crescătorului.
Avantajele crescătorului depind în mare măsură de activitatea de reproducţie care
trebuie canalizată în următoarele direcţii:
- maturitatea sexuală a femelelor să fie atinsă la vârste cât mai timpurii;
- la maturitatea sexuală, reproducătorii (în special femelele) să posede o dezvoltare
corporală relativ redusă:
- prolificitatea să fie cât mai mare;
- perioada de exploatare economică a reproducătorilor să fie cât mai extinsă.
Procesul de reproducţie este influenţat de creşterea corespunzătoare a tineretului
destinat acestui scop, de momentul introducerii la reproducţie, de întreţinerea şi exploatarea
reproducătorilor, de tehnica de efectuare a însămânţărilor şi de înlăturarea cauzelor care
afectează reproducţia.
Creşterea corespunzătoare a tineretului de reproducţie se va trata la capitolul ce
vizează tehnologia de creştere a suinelor, pe sectoarele de producţie.
7.1. Momentul introducerii la reproducţie a tineretului suin

La suine, ca de altfel la toate animalele de fermă, apare mai întâi starea fiziologică de
pubertate, apoi maturitatea sexuală şi în final maturitatea corporală sau somatică.
Pubertatea fiziologică la scrofiţe apare la vârsta de 5-6 luni, cu unele variaţii
influenţate de gradul de ameliorare, de manifestarea heterozisului, de alimentaţie etc.
Pubertatea fiziologică la vieruşi apare destul de timpuriu, la vârsta de 3,5-4 luni, când
sperma este deja prezentă în testicule. După vârsta de 4 luni saltul poate fi însoţit de erecţie,
însă primele ejaculări apar între vârstele de 5-8 luni.
146
- Maturitatea sexuală, sau instinctul genezic, se manifestă odată cu intrarea în funcţie
a gonadelor, deci când organismul este capabil să producă celule sexuale mature.
În general, maturitatea sexuală, la actualele rase şi metişi de suine din ţara noastră, se
instalează la vârsta de 6-7 luni, mai de timpuriu la scrofiţe şi ceva mai târziu la vieruşi.
În mod practic, scrofiţele şi vieruşii se vor introduce la reproducţie ceva mai târziu faţă
de momentul apariţiei maturităţii sexuale.
Practica recomandă ca scrofiţele să fie dirijate la montă în al 2-lea sau al 3-lea ciclu de
călduri, după instalarea maturităţii sexuale.
Momentul normal de folosire la reproducţie poate fi asimilat şi cu momentul când
animalele au atins 70-75% din dezvoltarea corporală a stadiului de adult.
Vieruşii folosiţi prea de timpuriu la montă se epuizează repede, au o perioadă de
exploatare scurtă şi dau spermă de calitate slabă. Scrofiţele fecundate prea devreme rămân
nedezvoltate, produc purcei slab dezvoltaţi şi se reduce perioada de exploatare economică.
Din punctul de vedere al vârstei şi al masei corporale se recomandă ca vieruşii din
rasele actuale să se introducă la reproducţie la vârsta de 8-9 luni şi la greutatea de 120-130 kg.
Scrofiţele din rasele actuale, se pot dirija la însămânţare la vârsta de 8 luni şi greutatea de
110-120 kg. Vieruşii şi scrofiţele din rasele mai puţin precoce se introduc la reproducţie cu 1-
3 luni mai târziu şi cu 10-15 kg mai puţin.
Depăşirea vârstei şi greutăţii coporale optime pentru introducerea la reproducţie nu se
justifică economic, alături de manifestarea în continuare a căldurilor şterse, reducerea
fecundităţii şi chiar a prolificităţii.
În cazul în care scrofiţele se utilizează pentru o singură fătare, introducerea la montă
se face mai devreme cu cca. 1 lună, acestea fiind dirijate apoi la recondiţionare şi în final la
sacrificare (aspect tehnologic rar întâlnit).
Factorii care influenţează momentul introducerii la montă sunt factori interni şi
externi.
Factorii interni sunt reflectaţi de apartenenţa la diferite rase, linii şi gradul de
înrudire, care influenţează mai întâi pubertatea şi apoi maturitatea sexuală. Aşa de exemplu,
scrofiţele din rasa Landrace pot atinge maturitatea sexuală la cca. 175 zile, cele din rasa
Marele alb la cca. 210 zile, pe când cele din rasa Duroc la cca. 225 zile. Hibrizii ating
maturitatea sexuală mai devreme decât rasele sau liniile parentale, iar reproducătorii din liniile
consangvine mai târziu.
Dintre factorii externi amintim: alimentaţia, microclimatul, sistemul de întreţinere,
prezenţa sexului opus etc.
Alimentaţia tineretului destinat reproducţiei are foarte mare importanţă prin nivelele
optime de substanţe nutritive, precum şi prin tehnica furajării; rezultatele cele mai bune
înregistrându-se la hrănirea restricţionată, dar stimulativă în perioada de pregătire pentru
montă.
Dintre factorii de microclimat cel mai important este temperatura din adăpost, care în
general nu trebuie să depăşească anumite valori, cel puţin în perioada de pregătire pentru
montă.
Mişcarea animalelor în padocuri exterioare şi prezenţa sexului opus în boxele alăturate
stimulează apariţia ciclurilor estrale ovulatorii la scrofiţe.
147
7.2. Activitatea sexuală la scroafă
Activitatea sexuală la scroafe este coordonată de sistemul neurohormonal şi se

caracterizează printr-o succesiune ciclică a proceselor ce au loc la nivelul organului genital.
Ciclurile sexuale se repetă tot timpul anului, cu o durată medie de 21 zile şi variaţii
între 16-25 zile. Variaţia duratei ciclului sexual este influenţată de rasă, temperatura mediului,
alimentaţia practicată, sistemul de întreţinere, individualitatea şi starea de sănătate, iar
intensitatea manifestărilor specifice este legată mai mult de stadiul de ameliorare şi de sezon.
La scroafă se disting 4 faze ale ciclului sexual:
- Faza de proestru , în care au loc proliferarea şi dezvoltarea foliculilor ovarieni,
alături de involuţia corpilor galbeni. Faza durează 2-3 zile, neobservându-se la animale
manifestări specifice.
- Faza de estru (sau de călduri), în care se maturizează 16-18 foliculi DE GRAAF, cu
variaţii între 3 şi 30. În această fază, spre final, are loc şi ovulaţia, care este determinată de o
serie de mecanisme enzimatice, dependente de hormonii gonadotropi.
În această fază oviductul este hiperemiat şi prezintă contracţii antiperistaltice.
Coarnele uterine devin rigide, iar mucoasa devine congestionată, acoperindu-se cu un mucus
transparent.
La exterior se observă vulva congestionată şi tumefiată, iar uneori la nivelul comisurii
inferioare se observă un mucus transparent şi filant. Faza durează 2-2,5 zile şi corespunde cu:
manifestărea intensă a căldurilor, apariţia după un timp a reflexului de imobilitate şi apoi a
dorinţei de împerechere cu vierul.
Comportamentul scroafelor este caracteristic: emit grohăituri specifice, refuză hrana
sau sunt capricioase, se agită mereu, sar pe alte scroafe sau se lasă călărite. Dorinţa de
împerechere se instalează în a doua parte a căldurilor.
Cercetările au arătat importanţa deosebită pe care o prezintă mirosul de vier pentru
stimularea precopulatorie cu scroafa. Se arată că testiculele, glandele prepuţiale şi carpale ale
vierului secretă unele substanţe specifice, numite "feromoni", care sunt recepţionate de către
indivizi ai sexului opus. Acestea determină reacţii caracteristice, care au loc cu contribuţia
sistemului nervos central şi a glandelor cu secreţie internă.
Feromonii sunt compuşi chimici din seria androsteronilor, produşi de organismul
genital animal şi eliminaţi la exterior de indivizi ale aceleiaşi specii, în cantităţi foarte reduse,
condiţionând desfăşurarea normală a proceselor de reproducere şi de comportament.
Feromonii sunt sesizaţi de sexul opus, cu ajutorul simţului olfactiv, care este dezvoltat la
suine şi secundar de gust. În timpul căldurilor iau naştere un şir de reacţii legate de actul de
copulaţie.
Feromonii secretaţi şi eliminaţi de scroafe sunt sesizaţi de către vieri, oferind
informaţii asupra stadiului, sau stării, ciclului sexual al femelei şi atestând stadiul de estru.
Recent, pentru diagnosticarea căldurilor la scroafe, se folosesc şi hormoni sintetici, cu
proprietăţi şi structură chimică asemănătoare celor naturali.
Având în vedere aceste elemente, se recomandă ca scroafele depistate cu reflexul de
imobilitate instalat dimineaţă să fie dirijate la însămânţare în după amiaza aceleiaşi zile (deci
după cca. 11 ore de la depistare), iar cele depistate după masă să se însămânţeze a doua zi
dimineaţă.
148
Cu cât depistarea reflexului de imobilitate pentru vier se face mai repede, (deci
contoale la intervale mai scurte) cu atât este mai bine.
Repetarea montei se va face după cca. 12 ore de la prima montă. Aceasta este motivată
de faptul că ovulaţia are loc la cca. 34 ore (30-40 ore) de la apariţia reflexului de imobilitate
pentru vier şi durează între 1-6 ore. Capacitatea ovulelor de a fi fecundate este de 6-8 ore,
timp în care acestea coboară până în treimea superioară a oviductului, unde are loc fecundaţia.
Capacitatea fecundantă a spermatozoizilor se păstrează în organul genital al scroafei
cca. 24 ore, timp în care aceştia trebuie să întâlnească ovulele şi să le fecundeze.
Timpul necesar pentru ca spermatozoizii să ajungă în treimea superioară a oviductelor
este de cca. 6 ore. Toate aceste elemente sugerează ca însămânţarea să fie efectuată în două
tranşe, distanţate între ele de o perioadă de 10-12 ore.
Fig.54 Reprezentarea grafică a momentului de executare a montei

la scroafe
De menţionat că, în cazul montei simple însămânţarea este indicată la 24-36 ore după
apariţia reflexului de imobilitate pentru vier. Unii autori indică însămânţarea scroafelor
imediat după apariţia reflexului de imobilitate şi repetarea acesteia după 12 şi 24 de ore, deci
3 însămânţări.
- Faza de metestru durează circa 7 zile, în care are loc diminuarea proceselor şi
manifestărilor din faza de estru. Pe ovar apar corpii galbeni, care sunt mai întâi de culoare
roşie-violacee apoi galben-albăstrui. Scroafa nu mai acceptă monta şi este liniştită. Dacă nu s-
a produs fecundaţia, în ultimile 3-4 zile evoluează noi foliculi ovarieni.
149
- Faza de diestru durează cca. 9 zile în care are loc involuţia corpilor galbeni şi
evoluţia de noi foliculi ovarieni. Animalele sunt liniştite.
După fătare, căldurile la scroafe apar în primele zile după înţărcarea purceilor. În mod
normal, căldurile nu apar mai repede de 20-21 de zile de la data fătării. Apariţia căldurilor
după înţărcare este influenţată de starea de întreţinere a scroafelor şi de durata alăptării.
La înţărcarea scroafelor, după 5-8 săptămâni, căldurile apar în mod normal în primele
10 zile, la cca. 80-85% din animale. În unităţile intensiv-industriale, unde scroafele au fost
bine furajate şi întreţinute, căldurile apar în cca. 15 zile, iar când aceste condiţii sunt mediocre
chiar după 24 de zile.
Zilnic se poate sconta pe un procent mediu de intrare în călduri de cca. 5% din lotul de
aşteptare pentru montă (100:215).
7.3. Sisteme de reproducţie la suine
Reproducţia la suine se poate realiza prin practicarea montei şi prin însămânţări

artificiale.
7.3.1. Sistemele de montă şi tehnica efectuării acestora

În creşterea suinelor se practică pe scară largă monta naturală datorită faptului că
aplicarea însămânţărilor artificiale prezintă unele dificultăţi legate în special de păstrarea
materialului seminal.
Sistemele de montă
În practica curentă sunt aplicate trei sisteme de montă, în funcţie de controlul şi
exigenţele sub care se efectuează, respectiv: monta liberă, în harem şi dirijată.
- Monta liberă se întâlneşte mai rar, în unele gospodării ale populaţiei în cazul în care
scroafele sunt întreţinute la păşune.
În turma de animale se află şi un vier care montează scroafele pe măsură ce apar în
călduri. Are foarte multe dezavantaje, dar cele mai importante sunt: necunoaşterea datei fătării
(nu se pot lua măsuri din timp pentru asigurarea fătării) şi epuizarea timpurie a vierilor.
- Monta în harem, constă în formarea de loturi din 12-15 scroafe şi 1 vier, care stau
împreună 3-4 săptămâni, timp în care scroafele intrate în călduri sunt montate. Dezavantajul
principal îl constituie faptul că în aceeaşi zi, pot intra în călduri mai multe scroafe, iar un
singur vier nu este suficient, deci fecunditatea şi prolificitatea sunt slabe.
- Monta dirijată mai este denumită şi supravegheată, constituind singurul sistem
acceptat de specialişti. Împerecherea animalelor se face după depistarea scroafelor în călduri
(la cca. 10 ore de la reflexele de imobilitate) în boxe special amenajate şi conform unui plan
de împerechere bine întocmit. Actul montei este supravegheat de către un tehnician sau
muncitor cu înaltă calificare.
În cadrul montei dirijate se disting trei variante: monta simplă, monta repetată şi
monta dublă.
- Monta simplă dă rezultate numai atunci când se posedă aparatură pentru stabilirea
momentului optim de însămânţare şi când vierii sunt controlaţi periodic. Ea se execută după
24-30 ore de la apariţia căldurilor.
150
- Monta repetată constă din efectuarea a 2 sau 3 monte într-o perioadă de călduri,
fiecare la intervale de cca. 12 ore. Fecunditatea şi prolificitatea sunt superioare montei simple.
De menţionat că, în unităţile de selecţie, repetarea se face cu acelaşi vier, iar în cele de
producţie cu vieri diferiţi (heterospermică).
- Monta dublă constă în repetarea montei cu un alt vier, imediat sau după 5-10 minute
faţă de primul vier. Cel de-al doilea vier poate fi din aceeaşi rasă cu primul, sau din altă rasă.
Monta dublă se repetă după cca. 12 ore.
Tehnica montei
Pentru reuşita montei dirijate se impune stabilirea şi respectarea unei tehnologii,
începând cu depistarea scroafelor în călduri şi terminând cu dirijarea acestora în sectorul de
gestaţie
Depistarea scroafelor în călduri
Această operaţiune este foarte importantă, necesitând un control permanent asupra
scroafelor şi scrofiţelor susceptibile de a fi montate.
Succesul operaţiunii este condiţionat de cunoaşterea în detaliu a manifestărilor ciclului
sexual, în special cele legate de starea de călduri. Manifestarea căldurilor diferă ca intensitate
în funcţie de rasă, vârstă, stare de întreţinere şi de sănătate, sisteme de creştere şi exploatare,
anotimp, particularităţi individuale etc. În general, la scroafele aparţinătoare raselor tardive,
căldurile se manifestă mai intens decât la cele din rasele perfecţionate; la scroafele adulte se
manifestă mai intens decât la cele primipare, sau bătrâne; scroafele prea grase sau prea slabe
au călduri şterse; în sezoanele călduroase căldurile se manifestă mai slab, faţă de cele
răcoroase; lipsa de mişcare şi accesul limitat la aer duce la diminuarea manifestărilor
căldurilor; exploatarea prea intensă reduce din intensitatea manifestărilor căldurilor etc.
Tehnica depistării scroafelor în călduri presupune mai întâi pregătirea unui "vier
încercător", ales dintre cei cu instinct genezic pronunţat, fără vicii, în vârstă de peste 1 an şi cu
stare de întreţinere bună. Pentru depistare, vierii se pregătesc special de către o singură
persoană, cu mare atenţie şi calm.
Dirijarea acestuia spre hale, adăposturi sau boxe, se face cu răbdare, pe un traseu
uniform (ca direcţie), în mai multe reprize etc.
În general, vierii încercători se introduc în boxele scroafelor pregătite pentru montă, şi
nu invers. Scroafele care sunt în călduri manifestă interes pentru vier: se apropie de acesta, îl
miroasă, îl urmăresc etc. Imediat acestea sunt însemnate de către operator. Scroafele la care s-
a instalat reflexul de imobilitate pentru vier, adoptă o poziţie caracteristică, sprijinindu-se
pe toate membrele şi stând perioade scurte de timp nemişcate. Operatorul confirmă acest
reflex prin apăsarea, cu mâinile, a scroafelor pe regiunea lombară. În cazul în care acestea
stau nemişcate, reflexul este deja instalat.
Depistarea în călduri se mai face şi prin plimbarea vierului încercător pe aleea dintre
boxe; scroafele în călduri se apropie de portiţa boxei şi caută vierul. În mod identic, se extrag
şi scroafele infecunde din boxele cu animale gestante (începând din ziua a 16-a sau a 36-a zi
de la montă).
Animalele depistate în călduri şi cu reflexul de imobilitate instalat, sunt izolate în
boxele destinate scroafelor în aşteptarea montei, unde se formează grupele de montă.
Efectuarea montei
151
Monta se efectuează în boxe special amenajate şi sub stricta supraveghere a unui
muncitor calificat pentru această operaţiune.
Boxele trebuie să fie suficient de mari, curate, cu pardoseala dreaptă şi prevăzută cu
aşternut pentru a evita alunecarea animalelor. Pereţii laterali sunt compacţi pentru ca
animalele să nu fie sustrase de activitatea din boxele alăturate. În boxă se introduce o singură
scroafă, după care se aduce vierul, iar îngrijitorul intervine doar dacă este nevoie şi numai
pentru facilitarea intromisiunii, fără a deranja animalele.
Actul sexual durează între 10-15 minute şi cuprinde reflexele: de apropiere, de
explorare, de salt şi de "îmbrăţişare", de intromisiune şi de ejaculare. Ejacularea dureză 4-8
minute, timp în care se elimină 200-250 ml spermă (cu variaţii între 100-500 ml), cu densitate
normală (100 mil. spermatozoizi/ml).
Primele fracţiuni de ejaculat sunt dirijate, în mod natural, înafară (şi care posedă
densitate redusă de spermatozoizi), iar ultima este bogată în secreţii ale glandelor
bulbouretrale, având rolul de a bloca lumenul cervixului şi de a evita refularea acesteia spre
vagin. După 10-12 ore monta se repetă cu acelaşi vier sau cu altul.
În cazul în care sunt suficiente boxe de montă, scroafa poate rămâne pe loc până la
monta următoare; în caz contrar se scoate şi se dirijează în boxa "scroafelor în montă", după
care se readuc (de preferat în aceaşi boxă de montă).
După efectuarea montelor, scroafa este trimisă la sectorul de gestaţie, urmând ca după
16 zile să se depisteze zilnic animalele infecunde (până în ziua a 25-a), cu ajutorul vierului
încercător, acţiune care se repetă din nou, începând cu ziua a 36-a până la a 42-a zi.
În sectorul de gestaţie se completeză tăbliţele sau fişele de montă, pe boxe şi se
înregistrează datele în evidenţele zootehnice, la nivel de individ sau pe grupe de scroafe.
7.3.2. Însămânţările artificiale

Însămânţările artificiale la suine au fost iniţiate în perioada anilor 1930, mai întâi în
S.U.A. şi în Japonia, iar apoi şi în alte ţări bune crescătoare de porcine. În Europa au fost
introduse din anul 1950, dar pe efective relativ reduse.
Factorul limitativ l-a constituit, şi încă îl constituie, perioada relativ scurtă de
conservare a materialului biologic, ca urmare a conţinutului mare în apă.
În perioada actuală, aplicarea însămânţărilor artificiale constituie o metodă de
intensivizare a reproducţiei pentru unităţile industriale, fiind o acţiune care condiţionează în
mare măsură rentabilitatea creşterii suinelor.
La noi în ţară, metoda se practică din anul 1970 cu rezultate bune şi foarte bune, în
marile unităţi de tip industrial. Extinderea metodei a fost şi este condiţionată de dotarea
laboratoarelor pentru analiza şi prepararea materialului biologic, alături de specializarea
personalului care deserveşte punctele de însămânţări artificiale şi organizarea pregătirii
scroafelor.
Dacă pentru unităţile de producţie metoda este o condiţie esenţială pentru creşterea
rentabilităţii, pentru unităţile de selecţie problema se pune oarecum diferit: aici trebuie
favorizată variabilitatea indivizilor care se realizează prin montă, utilizându-se doar în situaţia
în care dorim să obţinem un număr sporit de descendenţi de la un vier de mare valoare
zootehnică.
152
Avantajele însămânţărilor artificiale sunt următoarele:
- se reduce numărul de vieri între 5-10 ori, creindu-se posibilitatea utilizării celor mai
buni reproducători (deci creşterea presiunii de selecţie);
- se reduc cheltuielile materiale ocazionate de furajarea, de întreţinerea şi chiar pentru
procurarea vierilor;
- materialul seminal se poate controla cantitativ şi calitativ, luându-se măsuri din timp
pentru eliminarea vierilor cu rezultate necorespunzătoare;
- efectivului redus de vieri i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare, o exploatare
eficientă şi o alimentaţie preferenţială;
- materialul seminal se poate recolta şi de la vierii mai în vârstă şi de mare valoare
zootehnică, dar care nu pot efectua saltul montei;
- se poate preveni răspândirea unor boli transmisibile prin actul montei (leptospiroza,
bruceloza, trichomonoza etc.).
Dezavantajele însămânţărilor artificiale sunt următoarele:
- materialul seminal nu se poate conserva perioade îndelugate de timp, ci doar 48 de
ore (în unele situaţii 72 ore), iar tehnologia de congelare necesită echipamente speciale;
- numărul dozelor, preparate dintr-un ejaculat, este relativ redus (4-5 doze pentru
scroafe, sau 6-9 doze pentru scrofiţe), faţă de sperma proaspătă;
- necesită un personal foarte bine instruit şi o organizare perfectă a depistării
scroafelor în călduri, a activităţii în laborator şi de inoculare a materialului biologic la scroafe.
Efectuarea însămânţărilor artificiale
Efectuarea însămânţărilor artificiale este condiţionată de desfăşurarea a trei acţiuni:
recoltarea materialului seminal, controlul şi diluarea materialului seminal şi însămânţarea
scroafelor.
Recoltarea materialului seminal se face cu ajutorul "vaginului artificial", sau manual
(metoda cea mai des utilizată în prezent). Acţiunea este precedată de obişnuirea vierului cu
manechinul, care poate fi o scroafă în călduri (pentru început) sau un manechin artificial
confecţionat special, imitând formatul corporal al scroafei.
Sperma se colectează într-un pahar colector izoterm, prevăzut cu filtru din tifon pentru
separarea în final a fracţiunii gelatinoase.
Controlul spermei se face prin examinarea macro şi microscopică, avându-se în
vedere: volumul, culoarea şi mirosul, desimea spermei, mobilitatea, viabilitatea şi rezistenţa
spermatozoizilor, pH-ul spermei etc.
În funcţie de datele obţinute se trece apoi la prepararea spermei care constă din
diluarea acesteia. Controlul şi apoi diluarea materialului seminal se face într-un laborator care
este amplasat în incinta “Punctului de însămânţări artificiale pentru scroafe”, datele
consemnându-se în registrele zootehnice. Când este cazul se procedează la reformarea
vierilor, însă după repetarea controlului.
Diluarea spermei se face cu scopul de a asigura viabilitatea spermatozoizilor până în
momentul însămânţării scroafelor şi pentru a spori numărul de animale însămânţate, prin
fracţionarea ejaculatului în doze.
Pentru diluarea spermei se folosesc diferite reţete, din care una o prezentăm în
continuare (toate componentele fiind p.a.):
- 13 g glucoză;
153
- 14 g citrat de sodiu;
- 0,29 g clorură de potasiu;
- 1,5 g bicarbinat de sodiu;
- 3,0 g strptomicină;
- 3,0 g penicilină;
- 100 ml apă distilată sau bidisitilată.
Dozele se vor stabili în funcţie de volumul şi calităţile spermei, asigurându-se 4-5
miliarde de spermatozoizi pentru scroafe şi 3-4 miliarde pentru scrofiţe în cca. 100 ml
material seminal. Conservarea se face în termostate, la temperaturi de 18-19C, timp de cel
mult 48 ore.
Însămânţarea scroafelor este precedată de stabilirea momentului optim de
însămânţare, depinzând în mare măsură de modul de inoculare a materialului seminal.
Dozele sunt pregătite în timp util în recipiente speciale, care înainte de însămânţare se
aduc la temperatura de 36-37C. Recipientele sunt confecţionate din material plastic, sub
formă de pară, cu un volum între 100-150 ml şi care sunt prevăzute cu seminete lungi de 30
cm, cu lumenul de 2 mm şi diametrul exterior de 5 mm, având la capăt o olivă pentru a bloca
refularea spermei.
Inocularea se face cu ajutorul seminetelor sau a cateterelor din cauciuc spiralate, după
o anumită tehnică, aşa încât materialul seminal să fie depus intrauterin. Operaţiunea se repetă
după 10-12 ore faţă de prima însămânţare şi mai rar după alte 10-12 ore. Alte detalii se vor
prezenta în cadrul lucrărilor practice.
7.3.3. Diagnosticarea gestaţiei

Diagnosticarea gestaţiei are drept scop stabilirea stării fiziologice a scroafei după
însămânţarea naturală sau artificială, pentru luarea de decizii în timp util asupra destinaţiei
animalului. Cu cât această decizie se poate lua mai de timpuriu şi mai exact cu atât eficienţa
exploatării scroafelor este mai mare.
De menţionat că, produsul de concepţie trece succesiv prin 3 stadii ontogenetice
distincte, de la fecundare până la fătare. Dacă după cca.48 ore de la începerea estrului ovula
este fecundată (în 1/3 superioară a oviductului) produsul de concepţie trece în stadiul de zigot
sau de ou.
De la fecundare şi până la fătare se înregistrează pierderi însemnate de ovule
fecundate, care în medie sunt de 18% în primele 25 de zile de gestaţie şi de încă 10% până la
fătare, deci în total 28%.
Practic, din cele cca.18 ovule eliberate, cca. 17 sunt fecundate, din care se mai pierd
pe perioada gestaţiei încă 6 (în stadiile de embrioni şi de fetus), deci se scontează pe o medie
de 11 produşi.
154
Întreţinerea şi alimentaţia
necorespunzătoare a scroafelor sporeşte
mortalitatea embrionară şi fetală, aceasta
putând ajunge până la 40%.
Diagnosticarea gestaţiei se poate
efectua prin trei metode: cu vier încercător,
cu ajutorul aparatelor ultrasonice şi prin
inspecţie.
Metoda cu vierul încercător constă

în deplasarea unui vier, pregătit în acest scop,
în boxa scroafelor, începând din ziua a 16-a
de la însămânţarea scroafelor, zilnic, până în
ziua a 25-a. Scroafele infecunde, dar care
sunt în călduri, manifestă interes pentru vier,
fiind imediat însemnate şi apoi supravegheate
de personalul de îngrijire (prin prisma
evoluţiei stărilor de călduri).
Extragerea animalelor din boxe sau loturi se
face atunci când la acestea se constată
reflexul de imobilitate pentru vier şi acceptă
monta, iar la controlul cu ajutorul aparatelor
ultrasonice (peste alte 10-15 zile) scroafele
Fig.55 Introducerea cataterului în uterul sunt confirmate ca negestante.
scroafei: A şi B - corect; C - incorect
Metoda aparatelor cu ultrasunete,
uşoară şi exactă, se mai numeşte şi
diagnosticarea timpurie a gestaţiei.
Principiul metodei se bazează pe "efectul Doppler" şi constă în modificarea frecvenţei
undelor ultrasonice care întâlnesc pe traseu un corp în mişcare. În acest scop se utilizează
diferite aparate cu soluţii construcitve variate, în funcţie de firma producătoare. Bune rezultate
s-au obţinut prin utilizarea aparatului ILIS PREG-CHEK, care are dublă avertizare (sonoră şi
luminoasă) asupra stării de gestaţie, oferind rezultatev certe între 25-35 de zile după
însămânţare (deci o perioadă acceptabilă pentru a lua o decizie eficientă). Tehnica de utilizare
se va prezenta la lucrările practice.
Metoda inspecţiei constă în observarea şi palparea abdomenului scroafelor, după luna
a 3-a de gestaţie, iar când operatorul deţine o oarecare experienţă chiar de la a 70-a zi de după
însămânţare.
Scroafele gestante au abdomenul mărit, descins, se mişcă mai greu şi sunt liniştite. La
palparea peretelui abdominal drept, deasupra ultimelor mameloane, se simt fetuşii.
În ultima lună, glandele mamare încep să se contureze, iar în ultima perioadă sfârcurile
devin turgescente şi alungite. În ultimile 12 ore sfârcurile se alungesc, iar prin presare uşoară
se obţine o cantitate redusă de lapte.
155
7.3.4. Intensivizarea reproducţiei la suine

Intensivizarea reproducţiei la suine are ca scop sporirea producţiei de purcei înţărcaţi
pe scroafă mediu furajată, acţiune care presupune optimizarea unor indicatori, cum ar fi:
fecunditatea, prolificitatea şi numărul de purcei înţărcaţi.
Finalizarea se concretizează prin numărul ridicat de purcei înţărcaţi pe scroafă,
secondată de uniformitatea dezvoltării corporale ale acestora, starea de sănătate bună, care
sunt condiţionate şi de obişnuirea consumării timpurie a furajelor suplimentare.
Elementele sau acţiunile care concură la intensivizarea reproducţiei sunt:
- creşterea adecvată a tineretului pentru reproducţie;
- stabilirea vârstei optime pentru intrarea la reproducţie;
- depistarea corectă a scroafelor şi scrofiţelor în călduri;
- reformarea animalelor care nu au rămas gestante după 3 cicluri sexuale;
- furajarea stimulativă pentru îmbunătăţirea ratei ovulaţiei;
- asigurarea de condiţii adecvate pentru parcurgerea nidaţiei;
- diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie.
Însămânţările artificiale contribuie în mare măsură la intensivizarea reproducţiei, prin
stăpânirea şi urmărirea momentului de aplicare, precum şi prin evitarea sau înlăturarea
factorilor nedoriţi.
În ultimul timp, în unităţile speciale de selecţie, accelerarea procesului de ameliorare
se realizează şi prin transferul de embrioni, care constituie şi o cale de intensivizare a
reproducţiei. Această acţiune se impune mai ales când există scroafe de mare valoare
zootehnică (donatoare) şi de la care dorim să obţinem un număr sporit de produşi cu mare
valoare de ameliorare şi într-un timp mai redus. La scroafele receptoare se impun: capacitatea
mare de alăptare şi un temperament liniştit (bune mame).
Toate aceste elemente sau acţiuni influenţează pozitiv fertilitatea suinelor, indicator de
bază cu repercusiuni asupra exploatării eficiente a reproducătorilor, în general, şi a femelelor,
în special.
Fertilitatea la suine
Capacitatea de reproducţie la suine se apreciază prin fertilitate, care presupune
aplicarea şi respectarea unui complex de activităţi şi de măsuri, unele dependente de animal,
iar altele care ţin de asigurarea condiţiilor de mediu, finalizându-se cu numărul şi calitatea
purceilor înţărcaţi în decursul unui an de producţie. Cu cât numărul de purcei înţărcaţi este
mai mare şi de calitate bună cu atât fertilitatea este mai bună. Unii autori consideră ca punct
final vârsta purceilor de 21 de zile.
Prin urmare, nu este suficient ca scroafa să posede fecunditatea şi prolificitatea
ridicate, dacă nu sunt însoţite şi de o capacitate mare de alăptare , de grija mamei faţă de
purcei şi de înlăturarea de către om a evenimentelor care să cauzeze mortalitatea produşilor în
perioadele pre şi postnatale până la înţărcare.
Aprecierea fertilităţii se face pe baza unui indice sintetic în care sunt implicate:
indicele de utilizare sau de folosire a scroafelor, prolificitatea şi mortalitatea de la naştere şi
până la înţărcare (sau de 21 de zile).
Aprecierea se poate face după formula:
156
100  m
F = Ius x P x ( ), în care:
100
F - indicele sintetic de fertilitate;
Ius - indicele de utilizare a scroafei;
P - prolificitatea la o fătare;
m - proporţia pierderilor de purcei de la naştere la înţărcare (pe fătare).
De menţionat că, indicele de utilizare, sau de folosire a scroafelor este dat de formula:
365
Ius = p. g  p. a  p. r , în care:
365 - numărul de zile dintr-un an calendaristic;
p.g. - perioada de gestaţie (zile);
p.a. - perioada de alăptare (zile);
p.r. - perioada de refacere pentru montă (zile).
Dintre toate aceste perioade numai perioada de gestaţie nu se poate reduce, în rest
toate celelalte se pot reduce prin asigurarea unor condiţii optime (în special de furajare a
scroafelor) şi prin prepararea unor reţete adecvate de furaje combinate suplimentare pentru
purcei.
Indicele de folosire a scroafelor variază între 2,0-2,4, cu unele variaţii legate nai mult
de starea de întreţinere a scroafelor după perioada de lactaţie.
În unităţile de selecţie, unde înţărcarea purceilor se face la vârste mai înaintate (42 de
zile şi chiar 56 de zile), indicele este ceva mai redus, de sub 2,0.
Factorii care influenţează fertilitatea
Factorii care influenţează fertilitatea la scroafe sunt de natură internă (factori ereditari
şi imunologici, rasa, individualitatea, vârsta etc) şi de natură externă (pregătirea animalelor
pentru reproducţie, modul de însămânţare, alimentaţia, microclimatul, stresul, sănătatea etc.).
- Dintre factorii de natură internă cu cea mai mare influenţă asupra prolificităţii
amintim pe cei ereditari şi imunologici.
Factorii ereditari se pot evita sau înlătura prin profilaxie genetică. În primul rând nu
sunt promovaţi la reproducţie indivizii cu anomalii congenitale, precum şi vierii cu spermă de
calitate slabă în care sunt prezenţi spermatozoizi anormali. De asemenea, se evită
împerecherile înrudite prea strâns, deoarece duc la obţinerea de produşi sterili şi fără
viabilitate. În cazul în care împerecherile sunt necesare, acestea se fac sub supraveghere
strictă, alături de o selecţie riguroasă şi o alimentaţie raţională.
Factorii imunologici pot condiţiona fertilitatea prin existenţa de aglutinine în
secreţiile vaginale şi cele cervicale, deci se crează posibilitatea aglutinării spermatozoizilor,
producând infecunditate, mortalitate embrionară şi avorturi, toate cu substrat imunologic.
Rasa (grupa de metişi), influenţează fertilitatea prin baza genetică a însuşirilor de
reproducţie şi prin fenomenul de heterozis. Sunt rase cu indicatori de reproducţie buni,
menţionate ca rase materne şi altele cu indicatori mai puţin buni, categorisite ca rase paterne.
Rasele puţin ameliorate au aceşti indicatori scăzuţi. Indicatorii de reproducţie sunt mai buni la
metişi, decât la rasele curate.
Vârsta şi individualitatea animalelor pot afecta fertilitatea în sensul că scroafele
peste 3,5 ani sau 4,0 ani au indicatori de reproducţie în declin, iar cele prea tinere nu sunt pe
deplin pregătite din punct de vedere fiziologic.
157
Starea de sănătate este una din cauzele principale a infertilităţii. Agenţii patogeni pot
acţiona direct asupra aparatului genital, sau indirect asupra stării de ansamblu a sănătăţii
reproducătorilor. Bolile care afectează direct fertilitatea sunt: bruceloza, leptospiroza
trichomonază etc. la care se mai adaugă, la purceii sugari, salmoneloza (urmare a lipsei de
igienă în boxele de fătare-alăptare).
În afară de bolile infecţioase generalizate pot apărea şi unele infecţii localizate la
nivelul aparatului genital cum ar fi: vaginite, metrite, cervicite etc. Acestea pot afecta
supravieţuirea spermatozoizilor sau provoacă moartea embrionilor, din care cauză animalele
se dirijează la montă după vindecarea lor.
- Tratăm în continuare principalii factori externi care influenţează fertilitatea.
Alimentaţia influenţează fertilitatea prin cantităţile şi calităţile furajelor administate,
atât în perioada de creştere a reproducătorilor, cât şi în perioada de exploatare, când trebuie să
se asigure satisfacerea optimă a organismului în toate substanţele nutritive.
Se va evita cu desăvârşire utilizarea la scroafe a furajelor alterate, deoarece toxinele
acestora au influenţă pregnantă asupra bunei funcţionări a aparatului genital.
Se evită slăbirea scroafelor în timpul alăptării, precum şi îngrăşarea în perioada de
gestaţie.
Înainte de montă şi după aceasta se practică o alimentaţie stimulativă, urmată în
perioada de gestaţie de o alimentaţie restictivă, şi chiar individuală, unde sunt posibilităţi,
pentru cel puţin 21 de zile după însămânţare (în perioada de nidaţie).
Durata alăptării sau vârsta la care se efectuează înţărcarea purceilor, influenţează
prolificitatea la fătarea următoare a scroafei, deci fertilitatea, care se apreciază anual. Pe
această linie, COLE, D.J.A. şi colab. (1975) arată că în cazul înţărcării purceilor sub 21 de
zile, prolificitatea la fătarea următoare scade cu cca. 3 purcei (de la 12,7 la 9,6 purcei, fig.54).
Fig.56 Variaţia prolificităţii în funcţie de durata alăptării precedente
De asemenea, se mai arată că la înţărcarea purceilor la vârsta de 7 zile sau sub aceasta,
prolificitatea se reduce cu cel puţin 2 indivizi pe lot la fătarea următoare a scroafei.
Vârsta de înţărcare a purceilor este condiţionată de mulţi factori, însă predomină
calitatea furajului preştarter, capacitatea de alăptare a mamelor, posibilităţile de creştere a
tineretului înţărcat etc.
158
Stăpânirea factorilor care influenţează fertilitatea la scroafe are repercusiuni directe
asupra intensivizării reproducţiei la suine.
Microclimatul adecvat, atât pentru purcei cât şi pentru scroafele-mame influenţează
fertilitatea în sens pozitiv. Datorită faptului că aceeiaşi boxă, redusă ca dimensiune, trebuie să
asigure condiţii foarte diferite, mai ales în ceea ce priveşte temperatura, soluţiile constructive
sunt de mare importanţă.
În primele 2-3 zile de la fătare temperatura optimă pentru mame trebuie să oscileze
între 17-20C, iar pentru purcei între 30-32C, deci diferenţe foarte mari; categoriile
neacceptând media lor, ci numai valorile separate.
Ceilalţi factori se vor trata la tehnologiile de creştere şi de exploatare pe categorii de
animale şi sectoare de producţie.
Trebuie consemnat că, stresul de orice natură provoacă în organismul scroafei secreţia
unor cantitatăţi mai reduse de hormoni gonadotropi, cu repercusiuni negative asupra funcţiei
aparatului genital, finalizate prin: infecunditate, mortalitate embrionară, avort etc.
Avortul, ca finalitate a unei stări de stres, este cel mai grav, deoarece este greu
suportat de către animal şi implică multe cheltuieli, cu atât mai mari cu cât se produce mai
târziu, spre actul parturiţiei.
Principalele cauze ale avortului la scroafe sunt: administarea de hrană alterată,
insuficienţa energiei din raţiile de hrană, temperaturile prea scăzute (sub -10C) sau prea
ridicate din adăpost, dezechilibrarea hormonală datorită prezenţei excesive a vierilor,
iluminatul insuficient pe perioadele de toamnă şi iarnă, densităţi prea mari în boxe şi, nu în
ultimul rând, infecţiile bacteriene şi fungice ale căilor genitale, precum şi cele virale (boala
Aujesky).
Utilizarea furajelor mucegăite precum şi a celor îngheţate deţin ponderea în
provocarea de avorturi în foarte scurt timp.
159
CAPITOLUL 8
SISTEME DE EXPLOATATII ALE SUINELOR
Cererea mereu crescândă de carne pentru consumul uman a determinat şi o

diferenţiere în timp a sistemelor de exploataţii în creşterea animalelor. În creşterea suinelor,
diferenţierea acestor sisteme de exploataţii a cunoscut o evoluţie oarecum asemănătoare cu
cele de la alte specii de animale domestice, fiind condiţionată în special de posibilitatăţile de
cultivare rentabilă a furajelor concentrate.
Prin urmare, elementul determinant l-a constituit şi îl constituie cererea mereu
crescândă de carne de suine, produs animalier de mare importanţă pentru echilibrarea proteică
şi energetică a hranei umane.
Pentru început a predominat, o lungă perioadă de timp, creşterea extensivă a suinelor,
îndeletnicire care a contribuit oarecum la îmbunătăţirea alimentaţiei umane, precum şi la
limitarea migraţiilor populaţiilor umane - elemente precursoare de civilizaţie. În aceste
exploataţii condiţiile de întreţinere au fost mai mult improvizare, iar populaţiile de animale
primitive
Ulterior, s-a trecut la mica producţiei; crescătorii apelând la unele practici de selecţie,
alături de amenajarea unor spaţii oarecum specializate pentru categoriile tinere de suine,
asigurându-se şi o furajare ceva mai raţională, cel puţin pentru purceii sugari, scroafele
lactante şi vieri.
În prezent, asistăm la extinderea creşterii semiintensive şi intensive a suinelor în
unităţile specializate, de diferite capacităţi, toate având la bază exploatarea rentabilă a acestei
specii.
Având în vedere cele de mai sus, exploatarea suinelor trebuie să fie intensivă,
indiferent de sistemul de exploataţie adoptat, dependent în general de forma de proprietate,
deoarece nimănui nu-i este permis să crească nerentabil această specie.
Indiferent de gradul de instruire a unui crescător, acesta îşi propune să obţină producţii
din ce în ce mai mari de la animale, într-un timp cât mai scurt şi cu cheltuieli cât mai reduse.
Exploatarea neintensivă a suinelor constituie o risipă de timp şi de mijloace materiale,
indentificându-se cu cunoaşterea biologiei speciei şi cu lipsa de interes a crestorului.
În creşterea suinelor s-au diferenţiat mai multe sisteme de exploataţie, condiţionate de
calitatea materialului biologic, de tehnologiile elaborate şi aplicate la o anumită etapă etc, şi
anume:
- exploataţii extensive;
- exploataţii semiintensive;
- exploataţii intensiv-industriale.
160
8.1. Sistemul de exploataţie extensiv
Sistemul de exploataţie extensiv a suinelor s-a aplicat imediat după domesticirea

acestei specii, practicându-se printr-o exploatare ineficientă, cauzată în principal de creşterea
unor populaţii puţin ameliorare şi de lipsa unor investiţii minime. Acesta se mai practică în
unele gospodării personale şi chiar în unele ferme mici în care nu se pune problema
rentabilităţii.
Materialul biologic constă din rase şi populaţii de suine puţin ameliorate, care se
pretează la exploatarea pe păşuni, pe lângă bălţi şi chiar în păduri. Pentru întreţinere se
folosesc construcţii simple, ieftine şi fără amenajţri interioare specifice categoriilor de vârstă,
sau stărilor fiziologice.
În gospodăriile personale, sau în sectoarele anexe ale unor instituţii, se pot amenaja
una sau mai multe spaţii cu boxe pentru fătarea scroafelor, însă bazate numai pe căldura
biologică. Boxele şi padocurile sunt confecţionate din materiale ieftine, locale şi mai rar cu
pardoseala din beton.
Furajarea animalelor se bazează pe reziduuri culinare şi puţine concentrate, la care se
adaugă, pe timp de vară, resurse furajere locale ca: masa verde, colete de sfeclă, iar pe timp de
toamnă-iarnă: dovleci, gulii, cartofi declasaţi de la consumul uman şi ocazional ghindă, jir etc.
Materialul biologic constă din rase oarecum ameliorate însă rezistente la condiţiile de
mediu vitrege, precum şi unii metişi care au la bază rasele autohtone.
Potenţialul productiv al animalelor este utilizat doar parţial; bune rezultate sunt
înregistrate atunci când scroafele sunt date la montă în toamnă, urmând ca fătările să aibă loc
primăvara, aşa încât tineretul să beneficieze de condiţiile de mediu relativ prielnice din
sezoanele călduroase.
Sacrificarea se face la începutul sau în cursul iernii, când animalele au masa corporală
de cca. 130 kg sau mai mult, deci după 10-12 luni de la naştere. În cazul raselor tardive vârsta
de sacrificare se poate prelungi la 15-16 luni.
8.2. Sistemul de exploataţie semiintensiv
Sistemul de exploataţie semiintensiv este adoptat de către majoritatea gospodăriilor

populaţiei, de unele sectoare anexă ale unităţilor agricole de producţie şi de alte intreprinderi
economice (de stat şi particulare).
În aceste categorii de exploataţii se fac unele investiţii, mai ales pentru exploatarea
normală a scroafelor şi întreţinerea adectată a tineretului înţărcat, constând din boxe de fătare-
alăptare, boxe pentru purcei înţărcaţi şi spaţii pentru îngrăşare (adăposturi reamenajate).
Materialul biologic constă din scroafe metise procurate de la unităţi specializate cu
potenţial productiv destul de ridicat. Se pot utiliza şi suinele din rasele: Bazna, Marele alb,
Alb românesc de carne, precum şi metişi dintre rasele Marele alb şi Landrace etc.
Adăposturile se construiesc din materiale locale sau se pot utiliza construcţiile de tip
gospodăresc în care s-au crescut şi exploatat alte specii de animale, urmate de unele amenajări
interioare specifice suinelor. Boxele sunt prevăzute cu alimentare cu apă şi chiar cu canalizări
pentru eliminarea dejecţiilor. Microclimatul se poate regla parţial, bazându-se mai mult pe
căldura biologică pe timp de iarnă, iar ventilaţia este pasivă (prin coşuri de aerisire, prin uşi
161
sau geamuri). Aşternutul, care constă din paie sau alte materiale, nu trebuie să lipsească de la
maternitate şi sectorul de creşă; prin schimbarea acestuia se asigură atât igienizarea boxelor
cât şi atenuarea oscilaţiilor termice.
În aceste exploataţii scroafele sunt utilizate ceva mai raţional, find dirijate la montă de
2 ori pe an (toamna târziu şi la începutul verii) aşa încât fătările să aibă loc primăvara şi la
începutul toamnei, deci cel mult 2 cicluri de producţie pe an.
În prezent, acest sistem de creştere se extinde în gospodăriile populaţiei cu efective
reduse, la nivelul forţei de muncă a unei familii şi ceva mai mari în cadrul asociaţiilor
ţărăneşti.
Scroafele metise, destinate reproducţiei, se pot procura din unităţile de hibridare, iar
masculii numai din unităţile de selecţie (rasă curată), prin intermediul “Asociaţiilor de creştere
a animalelor” constituite la nivel de judeţ sau zonal. În teritoriu, se pot înfiinţa ferme
specializate pentru producerea purceilor înţărcaţi (cu greutatea de 12-15 kg) sau a grăsunilor
(până la 20-30 kg) urmând ca alte unităţi să asigure creşterea şi îngrăşarea suinelor.
Fermele specializate pentru producerea purceilor înţărcaţi pot exploata 30-100 scroafe
şi 2-4 vieri de reproducţie, deci forţa de muncă a 1-2 familii. Raza de activitate a acestor
ferme (care livrează purcei la 12-15 kg), se poate limita la o comună, sau la 1-2 sate din
zonele bune cultivatoare de cereale.
Îngrăşarea suinelor se mai poate face în efective reduse, la nivel de gospodărie
particulară (10-15 capete), ca o activitate anexă, dar cu unele amenajări ale adăposturilor
(boxe, padocuri, alimentare cu apă şi canalizare). În cazul în care condiţiile permit condiţii
care ţin de evacuarea dejecţiilor şi de procurarea uşoară a hranei, efectivele pot fi mai mari, de
150-300 porci.
Furajele, specifice categoriei de vârstă, se procură prin asociaţii ale crescătorilor
individuali sau de la stat. Acestea constau din nutreţuri combinate, completate cu furaje
suculente pe timp de iarnă (cartofi, dovleci, sfeclă) şi masă verde pe timp de vară-toamnă
(lucernă verde).
Pentru eficientizarea creşterii, unităţile gospodăreşti pot procura premixuri de la
unităţile specializate, urmând ca cerealele să se producă sau să se procure pe plan local.
Prelucrarea furajelor se poate face cu ajutorul unor mori cu ciocănele de mică
capacitate şi omogenizatoare adecvate.
Foarte bune rezultate se înregistrează prin introducerea încălzirii electrice în
pardoseala boxelor de fătare-alăptare şi în boxele de creştere a purceilor înţărcaţi, care sporesc
indicii de producţie şi reduc pierderile.
Indicatorii de producţie se limitează între 200-250 grame spor mediu zilnic la tineret şi
între 350-450g la porcii graşi, aşa încât masa corporală de 100-110 kg se realizează la vârsta
de 280-290 zile (8,5-9,0 luni).
Prin acest sistem de creştere nu se asigură o ritmicitate constantă pe tot parcursul
anului în ceea ce priveşte livrarea porcilor pentru tăiere, dar constituie o activitate anexă
importantă la nivelul unei gospodării particulare sau asociaţii familiale.
162
8.3. Sistemul de exploataţie intensiv-industrial
Creşterea şi îngrăşarea suinelor în sistem intensiv-industrial constituie metoda cea mai

modernă de organizare şi de desfăşurare a activităţii de producţie în vederea obţinerii unor
cantităţi sporite de carne în condiţiile de rentabilitate.
Elementul principal, care dă caracterul industrial al producţiei, este fluxul tehnologic
ce asigură ritmicitate, constanţă şi sincronizare, indiferent de sector şi sezon.
Noţiunea de flux tehnologic înglobează un ansamblu de metode, procedee şi
operaţiuni care sunt înlănţuite într-o anumită ordine, respectând cerinţele organismului
animal, pentru care se folosesc o gamă largă de adăposturi, utilaje şi instalaţii.
În general, se urmăreşte valorificarea întregului potenţial biologic al suinelor, precum
şi utilizarea cât mai raţională a mijloacelor materiale şi a forţei de muncă.
8.3.1. Principiile organizatorice ale sistemului intensiv-industrial

Principiile organizatorice care au stat la baza adoptării sau acceptării sistemului
intensiv-industrial au fost: concentrarea, specializarea, intensivi-zarea, industrializarea şi
integrarea producţiei.
Concentrarea producţiei a avut şi are ca scop creşterea suinelor în unităţile cu
efective relativ mari, în care să se permită folosirea mai raţională a utilajelor, a instalaţiilor şi
a forţei de muncă. Totodată se reduc suprafeţele de teren agricol pentru construcţii şi scad
investiţiile specifice. Pentru ţara noastră, cele mai bune rezultate se înregistrează în unităţile
cu capacitate anuală de producţie între 30-60 mii porci graşi livrabili.
În cazul în care în apropiere sunt unităţi service pentru întreţinerea şi reparaţia
mijloacelor de transport şi a instalaţiilor şi fără a necesita construirea de căi separate de acces,
efectivele optime pot fi şi de 5000 porci livrabili anual (deci cu 250-260 scroafe de
reproducţie).
Principalele dezavantaje ale unităţilor cu efective mari sunt legate de eliminarea şi
prelucrarea dejecţiilor, care nu de puţine ori s-au dovedit a fi costisitoare, precum şi evitarea
sau limitarea unor epizootii.
Specializarea producţiei a apărut ca o necesitate în exploatarea suinelor, concentrând
eforturile într-o anumită direcţie, principală.
Sunt unităţi care au ca sarcină producerea de reproducători în rasă curată (scrofiţe sau
vieruşi), altele îşi aduc contribuţia la înmulţirea acestora, pe când altele produc hibrizi, după
schemele de încrucişare care au întrunit cele mai bune rezultate pentru zona respectivă.
Aceste unităţi au o răspândire mai mult zonală, fiind în concordanţă cu cerinţele pentru
procurarea de reproducători.
Majoritatea unităţilor cresc şi îngraşă suine pentru tăeire; acestea sunt amplasate cu
precădere în zonele cerealiere ale ţării, fiind organizate ca “Societăţi comerciale” cu capital
majoritar de stat.
În condiţiile privatizării, în viitor se preconizează înfiinţarea de unităţi zonale pentru
producera tineretului porcin înţărcat (până la 15 kg), urmând ca îngrăşarea să se efectueze în
ferme separate sau în asociaţii ale crescătorilor de animale, deci unităţi cu circuit deschis de
producţie.
163
Tot pe linia specializării trebuie menţionat că din totalul efectivelor de suine, circa 8%
îl reprezintă rasele curate (cu predominanţă Marele alb), iar cca 92% sunt metişi de diferite
grade.
Intensivizarea producţiei este un pricipiu foarte important şi care se apreciază prin
mai mulţi indicatori sintetici, cum ar fi: purcei obţinuţi pe scroafă/an, purcei înţărcaţi pe
scroafă/an, porci livraţi pe scroafă/an, carne în viu livrată pe m 2 construcţie utilă, consumul de
furaje (kg sau U.N.) pe tona de carne livrată în viu, consumul de furaj pe reproducător
(scroafă mediu furajată sau vier)/an, carne livrată pe oră-muncitor, carne livrată pe 1.000.000
lei investit etc.
Pentru toate acestea, trebuie să deţinem principalele date asupra potenţialului
productiv ale categoriilor de suine, în condiţiile ideale de întreţinere şi de alimentaţie, peste
care orice efort nu se mai justifică, deci limitele relative ale intensivizării.
Limitele biologice prevăzute de către CARMAN,G. (1969) ne arată că în această
direcţie mai este încă mult de făcut: o scroafă poate să crească până la 20 purcei la o singură
fătare; la porcii graşi se pot înregistra sporuri medii zilnice de cca. 1263 g, cu un consum de
numai 2,0 kg concentrate; proporţia de carne macră poate atinge 70% din greutatea carcasei
etc.
Indicatorii minimi prevăzuţi pentru unităţile de producţie din ţara noastră sunt de 18
purcei înţărcaţi pe an şi scroafă, cel puţin 1600 kg carne în viu livrate pe scroafă şi an, cel
mult 3,8 kg concentrate pentru 1 kg spor de creştere în greutate vie (între 1-100kg) şi cca.
70% carne în carcasă (+oase).
Industrializarea producţiei este acceptată foarte uşor la specia suine, putându-se
institui un flux tehnologic pe principii industriale, favorizată şi de activitatea de reproducţie
relativ constantă pe tot parcursul anului.
Industrializarea producţiei la suine permite: obţinerea de producţii de carne ridicate,
constante şi ritmice; mecanizarea şi automatizarea principalelor procese de producţie care
solicită efort fizic sporit; creşterea eficienţei economice prin sporirea productivităţii muncii şi
prin exploatarea raţională a reproducătorilor (inclusiv folosirea însămânţărilor artificiale).
Principalele caracteristici ale fluxului tehnologic sunt prezentate în continuare.
1. Unitatea funcţională este compartimentul, care din punct de vedere al mărimii (ca
spaţiu), a numărului de boxe, a organizării interioare, a dotării tehnice etc, diferă de la un
sector la altul, respectiv de la o categorie de suine la alta. Numai în sectorul de montă-gestaţie
unitatea funcţională este grupa de montă, care poate fi cazată în una sau mai multe boxe din
acelaşi compartiment.
În general, se are în vedere desfăşurarea normală a procesului de producţie, în
concordanţă cu cerinţele biologice ale tuturor categoriilor şi stărilor fiziologice ale animalelor.
2. Popularea şi depopularea compartimentelor se face pe principiul "totul plin-totul
gol", dându-se posibilitatea efectuării unor dezinfecţii riguroase şi eficace. Prin urmare, grupa
de montă va fi cazată într-un număr de boxe apropiate (pe cât posibil într-un compartiment),
care după o perioadă de folosire va fi eliberat, urmând a se face dezinfecţia în 3-5 zile. În mod
identic se procedează şi cu compartimentul de fătare, cu cel de creşă şi cu cel de îngrăşare.
3. Gruparea (lotizarea) animalelor se face pe stări fiziologice, pe categorii de vârstă
şi greutate corporală, pe sexe şi chiar pe tipuri de comportament şi destinaţie.
164
Gruparea animalelor are ca scop reducerea stărilor conflictuale, posibilitatea instituirii
de soluţii tehnologice relativ uniforme pentru furajarea şi asigurarea condiţiilor de viaţă la
nivelul cerinţelor optime medii (deci care nu ţin seama de individualitate).
4. Furajarea animalelor se face cu nutreţuri combinate, elaborate pe baza unor reţete
sau recepturi şi care ţin seama cerinţele specifice categoriei de suine, coroborate cu asigurarea
de celorlalte condiţii de mediu.
5. Acţiunile zootehnice, precum şi operaţiunile sanitar-veterinare, se efectuează în
ordinea cronologică, după programe şi grafice precise, cu un consum minim de forţă de
muncă şi în siguranţă deplină (în "covor").
6. Excluderea întâlnirilor, a suprapunerilor sau a încrucişărilor, pe fluxul tehnologic,
a diferitelor categorii sau grupe de animale.
7. Evitarea efectuării diferitelor acţiuni sau operaţiuni tehnice (montă, fătare,
înţărcare, creştere, îngrăşare etc) în alte verigi, sau spaţii, decât în cele prevăzute prin
tehnologia de producţie.
8. Exploatarea raţională a reproducătorilor, pentru sporirea fertilităţii şi pentru
folosirea spaţiului construit la întreaga capacitate şi utilizarea la parametri optimi a
instalaţiilor şi utilajelor.
În urma aplicării fluxului tehnologic în unităţile intensiv-industriale se pot înregistra
rezultate superioare faţă de alte sisteme de exploatăre a suinelor, concretizate prin 1600-1800
kg carne în viu anual/scroafă, cu un consum de cca. 5800 kg furaje combinate pe tona de
carne livrată (consumul tuturor categoriilor de suine).
Producţia de carne (în viu) realizată pe fiecare m 2 construit poate depăşi 180 kg,
justificând caracterul industrial.
Integrarea producţiei constituie principiul cel mai nou şi cu cea mai mare influenţă
asupra activităţii economice, sau a rentabilităţii unităţilor crescătoare de suine.
În concepţia integrării producţiei la suine, se evită orice intermediar, între producător
şi consumator, aşa încât beneficiul realizat să se regăsească în produsul finit, excluzându-se
pulverizarea acestuia la diferiţi intermediari.
Aceasta presupune parcurgerea perfect sincronizată a tutror verigilor fluxului
tehnologic, începând de la producerea purceilor sugari şi până la prelucrarea şi valorificarea
produselor proaspete sau a preparatelor solicitate de consumatorul uman.
Pe lângă acestea, marile unităţi intensiv-industriale trebuie să posede suprafeţe de
teren pentru cultivarea cerealelor necesare fabricării nutreţurilor combinate, abatoare proprii şi
chiar magazine pentru desfacerea produselor finite.
Integrarea în cadrul unităţilor crescătoare a unor ferme pentru cultivarea cerealelor şi
oleaginoaselor (mazăre, soia, etc.) constituie o acţiune de prim ordin, deoarece ponderea
cheltuielilor cu furajarea reprezintă între 60-80% din totalul cheltuielilor directe. În cazul în
care unitatea crescătoare posedă suprafeţe proprii de teren, sau se poate asocia cu unele ferme
vegetale, necesarul de concentrate se stabileşte anual, în funcţie de efectivul mediu furajat, pe
categorii de greutate şi pe stări fiziologice.
În unităţile intensiv-industriale cu efective mari, nutreţurile combinate se pot produce
şi în staţii proprii, având sub control calitatea materiilor prime şi competenţa personalului.
165
Tot pentru evitarea pulverizării beneficiarului realizat la diferiţi intermediari, se
recomandă existenţa şi funcţionarea de ateliere proprii pentru producerea de preparate pe bază
de carne de porc, inclusiv a punctelor de sacrificare a animalelor, toate autorizate legal.
Desfacerea de carne proaspătă de porc, sau de preparate, prin magazinele proprii din centrele
urbane sporesc considerabil rentabilitatea unităţilor crescătoare, dându-se posibilitatea
stăpânirii eficiente a mecanismului cerere-ofertă, caracteristic pieţei libere.
Pentru unităţile cu circuit închis se estimează consumarea unei cantităţi anuale între
7000-8000 kg concentrate pentru fiecare scroafă mediu furajată, de la care se scontează
livrarea a cca. 17 porci graşi anual (la 105 kg fiecare). În această cantitate intră cca. 1200 kg
concentrate pentru o scroafă, cca. 6500 kg pentru porcii graşi respectivi (380 kg x 17 porci) şi
cantităţi mai reduse pentru celelalte categorii aferente.
Pentru unităţile cu circuit deschis calculele se fac separat, stabilindu-se cca. 310 kg
nutreţuri combinate pentru îngrăşarea unui grăsun de la 25-30 kg la 101-105 kg (cca. 4,5 kg
consum specific), iar cca. 70 kg reprezintă consumurile pentru perioadele de sugar şi de
înţărcat.
În cazul unităţilor gospodăreşti, unde se poate institui o alimentaţie de tip suculent,
cantitatea de concentrate se poate diminua cu cca. 20% din total.
Structura plantelor cultivate se stabileşte în funcţie de cantităţile sau proporţiile
componentelor din raţie sau reţetă, pe fiecare categorie de animale în parte, rămânând să se
procure doar suplimentele P.V.M. specifice. În această variantă se realizează economii foarte
mari la transportul furajelor, la prelucrarea acestora şi se evită unele divergenţe în stabilirea
procentelor de transformare ale materiilor prime, precum şi însuşirea unor cote de beneficii
mai puţin meritate, de către intermediari. Această variantă de creştere şi îngrăşare este mai
rentabilă, chiar dacă unitatea trebuie să facă unele investiţii pentru utilaje şi cheltuieli în plus
de energie şi cu forţa de muncă proprie.
8.3.2. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie în

exploataţiile intensiv-industriale
Sistemul intensiv-industrial de creştere şi îngrăşarea suinelor la noi în ţară a fost
organizat încă din anul 1963 în sectorul de stat şi din anul 1970 în cel cooperatist.
În prezent, în ţara noastră, funcţionează sau sunt în conservare peste 148 unităţi
intensiv-industriale cu o capacitate anuală totală de îngrăşare de cca. 8,3 milioane animale,
din care 2,1 milioane au aparţinut asociaţiilor intercooperatiste.
Capacitatea anuală de îngrăşare pe unitate productivă este mai redusă în fostele
asociaţii intercooperatiste (între 15-30 mii porci) şi mai mare în fostele intreprinderi de stat
(între 60-150 mii porci graşi), cu unele excepţii în cazul marilor Combinate pentru producerea
şi industrializarea cărnii de porc (C.P.I.C.P. Timiş şi Ialomiţa), toate organizate în prezent ca
societăţi comerciale.
Capacitatea de creştere şi îngrăşare a unei unităţi intensiv-industriale este determinată
de spaţiile de cazare a animalelor (prin construcţiile sale), de maşinile şi instalaţiile din dotare
şi de numărul de reproducători, care constituie baza investiţiilor.
În funcţie de modul de utilizare şi scopul activităţii, construcţiile dintr-o unitate de tip
industrial se împart în două categorii:
166
- construcţii productive;
- construcţii anexe.
Construcţiile productive sunt spaţii care adăpostesc animalele şi unde au loc
principalele procese de producţie ca: reproducţia, creşterea şi îngrăşarea.
Aceste construcţii sunt sistematizate în 4 grupe, adaptate din punct de vedere
constuctiv şi funcţional la cele 4 sectoare de producţie:
- grupa construcţiilor (sau adăposturilor) pentru activitatea de montă-gestaţie, în care
sunt adăpostiţi vierii şi vieruşii de reproducţie, scroafele şi scrofiţele în pregătire pentru
însămânţări, scroafele şi scrofiţele gestante;
- grupa construcţiilor pentru activitatea din maternitate, în care sunt adăpostite
scroafele în timpul fătării şi în perioada de alăptare a purceilor până la înţărcare;
- grupa construcţiilor destinate activităţii de creştere a tineretului suin înţărcat, până
la greutatea de 25-30 kg;
- grupa construcţiilor pentru activitatea de îngrăşare-finisare, în care sunt adăpostiţi
porcii supuşi îngrăşării, până la greutatea de 105-110 kg, precum şi vierii şi scroafele
reformate.
Categoria construcţiilor anexe reprezintă spaţii construite pentru maşini, utilaje,
instalaţii etc, toate necesare servirii sectoarelor de producţie, precum şi clădirile social-
administrative, ateliere pentru preparate din carne etc.
Activitatea de producţie în unităţile industriale de creştere şi îngrăşare a porcilor,
precum şi în cele de producerea materialului de prăsilă se desfăşoară în 4 sectoare, după cum
urmează:
- I - sectorul de montă-gestaţie;
- II - sectorul de maternitate;
- III - sectorul de creşă;
- IV - sectorul de îngrăşare-finisare (sau de testare).
Fiecărui sector de producţie îi este caracteristică o anumită tehnologie de creştere şi
exploatare, care reprezintă un ansamblu de procedee şi operaţiuni pe faze şi care înlănţuite
compun fluxul tehnologic general (fig.57).
I II III IV
Scroafe Purcei
Tineret
gestante F\tare,
Mont\, al\ptare, Cre[tere ~ngr\[are
gesta]ie `n]\rcare `n]\rca]i tineret
Scroafe gr\suni
de 5-7 kg 25-30 kg
reproducere (35 -42 zile) (95-105 zile)
110 - 120 kg
20 -25 kg 105 - 110 kg
90 zile 240 - 250 zile
Cre[tere Livrare
tineret
pr\sil\ Exterior
[i
testare
Fig.57 Schema fluxului tehnologic într-o unitate de tip industrial
167
În general, sectoarele de producţie sunt organizate ca ferme separate, diferenţiate unele
de altele, mai ales în cazul sectorului de îngrăşare.
Construcţiile productive au denumirea de hale, care sunt împărţite în compartimente,
iar acestea în boxe cu diferite capacităţi de cazare.
Soluţiile constructive şi organizarea interioară a compartimentelor precum şi a boxelor
diferă de la o unitate la alta, imperativul general fiind asigurarea condiţiilor de mediu
adecvate, îmbinând cerinţele biologice ale organismului animal cu indicatorii economici
scontaţi.
Aşa de exemplu, pentru o unitate de tip industrial cu sarcina de livrare de 60.000 porci
graşi sunt necesare 4280 scroafe şi 128 vieri de reproducţie, la care
se mai adaugă 710 scrofiţe (între 30-110kg) şi 32 vieruşi necesari pentru înlocuirea
reproducătorilor reformaţi.
Fluxul tehnologic se desfăşoară în 25 construcţii (hale) productive, care asigură fătarea
(din 2 în 2 zile) a 42 de scroafe, fiind necesare însămânţările, în medie, a 62 de scroafe şi
scrofiţe (tot din 2 în 2 zile, tab.39).
Tabelul 39
Principalele acţiuni tehnice ale fluxului tehnologic
pentru o unitate de 60 mii porci anual
Nr.purcei Nr.de purcei
Nr.de scroafe Nr.de Nr.de porci
fătaţi, din înţărcaţi la Nr.de grăsuni
montate din 2 fătări, din livraţi la
2 în 2 zile fiecare 4 zile la fiecare 4 zile
în 2 zile* 2 în 2 zile fiecare 4 zile
** ***
62 R=60 42 400 705 675 660
C=70
Notă: * - procentul mediu de fecunditate este de 68%;
(R = sezon răcoros, C = sezon călduros);
** - prolificitatea este de 9,5 purcei/fătare;
*** - procentul de pierderi este de 17,7% de la naştere la livrare.
- Sectorul de montă-gestaţie, care este organizat ca fermă, asigură desfăşurarea

activităţii de producţie de producţie în 6 hale, din care 4 sunt destinate întreţinerii scroafelor
gestante, 1 hală pentru întreţinerea vierilor, efectuarea însămânţărilor şi formarea grupelor de
montă, iar 1 hală pentru creşterea scrofiţelor şi vieruşilor de înlocuire.
- În sectorul de maternitate, unde are loc fătarea scroafelor, alăptarea şi înţărcarea
purceilor, sunt în exploatare 3 hale, fiecare cu câte 8 compartimente. Compartimentele sunt
împărţite în 32-40 de boxe. În total sunt 24 de compartimente cu 840 boxe.
În condiţiile înţărcării purceilor la vârsta de 35 de zile, indicele de utilizare a boxelor
este de 8,3 pe an.
În permanenţă sunt pentru igienizare şi dezinfecţie un număr de 4 compartimente,
celelalte asigurând cazarea a 700 scroafe cu purceii respectivi.
- În sectorul creşă, sunt în exploatare 4 hale, fiecare cu câte 6 compartimente.
Numărul de boxe variază în funcţie de numărul de animale din boxă, care trebuie să fie de cel
mult 20 de suine, revenind în prima etapă (între vârstele de 35-75 zile) cca 7 animale pe m 2,
iar în etapa a doua (între vârstele de 75-105 zile) cca 4 animale/m2.
168
În condiţiile în care durata de staţionare este de 55 zile (între vârstele de 35 şi 90 zile)
indicele de utilizare a boxelor este de 6,3 serii/an.
În permanenţă sunt 2 compartimente pentru igienizare şi dezinfecţie; celelalte
compatimente asigurând cazarea a circa 9800 cap. tineret înţărcat.
- În sectorul de îngrăşare-finisare sunt 12 hale, fiecare cu câte 4 compartimente. În
condiţiile în care durata îngrăşării este de 140 zile (între vârstele de 90 şi 230 zile), indicele
de utilizare a boxelor este de 2,5 serii/an. În permanenţă sunt pentru igienizare şi dezinfecţie 2
compartimente, celelalte asigurând cazarea a circa 23300 porci.
Aşa cum s-a mai specificat, grupa de montă se formează din 2 în 2 zile şi este cazată în
mai multe boxe. În unităţile mai mari grupa de montă se formează zilnic, iar în cele cu
efective mai reduse la perioade mai mari: din 3 în 3 zile, din 5 în 5 zile şi chiar săptămânal,
dar montele să se efectueze, pe cât posibil, grupat.
Grupele de fătare corespund cu grupele de montă, luându-se în considerare variaţiile
individuale ale manifestării căldurilor, fecundităţii şi prolificităţii diferite, mai ales în funcţie
de sezonul montei.
Fătările grupate ale scroafelor, urmare a unor monte tot grupate, constituie un element
pozitiv în exploatarea femelelor, dându-se posibilitatea redistribuirii purceilor la scroafele
bune mame, urmând ca cele cu fătări nereuşite să fie dirijate din nou la montă, iar cele
necorespunzătoare să fie reformate şi apoi recondiţionate prin îngrăşare.
8.3.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive în

exploataţiile gospodăreşti
În condiţiile privatizării agriculturii în ţara noastră se impune o redimensionare a

fermelor de creştere a suinelor, ce vizează promovarea unor exploataţii de tip gospodăresc,
fără a se diminua nivelul de intensivizare a producţiei, în scopul sporirii rentabilizării
unităţilor în cauză. De asemenea, se va ţine cont şi de dimensionarea optimă a exploataţiilor
pentru utilizarea eficientă a cerealelor cultivate (sau procurate din zonă) şi folosirea raţională
a forţei de muncă (la nivelul unei familii) etc.
Avându-se în vedere aceste aspecte principale se consideră că o exploataţie
gospodărescă, pentru creşterea a 50 de scroafe sau îngrăşarea anuală de cca. 800 de porci, nu
atinge pragul de risc, atât din punct de vedere ecologic, cât şi sanitar-veterinar, dacă sunt
respectate tehnologiile de producţie.
În cele ce urmează se vor prezenta tehnologiile de producţie pentru exploatarea a 20
de scroafe-matcă cu activitate de reproducţie sezonieră, alături de o unitate cu 50 de scroafe-
matcă cu activitate în flux continuu de producţie.
În prima categorie intră exploataţiile din zonele cu posibilităţi mai modeste de
cultivare şi procurare a furajelor cerealiere, iar în a doua intră cele din zonele recunoscute ca
bune cultivatoare de cereale, dar apropiate de unii emisari naturali şi cu pante uşoare de teren,
inclusiv amenajarea adăposturilor deja existente în care s-au crescut alte animale de fermă.
169
8.3.3.1. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive

în exploataţiile extensive sezoniere cu 20 de scroafe-matcă
Pentru aceste exploataţii se propune o activitate de reproducţie sezonieră, în sensul că
montele se vor executa în perioada 15 noiembrie-15 decembrie pentru ciclul I de producţie şi
între 15 mai-15 iunie pentru ciclul II, aşa încât fătările se vor desfăşura între 10 martie-10
aprilie, respectiv între 8 septembrie-8 octombrie.
Eşalonarea fătărilor pentru ciclul I s-a făcut în ideea că produşii respectivi să se poată
sacrifica în perioadele decembrie-februarie, când cererea de carne de porc este sporită, iar
pentru ciclul II în sezonul estival.
Avându-se în vedere că fătările sunt grupate la cel puţin 16 scroafe şi scrofiţe pe
sezon, s-a pus problema utilizării şi a altor boxe pentru fătare-alăptare, apelându-se la unele
amenajări interioare a celorlalte tipuri de boxe pentru satisfacerea unui confort minim (prin
amplasarea de bare de protecţie, instalarea de microeleveuze în primele 5-6 zile de la fătare,
amenajarea temporară a unui spaţiu de refugiu pentru purcei etc.).
Pentru acest tip de exploataţie se indică posibilitatea colectării purinului prin rigole şi
canale spre bazinul de decantare, iar partea solidă să fie încorporată în aşternutul din paie şi
transportată zilnic la platformele de gunoi de grajd (în straturi alternânde cu bălegarul de la
rumegătoare).
Este indicat ca, la boxele din îngrăşătorie, pardoseala să fie compactă pe 60% din
suprafaţă, iar 40% alcătuită din grătar de beton armat, sau bare din fier brut cu diametrul de 8-
10 mm şi fantele de 15 mm (boxele să se poată utiliza şi pentru tineretul porcin de peste 25
kg).
Pentru exploatarea eficientă a animalelor se indică un adăpost pentru scroafele
lactante şi creşterea purceilor până la greutatea acestora de 25 kg şi altul pentru vieri, scroafe
gestante, scrofiţe şi porci graşi; toate având montate prize electrice (instalate pentru fiecare
boxă). La fiecare 10 m2 adăpost se prevede un coş de ventilaţie de 0,5/0,5 m, confecţionat din
tablă zincată (de 0,6-0,8 mm) şi protejate cu panouri din bare de oţel (în boxele de îngrăşare şi
de gestaţie).
Toate hrănitorile se vor amplasa în zonele compacte ale boxelor, spre aleea de
serviciu, fiind confecţionate din plăci de beton armat (troci), pentru scroafele lactante, vieri
şi cele gestante, iar pentru tineret înţărcat şi porci graşi din dulapi de beton armat (ca
jgheaburi).
Adăparea categoriilor adulte se va face prin compartimentarea trocului (1/3 din
lungimea acestuia), iar pentru tineret şi porci graşi cu adăpători tip pipă, amplasate în colţurile
boxei şi deasupra grătarului.
Igienizarea boxelor se va face prin extragerea zilnică a aşternutului umed şi murdar
pentru scroafe şi vieri, iar la tineret şi porcii graşi prin utilizarea razului cu foarte puţină apă.
Pentru o mai bună sistematizare a acţiunilor din acest tip de exploataţie, prezentăm, în
sinteză, efectivele de animale care se vor exploata, principalii indicatori tehnici de reproducţie
şi de producţie posibili de realizat şi spaţiile de cazare pentru animale din stoc.
A. Efectivele care se vor exploata:
- scroafe-matcă - 20 cap.;
- scrofiţe de înlocuire - 8 cap.;
- vieri de reproducţie - 2 cap.
170
B. Indicii de reproducţie preconizaţi:
- 2 fătări pe scroafă pe an;
- fecunditatea - 80%;
- prolificitatea - 9 purcei/fătare;
- înlocuirea scroafelor - 35%;
- înlocuirea vierilor - 50%.
C. Indicii tehnici şi de producţie:
- pierderi de la fătare la înţărcare - 15%;
- pierderi de la înţărcare la livrare - 5%;
- perioada de alăptare - 42 zile;
- perioada de creşă - 63 zile;
- perioada de îngrăşare - 140 zile;
- perioada de refacere a scroafelor după
înţărcarea lor - 15 zile;
- durata dezinfecţiei după înţărcarea
purceilor - 5 zile;
- greutatea medie a purceilor la înţărcare - 7 kg;
- greutatea medie a grăsunilor - 25 kg;
- greutatea medie la livrare - 105 kg.
D. Producţii preconizate:
- purcei obţinuţi pe serie (16 scroafe+6 scrofiţe) - 200 cap.;
- purcei înţărcaţi, pe serie - 170 cap.;
- grăsuni pentru îngrăşare, pe serie - 160 cap.;
- porci graşi livraţi, pe serie - 155 cap.;
- carne livrată pe serie (155x105 kg/cap) - 16,2 tone;
- carne livrată pe an (310 porci şi 6 reproducători
adulţi reformaţi) - 33,0 tone.
E. Spaţii de cazare pentru animalele din stoc:
- numărul de boxe pentru vieri (2,5x2,0 m) - 2;
- numărul de boxe pentru montă (2,5x3,0 m) - 2;
- numărul de boxe pentru scroafe lactante, gestante
şi în aşteptare (2,5x3,0 m, a câte 4 animale în boxă,
dar care se pot amenaja individual pentru fătare) - 6;
- numărul de boxe pentru vieruşi - 1;
- numărul de boxe pentru purceii înţărcaţi (2,5x3,0 m,
a câte 17 purcei/boxă, cu 0,35 m2/purcel, care se
pot amenaja şi pentru fătarea scroafelor) - 4;
- numărul de boxe pentru întreţinerea diferenţei de porci
graşi (2,5x3,0m, a câte 8 animale/boxă, cu 0,8 m2/porc) - 10.
Cu privire la utilizarea raţională a spaţiului construit, consemnăm faptul că numai
boxele pentru cazarea vierilor şi a porcilor graşi sunt destinate special acestor categorii (2+10
boxe), celelalte asigură parcurgerea perioadelor de aşteptare pentru montă, a gestaţiei şi a
lactaţiei scroafelor, precum şi întreţinerea tineretului înţărcat până la greutatea aceastora de 25
kg şi parţial a porcilor graşi.
171
De asemenea, dimensionarea oarecum uniformă a boxelor, de 2,5 x 3,0 m, s-a făcut în
ideea compartimentării mai uşoare a unui adăpost “standard”, cu lăţimea de 12 m (3 linii de
boxe a 3 m fiecare şi a 3 alei de serviciu de 1 m).
Mai menţionăm că, reforma scroafelor adulte se va efectua odată pe an, după
înţărcarea purceilor rezultaţi din fătările de primăvară (în luna august) şi înlocuirea acestora
cu cele 6 scroafiţe.
8.3.3.2. Activitatea de producţie pentru exploataţiile gospodăreşti cu

flux continuu şi un efectiv de 50 de scroafe-matcă
Activitatea de producţie se va desfăşura în mod relativ constant, pe tot parcursul
anului, apelându-se la formarea grupelor de montă, (care cuprind un număr variabil de
scroafe) din care vor rezulta grupele de fătare, (care cuprind un număr constant de animale,
aşa încât transferările să se facă ritmic şi în număr aproximativ egal de tineret spre sectoarele
de creşă şi apoi de îngrăşătorie. Perioada de formare a grupelor de montă, respectiv de fătare,
este de 10 zile, deci 37 grupe pe an.
În această situaţie, exploataţia va trebuie să-şi construiască sau să-şi amenajeze
următoarele sectoare de producţie: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi de îngrăşătorie, cu
compartimentele şi boxele necesare unei bune desfăşurări a fluxului tehnologic.
Pentru o bună protecţie sanitar-veterinară se indică un adăpost pentru sectoarele de
maternitate şi creşă (care solicită instalaţii de încălzire generale şi locale) şi un alt adăpost
pentru montă-gestaţie şi îngrăşătorie, sau separarea acestora printr-o cameră (culoar) de
legătură. Pentru protejarea mediului înconjurător se indică şi colectarea purinului în bazine
centrale, iar dejecţiile solide să fie colectate manual şi dirijate spre platforma de gunoi,
împreună cu cele provenite de la rumegătoare, deci utilizabile (după fermentare) ca
îngrăşăminte naturale, mai ales pentru terenurile calcaroase.
Deoarece efectivele sunt ceva mai mari decât în varianta anterioară, se indică
specializarea şi chiar separarea activităţii de producţie: pentru producerea purceilor
înţărcaţi şi creşterea acestora până la greutatea corporală de cca. 15 kg şi separat, pentru
creşterea şi îngrăşarea porcilor graşi (între 15-105 kg).
Unităţile specializate în producerea de purcei înţărcaţi sunt preferate în zonele colinare
şi uneori submontane, ele deservind mai multe sate şi comune, urmând ca, continuare,
creşterea în şi îngrăşarea să se facă în gospodăriile populaţiei, cu efective între 5-15 porci
graşi.
În zonele bune cultivatoare de cereale, unde sunt organizate şi asociaţii agricole
vegetale, se indică organizarea de îngrăşătorii cu efective între 500-800 porci livrabili pe an,
care îşi pot procura premixuri şi alte concentrate de la unităţile cu profil evitându-se
transporturile de la mare distanţă. În această situaţie hrănirea animalelor trebuie să se facă cu
nutreţuri combinate, sau amestecuri furajere, pentru fiecare categorie de animale în parte.
Datorită activităţii de producţie permanente, în aceste exploataţii, forţa de muncă este
utilizată mai raţional, beneficiindu-se din plin de intensivizarea producţiei, toate asigurând o
rentabilitate crescută.
Pentru planificarea cheltuielilor materiale pe fiecare sector de producţie se vor întocmi
fişe tehnologice pentru scroafe şi vieri şi separat pentru tineretul înţărcat, porci graşi şi
172
tineret de reproducţie (animale procurate de la firme producătoare de material de prăsilă),
constând din scrofiţe metise F1 (LxMA) şi vieruşi din rasele paterne.
Prin însumarea tuturor cheltuielilor din aceste fişe, a cotelor sau a ratelor de beneficii
pe fiecate sector, se pot estima costurile de producţie şi apoi preţurile de cost pentru un purcel
înţărcat (sau a 1 kg greutate vie), a unui grăsun (de cca. 25 kg) şi a unui porc gras (sau a 1 kg
greutate vie).
În continuare, prezentăm un model de întocmire a unei tehnologii de producţie pentru
o exploataţie care posedă un efectiv matcă de 50 scroafe, 15 scrofiţe de înlocuire şi categoriile
aferente sau rezultate din activitatea de reproducţie, care uşurează foarte mult urmărirea
realizării indicilor tehnici şi de producţie, inclusiv compartimentarea adăposturilor şi
exloatarea eficientă a unor rase sau grupe de metişi.
Efectivele de pornire sunt: 50 cap. scroafe de reproducţie, 2 vieri, 15 scrofiţe de
înlocuire şi 1 vieruş, cu specificarea că reforma este de 30,0% la scroafe şi 50% la vieri,
procentul de fecunditate este de 80% în sezonul răcoros şi 70% în cel călduros, iar ceilalţi
indici de reproducţie se menţin ca la varianta anterioară.
Mai menţinăm că, din cele 15 scrofiţe de înlocuire, 8 posedă greutatea corporală între
70-90 kg, deci se pot dirija la montă în următoarele 2 luni, aşa încât efectivul matcă potenţial
este de 58 de femele.
Cu privire la evoluţia stării fiziologice la scroafe şi scrofiţe, se constată că, în
condiţiile în care grupele de fătare se succed decadal (din 10 în 10 zile), mărimea acestora este
de 3 scroafe (sau 9 scroafe/lună), iar mărimea grupei de montă variază ca număr între 4
femele în sezonul răcoros şi 5 în cel călduros (influenţează procentul de fecunditate din
perioada respectivă).
Pe total an, trebuie să se efectueze un număr de 316 monte pentru a asigura gestaţia la
158 femele, deci se pot asigura de către 2 vieri de reproducţie (potenţial 366 de monte).
Numărul de fătări anuale este de 111 cu 999 purcei fătaţi şi 851 purcei înţărcaţi.
Cu privire la asigurarea spaţiilor de cazare, în sectorul de montă-gestaţie se indică
amenajarea a 6 boxe comune, cu 9-12 animale în fiecare boxă şi cu dimensiunile de 3x5 m
(deci 4 boxe de femele gestante, 1 boxă de refacerea scroafelor şi 1 de aşteptare a montei), sau
8 boxe pentru 6-12 animale de 3x4 m. În acest sector mai sunt necesare 3 boxe pentru vieri şi
vieruşi şi 2 boxe pentru efectuarea montelor. Este de preferat ca boxele pentru vieri şi cele cu
scroafe în aşteptarea montei să fie prevăzute cu padocuri exterioare.
În sectorul de maternitate sunt prevăzute 12 boxe de fătare-alăptare, cu dimensiunile
de 1,5x2,0, când soluţia constructivă este adaptată din unităţile industriale, sau de 3,0x2,5 m
pentru cele gospodăreşti.
Se mai menţionează că, montele trebuie să fie grupat, în cel mult 2-3 zile, din decada
respectivă, aşa încât şi fătările să se desfăşoare în bloc, permiţând regruparea purceilor pe
scroafe, după perioada colostrală.
Se va avea în vedere ca numărul de femele (scroafe şi scrofiţe) din boxele de aşteptare
să nu scadă sub efectivul optim în aşteptare (Ef.o.a.), deci să dirijăm (decadal) numărul de
monte prevăzute pentru afluirea corespunzătoare în sectorul de maternitate, toate în vedera
obţinerii unui număr de purcei constant, a exploatării raţionale a 1-2 muncitori, a utilizării
judicioase a spaţiilor construite şi a aprovizionării ritmice cu furaje combinate.
173
În exemplul dat, efectivul optim în aşteptare nu trebuie să fie mai redus de 9 femele în
sezonul răcoros (r) şi 11 în cel călduros (c), după formula:
Mg. m
Ef.o.a. = 21 P. f . g. , în care: M.g.m. (r) = 9 şi M.g.m. (c) = 11.
Toate aceste date vor fi introduse în "Fişa tehnologică pentru scroafe şi vieri", pe luni
şi categorii de animale, alături de necesarul de furaje, de forţa de muncă, de alte servicii
pentru transport, prelucrare, tratamente şi valoarea producţiei nedeteminate, din a căror
prelucrare rezultă preţul de cost al unui purcel înţărcat, sau a 1 kg greutate vie.
Cu privire la tehnologia de producţie pentru tineretul porcin înţărcat se
consemnează că decadal intră în sectorul de creşă un număr de 23 de animale (69 pe lună),
totalizându-se pe an 828 capete. Pentru întreţinerea acestor animale sunt necesare 7 boxe, în
care să fie cazate între 21 şi 23 de capete, cu dimensiunile de 2,5x3,0 m. Sporul mediu zilnic
preconizat pentru tineretul înţărcat între 6 şi 25 kg, este de 310 g. Pentru extragerea purceilor
insuficient dezvoltaţi corporal se mai rezervă 1 boxă cu aceleaşi dimensiuni. Soluţia
constructivă pentru boxele din creşă este cea indicată în unităţile industriale, deci cu o zonă
încălzită electric în pardoseală (cca. 1m2), sau cu pardoseala din cărămidă dublu presată şi
aşezată pe cant. Hrănitorile se vor confecţiona din
plăci de beton armat, sau din tablă zincată cu grosimea de 2 mm şi compartimentarea
jgheabului cu bare din oţel.
Pentru porcii graşi se indică amenajarea a 15 boxe şi 1 rezervă cu dimensiunile de
4,0/4,0 sau 3,0/5,0 m, cu 60% zonă compactă a pardoselei (din beton) şi 40% din grătar, (cu
lăţimea barelor de 7,0 cm şi fantele de 2,0 cm).
Pentru tineretul de reproducţie se indică amenajarea a 2 boxe cu dimensiunile de
2,5x3,0 m şi aceleaşi caracteristici pentru pardoseală.Atât pentru porcii graşi, cât şi pentru
tineretul de reproducţie (scrofiţe de înlocuire), este indicat ca hrănitorile să fie confecţionate
din plăci de beton armat, cu marginea superioară a jgheabului prevăzută cu cornier (pentru
rezistenţă şi sudarea barelor de oţel necesare compartimentării jgheabului).
Rezultă că, în cazul în care unitatea este specializată pentru producerea purceilor
înţărcaţi, se scontează, (de la 50 de scroafe şi 8 scrofiţe), pe 850 purcei, iar dacă se continuă
creşterea şi îngrăşarea acestora, pe 800 de porci la 105 kg/animal. Producţia totală de carne se
estimează la 86,5 tone (800x105 kg şi 16x160 kg).
Prezentăm în sinteză numărul de boxe necesare şi justificarea spaţiului construit sau
amenajat pentru cele 2 variante din exploataţiile gospodăreşti, remarcând că, în cazul
activităţii sezoniere de reproducţie, sunt necesare mai multe boxe (raportate la efectivul-matcă
exploatat), şi care trebuie să fie amenajate, în sezonul de fătare, în boxe de fătare-alăptare.
Analizând datele din tabelul 41 se poate constata că, în varianta în care se practică un
flux continuu de producţie, producţia de carne livrată pe o scroafă mediu furajată este mai
mare cu 6,0%, iar investiţia specifică pentru 1m 2 construit (sau amenajat) este mai redusă cu
39%, ceea ce justificată exploatarea animalelor în varianta cu 50 de scroafe.
174
Tabelul 41
Spaţiile de cazare necesare pentru exploataţiile extensive
Numărul de boxe şi suprafaţa acestora la varianta:
Categoria de animale cu 20 suprafaţa cu 50 suprafaţa
scroafe boxei scroafe boxei
Vieri 2 7,5 2 7,5
Vieruşi 1 7,5 1 7,5
Boxe pentru montă 2 7,5 2 7,5
Scroafe lactante 6 7,5 12 3,0
Scroafe gestante 6 7,5 4 15,0
Scroafe în aşteptare - - 2 15,0
Scrofiţe de înlocuire 1 7,5 2 7,5
Tineret înţărcat 4 7,5 8 7,5
Porci graşi 10 7,5 16 15,0
TOTAL 32 255,0 48 478,0
Carne livrată (t) 33,0 x 86,5 x
Carne livrată/scroafă (kg) 1650 x 1730 x
Carne livrată/m2 construcţie (kg) x 129 x 180
175
CAPITOLUL 9
FURAJELE ŞI INFLUENTA LOR ASUPRA

PRODUCTIILOR LA SUINE
9.1. Furajele utilizate în hrana suinelor şi influenţa lor

asupra producţiilor
Problematica alimentaţiei suinelor este foarte complexă, constituind unul dintre

factorii externi cu cea mai mare influenţă asupra performanţelor de reproducţie şi producţie, a
calităţii carcaselor şi a sănătăţii animalelor. În acest context, considerăm utilă prezentarea
furajelor sau a componentelor care se utilizează în raţiile de hrană la această specie, alături de
factorii interni şi externi care influenţează indicatorii menţionaţi mai sus, punându-se un
accent deosebit pe categoria de porci graşi, care solicită, cele mai mari cantităţi de furaje, iar
prin modul de îngrăşare se hotăreşte calitatea cărnii şi grăsimii şi care utilizate judicios
asigură rentabilitatea crescătoriei.
Aparatul digestiv la suine prezintă o serie de particularităţi morfologice şi fiziologice
care determină o digestie specifică, încadrând această specie în categoria animalelor
omnivore. Aparatul digestiv al suinelor este mai adaptat pentru utilizarea nutreţurilor
concentrate, deşi cantităţi limitate şi de alte furaje pot fi incluse în raţiile de hrană.
Prin urmare, utilizarea diferitelor furaje este determinată, în primul rând, de
particularităţile de ordin morfo-fiziologic şi, în al doilea rând, de o serie de condiţii tehnice şi
economice.
În acest context, se au în vedere următoarele aspecte:
 furajele (alături de posibilităţile de asigurare cu nutreţuri) trebuie să fie de bună calitate
şi în cantităţi suficiente;
 costurile de producţie ale furajelor trebuie să asigure rentabilitatea unităţii crescătoare;
 tehnologia de preparare trebuie să concorde cu utilizarea eficientă a furajului de către
animal şi cu posibilităţile reale din unitate (măcinare, granulare, fermentare, tocare etc.);
 tehnologiile de administrare şi de distribuire trebuie să ţină seama de sistemul de
creştere şi de exploatare, condiţionate la rândul lor de posibilitatea de mecanizare şi de
automatizare;
 tehnica furajării trebuie să concorde cu scopul producţiei, adică cu destinaţia finală
(sacrificare, reproducţie, prelucrarea carcaselor în preparate speciale etc.).
În cele ce urmează se vor trata, pe scurt, principalele categorii de furaje care se
utilizează, sau se pot utiliza în alimentaţia suinelor, punându-se accent pe influenţa acestora
176
asupra performanţelor creşterii unei categorii sau alta, alături de modul cum aceste furaje au
implicaţii asupra calităţile cărnii şi grăsimii animalelor sacrificate.
De asemenea, se va ţine cont şi de unele aspectele pozitive ce se pot aduce activităţii
de reproducţie (prin utilizarea făinii de lucernă, a ovăzului etc.) şi chiar asupra sănătăţii (prin
administrarea suplimentară de orz şi ovăz prăjite). Alte amănunte cu privire la cantităţile şi
proporţiile optime ale diferitelor furaje sau componente, din raţii şi reţete precum şi tehnica de
administrare şi de distribuire a lor se vor prezenta (la categoriile respective) în partea a doua a
cursului.
9.1.1. Furajele concentrate

În această categorie intră furajele care înglobează într-un volum redus o valoare
nutritivă ridicată şi care corespund cel mai bine cerinţelor specifice ale suinelor.
Cerealele şi leguminoasele cultivate deţin ponderea, mai ales pentru condiţiile
pedoclimatice din ţara noastră.
Porumbul are ponderea cea mai mare dintre cereale în alimentaţia speciei suine.
Porumbul se utilizează în hrana acestei specii sub formă măcinată, granulaţia trebuind să fie
medie, cu excepţia purceilor sugari unde trebuie să fie fină spre medie.
Făina de porumb este consumată cu plăcere de către toate categoriile de porcine, dar în
anumite proporţii. Are o valoare energetică ridicată, de circa 3360 Kcal EM/kg şi între 1,1-1,3
UN. Posedă însă un conţinut redus de substanţe proteice (între 7,0-10,0% P.B.) cu valoarea
biologică scăzută, ca urmare a proporţiilor reduse de lizină (sub 0,3%%) şi de triptofan
(0,07%).
Făina de porumb este componentul principal energetic pentru fabricarea nutreţurilor
combinate la porcine; valoarea biologică a proteinei putându-se echilibra prin utilizarea în
amestecuri a concentratelor proteice şi chiar a aminoacizilor sintetici. La categoriile adulte se
pot utiliza şi ştiuleţi de porumb depănuşaţi şi măcinaţi, în anumite proporţii.
Utilizarea făinei de porumb în exces, la finisarea îngrăşării, determină la porcii graşi
obţinerea unor carcase mai grase, cu slănină “moale” sau lipsită de consistenţă, pe lângă
valorificarea mai slabă a hranei.
Consistenţa redusă a slăninei se datoreşte fixării, în proporţii mai mari, a acizilor graşi
nesaturaţi.
Cultivarea rentabilă a porumbului, în cantităţi suficiente, condiţionează eficienţa
economică a creşterii suinelor.
Orzul este considerat, pentru multe ţări europene, ca furajul cel mai adecvat pentru
hrănirea porcilor. În hrană se administrează numai sub formă măcinată, cu granulaţia medie,
având cca. 2910 Kcal EM/kg, cca. 1,12 UN şi cca. 10,0 % P.B.B. (0,4% lizină).
Porcii hrăniţi cu orz produc carne şi grăsime cu calităţi foarte bune şi cu
conservabilitate ridicată.
Orzul este preferat şi bine tolerat de purceii înţărcaţi, precum şi de celelalte categorii
de suine, cu condiţia ca acesta să fie omogenizat cu alte componente mai bogate în substanţe
proteice. La purceii sugari şi la cei înţărcaţi excesul de celuloză se diminuează prin cernerea
făinii de orz înainte de formarea amestecului, sau prin prăjirea boabelor, în cazul utilizării la
177
purceii cu stări de diaree (cărbunele rezultat din arderea parţială a paleelor are o mare putere
de absorbţie a gazelor de fermentaţie, nedorite).
Utilizarea de raţii pe bază de orz şi lapte ecremat produce o carne de calitate
superioară, o slănină albă şi consistentă, specifice pentru producţia de bacon.
Făina de orz, în combinaţie cu cartofii fierţi şi terciuiţi utilizaţi în hrana porcinelor,
asigură producerea, de carne şi grăsime de calitate. Orzul nu se introduce în raţie în primele 2-
3 săptămâni de la recoltare, datorită conţinutului ridicat în hordeină. Hrănirea suinelor cu
proporţii ridicate de orz poate produce ulcere gastrice, mai ales când granulaţia este mare.
Ovăzul este un furaj bogat în substanţe nutritive uşor digestibile, având circa
2720 Kcal EM/kg şi cca. 11,0% P.B. (0,4% lizină). În reţetele destinate tineretului porcin,
ovăzul se macină şi apoi se separă paleele, prin cernere, deoarece acestea au un conţinut
ridicat în celuloză.
Ovăzul se recomandă pentru hrana reproducătorilor masculi, deoarece stimulează
spermatogeneza şi sporeşte apetitul sexual. La femele, stimulează apariţia căldurilor şi
creşterea producţiei de lapte; aceste efecte sunt atribuite conţinutului său mai ridicat în colină.
La categoriile de suine adulte nu este necesară separarea paleelor.
Nu se recomandă în finisarea îngrăşării, deoarece reduce din calităţile grăsimii şi chiar
ale cărnii.
Grâul se administrează în hrana suinelor când cantităţile întrec cererea pentru
consumul uman. Valoarea energetică este de cca. 3280 Kcal EM/kg şi 1,23 UN, iar conţinutul
în proteină de cca. 9,8% P.B.D.
Se administrează numai sub formă măcinată, cu granulaţie medie spre mare, în
combinaţie cu alte cereale din componenţa nutreţurilor combinate. Soiul triticale
(încrucişarea dintre grâu şi secară) corespunde mai mult hrănirii suinelor, putând substitui
parţial porumbul din raţie.
Îngrăşarea suinelor cu raţii pe bază de grâu determină carcase de calitate bună. În
multe ţări se cultivă grâu cu destinaţie specială pentru furajare, care posedă o calitate medie a
glutenului şi la un cost mai scăzut.
Secara se utilizează în hrana porcilor, mai ales în zonele pretabile acestei culturi (în
general nordice). Făina de secară cu granulaţia medie conţine cca. 3190 Kcal EM/kg, 1,20 UN
şi 7,70% P.B.D.
Raţiile de hrană pe baza acestei cereale determină carne şi grăsimi de bună calitate.
Proporţiile de secară din reţete nu trebuie să depăşească 25-30%, deoarece poate provoca
accidente, cum sunt: deranjamente respiratorii şi nervoase, stări de diaree şi unele eczeme.
Sorgul este o cereală cultivată pe suprafeţe relativ reduse în ţara noastră, însă are
tendinţa de extindere, mai ales în zonele secetoase, înlocuind parţial porumbul din raţiile de
hrană, însă numai pentru suinele adulte şi cele la îngrăşare. Făina de sorg conţine cca.
3290 Kcal EM/kg, 1,16 UN şi cca. 9,0% P.B. (0,2% lizină). Boabele de sorg trebuie să fie
bine maturate în momentul preluării lor şi numai după aceea să fie introduse în reţetele de
fabricaţie a nutreţurilor combinate.
Soia este o leguminoasă ce se cultivă pe suprafeţe din ce în ce mai mari la noi în ţară,
oferind cantităţi crescute de proteină/ha. Boabele de soia se indică a fi tratate termic înainte de
introducerea în raţiile de hrană. Cea mai bună utilizare este sub formă de soia toastată, care
conţine cca. 4030 Kcal EM/kg şi cca. 34,5% P.B. (2,4% lizină).
178
De menţionat că, digestibilitatea proteinei brute din soia atinge 90%, faţă de mazăre,
cu 87% şi de grâu, cu 86%.
Raţiile de hrană pe bază de soia determină carcase de calitate medie, însă completeză
necesarul de substanţe proteice la categoriile de suine în creştere (şi care sunt furajate cu
cereale, în special porumb).
Soia sub formă de boabe măcinate (ca atare), nu trebuie să depăşească 4% din raţie,
deoarece duce la scăderea sporului în creştere, iar la scroafe poate produce vomismente.
Este indicat ca în procesul de măcinare soia să se amestece cu boabe de porumb, ambele bine
uscate, evitându-se astfel aderarea la sitele de separare ale morilor.
În alimentaţia porcilor graşi, în S.U.A. se prevăd, pentru fiecare 1000 kg carne de
porc, cca. 66 kg soia (necesară pentru completarea proteinei şi a vitaminelor din raţii).
Mazărea furajeră se administrează în hrana suinelor sub formă de uruială, producând
carne gustoasă, dar de culoare închisă, însă grăsimea este foarte consistentă. Mazărea este
considerată pentru suine ca un furaj concentrat proteic, care conţine o valoare de 1,28 UN,
3400 Kcal EM.kg şi cca. 23% P.B. (cu 1,6% lizină).
Mazărea este indicată pentru reţetele de nutreţuri combinate destinate hrănirii
purceilor sugari şi înţărcaţi, deoarece este indemnă la micotoxine şi mai completă în vitamine
decât şroturile de soia.
Cele mai bune rezultate se înregistrează când se administrează tratată termic sau
barotermic, în proporţie de cel mult 13% din amestec (cea netratată conţine factori
antinutritivi). Mazărea netratată termic nu se indică în hrana tineretului până la vârsta de 60
zile. Pentru tineretul porcin cantităţile zilnice maxime (dar tratate), pot fi de 500 g, iar la
îngrăşare până la 20% din raţie.
9.1.2. Furajele proteice de origine vegetală

Furajele proteice de origine vegetală sunt subprodusele industriale rezultate, în general
de la industria alimentară, sunt utilizate pentru echilibrarea proteică a raţiilor de hrană, alături
de sporirea palatabilităţii şi uneori pentru uşurarea procesului tehnologic de fabricare a
nutreţurilor combinate. Utilizarea lor în hrana suinelor contribuie la rentabilizarea
crescătoriilor, ca urmare a costurilor reduse.
Tărâţele de grâu sunt utilizate fie ca atare, fie în componenţa nutreţurilor combinate,
la toate categoriile de suine. Ele au un conţinut moderat în proteine, de peste 15,8% P.B., sunt
bogate în fosfor, care alături de alte substanţe nutritive favorizează producţia de lapte a
scroafelor, iar faptul că au conţinut mai ridicat în fibre, asigură un tranzit normal în tubul
digestiv.
Tărâţele de grâu au capacitatea de a absorbi uşor lichidele (de cca. 3-4 ori faţă de
greutatea lor), iar prin fermentare se obţin cantităţi însemnate de vitamine din complexul B, în
special vitamina B12 (foarte necesară în creşterea tineretului).
Şroturile de floarea soarelui reprezintă un furaj bogat în proteină, dar cu un conţinut
scăzut în lizină şi ridicat în vitaminele din complexul B.
Conţinutul în EM este de 3050 Kcal/kg, valoarea nutritivă de 0,80 UN, iar conţinutul
în proteină de cca. 38,6% P.B. (cu 1,6 % lizină şi 0,5% triptofan).
179
Tabelul 43
Valoarea nutritivă medie a furajelor ce se folosesc în hrana suinelor
S.U. UN/kg P.B. Lizină Calciu Fosfor
Denumirea furajului
g/kg produs g/kg g/kg g/kg g/kg
Nuteţuri verzi şi suculente
Lucernă în îmbobocire 152 0,13 40 2,0 3,5 0,5
Trifoi în îmbobocire 160 0,18 31 1,4 3,4 0,6
Cartofi 231 0,28 16 - 1,2 0,6
Sfeclă furajeră 130 0,12 11 - 0,3 0,3
Morcovi 130 0,15 12 - 0,6 0,4
Dovlecei 100 0,11 13 - - -
Concentrate cultivate şi industriale
Porumb fără pănuşi
620 0,77 62 - 1,8 0,9
(8% CB)
Porumb hibrid 860 1,20 82 2,0 0,2 2,3
Orz 860 1,10 100 3,0 1,3 3,0
Ovăz 870 1,00 112 4,0 1,7 4,4
Grâu 870 1,23 120 3,0 0,5 3,5
Sorg 870 1,16 100 2,0 0,4 3,0
Tărâţe grâu 860 0,77 140 5,4 1,4 10,0
Şrot soia calitatea a III-a 880 1,10 405 24 2,6 7,2
Şrot soia calitatea a I-a 880 1,15 480 20 2,2 7,0
Şrot soia calitatea a II-a 880 1,10 430 27 2,5 7,2
Şrot fl.soarelui tip A 910 0,79 390 11,7 4,0 10,0
Şrot fl.soarelui tip B 910 0,79 360 12,9 3,0 10,0
Făină carne tip 50 900 1,16 500 26 100 45
Făină subproduse păsări 900 1,16 500 27 30 17
Făină carne-oase 900 1,05 250 14 150 100
Făină peşte 900 1,09 650 44 60 33
Lapte praf degresat 920 1,42 334 26 13 10
Zară praf 920 1,30 325 22,4 13 9,6
Făină sânge 900 1,30 800 24,0 2,8 2,2
Zer proaspăt 70 0,09 9,0 - - -
Zară proaspătă 90 0,14 34 - - -
Drojdie furajeră Torulla 900 1,08 420 32 5 16
Drojdie din parafine 940 1,08 505 33 5 16
Subproduse proaspete
Tăiţei sfeclă 74 0,08 8 - 0,7 -
Borhot bere 250 0,39 59 - 0,2 0,3
Borhot cartofi 150 0,16 8 - 0,1 0,3
Borhot porumb 80 0,09 19 - 0,2 0,3
Melasă 785 0,81 60 - 1 0,2
Grăsimi furajere 995 2,40 - - - -
Carbonat de calciu 980 - - - 380 -
Fosfat dicalcic 940 - - - 240 185
180
În alimentaţia tineretului porcin se indică îndepărtarea, prin cernere, a părţilor cu
conţinut ridicat în celuloză. Şroturile de floarea soarelui completează raţiile pe bază de cereale
în privinţa substanţelor proteice, însă la îngrăşare determină carne şi grăsime de calitate slabă.
Şroturile de soia livrate unităţilor zootehnice sunt tratate prin toastare şi reprezintă
componenta de bază în echilibrarea proteică a raţiilor de hrană.
Conţinutul în P.B. variază între 44,0-48,0% P.B., fiind bogate în lizină (2,7 % ), în
triptofan (0,5%), şi în vitaminele din complexul B. În hrana porcilor graşi, la finisare,
proporţia de participare în nutreţurile combinate se reduce, deoarece afectează calităţile cărnii
şi grăsimii.
Făina de lucernă deshidratată se foloseşte în proporţii destul de mari (de până la
10%) dar numai în industria de nutreţuri combinate, ca sursă de caroten, xantofilă şi de
vitamine, pe lângă aportul de substanţe proteice cu mare valoare biologică, precum şi ca
stimulator de creştere.
Făina de lucernă deshidratată conţine între 17-22% P.B. şi are un procent destul de
redus în celuloză (lignificată). Făina de lucernă de bună calitate conţine peste 17% P.B. şi sub
25% celuloză brută.
În hrana scroafelor gestante nu trebuie să depăşească 10% din amestec, la cele lactante
până la 5%, iar la porcii graşi până la 2,5% (la finisare). Se poate utiliza la scroafele gestante
până la 25% din amestec, însă în reţetă trebuie să intre şi cca. 10% făină de soia şi 50-60%
făină de porumb (plus alte ingrdiente).
Are influenţă pozitivă asupra calităţii cărnii şi grăsimii la porcii graşi, iar la scroafele
de reproducţie stimulează activitatea sexuală şi rezultatele acesteia.
9.1.3. Furajele de origine animală

Făina de carne provine din prelucrarea integrală a animalelor, sau porţiuni din
carcasele acestora improprii pentru consumul uman.
Acestea conţin între 52-60% P.B., 3180 Kcal E.D./kg şi 1,16 UN.
Condiţiile principale pentru un produs de calitate sunt legate de proporţia de cenuşă
brută care este foarte variabilă, putând ajunge până la 25%, în funcţie de cantitatea de oase şi
de conţinutul redus în grăsime.
Introducerea în consum trebuie să se facă numai în stare proaspătă, însoţită de buletine
de analiză în care să se specifice încărcătura microbiană.
Substanţele proteice au o mare valoare biologică, iar cele minerale sunt bine
echilibrate; făina de carne constituind un component de bază în corijarea carenţelor de
aminoacizi esenţiali în cazul utilizării furajelor de origine vegetală.
În reţetele de fabricaţie a nutreţurilor combinate nu trebuie să depăşească 5% din
amestec, iar în finisarea îngrăşării se reduce la minim, deoarece imprimă gust neplăcut cărnii.
Făina de sânge se utilizează în prepararea nutreţurilor combinate pentru categoriile
tinere de suine, însă consumarea acestora trebuie să se facă numai în stare proaspătă şi într-un
timp scurt; este dezechilibrată în AA (izoleucină) fapt ce limitează folosirea ei la tineret.
Valoarea nutritivă este de 1,3 UN, cu cca. 4150 Kcal. EM/kg şi cca. 54,4% P.B.
Substanţele nutritive din făina de sânge au coeficienţi mari de digestibilitate (de 84% pentru
P.B. şi 91% pentru G.B.)
181
Făina de peşte se prepară din peşte de calitate medie, sau din unele specii capturate
special, dar improprii pentru consumul uman. Aceasta conţine între 60-70% P.B., cca. 4300
Kcal E.D./kg şi 1,09 UN. Digestibilitatea substanţelor nutritive este foarte mare, peste 93% la
P.B. şi peste 97% la G.B.
Făina de peşte se foloseşte numai la producerea nutreţurilor combinate, în proporţie de
cel mult 7% din amestec, fiind un component excelent pentru echilibrarea proteică a raţiilor
de hrană, mai ales pentru tineretul în creştere.
La finisarea porcilor graşi se scoate sau se reduce drastic din reţetă deoarece imprimă
gust neplăcut cărnii şi grăsimii şi sunt prea scumpe.
9.1.4. Furaje proteice de origine mixtă

Laptele praf ecremat provine din laptele de vacă şi se caracterizează printr-o
valoarea nutritivă ridicată (1,4 UN şi 33,5 % P.B.), indispensabil pentru reţetele de fabricaţie a
nutreţurilor combinate destinate purceilor sugari şi tineretului înţărcat.
Încorporarea în nutreţurile combinate se face în proporţie de până la 10% (când se face
granulare) din amestec pentru sugari şi 3-5% pentru cei înţărcaţi. Proteina are mare valoare
biologică, adecvată aparatului digestiv al purceilor. Determină o carne de calitate superioară şi
o creştere armonioasă a corpului, la toate categoriile de suine.
Drojdiile furajere sunt produse pe bază de microorganisme unicelulare care s-au
dezvoltat pe diferite suporturi nutritive şi care, în urma unor tratamente şi prelucrări constituie
componente valoroase pentru nutreţurile combinate, având conţinuturi ridicate în substanţe
proteice şi minerale. Microorganismele utilizate sunt de tip Torulla şi Monilia, iar materiile
prime, care formează suportul nutritiv, sunt: cocenii şi ciocălăii de porumb, paiele, stuful,
deşeuri de la fabricile de cherestea, toate măcinate şi tratate special, alături de amidon, sfeclă
de zahăr etc.
Sunt unele tehnologii la care substratul nutritiv are la bază produse petroliere.
Proteina drojdiilor furajere este bogată în aminoacizi esenţialil (lizină), dar săracă în
aminoacizi sulfaţi (metionină şi cisteină). Drojdiile sunt bogate în vitaminele complexului B,
în macro şi microelemente (Ca, P, Fe). Valoarea nutritivă este de 1,08 UN, între 3290-3720
Kcal E.D/kg şi între 33,30-42,5% P.B.D.
Nu imprimă gust neplăcut cărnii, aşa încât se poate utiliza cu succes şi în finisarea
îngrăşării.
În hrana suinelor se mai utilizează ca surse de energie grăsimile animale şi vegetale,
al căror procent de participare în reţetele de nutreţuri combinate nu trebuie să depăşească
10%; melasa, în procent de 5-10% (cu suplimentarea calciului în raţie); zahărul, în proporţie
de 3-5% (numai pentru purceii sugari de peste 15 zile); lecitina, în proporţie de 1-2%, precum
şi unele uleiuri vegetale, în proporţie de 1%.
9.1.5. Furajele de volum

În această categorie intră nutreţurile suculente, cele fibroase şi cele verzi, care se pot
utiliza în diferite proporţii în hrana suinelor - scopul principal fiind reducerea costului de
producţie al cărnii de porc. Aceste furaje au valoare energetică scăzută, volum mare, conţinut
182
redus în proteină, aşa încât ele nu pot substitui decât parţial concentratele din alimentaţia
suinelor.
Cartoful are conţinuturi ridicate în apă (75-80%) şi în amidon (60-65% din SU) şi mai
redus în substanţe proteice (cca.1,0% P.B. din SU) şi în special în vitamine. Valoarea nutritivă
la produsul ca atare este de cca. 0,2 UN, cca. 840 Kcal E.D./kg, cu menţiunea că
digestibilitatea amidonului depăşeşte 90% dacă sunt fierţi, dar este redusă; (cca. 50%) dacă
sunt cruzi.
Suinele hrănite cu raţii pe bază de cartofi produc o carne mai deschisă la culoare şi o
slănină consistentă. Hrănirea cu cartofi este destul de rentabilă în zonele cu condiţii de cultură
favorabile, însă numai în unităţile cu efective reduse şi unde sunt posibilităţi de prelucrare
termică. La porcii graşi, crescuţi în unităţile gospodăreşti, cartofii fierţi pot participa în
proporţie de 30-40% din raţiile de hrană. În hrana grăsunilor (25-45 kg) cantităţile zilnice
variază între 2,0-3,0 kg, iar a porcilor graşi între 5,0-7,0 kg. Se indică ca, înainte de fierbere
cartofii să fie spălaţi de pământ, iar în lunile de iarnă şi primăvară apa de fierbere să fie
înlăturată. Cartofii fierţi se omogenizează cu făinuri sau uruieli de cereale, când se
realizează şi terciuirea lor, iar odată cu acestea creşte digestibilitatea amidonului.
Carcasele obţinute de la porcii îngrăşaţi pe bază de cartofi sunt preferate în industria
mezelurilor, slănina fiind consistentă şi albă.
Sfecla semizaharată şi de zahăr se utilizează în hrana suinelor în zonele de cultură
favorabilă şi în unităţile cu efective reduse. Sfecla se poate folosi în hrana suinelor, sub formă
tocată şi uneori opărită, în amestec cu uruială de cereale, fân de lucernă măcinat şi chiar
cartofi.
La tineretul de peste 20 kg se administrează zilnic 1,5 kg sfeclă, la porcii graşi între 4-
5 kg, iar la scroafele gestante câte 4 kg de fiecare 100 kg masă corporală. De menţionat că,
sfecla grăbeşte tranzitul intestinal, datorită conţinutului ridicat în K, ducând la reducerea
valorificării hranei şi uneori la apariţia stărilor de diaree care se pot atenua prin amestecarea
cu făinuri de cereale.
Morcovul furajer se poate folosi în alimentaţia reproducătorilor masculi, a tineretului
şi chiar a scroafelor lactante pe timp de iarnă. În general, morcovul se administrează ca
supliment, sub formă crudă, în cantităţi variabile şi în funcţie de posibilităţi.
De menţionat că, la finisarea porcilor graşi, morcovul se scoate din alimentaţie cu
(4-6 săptămâni) înainte de sacrificare, deoarece imprimă o culoare galbenă grăsimii.
Orientativ, se administrează zilnic, în lunile de iarnă 0,5 kg pentru tineret şi 1,0 kg pentru
reproducători.
Porumbul pastă se obţine din porumb ştiuleţi depănuşaţi, sau mai bine din boabe,
după măcinare, iar apoi amestecul este murat în silozuri speciale. Acesta este un furaj
concentrat şi se poate utiliza în hrana suinelor, mai ales în zonele favorabile cultivării
porumbului, când este pericolului ca boabele să nu atingă faza de maturitate deplină sau nu se
poate asigura o umiditate corespunzătoare conservant (sub 15%).
Ştiuleţii de porumb cu boabe şi depănuşaţi se prelucrează la umiditatea medie de 32-
40%, se depozitează unde, în celulele silozurilor (de tip tunel), se presează energic pentru
fermentare
Se obţin rezultate economice bune la porcii graşi în finisare şi la scroafele în prima
parte a gestaţiei, cu condiţia ca raţiile de hrană să fie completate cu furaje combinate de
183
completare, deci cu conţinuturi mai mari în proteină. Dă rezultate în unităţile cu efective
medii dar şi industriale, cu posibilităţi de distribuire mecanizate.
Tehnologia de producere a pastei de porumb este relativ recentă (din anul 1960) şi se
practică în ţările din nordul şi centrul Europei, care cultivă hibrizi târzii. Pentru o bună
fermentare se indică tratarea pastei cu acid propionic în doză de 2,0 kg/tonă şi tasarea foarte
energică.
Valoarea nutritivă variază între 0,6-0,8 UN, conţinutul în proteină între 4-6% P.B., iar
în celuloză brută între 4-7%.
FEVRIER, G. (1981) indică la pasta de porumb (obţinută din boabe şi ciocălăi) valori
3500 Kcal E.M./kg SU, menţionând că digestibilitatea proteinelor este mai mare cu 4-7% faţă
de boabele uscate.
În hrana porcilor graşi (între 30-110 kg) se poate administra zilnic, în medie 1,7 kg
pastă de porumb şi 1,0 kg furaj combinat de completare cu 23-25% P.B. Alţi autori sugerează
cantităţi diferenţiate pe zi, de 1,3 kg la tineretul porcin, de 2,2 kg la cel între 30-60kg şi de 3,5
kg la porcii graşi între 60-100 kg iar la scroafele în prima parte a gestanţei între 5-6 kg.
Pentru încurajarea producerii pastei de porumb, PELZER, PH. (1981) consemnează

unele rezultate comparative obţinute în îngrăşarea porcilor cu raţii pe baza de: orz, porumb
boabe (uscat) şi pastă de porumb, din care rezultă interesul şi necesitatea pentru ultima
variantă. Autorul pledează pentru această tehnică de recoltare a hibrizilor târzii, constituind o
variantă de păstrarea economică a boabelor de porumb, mai ales în zonele cu climă umedă,
sau când se întrevăd perioade ploioase în timpul recoltării (tab.45).
184
Tabelul 44
Valoarea nutritivă şi compoziţia chimică a variantelor de porumb murat
Boabe însilozate Ştiuleţi însilozaţi

Specificare
(% din S.U.) (% din S.U.)
Proporţia din plantă (%) 40-50 45-55
Cantitatea de SU (%) 55-70 40-60
Energia digestibilă (Kcal/kg SU) 3850-4100 3250-3550
E.f.N. (% din SU) 80-82 75-85
Celuloză brută (%) 1,8-2,5 6,0-11,0
Grăsime brută (%) 4,0-5,0 3,5-5,0
Proteină brută (%) d.c. : 9-11 9-12
- lizină 0,09-0,32 0,25
- metionină+cistină 0,45-0,47 0,35
- triptofan 0,06-0,10 -
- treonină 0,30-0,39 0,36
- leucină 1,25-1,34 1,89
- izoleucină 0,39-0,41 0,35
- valină 0,49-0,53 0,50
- histidină 0,28-0,29 0,32
- arginină 0,46-0,49 0,41
- fenilalanină+tirozină 0,93-1,00 0,76
Cenuşă brută 1,4-2,0 1,5-2,0
- calciu 0,01-0,03 0,02
- fosfor 0,31-0,35 0,34
- sodiu 0,007-0,008 0,01
- potasiu 0,3-0,4 0,5
- magneziu 0,11-0,12 0,15
Tabelul 45
Rezultatele înregistrate la porcii graşi furajaţi diferenţiat
(după PELZER, PH. -1981)
Porumb uscat Pastă de
Specificare Orz
(boabe) porumb
Greutatea (kg) - iniţială 34,7 34,6 35,6
- finală 101,4 101,6 101,4
Durata îngrăşării (zile) 103 104 103
Sporul mediu zilnic (g) 644 642 635
Consum specific de SU/kg spor (kg) 2,93 2,71 2,73
Randamentul la sacrificare (%) 76,0 77,8 77,5
Proporţia de jambon+cotlet (%) 43,7 46,4 46,3
În urma hrănirii porcilor graşi cu raţii pe bază de pastă de porumb se constată o

calitate superioară a carcasei, în timp ce indicii tehnologici au fost foarte apropiaţi, fără a mai
lua în calcul pierderile şi cheltuielile ocazionate cu uscarea boabelor. În această variantă se
185
utilizează mai judicios mijloacele de transport, iar perioada de recoltare avansează în vară cu
cca. 20-25 zile.
AUMAITRE, A. (1980) arată că la uscarea forţată a boabelor de porumb, conţinutul în
azot solubil scade de la 18,2% la 11,6% în timp ce prin însilozarea sub formă de pastă aceasta
creşte de la 14,5% la 39,8% din S.U. După acest autor, în hrana porcilor graşi, porumbul pastă
se poate utiliza în amestec cu 16,4-22,0% şroturi de soia.
WOOD, M. (1982) menţionează că în cazul utilizării în hrana tineretului suin sub 30
kg, sporul mediu zilnic nu se manifestă la nivelul potenţialului productiv, însă se justifică prin
costul redus şi scăderea incidenţei a unor afecţiuni digestive.
Alţi autori recomandă, pentru porcii graşi, între 0,5-1,0 kg/zi, alături de un nutreţ
combinat de completare care să conţină 22% P.B. asigurându-se zilnic 12 g lizină, 15 g Ca, 6g
P şi substanţele vitaminice necesare (BURGSTALLER, G. 1980).
Lucerna verde (Medicago sativa) se utilizează în hrana tuturor categoriilor de suine,
mai puţin a sugarilor în prima perioadă de alăptare (în primele 15 zile de viaţă). Lucerna se
administrează fie cosită, fie prin păşunare, când înălţimea plantelor depăseşte 15-20 cm.
Conţinutul în proteine este în faza de vegetaţie “boboc floral”, fază în care celuloza
este mai puţin lignificată. În această fază masa verde conţine, raportată la S.U., cca. 4,5%
proteină brută şi 6,2% celuloză brută. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,18 UN şi cca. 470
Kcal E.M./kg masă verde. Lucerna constituie o sursă sigură de masă verde pe tot parcursul
verii, fiind rezistentă la secetă.
În hrana porcilor graşi determină carne şi grăsime de foarte bună calitate, iar la scroafe
reglează şi stimulează activitatea de reproducţie; în unele faze, cantitatea mare de estrogeni
poate fi dăunătoare.
Se poate păşuna mai ales în anul al treilea de exploatare, completând la animale
necesarul de azot din raţii şi contribuind (la reproducători) la creşterea armonioasă a carpului.
Cantităţile zilnice variază între 10-20% din SU a raţiilor de hrană. Se utilizează cu
succes în unităţile gospodăeşti sub formă tocată şi uşor pălită pentru scroafele lactante,
tineretul porcin (300-600 g/zi) şi la scroafe în prima parte a gestaţiei (1-2 kg/zi).
În unităţile cu creştere industrială, unde eliminarea dejecţiilor se face hidraulic,
lucerna verde, ca atare, nu se introduce în hrană (părţile neconsumate obturează canalele),
însă se poate administra sub formă de suc (R la extragere = cca.40%), sau sub forma unor
preparate proteice de tip COLUROM (concentrat de lucernă românesc). Aceste preparate
concentrate aduc un aport însemnat de vitamine, de substanţe minerale şi chiar proteice în
raţiile de hrană în care s-au introdus. Concentratul proteic obţinut din lucerna verde conţine
peste 33,5% P.B., cantităţi sporite de -caroten, xantofile, vitamine, substanţe minerale,
factori necunoscuţi de creştere, toate cu influenţă pozitivă asupra indicatorilor de creştere la
tineretul porcin şi asupra calităţii carcasei la porcii în finisare. Se remarcă durata mare de
conservabilitate (cca. 6 luni) şi uşurinţa de înglobare în reţetele de furaje combinate,
contribuind la recuperarea tineretului retardat somatic.
Reziduurile culinare se pot utiliza în hrana porcinelor mai ales pentru îngrăşare, în
unităţile cu efective reduse şi apropiate de cantine şi restaurante. Din reziduuri se separă, pe
cât posibil, componentele acide şi se înlătură fragmentele de sticlă, faianţă, precum şi oasele
de peşte, deoarece produc accidente şi deranjamente ale aparatului digestiv.
186
Reziduurile culinare măresc considerabil palatabilitatea hranei şi contribuie la
obţinerea de carcase cu calităţi organoleptice superioare. Se indică utilizarea lor în hrana
tineretului porcin de peste 20 kg şi în amestec cu uruieli de porumb şi de orz, în raport de 1/2-
1/3. Acestea trebuie să fie administrate după fierbere în vase cu pereţi dubli, păstrate în
containere speciale şi depozitate în camere răcoroase şi ferite de accesul câinilor şi şobolanilor
(sunt vectori pentru multe boli).
9.1.6. Nutreţurile combinate

Nutreţurile combinate, sau furajele combinate, reprezintă amestecuri de materii prime
(componente) de diferite provenienţe (cereale, leguminoase, subproduse industriale,
concentrate proteice etc.), la care se adaugă minerale, vitamine şi aditivi furajeri - toate bine
proporţionate, măcinate şi perfect omogenizate, care utilizate în hrana suinelor satisfac
cerinţele specifice de nutrienţi.
Nutreţurile combinate se produc în unităţi specializate, după diferite recepturi, în
funcţie de categoria de suine, aşa încât animalul consumând o anumită cantitate (corelată cu
specificul digestiei) îşi asigură necesarul de energie şi nutrienţi pentru întreţinere şi producţie.
Avantajele utilizării nutreţurile combinate complete în hrana suinelor justifică
producerea lor, şi se regăsesc în următoarele:
 creşterea valorii nutritive a amestecului, ca urmare a complementarităţii substanţelor
nutritive din componente;
 utilizarea mai raţională a resurselor furajere;
 înlesneşte hrănirea diferenţiată a diferitelor categorii de suine, în funcţie de cerineţele
fiziologice şi scopul producţiei;
 asigură îmbunătăţirea unor indicatori tehnici şi economici, prin creşterea sporului în
greutate şi eficienţa utilizării hranei;
 uşurează încorporarea unor aditivi furajeri (ingrediente care completează, corectează şi
echilibrează raţiile de hrană);
 asigură rentabilizarea crescătoriilor, prin reducerea costului prelucrării hranei animalelor;
 permite aplicarea ultimelor noutăţi în alimentaţia suinelor.
Toate acestea explică în bună măsură de ce majoritatea ţărilor bune crescătoare de
suine posedă tehnologii adecvate de producere a nutreţurile combinate pentru hrănirea acestei
specii, în condiţii de rentabilitate.
Nutreţurile combinate pentru suine pot fi clasificate după mai multe criterii, aşa cum
rezultă din fig.56 şi pe care le prezentăm în continuare.
Nutre]uri combinate Pot constitui singure ra]iile

complete de hran\
187
Nutre] combinat de Completeaz\ ra]ia `n subst.

completare nutritive
Suplimente vitamino-minerale.
DUP| CON}INUTUL ~N Se adaug\ 0,2-0,5%
SUBSTAN}E NUTRITIVE Nutre]uri combinate
suplimentare Suplimente proteino-vitamino-
minerale. Se adaug\ 5-30%
Substituen]i de lapte
Nutre]uri combinate
speciale
Preamestecuri curative sau
profilactice
F\inuri Majoritatea nutre]urilor

combinate
NUTRE}URI DUP| FORMA DE
Granule
PREZENTARE
COMBINATE
Past\ sau lichide Substituien]i
N.C. 0-1 Prestarter Utilizat pân\ la vârsta de 40-50

zile [i 10-12 kg
N.C. 0-2 Starter Utilizat pân\ la vârsta de 80-

100 zile [i 20-30 kg
DUP| CATEGORIA
DE PORCINE N.C. 0-3 Grower Pân\ la 50-60 kg
N.C. 0-4 Pentru ultima perioad\ de `ngr\

Finischer [are
N.C. 0-5; 0-6 Pentru animalele de reproduc]ie
Fig.58 Clasificarea nutreţurilor combinate
- După conţinutul în substanţe nutritive, nutreţurile combinate se clasifică în:

1. Nutreţurile combinate complete care pot constitui singure raţiile de hrană pentru
suine. Acestea se consumă curent în exploataţiile de tip industrial, preparându-se în unităţi
188
specializate, dar şi în sectoarele anexă ale crescătoriilor, după reţete stabilite prin recepturi.
Reţetele se formulează în funcţie de categoriile de porci, de posibilităţile de procurare a
componentelor şi de destinaţia finală a animalelor.
De menţionat că, prin consumarea unei anumite cantităţi de nutreţ combinat, specificat
prin tehnologie, se asigură toate substanţele nutritive necesare organismului atât pentru
întreţinerea funcţiilor vitale cât şi pentru producţiile planificate.
2. Nutreţurile combinate de completare se utilizează în alimentaţia unor categorii de
suine pentru echilibrarea conţinutului raţiei în unele substanţe nutritive. Categoriile de porcine
pentru care se utilizează aceste nutreţuri permit tipul de alimentaţie suculent, cum ar fi
porcii graşi, scroafele gestante şi într-o măsură mai mică vierii de reproducţie; acesta se
bazează pe utilizarea nutreţurilor verzi pe timp de vară, iar pe timp de iarnă a pastei de
porumb, a cartofilor, precum şi a dovlecilor şi a sfeclei, sau a guliilor. Componentele care
intră în reţetă, proporţiile acestora şi caracteristicile amestecului diferă de la o categorie de
suine la alta, înglobându-se în general proporţii mai ridicate în proteine.
3. Nutreţurile combinate suplimentare denumite şi "concentrate de substanţe active"
se adaugă în raţiile pe bază de concetrate, subdivizându-se în:
 suplimente vitamino-minerale, ca: vamixuri, supernuclee, zooforturi, premixuri vitamino-
minerale etc., adăugate în proporţii reduse, între 0,2-2%, vizând completarea necesarului
de vitamine şi de substanţe minerale;
 suplimente proteino-vitamino-minerale, sau P.V.M., denumite şi "nuclee de raţii" se
adaugă în proporţii de 5-30%, asigurând pe lângă vitamine şi substanţe minerale şi o parte
din proteine şi chiar energie, în special de origine animală sau mixtă. Aceste suplimente de
tip P.V.M. sunt utilizate mai mult în crescătoriile de suine cu efective reduse, ele
procurându-se din unităţile specializate, pentru fiecare categorie de vârstă sau stare
fiziologică în parte.
În componenţa acestor P.V.M.-uri se pot introduce şi concentrate proteice din lucernă
verde, de tip COLUROM, mai ales la tineretul înţărcat, insuficient dezvoltat corporal, care
reprezintă cca. 15% din efectivul înţărcat. Recuperarea dezvoltării corporale a purceilor
înţărcaţi prin utilizarea preparatelor de tip COLUROM, reprezintă o practică eficientă în
unităţile de tip industrial.
Sporul mediu zilnic se poate mări cu 8-10% la cei purceii dezvoltaţi corporal normal şi
cu 10-15% la cei insuficient dezvoltaţi, alături de evitarea pierderilor prin morbiditate şi
mortalitate.
4. Nutreţurile combinate speciale se folosesc numai în anumite cazuri, cum ar fi:
 substituienţi de lapte, care se utilizează pentru înlocuirea laptelui matern în primele
perioade de alăptare a purceilor, a celor orfani sau ca supliment în perioada de sugar;
 preamestecuri curative şi profilactice, care se introduc în reţetele pentru combaterea sau
prevenirea unor maladii şi a diminuării efectelor stării de stres.
- După forma de prezentare, există următoarele categorii de nutreţurile combinate:

1. Nutreţurile combinate sub formă de făinuri, cum sunt majoritatea acestor
amestecuri utilizate în hrana suinelor la toate tipurile de exploataţii;
189
2. Nutreţurile combinate granulate, care sunt în general complete şi se administrează
pentru o utilizare mai completă a substanţelor nutritive şi pentru evitarea risipei, asigurând
conservarea de durată a componentelor. Lianţii utilizaţi pentru granulare sunt aburii
supraîncălziţi, făina de grâu şi lianţi specifici (bentonita) sau adăugarea (prin încălzire şi
pulverizare) de grăsimi de origine animală.
Brizura reprezintă granulele sfărâmate şi utilizate în special în hrana purceilor sugari
şi înţărcaţi.
- După forma de administrare, nutreţurile combinate sunt: umectate, umede şi lichide,
când proporţiile de apă (sau alte lichide) variază de la 1/1 la 1/3.
- După categoria de suine pentru care sunt destinate, nutreţurile combinate (complete)
se clasifică în:
1. Nutreţul combinat, reţeta 0-1 (N.C.Ro-1) denumit şi "Prestarter" se foloseşte în
hrana purceilor sugari şi în prima parte a înţărcării.
În reţetă se introduc componente de foarte bună calitate, uşor digerabile şi cu
conservabilitate ridicată, cum ar fi: cerealele, furajele proteice de origine animală şi vegetală
(lapte praf, şroturi de soia, de drojdii, etc.), energizante (zahăr), precum şi corectori de gust şi
de miros.
Se caracterizează printr-un nivel proteic ridicat, între 20-22% P.B., între 1,1-1,7%
lizină, un nivel energetic mare între 3200-3300 Kcal E.M./kg, cel mult 3,5% celuloză brută şi
cel puţin 4,1% grăsime brută.
2. Nutreţul combinat, reţeta 0-2 (N.C.Ro-2), denumit şi "Starter" se foloseşte în
hrana tineretului porcin înţărcat, înlocuindu-l progresiv pe cel "Prestarter" până la vârsta de
45-55 de zile, după care se utilizează exlusiv până la 90-105 zile, când greutatea animalelor
variază între 25-30 kg.
Se caracterizează printr-un nivel proteic destul de ridicat, între 17-19% P.B., între 0,9-
1,0% lizină, un nivel energetic mare, între 3000-3100 Kcal E.M./kg, cel mult 4,0% celuloză
brută şi cel puţin 3,1% grăsime brută.
În această reţetă porumbul poate participa cu cel mult 30%, iar orzul şi ovăzul vor
avea paleele îndepărtate (decorticare prin cernere sau prăjire).
3. Nutreţul combinat, reţeta 0-3 (N.C.Ro-3), denumit şi "Grower" se foloseşte în
hrana porcinelor, începând cu masa corporală între 25-30 kg până la 50-60 kg. Nivelul proteic
este de 16% P.B., cu 0,65-0,75% lizină şi un nivel energetic mare, de cca. 3000 Kcal E.M./kg.
Cu această reţetă este hrănit şi tineretul de reproducţie, însă se utilizează zooforturi pentru
reproducţie.
4. Nutreţul combinat, reţeta 0-4 (N.C.Ro-4), denumit şi "Finisher" se foloseşte în
hrana porcinelor la îngrăşat, peste greutatea de 50-60 kg. Nivelul proteic este de cca. 14%
P.B. (cu 0,55-0,65% lizină) şi cca. 3000 Kcal E.M./kg
5. Nutreţul combinat, reţeta 0-5 (N.C.Ro-5) este destinat hrănirii scroafelor lactante
şi a vierilor de reproducţie. Nivelul proteic este de 14-16% P.B. (cu 0,55% lizină) şi cca. 3170
Kcal E.M./kg. Substanţele minerale: Ca 0,6-0,7% din raţie, iar P între 0,4-0,5%.
6. Nutreţul combinat, reţeta 0-6 (N.C.Ro-6) se foloseşte în hrana scroafelor gestante,
cu cca. 14,5% P.B.
- După destinaţia finală a animalelor, nutreţurile se clasifică în:
 furaje combinate pentru creşterea şi îngrăşarea suinelor destinate sacrificării pentru carne
de consum (reţetele de fabricaţie sunt codificate, începând cu cifra "0");
190
 furaje combinate pentru creşterea suinelor destinate reproducţiei (a căror reţete sunt
codificate cu cifra "1").
 furaje combinate destinate hrănirii porcilor pentru producţia de bacon (Ro-7 şi Ro-8)
9.2. Factorii care influenţează valorificarea hranei la suine
Rentabilitatea creşterii suinelor, în exploataţiile intensiv-industriale, precum şi în cele

gospodăreşti, este determinată în primul rând de nivelul cheltuielilor cu furajarea, care
reprezintă între 60-80% din totalul chletuielilor directe de producţie.
Suinele, în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică etc. au nevoie de energie sub o
formă asimilabilă, de un anumit nivel proteic, de vitamine, de substanţe minerale etc.-toate în
aşa fel proporţionate încât prin ingerarea lor de către animal să se obţină o valorificare
eficientă, la nivelul potenţialului lor genetic.
Valorificarea hranei, sau eficienţa utilizării substanţelor nutritive din raţie, variază în
funcţie de o serie de factori; unii sunt dependenţi de animal, iar alţii de condiţile de mediu
(în primul rând alimentaţia).
În acest context, problemele trebuie tratate prin prisma valorificării cu maximum de
eficienţă a furajelor, axându-se mai mult pe categoria de porci graşi, deoarece aceasta deţine
proporţia cea mai mare din efectivul total (cca. 53%), fiind şi cea mai mare consumatoare de
furaje.
Totodată, analizând valorificarea hranei, se pot întrevedea şi unele date cu privire la
intensitatea de creştere, deoarece între consumul specific de hrană (exprimat în kg sau UN) şi
sporul mediu zilnic există o corelaţie strânsă negativă (r = -0,82); deci factorii care
influenţează un indicator au influenţă indirectă şi asupra celuilalt.
9.2.1. Factorii dependenţi de animal

Particularităţile aparatului digestiv
Aparatul digestiv la suine este mai bine adaptat pentru consumarea nutreţurilor
concentrate, deşi cantităţi limitate şi de alte furaje pot fi incluse în raţie.
Tractusul digestiv al acestui animal monogastric are o capacitate digestivă
proporţională cu greutatea corporală (şi vârstă), fiind mai mare decât la câine şi păsări, dar
mai mică în comparaţie cu erbivorele (ovine, bovine).
Volumul stomacului la tineretul suin (sugar ţi înţărcat) variază între 250-620 ml, iar la
adulţi între 6-8 l. Acesta este prevăzut cu multe pliuri şi celule glandulare ce determină o mare
capacitate de digestie a substanţelor nutritive.
Lungimea intestinelor variază, la adulţi, între 22-25 m, reprezentând de 14 ori
lungimea corpului, în timp ce la bovine şi ovine raportul depăşeşte de 20 de ori.
Domesticirea a avut ca efect şi alungirea intestinelor, în comparaţie cu stomacul, de la
1/9 la porcii sălbatici la 1/14 la rasele perfecţionate, deci s-a mărit capacitatea de asimilare a
substanţelor nutritive.
Durata tranzitului intestinal variază între 24-30 de ore la purcei şi între 80-90 de ore la
celelalte categorii, în funcţie de vârstă şi specificul alimentaţiei.
Factorii interni sau dependenţi de animal, care influenţează valorificarea hranei, se
vor trata pe scurt în continuare.
191
Rasa influenţează valorificarea hranei în sensul că rasele perfecţionate pentru
producţia de carne, posedă indici buni şi foarte buni de conversie a hranei, cum ar fi: Marele
alb, Landrace, Hampshire, Duroc, Yorkshire, Landrace belgian etc., însă mai există şi efective
reduse din unele rase şi populaţii cu aceşti indici slabi (Bazna, Mangaliţa, Stocli etc).
În general, valorificarea hranei corelează strâns pozitiv cu intensitatea de creştere, sau
strâns negativ când se exprimă în consumul specific.
Rasele paterne se remarcă prin consumuri specifice reduse de concentrate (valorificare
bună) şi sporuri medii zilnice mari (Hampshire, Duroc şi chiar Yorkshire).
Rezultate foarte bune, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la metişii şi
hibrizii de suine, unde intervine fenomenul de heterozis sau vigoare hibridă. De menţionat că,
valorificarea hranei este o însuşire cu un coeficient de heritabilitate mediu spre ridicat, deci
este un câmp larg de acţiune prin selecţie. Acest factor justifică pe deplin eforturile de creştere
numai a metişilor şi hibrizilor în unităţile de producţie, indiferent de sistemul de exploatare.
Vârsta influenţează valorificarea hranei în sensul că la animalele mai tinere conversia
este mai bună.
La tineret, valorificarea furajelor este legată de eficienţa echipamentului enzimatic,
care creşte continuu până la vârsta de 30-40 zile, deci până la această vârstă se impune
folosirea de furaje uşor digestibile.
La tineretul suin înţărcat, în condiţiile actuale, consumul specific de concentrate este
de cca. 2,5 kg, pe când la porcii graşi de cca. 4,0 kg şi chiar mai mult. Această însuşire este în
corelaţie cu compoziţia chimică a sporului de creştere; când predomină depunerile de grăsime
se impune un consum mai mare de energie, respectiv o cantitate mai mare de furaje.
Furajele sunt cu atât mai economic convertite cu cât în depunerile din carcasă
predomină ţesutul muscular.
De menţionat că, ponderea masei musculare creşte continuu până la greutatea de 40-50
kg, se echilibrează între 60-80 kg, după care scade lent, pe când proporţia de grăsimi creşte
continuu. Aceste considerente justifică creşterea şi îngrăşarea suinelor până la vârsta de 200-
225 zile şi greutatea de 95-115 kg, când pe lângă o bună valorificare a hranei se înregistrează
şi carcase de bună calitate.
Grăsimea din carcasă este componenta cea mai variabilă în funcţie de vârstă: aceasta
creşte de la 10% la vârsta de 50-60 zile la 40-60% la 300-400 de zile.
La suinele perfecţionate, retenţia de proteină necesară dezvoltării masei musculare este
ridicată chiar la greutatea vie de cca. 100 kg.
Fondul genetic influenţează în mod hotărâtor metabolismul lipidelor la porcine,
susţinut de tipul de alimentaţie: rasele perfecţionate, hrănite cu raţii bogate în lizină,
determină creşteri mai rapide faţă de cele neameliorate.
Individualitatea are influenţă asupra valorificării hranei, în sensul că sunt indivizi,
din cadrul aceleiaşi rase sau populaţii, la care se înregistrează conversii superioare,
constituind fondul muncii de ameliorare (suportul selecţiei).
Sexul influenţează valorificarea hranei: în general, vieruşii (necastraţi) convertesc
(până la vârsta de 6 luni) cel mai economic furajele, fiind urmaţi de scrofiţe şi apoi de
masculii castraţi (tab.46), după care ordinea se schimbă în favoarea masculilor castraţi.
Tabelul 46
192
Influenţa sexului asupra indicelui de consum

Specificare Vieri Masculi
Scrofiţe tinere
tineri castraţi
Durata îngrăşării (de la 20 până la 90 kg (zile) 112,5 119,7 122,7
Indicele de consum (kg) 3,06 3,45 3,24
De menţionat că la unele categorii de suine, capacitatea digestivă nu este corelată cu

nevoile organismului, necesitând raţii de hrană cu densităţi nutritive mărite, în special la
purcei şi la scroafele lactante, impunându-se administrarea tainurilor la intervale scurte de
timp sau chiar la discreţie.
Forma de producţie influenţează utilizarea substanţelor nutritive din raţie.
Principalele forme de producţie la porcine sunt: îngrăşarea pentru carne şi creşterea
pentru reproducţie. La suine, procesul de îngrăşare se suprapune cu cel de creştere; subiecţii
fiind animale tinere în creştere, cu excepţia reproducătorilor reformaţi.
Valorificarea cea mai convenabilă se înregistrează prin metodele de îngrăşare pentru
carne şi bacon (când sacrificarea se face la 90-110 kg), mai redusă la îngrăşarea pentru
grăsime şi intermediară la cea mixtă.
Variantele de creştere-îngrăşare se deosebesc, în esenţă, între ele, prin greutatea vie la
care se opreşte acest proces, alături de greutatea corporală de pornire, a creşterii grăsunilor şi
prin anumite procedee de corectare a calităţii carcasei (pentru limitarea depunerii de grăsime).
Tineretul de reproducţie trebuie hrănit astfel încât să se obţină starea de întreţinere de
reproducător, mai ales după greutatea de 20-30 kg, când în raţie se vor introduce şi unele
furaje de "volum", deci cu nivele energetice reduse.
Starea fiziologică, (în special la scroafe) influenţează valorificarea hranei, aceasta
fiind mai bună în perioada de gestaţie, când animalele trebuie hrănite restrictiv (în raţii
introducându-se şi furaje de volum), pe când în perioada de alăptare se impune folosirea
numai de furaje cu densităţi nutritive ridicare (concentrate). În perioada de lactaţie,
capacitatea digestivă nu este corelată cu cerinţele de substanţe nutritive necesare producerii
laptelui. În acest sens, este mai economic să obişnuim purceii cu consumarea nutreţurilor
combinate decât să sporim consumul cu furaje al scroafei.
Starea de sănătate. Animalele tarate, bolnave, în covalescenţă etc, valorifică mai slab
hrana faţă de cele sănătoase.
Starea de întreţinere. Purceii subponderali la naştere sunt neeconomici pentru
creştere şi îngrăşare, mai ales din unităţile de tip industrial, la care valorificarea hranei este
foarte slabă. În aceste unităţi, proporţia de purcei insuficienţi dezvoltaţi corporal este de cca.
15%, care pentru recuperare trebuiesc cazaţi în boxele cele mai bune şi apropiate de
personalul de supraveghere şi îngrijire. Pentru aceştia se vor prepara reţete speciale de
nutreţuri combinate etc.
În multe situaţii aceste animale nu asigură imunitatea, contractează uşor diferite
maladii, deci constituie pericole sanitar-veterinare pentru cele sănătoase.
9.2.2. Factorii dependenţi de mediu

Performanţele suinelor constituie rezultanta dintre baza ereditară şi condiţiile de mediu
în care cresc şi se dezvoltă. Dintre factorii de mediu, alimentaţia este cea mai importantă, cu
menţiunea că aceasta nu acţionează izolat, ci în complex cu alţi factori de mediu. O
193
alimentaţie eficientă determină producţii superioare, aşa încât numai o mică parte din hrană să
fie folosită pentru atenuarea efectelor nocive ale condiţiilor de mediu.
9.2.2.1. Alimentaţia
Aşa cum s-a menţionat, alimentaţia are influenţă hotărâtoare asupra valorificării
hranei, pentru care trebuie să se ţină seama de nivelul substanţelor nutritive din raţie, de
raportuirle dintre acestea, de modul de prelucrare , de administrare şi de distribuire a furajelor,
toate depinzând în mare măsură şi de calitatea componentelor (indicându-se şi înlăturarea
celor alterate).
Nivelul substanţelor nutritive are importanţă deoarece conversia bună a hranei se
realizează numai atunci când toate aceste substanţe puse la dispoziţia animalului, sunt la un
nivel optim.
Nivelul optim este specific fiecărei categorii de vârstă, stare fiziologică, stadiul de
ameliorare etc, şi nu depinde de condiţiile de exploatare (atât în unităţile gospodăreşti cât şi în
cele industriale cerinţele sunt aceleaşi).
La asigurarea substanţelor nutritive se ţine seama de acţiunea "legii minimului", adică
raţia se valorifică în funcţie de substanţa nutritivă care este la nivelul cel mai scăzut; substanţa
deficitară constituindu-se în factor limitant. Este necesar ca toate substanţele nutritive să
posede valori biologice ridicate, condiţionate de cantităţile şi rapoartele dintre elementele de
bază.
Astfel, animalului trebuie să i se asigure substanţele energetice, care se obţin, în
principal, pe seama hidraţilor de carbon (şi în special a amidonului), a grăsimilor şi mai puţin
pe cea a substanţelor proteice din raţie.
Substanţele proteice care asigură structura de bază a organismului, trebuie să fie
administrate la nivelul cerut de fiecare categorie şi formă de producţie în parte. Acest lucru
este cu atât mai important cu cât se cunoaşte că nici o altă grupă de substanţe nutritive nu
poate fi transformată de către organismul animal în proteine proprii.
Pe această linie, MADSEN, A. şi colab. (1979), sintetizează cercetările mai multor
autori, demonstrând că la porcii graşi din rasa Landrace, hrăniţi cu nivele scăzute de substanţe
proteice, se înregistrează rezultate foarte slabe în privinţa indicilor tehnico-economici şi de
calitate a carcasei, faţă de cei hrăniţi normal, în special cu privire la proporţia de carne în
carcasă (tab.47).
Nivelurile proteice apropiate de cerinţele specifice determină ritmuri de creştere
superioare şi, în consecinţă, valorificarea bună a hranei.
Trebuie să se ţină seama şi de calitatea proteinei, prin asigurarea fiecărui aminoacid
indispensabil, în special a lizinei şi a triptofanului - aminoacizi cu importanţă în dezvoltarea
corporală, care în majoritatea cazurilor sunt deficitari în furajele clasice.
În unele lucrări ştiinţifice se ia în calcul şi consumul specific de proteină brută, ce
reprezintă raportul dintre cosumul de P.B. pentru realizarea unui kg spor în greutate vie şi care
indică valoarea biologică a acestei substanţe nutritive.
Un rol plastic însemnat îl au şi unele substanţe minerale (în special Ca şi P), care
participă la structura scheletului. Pe lângă acestea se vor asigura şi vitaminele, precum şi alte
categorii de substanţe (de creştere, stimulatoare etc).
194
Tabelul 47
Influenţa diferitelor nivele proteice asupra îngrăşării porcinelor
Specificare Nivel normal Nivel scăzut

1. Cantităţi pe animal/zi
- Proteină digestibilă (g) 231 120
- lizină (g) 15,1 5,0
- treonină (g) 9,7 4,2
2. Performanţele creşterii şi dezvoltării musculare
- Sporul mediu zilnic (g) 722 284
- Suprafaţa ochiului muşchiului L.dorsi (cm2) 32,3 24,1
- Proporţia de carne slabă (%) 60,0 45,6
3. Compoziţia chimică a cărnii
- Apă (%) 29,8 31,6
- Proteine (%) 19,7 17,7
- Grăsimi (%) 9,4 12,8
Valorile biologice ale substanţelor nutritive sunt specifice pentru fiecare rasă,
categorie de suine şi stare fiziologică. De multe ori, aditivii furajeri introduşi sunt necesari în
cantităţi mici (pentru corectare), asigurarea facându-se cu cheltuieli minime, însă efectele în
valorificarea raţiei (în întregime) sunt însemnate.
Raporturile între substanţele nutritive trebuie să fie optime unele faţă de altele,
deoarece ele nu acţionează independent, ci în strânsă corelaţie.
Nivelul crescut sau scăzut al unei substanţe nutritive atrage după sine un necesar
crescut, sau scăzut, din alţi nutrienţi. Asigurarea raporturilor optime determină o bună
valorificare a raţiei mai ales la rasele perfecţionate şi la metişii şi hibrizi de mare
productivitate.
Trebuie menţionat că, între substanţele nutritive din raţii au loc relaţii de sinergism,
alte ori sunt relaţii de antagonism, iar valoarea nutritivă a raţiei este condiţionată de
cunoaşterea şi stăpânirea aceste relaţii.
Mergând la elementele de bază, trebuie specificat că, în cazul proteinelor, aminoacizii
trebuie să se găsească în raporturi reciproc determinate, acestea condiţionând valaorea
biologică ridicată. Se va evita pe cât posibil utilizarea furajelor proteice în scopuri energetice,
acestea traducându-se în necunoaştere şi risipă, ceea ce este foarte grav pentru zootehnişti.
Calităţile organoleptice ale furajelor condiţionează consumarea cu plăcere a raţiei,
atât prin calităţile componentelor cât şi prin introducerea de preparate speciale. La purceii
sugari se folosesc o serie de aditivi furajeri, pentru sporirea palatabilităţii, care determină
consumarea precoce a furajelor suplimentare şi reducerea perioadei de obişnuire (lapte praf şi
zahărul).
Nu trebuie speculat faptul că porcinele posedă simţul gustului ceva mai atenuat, faţă
de celelalte animale de fermă, şi să nu introducem în hrană componente alterate sau de slabă
calitate. Furajele alterate introduse în hrană, diminuează valorificarea acesteia, iar uneori pot
produce intoxicaţii grave.
Corectorii de gust şi de miros se vor utiliza cu multă precauţie şi se vor elimina în
finisarea îngrăşării. Unele mucegaiuri ce se dezvoltă pe furaje elaborează toxine, care
acţionează ca antivitamine, prin degradarea substanţelor nutritive.
195
Metodele de furajare (sau de hrănire) au influenţă considerabilă asupra valorificării
hranei, precum şi asupra sporului de creştere şi a calităţii carcasei; alegerea acestora
depinzând de condiţiile concrete din unitate şi de destinaţia animalelor.
a. Furajarea la discreţie -"ad libitum"- este metoda cea mai des întâlnită în unităţile
industriale, fiind indicată la categorile: purcei sugari, tineret înţărcat, porci la îngrăşat în
special la cei din rasele specializate pentru carne (în prima perioadă şi chiar până la
sacrificare) şi la scroafele lactante.
Avantajele oferite de această metodă sunt:
 obţinerea de sporuri medii zilnice mari;
 sporirea randamentului la sacrificare;
 ridicarea productivităţii muncii (permite mecanizarea distribuirii hranei).
Cu toate acestea valorificarea hranei este mai slabă, iar calitatea carcasei inferioară
(stratul de slănină este mare).
În experienţele efectuate de către CHIRILĂ, C. şi colab. (1978), se confirmă
valorificarea mai slabă a furajelor în cazul hrănirii la discreţie, chiar dacă sporurile zilnice
sunt superioare, celei restricţionate (tab.48).
Tabelul 48
Influenţa metodelor de furajare asupra rezultatelor de producţie
la porcii graşi (CHIRILĂ, C. 1978)
Faza de Hrănire la Hrănirea în:
Specificare
îngrăşare discreţie 2 tainuri 4 tainuri 6 tainuri
I Spor mediu zilnic (g) 403 359 339 369
(27-50 kg) Consum specific de 4,25 3,94 4,00 3,66
concentrate, (kg)
II Spor mediu zilnic (g) 507 483 454 404
(50-105kg) Consum specific de 4,56 4,41 4,35 3,90
concetrate (kg)
În sistem gospodăresc această metodă dă rezultate mai slabe la porcii graşi, deoarece
animalele preferă să consume concentratele în detrimentul suculentelor sau a păşunilor.
b. Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) este aplicată cu precădere la
animalele tinere de reproducţie, la porcii graşi în finisare (cu destinaţie specială) şi la
scroafele gestante.
Avantajele oferite de această metodă sunt:
 îmbunătăţeşte valorificarea hranei (cu condiţia ca restricţia să nu fie prea severă, 85-90%
din “la discreţie”);
 sporeşte calitatea carcasei;
 asigură menţinerea stării de reproducător.
Dezavantajele constau în:
 scăderea sporului mediu zilnic şi, în consecinţă, prelungirea duratei de finisare (cu 10-30
zile);
 reducerea productivităţii muncii (necesită forţă de muncă şi echipament specializat în plus
pentru dozare şi administrare);
 mărirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor şi asigurarea frontului de furajare.
196
La scrofiţe, furajarea la discreţie, de la pubertate până la montă, sporeşte rata ovulaţiei.
Pe timpul gestaţiei, aceasta trebuie să fie restrictivă, pentru a se evita îngrăşarea animalelor.
La vieri este necesară furajarea restricţionată pe toată durata exploatării.
Furajarea restricţionată dă rezultate bune şi în perioada de nidaţie la scroafe,
contribuind la sporirea fecundităţii şi prolificităţii, pe lângă refacerea rapidă a stării de
întreţinere. Cazarea femelelor în boxele individuale facilitează furajarea restricţionată,
întreţinerea extinzându-se pe o perioadă de cel mult 21 zile după însămânţare.
În sistem gospodăresc şi în unităţile cu efective reduse folosirea metodei de furajare
restricţionată a reproducătorilor conduce la obţinerea celor mai avantajoase rezultate tehnico-
economice, inclusiv de conversie a hranei.
Cu privire la numărul de tainuri administrate zilnic, majoritatea autorilor sunt de
părere că cele mai bune rezultate, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la
variantele cu mai multe tainuri; dar dacă se pune în balanţă şi munca prestată, atunci varianta
optimă, pentru porcii graşi şi scroafele gestante, rămâne cea de 2 tainuri pe zi.
Formele de prezentare a hranei influenţează valorificarea acesteia, în sensul că
furajele sub formă de grăunţe întregi sau zdrobite duc la pierderi importante de substanţe
nutritive. Concentratele măcinate cu fineţe medie, contribuie la o mai bună utilizare a hranei
faţă de granulaţia fină (când se formează boluri, îngreunând digestia).
Tabelul 49
Influenţa fineţei măcinişului asupra indicilor de producţie la porcine
Greutatea Boabele au fost:

Specificare
animalelor sparte mediu măcinate fin măcinate
Spor mediu zilnic (g) 526 599 -
18 kg
Consum specific concetrate (kg) 2,78 2,82 -
Spor mediu zilnic (g) - 730 621
27 kg
Consum specific concetrate (kg) - 3,11 3,03
Spor mediu zilnic (g) 798 925 -
57 kg
Consum specific concetrate (kg) 3,57 3,38 -
În cazul utilizării furajelor combinate s-a constatat superioaritatea granulelor în

comparaţie cu făinurile, cu condiţia ca pentru tineret acestea să fie uşor friabile.
În cazul utilizării masei verzi şi a suculentelor s-a constatat superioritatea lucernei
tocate uşor pălită, a cartofilor fierţi şi sfeclei tocate etc. faţă de formele de prezentare ca atare.
Cu privire la formele de administrare s-a constatat superioritatea nutreţurilor
combinate umectate, şi în special cu zer sau zară, cel puţin la tineretul înţărcat, scroafe
lactante şi chiar la îngrăşat , cu condiţia ca lichidele să fie proaspete şi uşor încălzite pe timp
de iarnă.
Pe această linie, ISAR, O. şi colab. (1982) consemnează superioritatea utilizării hranei
umectate (în concentraţii de 1 parte furaj la 1,5 părţi apă), faţă de furajele uscate, atât în ceea
ce priveşte sporul mediu zilnic cât şi valorificarea hranei (tab.42).
Administrarea nutreţurilor combinate în stare "lichidă" (1 parte nutreţ şi 3 părţi apă),
impusă de funcţionarea instalaţiilor automate, nu oferă rezultate pe măsura celor umectate şi
chiar uscate. În cazul folosirii hranei lichide se obţin sporuri medii zilnice mai mari, însă
pierderile de furaje sunt mai ridicate, iar randamentul la sacrificare este redus.
197
În creşterea gospodărească se recomandă hrănirea umectată, însă aceasta să fie
secondată de furajarea restrictivă. Rezultate bune se obţin când raportul dintre concentrate şi
lichide este de 1/1 sau 1/1,5, umectarea făcându-se cu 1-2 ore înainte în jgheab, timp în care
are loc o fermentare parţială a făinurilor de cereale, urmând ca animalele să efectueze
amestecul în timpul consumului.
Tabelul 50
Influenţa gradului de diluţie a hranei asupra indicilor de producţie
la porcii graşi
Gradul de diluţie (conc./apă)
Specificare hrană uscată 1/1 1/2 1/3 1/4
1. Sporul mediu zilnic (g)
- Greutatea (kg) - 30-50 641 690 682 552 691
- 50-70 711 702 772 704 667
- 70-115 702 795 865 752 709
2. Consumul specific de concentrate (kg)
- Greutatea (kg) - 30-50 2,89 2,81 2,90 3,05 3,12
- 50-70 3,65 3,60 3,15 3,59 3,82
- 70-115 4,17 3,97 3,74 4,27 4,40
Prepararea hranei influenţează în mod hotărâtor valorificarea acesteia la toate

categoriile de suine, sporind în mare măsură valoarea nutritivă, fie a furajului ca atare, fie a
amestecului.
La suine se înrâlnesc următoarele variante de preparare:
 tratarea termică (prin fierbere) se recomandă la toate categoriile de suine, pentru:
cartofi, dovleci, reziduuri culinare etc., urmate, în genral, de amestecuri cu făinuri de
cereale, până la starea de prezentare de pastă tare;
 prăjirea orzului şi uneori a ovăzului, se recomandă pentru tineretul sugar sau înţărcat,
pentru combaterea stării de diaree;
 separarea paleelor (prin cernere), se recomandă la furajele destinate hrănirii purceilor
sugari şi înţărcaţi, când acestea conţin orz şi ovăz, precum şi şroturi de floarea soarelui.
Scopul prelucrării este diminuarea conţinutului în celuloză;
 omogenizarea componentelor determină îmbunătăţirea conversiei hranei, mai ales în
cazul unor aditivi furajeri şi substanţe chimice, care participă în proporţii foarte mici,
dar cu infleunţă foarte mare, aşa cum sunt: sulfatul de curpu, preparate pe bază de
seleniu, magneziu etc. Neomogenizarea corespunzătoare poate duce la accidente grave,
chiar şi în cazul sării de bucătărie;
 tocarea şi mărunţirea este recomandată în cazul sfeclei, a guliilor şi uneori a
dovlecilor, precum şi a lucernei verzi uşor pălite. Prin această operaţiune se evită unele
accidente legate de ingerarea unor fragmente mai mari, care pot bloca aparatele digestiv
şi respirator, ştiindu-se că porcul este un animal lacom.
Programul de furajare are influenţă asupra valorificării hranei, ştiindu-se că suinele
sunt animale lacome, care consumă hrana în cca. 20 minute, intrând în panică atunci când
nu se respectă ora stabilită de administrare, soldându-se cu consumuri nejustificate
(datorate necorelării ingestiei cu capacitatea de digestie). Având în vedere aceste aspecte s-a
198
constatat că porcii graşi trebuie să se furajeze de 2 ori pe zi; dimineaţa şi după amiaza. În
vederea reducerii forţei de muncă şi, în special, pentru acordarea unei jumătăţi de zi repaus
pentru muncitori, la această categorie , se poate institui o jumătate de zi de post (duminică)
fără pierderi semnificative.
La scroafele lactante, la purceii sugari şi la tineretul înţărcat, cele mai bune rezultate se
obţin când se instituie 4-5 tainuri zilnic, sau reîmprospătarea la nevoie cu furaje a buncărelor
de alimentare şi a jgheaburilor (hrănirea la discreţie). Furajele neconsumate sunt colectate
periodic şi dirijate la porcii graşi sau la alte categorii cu pretenţii mai scăzute în privinţa
substanţelor nutritive.
În unităţile gospodăreşti şi cu efective reduse, la porcii graşi se pot institui 3 tainuri
zilnice, mai ales pe timp de vară. În alte unităţi se pot administra 2 tainuri umectate, iar între
acestea se pun la dispoziţie nutreţuri combinate uscate.
9.2.2.2. Implicaţiile utilizării furajelor mucegăite în hrana suinelor

Creşterile producţiilor de cereale şi de leguminoase pe unitatea de suprafaţă, sunt o
consecinţă directă a perfecţionării tehnologiilor de producţie şi a cultivării unor hibrizi de
mare productivitate. În acelaşi timp, conţinutul relativ ridicat de apă din boabe, alături de
funcţionarea necorespunzătoare a instalaţiilor de uscare şi a condiţiilor precare de depozitare,
favorizează infestarea şi dezvoltarea diferitelor specii de mucegaiuri. Consumarea de către
animale a furajelor mucegăite poate duce la apariţia unui sindrom subclinic de micotoxicoză,
indus de prezenţa micotoxinelor.
Micotoxinele sunt metaboliţi produşi de mucegaiuri, care se găsesc fie în interiorul
sporului, fie în talul mucegaiului, sau sunt secretate de substratul nutritiv, provocând
deteriorări biologice în organismul animalelor consumatoare.
Se cunosc aproape 100 de mucegaiuri care se dezvoltă pe culturile de cereale sau alte
furaje, însă cele mai frecvente aparţin genurilor: ASPERGILLUS, FUSSARIUM,
PENICILLIUM, TRICHODERMA, STACHYBOTRYS, etc.
Micotoxinele au efecte diferite, unele grave, altele mai puţin grave asupra stării de
sănătate, însă toate reduc producţiile la animale, prin scăderea sporului în greutate şi prin
creşterea consumului specific de hrană, deci valorificarea slabă a acesteia.
Condiţiile optime de elaborare a toxinelor de către mucegaiuri sunt cu totul variabile,
începând de la 0C până la 25C şi nu pot fi distruse prin granulare, sau alte operaţiuni de
conservare şi de preparare a furajelor (fierbere, prăjire etc).
Printre micotoxinele cele mai importante şi mai cunoscute, care se produc la cerealele
depozitate sunt: aflatoxina, rubratoxina, ochratoxina, toxina T2 şi F2 (zearalenona).
Aflatoxina este produsă de tulpinile toxigene ale mucegaiurilor Aspergillus flavus şi
Aspergillus parasiticus, dezvoltate pe cereale şi cauzează la suine hepatite (necroze ale
celulelor ficatului), prelungeşte timpul de cuagulare a sângelui etc. Se pot întâlni intoxicaţii
acute şi apoi cronice chiar la doze mici, de 1 p.p.m., aducând pierderi economice. La suine,
chiar dozele reduse determină descreşterea ratei ovulaţiei, inapetenţă şi slăbire generală. La
doze mai mari se sesizează icterul (pe ficat apar focare mici de sânge).
199
Practica folosirii unor cantităţi mici de porumb atacat de mucegaiuri în amestec cu
porumbul normal sau alte cereale, în speranţa că în acest fel se anihilează toxicitatea, este
foarte dăunătoare.
Rubratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Penicillium rubrum, care
produce hemoragii, în special în jurul ochilor şi nasului, necroze hepatice etc. - toate ducând
la scăderea performanţelor de producţie, inclusiv la valorificarea slabă a hranei.
Ochratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Aspergillus ochraceus şi
cauzează leziuni hepatice şi renale. Toxina afectează capacitatea reproductivă evidenţiată la
femele prin fecunditate slabă, resorbţia fetuşilor şi avorturi la femelele gestante. Afectează
foarte mult conversia hranei.
Toxina T2 este produsă de unele tulpini ale speciei Fussarium tricinctum, cauzând
necrozarea pielii, a mucoaselor gurii şi intestinelor, a celulelor ficatului. Produce hemoragii
interne, mai ales în cazul întreţinerii porcinelor la temperaturi joase.
Toxina F2 (sau zearalenona) este o substanţă extrogenă produsă de Fussarium
graminearum şi induce dezvoltarea sexuală precoce la tineretul femel, interferând cu
activitatea anormală de reproducţie.
Din prezentarea sumară a acestor micotoxine se poate trage concluzia că majoritatea
afectează celulele hepatice, deci buna funcţionare a ficatului, dar secundar şi celulele
aparatului reproducător sau a altor ţesuturi.
Prevenirea formării micotoxinelor implică măsuri foarte diferite: recoltarea boabelor
la umiditate normală, depozitarea în spaţii corespunzătoare, selecţia de soiuri rezistente la
invazia mucegaiurilor etc.
Combaterea micotoxinelor este foarte greoaie şi uneori incertă, fapt pentru care se
impune înlăturarea din hrană a furajelor mucegăite, deoarece aduc mari prejudicii economice.
Se consideră că tratarea cu acid propionic şi amonificarea ar rezolva parţial această problemă,
însă numai atunci când stadiul de infestare este incipient, iar depozitarea făcută în condiţii
optime.
9.2.2.3. Condiţiile de întreţinere

Condiţiile de întreţinere au influenţă asupra valorificării hranei, atât prin organizarea
interioară a boxelor sau padocurilor (inclusiv soluţiile constructive), cât şi prin numărul de
animale din grupă.
Organizarea interioară a boxelor, respectiv dispunerea hrănitoarelor, a adăpătorilor,
a proporţiilor suprafaţelor cu grătar şi a părţii compacte. Soluţiile constructive ale pardoselilor
şi pereţilor despărţitori etc., au influenţă asupra valorificării hranei atât direct cât şi indirect,
primând asigurarea confortului optim
Inconstanţa dispunerii inventarului din boxă, pardoselile cu grătare prea dure etc. sunt
factori care stresează animalele ţi în consecinţă, diminuează valorificarea hranei. Izolarea
termică necorespunzătoare a tavanelor şi pereţilor construcţiilor este dăunătoare, atât pe timp
de iarnă, cât şi pe timp de vară.
Cazarea animalelor trebuie să se facă în condiţii optime aşa încât animalul să
utilizeze cea mai mare parte din furaj pentru producţie. Trebuie să se evite pierderile de
căldură prin radiaţii.
200
Cele mai bune rezultate au fost obţinute la suinele întreţinute pe pardoseli bine izolate
termic, moi, uşor înclinate şi prevăzute cu aşternut. Pardoselile dure, confecţionate din beton,
reci şi cu denivelări afectează indicii de producţie, inclusiv valorificarea hranei, aspecte care
se vor trata pe larg în cadrul tehnologiilor de creştere şi de exploatare, pe categorii de
producţie şi stări fiziologice.
Cu privire la densitatea animalelor se apreciază că numărul prea mare de indivizi pe
unitate de suprafaţă, ca şi cel prea mic, afectează valorificarea hranei; în primul caz animalele
se incomodează unele pe altele, iar în al doilea caz consumă prea multă energie pentru
mişcare. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu frontul de furajare, cel puţin la hrănirea
restricţionată.
Cu privire la numărul de animale din grupă, cele mai bune rezultate se obţin la
întreţinerea individuală, însă îmbinarea acesteia cu aspctele economice duce la numărul optim
de 16-20 de animale. De altfel, numărul maxim de animale reţinute eficient de către un porc
este de 20 de indivizi.
În experienţele efectuate de către HANKE, H.E. şi colab. (1972), pe porci graşi în
finisare, se ajunge la concluzia că numărul redus de animale din boxă oferă cele mai bune
rezultate ale îngrăşării, fără însă a se reduce prea mult suprafaţa atribuită fiecărui individ
(tab.51).
Autorii arată că, pentru porcii graşi, suprafaţa de 0,5 m 2/animal este cu totul
insuficientă, iar cea de 0,9 m2 constituie o risipă de spaţiu construit.
Tabelul 51
Rezultatele productive în funcţie de numărul de porci graşi
şi suprafaţa atribuită
Numărul de animale:
Specificare Sexul
8 11 14
masculi 789 762 658
Sporul mediu zilnic (g)
femele 689 640 540
Consumul specific de masculi 3,55 3,45 3,41
concentrate (kg) femele 3,47 3,56 3,75
De menţionat că, în cazul cazării a 2-3 porci într-o boxă, cresc cantitatea consumată de
furaje şi sporul mediu zilnic, însă se diminuează pretenţiile pentru temperatură, faţă de
cazarea individuală (aşezarea animalelor unul lângă altul, pentru odihnă, reduce suprafaţa de
iradiere a căldurii corporale).
Valorificarea cea mai bună a hranei la porcii graşi se înregistrează la temperatura
adăpostului de 19-20C. Se consideră că pentru fiecare grad Celsius în plus sau în minus, faţă
de această temperatură, sporul mediu zilnic scade cu 15 g/zi.
201
PARTEA A II-A
TEHNOLOGII DE CREŞTERE
ŞI DE EXPLOATARE A SUINELOR
CAPITOLUL 10
TEHNOLOGIA DIN SECTORUL

DE MONTA-GESTATIE
Sectorul de montă şi gestaţie constituie prima verigă a fluxului tehnologic de producţie

din cadrul unităţilor de creştere a suinelor şi are cea mai mare importanţă în derularea
celorlalte verigi, până la livrarea animalelor la tăiere sau la reproducţie. În acest sector are loc
pregătirea şi desfăşurarea activităţii de reproducţie a vierilor şi a scroafelor, precum şi
creşterea vieruşilor şi scrofiţelor, care vor înlocui reformele din efectivul matcă. Calitatea
materialului biologic şi tehnologia de producţie aplicată în acest sector influenţează
sincronizarea, ritmicitatea şi constanţa în sectoarele următoare.
10.1. Tehnologia creşterii vieruşilor şi exploatării vierilor

Selecţia masculilor pentru reproducţie este foarte importantă, deoarece, vierii
reprezintă categoria de suine cu cea mai mare influenţă asupra ameliorării efectivului dintr-o
unitate, având şi un rol important în asigurarea unei fecundităţi ridicate şi în sporirea
prolificităţii.
Atenţia acordată vierilor trebuie să înceapă cu nominalizarea acestora pentru
reproducţie, când se va ţine seama de origine (urmărindu-se ca aceştia să provină din părinţi
cu performanţe superioare), de rezultatele testării după performanţele proprii şi apoi după
descendenţi, alături de aprecierea conformaţiei şi constituţiei, precum şi a capacităţii de
reproducţie.
Toate aceste criterii sunt cuprinse şi cumulate în clasa generală a vierului, fiind
consemnată în fişele de bonitare, mai puţin capacitatea de reproducţie, care se determină
după intrarea la reproducţie.
Capacitatea de reproducţie constituie o însuşire hotărâtoare şi este influenţată apreciată
după rezultatele înregistrate la femelele partenere, condiţionată de obţinerea unei sperme
corespunzătoare cantitativ şi calitativ.
Vieruşii sunt verificaţi după aceste criterii, atât la intrarea la reproducţie, cât şi
periodic, pe parcursul activităţii în primele luni, urmărindu-se şi alte elemente ca: evoluţia
dezvoltării corporale, starea de sănătate, conformaţia şi constituţia, precum şi primele
rezultate ale activităţii de reproducţie (fecunditatea şi prolificitatea) la partenerele montate.
202
Fecunditatea scrofiţelor montate de către vierii tineri trebuie să fie de cel puţin 70%,
iar prolificitatea cel puţin la nivelul cerinţelor minime pentru admiterea în controlul oficial de
producţie.
În unităţile de selecţie şi testare, vierii tineri se apreciază pe baza performanţelor
descendenţilor femelelor partenere; cei care nu se dovedesc amelioratori se elimină de la
reproducţie, chiar dacă au capacitatea de reproducţie bună.
Având în vedere aceste elemente se indică reţinerea sau procurarea unui număr de cca.
1,5 ori mai mare de vieruşi faţă de efectivul de vieri, planificat a se reforma.
Vierii şi vieruşii de reproducţie trebuie să beneficieze de cele mai bune condiţii, atât în
ceea ce priveşte alimentaţia cât şi întreţinerea şi exploatarea; aceştia vor fi îngrijiţi de cei mai
buni muncitori.
10.1.1. Alimentaţia vierilor şi vieruşilor de reproducţie

Hrana administrată vierilor de reproducţie trebuie să conţină toate substanţele nutritive
necesare satisfacerii cerinţelor de întreţinere şi de producţie; în cazul de faţă pentru
producerea de spermă de calitate şi în cantităţi suficiente.
Cantitatea şi calitatea hranei trebuie să asigure menţinerea condiţiei de reproducător,
baza performanţelor superioare a materialului biologic.
Cerinţele de energie trebuie să fie calculate şi asigurate în funcţie de vârstă, masă
corporală şi de intensitatea folosirii lor de montă, variind între 3100-3200 Kcal EM/kg furaj
combinat sau amestec de concentrate. De menţionat că, vieruşii au cerinţe de energie mai mari
decât vierii, cheltuind o parte din aceasta şi pentru mişcare.
Consumul zilnic de energie, după datele NRC (1973), sunt de cca. 7925 Kcal EM
pentru vieruşi şi de 6340 Kcal EM la vieri adulţi (sau cca. 8250 Kcal ED şi respectiv 6600
Kcal ED).
În unităţile gospodăreşti, la vieruşii cu activitate sexuală moderată sunt necesare zilnic
3,6 UN, iar pentru cea intensă (caz rar întâlnit cca. 4,9 UN. La vierii adulţi pentru activitate
moderată sunt necesare zilnic 3,3 UN, iar pentru una intensă cca. 4,4 UN.
Cerinţele de proteine trebuiesc calculate în funcţie de stadiul procesului de creştere,
de intensitatea utilizării la montă şi chiar de gradul de ameliorare. Trebuie avut în vedere că
vieruşii continuă să-şi definitiveze procesul de creştere, care se bazează, în principal, pe
substanţele proteice. De asemenea, trebuie ţinut seama că un vier ejaculează în medie 250 ml
spermă (cu variaţii între 200-500 ml) şi că aprox. 50% din substanţa uscată este reprezentată
de proteine (cu cea mai mare valoare biologică).
După majoritatea autorilor, cerinţele de proteine sunt satisfăcătoare când amestecul de
furaje conţine între 14-16% PB, în funcţie de vârstă şi activitatea sexuală. Cantităţile medii
zilnice necesare sunt de cca. 350 g PB la vieruşi şi de cca. 280 g PB la vieri (tab.52).
În unităţile gospodăreşti se indică un necesar între 120-130 g proteină disgestibilă/UN,
cu menţiunea că folosirea moderată a vierilor este mai favorabilă stării fiziologice (decât
repausul complet).
Valorea biologică scăzută a proteinelor din hrană, ca urmare a conţinuturilor reduse şi
necontrolate de lizină, metionină şi triptofan, afectează în mare măsură activitatea şi
rezultatele de reproducţie la femelele partenere.
Tabelul 52
203
Necesarul de substanţe nutritive pentru vieri (după NRC - 1973)
Necearul în % sau pe
Necesarul zilnic
Specificare kg furaj uscat la aer
UN 110-250 kg UN Vieri 110-180kg Vieri 180-250kg
Consum furaj - - kg 2,5 2,0
Energie şi proteină
- E.D. Kcal 3300 Kcal 8250 6600
- E.M. Kcal 3170 Kcal 7925 6340
- P.B. % 16-14 g 350 280
Substanţe minerale
- Ca % 0,75 g 18,8 15,0
-P % 0,50 g 12,5 10,0
- NaCl % 0,50 g 12,5 10,0
Vitamine
- Beta caroten mg 8,2 mg 20,5 16,4
- Vit.A mii UI 4,1 mii UI 10,25 8,2
- Vit.D UI 275 UI 690 550
- Vit.E mg 11,0 mg 27,5 22,0
- Tiamină mg 1,5 mg 3,8 3,0
- Riboflavină mg 4,0 mg 10,0 8,0
- Niacină mg 22,0 mg 55,0 44,0
- Acid pantotenic mg 16,5 mg 41,3 33,0
- Vit.B12 g 14,0 g 35,0 28,0
Lipidele, pe lângă faptul că participă şi la asigurarea nivelului energetic, alături de

glucide, contribuie la satisfacerea organismului cu acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi
arahidonic), care favorizează sinteza hormonilor sexuali.
Substanţele minerale joacă un rol important în desfăşurarea normală a funcţiei de
reproducţie. Carenţa hranei în Ca determină în general sterilitate, carenţa în P produce
spermatozoizi neviabili, iar carenţa în Mn duce la oligospermie şi viabilitate redusă a
spermatozoizilor. S-a constatat că vierul are un necesar crescut de Zn, datorită conţinutului
mai ridicat al spermei în acest microelement.
În practică, necesarul de microelemente se asimilează normelor porcilor în creştere.
Conţinutul hranei în vitamine are o importanţă deosebită. Aşa, de exemplu, deficitul
în vitamină A determină la vieri diminuarea spermatogenezei şi reducerea viabilităţii
spermatozoizilor.
În unităţile gospodăreşti se consideră necesar între 25-60 mg caroten la 100 Kcorp,
cantitate care se poate asigura prin administrarea suplimentară de morcovi pe timp de iarnă
sau masă verde, pe timpul de vară. Carenţa hranei în această provitamină accelerează
keratinizarea şi degenerarea epiteliilor tubilor seminiferi şi a glandelor anexe.
Carenţa hranei în vitamina D provoacă tulburări ale metabolismului calciului şi
fosforului, afectând funcţia de reproducţie, mai ales în cazul întreţinerii în spaţii protejate.
Carenţa în vitamina E duce la azoospermie şi scăderea libidoului.
Cu privire la nutreţurile cele mai adecvate pentru hrănirea vierilor şi vieruşilor se
consideră că acestea trebuie să posede un volum redus, dar şă fie bogate în substanţe nutritive,
deci furaje concentrate. Forma de prezentare cea mai indicată este sub formă de făinuri, cu
204
granulaţie medie, sau granule, iar cea de administrare trebuie să fie uscată, sau uşor umecată
(cu zer, zară etc).
Dintre cereale, ovăzul este indispensabil, care trebuie să participe în amestec în
proporţie de 30-40%. Ovăzul influenţează pozitiv activitatea de reproducţie datorită
digestibilităţii ridicate a tuturor substanţelor nutritive, a conţinutului mai ridicat în colină şi
ergotioneină, substanţe care se regăsesc în spermă, având rol în fiziologia normală a
spermatozoizilor.
Orzul se recomandă în hrana vierilor în proporţie de 10-20%, iar porumbul să nu
depăşescă 30%, deoarece proteina acestuia are o valoare biologică redusă.
Pentru completarea necesarului în substanţe proteice se indică introducerea în
amestecul de furaje a mazării, în proporţie de 5-10% (pe cât posibil tratată termic), a şroturilor
de soia şi floarea soarelui în proporţie de 8-10%, a făinii de carne de peste 2-3% şi a drojdiilor
furajere de 1-3%.
În unităţile industriale, vierii sunt hrăniţi cu nutreţul combinat, reţeta 0-5, care conţine
14,5% PB (cu 0,55% lizină), cca. 3170 Kcal EM/kg furaj şi cel puţin 2% grăsime brută
(tab.53), iar vieruşii cu reţeta 0-3 (cu 16% PB), însă cu zoofort de reproducţie.
Tabelul 53
Structura şi caracteristicile nutreţului combinat, reţeta 0-5 (pentru vieri)
Varianta
Specificare
a b
Structura (%)
- porumb 35,0 30,0
- orz 20,0 10,0
- grâu - 20,0
- ovăz 10,0 5,0
- tărâţe de grâu 14,8 11,3
- şroturi floarea soarelui 6,0 5,0
- şroturi soia 5,0 3,0
- făină de soia 1,0 1,0
- făină de peşte 1,0 0,5
- drojdii furajere 1,0 1,0
- făină de lucernă 3,0 10,0
- carbonat de calciu 1,5 1,5
- sare (NaCl) 0,7 0,7
- zoofort P3 1,0 1,0
Caracteristici nutritive:
- umiditatea 12-13 12-13
- proteină brută 14,5 14,5
- celuloză brută 6,0 6,0
- sare (maximum) 1,1 1,1
- grăsime brută (minimum) 2,0 2,0
- rest pe sită de2,5 mm 5,0 5,0
Cantităţile de nutreţuri combinate recomandate a se administra zilnic masculilor de
reproducţie variază între 2,5-3,5 kg, în funcţie de vârsta acestora, de greutatea corporală şi de
intensitatea utilizării la montă.
În cazul în care componentele ce participă la reţeta de nutreţ combinat sunt de foarte
bună calitate şi conţinutul de proteină brută este de 16%, atunci cantităţile zilnice pot fi de 2,5
kg la vieruşi şi de 2,0 kg la vieri.
205
Hrana vierilor şi vieruşilor poate fi suplimentată, pe timp de vară, cu lucernă verde în
cantităţi de 2-4 kg, iar pe timp de iarnă cu 1-2 kg de morcov, sau 300-500 g făină de lucernă
deshidratată.
De menţionat că, componentele de origine animală din raţie se pot substitui la
echivalent de P.B., cu 2-3 l lapte ecremat, sau 200-300 g lapte praf, sau 2-3 ouă.
Hrana se administrează în 2 tainuri pe zi, în jgheaburi de beton, umectată (raport
1/1), asigurându-se un front de furajare de 45-55 cm. Apa se va asigura la discreţie,
calculându-se cca. 7 l/100 kg greutate vie.
În cazul în care se practică alimentaţia de tip suculent, nutreţul combinat de
completare trebuie să conţină între 14-17% P.B.; în amestec intrând porumbul şi orzul în
proporţie de 59-71%, iar furajele proteice vegetale între 25-37%. Suculentele se administrază
zilnic în cantităţi de 0,6 kg pastă de porumb sau 1,3 kg cartofi, sau 2-3 kg masă verde.
10.1.2. Întreţinerea vierilor de reproducţie

Vierii de reproducţie pot fi întreţinuţi atât în boxe individuale cât şi în boxe comune,
în funcţie de efectivul unităţii şi de sistemul de exploatare adoptat.
Întreţinerea vierilor în boxe individuale dă posibilitatea hrănirii lor diferenţiate în
funcţie de vârstă, masă corporală şi intensitatea folosirii la montă, pe lângă urmărirea mai
eficientă a activităţii de reproducţie şi rezultatele acesteia. Acest tip de întreţinere este
acceptat în unităţile cu sarcină de livrare a materialului de reproducţie, unde monta se repetă
cu acelaşi vier, iar evidenţa se ţine la nivel de individ. De asemenea, se evită unele accidente,
ca urmare a conflictelor dintre vieri, mai ales după vârsta de 2 ani.
Boxele individuale pot comunica cu padocurile exterioare, variantă mult dorită pentru
accesul animalelor la aer curat, la soare şi mişcare. Suprafaţa boxelor pentru vieri este relativ
mare, de cca. 6 m2, la care se adaugă alta aproximativ egală de padoc. Principalul dezavantaj
este determinat de investiţia iniţială, care este destul de mare, dar se compensează prin
rezultatele activităţii de reproducţie la femelele partenere. Dimensiunile boxei sunt de
2,5/2,5 m sau de 2,5/3,0 m, iar lăţimea portiţei de 0,6 m. Pardoseala boxelor individuale, din
unităţile intensiv-industriale şi gospodăreşti, poate fi construită din asfalt sau cărămidă dublă
presată aşezată pe cant, prevăzută pe timp răcoros cu aşternut din paie, ceea ce oferă un
confort sporit.
Varianta de întreţinere individuală se practică şi în unităţile cu efective reduse, însă
predispune la odihnă permanentă, masturbare şi chiar retivitate, dar se poate evita prin
asigurarea de padocuri exterioare pentru mişcare zilnică.
Întreţinerea în boxe comune sau în grup a vierilor este acceptată mai mult din
considerente economice, dar şi biologice.
Avantajele economice rezidă din investiţia redusă ce revine pe animal şi din creşterea
productivităţii muncii. Din punct de vedere biologic, indivizii fac mai multă mişcare, îşi
menţin apetitul sexual şi nu devin retivi.
Această variantă necesită însă obişnuirea indivizilor între ei, încă de la vârsta de 8
luni, pentru a se evita accidentele. De asemenea, se impune o lotizare iniţială cât mai
uniformă şi utilizarea la reproducţie sau la recoltare în grup (toţi indivizii din boxă odată).
206
Indiferent de tipul exploataţiei, numărul de vieri dintr-o boxă trebuie să fie corelat cu
numărul de monte sau de recoltări zilnice, aşa încât toţi vierii să fie scoşi şi aduşi în boxă în
acelaşi timp.
În unităţile de tip industrial, cazara vierilor se face în boxe comune, de câte 8-14 vieri,
revenind pentru fiecare între 2,0-2,5 m 2. Pereţii despărţitori ai boxelor au înălţimea de 1,20 m
şi sunt confecţionaţi din dulapi de beton armat cu interspaţii reduse. Uşa boxei are lăţimea de
80 cm, înclinarea pardoselei de 2-3%, iar zona de grătar deţine o proporţie de cca. 55% din
cea totală.
Grătarele sunt confecţio- nate
din beton armat, cu barele de 7 cm şi
fantele de 2,5 cm, fiind aşezate peste
canalele de evacuare hidraulică a
dejecţiilor.
Temperatura optimă din
adăpostul vierilor variază între 16-
18°C , umiditatea relativă între 70-
75%, iar concentraţia maximă în noxe
de 0,3% CO2, şi 0,03% în HN3.
Periodic se indică deparazitarea
vierilor (cu LINDAVET, în
Fig.59 Box\ pentru `ntre]inerea concentraţie de 3,5‰) şi chiar
colectiv\ a vierilor îmbăierea, pe timp de vară, cu apă
potrivit de caldă, urmată de zvântare.
În unităţile se selecţie, precum şi în cele de creştere şi îngrăşare, se indică construirea,
pe cât posibil, a unor padocuri exterioare, pentru mişcarea vierilor, calculându-se câte 5-6 m 2
pentru fiecare individ, prevăzute parţial cu copertine, pentru a proteja animalele de razele
solare şi precipitaţii.
În unităţile gospodăreşti cu efective reduse se indică scoaterea la păşune, timp de 2 ore
pe zi, acţiune care contribuie în bună măsură la menţinerea condiţiei de reproducător.
Compartimentul de întreţinere a vierilor (precum şi boxele de întreţinere) trebuie să fie
amplasat cât mai apropiat faţă de cel al scroafelor în aşteptare pentru montă, sau de punctul de
însămânţări artificiale pentru scroafe (sau în acelaşi adăpost).
10.1.3. Exploatarea vierilor de reproducţie

Vieruşii sunt dirijaţi la reproducţie la vârstele de 8-9 luni, când posedă masa corporală
între 120-130 kg, până la vârstele de 2-3 ani în unităţile industriale, până la 3-4 ani în fermele
de tip gospodăresc şi chiar până la 4-5 ani în unităţile de selecţie, unde presiunea de selecţie
este mare pentru exemplarele valoroase,( vârsta se poate prelungi la 4 ani).
Perioada de utilizare economică la reproducţie a vierilor variază în funcţie de vârsta
introducerii la montă, de intensitatea folosirii la montă, de presiunea selecţiei şi de alte
elemente (mişcare, alimentaţie etc), fiind de 1,5-2,0 ani, mai rar de 3 ani (pentru exemplarele
valoroase zootehnic).
207
Proporţia de înlocuire anuală a vierilor este variabilă între 30-40% în fermele
gospodăreşti, între 50-60% în unităţile industriale şi între 75-100% în complexele de selecţie
(unde se urmăreşte o presiune de selecţie ridicată).
Numărul de vieri necesari într-o unitate variază în funcţie de numărul scroafelor de
reproducţie, de vârsta vierilor, de intensitatea folosirii la montă şi de tipul de însămânţare
(naturală sau artificială). În general, se recomnadă ca în unităţile de selecţie să se asigure 1
vier la cca. 15 scroafe, în unităţile industriale la 20 de scroafe, iar în fermele gospodăreşti la
25 scroafe. În cazul practicării însămânţărilor artificale numărul scroafelor se poate multiplica
cu 4.
Raportul dintre efectivele de vieri şi scroafe variază în funcţie de lunile calendaristice
(sau sezon), fiind în cazul montei de 1/20 în perioada septembrie-mai şi de 1/15 în restul
perioadei (iunie-august), iar în unităţile unde se practică însămânţările artificiale, raportul este
de 1/60 şi respectiv 1/45.
Cu privire la intensitatea folosirii la montă a vierilor, aceasta depinde de vârstă, de
starea de întreţinere, de individualitate şi de sistemul de exploatare.
În fermele gospodăreşti, unde se practică montele sezoniere, vierii adulţi pot efectua
2 monte/zi, urmate de o zi repaus, dar pe o perioadă de cel mult 2 luni (restul timpului
aflându-se în inactivitate).
În unităţile industriale cu flux continuu, vierii adulţi efectuează o montă pe zi după
care urmează o zi repaus, iar în perioada de vârf pot monta 2 zile consecutiv, urmate de o zi
repaus, însă nu mai mult de 1 lună şi cu o alimentaţie îmbunătăţită (supliment de ouă, lapte
praf, făină de lucernă etc).
La vierii tineri şi vieruşi nu se instituie activitate intensă, deoarece se pot epuiza
precoce, reducându-se perioada de exploatare economică.
Intensitatea folosirii la montă a masculilor tineri depinde de mulţi factori, primând
vârsta începerii activităţii de reproducţie.
 Vierii începători (în vârstă de 8-9 luni) efectuează o singură montă pe săptămână;
 Vierii în creştere (în vârstă de 9-11 luni) efectuează o singură montă pe zi urmată de
3 zile repaus;
 Vierii tineri (în vârstă de 12-15 luni) efectuează o montă pe zi urmată de 2 zile
repaus.
În unităţile de selecţie vierii adulţi efectuează 2 monte la interval de 12 ore, după care
primesc 3 zile repaus. Vierii tineri, între 12-15 luni, după 2 monte la interval de 12 ore
primesc 5 zile repaus, la vierii în creştere (între 9-11 luni) după 2 monte primesc 6 zile repaus,
iar la cei începători (între 8-9 luni), după 2 monte primesc 7 zile repaus. La această categorie,
în unităţile de selecţie, se efectuează testarea după descendenţi, aşa încât un vier începător
poate asigura lunar gestaţia la 2 scrofiţe.
Prin urmare, în aceste unităţi (de selecţie) vierii asigură gestaţia, în medie, pe lună, la
7,5 scroafe, vierii tineri la 4,5 scrofiţe, iar vieruşii la 2-3 scrofiţe.
Indicele de folosire a vierilor (I.f.v.) reprezintă numărul mediu de monte (ejaculate) pe
zi ale unui vier într-o anumită perioadă şi se poate calcula după formula:
nm
I.f.v. = pz , în care:
nm - numărul de monte sau ejaculate;
208
pz - perioada (în zile) de folosire a vierului.
În cazul unităţilor de producţie, unde vierii efectuează 15 monte pe lună (sau 180
 180 
monte pe an), I.f.v. este de 0,49   , la vierii tineri, cu 10 monte pe lună (sau 120 pe an)
365
acest indice este de 0,33, iar la vieruşii cu 8 monte pe lună (sau 96 pe an) este de 0,26.
În unităţile de tip industrial, care reformează anual cca. 60% din vieri, structura
efectivului de vieri este următoarea: 34% vieri adulţi, 33% vieri tineri şi 33% vieruşi.
Având în vedere indicele de folosire pe categorii de vârstă a vierilor şi acestă strucură,
rezultă că indicele mediu de folosire este de 0,36 (monte pe zi).
34 x 0,49  33x 0,33  33x 0,26
I.f.v. ( m ) = = 0,36
100
În fermele de tip gospodăresc acest indice est de 0,41, iar în unităţile de selecţie de
0,44.
Numărul de vieri (nv) necesari într-o unitate se poate calcula după formula:
n.s. m. x n. m.c.
nv = , în care :
pz x I. f. v.(m)
nsm - numărul de scroafe ce trebuie să se monteze (de regulă pe an);
nmc - numărul de monte pentru o gestaţie (2 sau 3);
pz - perioada (în zile), (de regulă 1 an);
I.f.v.- indicele de folosire medie a vierilor.
10.2. Tehnologii pentru creşterea scrofiţelor şi exploatarea scroafelor
În unităţile cu circuit închis şi cu flux tehnologic stabilizat, scroafele de reproducţie

reprezintă cca. 10% din efectivul total, cu posibilităţi de reducere până la 7%. De menţionat
că, cca. 53% din aceste scroafe sunt în diferite stadii fiziologice de gestaţie, cca. 25% în
aşteptare sau pregătire pentru montă (inclusiv cele infecunde ), iar diferenţa de 22% o
reprezintă scroafele în lactaţie (care se vor trata la capitolul următor).
Prin urmare, în sectorul de montă-gestaţie se găsesc scroafe şi scrofiţe în pregătire sau
refacere pentru montă, precum şi cele gestante, categorii de care depinde în mare măsură,
obţinerea purceilor necesari pentru creştere şi îngrăşare, sau pentru înlocuirea efectivului
matcă (din unitate sau din zona de influenţă).
Aceste considerente justifică alegerea riguroasă a scrofiţelor de reproducţie, precum şi
trierea perioadică a scroafelor de reproducţie.
Selecţia scrofiţelor pentru montă are la bază aprecierea materialului de reproducţie,
când se ţine seama de origine, de testul performanţelor proprii, de conformaţie, precum şi de
tipicitatea rasei, sau a metisului. Această acţiune, cunoscută şi sub noţiunea de bonitare, se
face după vârsta de cca. 6 luni, în urma căreia animalele sunt ierarhizate în funcţie de valoarea
lor zootehnică, respectiv a clasificării ( clasele R. E. I şi II-a).
În general, scrofiţele trebuie să posede o conformaţie corporală armonioasă (tipică
rasei din care face parte) şi o constituţie fină spre robustă. Pe lângă masa corporală şi
dimensiunile de lungime adecvate, regiunea ugerului va avea cel puţin 12 mamele la femelele
din grupa a II-a de rase şi cel puţin 14 la cele din grupa I cu sfârcuri, simetrice, distanţate şi
209
normal dezvoltate (uniforme), alături de alte elemente menţionate la studiul exteriorului şi la
capitolul privind ameliorarea.
Alegerea definitivă se face după prima fătare, ţinându-se seama de rezultatele
acesteia şi, în primul rând, de producţia de purcei (numărul şi greutatea lotului la naştere),
capacitatea de alăptare etc.
Având în vedere eliminările de pe parcurs, până la prima fătare, se indică reţinerea sau
procurarea unui efectiv de 1,5-2 ori mai mare de scrofiţe faţă de numărul femelelor reformate.
În fermele gospodăreşti, în care nu se regăsesc evidenţele zootehnice, alegerea
scrofiţelor se face încă din perioada de purcei sugari, de la scroafele care înţarcă cei mai mulţi
şi uniformi purcei. Pe parcursul creşterii şi dezvoltării se elimină exemplarele cu ritmuri de
creştere reduse, cu dezvoltarea corporală necorespunzătoare, precum şi cele la care se observă
anomalii congenitale şi defecte de aplomb.
Cu privire la trierea perioadică a scroafelor, această acţiune se face după 2 cicluri de
producţie cu parametri necorespunzători, sau la încheierea perioadei economice de exploatare.
Durata folosirii economice la reproducţie este de cca. 2,5 ani în unităţile industriale (în
medie 4-5 fătări) şi de cca. 3,5 ani în unităţile gospodăreşti (6-7 fătări). Reforma anuală este
între 30-35% în unităţile industriale şi de cca. 50% în complexele de selecţie.
10.2.1. Tehnologia instituită în perioada de pregătire pentru montă

Perioada de pregătire pentru montă, atât la scrofiţe cât şi la scroafe, are influenţă
hotărâtoare asupra activităţii de reproducţie, deoarece de felul cum animalele sunt hrănite şi
întreţinute în această perioadă depinde producţia viitoare de purcei.
Scopul diferenţierii tehnologice a acestei perioade este realizarea la scrofiţe şi
revenirea la scroafe a condiţiei de reproducător, într-un timp cât mai scurt, ştiindu-se că
numai această stare determină intensivizarea reproducţiei la suine.
Condiţia de reproducător este influenţată de foarte mulţi factori, însă primează
alimentaţia şi întreţinerea animalelor, instituite pe perioada de tineret şi de refacere pentru o
nouă montă la scroafe.
Alimentaţia femelelor în perioada de pregătire pentru montă
Alimentaţia practicată în perioada de pregătire pentru montă trebuie să asigure
desfăşurarea în bune condiţiuni a funcţiei de reproducţie.
Asigurarea, prin hrană, a cantităţilor şi a proporţiilor optime de substanţe
nutritive, constituie garanţia unei funcţionări normale a aparatului genital, deci a unei
producţii superioare de purcei.
Pe scurt, prezentăm influenţele acestora în perioada de pregătire la scrofiţe sau de
refacere pentru o nouă montă la scroafe, cu unele implicaţii datorate excesului sau
insuficienţei lor din hrană.
Toate substanţele nutritive sunt importante, însă se detaşează cele proteice, care
asigură creşterea în continuare a scrofiţelor, precum şi cele energetice (glucide şi lipide)
necesare mişcării animalelor tinere etc.
Hrana deficitară în proteină duce la manifestarea atenuată sau la absenţa căldurilor,
datorită reducerii sintezei hormonilor FSH şi LH cu rol în stimularea dezvoltării foliculilor
ovarieni şi apoi a ovulaţiei.
210
Neasigurarea energiei, mai ales la scrofiţe, se soldează cu întârzieri în creşterea
acestora, iar la scroafe cu prelungirea perioadei de refacere pentru o nouă montă.
Lipsa sau cantităţile insuficiente în vitamina A, determină cornificarea epiteliilor
tractusului genital, cu implicaţii negative asupra fecundităţii şi a nidaţiei.
Vitamina E are implicaţii în buna dezvoltare a aparatului genital, în special a ovarelor.
Dintre microelemente, iodul are importanţă majoră, determinând prin lipsă sau doze
reduse, diminuarea sintezei hormonilor gonadotropi, întârziind maturitatea sexuală, iar
insuficienţa manganului provoacă tulburări ale ciclului sexual.
Cantităţile crescute de micotoxine, dereglează grav funcţiile de reproducţie.
Alimentaţia scrofiţelor în perioada de pregătire pentru montă are ca scop principal
dezvoltarea corporală normală, aşa încât la vârsta de cca. 8 luni să poată fi introduse la
reproducţie, scontându-se pe procente maxime de fecunditate şi producţii mari de purcei.
În acest scop, se va evita supraalimentaţia, care se soldează cu îngrăşarea scrofiţelor,
reducându-se funcţiile de reproducţie prin dereglări hormonale, cu repercusiuni asupra
ovulaţiei şi, în consecinţă, a fecundaţiei. Această acţiune este cu atât mai necesară cu cât se
ştie că scrofiţele provin din staţiunile de selecţie şi testare unde, până la vârsta de 182±2 zile,
au fost hrănite la discreţie şi întreţinute în spaţii limitate, ambele favorizându-le îngrăşarea.
Este necesar instituirea unei hrăniri restricţionate, de la sosirea în unitate (sau sector)
până la vârsta introducerii la reproducţie, deci o perioadă de cca. 2 luni, care se suprapune cu
perioada de carantină.
În mod practic, aceste scrofiţe se hrănesc cu amestecuri de furaje sau nutreţuri
combinate cu un nivel proteic de 14,5% P.B. (cu 0,65% lizină), deci reţeta 0-5, în cantităţi
zilnice de 2,0-2,5 kg. Cerinţele energetice se apreciază la cca. 2700 Kcal EM/kg nutreţ
combinat.
Indiferent de proveninţa scrofiţelor este indicat a se aplica, după perioada de
carantină, o hrănire stimulativă (cu cca. 2 săptămâni înainte de montă), constând din 3,0-
3,5 kg nutreţuri combinate. Hrănirea stimulativă favorizează dezvoltarea foliculilor ovarieni
şi în consecinţă a fecundării unui număr cât mai mare de ovule. Se recomandă ca în reţeta 0-5
să se introducă şi făină de ovăz, în proporţie de 20%, mai ales la animalele vizate pentru a
intra imediat în grupa de montă. Pe timp de vară se recomandă suplimentarea raţiei
cu 2-3 kg lucernă verde uşor pălită, iar pe timp de iarnă cu 1 kg morcov şi 2 kg de sfeclă, sau
cu 250 g făină de lucernă, toate influenţând pozitiv funcţia de reproducţie.
Se apreciază că, proporţiile prea ridicate de şroturi şi de porumb din raţie, influenţează
nefavorabil prolificitatea şi mai ales viabilitatea purceilor.
De menţionat că, la scrofiţele din rasele crescute în ţara noastră, se înregistrează, la
vârsta de cca. 8 luni, o masă corporală între 105-110 kg. Se mai specifică faptul că, scrofiţele
cu stare de întreţinere bună (calificate uneori ca grase) nu trebuie hrănite stimulativ înainte cu
2 săptămâni de montă. În funcţie de starea de întreţinere, hrănirea stimulativă se poate aplica
şi cca. 2 săptămâni după montă, variantă care asigură o bună nidaţie, dar fără făina de ovăz.
În orice caz, pe perioada căldurilor, nu se administrează hrană umedă sau lichidă în
cantităţi mari.
Alimentaţia scroafelor în perioada de pregătire sau de refacere pentru o nouă montă
diferă în funcţie de: vârsta de înţărcare a purceilor, de starea de întreţinere după perioada de
alăptare şi de intensitatea utilizării la reproducţie.
211
Perioada necesară pentru revenirea la condiţia de reproducător (starea de întreţinere
bună) este condiţionată de starea de întreţinere avută după perioada de alăptare.
Dacă organismul scroafelor este într-o stare de întreţinere bună, pregătirea pentru
montă necesită o perioadă mai scurtă de timp, animalele intrând în călduri la 6-8 zile de la
înţărcare (cca. 70% din efectivul înţărcat).
Scroafele în stare de întreţinere slabă, urmare a unei perioade de alăptări prelungită
(peste 35 de zile), a unui număr sporit de purcei (peste 9 înţărcaţi), şi sau a unei alimentaţii
deficitare cantitativ şi calitativ etc, necesită o perioadă mai îndelungată pentru revenirea la
condiţia de reproducător.
Scăderea în greutate la aceste scroafe de peste 20%, din cea avută la fătare, determină,
de regulă, neintrarea în călduri, iar dacă totuşi intră, la acestea se înregistrează o ovulaţie
redusă, mortalitatea embrionară ridicată şi în final, dacă rămân gestante, au o producţie mică
de purcei.
Pentru acestea, alimentaţia în perioada de pregătire trebuie să asigure un spor mediu
zilnic de 800-1000 g, timp de cca. 21 de zile (durata unui ciclu sexual).
În unităţile de tip industrial scroafele “slăbite” se hrănesc cu nutreţ combinat din reţeta
0-5, cu 14,5% P.B., iar cele cu stare de întreţinere medie cu reţeta 0-6, cu 13,5% P.B., ambele
reţete îmbunătăţite cu 20% făină de ovăz.
În unităţile gospodăreşti, amestecul de concentrate trebuie să posedă un conţinut în
substanţe nutritive asemănător cu nutreţul combinat 0-6, inclusiv proporţia de 20% ovăz.
Cu privire la cantităţile de furaje concentrate se menţionează că, în preziua şi ziua
înţărcării, scroafele nu primesc nici un fel de hrană în vederea diminuării şi chiar întreruperea
secreţiei glandei mamare, ci doar apă. În următoarele 2-3 zile se administrează cantităţi zilnice
reduse de hrană, de 1,5-2,0 kg, urmând ca în ziua a 4-a de la înţărcare şi până la montă să se
practice hrănirea stimulativă, constând în 3,0-3,5 kg concentrate (în fucţie de dezvoltarea
corporală).
Hrănirea stimulativă, alături de proporţia de 20% ovăz, a scroafelor în perioada de
pregătire pentru montă reduce din perioada înţărcare-montă fecundă, asigurând creşterea ratei
ovulaţiei şi a fecundităţii.
La stabilirea cantităţilor zilnice de concentrate se va ţine seama de faptul că cele mai
bune mame sunt şi cele cu stare de întreţinere mai salbă, împunându-se o lotizare pe boxe, în
funcţie de vârstă, de starea de întreţinere şi chiar de comportament, alături de asigurarea
frontului de furajare.
Odată cu revenirea la starea de întreţinerea normală (de reproducător) cantităţile
zilnice de furaje concentrate se vor reduce la 1,8-2,5 kg, cu un conţinut proteic de cca.
13,5% P.B., deci reţeta R0-6.
Hrana se va administra sub formă uscată sau umectată, în două tainuri pe zi,
suplimentându-se, unde sunt condiţii, cu 4-5 kg lucernă pe timp de vară şi 3-4 kg suculente
(sfeclă, dovleci), sau 300-500 g făină de lucernă, pe timp de iarnă.
Numărul de animale din boxă va fi corelat cu frontul de furajare (40 cm/animal), aşa
încât toate să consume concomitent hrana.
Întreţinerea femelelor în perioada de pregătire pentru montă
212
În perioada de pregătire pentru montă, scrofiţele şi scroafele sunt cazate în grup, în
boxe comune, situate în aceleaşi adăposturi cu scroafele gestante în unităţile cu efective
reduse, sau în compartimente separate în cele de tip industrial.
Numărul optim de animale dintr-o boxă variază între 12-14, atribuindu-se câte
1,8-2,0 m2 de fiecare. Se recomandă ca: scroafele să fie cazate în boxe separate faţă de
scrofiţe, iar acestea să fie lotizate pe loturi de înţărcare, vârstă şi stare de întreţinere, pentru
a putea fi furajate diferenţiat şi urmărite mai uşor în privinţa evoluţiei ciclului sexual.
Organizarea interioară a boxelor este apropiată de cea a boxelor pentru vieri, cu
deosebire ca interspaţiile dintre dulapii de beton (din componenţa despărţiturilor laterale) să
fie mai mari pentru o mai bună ventialţie.
Se recomandă ca boxelor să fie prevăzute cu padocuri exterioare, unde animalele se
pot mişca în voie, să poată avea acces la soare şi la aer curat, elemente cu efecte favorabile
asupra intrării în călduri, a fecundităţii şi a prolificităţii. Suprafaţa de padoc trebuie să asigure
cca. 2-3 m2 pentru fiecare animal.
În vederea intensivizării reproducţiei, scroafele şi scrofiţele care nu au intrat în călduri
sau nu au rămas gestante 2 cicluri sexuale consecutive se reformează. Însemnarea acestora se
face prin aplicarea pe pavilionul urechii a unor inele din sârmă de aluminiu. Se mai indică,
după 14 zile de la începerea depistării scroafelor în călduri şi după 24 de zile la scrofiţe, să se
facă o comasare a animalelor, ţinându-se cont de vârstă, dezvoltare corporală şi stare de
întreţinere, pentru o mai bună utilizare a boxelor, respectiv a spaţiului construit.
Fig. 60 Box\ pentru

`ntre]inerea scroafelor `n
perioada de peg\tire
1-hr\nitor;
2-pardoseal\ continu\;
3-gr\tar;
4-ad\p\tori
De menţionat că, pe timp de vară ventilaţia va fi puternic activată prin deschiderea

uşilor, ferestrelor, decopertarea parţială a coamei acoperişului şi chiar punerea în funcţiune a
ventilaţiei forţate. Unde sunt amplasate instalaţii de pulverizare a apei, acestea se vor pune în
funcţiune pe timp de vară (caniculă), mai ales în adăposturi cu multe animale, având grijă ca
apa să fie preâncălzită, iar duzele trebuie amplasate deasupra zonei grătarului, pentru evitarea
umezirii zonei compacte (unde pot rămâne şi furaje neconsumate).
Pentru femelele în pregătire pentru montă, zona grătarului din boxe poate deţine o
proporţie mai mare, faţă de celelalte categorii, până la 60% din suprafaţa totală a pardoselei.
213
10.2.2. Organizarea reproducţiei în unităţile cu flux continuu

Exploatarea intensivă a femelelor de reproducţie presupune, în primul rând, o
organizare perfectă a reproducţiei şi, în al doilea rând, de un mod exemplar de desfăşurare.
Organizarea reproducţiei în sectorul montă-gestaţie presupune, mai întâi, luarea în
calcul a efectivului furajat mediu de femele (E.f.m.) şi apoi formarea grupelor de montă.
Perioadele de formare a grupelor (P.f.g.) de montă diferă în funcţie de efectivul-
matcă din unitate; din zi în zi, la cele cu peste 8000 de scroafe, din 2 în 2 zile la cele cu peste
4000 scroafe, din 3 în 3 zile la cele cu peste 1000 scroafe, semidecadal la cele cu 300-500
scroafe şi decadal la cele între 50-100 scroafe.
Grupa de montă se constituie din femelele montate într-o perioadă de formare a acestei
grupe, având un efectiv de animale mai mare sau mai mic, fiind codificat cu simbolul M.g.m.
(mărimea grupei de montă).
Grupa de montă din sectorul montă-gestaţie devine grupa de fătare în sectorul
maternitate. Grupele de fătare se succed la acelaşi interval cu grupele de montă. Prin urmare,
numărul grupelor de montă M.g.m.) este egal cu numărul grupelor de fătare (N.g.f.).
Elementul care trebuie să asigure constanţa este mărimea grupei de fătare (M.g.f.),
respectiv numărul egal de femele care trebuie să fete periodic pentru asigurarea ritmicităţii
fluxului tehnologic.
Prin urmare, numărul de femele din grupa de montă este variabil (mai mare în sezonul
călduros şi mai redus în cel răcoros), pe când cel din grupa de fătare este constant.
Numărul diferit de femele din grupa de montă este determinat de procentul de
fecunditate, care este mai mare în sezonul răcoros (între 70-80% şi chiar mai mult) şi mai
redus în cel călduros (între 60-70% şi chiar mai redus).
Numărul de femele din grupa de fătare, sau mărimea grupei de fătare (M.g.f.) element
premergător calculării mărimii grupei de montă (M.g.m.), este determinat de valoarea
indicelui de utilizare a scroafelor (I.u.s.), de efectivul matcă propus a fi exploatat (E.f.m.) şi
de perioada de formare a grupelor de montă, respectiv de fătare (P.f.g.).
Indicele de utilizare a scroafelor este dat de formula:
365
I.u.s. = p.g.  p.a.  p.r. , în care:
p.g. - perioada de gestaţie (zile);
p.a. - perioada de alăptare (zile);
p.r. - perioada de refacere sau de pregătire pentru montă (zile).
Dintre toate aceste perioade, numai perioadele de alăptare şi de refacere se pot reduce,
de până la 21 de zile pentru alăptare şi respectiv până la 10 zile pentru refacere, caz în care
indicele de utilizare a scroafelor este maxim de 2,5 fătări/an. Aceasta datorită faptului că
aparatului genital femel îi trebuiesc cel puţin 21 de zile pentru involuţia uterină, deci
înţărcarea mai precoce ajută numai la refacerea femelei, nu şi la devansarea căldurilor.
Efectivul matcă sau efectivul mediu furajat (E.f.m.) dintr-o unitate este dictat mai mult
de considerente economice, iar perioadele de formare a grupelor de montă şi de fătare (P.f.g.)
sunt în directă legătură cu numărul de scroafe propus a fi exploatat intensiv.
În cazul unei ferme cu E.f.m. de 300 scroafe de reproducţie, iar perioadele de formare
a grupelor se succed din 5 în 5 zile (p.f.g. = 5), atunci:
365 365
I.u.s. = = = 2,2 fătări/an/scroafă
114  35  16 165
214
Un alt element care interesează este numărul grupelor de fătare (N.g.f), care este egal
cu cel al grupelor de montă (N.g.m.) şi care rezultă din relaţia:
365 365
N.g.m.= N.g.f. = P.f.g.  = 73 grupe.
5
Având în vedere efectivul matcă (E.f.m.) propus a fi exploatat şi indicele de utilizare a
scroafelor (I.u.s.) se poate determina numărul fătărilor anuale (N.f.a.), care este dat de relaţia:
N.f.a.= E.f.m. x I.u.s. sau 300 x 2,2 = 660 fătări/an.
Cunoscându-se numărul fătărilor anuale şi numărul de grupe de fătare se poate calcula
numărul de scroafe care trebuie să fete în fiecare grupă sau mărimea grupei de fătare (M.g.f.),
după relaţia:
N.f.a.
M.g.f. = N.g.f. , în care:
N.f.a. - numărul fătărilor anuale;
N.g.f. - numărul de grupe de fătare (sau montă).
660
În cazul prezentat: M.g.f. = = 9,03
73
Prin urmare, în fiecare grupă de fătare trebuie să fie cca. 9 scroafe, indiferent de sezon.
Având aceste elemente se poate calcula numărul de scroafe şi scrofiţe care trebuie să
se monteze, sau mărimea grupei de montă, care este dată de relaţia:
M.g.f.
M.g.m. = x100, în care:
F%
F% - procentul de fecunditate (%).
Procentul de fecunditate, aşa cum s-a mai menţionat, variază în funcţie de sezon. Dacă
în cazul nostru F% în sezonul răcoros (r) este de 75%, iar în cel călduros (c) de 60%, atunci:
9
M.g.m. (r) = x 100 = 12 scroafe
75
9
M.g.m. (c) = x 100 = 15 scroafe
60
De menţionat că, cele 12 sau 15 scroafe şi scrofiţe vor fi însămânţate cât mai grupat, în
2-3 zile, pentru ca şi fătările să aibă loc tot grupat, dând posibilitatea regrupării purceilor pe
scroafe în 1-2 zile de la fătare.
În unităţile de selecţie acestă regrupare sau uniformizare a numărului de purcei pe
scroafă, nu se face, deoarece femela se apreciază după performanţele sale.
În boxele de pregătire a femelelor pentru montă, sau în aşteptarea montei, se va găsi în
permanenţă un efectiv minim avându-se în vedere că, teoretic, din 100 de scroafe doar 4,7
animale intră zilnic în călduri (100:21=4,7).
Efectivul optim de scroafe în pregătire sau refacere pentru montă (E.o.r.) este dat de
relaţia:
M.g.m
E.o.r. = 21 P.f.g , în care:
21 - durata medie a ciclului sexual (zile);
M.g.m. - mărimea grupei de montă ;
P.f.g. - perioada de formare a grupelor de montă.
În cazul prezentat, pentru a se putea însămânţa 12 sau 15 scroafe, din 5 în 5 zile,
efectivul în aşteptarea montei trebuie să fie:
215
12
E.o.r. (r) = 21 = 50 de scroafe, pe timp răcoros;
5
15
E.o.r. (c) = 21 = 63 de scroafe, pe timp călduros.
5
Se mai specifică faptul că, în cadrul fiecărei grupe de montă se vor găsi atât scroafe cât
şi scrofiţe, pentru ca producţia de purcei a grupei de fătare să fie aproximativ egală.
În cazul în care indicele de utilizare este de 2 şi înlocuirea scroafelor este de 30%,
atunci în fiecare grupă de montă se vor găsi aproximativ 85% scroafe şi cca. 15% scrofiţe, iar
când reforma scroafelor este de 50%, scrofiţele vor reprezenta cca. 25% din efectivul grupei
de montă.
Depistarea scroafelor în călduri se face, aşa cum s-a mai menţionat, de 2 ori pe zi,
atenţia cea mai mare acordându-se scroafelor înţărcate cu 4-5 zile înainte, care pot să intre
în călduri în procent de 70-75% într-o perioadă de 7-8 zile, dacă au o stare de întreţinere bună.
Concomitent se vor controla şi scrofiţele care au depăşit greutatea corporală de
100 kg, cărora pe timp de vară, la nevoie, hrana lor se va suplimenta cu ovăz.
10.2.3. Tehnologii pentru exploatarea femelelor gestante

În urma procesului de fecundaţie la femele se instalează starea de gestaţie care
durează, în medie 114 zile. Pentru parcurgerea în bune condiţii a acestei stări fiziologice a
femelelor, trebuie să li se asigure o alimentaţie adecvată şi o întreţinere corespunzătoare, aşa
încât la fătare să rezulte purcei normal dezvoltaţi, uniformi ca greutate şi sănătoşi.
Se va ţine seama de particularităţile rasei sau grupei de metişi, de specificul
exploatării, de vârsta femelelor, mai ales la scrofiţe, care trebuie să-şi definitiveze procesul de
creştere pe parcursul gestaţiei.
Unele particularităţi ale gestaţiei
În organismul animalului gestant se produc transformări profunde, modificând
metabolismul bazal, aşa încât acesta este mai mare la sfârşitul gestaţiei cu cca. 43%, faţă de
starea de negestaţie.
În perioada de gestaţie predomină procesele de asimilaţie, scroafele valorificând mult
mai bine substanţele nutritive din hrană, datorită efectului anabolic al stării de gestaţie.
Aceasta se datoreşte elaborării de către placentă a hormonilor estrogeni şi progesteron, care pe
lângă acţiunea specifică asupra gestaţiei, influenţează şi metabolismul animalului.
Hormonii estrogeni, favorizează reţinerea apei şi a sodiului în organismul mamei,
stimulează sinteza proteică şi fixarea calciului. Progesteronul influenţează metabolismul,
favorizând anabolismul proteic, creşterea glicemiei şi eliminarea potasiului.
În perioada de gestaţie scroafele îşi sporesc masa corporală cu 20-22 kg, iar scrofiţele
cu 34-35 kg faţă de greutatea la montă.
După datele prezentate de unii autori (KRINDER şi CAROLL, 1971) sporul total al
greutăţii uterului şi a produşilor de concepţie la o scroafă cu 8 purcei este de cca. 18,50 kg, cu
o valoare calorică de 10736 Kcal. De menţionat că, în primele 8 săptămâni, valoarea calorică
a depunerilor reprezintă doar 14% din total, iar în următoarele 4 săptămâni de 30%, însumând
în 12 săptămâni 44% din totalul depunerilor, în timp ce în ultimele 4 săptămâni, depunerile
sunt de 56%; deci cerinţele energetice sunt foarte mari în ultima lună de gestaţie.
216
Cantitatea de proteine acumulată pe parcursul perioadei de gestaţie este de 1483 g,
substanţele minerale însumează 411 g, din care 101 g calciu, 60 g fosfor şi 581 mg fier.
Paralel cu depunerile de substanţe organice şi minerale, la nivelul uterului se dezvoltă
şi fetuşii, aceştia având lungimea de cca. 130 mm la 2 luni, de cca. 220 mm la 3 luni, iar la
naştere de cca. 290 mm.
Greutatea medie a unui produs de concepţie este de cca.1,5 g după prima lună de
gestaţie, de 675 g la 3 luni şi de 1327 g la naştere, deci în ultimile 24 de zile se depune un
spor aproape egal cu toată perioada de 90 zile de gestaţie.
Din cele prezentate mai sus se constată că atât depunerile în uter cât şi dimensiunile de
lungime şi greutate ale fetuşilor sunt deosebit de mari în ultima lună de gestaţie şi foarte mari
în ultimile două săptămâni.
Alimentaţia femelelor gestante
La toate femelele gestante trebuie să se instituie o hrănire restricţionată, în funcţie de
dezvoltarea corporală, de vârstă şi de faza stării de gestaţie, cu excepţia primelor şi ultimelor
1-2 zile, când acestea consumă cantităţi reduse de furaje.
Alimentaţia restricţionată trebuie să rezolve trei obiective. În primul rând, se va
urmări refacerea sau revenirea scroafelor după lactaţia anterioară la condiţia de reproducător,
în al doilea rând trebuie să se asigure funcţiile vitale şi dezvoltarea normală a produşilor de
concepţie, iar în al treilea rând se va urmări crearea unor rezerve pentru viitoarea perioadă de
lactaţie. În plus, la scrofiţe, o parte din substanţele nutritive vor fi utilizate pentru definitivarea
procesului de creştere.
Alimentaţia raţională a scroafelor gestante are influenţă pozitivă şi asupra viitoarei
producţii de lapte, condiţie de bază pentru continuarea dezvoltării normale a purceilor pe
perioada de sugar.
Alimentaţia prea abundentă duce la îngrăşarea scroafelor, aceasta fiind dăunătoare,
deoarece o nidaţie necorespunzătoare determină şi o prolificitate scăzută, pe lângă o producţie
redusă de lapte.
Subalimentaţia este, de asemenea, foarte dăunătoare, care alături de neasigurarea
frontului de furajare, pot contribui la neuniformizarea dezvoltării corporale a scroafelor şi în
final, la reducerea prolificităţii animalelor din serie sau grupă.
Ştrangulările în aprovizionarea cu furaje a scroafelor gestante pot provoca accidente
grave, finalizate cu avorturi. Cele mai multe conflicte se ivesc în timpul şi cu ocazia furajării
animalelor, conflicte care sunt deosebit de periculoase în ultima parte a gestaţiei.
Cerinţele de energie şi substanţe nutritive
Se impune deci, o alimentaţie restricţionată, cu amestecuri furajere care să conţină
toate substanţele nutritive la nivelul cerinţelor, pe lângă o mai mare atenţie în prepararea şi
distribuirea acestora.
Necesarul de energie din hrana scroafelor gestante variază între 3100-3200 Kcal
EM/kg nutreţ concentrat, revenind zilnic , în medie pe animal, cca. 6340 Kcal EM, care se
realizează uşor cu furajele clasice.
ŞULMAN, I.M. (1980) recomandă introducerea în raţiile scroafelor gestante în
ultimile 15 zile, a grăsimilor animale până la 15%, continuându-se şi în primele zile de
alăptare, pentru sporirea rezervei de glicogen în ficatul nou-născuţilor, şi creşterea
conţinutului laptelui în grăsimi, ceea ce măreşte şansa de supravieţuire pentru cel puţin 12 ore.
217
De asemenea, autorul recomandă introducerea de colină în reţetele de nutreţuri, pentru o mai
bună mobilizare a lipidelor din sângele mamei în lapte.
Proteinele au importanţă în asigurarea dezvoltării produşilor de concepţie, în
refacerea ţesuturilor la scroafe şi în definitivarea creşterii la scrofiţe.
Deficitul raţiei în proteine duce la obţinerea de purcei retardaţi somatic, şi cu vitalitate
scăzută, pe lângă scroafe slabe şi scrofiţe insuficient dezvoltate corporal.
După majoritatea autorilor, nivelul proteic de 13,5-14% P.B. în amestecul de
concentrate, satisface cerinţele de substanţe proteice, cu condiţia ca valoarea lor biologică să
fie corespunzătoare.
Cantităţile zilnice necesare de substanţe proteice sunt, în medie, de 280 g.
Deficitul de proteine, alături de valoarea biologică scăzută a acestora, afectează
producţia de lapte din lactaţia viitoare. După alţi autori este afectată şi compoziţia chimică a
laptelui, în special conţinutul în proteine.
Se consideră că un conţinut de 0,55% lizină, alături de proporţiile normale în ceilalţi
aminoacizi esenţiali, sunt adecvate scroafelor gestante.
În general, conţinutul în proteină brută şi chiar cel de aminoacizi esenţiali se realizează
destul de uşor din amestecuri furajere clasice şi numai în ultima parte a gestaţiei se indică
introducerea a 3-5% făină de peşte sau drojdii furajere.
Substanţele minerale au importanţă în formarea scheletului la produşii de concepţie,
mai ales în ultimele săptămâni de gestaţie. Cantităţile de fosfor necesare sunt asigurate uşor
prin concentratele clasice din amestecurile furajere, însă calciul trebuie suplimentat, prin
carbonat de calciu sau fosfor dicalcic.
Deficitul hranei în calciu duce la insuficienţa dezvoltării corporale, la înregistrarea de
purcei morţi la naştere sau cu viabilitate redusă, pe lângă unele accidente ale parturiţiei
(atonii uterine şi retenţii placentare). Cerinţele de calciu sunt de cca. 0,75%, cele de fosfor de
0,5%, iar de sare (NaCl) de 0,5% din amestecurile de concentrate.
Dintre microelemente, fierul are importanţă, atât pentru formarea hemului din
hemoglobină, cât şi pentru crearea rezervei de fier în ficatul purcelului. În general, lipsa
fierului din hrană determină mortalitatea embrionară, sau obţinerea de purcei anemiaţi; la
acest aspect se asociază şi carenţa în mangan, precum şi în seleniu. Carenţa hranei în seleniu
determină diminuarea prolificităţii, iar la purcei recent fătaţi se sesizează dificultăţi în mers şi
în insufieneţă la supt.
Lipsa iodului din hrană prelungeşte în timp starea de gestaţie, şi sporeşte mortalitatea
purceilor după naştere.
Vitaminele din hrană au importanţă în desfăşurarea normală a gestaţiei. Vitamina A
are importanţă în funcţionarea normală a epiteliilor, asigurând o bună nidaţie şi o funcţionare
corectă a placentei. Carenţa hranei în vitamina A duce la resorbţii ale zigoţilor şi chiar ale
embrionilor.
Carenţa în vitamina E duce la apariţia distrofiilor musculare la purceii nou-născuţi,
observată prin dificultăţi în mers.
Vitamina D este importantă, mai ales în ultima parte a gestaţiei, când prin lipsă
dereglează metabolismul calciului şi fosforului, cu implicaţii în formarea scheletului la fetuşi.
Vitamina B12 este foarte importantă deoarece prin ea se asigură cobaltul necesar hemului din
hemoglobină la produşii de concepţie.
218
Vitamina B1 are influenţă în actul de parturiţie contribuind la creşterea tonusului şi a
contracţiilor pentru expulzarea fetuşilor, precum şi în involuţia aparatului genital după
naştere.
Nivelul de hrănire este variabil deoarece animalul trece, într-o perioadă scurtă de
timp, prin anumite stadii ale metabolismului său, atrăgând după sine cerinţe diferite de
substanţe nutritive.
Nivelul de hrănire nu trebuie să fie prea ridicat, deoarece favorizează depunerea de
rezerve prea mari, respectiv îngrăşarea şi nu influenţează pozitiv numărul şi greutatea
purceilor la naştere. Crearea de rezerve prea mari în timpul gestaţiei nu sunt indicate pentru
viitoarea perioadă de lactaţie; în timpul lactaţiei scroafele transformă mai eficient substanţele
nutritive din hrană în lapte, decât apelând la rezerve.
Pentru refacerea organismului scroafei şi pentru rezervele viitoarei lactaţii se
consideră suficientă recuperarea unui spor de 20-22 kg pe perioada de gestaţie, care este
format din cca. 48% grăsime, cca. 30% ţesut muscular şi cca. 22% mărirea ţesuturilor mamare
(după HEAP şi LODGE).
Nici furajarea la un nivel prea scăzut nu este indicată pentru că aceasta influenţează
negativ producţia de purcei; scopul final este starea de întreţinere care să corespundă condiţiei
de reproducător.
Cantitatea de nutreţuri concentrate recomandată a se administra scroafelor gestante
din unităţile de producţie este, în medie de 2,5 kg pe zi. Acestea variază în funcţie de stadiul
gestaţiei: în primele 16 zile de la însămânţare şi uneori în primele 21 de zile se administrează
între 2,6-3,0 kg (în funcţie de starea de întreţinere şi vârsta scroafei); în următoarea perioadă,
până la a 90-a zi de gestaţie, între 2,0-2,2 kg; iar în ultimele 20-25 de zile cantitatea se ridică
din nou la 2,6-3,0 kg.
Cerinţele de energie şi substanţe nutritive pentru scroafele şi scrofiţele gestante,
recomandate de N.R.C., sunt prezentate în tabelul 54.
În complexele de tip industrial, scroafele gestante sunt hrănite cu nutreţul combinat
din reţeta 0-6, cu 13,5% P.B.. În tabelul 55, sunt prezentate structura şi caracteristicile
nutritive ale nutreţurilor combinate din reţeta 0-6, în două variante, după posibilităţile reale
din unitate, sau sursa de aprovizionare din zonă, cu menţiunea că proporţiile de subsatnţe
energizante pot depăşi 2%.
Tabelul 54
Necesarul de energie şi substanţe nutritive pentru scroafe şi scrofiţe gestante
(după N.R.C.)
Necesar în % sau cantităţi
Necesar zilnic
per kg furaj
Specificare
scroafe şi scrofiţe scroafe şi scrofiţe
U/M U/M
gestante gestante
Consum de furaje uscate - - g 2000
la aer
Energie digestibilă Kcal 3300 Kcal 6600
Energie metabolizabilă Kcal 3170 Kcal 6340
Proteină brută % 14 g 280
Aminoacizi indispensabili
219
Arginină % 0,20 g 4,0

Histidină % 0,37 g 7,2
Izoleucină % 0,66 g 13,2
Leucină % 0,42 g 8,4
Metionină + cistină % 0,28 g 5,6
Fenilalanină + tirozină % 0,52 g 10,4
Treonină % 0,34 g 6,8
Triptofan % 0,07 g 1,4
Valină % 0,46 g 9,2
Substanţe minrale
Calciu % 0,75 g 15,0
Fosfor % 0,50 g 10,0
NaCl (sare) % 0,50 g 10,0
Vitamine
Beta-caroten mg 8,2 mg 16,4
Vitamina A UI 4100 UI 8200
Vitamina D UI 275 UI 550
Vitamina E mg 11 mg 22
Tiamină mg 1,5 mg 3
Riboflavină mg 4 mg 8
Niacină mg 22 mg 44
Acid pantotenic mg 16,5 mg 33
Vitamina B12 µg 14 µg 28
Aşa după cum se poate constata, porumbul şi orzul deţin ponderea din amestecurile
furajere, între 55-65%, (până la 25% din aceste cereale se pot înlocui, în prima parte a
gestaţiei, cu făina de sorg), urmate de tărâţa de grâu cu 10%, şroturile între 5-6%, iar
concentratele proteice de origine animală de 2,5%. Făina de fân de lucernă poate participa
între 10-13% (după posibilităţi), completând necesarul de vitamine şi substanţe minerale;
conţinutul relativ ridicat în celuloză nu pune probleme digestiei la scroafele gestante.
În unităţile gospodăreşti amestecurile de concentrate vor cuprinde aceleaşi
componente şi nu vor depăşi 14% P.B.
Tabelul 55
Structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţului combinat 0-6
destinat scroafelor gestante
Variante (%)
Specificare
a b
Structură
Porumb 40,0 40,0
Orz 25,0 15,0
Grâu - 10,0
Ovăz - -
Tărâţe de grâu 10,0 10,0
Şroturi de floarea soarelui 5,0 6,0
Şroturi de soia 1,3 0,3
220
Făină de carne 1,0 1,0

Drojdie furajeră 1,5 1,5
Făină de lucernă 13,0 13,0
Carbonat de calciu 1,5 1,5
Sare (NaCl) 0,7 0,7
Zoofort P3 1,0 1,0
TOTAL 100,0 100,0
Caracteristici nutritive (%)
Umiditate 12-13 12-13
Proteină brută 13,5 13,5
Celuloză brută 8,0 8,0
Sare maximum 1,2 1,2
Grăsime brută, maximum 2,0 2,0
În aceste unităţi cu efective reduse, scroafele gestante se pot hrăni şi cu nutreţuri

suculente (porumb pastă, cartofi fierţi, sfeclă tocată sau dovleci) în prima parte a gestaţiei
(până la a 90-a zi), cu condiţia ca nutreţul combinat de completare să conţină între 16-20%
P.B. pentru a suplini deficitul de proteină. Cantităţile pot fi de 1,00 kg pastă de porumb şi 1,65
kg nutreţ de completare cu 16% P.B., sau 4,13 kg cartofi şi 1,24 kg nutreţ combinat de
completare cu 20% P.B., iar pe timp de vară 3,3 kg masă verde şi 1,85 kg nutreţ concentrat de
completare cu 16% P.B.
În nutreţurile combinate de completare porumbul şi orzul participă între 50-70% din
amestec, şroturile de soia între 10-23%, şroturile de floarea soarelui între 5-14%, iar tărâţele
de grâu între 8-14%. În unităţile de tip industrial se pot administra 300-500 g făină de lucernă
deshidratată.
În unele situaţii, o treime din cantitatea de nutreţuri concentrate se poate substitui, în
prima parte a gestaţiei, cu porumb siloz, furaj care nu afectează dezvoltarea corporală şi
rezultatele activităţii de reproducţie, cu condiţia completării hranei cu suplimente proteice
(şroturi de soia) şi minerale (fosfat dicalcic).
În ultima parte a gestaţiei nu se recomandă folosirea suculentelor în hrană, deoarece
posedă volum sporit şi au un aport redus în substanţe proteice.
Nutreţurile concentrate se vor administra sub formă uscată sau umectată (raport 1/1),
în două tainuri pe zi, asigurându-se pentru fiecare animal 40-45 cm front de furajare şi o
hrănire simultană. Adăparea se face la discreţie, sau cel puţin de 3 ori pe zi, calculându-se 7
l/100 Kcorp, iar dacă se adaugă şi consumul tehnologic se apreciază la 40 l/zi/animal.
Întreţinerea scroafelor gestante
Întreţinerea scroafelor gestante se face în grup, în boxe comune, şi mai rar individual,
în boxe cu limitare a mişcărilor.
Cu privire la întreţinerea în grup, în boxe comune, animalele trebuie să fie cât mai
uniforme în privinţa vârstei (scrofiţele fiind separate de scroafe), a stării de întreţinere şi a
stadiului de gestaţie.
În unităţile de tip industrial, precum şi în fermele cu peste 300 de scroafe de
reproducţie, femelele gestante se vor lotiza pe grupe de montă, în funcţie de ziua însămânţării
221
etc. Datorită faptului că în componenţa unei grupe de montă se află atât scroafe cât şi scrofiţe,
întreţinerea se va face în boxe separate.
Numărul de animale dintr-o boxă va fi de maxim 20 exemplare. Rezultate bune şi
foarte bune ale activităţii de reproducţie se înregistrează la boxele cu capacitatea de 16
scroafe sau 8 scrofiţe tinere, performanţele fiind apropiate de cele cu întreţinere individuală şi
cu mişcare liberă a animalului.
Numărul de boxe, precum şi numărul de animale dintr-o boxă sunt corelate de
capacitatea compartimentului de fătare, respectiv de numărul de boxe din sectorul de
maternitate, deci cu mărimea grupei de fătare.
Boxele se pot dispune pe unul sau două rânduri în interiorul adăposturilor; de preferat
să comunice cu padocurile exterioare, calculându-se pentru fiecare animal 4-5 m2 de padoc.
În experienţele efectuate de către JEHSEN şi colab., 1970, pe scroafe gestante şi în
sezon răcoros, s-a constat că accesul acestora din boxe în padocurile exterioare contribuie la
ridicarea fecundităţii cu cca. 10%, faţă de boxa fără padoc, iar numărul de embrioni vii pe
scroafă este mai mare cu circa 13%, rezultate care justifică investiţia în plus pentru
amenajarea padocurilor. La acestea se mai adaugă şi constatarea că, întreţinerea scroafelor
gestante perioade îndelungate la soare, precum şi la lumină artificială intensă (peste 70 de
lucşi iarna şi 110 lucşi vara), determină rezultate mai bune ale activităţii de reproducţie, faţă
de cele fără acces la soare şi lumină redusă (8 lucşi). Lotul de purcei obţinuţi de la scroafele
expuse la soare, sau la lumină multă, a fost mai greu la naştere cu 16,7%, iar până la vârsta de
4 luni au supravieţuit cu 17,8% mai mulţi purcei. Se mai consemnează că prelungirea
expunerii la soare a scrofiţelor grăbeşte sau devansează maturitatea sexuală cu circa 20 de zile
(KOMAROV, N.M. şi colab. -1970; HTUNDE şi colab.- 1978, ambii citaţi de DRĂCHICI,
C. 1982).
Suprafaţa de pardoseală, pentru fiecare animal, este între 2,0-2,5 m2, în funcţie de
dezvoltarea corporală şi vârstă.
În cazul boxelor cu 16 capete de scroafe, peretele despărţitor se poate interpune la
mijlocul boxei, rezultând în felul acesta 2 boxe adecvate pentru scrofiţe. Înălţimea pereţilor
despărţitori este de 1,10 m, confecţionaţi din dulapi de beton cu interspaţii mari. Portiţa boxei
are lăţimea de 80 cm, înclinaţia pardoselei de 2-3%. Zona compactă a pardoselei se
construieşte din cărămidă dublă presată aşezată pe cant şi prinsă în lapte de ciment, mai rar
din beton, iar grătarele vor avea barele cu lăţimea superioară de 7,0 cm şi fantele de 2,5 cm.
Zona compactă trebuie să se afle spre aleea de serviciu şi cu hrănitorile amplasate la
limita peretelui dinspre aceasta.
Grătarul se dispune în partea opusă hrănitorilor, cu adăpătorile (de regulă tip pipă), în
cele 2 colţuri. Zona grătarului corespunde cu canalul , sau fosa de colectare a dejecţiilor,
prevăzute cu pernă de apă.
Bune rezultate se întregistrează în adăposturile cu lăţimea de 12 m, variantă în care se
pot amenaja padocurile exterioare pe părţile laterale.
222
Fig. 61 Box\ pentru intre]inerea scroafelor gestante

1-jgheab, 2-tub din plastic cu dozator, 3-zon\ compact\, 4-zona de gr\tar, 5-ad\p\tori
Cu privire la întreţinerea scroafelor gestante în boxe individuale, cu limitare a

mişcărilor, această variantă permite o mai bună utilizare a spaţiului construit, însă afectează
condiţia de reproducător, prin lipsa mişcării animalului. Boxele au lăţimea de 40 cm şi
lungimea de 2,0 m, fiind situate deasupra canalelor de colectare a dejecţiilor. Zona pardoselei
din boxă, care corespunde cu partea anterioară a animalului (unde sunt amplasate jgheabul
hrănitorii şi adăpătoarea), trebuie să fie compactă şi înclinată spre fosă.
În unele unităţi intensiv-industriale, precum şi în exploataţiile cu efective relativ
reduse,se practică întreţinerea scroafelor
gestante legate (cu o centură specială
aplicată înapoia spetelor). Acest sistem
reduce foarte mult consumul de metal
pentru boxe, uşurează controlul individual
al animalului, asigură un confort sporit,
facilitează alimentaţia restricţionată şi
sporeşte productivitatea muncii (la partea
posterioară a corpului este prevăzut grătar
peste un canal de de colectat şi evacuat
dejecţiile). Printre dezavantajele acestei
Fig. 62 Boxe pentru scroafe gestante
`n sistem legat întreţineri, se detaşează imposibilitatea
urmăririi, la nivel de individ, a unor aspecte sanitar-veterinare (scurgerile vaginale se pot
atribui animalului vecin) şi jenarea celorlalte scroafe de către una care s-a dezlegat.
Întreţinerea în boxe individuale este indicată cca. 16 zile după însămânţare pentru a
asigura o bună nidaţie şi posibilitatea unei furajări. După cca. 16 zile animalele sunt dirijate în
boxe comune, care dau posibilitatea mişcării animalelor, a manifestărilor stării de călduri, deci
se uşurează depistarea scroafelor infecunde cu ajutorul vierului încercător. Conflictele scad
mult din importanţă, dacă lotizarea este efectuată cu atenţie.
Pe această linie, HALE, O.M. şi colab. (1981) arată că mişcarea forţată a scroafelor
gestante, timp de 15 minute zilnic, oferă rezultate mai bune ale activităţii de reproducţie,
inclusiv reducerea timpului pentru parturiţie cu 10-15 minute, faţă de cele care nu sunt
obligate să se deplaseze.
223
În unităţile gospodăreşti cu efective reduse, scroafele se împart în loturi, în funcţie de
decada sau luna de gestaţie, fiecare lot fiind cazat în una sau mai multe boxe (pe baza unei
evidenţe la nivel de scroafă).
Fig. 63 Boxe pentru întreţinerea individuală a scroafelor gestante
În aceste unităţi se indică scoaterea scroafelor la păşunat, metodă avantajoasă din

punct de vedere fiziologic şi economic. Completarea hranei prin păşunat poate reduce
cantităţile de concentrate administrate zilnic, cu cca. 1 kg. În această variantă sunt necesare
construirea de umbrare şi instalaţii mobile de furajare şi de adăpare.
Întreţinerea scroafelor gestante în tabere de vară se practică în multe unităţi intensiv-
industriale, dar şi în cele cu selecţie şi testare, fiind o nnetodă de cazare pe timp călduros,
când numărul de animale gestante este mai mare şi se pune problema utilizării şi a altor spaţii.
În această perioadă la transferarea în taberele de vară, se pot executa ăi unele reparaţii la
adăposturile productive. Se permite administrarea de lucernă verde în padocurile exterioare.
Taberele de vară sunt adăposturi deschise, având un perete compact pe direcţia
vântului dominant, prevăzute cu padocuri mai mult lungi decât late, şi o copertină la partea
centrală (pe direcţia grătarelor), care au dedesupt canale pentru colectarea dejecţiilor. Aleele
de deservire sunt laterlae, urmate de zona compactă, unde sunt amplasate hrănitorile şi se
poate deversa lucerna verde. Se asigură pentru fiecare animal între 2,0-2,5 mp. Animalele
beneficiază de aer curat, mişcare şi acces la soare, care au influenţă hotărâtoare asupra
rezultatelor activităţii de reproducţie.
Indiferent de sistemul de întreţinere, după 16 zile de gestaţie, se începe depistarea
scroafelor infecunde de 2 ori pe zi, (deci a celor în călduri la care nu s-a instalat gestaţia),
continuându-se apoi, la 25-35 de zile, cu diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie, cu
ajutorul aparatelor cu ultrasunete. Acţiunea se repetă din nou, începând din ziua a 38-a de la
însămânţare şi chiar a 60-a zi.
Săptămânal se extrag, din boxele comune, scroafele cu stare de întreţinere slabă,
precum şi cele înlăturate sistematic de la hrană. Acestea se vor transfera în boxe speciale,
pentru refacere sau tratamente adecvate.
În general, scroafele care au rămas gestante, sunt mai liniştite şi depun sporuri mari de
creştere în greutate, ca urmare a proceselor de anabolism.
224
Cu 7-10 zile înainte de fătare în fermele de tip gospodăresc şi cu 2-4 zile în unităţile de
tip industrial, scroafele gestante se dirijează la sectorul maternitate, după ce au fost spălate,
dezinfectate şi zvântate în camere cu instalaţii adecvate.
Cu 2-3 zile înainte de fătare, mamelele iau forma de cupă, sfârcurile devin turgescente,
iar în ultima zi se eliberează laptele prin comprimarea uşoară sfârcurilor.
Curăţenia în boxe se face zilnic în fermele gospodăreşti şi periodic în cele modernizate.
Temperatura optimă din adăposturi
variază între 15-18C, umiditatea relativă între
70-75%, concentraţia maximă a aerului în gaze
nocive este de 0,3% pentru CO 2, de 0,03% la
NH3 şi de 0,002‰ la SH2.
Viteza curenţilor de aer va fi de 0,2-0,3
m/s pe timp de iarnă şi de 1,0 m/s pe timp
călduros, de vară.
Ventilaţia se asigură prin mijloace
pasive, însă pe caniculă se intervine cu cea
forţată. Pe timp de caniculă se evită scoaterea
femelelor gestante la păşune, sau chiar la
plimbare.
Fig. 64 Aparatul WALSMETA, MK II,

pentru stabilirea momentului optim de
`ns\mân]are
Acţiunile sanitar veterinare obligatorii în sectorul de montă-gestaţie sunt următoarele:

 vaccinarea împotriva pestei şi rujetului, toamna şi primăvara;
 vaccinarea antileptospirică la 60 de zile după însămânţare;
 vaccinarea anticolibacilară la 90 de zile după însămânţare;
 controlul semestrial pentru leptospiroză şi trimestrial pentru bruceloză;
 deparazitarea din două în două luni, cu repetare după fiecare 10 zile.
CAPITOLUL 11
TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE MATERNITATE
225
În sectorul maternitate convieţuiesc două categorii de suine: scroafele lactante şi
purceii sugari, ambele solicitând cele mai variate şi exigente condiţii de întreţinere şi de
alimentaţie, alături de o atenţie sporită din partea personalului de îngrijire sau a proprietarului.
În unităţile de tip industrial, sectorul de maternitate constituie a doua verigă a fluxului
tehnologic de producţie şi are menirea asigurării unui număr suficient şi constant de purcei
înţărcaţi pentru veriga a treia, care este sectorul de creşă.
Datorită activităţilor diversificate din acest sector, dotarea este foarte complexă,
răspunzând pretenţiilor categoriei celei mai sensibile de suine - purceii sugari - precum şi
diferitelor stări fiziologice prin care trece scroafa (animal gestant în ultima fază, la fătare şi în
lactaţie).
Condiţiile de viaţă pentru purcei sugari trebuie să fie optime, uniforme şi
neinfluenţabile de factorii atmosferici; boxa şi compartimentul, prin elementele lor
constructive, care trebuie să asigure protecţie, comoditate, microclimat necesar şi izolare faţă
de boli.
Aşa cum se ştie, indicatorii de reproducţie posedă coeficienţii de heritabilitate scăzuţi
2
(h = 0,12-0,17), deci în acest sector accentul trebuie pus pe condiţiile de întreţinere şi de
alimentaţie, baze solide pentru producţiile superioare de purcei. Acestea justifică pe deplin,
abordarea, într-o primă etapă, a sistemelor de întreţinere.
11.1. Sistemele de întreţinere din sectorul de maternitate

În sectorul de maternitate scroafele se găsesc în următoarele stări fiziologice:
 în ultima parte a gestaţiei;
 în timpul actului parturiţiei;
 în perioada de lactaţie.
În acelaşi sector se găsesc şi purceii sugari, a căror cerinţe specifice sunt diferite de la
o vârstă la alta; foarte sensibili în primele ore de la fătare faţă de factorul temperatură,
dependenţi de mamă prin colostrul ce trebuie să-l ingere la intervalle scurte de timp în
primele 2-3 zile, nepregătiţi să consume alte furaje decât laptele matern în primele 8-9 zile,
puşi în situaţia de a depăşi insuficienţa laptelui la vârsta de 14-16 zile şi mereu stresaţi cu
ocazia unor operaţiuni zootehnice şi sanitar-veterinare (tratamente, amputări de codiţe,
retezări de colţi, castrări etc.).
Sistemele de întreţinere trebuie să asigure condiţiile optime cu privire la comoditatea
animalelor, la temperatură şi umiditate, la încărcătura cu noxe şi nu în ultimul rând, la
efectuarea uşoară a multiplelor operaţiuni zootehnice şi sanitar-veterinare.
Boxa şi compartimentul, prin dotările lor, trebuie să rezolve multiple cerinţe pentru
cele 2 categorii de suine şi cele 3 stări fiziologice, toate cu pretenţii foarte diferite. Aşa de
exemplu, temperatura optimă pentru purceii noi-născuţi se încadrează între 30-32°C, iar
pentru scroafe, (înainte, în timpul şi după fătare) între 16-19°C, toate acestea trebuind să fie
rezolvate pe o suprafaţă redusă de numai 3,00 m 2, neacceptându-se nici media şi nici
transmiterea căldurii dintr-o zonă în alta.
În prezent se practică două sisteme de întreţinere în sectorul de maternitate:
 întreţinerea scroafelor şi a purceilor, pe perioada lactaţiei, în boxele de fătare-alăptare;
226
 întreţinerea scroafelor şi a purceilor, pe perioada lactaţiei în boxele de fătare-alăptare şi

apoi continuarea întreţinerii purceilor înţărcaţi în aceleaşi boxe, până la vârstele de 90 zile
sau de 105 zile.
Atât în primul, cât şi în cel de-al doilea sistem de întreţinere, unitatea funcţională este
compartimentul, cu un număr variabil de boxe de fătare-alăptare şi cu soluţii constructive din
ce în ce mai perfecţionate.
Numărul de boxe din compartimentul de maternitate este dependent de mărimea
grupei de fătare a scroafelor, de norma optimă de îngrijire şi de tipul construcţiei (halei). În
general, se urmăreşte ca scroafele dintr-o grupă să fete în cel mult 2 zile, să fie deservite de
acelaşi îngrijitor, iar diferitele operaţiuni să fie făcute în aceeaşi zi, cu minim de efort fizic şi
fără deplasări inutile.
Boxa de fătare-alăptare este spaţiul în care se cazează scroafa cu 2-4 zile înainte de
fătare, unde are loc acomodarea, apoi fătarea şi unde se întreţin atât scroafa cât şi purceii pe
timpul perioadei de alăptare.
Soluţiile constructive ale boxelor de fătare-alăptare şi organizarea lor interioară au
suferit importante modificări, toate vizând asigurarea unui confort sporit şi siguranţă în
exploatare, atât pentru scroafe cât şi pentru purcei.
Prezentarea, în continuare a diferitelor tipuri de boxe de fătare-alăptare are ca scop
scoaterea în evidenţă a avantajelor şi dezavantajelor soluţiilor constructive, în funcţie de tipul
exploataţiei adoptat, de posibilităţile investiţionale şi de scopul creşterii purceilor (pentru
reproducţie sau pentru îngrăşare).
Boxa de fătare-alăptare tip danez s-a construit şi s-a dat în exploatare în complexele
industriale, în perioada 1964-1967. Suprafaţa boxei este de 7,8 m 2, împărţită în 2 zone (fig.
63) şi anume:
 o zonă pentru furajarea şi mişcarea scroafei dispusă spre aleea de serviciu cu suprafaţa de
3,6 m2 (1,9/1,9 m), în care sunt amplasate jgheabul pentru hrană, o adăpătoare cu nivelul
constant şi o gură de canal (de 0,2/0,2 m) acoperită cu un grătar din fontă;
 o zonă pentru scroafe şi purcei în suprafaţă de 4,2 m2 , împărţită în 3 subzone: - două
subzone (stânga şi dreapta faţă de scroafă) pentru odihnă şi furajarea purceilor sugari, cu
lungimea de 2,2, m şi lăţimea de 0,65 m fiecare;
- o subzonă centrală sau standul pentru scroafă cu aceleaşi dimensiuni (de 2,2 m) şi lăţimea
de 0,6 m destinată staţionării scroafei pe timpul fătării şi alăptării (cu limitarea mişcărilor
prin îmbinarea a 4 ţevi zincate).
Scroafa se scoate pentru furajare şi mişcare în zona de furajare, de 3-4 ori pe zi, ceea ce din
punct de vedere fiziologic este foarte important, însă din punct de vedere al productivităţii
muncii şi al investiţiilor specifice nu corespunde în totalitate. La aceasta mai contribuie şi
operaţiunea greoaie de scoatere şi evacuare manuală a dejecţiilor, deoarece pardoseala este
peste tot compactă.
Boxa de tip danez permite aplicarea unei tehnici corecte de înţărcare a scroafei şi a
purceilor.
227
Fig. 65 Boxa de fătare-
alăptare tip danez
Boxa de fătare-alăptare în “cruce” a fost introdusă în perioada 1968-1970, având în

componenţa sa 4 boxe, cu zonele scroafelor dispuse în diagonală. Elementul comun îl
constituie hrănitorul central în care se administrează furajele pentru cele 4 scroafe. Soluţia
constructivă economiseşte mult spaţiul construit, dispunând de o lungime mai mare pentru
scroafe şi zone adecvate pentru purcei (fig. 65). Grupul de 4 boxe are o suprafaţă de 16,0 m 2,
fiecare boxă având 4,0 m2.
Lângă hrănitorul scroafelor, compartimentat în 4, se află 4 adăpători cu nivel constant,
iar spre aleile de serviciu sunt grupate hrănitorile pentru purcei (fiecare cu câte 4 despărţituri).
Spre zona centrală sunt amplasate cele 4 zone încălzite cu becuri cu raze infraroşii sau
prevăzute cu microeleveuze.
Grătarele sunt confecţionate din beton armat, cu barele de 7 cm şi fantele de 1cm, fiind
plasate deasupra unor canale ce trec pe direcţia trenurilor posterioare ale scroafelor. Canalele
comunică pe sub pardoseală cu microfose, prevăzute cu grătare, amplasate sub adăpători
pentru recuperarea piederilor de apă. În varianta modernizată, zonele de odihnă pentru purcei,
corespunzătoare becurilor infraroşii, au încălzire electrică în pardoseală, iar grătarele mai
extinse, corespunzătoare trenului posterior al scroafei.
Boxa de fătare-alăptare tip “baterie” utilizează mai raţional spaţiul construit, ele
având suprafaţa de doar 3,0 m2 . Lungimea acestora este de 2,0 m, iar lăţimea este de 1,5 m,
compartimentată în 2 zone: o zonă centrală pentru scroafă cu lăţimea de 0,6 m şi 3 zone
laterale pentru purcei, fiecare cu lăţimea de 0,45 m. În faţă se află hrănitorul scroafei şi uşor
deplasat lateral se află adăpătoarea cu nivel constant, iar pe aceeaşi linie, dar în zonele
purceilor, este plasat hrănitorul cu 4 despărţituri. Pe partea cealaltă se află spaţiul încălzit cu
bec infraroşu (prevazut uneori cu covor peste grătar). În spatele scroafei se află portiţa boxei
prevazută cu distanţiere în formă de “U”, din ţeavă, pentru înlesnirea expulzării purceilor la
fătare (fig. 66).
228
Fig. 66 Boxa de fătare-alăptare în “cruce”
229
Fig. 67 Boxa de fătare-alăptare tip baterie
Toată boxa este confecţionată din metal zincat. Părţile laterale, înalte de 0,5 m, sunt
confecţionate din tablă zincată cu grosimea de 1,0 mm, fixată pe cornier de 2,5x2,5 cm şi cu
grosimea de 2,5 mm sau de 3,0x3,0 cm şi cu grosimea de 3,0 mm.
Barele de ţeavă zincată, care încadrează ştandul scroafei şi limitează mişcările
acesteia, sunt confecţionate din ţeavă zincată de 1,5 ţoli (cca. 4 cm). Hrănitorul scroafei este
confecţionat din tablă zincată cu grosimea de 3,0 mm sau din beton armat, prevăzut, pe
marginile jgheabului, cu bare pentru prevenirea risipei hranei. Hrănitoarele purceilor sunt
confecţionate din tablă zincată cu grosimea de 1 mm, având jgheabul compartimentat în 4
fronturi de furajare.
În prima variantă, toată boxa a fost suspendată deasupra unui canal cu pernă de apă
pentru colectarea dejecţiilor, fiind amplasată deasupra aleei de serviciu cu 15 cm.
Grătarul de sub scroafă a fost confecţionat din oţel rotund (ø = 14), cu fante de 10 mm
şi a fost sudat pe cadre de cornier. Grătarele din zonele purceilor au fost confecţionate din oţel
rotund (ø = 8 m) cu fantele de 8 mm, prinse, de asemenea, pe cadre de cornier. Lăţimea
canalelor a fost de 190 cm, adâncimea medie de 45 cm, iar zona “liberă de apă “ de 25 cm.
Nivelul apei este reglat cu ajutorul unor şibăre, instalate spre canalele colectoare.
Această variantă sau soluţie constructivă, a asigurat un microclimat mai bun faţă de
boxele de tip danez, o igienă mai corespunzătoare şi o productivitate a muncii foarte bună. Ca
urmare, mortalitatea la purcei a scăzut cu 10%, s-au redus cazurile de diaree, facilitând o mai
bună creştere în greutate a purceilor la înţărcare.
Cu toate acestea, scroafa suferă din cauza lipsei de mişcare, dar mai ales datorită
iradierii căldurii excesive din primele zile de la naştere, iar la nivelul purceilor sunt prezenţi
230
curenţi de aer cu multă umiditate. Grătarele necesită mult metal şi reparaţii repetate, care
sporesc considerabil cheltuielile de întreţinere.
Altă variantă constructivă, presupune confecţionarea pardoselilor din zonele
grătarelor, atât la scroafă cât şi la purcei, din plasă de sârmă cu grosimea de 1 mm şi ochiurile
de 10x10 mm, montată pe un grilaj de rezistenţă din profil “T” de 15/15/30 mm. Toată
manopera de zincare se face la cald. Zona scroafei se află în diagonală, iar zonele purceilor în
cele 2 triunghiuri laterale ale acesteia (fig. 68).
Avantajul principal al acestui tip de boxă, îl constituie posibilitatea de mişcare a
scroafei, după prima săptămână de viaţă a purceilor, prin rabatarea şi culisarea barelor (care
limitează mişcările) la pereţii laterali. Rămâne protejată o mică zonă, unde se pot refugia
purceii pentru hrănire şi încălzire sub sursa electrică.
În aceste condiţii scroafa, după 5-6 zile de la fătare, se mişcă în voie, ceea ce, din
punct de vedere fiziologic, este foarte important, fără să afecteze igienizarea boxei şi
integritatea corporală a purceilor.
Într-o altă variantă constructivă, dar pe aceeaşi organizare interioară a boxelor de
tip baterie, s-au înlocuit pereţii laterali din tablă zincată cu plăci subţiri din beton armat
(B.A.) şi chiar hrănitorul scroafei cu un troc tot din beton armat. Zona încălzită pentru purcei
este compactă, având înglobată o rezistenţă electrică, iar zona scroafei a fost compactizată,
rămânând grătar din beton armat sau oţel rotund numai la nivelul părţii posterioare a corpului
acesteia (cu lăţime de 0,8 m). Sub adăpătoarea scroafei s-a escavat o microfosă, acoperită cu
grătar, pentru prelevarea pierderilor de apă (fig. 69). Aceasta este racordată la canalul care
realizează pelicula cu apă.
Fig. 68 Boxa
de fătare-
alăptare cu
întreţinere
liberă a
scroafei
231
Fig. 69 Boxa de f\tare-al\ptare cu

`nc\lzire electric\ `n pardoseal\
Compactizarea zonei scroafei pe direcţia trenului anterior şi mijlociu s-a făcut din mai
multe considerente. În primul rând pardoseala de beton este relativ rece, atenuând căldura
excesivă care afectează producţia de lapte la scroafă, în al doilea rând se elimină curenţii de
aer umezi dăunători purceilor sugari (şi uneori noxe), iar în al treilea rând se reduce consumul
de metal, prelungindu-se perioada de exploatare a boxei.
Introducerea rezistenţelor electrice în pardoseală, pentru încălzirea purceilor, s-a
dovedit a fi mai ieftină şi mai bună decât cea cu becuri cu raze infraroşii (se ard foarte
repede), precum şi faţă de cea cu apă caldă (când ţevile se oxidează repede şi se înlocuiesc
greu).
Cercetările efectuate au demonstrat că, realizarea boxelor cu rezistenţă electrică în
pardoseală este mult mai sigură în funcţionare, putându-se debranşa la nevoie, pe grupe de
boxe sau compartimente şi chiar regla (pe 3 trepte). Pentru aceasta este nevoie de o reţea de
380 V, un transformator de 10 KVA (care aduce curentul la 24 volţi) şi un sistem de conectare
prin bare compacte de oţel rotund cu diametrul de 30 mm. Rezistenţa electrică a patului cald
este confecţionată din 6,0 m de oţel rotund, cu diametrul de 6 mm sau 8 mm. Patul cald se
amplasează într-o escavaţie, de regulă de 1/1 m, pentru două boxe alăturate, cu radierul din
beton, peste care se desfăşoară 2 rânduri de vată minerală şi carton.
Se toarnă beton de rezistenţă mare în care se încastrează 2 şipci din lemn. Serpentinele
de oţel beton, se prind cu scoabe de sipci (după întărirea betonului), care apoi se sudează
dublu, la bare compacte pe o distanţă de cel puţin 6 cm (cele 2 bare de oţel compacte au
grosimea de 20-30 mm, fig. 69).
232
Fig.69 Schema încălzirii electrice a pardoselei pentru un compartiment cu 33 boxe
Peste spirele de oţel rotund se toarnă o altă placă din beton cu grosimea de 2,2-2,5 cm,
bine compactată şi sclivisită. Toate barele de oţel care alimentează paturile se îngroapă
distanţat în beton pe direcţia aleelor, iar capetele se ridică doar la capătul aleelor pentru
racorduri la cel puţin 0,5 m înălţime faţă de pardoseală (în zonele unde personalul de îngrijire
nu are acces zilnic).
De remarcat că, pe lângă o siguranţă mare în exploatare, la încălzirea patului cu
rezistenţă electrică, se înregistrează un consum mai redusă cu 40% faţă de cea cu eleveuză sau
233
cu becuri cu raze infraroşii. Se consumă pe toată durata alăptării, cca. 8 Kwh pe purcel
înţărcat, sau 0,22 Kwh/zi/purcel. Pe de altă parte, nu mai este necesară o centrlă termică
pentru încălzirea apei din reţaua de termoficare se realizează o căldură locală, iar sectorizarea
reţelei înlesneşte debranşarea la nevoie.
Boxa de fătare-alăptare-creştere, tip COMTIM - boxa este destinată creşterii
purceilor sugari de la naştere şi până la vârsta de 90 de zile (pentru testare) sau la 105 zile
(pentru îngrăşare). Boxele sunt amplasate în cuplu, două câte două, scroafele fiind staţionate
cap la cap, eliminându-se aleea de furajare între ele.
Boxa are lungimea de 2,0 m şi lăţimea de 1,5 m, cu grătare din beton sau din fontă pe
cele 2 zone ale purceilor şi cu grătar din beton armat pentru zona scroafei. Pe direcţia zonei de
odihnă a purceilor, la capul boxei, se află o placă din beton armat încălzită cu rezistenţă
electrică (fig. 69).
Pereţii despărţitori dintre
boxe sunt confecţionaţi din plăci
prefabricate de beton armat, cu
înălţimea de 0,5 m, iar standul
pentru limitarea zonei scroafei se
face cu ţeavă zincată. Între cele 2
boxe, sau scroafe, se află jgheabul
din beton compartimentat în 2 zone
şi alimentat de un transportor T.N.-
60. Adăpătorile sunt de tip pipă.
La vârstele de 35 sau 42 de
zile animalele se înţarcă, prin
scoaterea scroafelor şi reţinerea în
continuare a purceilor până la faza
de grăsuni (25-30 kg).
Sistemul de întreţinere a
purceilor înţărcaţi în boxele de
fătare-alăptare necesită un număr
Fig.70 Box\ de f\tare-al\ptare-cre[tere, tip COMTIM de cca. 3 ori mai mare de asemenea
boxe,deci investiţii mari, însă sporeşte productivitatea muncii şi diminuează din efectele
stresului ocazionat de înţărcare şi lotizare.
Boxa de fătare-alăptare tip Big Dutchman
În vederea asigurării unei comodităţi sporite pentru scroafe, a prelungirii perioadei de
exploatare a boxei şi creşterea pretabilităţii în exploataţiile cu număr redus de animale, s-au
introdus în maternităţi boxe de fătare-alăptare confecţionate, în principal, din materiale
plastice foarte dure, atât pentru pereţii despărţitori cât şi pentru grătare (tip BIG
DUTCHMAN, HUWECA, Fig. 71).
Barele grătarelor sunt din material plastic armate cu fibre de oţel pentru a le spori
rezistenţa şi durabilitatea. De menţionat că, standul scroafei este confecţionat din ţeavă
zincată şi se poate rabata lateral sau ridica vertical, după vârsta purceilor de 7-9 zile, dând
posibilitatea mişcării în voie a mamei, ceea ce este foarte important în menţinerea stării bune
de reproducător. Prin culisarea ţevilor standului se poate regla lungimea acestuia, iar prin
rabatarea laterală se protejează zona încălzită şi hrănitorul purceilor.
234
Fig. 71 Boxă tip BIG DUTCHMAN, HUWECA pentru maternităţi
Boxa de fătare-alăptare pentru exploataţiile gospodăreşti

Boxele de fătare-alăptare, confecţionate în unităţile gospodăreşti (cu efective reduse de
scroafe) au aceleaşi scopuri: să asigure condiţii optime de întreţinere şi de hrănire pentru
scroafă şi purcei. Suprafaţa acestora este mai mare, între 6-8 m2, cu pardoseala din scândură
sau cărămidă dublu presată, aşezată pe cant, prinsă în lapte de ciment în zona de odihnă şi
alăptare (cca. 70%) şi o altă zonă (cca. 30%) din beton striat pentru mişcare şi furajare.
Pereţii despărţitori sunt confecţionaţi din dulapi de scândură de esenţă tare sau chiar din
prefabricate de beton, cu înălţimea de 1,10 m. Pardoseala poate fi confecţionată şi din beton,
însă pe 2/3 din suprafaţă trebuie să fie acoperită cu o platformă de dulapi din lemn de esenţă
tare.
Spre aleea de serviciu se amplasează portiţa boxei, (cu lăţimea de 80 cm) şi hrănitorul.
235
În interiorul boxei, pe pereţii laterali şi frontali se fixează bare de protecţie din fier sau
din lemn de esenţă tare, la distanţă egală faţă de perete şi pardoseală (la cca. 25 cm) pentru
evitarea strivirii purceilor (prinderea făcându-se cu console metalice)
În adăposturile, cu lăţimea între 8-12 m, se pot organiza pentru un grup de 4 boxe de
fătare-alăptare, o platformă cu balconaşe, care asigură desfăşurarea fătărilor la cca 20 de
scroafe de reproducţie. Boxele au dimensiunile de 2/3 m, cu balconaşele suspendate deasupra
pereţilor despărţitori, la îmbinarea centrală a acestora. Pentru aceasta, se confecţionează o
platformă din scândură pe care se aşează 4 lăzi izoterme pentru fiecare boxă, (de 0,5/1,0 m)
răsturnate şi prevăzute cu o nişă pentru circulaţia purceilor ce se continuă cu un plan înclinat
(un dulap de scândură lung de 1,5 m şi lat de 0,25 m) pe care coboară sau urcă purceii (fig.
72).
3000
1000 2000
800
1%
A 1% S1
S3
2000
2%
H 2%
ALEE DE SEVICIU
500
ALEE DE SEVICIU
250
P1 P3 P.f.
P2
1000
200
P4 P.b.
1500 Z.b.
S2 P.c. S4
P.I. B.p.
1000
P.d.
Fig.72 Element din 4 Boxe cu balcona[e
(S1-S4 = Boxe scroafe; P.d. = zon\ podit\; Z.b. = zon\ betonat\;
P1-P4 = Lad\ r\sturnat\ pentru purcei; P.c. = platferm\ pentru cu[ti;
P.l. = plan `nclinat; P.f. = platform\ furajare; B.p. = bar\ de protec]ie)
În primele zile, lăzile sunt aşezate normal, capitonate cu aşternut curat şi încălzite cu o
microeleveuză, iar în rest sunt răsturnate pentru a asigura un microclimat corespunzător
cuibului de purcei. Planul înclinat este prevăzut la partea superioară cu 2 balamale, iar pe
traseu cu şipci pentru a evita alunecarea purceilor. Prin întreţinerea purceilor în aceste cuşti
(lăzi) situate la înălţimea de 1,0-1,10 m, se beneficiază de un plus de 5-8°C, faţă de aceeaşi
organizare la sol.
Evacuarea dejecţiilor se face zilnic prin dirijarea la rigole de scurgere şi absorbţia de
către aşternut. Aşternutul constă din paie de grâu sau de orz, uscate şi nemucegăite.
Încălzirea purceilor la naştere la celelate tipuri de boxe se face în lădiţe sau coşuri
speciale, iar unde sunt posibilităţi se pot introduce rezistenţe electrice în pardoseală, într-un
236
colţ al boxei, zona fiind protejată cu pereţi despărţitori. Jgheabul scroafei are 2
compartimente: unul pentru hrană umectată sau umedă şi altul pentru apă (1/3 din lungime).
În unităţile cu efective reduse, precum şi în exploatatăţiile gospodăreşti, în sectorul de
maternitate se pot amplasa boxe de fătare-alăptare, cu limitarea deplasării scroafei prin
legare şi aşejate în diagonală. Boxa are dimensiunile de 2 m lungime şi 1,5 m lăţime, fiind
prevăzută cu grătar din aluminiu, sau material plastic dur şi armat cu fibre de oţel, însă numai
pe direcţia trenurilor mijlociu şi posterior ale scroafei. Pe direcţia grătarului, pardoseala este
denivelată cu 1,5-2,0 cm şi prezintă o pantă spre rigolă de 2-3%. Dejecţiile cad printre fantele
(sau ochiurile) grătarului, iar de aici sunt spălate ( la depopulare) cu jetul de apă.
Fig. 72 Boxă de fătare-alăptare cu întreţinerea legată a scroafei
Standul scroafei este confecţionat din ţeavă zincată şi se poate ridica vertical după 9-
10 zile de la fătare. Grătarul se poate ridica la depopulare, când se definitivează igenizarea şi
dezinfecţia.
11.2. Pregătirea şi desfăşurarea activităţilor în maternitate

Activităţile în sectorul de maternitate sunt multiple şi foarte importante, deoarece în
acelaşi spaţiu trebuiesc asigurate condiţii optime pentru cele 2 categorii de suine, ce trec prin
diverse stări fiziologice; neîmplinirea lor în timp util, soldându-se cu pierderi însemnate.
Pentru unele situaţii se cere o pregătire exemplară, pentru altele se impune o
desfăşurare în timp util - toate fiind prevăzute în tehnologia de producţie şi având drept scop
exploatarea intensivă a scroafelor.
Procesul de producţie din maternitate începe odată cu preluarea compartimentului
eliberat de seria de purcei care a fost înţărcată.
Pregătirea fătării scroafelor se desfăşoară concomitent pe două direcţii şi anume:
 pregătirea compartimentului pentru introducerea scroafelor (asigurarea condiţiilor optime
pentru actul fătării şi parcurgerii lactaţiei, precum şi pentru creşterea purceilor până la
înţărcare);
237
 pregătirea scroafelor gestante (în hala de gestaţie şi transferul lor în bune condiţiuni în
maternitate).
11.2.1. Pregătirea compartimentului (sau a boxelor de fătare)

Înainte de introducerea scroafelor în maternitate, compartimentul din această hală sau
întregul adăpost (în cazul sistemului gospodăresc), este supus unei igienizări riguroase.
Aşa cum se ştie, scroafele din seria anterioară, se scot din compartiment (sau din boxe)
cu 2-3 zile înainte faţă de purcei, ocazie cu care furajele se adună din hrănitoarele acestora şi
se dirijează la porcii graşi. În mod identic se procedează şi la scoaterea seriei de purcei
înţărcaţi. Instalaţia electrică se deconectează de la reţea, după depopularea purceilor.
După depopularea seriei de purcei, se procedează mai întâi la dezinfecţia de fixare,
care constă în stropirea tuturor suprafeţelor (inclusiv a inventarului) cu o soluţie de apă şi sodă
caustică în concentraţie de 1%. Interiorul “înmuiat” se lasă timp de 12 ore, după care se trece
la îndepărtarea părţilor aderente prin răzuire. Toate operaţiunile se execută de către o echipă
specială şi se începe cu tavanul, deci de sus în jos. Tavanul, pereţii şi ferestrele se curăţă de
păianjeni, de praf şi de alte resturi organice sau anorganice aderente.
Concomitent se îndepărtează şi părţile de tencuială care se detaşează.
Se trece apoi la spălarea interiorului cu un jet de apă la presiune mare
(10 atmosfere). Grătarele se scot afară şi se spală pe ambele feţe, precum şi hrănitoarele care
se răzuiesc şi se spală separat cu peria etc.
Se trece apoi la dezinfecţia propriu-zisă, ce constă în pulverizarea tuturor
suprafeţelor, de sus în jos, cu o soluţie de apă şi sodă caustică, în concentraţie de 2-3%,
calculându-se cca. 1 l/m2.
După o uşoară uscare se trece la repararea pereţilor, a uşilor şi ferestrelor, precum şi
a despărţiturilor boxelor, apoi la aplicarea varului prin pulverizare, sau cu bidineaua, iar în
final la vopsirea părţilor metalice. De menţionat că, acelaşi regim se aplică şi la canalele sau
fosele pentru colectarea dejecţiilor (se răzuiesc, se spală şi se dezinfectează).
În continuarea acestei acţiuni, din loc în loc, se repartizează, din loc în loc, tăvi
metalice cu sodă caustică şi formol, în părţi egale, după care adăpostul sau compartimentul
se închide, se sigilează şi se lasă pentru maturarea dezinfecţiei timp de 24-48 de ore.
După dezinfecţia adăpostului se va limita pe cât posibil accesul persoanelor străine,
sau a altor categorii de animale de fermă, până la popularea cu scroafe.
De menţionat că, toate aceste operaţiuni trebuie să se execute în cel mult 5 zile.
După parcurgerea acestor acţiuni adăpostul se aeriseşte, după care se vor repune în
funcţie instalaţiile de încălzire, se branşează instalaţiile de iluminare şi ventilare forţată,
precum şi de alimentare cu apă.
La popularea cu scroafe, în compartiment trebuie să se asigure o temperatură a
mediului ambiant între 18-20°C (în ziua fătării între 24-25°C), iar zona de odihnă a purceilor
să fie de asemenea încălzită la nivelul patului cald, între 30-32°C. Pentru aceasta, sistemul de
încălzire electrică în pardoseală trebuie să funcţioneze cu cel puţin o zi înainte, aşa încât în
momentul fătării pardoseala să fie caldă (să se simtă caldă la contactul cu dosul palmei).
În maternităţile de tip gospodăresc, identic dezinfectate, se introduce aşternutul din
paie, pe toată suprafaţa boxei, iar în cele de tip industrial doar un strat subţire (2 cm) de
238
rumeguş, pe zona patului cald, deci pe placa de beton sau covorul de cauciuc (când este
grătar).
În boxele gospodăreşti se vor pune în funcţiune microeleveuzele sau becurile
infraroşii, însă sub stricta supraveghere a personalului de îngrijire, pentru a nu provoca
incendierea aşternutului.
Pentru întărirea răspunderii, înainte de efectuarea acestor operaţiuni se încheie un
protocol de acţiuni, cu termene, materiale, oamenii necesari şi aparatura de intervenţie.
11.2.2. Pregătirea scroafelor în vederea fătării

Scroafele gestante se pregătesc special pentru a fi transferate în maternitate, rolul
acestor operaţiuni fiind evitarea unor accidente şi eliminarea transmiterii unor agenţi patogeni.
Perioada de gestaţie la scroafe este în medie de 114 zile, însă fătarea poate avea loc cu 1-2 zile
înainte, la care se mai adaugă 1-2 zile pentru acomodare, fapt pentru care animalele se
transferă la maternitate cel târziu în a 111-a zi de gestaţie.
Animalele sunt dirijate (mânate) cu foarte mare grijă, după furajarea şi adăparea
acestora, pe alei nealunecoase, uscate şi fără denivelări.
Mai întâi sunt conduse la camera de spălare, unde se efectuează dezinfecţia şi
deparazitarea, de unde, după uscarea completă, mai ales pe timp de iarnă, se vor dirija la
maternitate. Spălarea se face, indiferent de sezon, cu apă călduţă în care s-au introdus doze
reduse de detergenţi şi de insecticide specifice, urmate obligatoriu de zvântare cu aer cald.
Lotul de animale este introdus în maternitate, în compartimentul pregătit pentru fătare,
având grijă ca scroafele adulte să fie cazate pe un rând de boxe, iar scrofiţele pe altul, pentru
favorizarea furajării diferenţiate, în funcţie de vârstă.
Manevrarea femelelor în boxe se face cu multă calmitate şi numai de către îngrijitorul
permanent, care preia lotul. Obligatoriu se începe popularea boxelor din partea opusă uşii de
acces din camera de legătură, având grijă ca portiţa boxei să se deschidă spre aleea de serviciu
şi să se direcţioneze scroafa în ultima boxă, urmând apoi celelalte.
După odihna animalelor (cca. 30 de minute) se face adăparea lor, după care îngrijitorul
execută toaleta trenului posterior şi separat a ugerului, cu cârpe foarte curate şi uscate.
În multe situaţii, se face examinarea scroafelor suspecte de fătare, marcându-se boxa
în cauză, iar uneori se completează cu proba mulsului.
La plecare se inspectează starea de sănătate a animalelor, buna funcţionare a
adăpătorilor şi a instalaţiei de încălzire a zonei purceilor.
În această perioadă, îngrijitorul permenent nu se schimbă, iar în sistem gospodăresc
proprietarul nu părăseşte locul de muncă. Se elimină toate sursele de apă care ar putea duce la
creşterea umidităţii în adăpost şi chiar a inundaţiilor în boxă. Se păstrează liniştea şi nu se
permite accesul în adăpost a altor animale (în special a câinilor şi pisicilor etc.).
11.2.3. Microclimatul din maternitate

Microclimatul din maternitate este optimizat, atât prin încălzirea interiorului
adăpostului şi a patului purceilor, cât şi prin ventilarea acestuia (pasivă sau forţată),
asigurându-se parametrii prevăzuţi în tehnologie cu privire la temperatură, umidităte şi
primenirea aerului.
239
Scopul funcţionării instalaţiilor din maternitate este asigurarea unor parametri cât mai
constanţi, indiferent de sezon, şi încadrarea între valorile optime, pentru fiecare categorie de
suine
Principalul factor de microclimat este temperatura, care este optimă între 18-20°C
pentru scroafe imediat după fătare şi între 30-32°C pentru purcei, urmând ca valorile termice
pentru aceştia să scadă cu cca. 2°C pe săptămână, dar nu mai puţin de 24°C la înţărcare.
Trebuie menţionat că la purcei sistemul de termoreglare este deficitar în prima
perioadă de viaţă. Mai mult, dacă imediat după fătare nu se asigură o căldură corespunzătoare
(fie de către mamă, fie de către om) trecerea de la organism poichiloterm la cel homeoterm se
face într-o peroadă mai îndelungată şi care, de regulă, se soldează cu animale tarate pe toată
perioada vieţii (indivizi sensibili la boli şi neeconomici pentru creştere).
În mod pratic, în unităţile industriale interiorul adăpostului se încălzeşte la cca. 20°C,
cu ajutorul aerotemelor şi uneori cu a caloriferelor, iar zona de odihnă a purceilor se
încălzeşte, la nivelul patului, cu ajutorul rezistenţelor electrice (încorporate în pardoseală sau
fixate în microeleveuze), a becurilor cu raze infraroşii etc. În unele unităţi, patul purceilor se
încălzeşte cu ajutorul serpentinelor cu apă caldă, însă acestea sunt greu de exploatat şi
neeconomice deoarece se degradează în scurt timp.
În general, pentru purcei nu este suficientă o temperatură ridicată a mediului ambiant,
ci trebuie să fie optimă la nivelul patului de odihnă, mai ales în lipsa aşternutului.
Temperatura pentru purcei trebuie să fie locală şi nu difuză, deoarece scroafele
lactante suferă foarte mult la valorile de peste 22°C, afectându-se producţia de lapte, care
induce reducerea dezvoltării purceilor.
În literatura de specialitate se arată că, neasigurarea temperaturii optime pentru purceii
sugari determină pierderi prin mortalitate, în primele 5 zile, de până la 60%; deci practic se
face o selecţie naturală, ce nu se justifică. Mai mult, animalele rămase în viaţă înregistrează,
pe perioadele creşterii şi îngrăşării, rezultate foarte slabe în ceea ce priveşte sporul de creştere
şi valorificarea hranei.
În concluzie, temperaturile optime sunt de 30-32°C în primele 4-5 zile de viaţă, între
30-28°C în săptămâna a II-a , între 28-26°C în săptămâna a III-a şi între 26-24°C în
săptămânile următoare, până la înţărcare. Când se încălzeşte pardoseala şi nu există aşternut,
temperaturile, la nivelul acesteia, pot fi cu 2-3°C mai ridicate.
În condiţiile unei boxe de tip gospodăresc purceii cresc şi se dezvoltă suficient de bine
şi la temperatura de 18°C, cu condiţia asigurării unui aşternut uscat şi bogat, exceptând
primele zile de viaţă când se impune o încălzire suplimentară a cuibului de purcei (în lădiţe
sau coşuri capitonate cu aşternut).
În aceste condiţii este bine ca purceilor să li se facă injecţii cu glucoză, iar peste zona
de odihnă a acestora să se instaleze o ladă prevăzută cu o mică deschidere pentru circulaţia
liberă a purceilor spre scroafă. Se preferă şi boxe de tip gospodăresc prevăzute cu balcoanaşe
şi incinte pentru purcei, deoarece la înălţime temperatura este ceva mai ridicată şi umezeala
mai redusă.
Umiditatea relativă în maternitate trebuie reglată în aşa fel încât să se încadreze între
60-65% în primele zile de viaţă şi între 60-70% în ultima săptămână, valori care corespund şi
cerinţelor purceilor şi scroafelor lactante. În general, se limitează pierderile de apă ale
adăpătorilor, se evită spălatul pardoselilor compacte şi existenţa unei ventilaţii
240
necorespunzătoare. Cele mai bune rezultate au fost înregistrate când s-au utilizat adăpătorile
tip pipă, faţă de cele tip suzetă.
În toate tipurile de construcţii se impune o hidroizolaţie corespunzătoare, facilitată
de terenurile în pantă, sau cu apă freatică la peste 2 m adâncime. Fundaţia va fi formată din
mai multe straturi bine tasate, însă primul de jos va fi alcătuit din pietriş pentru a întrerupe
capilaritatea, următorul din pământ galben, bine tasat (recunoscut ca impermeabil şi
termoizolant), peste care se toarnă o şapă de beton (7-12 cm) şi se termină cu cărămidă pe
cant sau dulapi din lemn de esenţă tare (50% din pardoseală, opus la aleea de serviciu).
Curenţii de aer trebuie să aibă o viteză de 0,1-0,2 m/s, valori realizabile prin
amplasarea, deasupra boxelor, de tubulaturi cu orificiile înspre partea posterioară a
animalelor. Distribuirea uniformă a aerului încălzit pe timp de iarnă se face executând orificii
mai rare spre ventilator şi mai dese în partea opusă. Bune rezultate se obţin când sistemul de
tuburi este confecţionat din material plastic transparent (pentru a nu limita luminozitatea), cu
diamentrul între 30-40 cm şi orificiile de 3-4 mm. Pe timp de vară se deschid şi ferestrele, dar
pe partea opusă vânturilor dominante, închizându-se noaptea sau pe timp de ploaie şi grindină.
Gazele nocive se sesizează mai ales în zonele cele mai poluate, respectiv deasupra
canalelor sau foselor de colectare a dejecţiilor. Pentru aceasta, sub grătare, se instalează ţevi
din material plastic cu diametrul de cca. 10 cm, cu orifcii pe partea inferioară, prin care se
aspiră aerul viciat cu ajutorul unui exhaustor, montat în camera de legătură. Aerul viciat este
dirijat, prin camera de legătură în afara adăpostului, la înălţimea coamei acoperişului.
Dioxidul de carbon trebuie să fie în doze cât mai reduse, de cel mult 0,3%, amoniacul- 0,03%,
iar hidrogenul sulfurat de 0,001%.
Se impune, deci, funcţionarea ireproşabilă atât a instalaţiilor de introdus aer
proaspăt, cât şi a celor de eliminat noxele. Pentru aceasta se prevede, vara, introducerea
zilnică a cca. 200 m3/ scroafă şi oră, iar iarna cca 40 m3.
În unităţile de tip industrial cu compartimente mari şi cu multe rânduri de boxe, se
impune numai o ventilaţie mecanică, cu o funcţionalitate de 2-3 reprize/zi. Instalarea de
ventilatoare axiale, în coşuri verticale, nu este recomandată. Aspirarea aerului curat se face
vara direct de afară, iar iarna din camerele de legătură, deoarece poate duce la îngheţarea
celulelor bateriilor de încălzire.
11.2.4. Desfăşurarea fătărilor

Fătarea sau parturiţia este un act fiziologic normal care, la femelele de suine decurge
în mod obişnuit fără inconveniente, atât pentru scroafă cât şi pentru purcei.
Semnele apropierii actului fătării sunt, în principal, următoarele: edemul vulvar,
turgescenţa şi sensibilitatea mamelelor, apariţia secreţiei colostrale (de obicei cu cca. 12 ore
înainte de fătare), instalarea unei stări de agitaţie (caracterizată prin culcări şi sculări repetate),
identificarea unor manifestări de amenajare a cuibului de fătare cu ajutorul râtului şi a
memebrelor anterioare.
În unităţile gospodăreşti, scroafele caută locuri mai izolate, ferite de accesul
persoanelor străine şi a altor animale de fermă, lipsite de umezeală şi de curenţi reci de aer.
După parcurgerea acestor manifestări de agitaţie, scroafa se culcă în decubit lateral,
începând eforturile pentru expulzarea purceilor. Prezenţa îngrijitorului permanent, sau a unei
241
persoane cunoscute, stimulează aceste eforturi, femela devenind ulterior mai blândă şi chiar
recunoscătoare celui care o asistă..
Având în vedere că în unităţile de tip industrial, montele s-au efectuat grupat şi fătările
au loc tot grupat, aşa încât echipa de mamoşi trebuie să fie prezentă pe tot parcursului nopţii şi
zilei în compartimentul în cauză.
Pentru buna desfăşurare a actului fătării se spală partea posterioară a scroafei, se usucă
bine zona, se dezinfectează vulva cu o soluţie de hipermanganat de potasiu 1‰ (culoare roz-
deschis) şi se pregătesc cârpele uscate şi foarte curate (sau rumeguş uscat şi nemucegăit).
Fătarea se poate produce pe tot parcurusl celor 24 de ore, însă s-a constatat o frecvenţă
mai sporită înspre orele dimineţii când, în general, este mai multă linişte în adăpost. Dacă în
compartiment este zgomot în timpul zilei, fătările au loc în timpul nopţii spre dimineaţă, până
la 60% din efectiv.
Perioada normale de expulzare a fetuşilor variază între 2-4 ore, în unele situaţii
putând ajunge până la 8 ore, întâlnindu-se cazuri cu 30 de minute, dar şi altele cu 14 ore. De
regulă, la scroafele tinere perioada de expulzare este mai redusă, însă fătarea este efectuată cu
eforturi mari din partea mamei.
Fetuşii sunt expulzaţi pe rând, la intervale de 5-10 minute, dar nu mai scurte de 2
minute, după care urmează pauze de 30 minute. Aşezarea în boxă a scroafei trebuie dirijată şi
controlată, astfel încât distanţa de la vulvă la peretrele despărţitor sau portiţă să fie de cel
puţin 25 cm.
În unităţile industriale acest lucru se realizează prin prinderea a două elemente din
ţeavă în formă de “U” cu braţele sudate la portiţa boxei, prima la 25 cm faţă de pardoseala, iar
a doua pe rama superioară a portiţei (la 50 cm faţă de prima).
Învelitorile fetale sunt eliminate, de regulă, după expulzarea tuturor fetuşilor, indicând
terminarea fătării. Uneori, eliminarea învelitorilor fetale se face în mai multe reprize, indicând
şi o prolificitate mai slabă.
În boxele în care pardoseala este din grătar se aşează peste aceasta un covor de cauciuc
sau material plastic, pe direcţia părţii posterioare a scroafei, pentru a uşura mişcarea purceilor
şi a evita prinderea membrelor în fantele grătarului. Covorul împiedică şi trecerea înveliorilor
fetale în canal, evitându-se obturarea acestuia şi emanarea unor mirosuri dezagrabile, ca
urmare a alterării lor.
În perioada fătării şi în următoarele 2-3 zile, echipa de mamoşi şi îngrijitorul
permanant vor efectua următoarele acţiuni:
 asistă la fătarea fiecărui purcel, îl şterge cu tifon curat debarasându-i orificiile nazale şi
gura de mucozităţi (împiedicându-se asfixierea). Fricţionarea corpului purcelului pentru
activarea circulaţiei sângelui şi intensificarea respiraţiei. Cu ajutorul unui foarfece se taie
ombilicul la 4-8 cm faţă de abdomen şi îl tamponează cu o soluţie de alcool iodat cu
glicerină. În unităţile gospodăreşti purceii se pun într-o lădiţă sub becul infraroşu sau pe
pardoseala încălzită.
În unităţile industriale patul purceilor este prevăzută cu rumeguş foarte curat, în
grosime de 4-5 cm aşternut peste covoraşul de cauciuc sau pe placa încălzită.
 la încheierea actului fătării ugerul scroafei se tamponează cu soluţie de hipermanganat de
potasiu 1‰, apoi se storc şi se îndepărtează primele picături de lapte (acestea sunt
infestate cu diverşi agenţi patogeni);
242
 după cel mult 2 ore de la fătare a primilor purcei, aceştia se repartizează pe sfârcuri,
dirijându-i pe cei mai slabi la sfârcurile pectorale. Se urmăreşte ca toţi purceii să sugă
eficient colostru, şi chiar se ajută fiecare individ, în momentul ejecţiei laptelui;
 după parcurgerea perioadei colostrale (după cca. 36 ore) se trece la redistribuirea purceilor
pe mame: la o scroafă se lasă 10-11 purcei, iar la o scrofiţă 8-9. La rasele materne numărul
poate fi mai mare cu 1-2 purcei, în funcţie de lactaţie şi de dezvoltarea corporală a scroafei.
Această operaţiune nu se face în unităţile care au ca sarcină de producţie livrarea de
scrofiţe sau vieruşi de reproducţie;
 în primele 24 de ore se procedează la retezarea colţilor la purcei pentru evitarea rănirilor
între ei sau a sfârcurilor mamei. Retezarea este foarte necesară la purceii scrofiţelor -
mame, făcându-se cu un cleşte special, de către un personal instruit în acest sens (se evită
rănirile gingiilor şi ingerarea fragmentelor de colţi). În cazul în care în adăpost este frig se
indică injectarea purceilor cu glucoză pentru completarea necesarului de glucoză în sânge;
 în cel mult 24 de ore se înregistrează purceii în evidenţele primare, reţinându-se la mame
numai cei viabili (cu greutatea mai mare de 900 g la scroafe şi 800 g la scrofiţe). În
unităţile gospodăreşti cei sub aceste greutăţi se pot menţine în lot, cu condiţia unei îngrijiri
separate. Se procedează apoi la aplicarea numărului matricol în unităţile de selecţie şi
testare.
 în următoarele 2-3 zile se injectează fierul, sub forma unor preparate pe bază de fier
(intramuscular în doze de 1-1,5 ml/purcel). Concomitent, în unităţile industriale, se poate
face şi amputarea codiţelor, la nivelul celei de-a doua vertebre caudale, cu ajutorul unui
foarfece cu lamă activă încălzită electric;
Prin urmare, în primele 3 zile, în maternitate se desfăşoară o activitate foarte susţinută
şi deosebit de importantă. Se examinează fiecare scroafă în parte şi se observă dacă în timpul
ejecţiei laptelui toţi purceii au ocupat sfârcuri; în caz contrar se dirijează la alte scroafe,
numite doici.
Dacă unele scroafe nu acceptă purceii la supt aceştia vor fi trecuţi la scroafe-doici,
fătate în aceeaşi perioadă, pentru a beneficia de colostru. În mod similar se va proceda şi cu
scroafele care au contactat mamite. La aceste animale se efectuează un masaj uşor la nivelul
ugerului însoţit de aplicarea unor comprese reci.
La scroafele unde nu s-a produs ejecţia laptelui, după actul fătării, în cel mult 6 ore, se
fac tratamente hormonale pe bază de oxitocină şi vitaminele A+D.
De menţionat că, şi după fătare, pe o perioadă de 12 ore, scroafele nu trebuie hrănite
cu furaje combinate, ci doar cu un barbotaj din tărâţe de grâu şi apă, în proporţie de 1/1 care
este laxativ şi dezintoxicant.
11.3. Producţia de lapte şi factorii care o influenţează

11.3.1. Colostrul şi laptele de scroafă
Laptele de scroafă este un produs de secreţie al glandelor mamare, fiind destinat
hrănirii purceilor în perioada de trecere de la alimentaţia endogenă la cea exogenă, perioadă în
care aparatul digestiv nu este adaptat pentru digestia şi absorbţia substanţelor nutritive din alte
furaje, decât din laptele matern.
243
Glandele mamare sunt amplasate pe regiunea abdomenului, pe două rânduri paralele,
începând din regiunea pectorală până în regiunea ingvinală. Reamintim că aceste glande
funcţionează separat, fiecare având câte un sfârc străbătut de 2 canale. Numărul de sfârcuri la
scroafe este de 12-14, cu variaţii între 8-18.
Glanda mamară la scroafă nu prezintă cisterna laptelui, aşa încât secreţia acestuia este
urmarea unui proces neuro-hormonal complex. Masajul ugerului, respectiv al sfârcurilor, de
către purcei, determină eliberarea oxitocinei din lobul posterior hipofizar, care ajungând la
glandele mamare contractă celulele mioepiteliale, expulzând laptele din alveole în canalele
sfârcurilor.
Laptele de scroafă îşi modifică compoziţia chimică şi caracteristicile, începând de la
fătare până la încheierea lactaţiei.
În prima parte a lactaţiei scroafa secretă colostru (în primele 36-48 ore), care are rol
hotărâtor şi în apărarea sănătăţii purceilor, prin conţinutul ridicat în gama-globuline
(anticorpi). De menţionat că, structura anatomo-histologică a placentei de scroafă nu permite
sau blochează transferul de anticorpi de la mamă la făt. Prin ingestia colostrului de către
purcei, se asigură necesarul de anticorpi specifici, respectiv a gamaglobulinelor, care în
condiţii normale de supt creşte în organism de la 1,3 mg/ml sânge la fătare la 20,3 mg/ml
după 24 ore. Cantităţile cele mai mari de anticopri se găsesc în colostru, în primele ore, ele
scăzând foarte rapid în următoarele zile, aşa cum se va arăta ulterior.
Conţinutul colostrului de scroafă în gamaglobuline este de 8,6 mg/100 ml lapte în
prima oră de la naştere, de 6,8 mg după 2 ore, de 3,9 mg după 6 ore, de 0,9 mg după 24 de ore
şi de numai 0,5 mg după 48 de ore. Mai trebuie menţionat că, în compoziţia colostrului, există
şi un inhibitor al tripsinei, care protejează descompunerea imunoglobulinelor, ceea ce face ca
aparatul digestiv să le absoarbă intacte (IVANOVICI, V.G., 1980). Pe această linie, se
interzice la scroafe utilizarea soiei şi a mazării netratate barotermic. Autorul ne mai arată că
rata depunerilor zilnice de substanţe proteice în organismul purceilor creşte de la 31 g în
primele două zile la 67 g în perioada de vârstă de 42-56 de zile; depunerea specifică fiind de
2,5% şi respectiv de 0,8%, ceea ce demonstrează valoarea nutritivă foarte ridicată a
colostrului, în special, şi a laptelui de scroafă, în general.
Faţă de laptele de scroafă, colostrul este mult mai bogat în substanţe proteice (de cca.
3 ori), în vitamina A (de cca. 7 ori), în vitamina C (de cca. 3 ori), în fier (de cca. 1,5 ori) etc.;
însă acesta prezintă conţinuturi mai reduse în grăsimi (de cca. 2 ori), în cenuşă (de cca. 1,5
ori), în fosfor (de cca. 2 ori) etc. datele fiind prezentate în tabelul 56.
În general, purceii care nu au supt colostru de la mama sa, înregistrează dificultăţi în
procesul de creştere, datorită rezistenţei reduse a organismului, înregistrându-se uneori
mortalităţi. Mai menţionăm că, în prima zi de viaţă, mucoasa intestinală a noului-născutului
permite absorbţia gamaglobulinelor, însă după aceeia enzimele scindează gamaglobulinele în
aminoacizi, deci se pierde capacitatea de imunitate pasivă.
Pe lângă asigurarea imunităţii pasive, colostrul are şi un rol purgativ asupra tubului
digestiv, contribuind la eliminarea meconiului (datorat conţinutului ridicat în magneziu).
Colostrul îşi schimbă caracteristicile foarte repede în primele zile după fătare, aşa încât, după
6-7 zile, acesta ajunge la compoziţia normală a laptelui.
Compoziţia laptelui de scroafă, constituie o caracteristică a speciei, aceasta variind
mai puţin în funcţie de rasă şi alimentaţie. Cu toate acestea, o hrană mai bogată în caroten
244
crează rezerve ceva mai mari pe timpul gestaţiei, aşa încât colostrul şi parţial laptele sunt mai
bogate în vitamina A, iar în ficatul noului născut se găsesc cantităţi sporite .
Compoziţia chimică a laptelui de scroafă reflectă valoarea nutritivă ridicată a acestuia.
Acesta conţine între 7-8% grăsimi brute şi cca. 5,5% proteine brute, valori aproape duble faţă
de laptele de vacă. Conţinutul în lactoză este de cca. 4,0%, valoare apropiată de cea a laptelui
de vacă. Analizând aceste valori la diferite animale de fermă, se constată că laptele de scroafă
se apropie de compoziţia chimică brută a laptelui de oaie. Aşa se explică energia de creştere
mare a purceilor, apreciată prin durata perioadei de dublare a greutăţii corporale. Comparativ
cu cea a tineretului nou născut de la alte specii, energia de creştere este depăşită doar de puii
de iepuroaică şi de căţea (tab.57)
Tabelul 56
Compoziţia chimică la colostrul şi laptele de scroafă
Specificare UM Colostrul Laptele
Substanţă uscată % 25,76 19,89
Grăsime % 4,43 8,25
Proteine % 17,77 5,79
Lactoză % 3,46 4,81
Cenuşă % 0,63 0,94
Calciu % 0,053 0,25
Fosfor % 0,082 0,166
Fier mg/100 ml 265 179
Cupru mg/100 ml - 20-134
Vitamina A UI/g grăsime 71 11
Vitamina D UI/g grăsime - 0,55
Vitamina C mg/100 ml 30 13
Tiamină µg/100 ml 97 68
Riboflavină mg/100 ml 135 137
Acid nicotinic mg/100 ml 165 836
Acid pantotenic mg/100 ml 130 427
Piridoxină mg/100 ml 2,5 20
Biotină mg/100 ml 5,3 1,4
Vitamina B12 mg/100 ml 0,15 0,17
Arginină % din P.B. 6,0 5,7
Histidină % din P.B. 2,1 2,2
Izoleucină % din P.B. 3,9 4,2
Leucină % din P.B. 9,1 8,0
Lizină % din P.B. 6,5 7,4
Valină % din P.B. 6,3 5,0
Metionină % din P.B. 1,2 1,4
Fenilalanină % din P.B. 4,1 3,5
Treonină % din P.B. 5,2 3,4
Tabelul 57
Caracteristicile laptelui la diferite mamifere

şi durata dublării masei corporale la noii născuţi
Substanţă Nr.zile pentru dublarea
Specia Grăsimi Lactoză Proteine
uscată greutăţii
245
Vacă 12,9 3,8 4,8 3,6 70

Oaie 16,8 6,2 4,3 5,4 15
Iapă 10,7 1,6 6,1 2,5 60
Scroafă 17,4 7,0 4,0 5,5 15
Căţea 20,8 8,5 3,7 7,4 9
Iepuroaică 32,2 16,0 2,0 12,0 6
Femeie 12,6 3,8 7,0 1,6 180
Durata unei partide de supt, incluzând şi timpul afectat masajului, este de 2-3 minute,
din care suptul propriu-zis reprezintă cca. 30 de secunde, cu variaţii între 20-40 de secunde. În
general, în primele zile purceii sug de cca. 28 ori în 24 de ore, după o săptămână numărul de
supturi se reduce la cca. 15 ori, aşa încât, în săptămâna a 5-a, se ajunge la cca. 12 supturi/zi şi
chiar mai puţin.
Producţia de lapte a unei scroafe, din grupa raselor materne, la peste fătarea a 2-a, pe o
durată de 56 zile, variază între 300-350 kg lapte. În primele 3 săptămâni de lactaţie producţia
de lapte reprezintă cca. 40% din total, iar în primele 5 săptămâni cca. 66%, după care
producţia scade.
La unele scroafe, în prima parte a lactaţiei, producţia zilnică de lapte poate ajunge la 8
kg, însă în unităţile de producţie se scontează, în medie, pe 5,2 kg.
Producţia de lapte la scroafe nu se poate determina direct, prin mulgere, ci indirect,
prin diferenţa de greutate a purceilor înainte şi după supturi (pe parcursul unei zile).
Până la vârsta de 3 săptămâni, perioadă în care laptele este hrana de bază , producţia
de lapte se apreciază prin greutatea lotului de purcei la vârsta de 21 de zile, având în vedere că
pentru fiecare kg spor de greutate sunt necesari cca. 4,0 kg lapte.
Cu privire la producţia de lapte pe mamele s-a constatat că cele mai productive sunt
cele pectorale (cu excepţia perechii a 5-a) şi mai puţin productive sunt spre regiunea
ingvinală.
11.3.2. Factorii care influenţează producţia de lapte la scroafă

Aşa cum s-a menţionat, compoziţia chimică a laptelui de scroafă constituie o
caracteristică a speciei, fiind influenţabilă într-o măsură mai redusă de diverşi factori, însă
producţia de lapte este influenţată mai mult pregnant; unii factori sunt dependenţi de animal
(interni), iar alţii de condiţiile de mediu (externi).
a. Factorii interni
Rasa este principalul factor care influenţează producţia de lapte. Astfel, rasele
Landrace şi Marele alb sunt recunoscute cu mari producţii de lapte, de peste 5 kg/zi şi chiar
mai mult atunci când beneficiază de condiţiile de hrănire şi îngrijire favorabile. Aceste rase
sunt incluse în categoria raselor “materne” sau producătoare de scrofiţe, caracterizate prin 3
însuşiri principale, din care una se referă la producţia mare de lapte. Alături de aceste rase, în
unităţile gospodăreşti, trebuie să mai luăm în considerare şi rasele Wessex, Cornwall şi chiar
Edelschwein, recunoscute cu producţii mari şi constante de lapte.
Rasele “paterne” dau producţii mai reduse de lapte, ele fiind specializate în alte
direcţii, la fel de importante pentru creşterea suinelor, cum ar fi: viteza de creştere,
valorificării hranei şi calitatea carcasei.
246
De menţionat că şi coeficientul de heritabilitate pentru producţia de lapte este destul de
redus, între 0,16-0,20, ceea ce impune asigurarea cu prioritate a condiţiilor de hrănire şi de
întreţinere la nivele optime, deoarece genetic posibilităţile sunt destul de limitate, ceea ce face
ca în unităţile de selecţie orice treaptă câştigată trebuie să fie temeinic menţinută, sau
conservată.
Scroafele metise se caracterizează prin producţii superioare de lapte, faţă de rasele
pure, deoarece intervine fenomenul de vigoare hibridă, sau de heterozis.
Scroafele metise, dintre rasele materne, şi în special între rasele Marele alb, femele şi
Landrace, mascul, dau producţiile cele mai mari de lapte; schemă de încrucişare adesea
adoptată pentru matca de reproducţie din unităţile de tip industrial.
- Săptămâna de lactaţie influenţează producţia de lapte, în sensul că aceasta creşte
progresiv până la sfârşitul săptămânii a 4-a, după care începe să scadă uşor, iar după cea de a
6-a scăderea este bruscă, până la finele lunii a doua de lactaţie.
Tabelul 58
Producţia maximă de lapte în decadele de lactaţie
Perioadă (zile)
Specificare
0-10 11-20 21-30 31-40 41-50 51-60
Producţia maximă (kg) 6,47 8,07 7,21 7,20 6,92 3,30
Din cele prezentate, precum şi din datele din tabelul anterior, se constată că, după 42
de zile de alăptare, se impune înţărcarea purceilor, în caz contrar scroafele sunt epuizate şi se
riscă alterarea foarte gravă a stării de întreţinere a mamei.
Vârsta mamelor influenţează producţia de lapte, în sensul că scroafele tinere, la
prima fătare, produc o cantitate mai redusă de lapte faţă de cele la fătările a 2-a, a 3-a şi a 4-a.
La aceasta mai contribuie şi definitivarea stării de adult precum şi numărul redus de purcei la
supt la scrofiţele şi la scroafele mai bătrâne.
Scroafele bătrâne, peste lactaţia a 5-a (în unităţile industriale) şi peste a 7-a (în cele
gospodăreşti) au de asemenea, producţii mai scăzute de lapte, şi în consecinţă se reduce şi
greutatea purceilor înţărcaţi (tab. 59).
Tabelul 59
Influenţa vârstei asupra producţiei de lapte şi a purceilor înţărcaţi
Fătarea
Specificare
I a II-a a III-a a IV-a a V-a
Producţia de lapte, (kg) 264 337 316 309 251
Nr.de purcei înţărcaţi 7,8 9,1 8,4 8,0 8,1
Din cele antimenţionate, rezultă că după fătarea a V-a, uneori a VII-a, nu mai este
economic să dirijăm la montă scroafele, deoarece producţia finală - purcei înţărcaţi, nu o
justifică.
Starea de întreţinere a scroafei la fătare, precum şi condiţia de întreţinere după
înţărcarea anterioară au foarte mare influenţă asupra producţiei de lapte. În general, se
247
cunoaşte că scroafele cele mai bune de lapte sunt, după lactaţie, şi cele mai slabe, impunându-
se, în consecinţă, o alimentaţie raţională la lactaţia în curs, cât şi la cea ulterioară.
Starea de întreţinere influenţează direct producţia de lapte, în sensul că o stare de
întreţinere slabă determină o producţie redusă de lapte, dar şi indirect prin aceea că numărul
redus de purcei al acestor animale este corelat cu o producţie mică de lapte, fiind funcţionale
mai puţine mamele.
Dacă starea de întreţinere este bună atunci organismul apelează cu succes la rezervele
interne existente, făcând faţă necesarului enorm de substanţe nutritive pentru producerea
laptelui; dacă nu are rezerve, animalul slăbeşte peste limitele admise, influenţând şi producţia
viitoare de lapte. De menţionat că, alimentaţia pe parcursul gestaţiei şi, în special, în timpul
lactaţiei, este determinantă pentru producţia de lapte.
Numărul de purcei pe care îi alăptează scroafa, are influenţă asupra producţiei de
lapte: aceasta scade sau creşte zilnic cu 0,5-0,6 kg de fiecare purcel în minus sau în plus.
Producţiile variabile se justifică prin activizarea unui număr mai redus sau mai mare
de mamele care, aşa cum s-a arătat, sunt separate ca funcţionalitate. Corelaţia între numărul de
purcei alăptaţi şi producţia de lapte este strâns pozitivă, de până la r = +0,72 la scroafele la,
peste fătarea a II-a.
Producţia de lapte consumată de un purcel într-o perioadă de 35 de zile este de cca. 21
kg (la rasa Marele alb), iar într-o perioadă de 56 zile, este de cca 32 kg.
De menţionat că, la scroafele cu purcei puţini, greutatea individuală a acestora este
mai mare, pe când la cele cu purcei mai mulţi greutatea lotului este mai mare, aşa încât
varianta a doua este de dorit pentru porcii destinaţi sacrificării, iar prima pentru cei de
reproducţie.
Numărul de mamele influenţează producţia de lapte, similar cu numărul de purcei
alăptaţi: cu cât numărul de elemente glandulare este mai mare cu atât producţia de lapte este
mai mare, cu condiţia ca dezvoltarea acestora, la vârsta dată, să fie corespunzătoare. Numărul
mare de perechi de mamele la rasa Landrace atrage după sine şi o garanţie crescută a
producţiei de lapte, mai ales când sunt simetrice, distanţate şi normal dezvoltate. De
menţionat că, numărul şi simetria mamelelor la vieri are influenţă asupra numărului şi deci a
producţiei de lapte la fiice.
Poziţia mamelei influenţează producţia separată de lapte, în sensul că cele pectorale
dau producţii superioare (cu excepţia perechii a V-a), faţă de cele ingvinale, fapt pentru care,
imediat după fătare, purceii insuficient dezvoltaţi se dirijează la sfârcuri pectorale şi invers.
Diferenţele apreciabile privind evoluţia greutăţii purceilor în perioada naştere-
înţărcare se constată în funcţie de poziţia topografică a sfârcului din cadrul regiunii ugerului
(tab.60). La purceii care s-au instalat la sfârcurile pectorale se poate înregistra la înţărcare
diferenţe în plus de cca. 300 g faţă de cei de la sfârcurile abdominale şi chiar de 1000 g faţă de
cei de la mamelele ingvinale.
Tabelul 60
Influenţa poziţiei sfârcului asupra dinamicii greutăţii corporale a purceilor
Vârsta Greutatea (kg) purceilor care au supt la sfârcurile:

248
purceilor pectorale abdominale ingvinale

naştere 1,250 1,280 1,100
5 zile 1,950 1,900 1,800
21 zile 4,700 4,650 4,200
35 zile 6,350 6,050 5,350
b. Factorii externi
Principalii factori externi, cum ar fi alimentaţia, întreţinerea şi modul de exploatare, au
cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte.
Astfel, o alimentaţie raţională, bazată pe nutreţuri combinate corespun- zătoare
cantitativ şi calitativ, administrate la intervale scurte de timp sau la discreţie, determină
producţii mari de lapte, pe când o hrănire deficitară duce la epuizarea şi compromiterea
fiziologică a scroafelor.
Întreţinerea în adăposturi şi boxe incomode, umede, friguroase şi întunecate,
diminuează foarte mult producţia de lapte.
Dirijarea la montă a unor scrofiţe prea tinere , sau cu greutatea sub 105 kg,
determină, de asemenea, scăderea producţiei de lapte şi, în final, se soldează cu purceii
insuficienţi dezvoltaţi corporal la înţărcare.
Grija omului sau atitudinea lui faţă de animal influenţează producţia de lapte prin:
urmărirea atentă a evoluţiei glandei mamare (mai ales imediat după fătare) evitarea cazurile
de mamită; de refuzul scrofiţelor în alăptarea purceilor (uneori urmarea netăierii colţilor la
timp); nesincronizarea actului fătării cu ejecţia laptelui, mai ales în situaţia de stres la
scrofiţele din rasa Landrace (evitată printr-o simplă injecţie cu oxitocină sau un masaj).
Blândeţea cu care este tratată scroafa are influenţă asupra producţiei de lapte, alături
de stabilitatea îngrijitorului sau a proprietarului: orice femelă este recunoscătoare la hrănirea
corespunzătoare şi îngrijirea atentă.
După unii autori, producţia de lapte este influenţată şi de numărul de purcei alăptaţi în
lactaţia anterioară.
11.4. Alimentaţia scroafelor cu purcei

În perioada de lactaţie scroafa depune un efort foarte mare pentru producerea laptelui,
organismul apelând, în cele mai dese cazuri, la rezervele interne. Aceasta se datoreşte faptului
că, în faza de alăptare, capacitatea digestivă nu este corelată cu necesarul de substanţe
nutritive pentru producerea şi secreţia laptelui.
Oricât de bine am hrăni scroafele lactante, în perioada de lactaţie, acestea scad în
greutate până la înţărcare, tocmai datorită acestei necorelări, precum şi a predominării
proceselor de dezasimilaţie. Pierderile normale, obişnuite, din greutatea corporală a scroafelor
pe perioada alăptării, sunt de 13-14%, faţă de greutatea avută imediat după fătare şi chiar mai
mult dacă se depăşesc 8 purcei alăptaţi, precum şi în cazul scrofiţelor.
Aplicarea unei alimentaţii raţionale la scroafele lactante are ca efect sporirea
producţiei de lapte şi, în consecinţă, înţărcarea unui număr cât mai mare şi uniform de
purcei.
249
În general, durata de exploatare economică a unei scroafe este determinată de
alimentaţia aplicată în perioadele alăptării. Aplicarea unei alimentaţii adecvate în aceaste
perioade influenţează favorabil apariţia căldurilor după înţărcare, rata ovulaţiei, fecunditatea
etc. - deci eficienţa exploatării. O scroafă cu stare de întreţinere bună după perioada de
alăptare intră în călduri după cca. 7-8 zile de la înţărcare - deci se măreşte considerabil
indicele de utilizare a scroafelor (I.u.s.).
Având în vedere numai aceste considerente, se desprinde concluzia că hrana
administrată scroafelor în perioada de lactaţie trebuie să fie corespunzătoare, atât cantitativ cât
şi calitativ.
La toate categoriile de suine se urmăreşte ca cerinţele de energie şi de substanţe
nutritive să fie satisfăcute, însă la scroafele lactante problema trebuie tratată în mod special.
Cerinţele de energie sunt foate mari, de cca. 16000 Kcal EM/zi la scrofiţe şi de cca.
17500 Kcal EM/zi la scroafe, cu o densitate energetică de 3170 Kcal EM/kg furaj. Pe această
linie, rezultate superioare ale producţiei de lapte s-au obţinut când amestecurile furajere au
fost suplimentate cu 15% grăsimi animale pe perioada lactaţiei şi uneori în a doua parte a
gestaţiei.
Conţinutul hranei în proteine are mare importanţă, deoarece pe seama lor se
sintetizează proteinele din lapte. Coeficientul de utilizare al azotului din hrană pentru
proteinele din producţia de lapte este de 45% la azotul ingerat şi de 54% la azotul digestibil.
Insuficienţa proteinelor sau nivelul proteic scăzut din hrană, influenţează negativ
producţia de lapte, din reducerea şi implicit creşterea în greutate a purceilor, precum şi
scăderea în greutate a scroafelor.
După majoritatea autorilor, nivelul proteic adecvat al hranei scroafelor în lactaţie este
de 15-16% proteină brută cu valoare biologică ridicată. Cantităţile zilnice de proteină brută
necesare sunt variabile pe fazele de lactaţie (acestea fiind reglate prin cantităţile variabile de
nutreţuri combinate) şi anume: 210 g în perioada 2-5 zile de lactaţie, cca. 550 g în perioada 6-
10 zile, de cca. 750 g în perioada 11-30 de zile şi de cca. 400 g în perioada 31-36 zile.
În cazul raselor materne, caracterizate prin producţii mari de lapte sau capacitate de
alăptare ridicată, necesarul mediu zilnic de proteină brută, variază între 750 g la scrofiţe şi 825
g la scroafe. Nivelurile mai reduse de proteină din hrană determină producţii slabe de lapte
(tab.61).
Tabelul 61
Efectul nivelului proteic al raţiei asupra producţiei de lapte la scroafe

Nivelul proteic (%)
Specificare
12,5 13,0 16,0
Producţia de lapte (kg/zi) în 5,3 5,8 6,1
primele 24 de zile de lactaţie
Producţia de lapte (kg/zi)în 4,3 5,2 5,5
primele 42 de zile de lactaţie
De menţionat că, utilizarea hranei cu proporţii reduse de proteină, mai ales în perioada
3-25 de zile de lactaţie, este foarte dăunătoare atât pentru scroafă cât şi pentru purcei,
250
soldându-se cu scăderea duratei de exploatare economică a scroafelor, precum şi cu indicatori
slabi în creşterea purceilor.
Cu privire la valoarea biologică a proteinelor se apreciază că proporţia de lizină
trebuie să fie de 0,55-0,60%, iar ceilalţi aminoacizi să se găsească conform necesarului din
tabelul 62.
Tabelul 62
Necesarul de energie şi substanţe nutritive pentru scroafe în perioada de lactaţie
(după N.R.C.)
Necesarul în % sau
Necesar zilnic:
cantităţi per kg furaj
Specificare Scroafe Scrofiţe Scroafe
UM şi scrofiţe UM lactante lactante
lactante 140-200 kg 200-250 kg
Consum de furaje uscate - - g 5000 5500
la aer
- Energie digestibilă Kcal 3300 Kcal 16500 18150
- Energie metabolizabilă Kcal 3170 Kcal 15850 17435
- Proteină brută % 15 g 750 825
Aminoacizi esenţiali
- Arginină % 0,34 g 17,0 18,7
- Histidină % 0,26 g 13,0 14,3
- Izoleucină % 0,67 g 33,5 36,9
- Leucină % 0,99 g 49,5 54,4
- Lizină % 0,60 g 30,0 33,0
- Metionină+cistină % 0,36 g 18,0 19,8
- Fenilalanină+tirozină % 1,00 g 50,0 55,0
- Treonină % 0,51 g 25,5 28,1
- Triptofan % 0,13 g 6,5 7,2
- Valină % 0,68 g 34,0 37,4
Substanţe minerale
- Calciu % 0,75 g 37,5 41,2
- Fosfor % 0,50 g 25,0 27,5
- NaCl % 0,50 g 25,0 27,5
Vitamine
- Beta caroten mg 6,60 mg 33,0 36,3
- Vitamina A UI 3300 UI 16500 18150
- Vitamina D UI 220 UI 1100 1210
- Vitamina E mg 11 mg 55,0 60,5
- Tiamină mg 1 mg 5,0 5,5
- Riboflavină mg 3,5 mg 17,5 19,3
- Niacină mg 17,5 mg 87,5 96,3
- Acid pantotenic mg 13,0 mg 65,0 71,5
- Vitamina B12 µg 11,0 µg 55,0 60,5
251
- Conţinutul hranei în substanţe minerale trebuie să satisfacă necesarul pentru
producţia de lapte, care este foarte mare, mai ales, în calciu şi fosfor.
Majoritatea specialiştilor recomandă ca raţiile scroafelor lactante să conţină 0,6-0,7%
calciu şi 0,4-0,5% fosfor. Producţia de lapte mai poate fi diminuată şi de lipsa manganului.
- Conţinutul hranei în vitamine, în special în vitaminele A,D,E au importanţă
deosebită, deoarece prin lapte se elimină cantităţi însemnate, iar în primele zile de viaţă
singura sursă de vitamine pentru purcei este laptele matern. Se au în vedere şi celelalte
vitamine, însă prin furajele utilizate necesarul se completează.
11.4.1. Nivelul şi tehnica de hrănire a scroafelor lactante

Nivelul de hrănire al scroafelor lactante este determinat de producţia de lapte a
acestora, care este în strânsă legătură cu numărul de purcei alăptaţi, cu faza de lactaţie şi cu
dezvoltarea corporală a mamei.
În condiţiile unui nivel proteic optim, de 16% P.B., cantităţile de hrană pot fi
următoarele:
 1,2 până la 1,8 kg nutreţuri combinate pentru satisfacerea cerinţelor întreţinerii şi funcţiilor
vitale ;
 0,4 până la 0,5 kg nutreţuri combinate pentru fiecare purcel alăptat.
Cantităţile medii zilnice de nutreţuri combinate diferă în funcţie de vârsta animalului,
fiind de 5,0 kg pentru scrofiţele lactante primipare şi de 5,5 kg pentru scroafele la peste
fătarea a II-a. Cantităţile zilnice mai diferă şi în funcţie de faza lactaţiei, conform schemei
reprezentate în fig. 73, unde se prezintă cantităţile pentru o scroafă multipară, atât pe perioada
gestaţiei cât şi a alăptării.
Cantităţile zilnice de furaj cresc odată cu avansarea în lactaţie a scroafei, până la
apropierea înţărcării, când scad brusc în vederea reducerii secreţiei glandei mamare, urmând
aproximativ configuraţia curbei de lactaţie.
De menţionat că, în primele 12 ore de după fătare, se recomandă ca scroafa să nu fie
hrănită. După această perioadă (de cel mult o zi), se indică administrarea unui barbotaj format
din 500 g tărâţe de grâu şi cca. 1 l apă, care are efect laxativ şi dezintoxicant.
Pe timpul fătării şi imediat după aceasta, apa trebuie să fie la discreţie (adăpători) sau
împrospătată de 2-3 ori pe zi (în troci).
252
Fig.73 Schema de hrănire a scroafelor de reproducţie
În următoarele 2-3 zile cantităţile zilnice de hrană cresc treptat, în concordanţă cu

numărul de purcei şi dezvoltarea corporală a mamei (tab.54), până la 3 kg, iar după 11 zile
cantităţile sunt de 5,0-5,5 kg/scroafă/zi până în preajma înţărcării când scad la 2,5-3,0 kg.
Tabelul 63
Cantităţile zilnice de nutreţuri combinate administrate la scroafele lactante

Perioada de alăptare (zile) Cantităţile (kg/zi)
Prima zi după fătare 1,0
2-5 zile 2,5-3,0
5-10 zile 3,5-4,0
11-32 zile 5,0-5,5
33-35 zile 2,5-3,0
Cantităţile prezentate în tabelul 54, se aplică în unităţile de tip industrial, la scroafele

cu 10-12 purcei, la care după 1-2 zile s-a efectuat egalizarea purceilor pe mame.
În mod practic, în aceste unităţi, după ziua a 6-a, se instituie o hrănire la discreţie, cu
condiţia ca resturile neconsumate să fie colectate zilnic şi dirijate la porcii graşi.
În unităţile de tip gospodăresc, sau în cele cu sarcina de producere a materialului de
reproducţie, deci unde nu se face egalizarea purceilor la supt pe scroafă, se recomandă
cantităţile prezentate în tabelul 64, ajungându-se la 6,5 kg la cele cu peste 12 purcei alăptaţi.
Tabelul 64
Hrănirea scroafelor lactante în funcţie de numărul de purcei

Perioada de Cantităţile de n.c. (kg/zi), când scroafa are:
alăptare peste 12 purcei 10-12 purcei 7-9 purcei 5-7 purcei
253
Prima zi 1,0 1,0 1,0 1,0

2-5 zile 3,0 3,0 2,5 2,0
5-10 zile 4,5 4,0 3,5 3,0
11-32 zile 6,5 5,5 4,5 4,0
33-35 zile 3,0 3,0 2,5 2,0
Mai menţionăm că, la scroafele primipare, în perioada 6-10 zile după fătare, se acordă
un plus de 500-600 g nutreţuri combinate pentru definitivarea procesului de creştere,
indiferent de numărul de purcei.
Tehnica de hrănire şi furajele recomandate pentru scroafelor lactante
Furajele concentrate recomandate în hrana scroafelor lactante sunt: orzul, porumbul,
ovăzul, tărâţe de grâu, mazărea, şroturi de floarea soarelui, şroturi de soia, drojdie furajeră,
etc. Proporţiile de participare în amestec ale componentelor depinde de rasă, sau categoria de
metişi şi de posibilităţile unităţii, aşa încât nutreţul combinat rezultat trebuie să posede o
valoare energetică de 3170 Kcal EM/kg furaj, un nivel proteic de 15-16% P.B. şi un conţinut
adecvat în celelalte substanţe nutritive.
Receptura actuală a nutreţului combinat reţeta 0-5, destinată hrănirii scroafelor în
perioada de lactaţie (este prezentată în tabelul 65) indică un aport proteic de 14% P.B.
Tabelul 65
Structura şi caracteristicile nutreţului combinat, reţeta 0-5
Specificare Proporţia de participare (%)

Structura
- porumb 55,0
- orz 5,0
- ovăz 5,0
- tărâţe de grâu 11,8
- şroturi de floarea soarelui 5,0
- şroturi de soia 4,0
- făină de carne 1,0
- făină de peşte 1,0
- drojdie furajeră 1,0
- făină de lucernă 8,0
- carbonat de calciu 1,5
- sare (NaCl) 0,7
- zoofort P3 1,0
TOTAL 100
Caracterisitici nutritive
- umiditate 12-14
- celuloză brută 7,0
- proteină brută 14,0
- sare (maxim) 1,1
- grăsime brută (minim) 2,0
- rest pe sita 2,5 mm (maxim) 5,0
În unităţile gospodăreşti se indică următorul amestec de concentrate: 30-40% porumb,

30-40% orz, 7-8% mazăre, cca. 4% tărâţe de grâu, 3-4% drojdie furajeră, 2-4% făină de
254
lucernă, 1,5% carbonat de calciu, 0,5% sare de bucătărie. La acest amestec se poate adăuga
premixul de vitamine şi microelemente.
Când în unitate sunt condiţii pentru producerea mai multor cereale se indică următorul
amestec: 25% orz, 20% porumb, 20% tărâţe de grâu, 20% ovăz şi 15% furaje bogate în
proteine (şroturi, mazăre, făinuri de peşte etc). Pe timp de iarnă între 10-15% din valoarea
nutritivă a raţiei se poate substitui cu făină de lucernă deshidratată, cu peste 22% P.B., iar vara
cu lucernă verde uşor pălită.
In exploataţiile de tip gospodăresc, scroafele lactante se pot hrăni cu amestecuri
furajere în care să predomine făinurile de cereale, alături de unele leguminoase şi completate
cu premixuri proteino-vitamino-minerale (tab. 66).
În cazul în care exploataţiile cultivă principalele cereale în condiţii rentabile, le poate
prelucra (prin măcinare) şi posedă instalaţii de omogenizare, atunci se pot procura concentrate
P.V.M. de la unităţile specializate din zonă, aşa cum ar fi S.C. “UNIREA” S.A. Iaşi. Proporţia
de participare în reţetă a componentelor este de 30% porumb, cel mult 40% orz, 10% şroturi
de soia şi 20% P.V.M. UNIKEM P.R. - 20.
Tabelul 66
Amestecuri furajere indicate pentru scroafele lactante din unităţile gospodăreşti
Proporţiile (%) indicate pentru varianta:

Furajul
I II III
Făina de orz 25 30 30
Făina de porumb 25 30 15
Făina de ovăz 15 20 25
Făina de mazăre 5 5 5
Tărâţe de grâu 15 5 10
Conc.P.V.M.* 15 10 15
Notă*: concentratele proteino-vitamono-minerale se procură de la firmele specializate pentru
categoria de scroafe lactante
Acest concentrat conţine 2530 Kcal EM/Kg, o valoare proteică de 39% P.B., din care
2,9% lizină, 1,3% metionină şi cistină, 0,4 triptofan, iar mineralele sunt reprezentate de 5,5%
calciu şi 1,5% fosfor, alături de enzime, vitamine, antioxidante şi inhibitori de mucegaiuri.
Nutreţurile combinate sau amestecurile de concentrate se administrează sub formă
uscată sau umectată, în funcţie de posibilităţile de mecanizare şi de procurare a lichidului
pentru umectare (zer sau zară proaspete).
Hrana se distribuie individual, în jgheabul hrănitorului sau în trocul din dotarea boxei
de fătare-alăptare de tip gospodăresc. Frontul de furajare trebuie să fie între 40-45 cm pentru
fiecare scroafă. Configuraţia superioară a jgheabului trebuie să evite risipa de furaje, mai ales
în cazul boxelor suspendate pe canalele de evacuare a dejecţiilor. Umectarea hranei cu zer sau
zară proaspete, deversate direct în jgheab, influenţează pozitiv producţia de lapte. Numărul de
tainuri variază între 4-5 pe zi, în unităţile gospodăreşti şi la discreţie în cele industriale.
Suplimentarea hranei cu lucernă verde (uneori trifoi, pe timp de vară) sau suculente
(morcovi, cartofi) pe timp de iarnă, în cantităţi variabile, de 4-6 kg stimulează consumul de
hrană şi producţia de lapte.
255
Scroafele lactante se pot întreţine, începând cu vârsta purceilor de 15 zile şi la păşune
cultivată (în special lucerniere), variantă care reduce consumul de concentrate cu 1,2-1,5
kg/animal/zi şi contribuie la o mai bună fortifiere a purceilor, cu condiţia să se evite insolaţia
şi timpul nefavorabil.
Consumul de apă al unei scroafe lactante este între 25-30 l/zi, la care se adaugă cca.
100 l apă tehnologică în cazul eliminării hidraulice a dejecţiilor din unităţile de tip industrial.
Adăparea se face la discreţie sau de 4-5 ori pe zi şi chiar mai des pe timp călduros.
Temperatura apei (deoarece consumă şi purceii) nu trebuie să fie mai redusă de 17°C şi nici
mai mare de 18°C, deci aproximativ la nivelul termic din interiorul adăpostului.
11.5. Aspecte tehnice în creşterea purceilor sugari

Expoatarea intensivă a scroafelor de reproducţie se materializează în final prin
înţărcarea unui număr cât mai mare şi uniform de purcei, garanţia obţinerii unor indici de
producţie şi reproducţie superiori la categoriile următoare de suine.
Aceste deziderate sunt dependente, în mare măsură, de felul cum hrănim şi îngrijim
purceii sugari, de modalităţile de înţărcare şi de evitare a pirderilor pe perioada alăptării.
11.5.1. Pierderile de purcei sugari şi evitarea lor

La categoria purcei sugari se înregistrează cele mai mari pierderi, care variază între
12-25% din efectivul iniţial, a căror cauze sunt foarte diferite, primând deficienţele în
îngrijirea acestora imediat după fătare, alături de condiţiile de întreţinere neadecvate, legate
mai mult de protejarea purceilor din boxa de fătare-alăptare. Trebuie menţionat că, 1-2 purcei
morţi din lotul de fătare reprezintă 15-20 % din totalul celor născuţi, deci se impune
asigurarea securităţii purceilor în primele 2-3 zile de la naştere.
Implicaţiile economice sunt foarte mari, deoarece o scroafă consumă pentru fiecare
purcel care trebuie să-l fete numai în perioada de gestaţie, cca. 35 kg de furaje concentrate.
Dacă mortalitatea se înregistrează în preajma înţărcării, atunci cheltuielile sunt şi mai mari,
deoarece intervin şi alte elemente foarte costisitoare, toate grevând costurile de producţie pe
purcelul înţărcat.
CAUZELE care determină aceste pierderi aparţin atât crescătorului cât şi, într-o mai
mică măsură, animalului, fiind categorisite în indirecte şi directe.
Dintre cauzele indirecte care provoacă moartea purceilor cu puţin timp înainte, sau în
timpul parturiţiei, enumerăm:
 netratarea la timp a unor boli la mame pe perioada de gestaţie (bruceloză, leptospiroză etc);
 netratarea unor infecţii banale ale aparatului genital la scroafă;
 neasigurarea unui tratament eficace la scroafe pentru sincronizarea actului parturiţiei şi
ejecţia laptelui ( a colostrului);
 furajarea scroafelor în ultima parte a gestaţiei cu nutreţuri alterate, îngheţate, precum şi
incomplete din punct de vedere al conţinutului în substanţe nutritive etc.
Dintre cauzele directe ale pierderilor de purcei sugari, ponderea o deţin strivirile în
primele momente după fătare, alături de neglijenţa în acordarea ajutorului imediat după
naştere (ştergerea de mucozităţi, uscarea corpului, dirijarea spre sursa de încălzire, timpul
scurs până a primul supt etc.). Pierderile prin striviri reprezintă cca. 50% din totalul
pierderilorde purcei sugari în perioada de alăptare.
256
Neacordarea importanţei unor afecţiuni digestive şi respiratorii mai reduc efectivul
cu încă 15-25% din cei rămaşi în lotul de fătare.
Tehnologiile actuale cuprind şi rezolvă aceste elemente, pe faze, locuri şi timp, poate
mai puţin atitudinea îngrijitorului faţă de scroafă şi purcei (datorate efectivelor mari).
Pierderile de purcei sugari prin mortalitate mai sunt influenţate şi de o serie de
factori favorizanţi, cum ar fi: vârsta când s-a produs pierderea acestora; vitalitatea purceilor;
dezvoltarea corporală a purceilor la naştere; anemia feriprivă; temperamentul scroafelor;
starea de întreţinere şi sănătatea acestora; depăşirea unor crize datorate insuficienţei laptelui
matern, anotimpul etc.
Vârsta purceilor. Cele mai mari pierderi de sugari, din totalul pierderilor pe parcursul
perioadei de alăptare, se înregistrează în primele 2 zile, între 50-60%, putând totaliza în prima
săptămână de viaţă 80-90%.
Numai neasigurarea temperaturii optime la nivelul patului de odihnă a purceilor în
primele momente de după fătare (între 30-32°C) afectează funcţia de termoreglare, ducând la
metabolizarea excesivă a glucozei din organism şi instalarea stării de hipoglicemie la purcei,
manifestându-se prin tremurături musculare, nesiguranţă în mers şi chiar la supt. Această stare
se poate preveni parţial prin administrarea unei soluţii de glucoză (pe cale bucală, sau
parenteral) şi total prin asigurarea căldurii optime după fătare.
Neingerarea de colostru în primele ore după fătare afectează imunitatea purcelului;
acesta rămânând neprotejat în faţa mediului microbian. Imunitatea activă se instalează destul
de târziu, la peste 30 de zile de viaţă.
Vitalitatea purceilor are importanţă în nivelul pierderilor, constatându-se că produşii
rezultaţi din împerecherile înrudite au vitalitate scăzută, în schimb cei obţinuţi din imperecheri
neînrudite, precum şi de la scroafe metise aparţinătoare la rase diferite sau chiar linii materne
(dar neînrudite, din cadrul aceleaşi rase), sunt mult mai viguroşi. Aşa se explică rezultatele
slabe în creşterea purceilor obţinuţi din împerecheri consangvine, punând în pericol existenţa
liniilor consangvinizate.
Numărul şi greutatea individuală la naştere influenţează nivelul pierderilor prin
mortalitate, în sensul că ponderea este mai mare la scroafele cu peste 13 purcei (de până la
45%), faţă de cele cu 9-10 purcei; proporţia de 20-22% este înregistrată atât la scroafele cu 6
purcei cât şi la cele cu 10 purcei. Aceasta ne face să apreciem că este mai avantajoasă
exploatarea unor scroafe cu prolificitate bună (între 10-11 purcei) decât a acelora cu prea
mulţi (peste 12) sau prea puţini purcei (sub 8 la naştere).
Aceste concluzii impun, mai ales în unităţile industriale, egalizarea numărului de
purcei sugari pe scroafe, încă din a doua zi de după fătare. Cu cât purceii au o dezvoltare
corporală mai bună, apreciată în general prin masa corporală individuală, cu atât pierderile
sunt mai reduse.
Cumularea celor 2 factori (numărul şi greutatea la naştere) este consemnată prin
rezultatele din tabelul 67, de unde rezultă că cele mai reduse şi acceptabile procente de
pierderi (prin mortalitate), sunt atunci când loturile de fătare deţin în medie 10 purcei cu
1,25 kg.
Tabelul 67
Influenţa numărului şi greutăţii purceilor la naştere asupra
pierderilor până la înţărcare
Greutatea Numărul de purcei fătaţi:
purceilor la 5-7 8-10 11-13 14-19
257
naştere (kg) Mortalitatea (%) în perioada de alăptare:

0,5-0,7 67 54 71 87
0,8-1,0 57 38 42 48
1,0-1,3 23 18 22 31
1,3-1,6 10 12 12 19
1,6-1,9 10 8 11 11
1,9-2,3 0 4 5 16
Anemia feriprivă determină pierderi la purceii sugari (mai ales la cei obţinuţi în
unităţile de tip industrial), deoarece rezervele de fier se epuizează în prima săptămână de
viaţă.
Un purcel mediu dezvoltat posedă la naştere cca. 50 mg fier, din care peste 90% este
stocat în sânge, respectiv în hemul din hemoglobină. Necesarul zilnic de fier este de cca. 7
mg, iar aportul prin laptele mamei de doar 2,5 mg, aşa încât, după 8-9 zile, se instalează starea
de anemie. Alţi autori arată că între producţia de lapte şi conţinutul acestuia în fier este o
corelaţie negativă, deci cantităţile sporite de lapte ingerate nu rezolvă situaţia. Pentru
aceasta, în ziua a 3-a sau a 4-a după naştere, se administrează un preparat pe bază de fier
(FER DEXTRAN, FERODEX, MIOFER sau URSOFERAN), intramuscular, în doze de 1-1,5
ml/purcel, cu o repetare după 8-9 zile (la cei insuficienţi dezvoltaţi corporal).
În unităţile gospodăreşti, anemia feriprivă se poate preveni prin umectarea sfârcurilor
scroafei, înainte de supt, cu o soluţie de sulfat de cupru 1,0 ‰ şi sulfat de fier 2,5‰, sau se
administrează o asemenea soluţie pe cale bucală (câte 10 ml/purcel).
După vârsta purceilor de 10 zile, când încep să consume concentrate, se poate îngloba
soluţia în furaj. De asemenea, se poate administra (separat) lut feruginos (proaspăt recoltat,
bine uscat şi mărunţit).
Introducerea în hrana scroafelor gestante, în ultima perioadă, a sulfatului de fier,
măreşte rezerva de fier din corpul fetuşilor.
Vârsta scroafelor are influenţă asupra pierderilor, în sensul că la scroafele primipare,
precum şi la cele peste vârsta de 3 ani, mortalitatea este mai ridicată decât între vârstele de
1,5-2,5 ani, respectiv între fătările a 2-a şi a 5-a. Scroafele bătrâne sunt mai greoaie, îşi reduc
din instinctul matern, au o producţie de lapte mai redusă şi uneori strivesc purceii.
Anotimpul influenţează nivelul pierderilor, atât direct cât şi indirect.
Acţiunea indirectă este favorizată de reminiscenţa ancestrală moştenită de la porcul
sălbatic, când fătările aveau loc primăvara. Se observă că la fătările de primăvară, procentele
de mortalitate sunt mai reduse, faţă de celelalte sezoane.
Direct, influenţa este mai mare, deoarece pe parcursul sezonului de toamnă târzie şi
iarnă temperaturile scăzute din adăposturi determină la purcei diferite afecţiuni ale aparatului
respirator, mai ales în unităţile gospodăreşti, unde nu sunt surse suplimentare de încălzirea
locală.
Alte cauze. În această categorie intră schimbarea uşoară a compoziţiei laptelui de
scroafă, ca urmare a administrării unor furaje alterate, a adăpării cu apă prea rece sau
necorespunzătoare calitativ, precum şi a degradării stării de întreţinere a mamei, ca urmare a
unei alimentaţii deficitare cantitativ şi calitativ. Temperatura prea scăzută a apei pentru
adăparea purceilor influenţează negativ starea de sănătate, fapt ce impune preîncălzirea
acesteia în bazine speciale, sau instalaţii speciale.
258
Slăbirea accentuată a scroafelor, în special a celor bune mame, contribuie la creşterea
pierderilor din lot.
Neobişnuirea purceilor cu consumarea furajelor suplimentare la vârsta de 8-9 zile,
aduce pagube mari ulterioare.
Mai menţionăm că, după 7-8 zile de la naştere, aşternutul purceilor se elimină, mai
ales când aceasta constă din rumeguş, pentru a nu fi ingerat de către purcei.
Starea de igienă necorespunzătoare din boxă şi compartimentul în care sunt întreţinuţi
scroafa şi purceii, afectează starea de sănătate ale acestora, şi care nesesizată la timp,
determină pierderi însemnate.
Igenizarea trebuie să se facă de 2 ori pe zi, fără a folosi prea multă apă, mai ales în
primele 2 săptămâni de la fătare.
În unităţile de producţie, castrarea masculilor trebuie să se efectueze la vârsta de 7-8
zile şi nu mai târziu, deoarece la vârsta de 14-15 zile deja apare o primă criză a insuficienţei
laptelui, care este depăşită uşor, dacă purcelul este deja vindecat şi dacă furajul combinat
prestarter (de bună calitate) este pus la dispoziţia acestuia încă de la vârsta de 8-9 zile.
Alte elemente sunt specificate prin tehnologia practicată la “COMTIM” fiind
prezentată în tabelul 68, valabilă şi pentru unităţile gospodăreşti.
Tabelul 68
Tehnologia creşterii purceilor sugari la “COMTIM”

Vârsta
Acţiuni tehnologice Observaţii
zile
Formarea şi uniformizarea loturilot;
Tăierea colţilor, amputarea cozilor, Rehidratarea pe cale parentală
1
Alăptarea artificială cu colostru a purceilor cu soluţii electrolitice în
mici; prima săptămână de viaţă;
Administrarea preparatului de fier; ulterior rehidratarea se face
2-3 Extragerea purceilor care au pierdut sfârcul şi per os, până la înţărcare.
formarea loturilor la doici;
Continuarea alăptării artificiale cu colostru a Tratamentul purceilor minus-
4
purceilor orfani; variante se face zilnic cu
5-7 Castrarea masculilor; antibiotice (pe bazăde
8-10 Începerea furajării suplimentare cu reţeta 0-1; antibiograme) şi extracte
Scoaterea purceilor rămaşi în creştere şi tisulare produ-
11 se în unitate;
formarea loturilor la doici (din cele fătate);
Inlocuirea scroafelor slabe cu doici din
15 înţărcare;
Se asigură temepratura de 29-
Se începe administrarea nutreţului verde;
25°C la pardoseala patului
Scoaterea purceilor minus-variante şi formarea
18 purceilor în primele 15 zile de
loturilor la doici (din cele înţărcate);
viaţă;
Înlocuirea scroafelor slabe cu doici (din cele
22
înţărcate);
Scoaterea purceilor minus-variante şi formarea Se asigură temperatura
25
loturilor la doici (din cele înţărcate); ambinată de 22-18°C în
34 Marcarea scroafelor destinate ca doici; halele de fătare;
Reformarea scroafelor necorespunzătoare;
Suprimarea furajării scroafelor;
259
35 Înţărcarea scroafelor
11.5.2. Alimentaţia suplimentară a purceilor sugari

Particularităţile digestive la purceii sugari ne indică faptul că, în primele zile de
după naştere, aceştia ingeră cantităţi destul de limitate de colostru şi apoi de lapte, impunând
supturi la intervale scurte de timp, de cca. 40-50 minute.aceasta se datoreşte faptului că
volumul stomacului purcelului la naştere este de numai 30-40 ml, iar lungimea intestinului
subţire de 3,5-4,0 m; după cca. 10 zile stomacul îşi măreşte volumul de cca. 3 ori
(100-110 ml), iar intestinele îşi dublează lungimea.
Calitatea sucului gastric la purceii sugari se deosebeşte de cea a suinelor adulte; în
acesta găsindu-se o cantitate suficientă de chimozină capabilă să cuaguleze laptele supt, însă
pepsina este în cantitate redusă, iar acidul clorhidric este aproape absent (deoarece glandele
stomacale nu sunt formate definitiv). Cu toate acestea, digestia intestinală la purcei se
desfăşoară în condiţii mai bune decât cea stomacală, deoarece pH-ul de 6,5 permite activitatea
enzimelor carbohidrazice ca: lactaza, sucraza, maltaza etc. Sucul pancreatic conţine o serie de
fermenţi proteolitici, amilolitici şi lipolitici, atestând o capacitate bună de digestie.
Toate acestea indică la purceii sugari un echipament enzimatic în formare, încă
neeficient pentru alte categorii de furaje, decât laptele matern. Ca urmare, în această perioadă,
dezvoltarea purceilor este determinată în mare măsură de cantitatea de lapte supt şi care, prin
elementele sale nutritive, imprimă o mare intensitate de creştere. Aşa cum s-a arătat, purceii
îşi dublează greutatea în cca. 15 zile, iar la vârsta de 8 săptămâni greutatea este sporită de 10-
12 ori. Se mai constată că, între săptămâna a 3-a şi a 4-a, ritmul de creştere în greutate al
purceilor sugari prezintă o uşoară stagnare (evidenţiată mai ales la populaţiile puţin
ameliorate), după care se revine la normal. Aceasta se datoreşte nesatisfacerii nevoilor
nutritive numai prin laptele de scroafă, favorizată de neobişnuirea consumului de furaje
suplimentare pentru acoperirea necesarului. După unii autori această criză (la rasele şi metişii
actuali), are loc mai de timpuriu, după cca. 14-16 zile de la naştere.
Purceii încep să consume nutreţuri combinate (de foarte bună calitate) la vârsta de 4-9
zile, însă echipamentul enzimatic nu este suficient de bine pregătit, aşa încât pot apărea unele
tulburări gastro-intestinale, manifestate prin diaree. Succesul depăşirii fazei depinde de modul
cum preparăm şi punem la dispoziţia purceilor un furaj suplimentar de calitate, din
componente foarte uşor digestibile.
Importanţa sau efectul alimentaţiei suplimentare este evidenţiată după vârsta purceilor
de 3 săptămâni, când cerinţele organismului sunt satisfăcute de combinaţia dintre laptele
matern şi furajul suplimentar; numai unul sau altul duc la rezultate negative, atât ale creşterii
cât şi ale stării de sănătate (tab. 69)
Tabelul 69
Cerinţele de substanţe nutritive şi aportul prin laptele matern
Energie digestibilă (Kcal) Proteină brută (g)

Vârsta Greutate aport % de % de
(săptăm) (kg) aport
necesar prin acoperire necesar acoperire
prin lapte
lapte prin lapte prin lapte
260
1 2,7 950 950 100,0 - - -

2 4,0 1250 1250 100,0 - - -
3 5,9 1625 1400 86,1 83 58 69,8
4 7,7 2000 1250 62,5 92 54 58,6
5 9,9 2375 1250 52,6 102 58 56,8
6 12,7 2750 1150 41,8 118 56 47,4
Începând cu vârsta de 3 săptămâni, dacă purceii au fost obişnuiţi cu furajele încă de la

4-9 zile, aceştia cresc şi se dezvoltă mai bine decât cei care nu au primit aceste suplimente, iar
criza de insuficienţă a laptelui este depăşită fără probleme majore, după cum şi criza de
înţărcare.
După mai mulţi autori, se poate trage concluzia că este mai economic să punem la
dispoziţia purcelului un furaj de foarte bună calitate , chiar dacă acesta este mai scump, decât
să hrănim scroafele o perioadă mai îndelungată; deci putem să-i înţărcăm mai devreme şi să
evităm degradarea stării de întreţinere a mamelor.
Pe de altă parte, furajarea suplimentară a purceilor sugari determină sporirea
capacităţii tubului digestiv, ducând la creşterea eficienţei valorificării hranei în etapele
următoare. Desigur, valorile biologice ale substanţelor nutritive din lapte sunt mult mai
ridicate, faţă de cele din hrana suplimentară, însă se mizează mai mult pe pregătirea
organismului, în mod gradat, pentru consumarea furajelor clasice.
Necesarul de substanţe nutritive şi calităţile furajului suplimentar
În vederea susţinerii ritmului intens de creştere la purceii sugari se impune un aport
energetic corespunzător, alături de satisfacerea optimă în toate substanţele nutritive necesare,
deci creşterea densităţii nutritive, secondată de mărirea palatabilităţii furajului suplimentar.
În prima perioadă a lactaţiei întreg necesarul energetic este asigurat prin laptele
matern, însă după 2-3 săptămâni energia trebuie completată şi prin furajele suplimentare,
urmând ca după vârsta de 5 săptămâni, indiferent dacă purcelul a fost înţărcat sau nu,
majoritatea energiei să fie asigurată prin furaje. Cu privire la conţinutul în energie al furajului
suplimentar se impune ca acesta să fie cât mai mare, între 3100-3400 Kcal EM/kg nutreţ
combinat, şi chiar de 3600 Kcal la începutul administrării, dacă şi înţărcarea se face mai
precoce.
Cerinţele crescute în proteine sunt impuse de ritmul de creştere accelerat, aşa încât
într-un volum cât mai mic de furaje să existe un procent de 20-22% proteină brută, în care se
găsească 1,1-1,3% lizină, 0,7% aminoacizi cu sulf (metionină+cistină) şi cca. 0,2% triptofan
(tab.70). Nivelul proteic poate fi de 22-24% PB, la metişii şi hibrizii de mare productivitate,
iar conţinutul în lizină poate fi între 1,5-1,7%.
Nivelul proteic din amestecurile furajere depinde şi de componentele care intră în
reţetă. Aşa, de exemplu, dacă în acestea intră laptele praf, sau caseina, atunci nivelul proteic
poate fi ceva mai redus, deoarece proteina din aceste componente au coeficienţi de
digestibilitate mai ridicaţi la purceii sugari. Proteinele cu moleculă mare sunt la început mai
greu utilizabile din cauză că atât pepsina cât şi tripsina sunt puţin active.
Cerinţele de vitamine. Vitamina A este de cea mai mare importanţă pentru purcel,
aceasta asigurându-se în totalitate prin lapte şi parţial din organismul purcelului (din ficat).
Carenţa hranei scroafei în vitamina A, reduce vitalitatea purcelului, încetineşte creşterea şi
261
favorizează apariţia unor tulburări digestive. Capacitatea de sinteză a vitaminei A de către
organismul purcelului este foarte scăzută. Dacă şi grăsimile adăugate la nutreţurile combinate,
ca energizante, nu sunt tratate cu substanţe antioxidante, se inactivează şi o parte din vitamina
A. Din această cauză se procedează la vitaminizarea purceilor sugari insuficienţi dezvoltaţi şi
a scroafelor, cu vitamina A şi D2.
Cerinţele de vitamină D trebuie apreciate în funcţie de sistemul de întreţinere a scoafei
cu purcei, avându-se în vedere că accesul la razele solare, la păşunat etc, poate înlesni
procurarea unei părţi din necesar. În unităţile de tip industrial, administrarea vitaminei D este
absolut necesară, în special după înţărcare şi transferul purceilor în creşă.
La purceii sugari s-a semnalat o legătură între carenţa hranei în vitamina E şi lipsa
fierului, componente care dacă nu sunt corect administrate se traduc prin mortalitate ridicată
în primele 24 ore după injectarea fierului. Pentru aceasta se indică administrarea vitaminei E
cu 1-3 zile înaintea injectării fierului.
Carenţa în vitaminele din complexul B se pot satisface uşor prin introducerea în
amestecuri de drojdii furajere.
Tabelul 70
Necesarul de energie şi de substanţe nutritive pentru purceii sugari
până la greutatea de 10 kg (după N.R.C.)
Necesar zilnic
per kg furaj
Explicaţii
purcei purcei purcei purcei
UM UM
1-5 kg 5-10 kg 1-5 kg 5-10 kg
Consum de furaje uscate în aer - - - g 250 500
Spor mediu zilnic aşteptat - - - g 200 300
Consum specific (furaj/kg spor) - - - - 1,23 1,67
- energie digestibilă Kcal 3700 3500 Kcal 925 1750
- energie metabolizabilă Kcal 3600 3400 Kcal 900 1700
- proteină brută % 27 20 % 67,5 100
- lizină % 1,28 0,95 % 3,2 4,8
- arginină % 0,33 0,25 % 0,8 1,3
- histidină % 0,31 0,23 % 0,8 1,2
- izoleucină % 0,85 0,63 % 2,1 3,2
- leucină % 1,01 0,75 % 2,5 3,8
- metionină+cistină % 0,76 0,56 % 1,9 2,8
- fenilalanină+tirozină % 1,18 0,88 % 3,0 4,4
- treonină % 0,76 0,56 % 1,9 2,8
- triptofan % 0,20 0,15 % 0,5 0,8
- valină % 0,85 0,63 % 2,1 3,2
Substanţe minerale
- calciu % 0,90 0,80 % 2,3 4,0
- fosfor % 0,70 0,60 % 1,8 3,0
- sodiu % 0,10 0,10 % 0,25 0,5
- clor % 0,13 0,13 % 0,33 0,7
- potasiu % 0,30 0,26 % 0,75 1,3
- magneziu % 0,04 0,04 % 0,10 0,2
- fier mg 150 140 mg 38 70
- zinc mg 100 100 mg 25 50
- mangan mg 4 4 mg 1 2
- cupru mg 6 6 mg 1,5 3
262
- iod mg 0,14 0,14 mg 0,04 0,07
- seleniu mg 0,15 0,15 mg 0,04 0,08
Vitamine
- vitamina A UI 2200 2200 UI 550 1100
- betacaroten mg 8,8 8,8 mg 2,2 4,4
- vitamina D UI 220 220 UI 55 110
- vitamina E UI 11 11 UI 2,8 5,5
- vitamina K mg 2 2 mg 0,5 1,1
- riboflavină mg 3 3 mg 0,75 1,5
- niacină mg 22 22 mg 5,5 11
- acid pantotenic mg 13 13 mg 3,3 6,3
- vitamina B12 mg 22 22 mg 5,5 11
- colină mg 1100 1100 mg 275 550
- tiamină mg 1,3 1,3 mg 0,33 0,65
- vitamina B6 mg 1,5 1,5 mg 0,38 0,75
- biotină mg 0,1 0,1 mg 0,03 0,05
- acid folic mg 0,6 0,6 mg 0,15 0,30
Cerinţele în minerale sunt şi ele mari, ca urmare a proceselor de creştere intense.

Cerinţele zilnice sunt: 8-10 g calciu, 9 g fosfor, 3-6 g potasiu, 1-2 g sodiu şi 2-4 g clor.
Calciul şi fosforul se asigură uşor prin carbonat de calciu, fosfat dicalcic, făină de oase etc.
Dintre microelemente, în mod deosebit se pune problema pentru fier, care trebuie
administrat intramuscular în unităţile de tip industrial sub forma unor preparate speciale şi
mai puţin în unităţile gospodăreşti, când se poate procura din lut feruginos, sulfat de fier etc.
Cerinţele de microelemente, toleranţa şi pragurile de toxicitate sunt prezentate în tabelul 71.
Tabelul 71
Cerinţele în microelemente, toleranţa şi toxicitatea la purcei
Cerineţe (mg/kg furaj) Toleranţa Pragul toxic

Microelementul
(ppm) (ppm) (ppm)
Fier 80,0 1000 4000
Cupru 10,0 100-150 250
Cobalt 0,1 - -
Mangan 40,0 80 500
Zinc 50,0 1000 2000
Iod 0,2 - -
Seleniu 0,1 2,5 7
Molibden 0,1 5 10
În creşterea industrială, de mare importanţă este asigurarea seleniului, răspunzător de

distrofiile musculare la purceii sugari.
Componentele indicate pentru amestecul de furaj suplimentar, depind atât de
particularităţile de digestie cât şi de preferinţele purceilor pentru anumite furaje.
Laptele ecremat praf este componentul principal şi cel mai indicat, deoarece
echipamentul enzimatic este adecvat pentru digestia acestuia. Proporţia de lapte praf din
amestecul de concentrate depinde de vârsta la care se face înţărcarea, aceasta stimulând
consumul şi accentuând independenţa
faţă de laptele matern. Proporţiile de lapte praf sunt între 10-20% din amestec, putându-se
înlocui parţial şi cu alte preparate ca: extracte solubile din şroturi de soia şi ovăz, sau
263
concentrate proteice din suc de lucernă şi subproduse de origine animală de tip COLUROM
(aceasta din urmă după vârsta de 15 zile).
Zahărul este un component energizant indicat pentru creşterea palatabilităţii
amestecului furajer. Proporţiile de participare sunt între 5-10%. Se mai utilizează în proporţii
mai reduse şi melasa, mai ales ca liant pentru granulare.
Cerealele pot participa în proporţie de 45-50%, cu condiţia să fie bine măcinate
(granulaţie fină spre medie), de foarte bună calitate şi uneori tratate, în sensul că la ovăz şi la
orz trebuie să se îndepărteze prin cernere paleele, iar în unele situaţii boabele se prăjesc. Orzul
prăjit este consumat cu multă plăcere, fiind mai gustos, cu substanţe nutritive mai uşor
digestibile, iar paleele caramelizate (sau arse) absorb o parte din gazele de fermentaţie.
În vederea reducerii proporţiei laptelui praf din reţetele de fabricaţie a nutreţurilor
combinate pentru purceii sugari şi cei înţărcaţi (reţetele R 0 - 1 şi R 0-2), AURELIA, C. şi
colab. (1982), recomandă tratarea barotermică a porumbului şi a orzului (timp de câteva
minute, la 10 atmosfere) pentru a spori digestibilitatea amidonului. S-a constatat că această
Tabelul 72

Specificare %
Structura
Porumb 20,00
Orz 15,00
Grâu 10,00
Tărâţe de grâu 5,00
Şroturi de soia* 15,00
Făina de peşte 5,60
Drojdie furajeră 2,45
Zahăr 5,25
Grăsime de porc 3,15
Carbonat de calciu 1,05
Fosfat dicalcic 0,35
Sare 0,35
Zoofort 1,05
Porlavit** 15,75
TOTAL 100,00
Caracterisitici nutritive
Umiditate 11-12
Proteină brută 20,5
Fibre brute 3,0
Sare (maximum) 0,5
Grăsime brută (minimum) 5,0
Granulaţie (rest pe sita de 2 mm, maximum) 1,5
Notă: * şroturile de soia sunt măcinate cu sita de 2 mm;
** porlavitul cuprinde în componenţa sa: 65% lapte praf, 6% făină de orez,
7% drojdie furajeră, 9% grăsimi, 2,3% zahăr, 3% zeamil, premixuri vitaminice
şi minerale, antibiotice etc.
264
“extrudare” a cerealelor administrate în hrana tineretului porcin, între vârstele de 25-50 de
zile, a contribuit la ridicarea sporului mediu zilnic cu 8-12%, faţă de lotul martor, iar
consumul specific s-a redus cu 6-17% (tab.73).
Tabelul 73
Indicatorii tehnico-economici înregistraţi la hrănirea cu cereale extrudate
Varianta cu 19% P.B. Varianta cu 21,5% P.B.

Specificare R 0-1 + porumb R 0-1 + porumb
martor martor
extrudat extrudat
Greutatea la vârsta de 23
4,87 4,89 4,70 4,87
zile (kg)
Greutatea la vârsta de 50
8,23 8,76 8,73 9,21
de zile (kg)
Sporul mediu zilnic (g) 128 143 149 161
Consum specific
2,10 1,73 1,81 1,70
concentrate (kg)
În hrana purceilor sugari se pot utiliza proporţii reduse de mazăre şi numai în urma
unor tratamente termice speciale, ce constau în fierberea făinurilor timp de 20-30 minute la
140°C, ocazie în care se inactivează factorul antitriptic şi a celui toxic (aglutinator al
hematiilor). Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru făinurile de orz (cernute şi fierte
după măcinare), când glutenul devine mai uşor digestibil. Acest procedeu este cunoscut sub
numele de “extrudare” şi este superior prăjirii boabelor de orz.
Cu privire la utilizarea componentelor proteice vegetale, de soia trebuie tratate
obligatoriu termic, iar şroturile de floarea soarelui sunt cernute; participarea acestora în
amestec fiind între 12-17%.
Dintre făinurile de origine animală este preferată făina de peşte, de foarte bună
calitate, în proporţie de până la 5% din amestec.
În fermele de tip gospodăresc, amestecurile furajere destinate suplimentării hranei
purceilor sugari trebuie să posede aceleaşi caracteristici ca nutreţul combinat 0-1, adică să
conţină peste 20,5% proteină brută, cel mult 3.0% celuloză brută, peste 5,0% grăsime brută şi
0,5% sare (NaCl). Granulaţia trebuie să fie medie spre fină, adică restul de pe sita de 2 mm de
cel mult 1,5%.
În ultimul timp, în România (S.C. UNIREA S.A Iaşi) se produc concentrate proteino-
vitamino-minerale (P.V.M.) care participă în raţiile de hrană în proporţie de 30%, iar celelalte
componente constau din făină de porumb (40%), şi făină de orz (maximum 30%).
Concentratul P.V.M. conţine 40% P.B., cu 3,5% lizină, 1,4% metionină, 0,5% cistină, 0,5%
triptofan, 4,5% calciu, 1,8% fosfor etc, alături de enzime şi vitamine. Valoarea energetică este
de 3050 Kcal EM/kg P.V.M., în condiţiile când substanţa uscată este de 91,8%, iar grăsimea
brută de 3,4%. Prin urmare, unitatea gospodărească îşi procură concentratul P.V.M. pe care îl
omogenizează foarte bine cu făinurile de cereale. Se scontează pe un consum de cca.10 kg
furaj pentru un purcel sugar de la naştere până la greutatea de cca. 12 kg, din care cca. 3 kg îl
reprezintă concentratul P.V.M.. Denumirea comercială este de UNIKEM PPS-30 şi este
produs de S.C. UNIREA S.A. Iaşi.
În unităţile gospodăreşti se poate administra şi laptele tras proaspăt, în cantităţi de 50
ml la vârsta de 10 zile şi până la 500 ml la vârsta de 56 zile. De asemenea, se poate administra
265
suplimentar şi lucernă verde, însă numai după vârsta de 15 zile şi în cantităţi de 100-200
g/purcel/zi.
Orzul prăjit se introduce suplimentar în hrană, în cantităţi de 50 g/purcel/zi, la vârsta
de 15 zile şi de 200 g la vârsta de o lună, pe tăviţe şi în zonele curate şi izolate faţă de scroafă.
În unităţile gospodăreşti se instituie 3-4 tainuri pe zi, iar în cele de tip industrial,
nutreţurile combinate se administrează la discreţie, în hrănitori semiautomate, începând cu
vârsta de 8 zile. Furajele neconsumate se adună în aceeaşi zi şi se dirijează la porcii graşi.
Consumul zilnic, la vârsta de 21 de zile, ajunge la 30 g, la 35 zile la cca. 250 g, iar la
vârsta de 56 zile la 500 g.
Cantităţile de nutreţ combinat consumate până la vârsta de 35 de zile sunt de cca.
9 kg/purcel şi de cca. 11 kg la 42 de zile.
Accesul la adăpătoare trebuie să fie de la vârsta de 4 zile; apa la discreţie pentru băut
este o condiţie esenţială pentru realizarea de rezultate bune ale creşterii şi de menţinere a
sănătăţii.
În alimentaţia tineretului sugar trebuie să se pună un accent deosebit pe îmbogăţirea
amestecurilor furajere cu unele energizante, substanţe minerale şi vitamine. În acest sens,
nutreţurile combinate vor conţine cel puţin 5% grăsimi, aceasta realizându-se atât prin
componentele clasice cât şi prin introducerea în reţetă a grăsimii de porc de calitate
superioară, de uleiuri vegetale şi de zahăr (unde sunt resurse suficiente ).Grăsimile au rolul de
energizante, pe lângă asigurarea friabilităţii, în cazul granulării nutreţului combinat de tip
prestarter, mult recomandat în hrana purceilor sugari. Granulele care se sfărâmă uşor sunt
consumate cu mai multă plăcere de către purcei, mai ales după vârsta de 10-15 zile, deoarece
dentiţia este încă în formare. Grăsimile sunt introduse în masa furajului combinat prin
pulverizare, în stare încălzită, necesitând unele cheltuieli în plus, dar care se regăsesc în
pregătirea organismului purcelului pentru consumarea integrală şi timpurie a tuturor
componentelor.
Alimentaţia minerală a scroafelor lactante şi a purceilor sugari (după vârsta de 9 zile)
are foarte mare importanţă, mai ales în cazul exploatării intensive. În unităţile de tip industrial
substanţele minerale trebuie să se asigure la nivelul cerinţelor, în caz contrar efectele negative
ale deficitului se resimt imediat, cu manifestări nespecifice şi greu de stabilit în timp util.
Unele experienţe efectuate mai recent scot în evidenţă necesitatea suplimentării
minerale a raţiilor de hrană pentru scroafele lactante şi chiar a celor gestante, cu influenţă
favorabilă asupra capacităţii reproductive şi a viabilităţii purceilor.
În general, la suinele crescute în unităţile gospodăreşti se utilizează suplimente
minerale, în proporţie de 3-4%, la reţetele sau raţiile de bază, formate din: 55 de părţi fosfat
dicalcic, 15 părţi carbonat de calciu, 20 părţi NaCl şi 5 părţi magneziu. Acest supliment
asigură cca. 20% Ca, 10% P, 5% Na, 3% Mg, 0,15% Fe, 0,15% Zn, 0,10% Mn, 0,03% Cu şi
0,001% I, proporţia fiind relativ satisfăcătoare.
În unităţile de tip industrial se utilizează cu precădere P.V.M. specifice purceilor
sugari, care participă în proporţie de 30% în furajul combinat. În această situaţie, furajul
combinat de tip prestarter, specific purceilor sugari (reţeta 0-1), asigură substanţele minerale
prin proporţiile de 3% carbonat de calciu, 1% făină de oase, 1% sare de bucătărie şi 3%
zoofort P1.
11.5.3. Înţărcarea purceilor
266
Înţărcarea purceilor constituie o acţiune zootehnică, prin care se face trecerea de la o
alimentaţie bazată pe laptele matern la o alimentaţie cu furaje specifice hrănirii suinelor.
Înţărcarea este faza cea mai critică din viaţa purcelului, datorată atât eliminării
laptelui din hrană cât şi stresului provocat de izolarea faţă de mamă. Criza de înţărcare se
manifestă prin stagnarea în creştere, prin stări de diaree şi de agitaţie exagerată, urmate de
apatie, lipsa poftei de mâncare, sesizate prin pierderea luciului părului.
Pentru atenuarea efectelor nedorite, atât în timpul cât şi după înţărcare, trebuie să se
respecte o anumită tehnică de înţărcare, alegându-se şi cea mai adecvată metodă în funcţie
de tipul de exploataţie şi de condiţiile concrete din unitate.
Tehnica înţărcării
În general, se caută modalităţi prin care purcelul să sufere cât mai puţin de pe urma
acestei acţiuni şi să se integreze într-un timp cât mai scurt în noile condiţii de viaţă.
Pentru aceasta, încă din timpul alăptării, deci înainte de înţărcare, se iau următoarele
măsuri:
 de la vârsta de 8 zile se introduce în hrănitorul purceilor o cantitate redusă de nutreţ
combinat, uneori împrăştiindu-se în faţa acestuia. Concomitent se îndepărtează rumeguşul
de sub hrănitor şi din apropiere. Zilnic se face reîmprospătarea cu nutreţ combinat;
 cu 4-5 zile înainte de data planificată pentru înţărcare se reduce numărul de supturi, prin
izolarea mamei faţă de purcei. Această operaţiune se face numai în boxele tip danez şi în
cele gospodăreşti (prevăzute cu incinte pentru purcei);
 cu 2-3 zile înainte de înţărcare se reduce cantitatea de furaj administrat scroafei, pentru
diminuarea secreţiei de lapte, prevenindu-se şi apariţia mamitelor după înţărcare;
 în ziua înţărcării se poate reduce, pe lângă furaje, şi cantitatea de apă pentru adăparea
scroafei (însă cu atenţie).
Pe perioada înţărcării şi după aceasta se iau următoarele măsuri:
 din boxa de fătare-alăptare se scoate scroafa cu 2-3 zile înainte, purceii rămânând pe loc;
 se evită, în această perioadă, mişcarea de suine adulte prin adăpost, sau prin apropiere;
 hrănirea purceilor se va face cu aceeaşi reţetă care s-a administrat în perioada de sugar, cel
puţin 10 zile după înţărcare;
 formarea loturilor de tineret pentru creşă se face cu multă grijă, prin extragerea din boxe a
indivizilor, limitându-se efortul fizic. Pentru aceasta se aglomerează purceii într-o parte a
boxei cu ajutorul unor panouri mobile, preluându-se mai întâi indivizii insuficienţi
dezvoltaţi, apoi cei cu greutatea medie şi în final cei mai mari;
 asigurarea mijloacelor de transport adecvate până la adăpostul de creştere, evitându-se
perioadele de caniculă sau friguroase.
 manipularea extragerii şi prinderii purceilor trebuie să se facă cu foarte mare atenţie,
ţinânudu-se cont de elementele menţionate la contenţie;
 lotizarea şi finalizarea acesteia în boxele din creşă pe sexe, unde diferenţele de greutate nu
trebuie să varieze cu ±200 g;
 separarea şi rezervarea celor mai bune boxe pentru purceii slab dezvoltaţi corporal, în
vederea recuperării lor;
267
 adăpătorile se pun în funcţie după cca 30 de minute de la populare, când acesta se

dereglează uşor pentru ca purceii să o găsească uşor, după care se reduce nivelul apei la
0,2 cm faţă de buza superioară.
Metode de înţărcare a purceilor
Intensivizarea exploatării scroafelor de reproducţie (respectiv mărirea indicelui de
utilizare) prin scurtarea perioadei dintre două fătări, a impus şi reducerea perioadei de
alăptare a purceilor, deci înţărcarea la vârste din ce în ce mai timpurii, în concordanţă cu
condiţiile concrete din unitate.
În funcţie de vârsta de înţărcare a purceilor se pot distinge următoarele metode: ultra
precoce, foarte precoce, precoce, semiprecoce sau timpurie, semitardivă şi tardivă (sau
gospodărească).
Înţărcarea ultra precoce se practică mai rar, în scop experimental, pentru obţinerea
de purcei “liberi de boli” (Disease Free Pigs) necesari preparării unor vaccinuri sau pentru
popularea unor unităţi cu animale perfect sănătoase.
În acest scop purceii sunt recoltaţi prin operaţia de cezariană, sau sub “clopot” imediat
după fătare, aşa încât să nu vină în contact cu mama sau mediul ambiant.
Purceii se întreţin în incubatoare, în camere sterile, apoi se cresc în boxe colective de
câte 10 capete, fiind hrăniţi cu substituienţi de lapte. În compoziţia substituienţilor de lapte
matern intră laptele ecremat praf (40-70%), substanţe minerale, vitamine şi antibiotice , alături
de alte ingrediente.
Înţărcarea foarte precoce se face la 2-7 zile după fătare, deci după perioada
colostrală, urmând ca purceii să consume în continuare substituienţii de lapte de scroafă sub
formă lichidă.
Creşterea se face în mai multe faze.
În faza I, care durează până la 28 zile, purceii se hrănesc cu lapte de vacă ecremat
proaspăt, la care se adaugă diferite ingrediente pentru a ajunge la valoarea nutritivă a laptelui
de scroafă. Hrana se administrează sub formă lichidă, în 9 tainuri pe zi, procedându-se în
prima zi la aplecarea forţată în jgheaburi speciale;
În faza a -II-a , de la vârsta de 29 la 50 de zile, purceii se cresc în hale, în boxe
comune, câte 22-24 exemplare în lot, asigurându-se 0,15 m2 pentru fiecare individ. Furajul
este adecvat vârstei, preparat pe bază de lapte ecremat praf şi alte cereale administrate sub
formă de pastă, în 6 tainuri pe zi.
În faza a III-a, de la vârsta de 51 la 80 de zile, purceii se întreţin în hale, în boxe
comune, asigurându-se câte 0,18 m2 de animal şi un front de furajare de 18 cm. Hrănirea se
face cu nutreţuri combinate specifice vârstei, administrarea făcându-se sub formă umectată,
în 6 tainuri/zi;
În faza a IV-a , de la 81 la 95 de zile, purceii sunt întreţinuţi în continuare în boxe
comune, asemănătoare cu cele din îngrăşătorii. Hrănirea se face tot cu nutreţuri combinate
specifice vârstei. Greutatea la finele acestei faze este de peste 25 kg, după care sunt livraţi
pentru îngrăşare la alte unităţi. Toate procesele de distribuire a hranei, de reglare a
microclimatului sunt automatizate şi dirijate electronic.
Înţărcarea precoce se face când purceii au vârsta de 2-3 săptămâni, deci după ce au
consumat colostrul şi o anumită cantitate de lapte matern. Încă de la vârsta de 8-9 zile se
administrează nutreţul combinat de tip prestarter, care are un nivel proteic între 22-24% P.B.
268
şi în a cărei structură intră laptele ecremat praf în proporţie de 20-30%, cereale de foarte bună
calitate şi tratate special, zahăr şi alte ingrediente. La înţărcare (2-3 săptămâni) purceii se
hrănesc exclusiv cu aceste nutreţuri combinate, împrospătarea făcându-se zilnic. La vârsta de
3 săptămâni greutatea purceilor poate fi de cca. 5 kg, după care se poate utiliza un amestec de
furaje combinate de tip prestarter şi starter cu nivelul proteic mediu între 18-20% P.B. În
compoziţia nutreţului prestarter şi starter intră, de asemenea, laptele ecremat praf şi zerul praf,
în proporţie de 10-15%, alături de alte componente de foarte bună calitate şi uşor digestibile.
Înţărcarea timpurie se face când purceii au vârsta între 4-5 săptămâni şi o greutate
între 5-6 kg. Este considerată ca înţărcare fiziologică, deoarece echipamentul enzimatic la
acest stadiu este destul de eficient pentru digestia substanţelor nutritive din furajele
concentrate utilizate în hrana tineretului suin.
Purceii trebuie să fie deja obişnuiţi cu consumarea de nutreţuri combinate (cu nivel
proteic de 20-22% P.B.). După înţărcare, purceii sunt hrăniţi timp de 10-15 zile, tot cu nutreţ
combinat utilizat pe perioada alăptării, după care se trece treptat, în 3-4 zile, la înlocuirea
acestuia cu nutreţ combinat de tip starter.
În unităţile industriale de la noi din ţară predomină această metodă de înţărcare
timpurie, sau fiziologică, la care se înregistrează o greutate medie a purceilor de cca. 6 kg şi
chiar mai mult în cazul hibrizilor comerciali (7-9 kg).
Înţărcarea timpurie sau fiziologică, este indicată şi pentru scroafele mame, deoarece
acestea trebuie să intre în călduri în 5-8 zile de la izolarea purceilor, pe când la înţărcările de
sub 21 de zile nu se realizează refacerea optimă a aparatului genital.
În condiţiile în care preţul furajului combinat R 0-1 este ridicat, înţărcarea purceilor
sub vârsta de 35 de zile nu este economică din punct de vedere al costului furajelor
concentrate pentru realizarea a 1 kg spor de creştere.
Înţărcarea semitardivă se face la vârsta purceilor de 42 de zile şi este specifică
unităţilor care au ca sarcină producerea de material de prăsilă. Purceii beneficiază de lapte
matern o perioadă îndelungată, contribuind la o dezvoltare corporală mai armonioasă şi la o
stare de sănătate bună, greutatea medie fiind de cca 7,5 kg şi chiar mai mult (10-12 kg).
Înţărcarea gospodărească sau tardivă se face la vârsta purceilor de 56 de zile,
respectiv la 8 săptămâni. Scroafele pot fi scoase, pe timp de vară, la păşune, împreună cu
purceii, pe parcele apropiate. Încă din perioada de lactaţie se poate introduce furajul starter, cu
care apoi se continuă hrănirea fără dificultate, modalitate prin care înţărcarea se poate face
mai uşor.
Cu 1-2 săptămâni înainte de înţărcare se răreşte numărul de supturi, aşa încât la vârsta
purceilor de 56 de zile, aceştia să beneficieze doar de o partidă pe zi. Această metodă se
practică mai rar, deoarece epuizează scroafele.
Tehnica şi metodele de înţărcare a purceilor sugari sunt foarte importante pentru
realizarea, în etapele viitoare, a indicatorilor de producţie şi a dezvoltării corporale
armonioase.
În unităţile care au ca scop de producţie producerea porcului de carne, înţărcarea se
efectuează între vârstele de 28-35 de zile (uneori la 21 de zile), iar în cele pentru asigurarea de
reproducători la vârsta de 42 de zile (mai rar la 49 de zile).
Specialistul trebuie să analizeze în mod corect condiţiile reale din unitate, corelate cu
sarcinile de producţie, aşa încât rezultatele să fie pe măsura competenţei.
269
Trebuie avut în vedere că, de măsurile luate în timp util, depinde exploatarea raţională
a două categorii de suine foarte importante: scroafele de reproducţie şi tineretul înţărcat.
CAPITOLUL 12
TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE CREŞĂ
Activitatea de producţie din compartimentul sau sectorul de creşă se declanşează odată

cu preluarea purceilor înţărcaţi din maternitate şi se continuă cu creşterea acestora până la
vârsta de 90-105 zile, când au masa corporală între 25-35 kg. Vârsta de preluare din
compartimentul de matenitate este de 37 de zile în unităţile industriale şi de 44 de zile în cele
care livrează reproducători. În unităţile gospodăreşti vârsta de preluare este de 56 de zile.
Greutatea medie trebuie să fie de cca. 6,5 kg la unităţile industriale, de cca. 7,5 kg la cele care
livrează material de reproducţie şi de cca. 10 kg la fermele gospodăreşti; indivizii cu 2-3 kg
mai puţin, faţă de medie, se constituie în loturi separate şi li se instituie măsuri speciale de
recuperare, care vor fi tratate ulterior. În cazul metişilor sau a hibrizilor de mare
productivitate, greutăţile corporale sunt mai mari cu 3-4 kg la vârstele specificate mai sus.
Tineretul suin care se creşte în compartimentul de creşă este denumit “tineret înţărcat”
sau “purcei înţărcaţi”.
În unităţile industriale, activitatea din compartimentul de creşă constituie cea de-a 3-a
verigă a fluxului tehnologic, în care unitatea funcţională este “compartimentul”, iar popularea
şi depopularea se face după principiul “totul plin-totul gol”.
Prin tehnologia de creştere se urmăreşte realizarea unui spor mediu zilnic de
300-400 g, a unui consum specific de 2,5-3,0 kg şi reducerea pierderilor prin mortalitate.
270
Capacitatea de cazare a compartimentului în unităţile de tip industrial, sau a sectorului
de creşă din unităţile gospodăreşti, este corelată cu numărul de purcei înţărcaţi, cu durata de
întreţinere pe serie, precum şi cu suprafaţa utilă atribuită fiecărui animal.
Compartimentul sau sectorul este împărţit în boxe cu capacităţi diferite şi dotări
variate, în funcţie de sistemul de întreţinere adoptat.
12.1. Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat

Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat în compartimentul sau în sectorul de
creşă, se pot clasifica astfel:
- întreţinerea în boxe din compartimentele special construite pentru această categorie;
- întreţinerea tineretului în continuare, în boxe de fătare-creştere din compartimentul
de maternitate.
În majoritatea unităţilor crescătoare de suine, tineretul înţărcat se întreţine în
compartimente cu boxe special construite şi echipate, şi mai rar în boxe de fătare-creştere;
ultima variantă necesită investiţii mari şi nu asigură confort la nivelul cerinţelor acestei
categorii.
Boxele pentru cazarea tineretului înţărcat au înregistrat sub aspectul soluţiilor
constructive, o evoluţie în timp, de la cele de mare capacitate (între 40-60 purcei), la baterii de
cuşti, sau mai recent de boxe la sol cu capacitatea redusă, de până la 20 animale.
12.1.1. Întreţinerea tineretului în boxe speciale

Boxele de tip pavilionar au fost concepute şi construite între anii 1962-1964 în
unităţile de tip industrial de la noi din ţară şi aveau o suprafaţă de cca. 19 m 2, asigurând
cazarea a cca. 40 de purcei înţărcaţi (0,45 m2/animal), ceea ce a constituit o risipă de spaţiu
construit, urmând ca într-o etapă ulterioară să se cazeze 55 de purcei (0,35 m2/animal).
În această variantă constructivă, compartimentul (de 24,0x9,0 m) cuprinde 10 boxe,
fiecare cu “adâncimea” sau lungimea de 8 m şi lăţimea de 2,4 m, deci s-au creat condiţii
pentru furajarea uscată la pardoseală.
Pardoseala era compactă pe toată suprafaţa şi confecţionată din cărămidă pe cant prinsă în
lapte de ciment, despărţiturile laterale din tablă sau dulapi de beton armat cu interspaţii reduse
şi înălţimea de 0,6-0,7 m, iar hrănitorile din tablă zincată. Hrănitorile erau prevăzute cu
despărţituri ale jgheabului şi plasate spre aleea de serviciu; opus se găsea un grătar de fontă
peste o gură de canal (0,25x0,25 m), iar alăturat erau amplasate adăpători tip cupă cu clapetă.
Acest tip de boxă nu posedă zonă de grătar pentru defecarea şi urinarea animalelor, cea
ce a afectat microclimatul din compartiment şi reducerea productivităţii muncii, alături de o
mare risipă de spaţiu în prima fază de creştere.
Iniţial, în aceste boxe, furajele combinate s-au administrat şi pe pardoseală.
În perioada
Fig.74 Boxe1966-1969,
tip pavilionarîn hale cu lăţimea de 18 m, s-a procedat la recompartimentarea
acestora pe două rânduri de boxe, cu aproximativ aceeaşi organizare interioară şi alee de
serviciu la mijloc. Compartimentul cuprinde 20 de boxe (4,4x2,2 m), în fiecare cazându-se 34
de animale.
271
- Baterii de cuşti
Tehnologia de creştere în baterii s-a introdus în anii 1975-1976, urmând ca în 1978 să
se generalizeze la toate unităţile industriale pentru creşterea şi îngrăşarea porcinelor.
Motivul principal pentru această soluţie constructivă de cazare a tineretului înţărcat l-a
constituit folosirea mai eficientă a spaţiului construit. Pentru început, cuştile organizate în
baterii, au fost amplasate pe un singur nivel, apoi pe 2 nivele, uneori chiar pe 3 nivele, dar
numai spre centrul adăpostului.
Cuştile aveau dimensiuni foarte diferite şi, legat de aceasta, asigurau cazarea în fiecare
cuşcă a unor efective reduse şi variabile de tineret porcin, însă pe întregul adăpost efectivul s-
a mărit considerabil.
Bateriile cu un singur nivel au fost aşezate pe două sau mai multe rânduri în
compartiment, suspendate cu 15-20 cm faţă de pardoseală. Suspendarea, deasupra pardoselii,
se făcea pe cadre confecţionate din ţeavă sau din cornier; pardoseala cuştilor fiind prevăzută
cu plasă de sârmă zincată cu grosimea de 2-3 mm şi ochiurile de 10x10 mm.
Această soluţie a îmbunătăţit regimul termic cu 3-4°C faţă de pardoseală şi a izolat
animalele de fecale, limitându-se infestarea cu Escherichia coli şi alte bacterii nefaste.
Capacitatea de cazare pe compartiment a crescut cu 40-50% faţă de tipul pavilionar,
deoarece în prima fază s-au prevăzut fiecărui purcel 0,15 m2. Cuştile aveau, în general,
dimensiunile de 1x2 m, fiind echipate cu 2 adăpători tip suzetă sau pipă, iar pereţii despărţitori
erau confecţionaţi din plase de sârmă pe părţile laterale sau din panouri metalice detaşabile,
pentru a uşura manipularea purceilor la depopulări. Dejecţiile se dirijau în spate, prin
amplasarea sub pardoseală a unor panouri înclinate spre canalele de colectare a lor.
Hrănitoarele constituiau partea din faţă şi posedau sub aceste panouri înclinate pentru
recuperarea furajului risipit.
Într-o etapă ulterioră, bateriile de cuşti au fost amplasate deasupra unor canale, sau
fose, cu perne de apă; nivelul apei reglându-se cu ajutorul sifoanelor sau şibărelor. În această
variantă umiditatea s-a redus mult, deoarece şi suprafaţa de evaporare s-a micşorat, pe lângă o
importantă economie de apă pentru spălare. Cuştile au fost confecţionate din plase de sârmă
zincată montate pe cadre de cornier.
În ambele variante hrănitoarele erau confecţionate din tablă zincată, având jgheabul
împărţit în fronturi de furjare prevăzute sub ele cu o mică zonă compactă, pentru limitarea
risipirii nutreţului.
Aceste cuşti, organizate în baterii, au asigurat sporuri medii zilnice mari (de cca. 400
g), au redus mortalitatea (la cca. 4%), însă aveau funcţionalitatea în timp redusă şi o
manipulare destul de greoaie a animalelor la populare şi depopulare.
272
Fig.75 Boxe pentru tineret suin amplasate deasupra canalelor
Datorită numărului sporit de animale din compariment a necesitat şi o reglare forţată a

microclimatului, în special a ventilaţiei, deci consumuri mari de energie electrică.
- Încurajaţi de rezultatele productive, ulterior s-au confecţionat baterii de cuşti pe 2
nivele, cu dimensiunile şi organizarea interioară aproape asemănătoare cu cele descrise
anterior şi amplasate pe centrul conctrucţiei, unde şi înălţimea permitea.
Dejecţiile de la etajul superior erau colectate într-o tavă metalică cu perna de apă,
interpusă între cele 2 nivele. Noxele se colectau prin montarea unui sistem de tubulaturi sub
grătarele ambelor etaje, extragerea acestora făcându-se forţat cu ajutorul unui exhaustor.
Fig.76 Baterii de boxe pentru tineret suin cu două nivele
Bateria de cuşti cu 2 nivele a fost omologată în 1978, având următoarele caracterisitic:

lăţimea de 1,6 m, lungimea de 1,6 m, suprafaţa de 2,5 m 2, înălţimea de 0,60 m, iar înălţimea
celor 2 nivele de 1,6 m. Capacitatea de cazare în faza I (37-75 zile) a fost de cca. 18 purcei
înţărcaţi, iar în faza a II-a (75-105 zile) de cca. 8 animale. Deci la vârsta tineretului de 75 de
273
zile, jumătate din efectivul unui compartiment se va depopula, efectuându-se şi o nouă
lotizare, în vederea afluirii unui nou compartiment sau sector de boxe care din timp a fost
spălat, dezinfectat, reparat şi adus la parametrii optimi pentru categroia 15-30 kg.
Prin urmare, o serie de purcei se întreţineau cca 40 de zile în faza I şi cca 30 de zile în
faza a II-a.
Apa se asigură prin adăpători de tip pipă, iar administrarea furajelor prin hrănitorile
semiautomate, aprovizionate prin telescoape din material plastic, racordate la instalaţiile de tip
TN-60.
Această variantă a permis cazarea unui număr foarte mare de tineret înţărcat pe
compartiment, însă manipularea animalelor de la etaj se făcea greoi, alături de un consum
ridicat de metal. Pereţii laterali ai boxelor şi hrănitorile erau detaşabile, aşa încât la
depopulare tot rândul de cuşti se transforma într-un coluar plin cu animale ce corespondea cu
camera de legătură, iar pentru cuştile de la etaj s-a prevăzut un topogan, sau rampă, pentru
dirijarea şi coborârea grăsunilor direct în remorcile tehnologice.
În general, s-a renunţat la plasa de sârmă, apelându-se la panouri cu bare de oţel
rotund, sudate pe cadre de ţeavă zincată, sau cornier. Ulterior, barele grătarelor s-au
confecţionat şi din platband pe cadre de ţeavă sau cornier, iar hrănitorile din tablă zincată (cu
grosimea de 1 mm) ce posedau marginea superioară a jgheabului răsfrântă în interior pentru a
se evita risipa de furaje.
Necesarul ridicat de energie electrică pentru reglarea forţată a microclimatului şi
consumul mare de metal a determinat ca, din 1985, să se renunţe la cazarea purceilor, mai ales
în faza a II-a, în baterii de cuşti metalice.
În această nouă variantă, pentru faza a II-a, tineretul înţărcat se creştea în boxe
obişnuite, de la 10-12 kg şi până la greutatea de 25-35 kg şi chiar mai mult. Boxele aveau
pardoseala compactă (din cărămidă) pe cca. 60% şi grătar de beton armat pe cca. 40% din
suprafaţa acesteia.
Zona compactă era situată spre aleea de serviciu, având amplasate deasupra acesteia
hrănitorile (pe direcţia peretelui despărţitor), iar opus avea zona grătarului cu cele 2 adăpători
tip pipă amplasate în colţuri.
Într-o boxă de 3/4 m se cazau între 20-25 de animale, fiecăreia revenindu-i cca. 0,35
2
m . Se recomandă ca pereţii despărţitori să fie confecţionaţi din dulapi de beton pe direcţia
zonei compacte şi numai din ţeavă pe direcţia grătarului.
274
Fig. 77 Boxă pentru tineretul suin, faza a II-a

1. hrănitorul, 2. pardoseală beton, 3. grătar, 4. adăpători
- Boxa la sol cu încălzire electrică în pardoseală, constituie ultima variantă de

întreţinere a tineretului înţărcat, înlocuind cu succes bateriile de cuşti. La acest tip de boxă ,
consumul de metal s-a redus considerabil, mărindu-se şi perioada de exploatare, iar patul cald
(încălzit cu rezistenţe electrice) a asigurat un confort sporit pentru purceii înţărcaţi. Încălzirea
se face numai în zona compactă a pardoselii, deci local, asigurând o temperatură de cca. 26-
28°C, care în primele 10 zile de populare se consideră optimă, iar spre final se reduce la cca.
24°C.
Dimensiunile boxei sunt variabile, cele mai des întâlnite sunt de 2x2,4 m, importante
fiind: asigurarea frontului de furajare pentru 30% din animale, o suprafaţă de 0,20 m 2/purcel
înţărcat în faza I, din care 0,10 m 2 pat cald şi o proporţie a grătarului de 40%, elemente care
au eliminat igienizarea zilnică şi umiditatea excesivă.
275
Fig. 78 Secţiune prin compartimentul creşă cu boxe încălzite electric

în pardoseală
Pereţii despărţitori şi hrănitorul sunt confecţionaţi din dulapi de beton armat, iar
grătarele de asemenea. Pe direcţia grătarelor se indică ca pereţii despărţitori să fie
confecţionaţi din ţeavă zincată cu interspaţii (pe verticală) de cca 6 cm. La colţuri se află 2
adăpători tip pipă cu lungimea de 10 cm, bine şlefuite la extremitatea superioară şi înclinate
spre interior la 45°. Numărul de animale din boxă nu trebuie să depăşească 16 purcei.
După vârsta de 75 de zile a purceilor şi greutatea de peste 15 kg, nu mai este necesară
încălzirea pardoselei, cu condiţia ca aceasta să fie confecţionată din cărămidă pe cant, iar
temperatura interiorului adăpostului de 18-20°C.
12.1.2. Întreţinerea tineretului în continuare în boxele de

fătare-creştere
În multe unităţi de tip industrial, dar şi în fermele de înmulţire şi de hibridare, după
înţărcarea scroafelor, purceii rămân în aceleaşi boxe până la vârsta de 90-95 zile şi greutatea
de cca. 27 kg. După extragerea scroafei, barele metalice care-i limitau mişcările sunt ridicate
pentru ca purceii să se mişte în voie. Se diminuează foarte mult din efectele stresurilor
ocazionate de înţărcare, de schimbare a boxei, de lotizare şi chiar de obişnuire cu personalul
de îngrijire. Pe lângă acestea, productivitatea muncii creşte foarte mult (de cca. 3 ori), însă
investiţia este mare, necesitând de cca. 3 ori mai multe boxe de fătare-alăptare.
De menţionat că şi în zonele de odihnă ale purceilor, grătarele trebuie să fie
confecţionate din fontă sau beton armat, deoarece cele din material plastic devin casabile după
cca. 3 ani de funcţionare.
Acest sistem de întreţinere se poate practica şi în unităţile gospodăreşti, scroafa
extrăgându-se la înţărcare, iar purceii rămânând pe loc până în apropierea fătării următoarei
scroafe. După depopulare, igienizarea şi dezinfecţia trebuie să fie foarte minuţios executate,
pe lângă unele lucrări de reparaţii.
Indiferent de sistemul de întreţinere, pe parcursul perioadei de creşă, purceii nu se
lotizează, ci doar se extrag indivizii cu creşterea întârziată, cei bolnavi sau cu dificultăţi de
276
comportament (care muşcă urechile, cozile etc. sau defecă şi urinează în toate zonele boxei).
Aceştia se cazează în boxe separate, deci cele mai expuse vederii personalului de îngrijire şi
cu microclimat favorabil.
În unităţile gospodăreşti cu efective reduse se impune întreţinerea purceilor înţărcaţi în
camere speciale, unde boxele vor asigura cazarea a 16-20 animale în prima fază de creştere
(44-75 zile) şi 7-9 animale în faza a doua de creştere, ele având dimensiunile de 2/2 m. Pereţii
despărţitori trebuie confecţionaţi din ţeavă sau material lemnos cu înălţimea de 60-80 cm, cu
pardoseală compactă înspre aleea de serviciu unde se va amplasa hrănitorul (din beton sau
metal zincat) cu o înclinaţie spre rigolă de 2-3%, iar în zona opusă se confecţionează un pat
sau platformă din cărămidă pe cant sau dulapi din lemn de esenţă tare, ridicat cu 3-4 cm faţă
de porţiunea compactă. După vârsta purceilor de 75 zile şi cca. 15 kg greutate se poate
administra purceilor şi hrana umedă, în 2 tainuri pe zi, având grijă ca frontul de furajare să
permită o alimentaţie simultană pentru toţi indivizii. Între aceste tainuri se va pune la
dispoziţia purceilor nutreţuri combinate sub formă de făinuri sau granule. Pe timp friguros în
zona compactă se prevede aşternut din paie, care se schimbă atunci este murdar sau umezit.
12.2. Microclimatul din creşă
În sectorul de creşă microclimatul este reglat cu ajutorul unor instalaţii adecvate, aşa
încât parametrii să fie cât mai constanţi, indiferent de sezon.
Temperatura în primele zile de populare trebuie să fie apropiată de cea a
compartimentului de maternitate, de 22-24°C, în interiorul adăpostului şi de 26-28°C, la
nivelul patului cald din pardoseală. După 25-30 zile, de la populare, temperaturile pot să scadă
cu 2-3°C pe săptămână şi chiar se poate renunţa la încălzirea pardoselei (în faza a II-a).
De menţionat că, suprafaţa patului cald trebuie să asigure o zonă de odihnă pentru cca.
12 purcei pe m2. Instalaţia de încălzire electrică a patului cald este identică cu cea prezentată
în sectorul maternitate.
Umiditatea relativă trebuie să se încadreze între 55-70%, valori realizabile dacă nu se
spală zilnic pe toată suprafaţa zonei compacte a pardoselei, dacă adăpătorile nu sunt defecte,
dacă evaporarea de la suprafaţa apei din canale este limitată printr-o peliculă de ulei mineral şi
dacă supraplinul este preluat prin sifonare.
De menţionat că, sunt foarte periculoase umidităţile relative ridicate (din sezoanele
reci) şi temperaturile scăzute din compartiment, asociere care provoacă bronhopneumonii.
Umiditatea ridicată (însoţită de temperaturi crescute) este de asemenea periculoasă prin
dezvoltarea exagerată a florei microbiene patogene, care contribuie la alterarea rapidă a
nutreţurilor combinate uscate, determinând şi prin consumurile ridicate de furaje la animale.
Gazele nocive (bioxidul de carbon, amoniacul şi hidrogenul sulfurat) sunt foarte
periculoase pentru tineretul înţărcat, deoarece în prima fază nu mai este laptele matern pentru
atenuarea toxicităţii şi nici organismul nu se poate apăra eficient.
Menţinerea stării de igienă a boxelor este pârghia cea mai eficientă de limitarea
răspândirii gazelor nocive, alături de funcţionarea instalaţiilor pentru absorbţia lor forţată.
Igienizarea se face şi se urmăreşte cu atenţie imediat după populare (când zona compactă este
adesea murdărită), însă după stabilizarea ierarhiei lotului aceasta pune probleme de mică
importanţă. Pentru aceasta, în canale sau fose se instalează, sub grătare, tuburi de absorbţie
277
din material plastic cu diametrul de cca. 10-15 cm, perforate pe partea inferioară şi racordate
la un exhaustor. Dozele maxime de noxe admise sunt: 0,3% la bioxidul de carbon, 0,03% la
amoniac şi de 0,002% la hidrogenul sulfurat.
Pentru primenirea aerului (în compartimentele mai mari) se recomandă dirijarea
acestuia prin saci fără fund din material plastic transparent, amplasat deasupra boxelor şi
perforat pe partea inferioară. Aerul este încălzit iarna într-o baterie cu apă caldă şi preluat din
camera de legătură. Volumul de aer pe purcel înţărcat va fi de 50 m3/h vara şi 10 m3/h iarna.
Dejecţiile vor fi dirijate spre canalele sau fosele pentru realizarea pernei de apă,
acestea trecând cu uşurinţă prin fantele grătarelor, datorită configuraţiei speciale a barelor.
Evacuarea dejecţiilor din fose se va face periodic, din 15 în 15 zile, cu menţiunea că la
populare apa din canale sau fose să fie preîncălzită cu 2-3 zile înainte.
În general, zona grătarului trebuie să reprezinte cca. 40% din suprafaţa totală a
pardoselei, iar barele grătarului pot fi construite din oţel rotund cu Ø de 12 mm şi fantele de
12 mm, sau din bare de beton armat, late de 7,5 cm şi fante de 1,5 cm.
12.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţilor în creşă
278
Pregătirea compartimentului pentru popularea unei noi serii se începe din ziua
eliberării compartimentului, procedându-se în mod identic ca în sectorul de maternitate. Cu 2-
3 zile înainte de populare, compartimentul de încălzeşte până la 24°C cu ajutorul tuturor
instalaţiilor, iar acolo unde nu sunt se apelează la electroaeroterme mobile. Dacă aceste valori
nu sunt realizabile, pe pardoseală se împrăştie uniform paie tocate, în strat gros de 7-10 cm,
sau rumeguş uscat şi nemucegăit, distanţate faţă de zona grătarului pentru a nu obtura canalele
de evacuare a dejecţiilor.
Transportul, în vederea populării, se face cu ajutorul remorcilor tehnologice
acoperite pe timp nefavorabil şi insolaţie, iar în cazul distanţelor scurte, pe jos, în grup, având
grijă ca traseul să fie uscat, drept, neutilizat anterior de alte categorii de suine şi limitat lateral
de garduri mobile.
Încă de la preluare (din boxele din maternitate) purceii se vor extrage, cu atenţie, mai
întâi exemplarele cu dezvoltare corporală redusă, urmând ca în creşă să se definitiveze
lotizarea pe sexe şi prin potrivirea indivizilor după greutate, în limite de ±0,2 kg.
Numărul de animale în boxă depinde de suprafaţa acesteia, dar nu mai mult de 20 de
purcei în prima fază (până la vârsta de 65-75 zile), urmând ca în faza următoare să fie
transferate în boxe fără încălzire la pardoseală, după o nouă lotizare, deci înjumătăţirea
efectivului dacă boxa are aceeaşi suprafaţă. Animalele se adapă doar după ½ de oră de la
populare. În unităţile gospodăreşti se procedează, după 2-3 zile, la deparazitarea externă şi
internă.
Tineretul înţărcat, insuficient dezvoltat corporal va fi cazat în boxele cele mai bune şi
cele mai expuse vederii personalului de îngrijire. În acest scop, se vor păstra nepopulate cca.
10% din boxe, pentru a fi populate pe parcurs cu animale extrase din celelalte boxe. În nici o
situaţie nu se recomandă relotizarea tineretului înţărcat pe durata întreţinerii în creşă.
Indivizii suspecţi, sau confirmaţi caudofagi, se vor extrage imediat, iar în boxele din
unităţile gospodăreşti se va introduce aşternut proaspăt, concomitent cu echilibrarea minerală
şi proteică a raţiei. Se vor evita strangulările în furajarea şi adăparea tineretului înţărcat.
Igienizarea boxelor se face zilnic, dimineaţa, după administrarea furajelor, în unităţile
de tip industrial şi parţial înaintea furajării, în cele de tip gospodăresc, urmând ca definitivarea
să se facă după furajare, utilizându-se cât mai puţină apă de spălare. Zilnic se face
înregistrarea datelor în fişa de lot a compartimentului, precum şi controlul animalelor.
Depopularea compartimentului se face în ziua planificată, corelată cu greutatea
stabilită prin tehnologie, extrăgându-se mai întâi exemplarele cu dezvoltare redusă şi apoi
celelalte, dirijându-le la sectorul de îngrăşătorie, sau de testare după performanţele proprii,
după caz. Pentru limitarea mişcărilor animalelor se utilizează un panou mobil care se
deplasează de-a lungul boxei. Transportul se face cu ajutorul remorcilor tehnologice acoperite
sau pe jos, numai pe timp de răcoros, vara, şi vreme frumoasă iarna.
Pe lângă tratarea afecţiunilor gastro-intestinale şi respiratorii, în sectorul de creşă se
efectuează obligatoriu următoarele acţiuni sanitar-veterinare:
 la vârsta de 55 de zile vaccinarea de necesitate contra pleuropneumoniei (V3);
 la vârsta de 70 de zile vaccinarea antipestoasă (V1) şi antirujetică (V1);
 la vârsta de 120 de zile, dacă purceii rămân în aceleaşi boxe, se fac vaccinările antipestoasă
(V2) şi antirujetică (V2).
Periodic se aplică acţiuni de deparazitare, atât externă cât şi internă.
279
12.4. Alimentaţia tineretului înţărcat
La tineretul înţărcat, aparatul digestiv este încă în curs de definitivare, apreciat în

general ca suficient de dezvoltat, însă se consideră că echipamentul enzimatic nu este destul
de eficient pentru digestia tuturor substanţelor nutritive din raţie, necesitând hrănirea cu furaje
uşor digestibile şi de foarte bună calitate. Este categoria căreia îi trebuie atribuită o alimentaţie
foarte atentă, mai ales calitativă deoarece modalitatea de rezolvare are influenţă asupra tuturor
indicatorilor de creştere pe perioada de creşă şi de îngrăşare.
12.4.1. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive

Cerinţele de energie se menţin suficient de ridicate la tineretul înţărcat, la nivelul de
3150 - 3360 Kcal EM/kg furaj combinat, valorile fiind mai mari la categoria 5-10 kg.
La această categorie, dacă raţiile nu sunt judicios întocmite, nivelul energetic poate
deveni factor limitativ, impunându-se introducerea în reţetă a grăsimilor şi chiar a zahărului;
ultimul component asigurând şi o palatabilitate mai crescută. După greutatea de 20 kg, când în
raţie se poate introduce peste 30% porumb, nu se mai pune problema echilibrării energetice.
În unităţile de tip industrial din ţara noastră, nivelul energetic poate fi de 2950 Kcal
EM/kg furaj combinat, care este satisfăcător pentru un spor mediu zilnic de cel mult 300 g.
Necesarul de energie digestibilă şi metabolizabilă la tineretul în creştere (date orientative) este
prezentat în tabelul 75.
Tabelul 75
Necesarul de energie la tineretul în creştere (după N.R.C.)
Greutatea vie (kg)

Specificare
5-10 11-20 21-35
Spor mediu zilnic 300 500 600
E.D. (Kcal/kg furaj) 3500 3500 3300
E.M. (Kcal/kg furaj) 3360 3360 3170
Consumul zilnic:
Furaj (g) 600 1250 1700
E.D. (Kcal) 2100 4370 5610
E.M. (Kcal) 2020 4200 5390
Prin urmare, la această categorie se menţine încă o densitate nutritivă ridicată a

nutreţului combinat, aşa încât nivelul de celuloză trebuie să fie de maximum 4,0%, iar
grăsimea brută de cel puţin 3,5%.
Nivelul proteic se menţine ridicat deoarece şi intensitatea de creştere este mare,
proteina fiind necesară pentru formarea ţesuturilor, îndeosebia celui muscular şi pentru
dezvoltarea organelor interne. Nivelul proteic optim este de 17-18% proteină brută în
amestecul de furaje destinat hrănirii tineretului înţărcat, cu 0,7-0,8% lizină, 0,51%
metionină+cistină, 0,13% triptofan etc (tabelul 76).
280
Necesarul mediu zilnic de proteină brută variază în funcţie de dezvoltarea corporală,
fiind de cca. 130 g pentru purceii între 5-10 kg, de cca. 225 g la cei între 11-20 kg şi de cca.
270 g la cei între 21-35 kg. Pentru purceii cu greutatea sub 5 kg, la vârsta de 35 zile, se
impune o reţetă de furaj combinat cu 22% proteină brută şi 1,1% lizină, urmând ca nivelul
proteic să scadă la 18% după greutatea de 10 kg.
Cerinţele de vitamine sunt asemănătoare cu cele ale purceilor sugari, cu unele
excepţii legate de asigurarea vitaminei A, care la purceii înţărcaţi este mai mare, deoarece
aceasta nu se mai asigură prin laptele matern.
Vitamina A, ca de altfel şi celelalte vitamine, trebuie să se asigure la nivele optime,
mai ales în cazul înţărcării precoce şi în unităţile industriale. În aceste situaţii, premixurile cu
vitamine trebuiesc asigurate în mod obligatoriu.
Cerinţele de vitamine, indiferent de sistemul de exploatare, sunt aceleaşi însă
modalităţile de procurare sunt diferite.
Substanţele minerale, îndeosebi calciul şi fosforul, sunt necesare pentru creşterea
ţesutului osos. Nutreţurile combinate trebuie să conţină 0,7% Ca şi 0,5% P şi proporţiile
prevăzute în tabelul 66 de celelalte macro şi microelemente.
Sulfatul de cupru are efect stimulator pentru creştere, în proporţie de 0,05-0,08‰,
sau cca. 60 p.p.m., iar raportul Ca/Zn este optim la valoarea de 100-125/l. De mare importanţă
este seleniul pentru purceii înţărcaţi, aceasta administrându-se sub forma unor preparate
speciale de tip selenit, având rolul prevenirii unor distrofii musculare şi alte complicaţii
secundare.
Tabelul 76
Necesarul de energie şi de substanţe nutritive pentru tineretul porcin
(după N.R.C.)
Necesar zilnic
Explicaţii per kg furaj
UM 10-20 kg 20-35 kg UM 10-20 kg 20-35 kg
Consumul de furaje (uscate la aer) - - - g 1000 1500
Spor mediu zilnic (scontat) - - - g 500 600
Consum specific (kg furaje/kg - - - g 2,0 2,5
spor)
Energie digestibilă Kcal 3370 3380 Kcal 3370 5055
Energie metabolizabilă Kcal 3160 3175 Kcal 3160 4740
Proteină brută % 18 16 g 180 240
Lizină % 0,79 0,80 g 7,9 10,5
Arginină % 0,23 0,20 g 2,3 3,0
Histidină % 0,20 0,18 g 2,0 2,7
Izoleucină % 0,56 0,50 g 5,6 7,5
Leucină % 0,68 0,60 g 6,8 9,0
Metionină+cistină % 0,51 0,45 g 5,1 6,8
Fenilalanină+tirozină % 0,79 0,70 g 7,9 10,5
Triptofan % 0,13 0,12 g 1,3 1,8
Treonină % 0,51 0,45 g 5,1 6,8
Valină % 0,56 0,50 g 5,6 7,5
Substanţe minerale
281
Calciu % 0,65 0,60 g 6,5 9,0
Fosfor % 0,55 0,50 g 5,5 7,5
Natriu % 0,10 0,10 g 1,0 1,5
Clor % 0,13 0,13 g 1,3 2,0
Potasiu % 0,26 0,23 g 2,6 3,5
Magneziu % 0,04 0,04 g 0,4 0,6
Fier mg 80 60 mg 80 90
Zinc mg 80 60 mg 80 90
Mangan mg 3 2 mg 3 3
Cupru mg 5 4 mg 5 6
Iod mg 0,14 0,14 mg 0,14 0,21
Seleniu mg 0,15 0,15 mg 0,15 0,22
Vitamine
Vitamina A sau UI 1750 1300 UI 1750 1950
Betacaroten mg 7 5,2 mg 7 7,8
Vitamina D UI 200 200 UI 200 300
Vitamina E UI 11 11 UI 11 17
Vitamina K mg 2 2 mg 2,0 3,0
Riboflavină mg 3 2,6 mg 3,0 3,9
Niacină mg 18 14 mg 18 21
Acid pantotenic mg 11 11 mg 11 17
Vitamina B12 µg 15 11 µg 15 17
Colină mg 900 700 mg 900 1050
Tiamină mg 1,1 1,1 mg 1,1 1,7
Vitamina B6 mg 1,5 1,1 mg 1,5 1,7
Biotină mg 0,1 0,1 mg 0,1 0,15
Acid folic mg 0,6 0,6 mg 0,6 0,9
Pe lângă aceste substanţe nutritive, în hrana tineretului înţărcat se mai introduc, cu

rezultate bune ale creşterii, şi unele antibiotice.
În unităţile de tip industrial, antibioticele sunt absolut necesare, însă în cele
gospodăreşti acestea pot să lipsească din hrană, cu condiţia ca animalele să fie întreţinute în
padocuri, cu acces la păşune şi la soare. Utilizarea antibioticelor este legată şi de asigurarea
substanţelor nutritive, acestea având efecte maxime în cazurile de deficienţă ale acestora şi de
igienizare mediocră. Ceretările recente reduc sau elimină utilizarea antibioticelor din hrana
tineretului înţărcat, apelându-se la sporirea dozei de sulfat de cupru, până la 140-160 ppm.
În unităţile gospodăreşti, administrarea de masă verde, fie cosită fie prin păşunat,
suplineşte introducerea în hrană a vitaminelor, microelementelor şi chiar a antibioticelor. În
masa verde, în special în lucernă, sunt prezenţi factori de creştere, care stimulează dezvoltarea
corporală, îmbunătăţind starea de sănătate. Lucerna administrată sub formă tocată şi uşor
pălită, ca suc extras din plantele proaspete, sau ca preparate concentrate pe bază de suc de
lucernă, oferă rezultate superioare ale creşterii şi sănătăţii, pe lângă fortificarea organismului -
toate contribuind la obţinerea stării de întreţinere dorită pentru viitorii reproducători.
În vederea înlocuirii laptelui praf din reţetele de nutreţuri destinate hrănirii purceilor
înţărcaţi, STAN, Tr. şi colab. (1980), produce la scară industrială preparatul COLUROM ZO 1
pe bază de suc de lucernă şi subproduse de la industria alimentară. Rezultatele înregistrate la
tineretul înţărcat sunt prezentate în tabelul 77.
282
Tabelul 77
Principalii indicatori înregistraţi la tineret în perioada de vârstă 37-75 zile
Lotul hrănit cu lapte praf

Lotul hrănit cu Colurom ZO1
Specificare
masculi femele masculi femele
Sporul mediu zilnic (g) 215 215 215 218
Consumul specific de
2,47 2,59 2,40 2,42
concentrate (kg)
Costul furajelor pentru 1
6,20 6,40 6,23 6,15
kg spor (lei, 1980)
Deşi rezultatele sunt apropiate, totuşi se are în vedere punerea la dispoziţie a unui
înlocuitor de lapte praf pentru tineretul suin, care ar putea fi utilizat în alte direcţii, inclusiv în
alimentaţia umană.
12.4.2. Tehnica hrănirii tineretului înţărcat

De menţionat că, după înţărcare, hrănirea se continuă 10 - 15 zile cu aceeaşi reţetă
utilizată în perioada de sugar, urmând ca înlocuirea cu reţeta nouă să se facă treptat, în decurs
de 4 zile, progresând şi regresând proporţiile, pe reţete.
Tineretul suin înţărcat este hrănit cu amestecuri de furaje, sau nutreţuri combinate, sub
formă de făinuri (cu granulaţie medie), administrate sub formă uscată şi la discreţie. Bune şi
foarte bune rezultate se înregistrează când nutreţurile combinate sunt granulate, dar friabile,
precum şi când făinurile sunt umectate (cel mult un tain pe zi, în faza I de creştere) cu zer sau
zară proaspete.
Cantităţile zilnice de nutreţuri combinate sau amestecuri furajere, sunt de cca. 400 g
între greutăţile de 5-10 kg, de cca. 1150 g între 11-20 kg şi de cca. 1500 g între 21-35 kg, cu
condiţia ca proteina brută să fie în proporţie de 18% până la 20 kg şi de 16% în rest,
scontându-se sporuri medii zilnice de peste 300 g, dacă şi calitatea proteinei este
corespunzătoare.
În unităţile de tip industrial, tineretul înţărcat se hrăneşte până la vârsta de 50-55 zile,
cu nutreţ combinat reţeta R 0-1, iar apoi, cu reţeta R 0-2, până la vârsta de 90-105 zile sau
greutate a de 25-35 kg.
Componentele din reţeta R 0-2 trebuie să fie de foarte bună calitate. Cerealele,
respectiv porumbul şi orzul, nu trebuie să depăşească 60% din reţetă, ultimul se poate
substitui parţial cu ovăz şi chiar cu secară sau grâu. Şi la această reţetă se indică separarea
prin cernere, a paleelor de la orz şi ovăz, prăjirea sau extrudarea acestora (unde sunt condiţii).
Componentele proteice de origine vegetală trebuie să participe în proporţie de cca.
25%, cu predominarea şroturilor de soia (10-12%). Componentele proteice de origine animală
totalizează cca. 10% din reţetă, iar ca energizant se indică grăsimea de porc (cca.2%).
Hrănirea se face la discreţie.
În vederea diminuării crizei de înţărcare se va institui o furajare restrictivă cu reţeta R
0-1 în primele 10 zile după înţărcare, care poate fi după modelul din tabelul 78.
283
Tabelul 78
Model de furajare restrictivă a purceilor
în primele 10 zile după înţărcare la 42 de zile
Cantităţile de hrană administrate zilnic (g)
Ziua
Dimineaţa Prânz Seara
1 nu se furajează
a 2-a - 60 -
a 3-a 60 - 60
a 4-a 60 60 60
a 5-a dietă
a 6-a - 60 -
a 7-a 60 - 60
a 8-a 60 60 60
a 9-a 80 80 80
a 10-a la discreţie
În cazul în care purceii sunt înţărcaţi la 32 de zile, cantităţile iniţiale din tabel vor fi de
50 g. Ziua de dietă se va stabili în funcţie de apariţia stării de diaree, deci poate să nu fie în
ziua a 5-a. Apa să fie în toate cazurile la discreţie.
Reţeta R 0-2 de nutreţ combinat are un nivel proteic de 18% P.B. şi cu 0,9% lizină
(tabelul 79), pentru prevenirea afecţiunilor digestive (diaree) se administrează un complex de
acizi organici (acid formic şi acid propionic)- denumit NTS pH (în Franţa pH 5). Se poate
administra în apa de băut 100 ml 1 l/1 t apă (după vârstă şi greutate) ; în supă 1+2 l/1 t apă ;
în furaj pentru purcei, 4,4-6,1/t furaj
Tabelul 79
Variante (%)
Specificare
a b c
Structura:
Porumb 40,0 40,0 50,0
Orz 20,0 10,0 10,0
Grâu - 10,0 -
Tărâţe grâu 9,5 9,5 9,5
Şroturi floarea soarelui 5,0 5,0 4,0
Şroturi de soia 10,0 10,0 10,0
Făină de carne 1,5 1,5 2,0
Făină de peşte 3,0 3,0 3,5
Drojdie furajeră 3,0 3,0 3,0
Zer sau zară praf 3,0 3,0 3,0
Grăsime de porc 2,0 2,0 2,0
Carbonat de calciu 1,0 1,0 1,0
Fosfat dicalcic 0,45 0,45 0,45
Sare (NaCl) 0,50 0,50 0,50
Sulfat de cupru 0,005 0,005 0,005
Zoofort P1 1,00 1,00 1,00
TOTAL 100,00 100,00 100,00
284
Caracteristici nutritive
Umiditate 12,0 12,0 12,0-13,0
Proteină brută 18,0 17,5 18,0
Celuloză brută (maximum) 4,5 4,0 4,0
Sare (maximum) 0,7 0,8 0,8
Grăsime brută (minimum) 4,0 3,5 3,5
Granulaţie, rest pe sita de 2 mm 2,0 2,0 2,0
(maximum)
În unităţile gospodăreşti, unde sunt posibilităţi de cultivare rentabilă a porumbului şi

orzului, se poate alcătui o reţetă de hrană pentru tineretul porcin înţărcat, în care aceste cereale
să participe în proporţie de 70 % (maximum 55 % orz), iar 30 % este reprezentat de un
concentrat proteino-vitamino-mineral (P.V.M.). Acest concentrat P.V.M. conţine cca 40,0 %
P.B., din care 3,0 % lizină, 1,8% metionină şi cistină, 0,5% triptofan etc, substanţele minerale
conţin 6,5% calciu, 2,0% fosfor, alături de vitamine, enzime şi antioxidanţi.
Între greutăţile corporale de 7,0 kg şi 27,0 kg se scontează pe un consum de cca. 50 kg
furaj, din care cca. 16 kg îl reprezintă concentratul PVM. Deşi costul PVM-ului este destul de
ridicat, acesta contribuie la dezvoltarea corporală foarte bună, evitarea pierderilor şi la un
consum specific foarte scăzut. Concentratul este comercializat de către S.C. "UNIREA" S.A.
Iaşi, sub denumirea de UNIKEM PS-30, cu garanţie de 2 luni.
Datorită faptului că hrănirea se face la discreţie, frontul de furajare va fi în aşa fel
calculat încât cel puţin 30% din efectivul boxei să consume furajele concomitent, iar pentru a
nu risipi nutreţul combinat, jgheabul va fi împărţit prin despărţituri din 15 în 15 cm la faza I,
sau din 20 în 20 cm în faza a II-a (la categoriile mari).
Hrănitorile confecţionate din tablă, indiferent de grosimea acesteia, se degradează într-
un timp relativ scurt, agentul principal fiind oxidarea materialului în condiţiile prezenţei
amoniacului şi umidităţii ridicate. Pentru aceasta, buncărul hrănitorului se confecţionează din
tablă zincată, iar jgheabul din acelaşi material, dar cu grosimea de 2-3 mm (deci din elemente
sudate şi nu îndoite). În ultimul timp, s-a trecut la confecţionarea hrănitorilor din plăci de
beton armat (schiţele fiind prezentate în figura 79) la care durabilitatea este foarte mare.
1 – Plac\ spate – 1 buc.

2 – Plac\ fa]\ - 1 buc.
3 – Plac\ frontat\ - 1 buc.
4 – Plac\ asamblare – 2 buc.
Cornier sau o]el fot
Cornier sau
Bare OB Ø 12 mm
1.Plac\ spate – 1 buc 3 – Plac\ frontat\ - 1 buc

2.Plac\ fa]\ 4 – Plac\ asamblare – 2 buc
Limitator loc Limitator loc

furajare
furajare TIP COMTIM
285
ATEN}IE!
Cornier sau o]el fot Limitatoar Bare OB Ø 12 mmm
ele se
Pardoseal\
Fig.79 Hrănitori pentru tineretul porcin, din plăci de beton armat

(a- pentru tineret înţărcat; b- pentru porci graşi, 25-50 kg)
În unităţile cu efective reduse, dar modernizate, unde se pune problema hrănirii pe

bază de tainuri, deci a extinderii frontului de furajare şi prelungirea perioadei de exploatare, se
poate fixa, pe portiţa boxei, un jgheab din tablă de oţel inoxidabil, prevăzut cu mai multe
despărţituri, alături de jgheabul existent (fig. 80). Alimentarea cu furaj se face de pe aleea de
serviciu, iar la populare sau depopulare portiţa cu tot cu jgheab se rabatează lateral sau se
ridică vertical.
De menţionat că, pereţii despărţitori sunt confecţionaţi din plăci de material plastic
dur, iar jgheabul şi barele de fixare din oţel, care deşi sunt scumpe se pot amortiza în timp
scurt prin rezistenţa la oxidare şi fiabilitate în exploatare.
Cu privire la tehnica de hrănire la categoriile mai mari (peste 20 kg/animal) se
recomandă 2 tainuri pe zi cu nutreţuri umectate, iar între aceste tainuri se asigură furaje
combinate la discreţie, suplimentate vara cu lucernă verde, iar iarna cu morcov furajer.
În unităţile de tip gospodăresc se
poate alcătui şi prepara un amestec din
următoarele componente şi proporţii: 40%
porumb, 25% orz, 7% mazăre, 7% tărâţe de
grâu, 4-5% făină de origine animală (carne,
peşte, sânge etc.), 2-3% drojdie furajeră, 1-
2% făină de lucernă, 1,5% carbonat de calciu
şi 0,5% sare (NaCl). Numărul de tainuri vor fi
de 4 în primele zile după înţărcare şi de 3 în
rest, iar frontul de furajare va asigura hrănirea
tuturor indivizilor în acelaşi timp.
Consumul de apă va fi calculat la cca.
Fig. 80 Hr\nitor fixat de portiţa boxei 4 l/kg nutreţ uscat administrat, sau 3 l/cap/zi,
fără consumul tehnologic, care diferă mult în
funcţie de soluţia de eliminare a dejecţiilor.
12.5. Tehnica recuperării tineretului insuficient dezvoltat corporal
Tineretul suin insuficient dezvoltat corporal sau retardat somatic, reprezintă cca.15%
din efectivul pe serie şi afectează rezultatele economice ulterioare ale unităţilor crescătoare,
286
mai ales în cele de tip industrial. Rezultatele negative ulterioare se datoresc, pe de o parte,
sporurilor mici de creştere în greutate şi consumurilor specifice mari de furaje, iar pe de
altă parte prin neuniformizarea animalelor din cadrul boxei, precum şi unele greutăţi în
asigurarea imunităţii după vaccinare, toate cu implicaţii asupra tehnologiei de producţie.
Cauzele care duc la insuficienţa dezvoltării corporale îşi au originea atât din periaoda
alăptării cât şi după înţărcare, acestea fiind prezentate pe scurt.
Dintre cauzele din perioada alăptării purceilor, reamintim că repartizarea greşită la
supt este principala cauză, care aparţine în mare măsură specialiştilor în creşterea suinelor,
alături de alimentaţia necorespunzătoare a scroafelor şi a îmbolnăvirilor.
Greutatea purceilor la naştere constituie o altă cauză a evoluţiei ulterioare a
indicatorilor tehnico-economici la categoriile superioare.
Greutatea redusă a purceilor la naştere se poate datora următoarelor: vârsta precoce a
scrofiţelor la montă, alimentaţia deficitară pe perioada gestaţiei şi, mai rar, utilizarea la
reproducţie a unor rase puţin ameliorate, greşeli care aparţin de asemeni, specialiştilor şi mai
puţin a animalelor.
Cu cât greutatea la naştere este mai mare şi indivizii mai uniformi, cu atât pierderile pe
parcursul alăptării şi înţărcării sunt mai reduse, iar sporurile pe durata îngrăşării mai mari
(tabelul 80).
În unităţile gospodăreşti, cu efective reduse, se pot menţine în lot şi purceii care la
naştere au avut sub 800 g, însă acestora li se vor aplica măsuri speciale de îngrijire şi hrănire,
aspecte greu sau imposibil de realizat în unităţile de tip industrial.
Pe timpul alăptării şi după, mai sunt şi alte cauze, cum ar fi: neobişnuirea consumării
furajului suplimentar, calitatea slabă a acestuia, factorii stresanţi severi, greşeli tehnologice
etc., care au fost prezentate în capitolul anterior.
Tabelul 80
Influenţa greutăţii corporale la naştere asupra rezultatelor creşterii
şi îngrăşării (CURTIS, S.E. şi colab. - 1971)
Nr.purcei rămaşi la
Greutatea la Greutatea la Spor de creştere înregi-
înţărcare (% din total
naştere (kg) înţărcare (kg) strat la îngrăşare (g)
la 56 zile)
0,680 13,0 8,35 535
0,900 49,3 9,48 550
1,130 67,4 11,11 590
1,360 77,3 13,34 600
1,600 82,5 13,70 635
1,800 83,9 15,74 650
De menţionat că, indivizii insuficient dezvoltaţi constituie adevărate focare de

infestare pentru animalele sănătoase, iar la unii indivizi, pot apărea unele modificări
comportamentale ce se finalizează cu caudofagie sau alte tare.
Recuperarea purceilor atât în perioada alăptării cât şi în sectorul de creşă pun
probleme diferite, pe care le prezentăm în continuare.
a) Recuperarea purceilor sugari
287
- În unităţile cu efective mari, de tipul celor industriale, indivizii cu greutatea la
naştere mai mică sunt dirijaţi, de către echipa de mamoşi, la supt la sfârcurile pectorale,
acestea urmărindu-se în continuare de către îngrijitorul permanent (dacă aceştia sug eficient).
În cazul în care sunt mai mulţi purcei cu greutatea la limita inferioară admisă, aceştia
se grupează şi se dirijează pentru supt la scroafe-doici, alese din rândul primiparelor sau cel
mult la fătarea a II-a, care au sfârcurile mai mici, dar productive. Dirijarea la scroafe-doici se
mai poate face şi la vârsta purceilor de 8 zile şi la 21 zile, cu condiţia ca scroafa să fie
întreţinută în boxe cu limitarea mişcărilor şi după ce aceştia au fost stropiţi pe corp cu creolină
sau alte substanţe ce modifică mirosul.
Concomitent, la aceşti purcei se instituie tratamente de fortifiere cu ionoser, cu
vitamine şi chiar cu extract tisular de splină, sau de ficat, alături de repetarea administrării
preparatelor pe bază de fier.
În alte cazuri, purceii sugari după perioada colostrală, se pot regrupa, în funcţie de
dezvoltarea corporală, constituindu-se grupe de purcei cu greutatea mică, cu greutate medie şi
plus-variante, care se dirijează, în aceeaşi ordine, la scroafe cu sfârcuri mici (dar productive),
cu producţii medii şi respectiv cu producţii mari de lapte. Prin această acţiune se elimină
conflictele din timpul suptului şi se concretizează prin purcei mai uniformi la înţărcare.
ŞULMAN, I.M. şi colab. (1986) arată într-un studiu de sinteză că, purceii insuficient
dezvoltaţi provin şi de la scroafe care nu au primit pe perioada gestaţiei cantităţi suficiente de
glucide, alături de proteine şi substanţe minerale.
Se mai indică, în primele zile după fătare, o cantitate de colostru de cel puţin
20 ml/animal/zi, concomitent cu repartizarea judicioasă la supt şi punerea la dispoziţie a unui
furaj suplimentar de foarte bună calitate (de la vârsta de 4-5 zile) sunt metode sigure sau certe,
pentru recuperarea minus variantelor.
Purceii care, la înţărcare, au o greutate sub cea minimă de purcei sugari, admisă prin
tehnologie, se grupează şi sunt dirijaţi în continuare la supt, timp de încă 7-10 zile, la scroafe
cu producţii bune de lapte şi cu stare de întreţinere adecvată.
- În unităţile cu efective reduse, această categorie de purcei sugari, se poate recupera mai
uşor, ajungându-se chiar la alăptarea cu biberoane montate pe vase speciale, în care se
pune lapte de vacă (la fiecare litru se omogenizează un ou).
Desigur, în aceste unităţi, repartizarea pe sfârcuri în funcţie de dezvoltarea corporală
se face curent, urmărirea efectuându-se mai uşor decât în unităţile industriale.
În orice caz, măsurile luate se justifică din punct de vedere economic, mai ales că
aceste animale se pot obişnui mai uşor cu consumarea furajelor suplimentare (încă de la 7-8
zile), aşa încât la vârsta de 2-3 săptămâni purceii consumă eficient acest furaj.
b) Recuperarea purceilor înţărcaţi
După înţărcare, la trecerea în creşă, purceii insuficient dezvoltaţi sau taraţi somatic,
sunt grupaţi după greutate corporală şi sex, oferindu-le boxele cu condiţii de microclimat cele
mai favorabile şi situate în atenţia personalului de îngrijire. La această categorie se aplică o
hrănire specială, la care nutreţurile combinare normale se suplimentează cu 5-10% lapte praf,
având obligatoriu în reţetă premixuri proteino-vitamino-minerale, pe lângă tratamente zilnice
sau perioadice cu stimulatori naturali de creştere.
288
La acelaşi tratament sunt supuşi şi purceii care au suferit mai mult de pe urma crizelor
de insuficienţă a laptelui şi de înţărcare, precum şi cei care nu au fost obişnuiţi din timp cu
consumarea furajului suplimentar.
De menţionat că, purceii cu rezultate slabe ale creşterii pe parcursul perioadei de creşă
sunt extraşi din boxă. Extragerea se face periodic, odată la toate boxele. Este contraindicat ca
peste un număr de purcei populaţi cu 5-10 zile înainte să adăugăm alţi purcei, deoarece aceştia
din urmă vor fi izolaţi şi înlăturaţi sistematic de la hrană şi din suprafaţa de odihnă.
La purceii înţărcaţi şi insuficient dezvoltaţi, hrănirea se va face cu reţeta R 0-1
îmbunătăţită, care se va prelungi cu încă 5-10 zile faţă de tehnologia normală (deci până la
vârsta de 55-60 de zile).
În hrana aceste categorii se pot introduce preparate pe bază de antibiotice, cum ar fi:
Furazolidona, Tylanul, Tetraxinul etc, în proporţii de 40-200 p.p.m. Efectul acestor antibiotice
se poate constata şi din analiza datelor din tab.81, mai ales la purceii retardaţi somatic.
Tabelul 81
Efectul antibioticelor din hrană asupra dezvoltării tineretului suin
Creşterea în spor mediu Reducerea consumului

Specificare
zilnic (%) specific (%)
Tineret întârziat în creştere 46 9
Tineret normal (35-45 zile) 18 9
Tineret normal (35-90 zile) 11 5
În cazul în care nu sunt cantităţi suficiente de lapte praf se poate apela şi la

concentratele din lucernă verde (de tip COLUROM) cu care se îmbunătăţesc indicatorii de
producţie: între 10-15% la sporul mediu de creştere şi 8-10% la consumul specific de hrană,
iar mortalitatea se reduce la 10%.
Pe lângă aceste măsuri de îmbunătăţire a alimentaţiei şi prin regruparea indivizilor, se
poate interveni şi medicamentos, administrând parental (subcutanat) extracte tisulare de
splină şi de ficat, în doze de 2-5 ml, din 3 în 3 zile, în funcţie de dezvoltarea corporală.
Pentru recuperarea purceilor insuficient dezvoltaţi, RUSSETT, J.C. şi colab. (1979),
recomandă la purceii între 7-20 kg, introducerea suplimentară, în reţetele de fabricare a
nutreţurilor combinate, a unei doze de 520 mg colină la 1 kg de nutreţ.
În fermele de tip gospodăresc, pentru recuperarea tineretului suin întârziat în creştere
se poate aplica, cu bune rezultate, întreţinerea acestuia pe păşuni naturale (lucerniere), unde
mişcarea, aerul curat şi suplimentul de vitamine acţionează favorabil asupra organismului
slăbit.
În toate cazurile se vor efectua cu atenţie tratamente pentru eliminarea paraziţilor
interni şi înlăturarea celor externi.
Pe parcursul îngrăşării, aceşti indivizi se vor întreţine în boxe separate, cu număr redus
de animale în lot şi în zonele cu cele mai bune condiţii de microclimat.
Este contraindicat ca din aceste exemplare să se reţină scrofiţele de prăsilă, chiar în
unităţile gospodăreşti şi cu atât mai mult nu se vor reţine vieruşii.
În unităţile industriale, unde sunt ateliere pentru producerea preparatelor din carne de
porc, indivizii după 60-70 kg se pot sacrifica, urmând ca din carcasele acestora să se obţină
289
preparate speciale şi care se vor valorifica la preţuri ceva mai reduse. Procesarea acestor
carcase aduc venituri importante crescătoriei, mai ales în unităţile de selecţie şi testare, unde
se pune problema alegerii celor mai valoroase exemplare pentru reproducţie.
De menţionat că, aceste măsuri radicale se pot aplica numai în urma instituirii tuturor
metodelor de recuperare şi când indivizii sunt sănătoşi, iar tratamentele (în special cu
antibiotice) au fost aplicate cu cel puţin 2 luni înainte, evitându-se efectele remanente ale
substanţelor utilizate.
Măsura cea mai eficientă, atât la purceii sugari cât şi la cei înţărcaţi, este prevenirea
retardării somatice în care se poate realiza prin respectarea tehnologiilor de producţie din
sectorul de maternitate şi apoi de creşă, ce depinde în mare măsură de specialişti şi foarte
puţin de animale.
CAPITOLUL 13
TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE ÎNGRĂŞĂTORIE
Îngrăşarea suinelor reprezintă faza finală a procesului de producţie dintr-o unitate cu

circuit închis, sau a 4-a verigă din cadrul fluxului tehnologic din unităţile de tip industrial.
În acest sector are loc continuarea creşterii şi finisarea îngrăşării animalelor în vederea
livrării lor la tăiere, precum şi recondiţionarea reproducătorilor care au încheiat activitatea
economică de reproducţie.
290
Grăsunii sunt preluaţi din compartimentul sau sectorul de creşă la masa corporală de
25-35 kg, se întreţin pe perioada îngrăşării în acest sector, de unde se livrează abatoarelor la
greutatea specificată prin metodologia de îngrăşare (porc pentru carne, pentru producţia de
bacon, pentru semiconserve sau pentru salamuri uscate).
Aceste metode de îngrăşare diferă în funcţie de scopul producţiei, având prioritate
rasele sau metişii utilizaţi, greutatea de pornire, alimentaţia aplicată, greutatea la sacrificare
etc.
În general, prin tehnologia de îngrăşare aplicată, se urmăresc următoarele obiective:
 realizarea unor sporuri medii zilnice mari, cu consumuri specifice de furaje reduse;
 reducerea perioadei de îngrăşare şi utilizarea eficientă a spaţiului construit;
 obţinerea unor randamente ridicate la sacrificare şi a unor carcase de calitate superioară.
Avându-se în vedere că, în sectorul de îngrăşătorie, principalul factor care
condiţionează rezultatele de producţie (şi apoi economice) este alimentaţia, aceasta se va trata
cu prioritate.
13.1. Alimentaţia suinelor la îngrăşat

13.1.1. Necesarul de energie şi de substanţe nutritive
Necesarul de energie la suinele supuse îngrăşării, variază în funcţie de vârsta şi
greutatea animalelor, fiind în general mai redus până la greutatea de 60 kg şi mai mare în
partea a doua a îngrăşării.
Necesarul mai ridicat, în partea a doua a îngrăşării, se justifică prin depunerile de
grăsime mai mari în această fază. Astfel, la tineretul suin până la greutatea de 60 kg necesarul
mediu zilnic de EM este de 6320 Kcal, iar la cel peste această greutate de 9480 Kcal.
De menţionat că, acest necesar energetic ridicat se acoperă prin consumarea de către
animal a unor cantităţi mari de concentrate şi mai puţin pe seama sporirii caloricităţii
amestecului, deoarece densitatea energetică ridicată depreciază calitatea carcasei. Densitatea
energetică este de cca. 2950 kcal EM/kg furaj între greutăţile animalelor de 25-60 kg şi de
cca. 2750 kcal EM/kg în finisarea îngrăşării. În general, se urmăreşte ca în finisarea îngrăşării
amestecurile de furaje să conţină mai puţină energie pentru a se limita şi depunerile de grăsimi
în carcasă.
Necesarul de proteină este strâns legat de vârsta şi greutatea corporală, deoarece în
prima fază de creştere - îngrăşare predomină dezvoltarea proporţi- onală a ţesutului muscular,
care se bazează numai pe seama proteinelor din furaje, iar pe măsură ce animalul înaintează în
vârstă nivelul proteic scade proporţional, deoarece şi fibrele musculare îşi definitivează
creşterea. Aşa cum s-a mai menţionat, sporirea masei musculare se face pe seama dezvoltării
fibrelor şi fasciculelor musculare şi nu prin creşterea numărului acestora.
Hrana administrată porcilor graşi, care conţine un nivel proteic mai redus decât
necesarul organismului, influenţează negativ atât sporul de creştere în greutate cât şi
consumul specific şi calitatea carcasei.
Pe de altă parte, excedentul de substanţe proteice constituie o risipă greu de explicat şi
de suportat, atât de animale cât şi de crescător. Desigur, excedentul de proteine se poate
transforma în grăsime, însă numai după parcurgerea unor etape intermediare, care angajează
organismul la eforturi în plus, iar unitatea de producţie la cheltuieli inutile.
291
Pentru tineretul porcin, majoritatea autorilor recomandă, în prima fază de creştere-
îngrăşare (între 25-30 kg şi 50-60 kg), un nivel proteic de 16% P.B., iar în faza a II-a de
finisare a îngrăşării, până la greutatea de 90-110 kg, de 13-14% P.B. Conţinutul hranei în
lizină va fi şi el diferenţiat, de 0,70 % în faza I şi de 0,55% în faza a II-a.
După greutatea de 120 kg a suinelor, precum şi la cele care se recondiţionează, nivelul
proteic se poate reduce la 11-12% P.B. şi chiar la 10-11% P.B., dacă şi animalele sunt
destinate îngrăşării pentru grăsime.
Cantităţile zilnice de proteină variază între 280 g la tineretul suin supus îngrăşării cu
greutăţi între 35-60 kg, şi de 390 g la porcii graşi de peste 60 kg (tabelul 82).
Necesarul de vitamine la această categorie este asigurat relativ uşor prin existenţa
naturală a acestora în furajele care intră în amestec. Numai în unităţile de tip industrial se
impune dozarea vitaminelor şi completarea acestora la nivelul cerinţelor. Condiţiile
favorizante pentru starea de avitaminoză sunt legate de introducerea în reţetă a cerealelor
alterate şi, în special, a porumbului mucegăit. Lipsa vitaminei A, ca urmare a utilizării de
cereale de slabă calitate (în special porumbul) se manifestă printr-un ritm de creştere încetinit,
tulburări nervoase etc.
Lipsa de vitamina D se poate manifesta numai în creşterea industrială, unde animalele
nu au acces la razele solare. Dozarea acestei vitamine se face cu mare atenţie, deoarece
excesul determină efecte nedorite pentru organism şi apoi în alimentaţia umană.
Neasigurarea necesarului de vitamină E, alături de lipsa de seleniu, pot determina
dereglarea metabolismului, în general, şi apariţia de distrofii musculare, în special.
În cadrul complexului de vitamine B, mai frecvent poate apare carenţa în niacină,
datorită cantităţilor mari de porumb folosite în raţii şi care, aşa cum se ştie, nu este bogat în
triptofan.
Necesarul în vitamine, îndeosebi în vitamina A, se poate asigura utilizând în raţie 2-
3% făină de lucernă deshidratată, alături de 1-3% drojdii furajere, care mai acoperă şi
deficitele în complexul B şi parţial în vitamina D.
Cerinţele de substanţe minerale. În prima parte a îngrăşării , în care are loc şi
creşterea, sunt necesare cantităţi însemnate de calciu şi fosfor în proporţii de 0,6% şi respectiv
0,5% din amestecul de concentrate. Acest necesar se asigură prin amestecuri de concentrate
Tabelul 82
Necesarul zilnic de energie şi substanţe nutritive la tineretul suin
în creştere şi îngrăşare (după N.R.C.)
Categorii de greutate (kg)
Specificare UM
2-5 6-10 11-20 21-35 36-60 61-100
Consum furaj g 250 500 1000 1500 2000 3000
S.m.z.* scontat g 200 300 500 600 700 800
Consum specific kg 1,23 1,67 2,0 2,5 2,86 3,75
Energie metabolizabilă Kcal 900 1700 3160 4740 6320 9480
Proteină brută, din care: g 67,5 100 180 240 280 390
- lizină g 3,2 4,8 7,9 10,5 12,2 17,1
- arginină g 0,8 1,3 2,3 3,0 3,6 4,8
- histidină g 0,8 1,2 2,0 2,7 3,2 4,5
- izoleucină g 2,1 3,3 5,6 7,5 8,8 12,3
- leucină g 2,5 3,8 6,8 9,0 10,4 14,4
- metionină+cistină g 1,9 2,8 5,1 6,8 8,0 9,0
- fenilalanină+tirozină g 3,0 4,4 7,9 10,5 12,2 17,1
292
- treonină g 1,9 2,8 5,1 6,8 7,8 11,1
- triptofan g 0,5 0,8 1,3 1,8 2,2 3,0
- valină g 2,1 3,2 5,6 7,5 8,8 12,3
Substanţe minerale:
- calciu g 2,3 4,0 6,5 9,0 11,0 15,0
- fosfor g 1,8 3,0 5,5 7,5 9,0 12,0
- sodiu g 0,2 0,5 1,0 1,5 2,0 3,0
- clor g 0,3 0,7 1,3 2,0 2,6 3,9
- potasiu g 0,7 1,3 2,6 3,5 4,0 5,1
- magneziu g 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8 1,2
- fier mg 38 70 80 90 100 120
- zinc mg 25 50 80 80 100 150
- mangan mg 1 2 3 3 4 6
- cupru mg 1,5 3 5 6 6 9
- iod mg 0,04 0,07 0,14 0,21 0,28 0,42
- seleniu mg 0,04 0,08 0,15 0,22 0,30 0,30
Vitamine:
- vitamina A UI 550 1100 1750 1900 2600 3900
- betacaroten mg 2,2 4,4 7 7,8 10,4 15,6
- vitamina D UI 55 110 200 300 300 375
- vitamina E UI 2,8 5,5 11 17 22 33
- vitamina K mg 0,5 1,1 2,0 3,0 4,0 6,0
- riboflavină mg 0,75 1,5 3,0 3,9 4,4 6,6
- niacină mg 5,5 11,0 18 21 24 30
- acid pantotenic mg 3,3 6,3 11 17 22 33
- vitamina B12 µg 5,5 11 15 17 22 33
- colină mg 275 550 900 1050 1100 1200
- tiamină mg 0,33 0,65 1,1 1,7 2,2 3,3
- vitamina B6 mg 0,38 0,75 1,5 1,7 2,2 3,3
- biotină mg 0,03 0,05 0,1 0,15 0,2 0,3
- acid folic mg 0,15 0,30 0,6 0,9 0,2 1,8
Notă: * spor mediu zilnic
utilizate şi prin proporţiile de 1-1,5% de carbonat de calciu, sau fosfat dicalcic şi făină de
oase. Sodiu şi clorul se asigură prin conţinutul natural al componentelor şi adosul de NaCl, în
proporţie de până la 0,5%.
Asigurarea necesarului de apă. Necesarul de apă pentru consumul biologic este de
circa 4 l pentru fiecare kg de furaj combinat (uscat la aer) consumat de către animal, fiind uşor
influenţat de sezon, natura furajelor, de starea de întreţinere şi de sănătate.
Cu privire la furajele indicate în îngrăşarea suinelor trebuie avute în vedere
limitarea utilizării a acelor furaje care influenţează defavorizant gustul şi mirosul cărnii şi
grăsimii, pe lângă proprietăţile de conservare.
În general, făina de peşte şi făina de carne influenţează negativ gustul, iar cantităţile
sporite de zer, dovleci şi sfeclă contribuie la ridicarea proporţiei de apă din ţesuturi, scăzând
conservabilitatea cărnii.
Alături de acestea, mai sunt şi antibioticile care utilizate în finisare au efecte
remanente, precum şi unele substanţe biostimulatoare, hormonale etc.
Cu toate acestea, antibioticile s-au dovedit a fi eficiente, mai ales în prima parte a
îngrăşării, în condiţiile de igienă necorespunzătoare şi pe fondul unor raţii deficitare. Acestea
acţionează favorabil asupra florei din tubul digestiv, stimulând dezvoltarea microorganismelor
care produc vitamine şi chiar proteine, inhibând dezvoltarea microorganismelor nefavorabile,
care produc toxine sau alte stări de disconfort biologic.
293
Prin urmare, chiar dacă aceste furaje sau ingrediente sunt necesare pentru echilibrarea
în substanţe nutritive în prima parte a îngrăşării, ele se reduc şi chiar se înlătură în partea a
doua.
În general, în structura nutreţurilor combinate, sau a amestecurilor de concentrate,
destinate îngrăşării pentru carne se utilizează cu preponderenţă porumbul (40-70%) şi orzul
(15-30%), ambele componente asigurând cu succes energia necesară, la care se mai adaugă
mazărea, şroturile de soia şi de floarea soarelui, făinurile de origine animală, drojdii furajere şi
suplimente minerale.
De menţionat că, la îngrăşarea pentru bacon, proporţia de porumb este mult redusă, de
până la 30%, însă în cazul îngrăşării pentru producţia mixtă aceasta poate atinge 80-90% din
amestecul de concentrate. Participarea procentuală a furajelor proteice în amestecuri este
condiţionată de asigurarea nivelului proteic şi de valoarea biologică a proteinelor, respectiv de
cantităţile şi raporturile aminoacizilor esenţiali (în special lizina, metionina şi triptofanul).
Sulfatul de cupru, introdus în nutreţurile combinate în doze de 100-200 ppm.
stimulează creşterea şi îngrăşarea suinelor. Alte elemente care influenţează valorificarea
hranei, şi legat de acesta sporul mediu zilnic şi calitatea carcasei, au fost prezentate la
capitolul "Alimentaţia suinelor".
13.2. Metodele de îngrăşare-finisare a suinelor

13.2.1. Îngrăşarea suinelor pentru carne
La îngrăşarea pentru carne este utilizat tineretul suin de la greutatea de 25-35 kg, care
este supus creşterii şi îngrăşării până la greutatea de 110-120 kg, când este livrat pentru tăiere.
Această variantă mai este cunoscută sub denumirea de îngrăşare pentru carne “proaspătă”,
deoarece carcasele sunt dirijate pentru consumul imediat.
La sacrificarea acestor porci rezultă carcase în care predomină carnea, în timp ce
grăsimea nu depăşeşte 30-35% şi chiar mai puţin la hibirzii de mare productivitate. Este
metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic, deoarece sunt utilizate animale tinere
la care se înregistrează cele mai reduse consumuri specifice de furaje şi cele mai ridicate
sporuri de creştere, iar piaţa solicită cantităţile cele mai mari.
Pe întrega perioadă de creştere-îngrăşare se înregistrează un spor mediu zilnic de cca.
600 g şi consumuri specifice între 3,8-4,2 kg nutreţuri combinate. În aceste condiţii,
sacrificarea animalelor se face la vârsta de 7-8 luni.
Factorii care influenţează această metodă de îngrăşare sunt numeroşi, însă predomină
rasa, greutatea de pornire, alimentaţia şi sistemul de întreţinere, toate racordate la condiţiile
concrete din teren.
Rasele, metisul, hibridul care se pretează la acest tip de îngrăşare sunt: Landrace,
Marele alb, Hampshire, Duroc, Piétrain etc, însă cele mai bune rezultate se înregistrează la
metişii dintre aceste rase, în special între metişii F 1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Duroc, sau
metişii F1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Hampshire, precum şi unii hibrizi de mare
productivitate.
294
În mica gospodărie se cresc şi se îngraşă porcinele aparţinătoare la rase şi populaţii
locale, iar în unităţile de tip industrial se îngraşă numai metişi, avându-se în vedere
economicitatea acţiunii datorate efectului de heterozis.
Greutatea de pornire în procesul de îngrăşare are o influenţă hotărâtoare atât asupra
performanţelor cât şi a calităţii carcasei. În general, la vârsta de 90 de zile greutatea
animalelor variază între 20-30 kg, cu un plus de cca. 6-7 kg la metişi şi 8-11 kg la hibrizii de
mare productivitate. Dacă animalele sunt supuse îngrăşării de la aceste vârste şi greutăţi
atunci şi rezultatele economice şi de calitate a carcasei va fi superioară. Cu cât se depăşesc
aceste valori cu atât performanţele sunt mai slabe şi suntem nevoiţi să acceptăm alte variante
sau metode de îngrăşare cu costuri mai mari.
Alimentaţia aplicată tineretului suin supus îngrăşării influenţează în mare măsură
rezultate de producţie şi economice, inclusiv calitatea carcasei.
În general, pentru tineretul suin, între greutăţile corporale de 25-50 kg, sunt utilizate
amestecuri de concentrate cu un nivel proteic de 16% P.B., pentru cel între 51-70 kg nivelul
proteic este de 14% P.B., iar pentru porcii în finisare, între 71-115 kg, nivelul proteic poate
varia între 12-13% P.B.
Desigur, cerinţele de substanţe nutritive sunt aceleaşi, indiferent de tipul de
exploataţie, însă modurile de procurare de către animal, cel de administrare, tipul de
alimentaţie, tehnica de hrănire etc. sunt diferite în funcţie de sistemul de exploatare
(industrial sau gospodăresc).
a) În unităţile de tip industrial din ţara noastră, tineretul suin supus îngrăşării se
hrăneşte cu nutreţuri combinate din reţetele R 0-3 între greutăţile de 25-50 kg şi din reţeta R
0-4 după greutatea de 50 kg, până la sacrificare.
În aceste reţete de fabricaţie, dintre cereale, predomină porumbul şi orzul, care
totalizează pentru R 0-3 între 55-70%, iar pentru R 0-4 între 70 şi 80%, fiind completate cu 5-
6% tărâţe de grâu, cu 4-8% şroturi de floarea soarelui, cca 2% carbonat de calciu şi sare,
urmând ca făina de peşte să participe în proporţie de 3-5% numai în reţeta R 0-3 (tabelul 83).
Toate componentele sunt măcinate la granulaţia medie şi apoi omogenizate în amestecătoare.
Modul de prezentare cel mai des întâlnit este sub formă de făinuri, dar şi sub formă granulată.
Tabelul 83
Structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţurilor combinate R0-3 şi R0-4
R 0-3 (%) R 0-4 (%)
Specificare
a b c a b c
Structura:
Porumb 40,0 40,0 55,0 50,0 60,0 70,0
Orz 30,0 15,0 15,0 30,0 10,0 10,0
Grâu - 15,0 - - 10,0 -
Tărâţe de grâu 6,5 6,0 6,0 5,0 5,0 5,0
Şroturi floarea soarelui 7,0 8,0 9,0 3,5 4,4 4,0
Făină de carne 8,5 8,0 6,5 4,0 3,0 3,0
Făină de peşte 1,0 1,0 1,5 0,6 1,0 1,0
Drojdie furajeră 1,5 1,5 1,5 1,0 1,0 0,5
295
Făină de lucernă 1,0 1,0 1,0 0,85 1,0 2,0

Carbonat de calciu 1,45 1,45 1,45 1,5 1,5 1,4
Sare (NaCl) 0,50 0,50 0,50 0,5 0,6 0,6
Sulfat de cupru 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05
Zoofort P1 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
TOTAL 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 1,00
Caracteristici nutritive (%)
Umiditate 12-13 12-13 13-14 12-13 13-14 13-14
Proteină brută 16,0 16,0 16,0 12,0 13,0 12,0
Celuloză brută 5,5 5,5 5,5 6,5 5,5 5,5
Sare (maximum) 0,9 0,9 0,9 0,9 0,9 0,9
Granulaţie, rest pe sita de 3,0 3,0 3,0 5,0 5,0 5,0
2,5 mm, (maximum)
Grăsime brută (minimum) 3,0 2,5 2,5 2,5 2,5 2,5
Furajele sunt deversate din buncărele hrănitoarelor în jgheaburi, care sunt împărţite cu
bare, din 30 în 30 cm, pentru a nu favoriza risipa. Nutreţurile combinate se administrează în 2
tainuri pe zi, sau la discreţie când se apelează la instalaţiile de tip TN-60. Conductele
instalaţiilor TN-60 sunt amplasate fie direct în jgheaburi (deversarea furajelor făcându-se prin
orificiile interioare, distanţate din 40 în 40 cm şi diametrul de 4 cm), fie în buncărele
hrănitoarelor semiautomate şi mai rar în dozatoare volumetrice, cu deversare pe pardoseală.
Pentru deversarea la paroseală boxele trebuie să fie mai lungi decât late, utilizându-se 2
dozatoare volumetrice pentru fiecare boxă.
În unele unităţi, nutreţurile combinate se transportă cu cărucioarele zootehnice cu
capacităţi diferite, urmând ca distribuirea să se facă cu găleţile în buncăre sau în jgheaburi. În
alte situaţii, în unităţile cu efective mai mari, cărucioarele au buncărele mai mari şi sunt
deplasate pe linii de decovil, distribuirea făcându-se prin glisarea unor obloane laterale şi
înclinate, cu direcţionarea furajului în jgheab.
Consumurile zilnice de concentrate sunt de cca. 1,5 kg la vârsta de 95 de zile şi

greutatea de cca. 27 kg, de 2,5 kg la greutatea de 65 kg şi de 3,8 kg în apropierea sacrificării,
iar consumurile specifice sunt cuprinse între 3,3 kg şi 4,6 kg între aceleaşi greutăţi (tab. 84).
Tabelul 84
Norme de spor mediu zilnic şi consum specific pentru tineretul porcin

supus îngăşării pentru carne
Greutatea corporală Spor mediu zilnic Consum zilnic de Consum specific
(kg) (g) furaje (kg) (kg)
34 463 1,528 3,3
45 544 1,904 3,5
56 635 2,222 3,5
68 704 2,605 3,7
79 772 2,856 3,7
90 808 3,232 4,0
102 840 3,528 4,2
117 840 3,864 4,6
296
b) În fermele gospodăreşti se realizează amestecuri de furaje combinate din cereale

cultivate (făinuri de porumb, orz, grâu etc), bine omogenizate cu subproduse de la industria de
panificaţie şi a uleiului (tărâţe de grâu, şroturi de soia şi floarea soarelui), precum şi cu P.V.M.
procurate din unităţile specializate. Proporţiile de participare sunt astfel calculate, încât
conţinuturile de substanţe nutritive şi de energie să fie adecvate vârstei şi greutăţii corporale,
în concordanţă cu sporurile medii zilnice planificate şi calitatea carcasei. Orientativ, se pot
utiliza datele din tabelul 74, având în vedere că nivelul energetic al amestecului este de cca.
2950 Kcal EM/kg furaj.
În zonele bune cultivatoare de porumb, soia şi lucernă se poate institui o reţetă pe baza
acestor componente, cu condiţia ca soia să fie tratată (pentru anihilarea factorului antitriptic),
iar în procesul de omogenizare să se adauge microelementele şi vitaminele necesare (tab. 85).
Se recomandă pentru fiecare tonă de carne livrată (în viu) să se asigure cca. 60 kg de soia
boabe, sau la echivalent PB mazăre boabe, ambele tratate barotermic.
Pe timp de vară, în alimentaţia porcilor supuşi îngrăşării, în unităţile gospodăreşti, se
poate introduce lucerna verde în cantităţi zilnice de 0,5-1,0 kg la greutatea de 35 kg de 1,5-2,0
kg la 50 kg şi de 2,5-3,0 kg la 80 kg.
Foarte bune rezultate se obţin prin administrarea de cartofi fierţi şi terciuiţi, în cantităţi
zilnice de 2-3 kg la tineretul în greutate de 25-40 kg, de 4-5 kg la cel între 41-60 kg şi de 7-9
kg la cel peste 80 kg. În practica hrănirii pe bază de cartofi, amestecul se face din trei părţi
pastă de cartofi şi o parte nutreţ combinat de completare cu 16% P.B., în prima parte a
îngrăşării şi cu 14% P.B. în parte a doua. În perioada de iarnă târzie sau primăvară, apa de
fierbere a cartofilor se îndepărtează obligatoriu, deoarece conţine solanină.
În exploataţiile gospodăreşti şi familiale, cu efective reduse, specializate în îngrăşarea
porcilor (11-15 exemplare/an), se indică utilizarea în hrană a unor amestecuri de concentrate
cu cartofi fierţi şi sfeclă furajeră produse pe plan local, care se concretizează în importante
reduceri ale cheltuielilor cu furajarea animalelor. În acest sens, se întocmesc raţii de hrană în
funcţie de specificul zonei de cultivare rentabilă a cartofului sau sfeclei.
Tabelul 85
Raţii pe bază de lucernă pentru porcii graşi
Cantităţi (kg)
Specificarea
a b c
Porumb măcinat 1165 1321 1501
Făină de soia 307 207 102
Făină de lucernă (17% P.B.) 471 412 353
Fosfat dicalcic 24 28 32
Sare (iodată) 10 10 10
Săruri minerale * 2 2 2
Premixuri vitamino-antibiotice** 20 20 20
TOTAL (kg) 2000 2000 2000
Analize calculate
- proteină 16,00 14,00 12,00
- calciu 0,65 0,66 0,65
- fosfor 0,51 0,53 0,55
297
Notă: * sărurile minerale conţin: 90 g zinc, 0,17 g iod, 90 g fier, 9 g cupru, 25 g mangan, 4,5 kg
sare, la tona/furaj;
** adăugate pe tonă amestec: vitamina A-3 mil.UI, vitamina D-400 mii UI, riboflavină -2 g,
niacină -16 g, acid pantotenic -9,0 g, colină - 200 g, vitamina B 12 - 20 mg, vitamina K - 2 g şi
50-100 g antibiotice.
Se recomandă următoarele amestecuri:

 3,2-5,0 kg cartofi fierţi în amestec cu 2,0-2,5 kg concentrate şi 0,3-0,4 kg făină de fân de
lucernă în prima fază;
 4,0 kg cartofi fierţi şi 4,0 kg sfeclă tocată în amestec cu 1,0 kg concentrate în faza a II-a.
De menţionat că, în cele două variante, concentratele posedă următoarele proporţii:
30% făină de porumb, 25% făină de orz, 25-30% tărâţe de grâu, 10% mazăre uruită şi 1-3%
calciu furajer şi sare de bucătărie.
În finisarea îngrăşării se elimină din hrană borhoturile, şroturile sau turtele de floarea
soarelui şi făina de ovăz, iar amestecul trebuie să posede o consistenţă tare (apa să fie la
discreţie) pentru prelungirea conservabilităţii. Hrănirea cu terciuri prea diluate nu sunt
recomandate, deoarece multe componente sunt consumate doar parţial, iar volumul sporit de
lichid afectează digestia.
FEVRIER, G. (1981) consideră că este mai avantajos să mărim conţinutul în celuloză
a raţiilor destinate porcilor de peste 70 kg prin utilizarea porumbului pastă, decât să
încorporăm în reţete alte componente celulozice, deoarece boabele conţin numai 2-3%
celuloză, proporţie insuficientă pentru această categorie de suine. Autorul recomandă 2,2 kg
pastă de porumb zilnic la categoria 31-60 kg şi 2,8 kg între 61-100 kg, cu menţiunea că după
60 kg se poate introduce în hrană şi pasta de porumb cu tot cu pănuşi.
Atenţie deosebită se va acorda întreţinerii igienice a jgheaburilor deoarece resturile
neconsumate se alterează în timp scurt.
Întreţinerea suinelor pentru carne diferă în funcţie de sistemul de exploatare adoptat.
Tineretul suin supus îngrăşării se întreţine în grup, în boxe comune. Într-o boxă se cazează
până la 20 de animale, calculându-se 0,5-0,6 m2 pentru fiecare individ în prima parte a
îngrăşării şi 0,8 m2 în parte a doua.
Hrănitorile semiautomate în unităţile industriale, sau jgheaburile în cele gospodăreşti,
sunt amplasate deasupra zonei compacte (pentru a preveni risipa de furaje) şi spre aleea de
serviciu, pentru a fi reîmprospătate uşor cu furaje.
În exploataţiile cu efective reduse şi unde se pune problema hrănirii porcilor graşi cu
furaje umectate şi/sau umede se pot fixa, pe pereţii despărţitori ai boxei, hrănitori tip BIG
DUTCHMAN, care posedă în jgheab şi adăpătoarea tip suzetă (fig. 81).
298
Fig. 81 Hrănitor tip BIG DUTCHMAN pentru furajare umedă
Prin mişcarea unei bare metalice animalele îşi deversează singure furajele concentrate
în jgheab, care sunt apoi umectate cu apa de la suzetă şi omogenizate pe măsura consumului.
Aceste hrănitori sunt confecţionate din material plastic cu duritate sporită, ceea ce le
prelungeşte perioada de exploatare şi uşurează dezinfecţia lor perioadică. Condiţia principală
este ca reîmprospătarea cu furaje să se facă zilnic, pentru a se evita aglomerările la jgheab,
înlăturând apariţia conflictelor între indivizii din boxe.
299
În toate sistemele de întreţinere se recomandă ca zona cu grătar să reprezinte cca. 40%
din suprafaţa totală a pardoselei, având în cele două colţuri ale zonei grătarului amplasate câte
două adăpători, de obicei tip pipă.
De menţionat că, întreţinerea porcilor graşi în boxe cu grătar în proporţie de 30-40%,
sporeşte productivitatea muncii cu cca. 200%, asigură o bună igienizare, inclusiv încadrarea în
parametrii optimi a microclimatului, faţă de boxele colective fără grătar (tab. 86).
În aceste adăposturi nu sunt necesare surse de încălzire, cu excepţia primelor 3-5 zile
la populare când sunt utilizate electroaeroterme mobile, mai ales timp de iarnă.
Tabelul 86
Parametrii de microclimat şi rezultatele de producţie înregistrate
în funcţie de tehnologia de întreţinere (ARIŞANU, I. 1978)
Parametri de microclimat Rezultatele obţinute
Tehnologia de
întreţinere temp. umidit. CO2 NH3 s.m.z. c.s. pierd.
(°C) (%) (%) (%) (g) (kg) (cap)
Boxă colectivă
18-26 65-80 1,5-2,0 0,02-0,05 500 4,2 1,0
la sol
Boxă cu grătar
16-24 60-70 0,5-1,0 0,01-0,02 650 3,6 0,4
40%
Aşa după cum se poate constata, microclimatul este mult mai apropiat de cerinţele
specifice în varianta cu grătar, iar rezultatele de producţie sunt superioare, faţă de varianta
fără grătar.
13.2.2. Îngrăşarea pentru bacon

Baconul este un preparat de calitate superioară obţinut după o tehnologie specială din
carcasele de porcine de la care s-au îndepărtat capul, extremităţile membrelor (de la genunchi
şi, respectiv, de la jarete), coloana vertebrală şi spetele.
Fiecare jumătate de carcasă trebuie să aibă greutatea între 22-32 kg, lungimea mare
între 85-95 cm, iar grosimea slăninei dorsale de la nivelul grebănului să se încadreze între 2,5-
3,5 cm, în funcţie de greutatea acesteia.
Carnea trebuie să fie uşor marmorată, iar slănina să fie de culoare albă, consistentă şi
cât mai redusă şi uniformă ca grosime. Peretele abdominal trebuie să fie uniform ca grosime
şi cu straturi alternânde de carne şi grăsime.
Cu cât carcasele sunt mai lungi şi cu proporţii mai mari de carne cu atât baconul este
de calitate mai bună.
Tineretul suin destinat îngrăşării pentru producţia de bacon se sacrifică în condiţii
speciale, la vârsta de 6-7 luni şi la greutatea vie de cel mult 90 kg. Condiţiile speciale de
sacrificare constau din depilarea în cuptoare speciale, aşa încât şoricul să fie de culoarea
coniacului.
Carcasele care corespund pentru prepararea baconului sunt mai întâi zvântate timp de
4-5 ore la temperatura de +4°±6°C, după care se trec în camere frigorifice unde se ţin încă 12
ore la +4°C, condiţii în care se realizează maturarea.
Sărarea şi afumarea celor două jumătăţi de carcasă se face după procedee specifice,
uneori constituind secretul firmei producătoare. Soluţia de sărare pentru 2 semicarcase, se
poate prepara după reţeta: sare 3,625 kg, zahăr 9,050 kg, salpetru 62,5 g şi apă 17 l. Acest
300
amestec se fierbe şi se răceşte înainte de introducerea semicarcaselor dezosate în bazine. În
prealabil, semicarcasele se pot injecta cu saramură, în 23 de puncte, utilizându-se 1,5 l
saramură de 22°Baumé. În locul osului scapulum smuls se introduc cca. 100 g sare.
Fig. 82 Punctele pentru injectarea carcaselor cu saramură
În bazine, semicarcasele se ţin 4-5 zile, după care se scot şi se zvântă timp de 2-3 zile
în camere bine aerisite, la temperatura de 3-5°C, obţinându-se baconul sărat.
Baconul sărat şi afumat se prepară, în continuare, prin afumarea semicarcaselor
atârnate pe stelaje speciale, la fum rece, pe o perioadă de timp variabilă după gustul
consumatorului.
Factorii care condiţionează calitatea baconului sunt:
 calitatea materialuli biologic (respectiv, rasa sau metisul îngrăşat);
 alimentaţia aplicată;
 întreţinerea şi îngrijirea animalelor (atât înainte cât şi pe parcursul îngrăşării);
 tehnologia de preparare a produsului final.
În continuare se vor trata primii trei factori:
Calitatea materialului biologic. Suinele care sunt destinate îngrăşării pentru bacon
aparţin raselor precoce sau metişilor dintre aceste rase. Rezultate foarte bune s-au înregistrat
la suinele de culoare albă, aparţinătoare raselor Landrace, Landrace belgian, precum şi a
metişilor dintre rasele Landrace şi Marele alb, sau a hibrizilor produşi speciali.
Calitatea baconului depinde şi de exteriorul animalelor, care trebuie să se încadreze
între anumite caracteristici, preferându-se indivizii cu capul mic, scheletul în general fin, gâtul
şi extremităţile reduse, lungimea corpului mare, trenul posterior foarte bine dezvoltat (cu
301
şuncile posterioare descinse până la jaret); pielea trebuie să fie fină, subţire şi elastică, iar
părul să fie lucios, rar, fin şi de culoare albă.
Purceii destinaţi producţiei de bacon se vizează individual din lotul de fătare al
scroafei şi se aleg la înţărcarea acestora, iar la vârsta de 2 luni aceştia trebuie să posede o
masă corporală de cel puţin 16 kg.
Procesul de îngrăşare începe de la greutatea tineretului de 20 kg şi vârsta de 2-2,5 luni
şi se încheie când ating greutatea de 85-90 kg şi vârsta de 6,5-7,0 luni, deci o perioadă de
creştere-îngrăşare de 4,0-4,5 luni.
Perioada de îngrăşare se împarte în două subperioade: prima, de la 20 kg la 50 kg, iar
a doua de la 51 kg până la sacrificare (circa 90 kg), impuse mai mult de specificul
alimentaţiei, alături de modul de întreţinere.
Vieruşii se castrează încă din perioada alăptării; baconul de calitate se obţine, în
general, de la scrofiţe (necastrate). În ultimul timp materialul biologic pentru producţia de
bacon poate aparţine şi hibrizilor de suine, însă în schemele de încrucişare trebuie să participe
rasele Landrace, Landrace belgian şi Marele alb.
Alimentaţia constituie unul dintre factorii cei mai importanţi, care trebuie să asigure o
creştere rapidă a tineretului şi o calitate excelentă a cărnii şi grăsimii.
În funcţie de influenţa furajelor utilizate pe parcursul îngrăşării asupra calităţii
produsului finit, nutreţurile se împart în trei categorii sau grupe.
Grupa I-a cuprinde nutreţurile cele mai indicate ca: orzul, secara, meiul, mazărea,
lintea şi în cantităţi mai reduse cartofii, iar dintre nutreţurile verzi: lucerna verde, borceagul,
trifoiul şi uneori sparceta. Iarna furajele verzi se pot administra sub formă deshidratată, sau ca
fânuri măcinate.
De menţionat că, în finisarea îngrăşării, furajele verzi cu conţinuturi prea ridicate în
betacaroten se reduc (ca proporţie de participare) în raţie, pentru a nu influenţa culorii
grăsimii.
Dintre nutreţurile de origine animală se indică utilizarea laptelui ecremat proaspăt sau
praf, a zerului şi zarei, în aceleaşi condiţii. Se mai administrează şi drojdia de bere în stare
uscată.
În Danemarca se produce cel mai bun bacon din amestecuri furajere pe bază de orz (în
proporţie de 95%) şi lapte ecremat proaspăt, alături de alte componente până la satisfacerea
cerinţelor în substanţe nutritive.
În prima parte a îngrăşării se mai pot utiliza făina de peşte, făinurile de carne şi de
sânge, dar se elimină în perioada de finisare pentru a nu imprima gust neplăcut.
Grupa a II-a de furaje cuprinde acele nutreţuri ce determină un bacon de calitate
medie, care se administrează numai în prima parte a îngrăşării, nedepăşind cca. 30% din
valoarea nutritivă a raţiei. În această grupă intră: porumbul, tărâţele de grâu, şroturile de soia
şi de floarea soarelui etc.
Grupa a III-a de furaje cuprinde nutreţurile care se administrează mai puţin în
producerea baconului, iar în ultima parte a îngrăşării se exclud din raţie, deoarece conferă
slăninei o consistenţă moale şi o culoare gălbuie.
Acestea sunt: ovăzul, borhoturile, turtele de floarea soarelui, fructele de pădure.
Procentul de participare în raţie este de cel mult 15% şi numai în prima parte a îngrăşării. În
această grupă mai pot intra şi reziduurile culinare
302
Nivelul proteic al amestecurilor furajere trebuie să fie mai mare cu 2-3% faţă de
îngrăşarea pentru carne de consum în stare "proaspătă". Nivelul proteic recomandat este de
18% P.B. în perioada I de creştere-îngrăşare (20-50 kg) şi de 15% P.B. în perioada a II-a (51-
90 kg).
Nivelul aminoacizilor esenţiali trebuie să fie mai ridicat faţă de îngrăşarea pentru
carne "proaspătă", îndeosebi în lizină, deoarece rasele pretabile pentru producţia de bacon
prezintă cerinţe mai sporite. Lizina se va găsi în proporţie de 0,85% în prima parte a îngrăşării
şi de 0,75% în finisarea îngrăşării.
Raportul între proporţia de lizină din furaj şi EM trebuie să fie de 1/4500-1/4200 Kcal
în prima parte a îngrăşării şi de 1/4500-1/4600 Kcal în perioada a II-a, de finisare. Aceste
rapoarte trebuie luate în considerare, deoarece pentru producerea a 1 Kcal energie în proteina
cărnii de porc se consumă din furaje cca.43 Kcal, faţă de 25 Kcal la carnea de vită, de 10 Kcal
la cea de broiler etc. (PIMENTEL, D. şi colab. - 1984).
Hrana se va administra restrictiv, la ore fixe, instituindu-se 3 tainuri, până la
greutatea de 50 kg şi apoi 2 tainuri, până la sacrificare. Hrana umectată, constând din o parte
lapte ecremat proaspăt şi o parte nutreţuri concentrate, determină cel mai bun bacon, având
grijă ca durata consumului să nu depăşească 15 minute pe tain.
Pentru limitarea depunerii de grăsime în carcasă, tineretul până la vârsta de 5 luni, va
avea acces la padocuri pentru mişcare.
Spre sfârşitul îngrăşării hrănirea este restricţionată moderat; deci mai redusă cantitativ
cu 10-20% faţă de cea la discreţie.
Baconul de calitate se obţine şi când în raţiile de hrană orzul predomină, regăsindu-se
în proporţii de peste 66%; exemple de amestecuri, în funcţie de greutatea corporală, fiind
prezentate în tab. 87.
Tabelul 87
Exemple de raţii pentru obţinerea baconului de calitate
Greutatea animalelor (kg)

20-40 41-60 61-90
Componentele (kg)
Conţinutul în P.B.
18 16 14
Orz 66 70 80
Mazăre 5 3 5
Tărâţe de grâu 6,5 5 -
Şroturi de soia 5 - -
Şroturi floarea soarelui - 5 5
Drojdii furajere 5 4 -
Făină de sânge şi carne 5 5 3
Făină de lucernă 5 5 4,5
Carbonat de calciu 2 2 1,5
Sare (NaCl) 0,5 1,0 1,0
Zoofort P2 (g) 80 80 80
Consum zilnic 1,2 1,75 2,75
303
Pentru a nu favoriza depunerile de grăsime, în raţie se introduc proporţii relativ
ridicate de făină de lucernă şi de alte furaje cu nivele energetice reduse. În acest sens, se
recomandă (în finisare) un nivel energetic de cca. 2700 Kcal EM/kg nutreţ combinat.
La noi în ţară, există o experienţă mai modestă în producerea baconului, hrănirea
făcându-se cu nutreţuri combinate din reţetele R 0-7 şi R 0-8, care au un nivel proteic de 16%
şi, respectiv, de 15% (tabelul 88), utilizându-se până la greutatea de 50 kg şi, respectiv, între
51-90 kg.
De la greutatea animalelor de 60 kg până la sacrificare se aplică o hrănire
restricţionată pentru a se limita depunerile excesive de grăsime. Restricţionarea nu trebuie să
fie prea severă, deoarece afectează indicatorii de producţie (în special consumul specific de
hrană) şi calitatea carcasei (grăsimea se acumulează în proporţii mai mari şi nu este
consistentă).
Tabelul 88
Structura şi caracteristicile nutritive ale reţetelor 0-7 şi 0-8
Specificare 0-7 0-8

Structură:
- porumb 20,0 20,0
- orz 50,0 55,0
- tărâţe grâu 9,0 5,5
- şroturi floarea soarelui 8,0 6,0
- şroturi soia 5,0 5,0
- făină de carne 2,0 1,0
- făină de peşte 2,0 1,0
- drojdii furajere 1,5 1,0
- făină de lucernă - 2,0
- carbonat de calciu 1,0 1,0
- sare (NaCl) 0,5 0,5
- Zoofort P2 1,0 1,0
Caracteristici nutritive
- umiditate 12-13 12-13
- proteină brută 16,0 15,0
- celuloză brută 5,5 6,0
- sare, maximum 1,0 1,0
- grăsime brută 2,5 2,5
- rest pe sita de 2,5 mm 5,0 5,0
O condiţie esenţială este ca frontul de furajare să asigure consumarea concomitentă a

hranei pentru toate animalele din boxă. Apa se asigură la discreţie.
Condiţiile de întreţinere şi îngrijire. Animalele se lotizează în funcţie de greutatea
corporală şi sex, în grupe de cel mult 10 indivizi, calculându-se în medie, 1,0-1,2 m 2 pentru
fiecare. De 2 ori pe lună se extrag exemplarele prea grase sau cele prea slabe şi se dirijează în
alte boxe goale, dinainte pregătite, unde, prin alimentaţie, se corectează starea de întreţinere
(carcasele acestora se exclud de la calitatea I).
304
Periodic, indivizii necorespunzători se aleg din boxa respectivă şi se dirijează în alte
boxe (dinainte pregătite), animalele având destinaţia pentru producţia de carne, sau pentru
bacon de calitate medie.
Una dintre condiţiile esenţiale este ca frontul de furajare să fie suficient , aşa încât
toate animalele să consume simultan hrana, fără să apeleze la conflicte sau să consume prea
multe furaje. Aceste condiţii sunt impuse de hrănirea restricţionată, pe bază de tainuri. În
consecinţă, se indică ca şi pe direcţia portiţei boxei să fie fixate hrănitori în vederea extinderii
frontului de furajare (fig. 83).
Aşternutul format din paie sau rumeguş (foarte curate) se înlocuieşte zilnic şi chiar de
două ori pe zi, la populare.
Temperatura din adăposturi trebuie să fie între 16-18°C, cu boxe luminoase, cu
pardoseală moale şi prevăzută cu aşternut din paie.
În apropierea finisării îngrăşării, animalele se urmăresc zilnic, punându-se un accent
deosebit pe conformaţia şi integritatatea corporală.
305
Fig. 83 Boxă pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor pentru bacon
În acest sens, indivizii fără dimensiuni corespunzătoare ale lungimii corpului, precum
şi cei cu şuncile posterioare slab evidenţiate, se exclud de la acordarea clasei superioare
pentru producţia de bacon. Animalele nu se lovesc, deoarece slănina păstrează urmele de
lovire, deci trebuie să se acorde atenţie mare la dirijarea spre rampele de livrare, la transportul
acestora şi chiar sacrificarea să se facă în foarte bune condiţii.
13.2.3. Îngrăşarea mixtă a suinelor

Scopul principal al îngrăşării mixte a suinelor este obţinerea de carne şi de slănină cu
conţinuturi mai reduse de apă, pretabile pentru prepararea unor conserve şi mezeluri, deci
produse cu conservabilitate mare.
Prin această metoda de îngrăşare, carcasele trebuie să posede carnea fragedă şi
gustoasă, iar slănina să nu depăşească grosimea la nivelul grebănului de 5-6 cm.
În acest scop se îngraşă tineretul suin aparţinător raselor Alb de Banat, Bazna şi
Edelschwein, alături de Marele alb, Yorkshire, Hampshire etc., cu condiţia ca îngrăşarea să fie
continuă până la greutăţi mai mari.
Îngrăşarea începe când grăsunii sunt în vârstă de 4-5 luni şi greutatea de 45-50 kg şi
durează până la vârsta de 10-12 luni şi greutatea animalelor de 140-150 kg.
Din punct de vedere tehnologic, în această variantă sunt cuprinse şi scroafele după
prima fătare, care se recondiţionează în vederea sacrificării pentru carne şi grăsime.
Îngrăşarea mixtă se poate realiza atât după o perioadă de pregătire cât şi fără această
perioadă.
Îngrăşarea mixtă cu perioadă de pregătire constă în hrănirea tineretului din faza I şi
cu nutreţuri de volum timp de 1,5-2 luni (fibroase sau suculente), pentru a mări capacitatea
tubului digestiv, deci pentru a-l pregăti să ingere cantităţi mai mari de hrană în faza a II-a de
îngrăşare propriu-zisă.
Prin urmare, în perioada 4-6 luni (sau 5-7 luni), animalele se vor hrăni vara şi cu masă
verde, reprezentând 25-30% din valoarea nutritivă a raţiei, iar pe timp de iarnă se vor utiliza,
în aceeaşi proporţie, sfeclă, fân de lucernă, cartofi, dovleci etc.
La vârsta de 6 sau 7 luni, grăsunii ating greutatea de 60-70 kg, trecându-se la
îngrăşarea propriu-zisă, care mai durează încă 4-5 luni. De menţionat că, până la greutatea de
100-110 kg, animalele se vor hrăni în continuare şi cu nutreţuri de volum (care sunt mai
ieftine), constând din cartofi, rădăcinoase etc. proporţionate până la 35-40% din valoarea
nutritivă a raţiei.
Concentratele trebuie să posede un nivel proteic de 12-13% P.B., urmărindu-se
realizarea a 1 kg spor de creştere cu 4,5-5,0 UN.
În perioada de finisare, până la greutatea de 140-150 kg, din hrană se scot treptat
furajele de volum, precum şi cele care scad consistenţa grăsimii (tărâţele, ovăzul, borhotul), în
locul lor promovându-se cele care influenţează pozitiv calitatea cărnii şi grăsimii (orzul,
mazărea, secara, grâul etc.).
306
Îngrăşarea mixtă fără perioadă de pregătire constă în aceea că suinele sunt
introduse direct la îngrăşat. Se scontează pe sporuri medii zilnice de 600-800 g, aşa încât la
10-12 luni, animalele ating 140-150 kg.
Îngrăşarea durează 4-5 luni, din care în prima lună se utilizează furajele suculente, iar
în rest se aplică o hrănire intensivă bazată pe nutreţuri concentrate de calitate superioară. Nu
se recomandă hrănirea la discreţie, deoarece se favorizează depunerea de grăsime, apelându-
se la hrănirea pe bază de tainuri (2 tainuri pe zi).
Îngrăşarea scroafelor după prima fătare reprezintă o măsură mai mult economică
de valorificare a animalelor după înţărcarea purceilor şi are ca scop recondiţionarea acestora
în vederea sacrificării. Este întâlnită adesea în unele unităţi gospodăreşti şi, accidental, în cele
cu exploatare intensivă. După înţărcarea purceilor animalele sunt dirijate în sectorul de
îngrăşare, deci de la greutatea de cca. 130 kg până la sacrificare, când ating 160-180 kg. Pe
durata a cca. 3 luni se poate sconta pe cca. 800 g spor mediu zilnic şi un consum specific de 5-
6 UN.
Carnea şi grăsimea rezultate sunt de calitate superioară, cu conţinuturi reduse în apă,
pretându-se la obţinerea de preparate cu conservabilitate mare. Pentru eficientizare se
apelează la alimentaţia de tip suculent a scroafelor, utilizându-se în prima lună nutreţuri
suculente în cantităţi zilnice de 6-8 kg, constând din: cartofi fierţi, sfeclă tocată, porumb pastă
şi chiar murat, iar pe timp de vară masă verde (lucernă), cu adaos de 2-3 kg amestec de
concentrate. În următoarele 2 luni alimentaţia este de tip concentrat şi se bazează în
exclusivitate pe amestec de concentrate, excluzându-se făinurile de peşte şi de carne, pentru a
nu imprima gust sau miros neplăcut cărnii.
În unităţile cu exploatare industrială, animalele se furajează cu reţeta R 0-4 şi se
întreţin în loturi separate, în boxe care permit administrarea de suculente, cel puţin pe
perioada de vară.
Îngrăşarea mixtă, cu reziduuri culinare şi concentrate se practică, în gospodăriile
populaţiei, precum şi în punctele gospodăreşti ale cantinelor şi restaurantelor. Reziduurile
culinare rezultă în mod obişnuit de la cantine şi restaurante, putându-se administra în hrana
suinelor la îngrăşat, cu condiţia să fie separate de fragmentele de sticlă, faianţă şi oase de
peşte. Se mizează mai mult pe creşterea palatabilităţii amestecului (dintre reziduuri şi
nutreţurile clasice), datorită conţinutului relativ ridicat în grăsimi, substanţe corectoare de gust
etc.
Îngrăşarea pe bază de reziduuri culinare constituie o activitate anexă practicată în
gospodăriile populaţiei, în urma căreia rezultă carcase de calitate medie, în ceea ce priveşte
proporţia de carne şi grăsime, cu conservabilitate relativ redusă, însă cu calităţi organoleptice
superioare ale cărnii. Aceasta se datoreşte şi valorii biologice ridicate a proteinei din carne, ca
urmare a conţinutului ridicat în aminoacizi esenţiali (tabelul 89) din hrană.
Tabelul 89
Conţinutul în aminoacizi din ţesutul muscular

la porcii îngrăşaţi diferite (g/100 g P.B.)
Proporţia de reziduuri
culinare (%) Îngrăşarea cu nutreţuri
Aminoacizi
combinate
40 50
307
Lizină 10,30 9,33 7,02

Histidină 6,66 6,25 5,22
Arginină 6,46 6,78 5,15
Treonină 3,56 3,80 3,35
Valină 2,86 2,94 2,52
Metionină 2,59 2,28 2,20
Izoleucină 2,68 2,68 1,82
Leucină 7,92 6,72 5,70
Tirozină 4,29 4,12 3,49
Fenilalanină 3,91 3,86 2,94
Raportul aa. es./aa.nees. 1,01 1,06 0,92
La suine, reziduurile culinare trebuiesc fierte înainte de administrare şi se dirijează cu

precădere la animalele cu greutatea de peste 30 kg. Reziduurile culinare conferă amestecului
de concentrate (aceasta poate consta uneori numai din uruială de porumb) un gust foarte
plăcut, fapt pentru care porcii la îngrăşat sunt neliniştiţi la întârzierea orei de administrare a
tainului, sau la suprimarea acestuia.
Într-o experienţă efectuată în condiţii de producţie, STAN, Tr. şi colab (1975) ajunge
la concluzia că, unui porc îi sunt necesare cel puţin 585 kg reziduuri culinare până la greutatea
de 110 kg. Beneficiile realizate au fost deosebit de încurajatoare. La greutatea de 70-80 kg,
cantităţile zilnice sunt între 7-12 kg/animal şi un adaos de 1,7-2,2 kg concentrate. În ultimile
30 de zile de îngrăşare, reziduurile culinare se reduc din raţie, animalele fiind hrănite cu
nutreţuri concentrate doar umectate, care îmbunătăţesc calitatea carcasei (orz, mazăre, secară
etc.).
În mod practic, se instituie 2 tainuri pe zi cu reziduuri culinare amestecate cu făinuri
de porumb şi de orz, până la starea de pastă, iar între acestea se pun la dispoziţia animalelor
nutreţuri combinate la discreţie, însă specifice categoriei de vârstă şi greutate.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă sunt redate în tabelul 90.
GRAU, A. şi colab. (1983), arată că reziduurile culinare sunt suficient de echilibrate în
substenţe minerale pentru hrana porcilor la îngrăşat. Acestea conţin, în medie, 6,6% substanţe
minerale (în cazul uscării la 60°C) din care: 0,7% Ca, 0,3% P, 0,4% Mg, 0,8% Na, 0,7% K
etc., deci nu se mai pune problema echilibrării minerale a raţiilor de hrană.
Tabelul 90
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a reziduurilor culinare
Proteine Grăsimi Celuloză UN/ kg SU

Specificare
(%) (%) (%)
Resturi negătite 11 2,7 8,6 0,97
Resturi gătite 12,5 8,7 4,1 1,34
13.2.4. Îngrăşarea suinelor pentru grăsime
308
La îngrăşarea pentru grăsime se introduc animalele reformate, respectiv scroafele şi
vierii care au încheiat activitatea economică de reproducţie, precum şi tineretul unor rase
specializate pentru producţia de grăsime.
Prin această recondiţionare, carnea se perselează, este mai fragedă şi devine mai
gustoasă, căpătând o valoare nutritivă mai mare.
Greutatea iniţială a animalelor adulte este de cca. 120 kg, iar cea finală variază între
220-245 kg la femele şi între 300-400 kg la masculi. Sporul mediu zilnic este în medie, de
800 g, însă consumul de concentrate este ridicat, de peste 6 UN/kg spor.
Animalele se hrănesc cu uruieli de porumb şi de orz, cu adaos de cartofi, sfeclă,
dovleci şi alte nutreţuri, inclusiv masă verde. Nivelul proteic al amestecurilor nu va depăşi
10% P.B.D. În final, randamentul la sacrificare este foarte mare , de cca. 85%, dar predomină
grăsimea din carcasă, ajungând până la 60-65%.
În practică, orice reproducător trebuie recondiţionat prin acest tip de îngrăşare şi
numai după aceea sacrificat. De menţionat că, la animalele în vârstă nerecondiţionate prin
îngrăşare, carnea este tare, lipsită de frăgezime şi mai puţin pretabilă pentru a fi păstrată timp
îndelungat.
În unele regiuni din ţara nostră, unde se creşte rasa Mangaliţa, se practică îngrăşarea
tineretului suin pentru producţia de grăsime. Scopul este obţinerea de carne şi grăsime,
adecvate pentru fabricarea salamurilor uscate, cum ar fi "salamul de Sibiu".
Îngrăşarea tineretului începe la vârsta de 3-4 luni şi durează până la 15-16 luni. De
fapt, până la vârsta de 7-8 luni se face numai o pregătire a îngrăşării, prin administrarea unor
nutreţuri ieftine şi de volum pentru sporirea capacităţii aparatului digestiv. De la această
vârstă (când greutatea variază între 65-70 kg), începe îngrăşarea propriu-zisă, în hrană
administrându-se porumbul şi orzul (în proporţie de 65%), alături de cartofi (în proporţie de
20-30%), precum şi alte ingrediente, toate raportate la valoaea nutritivă a raţiei. În ultima lună
de îngrăşare se recomandă reducerea furajelor cu efect negativ asupra calităţii slăninii.
Caracteristic pentru rasa Mangaliţa este faptul că, grăsimea se află intercalată printre
fibrele musculare, sub formă de “grăunciori”, de dimensiunile unui bob de mei, care la
prelucrare îşi păstrează forma şi influenţează pozitiv calitatea "salamului de Sibiu", alături de
prelungirea perioadei de conservare.
Tehnicile moderne de producere a salamului uscat folosesc în prezent şi carnea
animalelor adulte din alte rase de suine, dar numai după îngrăşareaacestora pentru grăsime.
Pentru a favoriza depunerile de grăsime, reţetele de nutreţuri combinate destinate îngrăşării
pentru grăsime sunt mai bogate în energie metabolizabilă, cu 200-300 Kcal faţă de reţetele de
îngrăşare pentru carne "proaspătă".
13.3. Întreţinerea porcinelor la îngrăşat şi microclimatul

din adăposturi
Sistemele de întreţinere a porcinelor la îngrăşat au evoluat de la o etapă la alta, mai

ales în unităţile de tip industrial.
În prima etapă, boxele aveau suprafaţa mai mare, permiţând cazarea unui număr sporit
de animale, între 30-40 porci. Boxele erau dispuse pe 2 rânduri, în cazul în care deschiderea
halelor era de 12 m şi pe 4 rânduri la cele de 18 m şi mai mult.
309
În prezent (după anul 1988), s-a elaborat un proiect de modernizare care prevedea ca
în halele cu deschiderea de 18 m să se organizeze 4 rânduri de boxe, cu lungimea de 4 m şi
lăţimea de 3 m, deci o suprafaţă utilă de 12 m 2, în care să fie cazaţi, în medie, 16 porci între
greutăţile de 30-105 kg (0,75 m2/animal). Boxa asigură un confort corspunzător, având
pardoseala cu zona compactă în proporţie de 60%, construită din cărămidă dublă presată pe
cant prinsă în lapte de ciment şi 40% zona grătarului, realizată cu bare din beton, late de
7,5 cm şi fante de 2,5 cm.
Fig. 84 Hală de îngrăşare cu panouri rabatabile la ferestre

şi la nivelul şedului
Acest tip de hale permite şi supraetajarea celor două rânduri de boxe din partea
centrală. În acest caz, zona grătarului se extinde la 3 m lăţime. Peste aceste boxe se prevede
supraetajarea, având grijă ca zonele cu grătare să fie unele peste altele; zona de sus a
grătarului trebuie să fie mai îngustă cu 40-50 cm faţă de cea de jos. În boxele de la etaj se vor
caza animalele până la greutatea de 50-60 kg, după care se vor coborî pe planuri înclinate
(topogane) la boxele de la nivelul solului.
310
Fig. 85 Hală cu boxe supraetajate (S.D.E. Iaşi)

(A. boxă normală la parter; B. boxă la etaj) 1. element prefabricat cu jgheab, 2. panou
despărţitor din metal, 3. TN-60 în jgheab, 4. grătar din beton, 5. panou pentru alee,
6. instalaţie Ejex-Coandă
Capacitatea de cazare (prin supraetajare) creşte cu 20-30%, însă trebuiesc luate măsuri
de reglare forţată a microclimatului (a ventilaţiei).
Pe timp de iarnă, la boxele de la etaj, temperatura este superioară cu 3-4°C faţă de
sol, însă vara este mai cald cu 5-7°C, uneori depăşind 25°C.
Ventilaţia se asigură prin instalarea de obloane rabatabile, pe pereţii laterali, care sunt
intercalate cu ferestre. Aceasta se mai poate îmbunătăţi şi prin amplasarea de obloane la
nivelul şedului (denivelarea celor două pante ale acoperişului pe direcţia coamei), sau pe
lungimea luminatorului, dar numai pe partea opusă vântului dominant. Acest sistem s-a
dovedit a satisface necesarul de aer proaspăt, însă vara (pe caniculă) se impune funcţionarea
suplimentară a 2-3 ventilatoare axiale amplasate în tavan.
În unităţile cu hale mai largi (de 36 m) se impune confecţionarea unui luminator
longitudinal, la nivelul coamei acoperişului, unde se vor amplasa pe ambele părţi obloane
rabatabile, precum şi amplasarea de cupole din fibră de sticlă pe pantele acoperişului, cu
dimensiunile de 1/1 m sau 1,5/1,5 m. Aceste soluţii nu exclud existenţa ventilatoarelor axiale,
mai ales pe timp de caniculă şi la lărgimile halelor de 36 m.
Cele mai bune rezultate s-au înregistrat, cu privire la menţinerea constantă a
microclimatului, la adăposturile cu deschiderea de 12 m, caz în care se amplasează 2 rânduri
de boxe pe mijlocul halei, cu 2 alei de serviciu pe laturile compartimentului. Ferestrele sunt
intercalate cu obloane rabatabile, iar camerele tampon sunt plasate din cca. 25 în 25 de metri.
Zonele grătarelor sunt plasate pe centrul adăpostului, iar canalele sunt organizate pe tronsoane
pentru menţinerea nivelului apei.
Pentru aceste adăposturi, ventilaţia se asigură natural (prin panouri rabatabile care
intercalează ferestrele), prin coşuri de aerisire, ferestre şi uşi; ventiaţia mecanică fiind folosită
cu totul excepţional.
Alimentarea cu apă se poate face cu adăpători tip pipă montate pe aceaşi ţeavă la 2
boxe dispuse cap la cap pe direcţia grătarelor.
311
Temperatura optimă din adăposturile de îngrăşare a suinelor este de 17-19°C,
acceptându-se şi cele între 10-21°C. De menţionat că, temperaturile reduse nu sunt aşa de
periculoase ca cele ridicate, acceptându-se şi cele de până la 25°C, dar sunt foarte periculoase
cele de peste 30°C, când animalele nu consumă hrană, iar consumurile specifice depăşesc 9
kg furaje combinate.
Limitele optime de temperatură depind şi de vârsta şi greutatea animalelor, precum şi
de nivelul umidităţii din adăpost. La temperaturi reduse o parte din energia furajelor ingerate
sunt utilizate pentru menţinerea constantă a temperaturii corporale. Influenţa temperaturii
asupra sporului mediu zilnic şi a consumului specific de furaje se poate aprecia cu ajutorul
datelor din tabelul 91.
Tabelul 91
Influenţa temperaturii adăpostului asupra
indicatorilor de producţie la porcii graşi
Masa corporală Spor mediu zilnic (g) la temperaturi de:
(kg) 5° 10° 16° 21° 27° 32° 38°
34-56 - 620 715 910 890 630
56-79 580 670 790 980 830 520 -90-20
79-102 540 680 830 1010 760 350 -460
102-124 500 760 950 980 690 280 -580
124-138 430 850 1100 900 550 50 -150
Masa corporală kg furaj combinat pe 1 kg spor la temperatura de:
(kg) 5° 10° 15° 20° 25° 30° 35°
24-45 5,3 4,0 3,2 2,5 2,5 3,6 peste 9
45-125 6,7 4,3 3,7 3,6 4,0 6,0 peste 10
În consecinţă, încadrarea între limitele optime ale parametrilor de microclimat, în

special cu privire la factorul temperatură, are foarte mare influenţă asupra valorificării hranei,
materializându-se prin sporirea rentabilităţii unităţii care îngraşă porcii. Indiferent de
specificul exploataţiei, trebuie să se amenajeze cu grijă adăposturile de îngrăşare, iar boxele să
faciliteze efectuarea igenizării, lucru care măreşte productivitatea muncii.
13.4. Tehnologia de creştere a tineretului suin de reproducţie
În categoria tineretului suin de reproducţie se includ vieruşii şi scrofiţele destinate

pentru prăsilă, de la vârsta de 91±3 zile şi greutatea între 20-25 kg, până la vârsta de 8-9 luni
şi greutatea de 105-120 kg. Întreţinerea acestor categorii de suine se face în adăposturi
separate, cu boxe special amenajate care să permită o furajare diferenţiată şi urmărirea
performanţelor de producţie la nivel de individ, sau la grupe de cel mult 3 indivizi.
Tehnologia de întreţinere diferă în funcţie de valoarea zootehnică a animalelor şi de
obiectivul principal al unităţii în care sunt crescute acestea.
Din aceste puncte de vedere se deosebesc următoarele categorii:
 tineret suin de reproducţie crescut în rasă curată (în fermele de elită şi de selecţie);
 tineret suin de reproducţie crescut în fermele de înmulţire;
 tineret suin de reproducţie crescut în fermele de hibridare;
312
 tineret suin de reproducţie crescut în fermele de producţie (pentru înlocuirea mătcii).

Toate aceste categorii de unităţi posedă tehnologii proprii şi se încadrează în
prevederile programului de ameliorare a suinelor, materializat prin piramida ameliorării.
13.4.1. Creşterea tineretului de reproducţie în rasă curată

Vieruşii şi scrofiţele din rasă curată se cresc în fermele de elită, în sistem gospodăresc
şi în staţiunile de cercetare şi producţie pentru creşterea porcinelor. În aceste unităţi, vieruşii
şi scrofiţele care îndeplinesc condiţiile de admitere în controlul oficial de producţie, se
introduc la testare de la vârsta de 91±3 zile până la vârsta de 182±3 zile.
În perioada testării, de 91 de zile, animalele sunt întreţinute după cum urmează:
vieruşii în boxe individuale, cu mişcare liberă sau cel mult 3 într-o boxă, iar scrofiţele câte 3
sau cel mult 10 exemplare într-o boxă.
Femelele se pot caza şi în boxe individuale cu limitarea mişcării animalului (fig. 86),
însă masculii numai în cele cu mişcare liberă şi pe cât posibil cu aşternut din paie sau rumeguş
(fig. 87).
Fig. 86 Boxe individuale pentru scrofiţe
Pardoseala la scrofiţe poate să fie din grătare cu lăţimea barelor, la partea superioară,
de 7,0-7,5 cm şi fantele de 2,0 cm, dar numai pe direcţia trenului posterior. Interiorul
adăpostului trebuie să fie bine iluminat şi cu instalaţii pentru aerisire. Evidenţa consumului de
furaje se face la nivel de individ şi se contabilizează pe fişe speciale sau pe calculator.
În boxele cu mai multe animale se va urmări ca acestea să fie cu greutatea cât mai
apropiată între ele, unde este posibil să provină chiar din acelaşi lot de fătare, sau din loturi
apropiate. Boxele sunt special amenajate, în sensul că oferă condiţii foarte bune şi cât mai
uniforme de întreţinere şi de furajare.
313
Fig.87 Boxe pentru 1-3 capete vieruşi
În perioada de testare tineretul este hrănit la discreţie, cu nutreţuri combinate

specifice care au un nivel proteic de 17,5% P.B. în prima fază şi de 16,5% P.B. în faza a II-a.
Pe perioada testării se urmăreşte realizarea unor sporuri medii zilnice cât mai mari şi
consumuri specifice de furaje cât mai reduse, deci nu se beneficiază de mişcare în aer liber, de
acces la soare etc.
În testarea după performanţele proprii se urmăresc 4 însuşiri, două de producţie:
sporul mediu zilnic (de la naştere la vârsta de 182 zile) şi consumul specific de concentrate
(numai la masculi, în ultimile 28 de zile, cu recalcularea acestuia pentru 91 de zile) şi două de
calitate a carcasei: grosimea medie a slăninii dorsale (la ieşirea din testare) şi proporţia de
carne în carcasă (la un individ din lotul de fătare).
Desigur că, lipsa de mişcare şi hrănirea la discreţie îndepărtează animalul de condiţia
de reproducător, fapt pentru care, la terminarea testării, scrofiţelor şi
314
vieruşilor li se instituie o perioadă de pregătire pentru introducerea la reproducţie. Perioada
de pregătire se suprapune parţial cu perioada de carantină din unitatea beneficiară şi durează
cca. 60 de zile.
Prin urmare, în unitatea beneficiară, se face pregătirea pentru condiţia de reproducător.
În această perioadă de pregătire pentru atingerea condiţiei de reproducător, hrănirea este
restricţionată, iar întreţinerea se face în grupe ceva mai mari la scrofiţe (cel mult 15 capete) şi
mai reduse la vieruşi (8-10 capete). În această perioadă, viitorii reproducători din unităţile mai
mari, se hrănesc cu nutreţuri combinate din reţeta R 0-5, cu un nivel proteic de 14,5-15,5%
P.B., furajele, distribuindu-se în jgheaburi pentru fiecare animal, în cantităţi zilnice de 2,0-2,5
kg, în funcţie de dezvoltarea corporală şi de starea de întreţinere. Plimbarea este obligatorie în
padocuri exterioare, precum şi administrarea de furaje verzi pe timp de vară şi a unor
suculente (morcovi) pe timp de iarnă.
13.4.2. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de înmulţire

Scopul funcţionării fermelor de înmulţire este sporirea numărul de animale în rasă
curată (pentru a face faţă necesarului de metişi F1) atât de femele cât şi de masculi. Aceste
unităţi au o tehnologie de producţie apropiată de cea din unităţile de selecţie şi de testare.
Deci, şi în aceste unităţi, se execută testarea tineretului între vârstele de 91±3 zile şi 182±3
zile, dar în grupe mai mari, de cca. 10 animale şi numai pentru femele.
De menţionat că, exemplarele la care se constată întârziere în creştere sunt excluse din
loturi, precum şi cele cu conformaţie şi constituţie necorespunzătoare.
De fapt, în această categorie de unităţi, se face o verificare a calităţii materialului
biologic procurat din unităţile de elită şi de testare, constituind baza tratativelor pentru
viitoarele tranzacţii de material de prăsilă.
13.4.3. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de hibridare

Scopul funcţionării fermelor de hibridare este realizarea de scrofiţe metise F 1, şi în
ultimul timp ale vieruşilor metişi F1, care vor constitui matca de reproducţie în marile unităţi
industriale, sau în fermele gospodăreşti.
Schemele de încrucişare diferă de la o zonă la alta, elementul cu cea mai mare pondere
fiind posibilităţile eficiente de furajare. În condiţiile ţării noastre cele mai bune rezultate s-au
înregistrat la scrofiţele metise F1 obţinute între rasele Landrace (masculi) şi Marele alb
(femele), iar la vieruşii metişi F1 s-au evidenţiat cei dintre rasele Hampshire sau Duroc cu
Piétrain. Hibrizii tetrarasiali obţinuţi prin această schemă de încrucişare au oferit cele mai
bune rezultate ale îngrăşării.
După înţărcare şi până la greutatea de 30 kg, scrofiţele hibride F 1 sunt crescute
conform tehnologiei clasice de creştere a purceilor înţărcaţi. În continuare aceste scrofiţe,
dacă nu sunt introduse la testarea în grup, se întreţin în adăposturi separate, destinate acestei
categorii de suine, în boxe colective de 28-30 capete, prevăzute cu padocuri exterioare pentru
mişcare şi acces la razele solare. De menţionat că, în aceste ferme de hibridare se efectuează
lucrări de selecţie masală şi nu se ţin evidenţe pentru urmărirea individuală a scrofiţelor.
315
Livrarea scrofiţelor metise F1 se face în loturi, care aparţin la una sau mai multe serii lunare de
testare.
Clasa generală a scrofiţelor hibride rezultă din clasele parţiale: origine, spor mediu
zilnic şi conformaţie corporală-constituţie (metoda punctelor), clase care se referă la media
performanţelor grupului de animale, dar limitată de clasa individului cu valoarea cea mai
scăzută, după care se stabileşte şi preţul.
Unele tehnologii prevăd întreţinerea tineretului suin înţărcat în continuare în boxele de
fătare-alăptare până la vârsta de 90 de zile, altele în boxe special amenajate, toate având
acelaşi scop - realizarea unui tineret cât mai bine dezvoltat corporal şi uniform.
În toate unităţile, scrofiţele şi vieruşii hibrizi sunt hrăniţi la discreţie, cu nutreţuri
combinate cu niveluri proteice de 18% P.B., până la vârsta de 90 de zile, apoi cu cele cu 16%
P.B., până la vârsta de 182 zile şi cu 14,5% P.B. (reţeta R 0-5) până la introducerea la montă.
De menţionat că, în perioada de pregătire pentru montă (deci după vârsta de 182 zile),
hrănirea este restricţionată în cantităţi zilnice de 2,0-2,5 kg, în funcţie de dezvoltarea
corporală.
Periodic se extrag exemplarele care nu posedă o dezvoltare corporală corespunzătoare
cu vârsta, iar la introducerea la reproducţie se elimină cele cu constituţia necorespunzătoare,
precum şi cele cu regiuni corporale nespecifice condiţiei de reproducător (în special regiunile:
ugerului, a membrelor etc).
13.4.4. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de producţie

În fermele de producţie pentru completarea mătcii se cresc numai scrofiţele, deoarece
masculii se procură direct din unităţile de selecţie şi testare.
Până la vârsta de 90 de zile purceii beneficiază de tehnologia specifică din
compartimentul de creşă.
Tineretul suin de reproducţie (scrofiţele la vârsta de 90 de zile) este preselecţionat
conform baremurilor sau indicilor minimi, prevăzuţi la admiterea în controlul oficial de
producţie (respectiv, pentru testarea după performanţele proprii). Dezvoltarea corporală şi
constituţia vor fi adecvate animalelor de reproducţie.
Efectivul de scrofiţe reţinute la această vârstă trebuie să fie de 3 ori mai mare decât
numărul scroafelor reformate, deoarece până la intrarea la reproducţie se elimină foarte multe
exemplare, din diferite cauze, predominând dezvoltarea corporală şi constituţia
necorespunzătoare.
Tineretul suin de reproducţie şi, în principal, scrofiţelor care vor înlocui marca
reformată, li se vor aplica o întreţinere şi o alimentaţie specială; scopul final fiind realizarea
unui reproducător tot atât , sau mai bun, decât cel pe care l-a înlocuit.
Întreţinerea tineretului de reproducţie se face în grup, în boxe comune. Numărul de
animale dintr-o boxă nu trebuie să depăşească 10 scrofiţe, rezervându-le între 1,0 m 2 şi
1,5 m2, cu corespondenţă în padocuri exterioare unde sunt atribuiţi câte 4-5 m2 la fiecare.
Existenţa padocurilor exterioare este o condiţie esenţială, contribuind la obţinerea unor
animale sănătoase, cu osatură puternică, cu musculatură evidenţiată şi normal dezvoltată -
adică favorizarea condiţiei de reproducător.
316
Îa fermele de tip gospodăresc se poate practica, cu foarte bune rezultate, scoaterea şi
plimbarea tineretului la păşune, mişcarea fiind asociată şi cu consumarea de masă verde şi
deci cu o oarecare economie de concentrate. În acest sens se vor amenaja tabere de vară,
prevăzute cu şoproane, boxe cu rigole pentru eliminarea dejecţiilor şi alimentare cu apă.
Alimentaţia constituie factorul principal în formarea condiţiei de reproducător. Se va
evita pe cât posibil îngrăşarea animalelor, atât prin măsurile de alimentaţie, cât şi prin
întreţinere, deoarece un număr însemnat de indivizi nu mai corespund pentru reproducţie, ca
urmare a apetitului sexual abolit sau atenuat (la ambele sexe) sau a unor defecte la membre,
lucru care face imposibil actul montei (la masculi). Cerinţele de substanţe nutritive şi energie
pentru tineretul de reproducţie până la 50-60 kg sunt oarecum asemănătoare cu cele ale
tineretului supus creşterii pentru îngrăşare, cu menţiunea ca proporţia de porumb din raţie să
nu depăşească 35%, iar zooforturile să fie specifice animalelor de reproducţie. Astfel, nivelul
proteic al amestecurilor de concentrate sau a nutreţurilor combinate trebuie să fie de 16-17%
P.B., urmând ca la introducerea la reproducţie acesta să fie de cel puţin 15% P.B.
Cu privire la furajele indicate, acestea sunt cele clasice, cu menţiunea că în reţetă
trebuie să fie incluse obligatoriu ovăz, furaje proteice de origine animală (2-3%) şi drojdii
furajere (1-3%).
În cazul în care scrofiţele aparţin rasei Landrace sau Landrace belgian, reţetele de
nutreţuri combinate vor avea în componenţa lor proporţii crescute de orz şi reduse de porumb
(până la 30%). De asemenea, nivelul proteic va fi mai ridicat cu 2-3% faţă de cel utilizat în
mod curent, precum şi conţintul în lizină va fi la limita superioară (de 1,3%).
În unităţile de tip industrial, care au sectoare pentru tineret de prăsilă destinat înlocuirii
mătcii, sau în alte unităţi, hrănirea se poate face şi cu nutreţuri combinate din reţeta R 0-3
până la greutatea de 50-60 kg (cu un nivel proteic de 16% P.B.), cu condiţia ca zoofortul să fie
specific pentru reproducători. În perioada cu greutatea de peste 60 kg, hrănirea se face cu
reţeta R 0-5, cu nivel proteic de 14,5% (reţetă destinată scroafelor lactante).
În fermele unde se fac amestecuri pe plan local, se poate utiliza următoarea reţetă: 40-
50% porumb, 20-30% orz, 5-10% ovăz, 5-6% mazăre, 7-10% tărâţe de grâu, 5-7% şroturi de
floarea soarelui, 2-8% şroturi de soia, 2-3% făinuri de origine animală, 2-10% făină de
lucernă, 1,5% carbonat de calciu şi 0,5% sare.
Se va evita utilizarea furajelor mucegăite, care prin toxinele ce le conţin deteriorează
formarea şi funcţionarea normală a aparatului genital.
Cu privire la tehnica de furajare, trebuie menţionat că hrănirea se face restricţionat,
aşa încât şi indicatorii de producţie sunt mediocri: în general, se planifică 300-400 g spor
mediu zilnic. Cantităţile zilnice de nutreţuri combinate sau amestecuri de concentrate variază
între 1,5 kg la greutatea de 30 kg şi 2,5 kg la peste 70 kg. Alţi autori recomandă cantităţi
zilnice cuprinse între 2,5-3,0 kg/100 kg greutate vie.
Hrana se administrează în 2-3 tainuri pe zi, în jgheaburi, asigurându-se fiecărui animal
un front de furajare de 20-30 cm.
Pe timp de vară se pot administra suplimentar furaje verzi (în special lucernă), iar pe
timp de iarnă suculente (morcovi, sfeclă), în cantităţi zilnice cuprinse între 1-3 kg.
Aceste furaje se pot administra şi tineretului de reproducţie provenit (procurat) din
unităţile de selecţie, din fermele de înmulţire sau de hibridare, având o influenţă pozitivă
asupra funcţiei de reproducţie.
317
Apa se indică a fi la discreţie, prin adăpători tip pipă sau în jgheaburi, în stare
proaspătă.
La vârsta de 160 de zile se efectuează vaccinarea antileptospirică, iar la vârsta de 180
zile vaccinările antipestoase (V3) şi antirujetică (V3).
CAPITOLUL 14
COLECTAREA, TRATAREA ŞI
VALORIFICAREA DEJECŢIILOR
Omul a crescut animale din cele mai vechi timpuri, însă efectivele au fost mici şi
răspândite în teritoriu, fapt pentru care nu au pus probleme deosebite privind stocarea şi
tratarea dejecţiilor, ci dimpotrivă, acestea au contribuit la ridicarea fertilităţii solului,
utilizându-se uneori şi ca materiale de foc pentru încălzirea locuinţelor.
Dezvoltarea creşterii animalelor a constituit şi constituie o necesitate obiectivă pentru
ridicarea nivelului de trai al populaţiei umane, impunând în unele zone concentrarea în unităţi
mari, organizate ca exploataţii de tip industrial.
Efectivele sporite crescute pe suprafeţe relativ restrânse a determinat şi acumularea
unor cantităţi mari, chiar imense, de dejecţii care poluează aerul, solul şi se concentrează apoi
în ape, afectând uneori echilibrul ecologic, prin schimbarea caracteristicilor normale ale
emisarilor naturali.
În acest sens, este suficient să amintim că, de la un complex industrial, cu sarcina
anuală de livrare a 150 mii porci graşi, zilnic se colectează circa 4000 m 2 de dejecţii. În aceste
condiţii, reciclarea nepoluantă a dejecţiilor constituie pentru specialiştii din zootehnie nu
numai o obligaţie profesională dar şi o îndatorire socială.
318
Păsările şi porcii sunt speciile cele mai poluante, dintre animalele de fermă, deoarece
acestea se hrănesc cu furaje bogate în amidon şi azot, eliminând reziduuri concentrate în
substanţe organice, puţin sau greu biodegradabile.
Masa corporală şi starea fiziologică la suine sunt factori care determină variaţii
importante ale dejecţiilor; scroafelor lactante şi tineretul suin sunt cele mai poluante categorii
pe unitatea de masă corporală, deoarece şi alimentaţia acestora se bazează pe componente cu
conţinuturi ridicate de proteine, iar temperatura relativ crescută din adăposturi contribuie la
degradarea lor.
Tratarea dejecţiilor pune probleme deosebite, fiind necesare tehnologii bine puse la
punct, alături de utilizarea unor cantităţi mari de apă şi de substanţe chimice, deci cheltuieli
foarte mari.
14.1. Caracteristicile dejecţiilor provenite de la suine
Măsurile care se instituie pentru reciclarea nepoluantă a dejecţiilor provenite de la

suine, impune cunoaşterea atât a caracteristicilor cantitative cât şi a celor calitative ale
acestora.
14.1.1. Caracteristicile cantitative

În general, de la suine rezultă cantităţi relativ reduse de dejecţii, faţă de celelalate
animale de fermă. Majoritatea autorilor sunt de părere că suinele elimină zilnic circa 11 kg
fecale şi urină la fiecare 100 kg greutatea corporală. Substanţa uscată din acestea reprezintă o
proporţie de 15%, din care cca. 82% se elimină substanţele volatile, care impurifică mediul
înconjurător.
Producţiile zilnice de dejecţii variază de la o categorie de porcine la alta, cele mai mari
înregistrându-se la scroafele cu purcei (tabelul 92).
Tabelul 92
Cantităţi zilnice de dejecţii şi de elemente minerale la suine
Greutatea Prod.zilnică Producţia Conţinutul (g/zi)
Categoria animalului de dejecţii părţii solide în
(kg) (kg) (g) N P K
Purcei 16 1,0 9,1 7 2 5
Tineret 30 1,9 18 13 4 9
Porci în creştere 70 4,5 41 31 10 20
Porci în finisare 90 5,9 545 41 14 27
Scroafe gestante 125 4,0 320 28 10 18
Scroafe cu purcei 170 15,0 454 104 35 68
Vieri 160 5,0 454 35 12 23
319
Colectarea şi dirijarea prin canale a dejecţiilor, cu ajutorul apei, sporeşte volumul
dejecţilor de 8-12 ori, caz în care problema creşte în importanţă, deoarece trebuiesc
manipulate cantităţi mari de apă, fecale şi urină.
În unităţile cu efective reduse şi unde colectarea dejecţiilor se face manual sau
mecanic, fără a utiliza apa sau în cantităţi reduse, acţiunea nu pune probleme deosebite, aici
organizându-se platforme de fermentare a gunoiului.
14.1.2. Caracteristicile calitative

Dejecţiile sau apele uzate provenite din complexele de creştere a suinelor sunt
compuse din: materii fecale, urină, microorganisme şi apa de spălare (partea adăugată.
Materiile fecale sunt reziduuri de digestie, de consistenţă păstoasă, cu structură
variabilă, pigmentaţie diferită şi cu miros caracteristic. Caracteristicile materiilor fecale
variază în funcţie de mai mulţi factori, prioritari fiind vârsta suinelor, alimentaţia practicată şi
starea de sănătate.
Mirosul dezagreabil şi respingător al materiilor fecale este determinat de prezenţa
produşilor volatili bazaţi pe azot şi sulf, cum ar fi: amoniacul, scatolii, indolii, mercaptanii,
hidrogenul sulfurat etc.
Cantitatea de materii fecale eliminate zilnic reprezintă, în medie, 6% din greutatea
corporală vie a animalelor. Materiile fecale provenite de la suine conţin, în medie, cca. 55%
apă şi au o reacţie acido-alcalină.
Urina este un reziduu de metabolism elaborat la nivelul rinichilor şi se prezintă ca o
soluţie apoasă, foarte complexă şi compusă din: azotaţi, mucus, sulf legat organic, alte
substanţe neazotate şi pigmentare. Substanţele minerale sunt reprezentate de cloruri,
carbonaţi, fosfaţi de sodiu şi de potasiu, sulfaţi de sodiu şi de potasiu etc.
Cantitatea de urină eliminată zilnic de suine, variază între 2-6 litri (în funcţie de vârstă
şi greutate), reprezentând cca 5% din greutatea corporală.
Microorganismele sunt componentele cele mai instabile, dar şi cele mai importante
din punct de vedere al reciclării dejecţiilor la suine; de aici şi necesitatea ca, prin orice mijloc
posibil, să se ajungă la distrugerea germenilor patogeni, dar să se păstreze capacitatea de
dezvoltare a acelor microorganisme care favorizează activitatea de oxido-reducere a
substanţelor organice din apele uzate.
Cercetările efectuate în domeniul patogeniei dejecţiilor au demonstrat că, cel puţin 100
dintre bolile transmisibile de la animale la om, pot fi vehiculate prin intermediul dejecţiilor şi
a produselor animaliere. Astfel, s-a stabilit că leptospirele se transmit cu precădere prin urină,
iar salmonelele prin fecale.
Apele de spălare constituie partea adăugată sau de împrumut a dejecţiilor, fiind
componenta cea mai variabilă, atât cantitativ cât şi calitativ.
Cantitativ, depinde de sistemul de evacuare a dejecţiilor, de canalizarea apelor de
incintă, reprezentând cca. 30 l/animal/zi, iar calitativ depinde de conţinutul în detergenţi, în
substanţe dezinfectante, de resturi de furaje, stimulatori de creştere, reziduuri de antibiotice,
aditivi furajeri etc.
Compoziţia chimică a dejecţiilor
320
Compoziţia chimică a dejecţiilor de la suine prezintă diferenţe mari faţă de alte specii
de animale de fermă. În medie, dejecţiile suinelor au următoarea compoziţie chimică
(kg/tonă): 81,3 kg substanţă uscată, 8,0 kg azot total (din care 3,6 kg azot amoniacal), 4,4 kg
anhidridă fosforică (P2O5), 4,07 kg oxid de potasiu (K2O), 0,86 kg oxid de sodiu (Na 2 O) şi
alte substanţe.
Se apreciază că 1000 kg greutate vie de suine produc zilnic cca. 110 kg dejecţii, din
care 60 kg sunt fecale, iar 50 kg urină.
În aceste condiţii consumul biologic de oxigen (CBO5) din substanţa uscată este de 2,5
kg/zi, iar cantităţile de azot de 530 g/zi, cele de fosfor de 170 g/zi şi cele de potasiu de 200
g/zi. Compuşii volatili au la origine cca. 20 de constituienţi gazoşi rezultaţi din fermentaţii
anaerobe, cum ar fi: sulfurile, aminele şi carboxilii.
Trebuie menţionat că, în comparaţie cu celelalte specii de animale, procentul de CBO5
din substanţa uscată a dejecţiilor de suine este cel mai ridicat (de 3,5 ori mai ridicat faţă de
ovine şi cu cca. 50% mai mare faţă de păsări).
De asemenea, dejecţiile suinelor se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în
azot, fosfor şi potasiu total, în comparaţie cu dejecţiile altor specii de animale (tabelul 93).
Poluarea mediului datorită activităţilor zootehnice poate fi evitată, în primul rând prin
aplicarea unor măsuri generale şi apoi prin tratarea şi utilizarea dejecţiilor animale.
Tabelul 83
Principalele caracteristici ale fecalelor de animale
Masa proaspătă Masa uscată CBO5, N, P2O5, K2O,
Specia (%) din masa vie din cea % din % din % din % din
a animalului) proaspătă (%) SU SU SU SU
Vaci lapte 9,4 9,3 16,2 4,0 1,1 1,7
Boi 4,6 17,2 20,4 7,8 1,2 1,8
Oi 3,6 29,7 8,8 4,0 1,4 2,9
Porci 5,1 13,5 31,8 5,6 2,5 1,4
Păsări 6,6 15,3 21,4 5,9 4,6 2,1
Măsurile de ordin general se referă la amplasarea crescătoriei de porcine la distanţă şi

în aval faţă de oraşe, sate, zone de agrement şi de odihnă, a surselor de apă potabilă etc, pe
terenuri în pantă uşoară şi cu apă freatică la adâncime.
Măsurile speciale de evitare a poluării mediului sunt în strânsă legătură cu
perfecţionarea tehnologiilor de exploatare a porcinelor, evitându-se pe cât posibil utilizarea
unor cantităţi mari de apă, alături de modernizarea tehnologiilor de colectare, transport,
depozitare, epurare şi valorificare a dejecţiilor.
De menţionat că, valoarea CBO5 la scroafele cu purcei este de 0,454 kg/zi, fiind cea
mai ridicată.
14.2. Colectarea şi evacurea dejecţiilor de suine
Metodele de colectare şi evacuare a dejecţiilor din adăposturile de creştere a suinelor

sunt diferite, în funcţie de sistemul de întreţinere şi de exploatere adoptat. În unităţile
321
gospodăreşti, colectarea şi evacuarea se face pe cale mecanică, pe când în cele industriale
primează sistemul hidraulic.
Colectarea şi evacuarea manuală. Este metoda cea mai nepoluantă, însă solicită
volum mare de muncă, aşa încât este predominantă în unităţile gospodăreşti, sau în cele cu
efective reduse.
În boxe se folosesc paiele şi rumeguşul pentru aşternut, care sunt scoase zilnic şi
transportate cu mijloace mecanice sau chiar cu roaba la platformele de fermentare. În aceste
condiţii nu se utilizează apa pentru spălare, deci nu se ridică umiditatea din adăposturi şi nu se
impune existenţa unei staţii de epurare a apelor uzate, ci doar fose sau bazine de reţinere a
eventualelor pierderi de apă şi de urină. Periodic apa din aceste fose sau bazine este scoasă cu
ajutorul vidanjelor, care după diluare cu multă apă, este împrăştiată pe terenurile agricole,
după un plan de fertilizare ce are la bază analizele chimice ale solului.
În unităţile cu efective relativ mai mari, dejecţiile sunt raclate spre portiţa boxei şi apoi
încărcate în vagonete pe linii de decovil, care la capătul adăpostului sunt descărcate în
remorci, sau transportate la platformele de fermentare.
În alte unităţi se utilizează cu succes racleţii sau lopata mecanică, variante adoptate
când nu sunt acumulate cantităţi mari de apă.
În platformele de fermentare se aştern straturi succesive de dejecţii de la toate speciile
de animale domestice, inclusiv de la porcine; se tasează şi chiar se adaugă apă în perioadele
fără precipitaţii, sau când straturile care se tasează posedă umiditate scăzută (pentru a facilita
procesele de fermentare). În final se realizează un îngrăşământ deosebit de valoros, mai ales
pentru solurile calcaroase sau alcaline.
Colectarea dejecţiilor în rigole constă în dirijarea acestora în rigole sau în canale
situate la capătul boxelor, care sunt acoperite cu grătare şi mai rar deschise. Pardoseala
boxelor este compactă pe aproape toată suprafaţa, aşa încât aceasta se spală zilnic cu jetul de
apă la presiune. În acţiunea de igienizare, pe lângă jetul de apă, se utilizează lopeţi sau razuri
din lemn pentru debarasarea părţilor aderente şi pentru a economisi apa. Metoda necesită
cantităţi mari de apă, alterând microclimatul din adăpost şi îngreunând manipularea dejecţiilor
în staţia de epurare. Pentru această variantă este necesară existenţa unei staţii de epurare a
apelor uzate.
Colectarea dejecţiilor în fose, canale sau bazine cu peliculă de apă este
indispensabilă unităţilor de tip industrial sau a celor cu efective mari, deoarece ridică foarte
mult productivitatea muncii. În unele variante constructive bazinele sunt de fapt canale mai
largi.
Fosele sau canalele (bazinele) sunt de mărimi variabile, în funcţie de suprafaţa boxei şi
de proporţia de grătar a pardoselelor; ambele caracteristici fiind corelate cu categoria de suine.
Fecalele trec uşor printre fantele grătarelor datorită, atât a consistenţei lor reduse cât şi călcării
animalelor în mişcare. În fose sau canale (bazine) se găsesc în permanenţă o anumită cantitate
de apă, reglată cu ajutorul supraplinelor şibărelor sau sifoanelor. Periodic, apa cu fecale şi
urina colectate se deversează prin canalele secundare şi apoi prin cele principale spre bazinele
staţiei de epurare.
Prin urmare, fosele sau canalele posedă pante de scurgere de 1-2%, cu fundul şi părţile
laterale foarte bine sclivisite. Colectarea dejecţiilor, în această variantă, necesită cantităţi
322
relativ mai reduse de apă, dacă adăposturile funcţionează normal, în comparaţie cu varianta de
colectare în rigole.
Normele de restituţie sunt prezentate, pe categorii de suine, în tabelul 94, norme care
se depăşesc adesea dacă adăpătorile sunt defecte, sau se utilizează prea multă apă de spălare.
Tabelul 94
Norme de restituţie (kg/cap/zi) a apelor uzate în cazul folosirii peliculei de apă
Categoria de suine Fecale Urină Apă tehnologică TOTAL
Vieri de reproducţie 4,0 6,0 23,3 33,3
Scroafe de reproducţie 3,6 7,3 22,1 33,0
Tineret de reproducţie 3,3 4,4 20,7 28,4
Tineret în creştere 1,2 0,7 7,8 9,7
Porci la îngrăşat 2,6 3,2 20,2 26,0
Metoda dă rezultate bune dacă suprafaţa zonei grătarului este bine corelată cu cerinţele
de apă ale animalelor din boxă, fără să afecteze microclimatul din adăpost. Excedentul de apă
şi urină (purin) este preluat de la adâncimea de 20-25 cm cu ajutorul unui sifon, favorizându-
se dezvoltarea la suprafaţă a unui strat de mucegai, sau se interpune o peliculă de ulei mineral
uzat. Prin construcţia sifonului, sau a şibărului, apa nu se deversează de la suprafaţă, ci cu 10-
15 cm sub luciul acesteia, menţinându-se pelicula protectoare pentru limitarea emanaţiei de
gaze şi evaporarea apei.
Colectarea şi evacuarea pneumatică. Este o metodă împrumutată din crescătoriile
intensive de păsări şi constă în colectarea dejecţiilor cu ajutorul unui vacuum creat de o
pompă. Cu ajutorul compresoarelor se crează o presiune în bazine (de 5-8 atmosfere) de unde,
printr-o conductă subterană, dejecţiile sunt evacuate, la distanţe de 1-2 km, direct în bazinele
de decantare şi de neutralizare biologică.
14.3. Metode de epurare a dejecţiilor de suine
Indiferent de mărimea unităţilor crescătoare de suine, o măsură obligatorie este

epurarea apelor uzate, deoarece acestea posedă o mare capacitate de poluare, comparativ cu
cele provenite de la alte specii de animale.
Soluţii şi metodele de epurare a apelor uzate sunt diferite, în funcţie de tehnologiile de
întreţinere, având la bază funcţionarea unor staţii, pe principii variate.
Staţii de epurare de tip clasic
Aceste staţii au la bază principiul tratării anaerobe a dejecţiilor.
Schema fluxului tehnologic la aceste staţii cuprind următoarele operaţiuni principale:
 curăţirea boxelor şi dirijarea dejecţiilor în fose cu peliculă de apă, sau în canale de
evacuare;
 dirijarea dejecţiilor către decantoare, prin diferenţă de nivel şi mai rar prin pompare;
 decantarea pasivă a fazei solide din apa uzată;
 preluarea părţii lichide şi clorinarea acesteia;
 dirijarea nămolului prin pompare şi fermentarea acestuia în paturi de uscare;
 uscarea nămolului şi raclarea paturilor de uscare cu mijloace mecanice;
323
 încărcarea şi transportarea nămolului uscat pentru a fi utilizat ca îngrăşământ.
Fig.88 Schema funcţională a unei staţii de epurare de tip clasic
Aceste soluţii de epurare au suferit, între timp, îmbunătăţiri prin introducerea a două
trepte de sedimentare (primară şi secundară), ca şi a unei trepte de activare a nămolului, prin
introducerea de aer în masa acestuia cu ajutorul unui sistem de tubulaturi perforate.
Staţii de epurare biologică aerobă

Metoda are la bază principiul fermentării aerobe a dejecţiilor, care având un conţinut
ridicat de bacterii descompun materiile organice prin procesele de oxido-reducere.
Schema fluxului tehnologic cuprind următoarele operaţiuni principale:
 curăţirea boxelor şi colectarea apelor uzate în fose cu peliculă de apă, sau în canale de
evacuare;
 dirijarea prin canale, către separatorul mecanic;
 separarea părţii lichide de cea solidă (partea sau faza solidă este transportată la beneficiar);
 dirijarea părţii lichide către canalul de oxidare, unde aerarea se face mecanic;
 trecerea fazei lichide (puternic aerate) în bazinul, sau tancul de sedimentare;
 partea lichidă este preluată şi dirijată, prin canale, la un clorinator, după care într-un emisar
natural (situat la cel puţin 500 m);
324
 nămolul este pompat spre paturile de uscare, unde are loc scurgerea, fermentarea şi
uscarea, după care se raclează şi se încarcă în remorci.
Fig. 89 Schema funcţională a unei staţii de epurare biologică aerobă
Eficienţa acestui procedeu depinde de cantitatea de oxigen produsă de alge şi de aerul

introdus forţat, aşa încât substanţele organice să se biodegradeze într-un timp cât mai scurt.
Substanţa organică se poate descompune în proporţie de 92-95%, dacă temperatura,
pH-ul şi cantitatea de oxigen sunt optime.
Iazurile biologice sunt un mijloc simplu şi destul de eficace de epurare a apelor uzate
provenite de la crescătoriile de suine, însă necesită suprafeţe mari de teren şi depind de
condiţiile atmosferice.
Fluxul tehnologic are următoarele etape:

 colectarea dejecţiilor din boxe şi dirijarea prin canale spre iazurile biologice;
 separarea părţii lichide de cea solidă cu ajutorul unei site, în mai multe variante (vibratoare
aşezate pe un plan înclinat, înfăşurată pe un tambur sau chiar presată printr-un cilindru
perforat);
 aerarea părţii lichide cu ajutorul unei instalaţii de agitare, prevăzută cu o pompă;
 trecerea apelor aerate în bazine de decantare, care se golesc la anumite intervale de timp;
 dirijarea nămolului către paturi biologice.
Pentru reducerea timpului de şedere în iazurile biologice se introduce forţat aer, care
accelerează procesele de oxido-reducere.
Staţii speciale de epurare a dejecţiilor la suine
Aceste staţii au ca scop producerea de biogaz şi de îngrăşământ natural. Producerea de
biogaz are la bază fermentaţia microbină anaerobă şi este influenţată de calitatea dejecţiilor,
de temperatură, de valaorea pH-ului şi de condiţiile de anaerobioză.
325
Pentru aceasta se impune: lipsa luminii, spaţii ermetic închise, temperatura de 30-
33°C, pH-ul între 7-8, cantitatea de acizi graşi volatili de maximum 2 g/l, prezenţa a cel puţin
100 mg N/l dejecţii şi îndepărtarea periodică a spumei.
Procesul de fermentare anaerobă, cu degajarea de gaz metan şi CO 2, poate fi etapizat
în două faze:
 faza acidogenă, sau de mobilizare a substanţelor organice;
 faza metanogenă, sau de reducere a acizilor graşi volatili până la CO2 şi CH4.
Tipul de staţionare în tancurile de fermentare este de cel puţin 3-4 zile, la temperatura
de 33°C. Sunt de preferat tancurile cu alimentare continuă. Dintr-o tonă de gunoi proaspăt
rezultă cca. 60 m.c. de biogaz cu o putere calorică de 5500-6000 Kcal/m.c. dejecţii.
*
* *
În ultimul timp se fac cercetări pentru aplicarea de tehnologii de colectare şi de
transportare a dejecţiilor fără prea multă apă, bazate pe raclarea uscată a acestora sau fixarea
lor pe materiale absorbante de tipul aşternutului din paie, ca atare sau tocate, urmate de
fermentarea amestecului în platforme bine organizate şi exploatare. În platforme se amestecă
cu dejecţiile de la rumegătoare, se tasează şi se adaugă, după conjuctură, apă, precum şi
componentele cu proporţii mari de zaharuri fermentescibile, aşa încât fermentarea să fie
eficientă şi în măsură să distrugă, prin temperatura ridicată, o parte din germenii patogeni.
În alte situaţii, partea lichidă a dejecţiilor, după ce a fost tratată parţial, se reutilizează
ca apă tehnologică, mai ales când în unitate nu sunt boli contagioase. Reutilizarea apei se face
numai în cazurile de extreme, când alimentarea cu apă a unităţii crescătoare nu asigură
necesarul de apă tehnologică, rămând la dispoziţia animalelor mai multă apă potabilă.
14.4. Valorificarea dejecţiilor de suine
Valorificarea dejecţiilor de suine pune probleme specifice, deoarece acestea au

aciditate sporită şi conţin unele substanţe dezinfectante şi medicamentoase, pe lângă mirosul
dezagreabil ce-l emană.
14.4.1. Utilizarea dejecţiilor ca îngrăşământ
Dejecţiile de la suine pot fi utilizate ca îngrăşământ organic numai după fermentarea
lor şi când umiditatea nu pune probleme transportului şi împrăştierii mecanice. Totuşi,
folosirea ca îngrăşământ a fazei grosiere rezultate de la suine este mai puţin preferată faţă de
reziduurile zootehnice de la rumegătoare, deoarece conţinutul organic degajă cantităţi mari de
azot amoniacal şi posedă cantităţi destul de mari de substanţe cu acţiune potenţial toxică.
Folosirea ca îngrăşământ în doze mari a dus la fenomene nedorite: intoxicarea
plantelor prin exces de săruri solubile; căderea cerealelor şi întârzierea maturării plantelor prin
exces de azot; acumularea în sol a unor cantităţi mari de cupru şi zinc, care devin toxice
pentru plante în prima etapă şi apoi pentru animale. Pe lângă acestea, excesul de dejecţii de
suine induce un raport necorespunzător între calciu şi magneziu.
Prin urmare, utilizarea fazei grosiere nefermentate şi în doze mari este riscantă atât în
ce priveşte schimbarea caracteristicilor solului şi apoi ale plantelor, cât şi a contaminării
mediului ambiant cu agenţi patogeni.
326
Faza grosieră, în stare fermentată şi în amestec cu dejecţii provenite de la alte animale
de fermă, se poate utiliza ca îngrăşământ organic cu bune rezultate, mai ales pe solurile
calcaroase.
Din calculele efectuate se consideră că îngrăşămintele zootehnice provenite de la toate
speciile de animale de fermă din complexele actuale, pot asigura 403,9 mii tone azot, 228,2
mii tone potasiu şi 98,1 mii tone fosfor, adică o fertilizare anuală a terenurilor agricole cu 40
kg azot, 23 kg potasiu şi 10 kg fosfor pentru fiecare hectar.
Se recomandă dozele de 10-30 tone nămol fermentat la hectar, în funcţie de planta
cultivată, de reacţia chimică a solului, de textura acestuia şi de conţinutul în humus. Trebuie
avut în vedere că nămolul uscat şi fermentat în platforme (până la umiditatea de 70%) conţine
3,4% azot (din substanţa uscată), 2,0% fosfor, 0,3% potasiu etc. Se suspectează şi efectul
nociv asupra plantelor prin excesul de sodiu, ca urmare a utilizării sodei caustice ca
dezinfectant.
Faza lichidă, după o tratare cel puţin aerobă, se poate utiliza împreună cu apa de
irigare pe perioade de cel mult 3 ani şi cu indicaţia ca diluţia să se facă cu multă apă, iar
periodic să se determine încărcătura în săruri minerale şi agenţi patogeni.
14.4.2. Utilizarea dejecţiilor ca medii de cultură

Dejecţiile rezultate de la suine pot fi utilizate ca medii de cultură pentru
microorganisme, dar într-o mai mică măsură decât cele colectate de la rumegătoare sau chiar
de la păsări. Restricţia se datorează cantităţilor mari de gaze agresive şi substanţe toxice,
alături de studii încă neaprofundate cu referire la utilizarea acestora.
La noi în ţară s-a pus parţial la punct un procedeu care constă în valorificarea
dejecţiilor proaspete ca mediu de cultură pentru drojdia furajeră tip Torulla, cu rezultate
îmbucurătoare.
În S.U.A. dejecţiile de la suine se folosesc ca medii de cultură pentru bacterii,
pornindu-se de la constatarea că acestea îşi pot dubla biomasa în timp de 20-60 minute.
În prezent se fac cercetări pentru selecţionarea unor tipuri de bacterii mai productive şi
perfect adaptabile la condiţiile de mediu nutritiv asigurate de dejecţiile de suine. Făina
bateriană, care rezultă din izolarea, uscarea şi măcinarea acestor bacterii dezvoltate pe
dejecţii, posedă un conţinut ridicat de proteină brută, de 50-55% şi o digestibilitate de 70%.
14.4.3. Autocoprofagia la suine

Autocoprofagia la suine este destul de limitată, deoarece dejecţiile conţin cantităţi sau
proporţii mari de gaze agresive şi chiar substanţe toxice. În general autocoprofagia trebuie
limitată datorită încărcăturii cu agenţi patogeni, acţiune care se realizează prin igienizarea
zilnică şi prin întreţinerea animalelor pe pardoseală cu grătar, proproţionate la circa 40% din
suprafaţa totală a boxei.
Sunt observaţii care indică stimularea autocoprofagiei pentru scăderea din importanţă
a unor boli, dar aceasta numai în cazul animalelor perfect sănătoase. La animalele adulte se
scontează pe un surplus de vitamine şi chiar pe o îmbunătăţire a florei digestive pentru
digerarea celulozei. Încurajarea acestei acţiuni este foarte riscantă, atât pentru sănătatea
animalelor cât şi pentru stăpânirea evoluţiei unei boli.
327
În unele cercetări, se fac referiri la utilizarea dejecţiilor în hrana altor specii de
animale, soluţii admise numai în cazuri speciale. Se indică utilizarea în hrana porcilor la
îngrăşat a fazei solide, respectiv a risipei de la halele de păsări, (cu cel puţin 30% SU), în
amestec cu făina de porumb. Pentru aceasta, cu cel puţin 2 zile înainte de administrare, se
adaugă melasă, borhot de spirt, apă de var şi apă caldă, aşa încât amestecul să aibă o
temperatură de cca. 32°C pentru o bună fermentare.
Bune rezultate s-au înregistrat prin introducerea dejecţiilor, în anumite proporţii, în
amestecul de furaje verzi pentru murare, îmbogăţindu-l în substanţe proteice. Se pot prepara
şi amestecuri (pentru murare) speciale care constau din: 41% dejecţii de suine, 41% paie de
grâu tocate mărunt şi 16% ciocălăi de porumb măcinat foarte bine. Cu toate acestea, se
menţine pericolul îmbolnăvirii animalelor de salmoneloză, tuberculoză, colibaciloză etc.
CAPITOLUL 15
TRANSPORTUL SUINELOR
15.1. Reguli generale de transport
Suinele se caracterizează printr-o rezistenţă scăzută la eforturi, datorită

particularităţilor morfo-fiziologice, mai ales rasele ameliorate. Aceasta se explică prin
328
dezvoltarea cu precădere a trenurilor mijlociu şi posterior, faţă de cel anterior, în care se
găsesc organele cu importanţă vitală, cum ar fi inima şi plămânii. Din această cauză, în caz de
efort, inima şi plămânii porcinelor care aparţin raselor ameliorate, fiind mult solicitate, nu fac
faţă eforturilor cauzate de stresul de transport.
La aceasta se mai adaugă şi lipsa de antrenament (prin mişcare), deoarece şi boxele
din unităţile intensiv-industriale sunt reduse ca spaţiu.
În consecinţă, stresul cauzat de efortul la transportul suinelor trebuie diminuat, acţiune
care se realizează prin respectarea unor reguli cu caracter general.
Astfel, îmbarcarea în mijloacele de transport trebuie efectuată cu calm şi răbdare,
prin culoare sau spaţii special amenajate, aşa încât animalele să nu se poată întoarce, să nu
sesizeze că urcă o pantă şi să nu perceapă întreruperea de pardoseală. În acest sens, părţile
laterale ale culoarelor vor fi compacte, iar pardoselile rugoase, spălate şi răzuite de dejecţiile
umede.
Dirijarea animalelor se face cu panouri mobile, confecţionate din plăci "tego" ,
atenţionarea făcându-se cu bastoane scurte terminate cu panglici de cauciuc. Se lovesc doar
părţile laterale ale despărţiturilor sau panourilor mobile, evitându-se lovirea animalelor.
Uneori se folosesc şi bastoane electrice.
Mijloacele de transport se verifică în prealabil, punând-se accent pe următoarele:
- dacă mijlocul de transport este în bună stare de funcţionare până la punctul de
destinaţie;
- ce număr de animale se pot transporta, aşa încât 1/5 din suprafaţa acestuia să rămână
liberă, după îmbarcarea tuturor animalelor;
- dacă platforma este uscată, nealunecoasă, iar părţile laterale fără asperităţi sau
cauzatoare de răni;
- dacă mijloacele de transport sunt acoperite , indiferent de sezon;
- dacă mijlocul de transport are capacitatea prea mare să se găsească posibilităţi de
compartimentare, prin interpunerea de panouri transversale, aşa încât la porniri sau opriri
bruste animalele să nu se aglomereze în spaţii reduse;
- dacă în timpul transportului animalele se pot furaja şi adăpa în condiţii bune (în cazul
transporturilor de durată);
- dacă dejecţiile se pot depozita în zone sau containere speciale, fără a le împrăştia pe
calea de transport.
Toate aceste măsuri se instituie cu scopul ca, la destinaţie, animalele să ajungă
sănătoase, fără pierderi şi cu cheltuieli minime.
Când transporturile durează mai mult de 12 ore se vor asigura, din timp şi în locurile
dinainte stabilite, furajele şi apa necesară.
În general, hrana se administrează în 2 tainuri zilnic, urmate de adăpare (de preferinţă
pe timpul staţionării mijlocului de transport şi când temperatura este mai redusă).
Personalul însoţitor va avea asupra lui: furci, lopeţi, felinare de vânt sau lanterne,
mături, furtune pentru racorduri la sursele de apă, rezervoare suplimentare de apă, cuţite, saci
sau folii din material plastic şi tifoane.
Indiferent de mijlocul de transport, nu se permite degajarea pe traseu a fecalelor,
urinei, paielor utilizate, a furajelor şi, în special, a cadavrelor.
329
Îmbarcarea şi debarcarea animalelor se face numai pe rampe special construite sau
amenajate. Înălţimea finală a pardoselei rampei trebuie să corespundă cu cea a mijlocului de
transport, sau să se poată amplasa un oblon de trecere, care face legătura dintre acestea. Între
aceste două elemente (rampă-mijloc de transport) nu trebuie să existe spaţii mai mari de 2 cm,
pentru a nu afecta regiunea unghiilor şi chiar integritatea membrelor. Pe timp de caniculă nu
se permite transportarea animalelor între orele 10-20.
15.2. Pregătirea şi efectuarea transportului de suine
Pregătirea transportului se referă atât la pregătirea animalelor cât şi a mijlocului de

transport, precum şi la efectuarea acestuia în siguranţă şi în bune condiţiuni.
Pregătirea şi efectuarea transportului pe distanţe mici, între diferite adăposturi
apropiate, presupun măsuri de pregătire şi se efectuează în condiţii speciale.
Tineretul înţărcat şi grăsunii sunt categorii care nu dau naştere la conflicte şi se pot
manipula uşor. Operaţiunea constă din extragerea animalelor din boxele de fătare-alăptare sau
din cele de creşă, în funcţie de dezvoltarea corporală şi sex; mai întâi indivizii insuficient
dezvoltaţi, apoi cei cu dezvoltare medie şi în final plus-variantele. Loturile astfel constituite,
se dirijează pe culoare spre camera de legătură şi de aici la mijlocul de transport. La
îmbarcare, categoriile mici (de sub 15 kg/individ) se prind de membrul posterior stâng cu
mâna dreaptă după care se trec cu atenţie pe platformă sau se aglomerează uşor spre un oblon-
pantă (cu părţile laterale asigurate). Mijlocul de transport (multicar sau remorcă) se trece pe
cântar, apoi la uşa viitorului compartiment, unde se rabatează oblonul-pantă şi se dirijează
animalele prin camera de legătură şi alei până la boxele pregătite din timp. Mijlocul de
transport va fi acoperit indiferent de sezon, iar calea de rulare fără denivelări.
În unităţile cu efective reduse şi distanţe mici între adăposturi, animalele se pot dirija
pe jos, cu condiţia ca traseul să fie de cel mult 100 m, drept, uscat, nealunecos, eliberat de
diferite obstacole, cu gurile de canal acoperite şi efectuat pe timp frumos. Dacă pe acest traseu
s-au manipulat anterior şi alte animale sau categorii de suine, acesta se răzuieşte, se spală şi
apoi se dezinfectează, prin pulverizare cu sodă caustică.
De menţionat că, la introducerea lotului de animale în boxe, se definitivează
lotizarea, aşa încât sexele să fie separate, iar diferenţele de greutate între indivizii din grupă
să nu fie mai mari de 200 g (aprecierea cu ochiul liber). Numărul de animale în boxă nu
trebuie să depăşească 20 de indivizi. După terminarea operaţiunilor animalele se adapă, însă
după cca. 20 minute, mai ales când timpul este călduros.
După parcurgerea acestor etape, mijlocul de transport se recondiţionează, prin
depunerea unui nou strat de rumeguş, iar în final se dezinfectează cu soluţii dezinfectante,
după care se poate efectua un nou transport din alt compartiment.
Pregătirea şi efectuarea transportului pe distanţe mari, implică măsuri mai severe,
atât în ceea ce priveşte siguranţa deplasării cât şi evitarea pierderilor şi contaminarea
traseului.
În primul rând, transportul se organizează din timp, apelând la vagoane dezinfectate în
staţii speciale, la mijloace auto echipate adecvat şi dezinfectate şi mai rar la avioane. Toate
acestea vor fi sigilate şi însoţite de certificate care să ateste dezinfecţia şi pregătirea .
330
Transportul se referă la scrofiţe şi masculi ieşiţi de la testare cu destinaţia unităţilor
beneficiare, la porcine îngrăşate cu destinaţia abatoarelor şi mai rar la scroafe şi vieri de
reproducţie transferate de la o unitate la alta.
Dirijarea animalelor se face cu calm şi grijă, pe culoare, spre rampele de încărcare.
Sensul de mers se realizează cu ajutorul unor panouri compacte (manevrate de către un
muncitor), astfel dimensionate încât să închidă complet culoarul. Numărul de animale se
corelează cu suprafaţa platformei mijlocului de transport, calculând 1,0 m2 pentru fiecare
reproducător tânăr sau porc gras în greutate de 100-110 kg, sau 1,5 m 2 pentru categoriile mai
mari. Transportul se face vara, numai noaptea, iar în celelalte sezoane şi dimineaţa, precum şi
către seară.
În cazul în care transportul durează mai mult de 12 ore, se lasă spaţiu şi pentru furaje
concentrate şi apă (în vase). Reîmprospătarea recipientelor cu apă se face în staţiile de cale
ferată (anunţate din timp) şi din surse cu apă potabilă pe şosele. Este indicat ca la fiecare 80-
100 km autovehiculul să se oprească, când animalele se adapă şi se furajeză alături de o
verificare minuţioasă a stării de sănătate.
Platforma mijlocului de transport va fi prevăzută cu aşternut din paie sau rumeguş,
care se verifică, de 2 ori pe zi iar după umectarea acestuia se adună într-un container,
înlocuindu-se cu altul uscat. Hrănirea se face de 2 ori pe zi, urmată de adăpare, numai în
timpul staţionării mijlocului de transport. Debarasarea de aşternutul uzat se face numai în
staţii speciale, sau la destinaţia animalelor, în locuri indicate de personalul sanitar-veterinar.
Acelaşi regim îl au şi animalele sacrificate pe traseu cu condiţia ca sângele şi organele
interne să se depoziteze în recipiente adcvate, iar ambalarea carcaselor să se facă în saci
speciali, cu etichetarea lor.
Descărcarea animalelor se face numai pe rampe, fiind dirijate către spaţiile de
carantină, pentru cele de reproducţie, sau către padocurile de dietă, pentru cele care se
sacrifică. Adăparea se face după 20-30 minute de la terminarea introducerii în boxe, evitându-
se aglomerarea la jgheaburi sau adăpători şi numai după liniştirea animalelor.
15.3. Consecinţele transportului
Indiferent de grija care s-a acordat animalelor în timpul transportului, la acestea se

înregistrează pierderi în greutate şi mai rar în efectiv.
În general, stresul cauzat de transport, este sesizat mai pregnant la categoriile adulte de
suine, decât la tineret. Principalii factori favorizanţi sunt:
 timpul călduros sau prea răcoros;
 perioada de timp de la îmbarcare şi până la debarcare;
 organizarea şi efectuarea transportului;
 sensibilitatea crescută a raselor perfecţionate.
Dintre toate rasele de suine, rasa Piétrain este cea mai sensibilă la stresul de transport,
înregistrându-se chiar şi cazuri de mortalitate. De menţionat că, în astfel de situaţii animalele
sunt extrase din mijlocul de transport şi imediat sacrificate; personalul de însoţire fiind instruit
în acest sens.
331
Temperatura aerului extern influenţează pierderile, alături de sezon şi perioada din zi.
Aşa de exemplu, pierderile în greutate, între orele 10-15, pe timp de vară, sunt de 6,9%, pe
când iarna acestea sunt de numai 2,3%, deci practic jumătate (tabelul 95). Dimineaţa aceste
pierderi sunt aproximativ egale, indiferent de sezon, deşi animalele sunt mai rezistente la
temperaturi scăzute.
Tabelul 95
Influenţa sezonului şi a orei de sosire în abator asupra pierderilor la suine
Procentul (%) de pierderi:
Ora sosirii
vara iarna
Dimineaţa (5-10) 3,2 3,6
La prânz (10-15) 6,9 2,3
Seara (15-20) 5,7 2,8
Media ( x ) 5,7 2,6
Densitatea animalelor de pe platforma mijlocului de transport are influenţă asupra

pierderii în greutate; cele mai reduse valori se înregistrează când pentru fiecare m 2 se stabilesc
1,0-1,2 porci graşi, la temperatura de 10°C (pierderi de circa 1,0%), iar cele mai mari când
sunt 3 porci la m2 şi temperatura de 15°C (pierderi de circa 5,6%), deci aglomeraţia şi
temperaturile crescute sunt factori cumulativi.
Suprafeţele necesare, pe categorii de suine, pentru transportarea animalelor în bune
condiţiuni, sunt redate în tabelul 96.
Cu cât distanţa este mai mare şi temperatura mai ridicată, cu atât pierderile în greutate
sunt mai mari (tabelul 87).
În timpul transportului, oricât de bine ar fi organizat şi efectuat cu mijloacele adecvate,
la suine se înregistrează pierderi în greutate, influenţate de: distanţă, timpul de transportare şi
categoria de animale. Pentru aceasta se iau în calcul pierderile în greutate, denumite calou,
care nu influenţează recepţionarea loco-fermă, deci sunt prevăzute prin acte normative
(tabelul 98).
Tabelul 96
Suprafaţa necesară (m2) pentru transportarea animalelor
pe distanţe mijlocii şi lungi
Suprafaţa necesară (m2):
Categoria de animale
iarna vara
Scroafe cu purcei 1,50 2,00
Vieri, pe loturi 0,9-1,0 1,0-1,2
Vieri, separaţi (în cuşetă) 1,50 2,00
Porci graşi, peste 180 kg 1,50 2,00
Porci graşi, între 120-180 kg 0,7-0,8 0,9-1,0
Porci graşi, între 120-180 kg, distanţe lungi 0,8-0,9 1,0-1,1
Porci graşi, sub 120 kg 0,60 0,80
Porci graşi, sub 120 kg, distanţe lungi 0,7-0,8 0,9-1,0
Tineret suin, 60-80 kg 0,70 0,90
332
Tineret suin, 25-35 kg 0,30 0,45
Tabelul 97
Influenţa distanţei şi temperaturii asupra procentului
de pierderi la transport (porci graşi)
Procentul (%) de pierderi la:
Distanţa (km)
10°C 10-15° 15°C
0-15 2,90 4,92 3,19
15-30 3,09 3,74 6,28
30-45 2,52 4,47 7,70
45 2,35 6,48 7,97
Tabelul 98
Caloul admis la transportul porcilor graş i

Distanţa (km) Timpul (ore) Calou admis (%)
sub 100 sub 24 3
101-200 48 4
201-300 72 4
301-500 96 5
peste 500 peste 96 6
Conform tehnologiei de sacrificare a suinelor îngrăşate, acestea nu se sacrifică imediat

după debarcare, ci sunt lăsate un timp în padocuri sau adăposturi pentru dietă. Această măsură
evită obţinerea unor carcase cu cantităţi prea ridicate de acid lactic în muşchi. Pierderea în
greutate vie variază în funcţie de durata dietei (care trebuie să fie de cel puţin 10 ore) şi de
finisarea îngrăşării porcilor. Redăm în tabelul 99 pierderile admise (caloul) pentru a fi
calculate randamentele de sacrificare şi apoi incluse în actele justificative.
Tabelul 99
Pierderile (%) admise la sacrificarea porcilor graşi în funcţie de durata dietei
premergătoare sacrificării
Calitatea de Durata dietei:
Pierderi (%) la:
îngrăşare 6 ore 12 ore 18 ore
semigraşi 3,84 4,81 6,96
Greutatea vie şuncă 4,48 4,48 5,32
bacon 3,29 3,80 5,28
semigraşi - 1,50 2,50
Carnea
şuncă 0,10 1,20 1,50
şi grăsimea
bacon 0,20 0,70 1,50
Transportul suinelor este o acţiune care influenţează în foarte mare măsură rezultatele
economice din unitatea crescătoare mai ales când animalele sunt destinate prăsilei, precum şi
a celor dirijate la tăiere.
333
În acest sens, proprietarul trebuie să acorde o atenţie sporită tuturor elementelor şi
evenimentelor care ar putea surveni pe traseu, luându-se în calcul starea drumurilor,
funcţionalitatea mijlocului de transport, sensibilitatea categoriei de suine, starea lor de
sănătate şi promptitudinea de intervenţie în cazuri extreme, deoarece suinele sunt specii foarte
sensibile la stresul de transport.
CAPITOLUL 16
TEHNOPROFILAXIA SUINELOR
Menţinerea stării de sănătate a suinelor reprezintă condiţia de bază pentru realizarea

indicatorilor de producţie, cu implicaţii directe în eficienţa economică a creşterii acestei
specii.
334
Starea de sănătate condiţionează şi buna desfăşurare a fluxului tehnologic de
producţie; înrăutăţirea acesteia perturbă grav trecerea animalelor (ca număr şi greutate
uniformă) de la o categorie la alta, respectiv de la un sector la altul şi în final, la livrare.
Cunoaşterea stării de sănătate şi stăpânirea măsurilor de prevenire şi de combatere a
epijootiilor înlătură sau evită pierderile, care în multe cazuri pot fi dezastruase. În general ,
este mai uşor de prevenit o boală, decât de a o combate (sau trata).
Aplicarea corectă a tehnologiilor de creştere şi exploatare intră în atribuţiile directe ale
specialistului în zootehnie, fără a le separa de măsurile de prevenire şi salubrizare a fermelor.
Asigurarea unor compartimente şi boxe igienice, menţinerea în permanenţă a animale
curate, utilizarea unor furaje de bună calitate şi echilibrate în substanţe nutritive, igienizarea
incintei crescătoriei, limitarea circulaţiei persoanelor sau animalelor străine, respectarea
perioadei de carantină şi funcţionarea eficientă a filtrului sanitar-veterinar, sunt doar o parte
din condiţiile sau măsurile care asigură păstrarea stării de sănătate a suinelor. Dintre animalele
de fermă, suinele sunt cele mai sensibile la boli contagioase, fapt pentru care şi măsurile
sanitar-veterinare sunt mai severe, mai ales în sectoarele de maternitate şi creşă.
16.1. Măsuri generale privind sănătatea suinelor
Întreaga activitate sanitar-veterinară se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii

sanitar-veretinare nr. 75 din 1991, a normelor şi măsurilor elaborate în baza acesteia, precum
şi a "Programului de acţiuni sanitar-veterinare de prevenire şi de combatere a bolilor la
animale" (Caiete de sarcini).
În complexele de tip industrial, precum şi în fermele mici, de tip gospodăresc, sunt
obligatorii următoarele acţiuni:
 aplicarea raţională şi corectă a tehnologiilor de adăpostire, hrănire, îngrijire, reproducţie şi
exploatare a tuturor categoriilor de suine;
 asigurarea bazei materiale pentru prevenirea şi combaterea bolilor, prin corelarea devizelor
de cheltuieli cu necesarul de medicamente, produse biologice şi substanţe dezinfectante,
precum şi a aparatelor şi utilajelor necesare;
 instituirea şi respectarea măsurilor de profilaxie generală pentru prevenirea şi stoparea
difuzării bolilor transmisibile. Pentru eficientizarea acestei acţiuni se vor urmări:
diagnosticarea precoce a tuturor bolilor transmisibile, asigurarea funcţionalităţii filtrelor,
instalarea şi asigurarea funcţionalităţii dezinfectoa- relor la intrarea în hale şi în
compartimente, limitarea circulaţiei personalului străin, a altor specii de animale,
dezinfecţia mijloacelor auto sau hipo, utilizarea echipamentului de protecţie, izolarea
animalelor procurate din alte unităţi; distrugerea vectorilor implicaţi în transmiterea bolilor
prin acţiune de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare (şobolani, şoareci etc).
 utilizarea în hrana animalelor a subproduselor de origine animală, a reziduurilor culinare,
precum şi unele ingrediente proteice numai cu avize sau buletine, din care să rezulte
securitatea şi oportunitatea folosirii lor;
 mişcarea animalelor între diferite localităţi se va efectua numai pe baza unor certificate
sanitar-veterinare şi cu mijloace de transport dezinfectate şi adecvate categoriei de suine;
335
 adăparea suinelor se va face numai de la surse de apă autorizate, pe baza unor certificate
sanitar-veterinare şi cu mijloace care să respecte igiena publică; Sursele de apă trebuiesc
autorizate de către laboratoarele specializate din cadrul Institutului de igienă publică
(inclusiv controlul periodic);
 funcţionarea eficientă a staţiilor de epurare a apelor uzate, precum şi manipularea
autorizată a dejecţiilor pe diferite distanţe;
 modernizarea interiorului şi a exteriorului adăpostului va ţine seama de criterii
epizootologice;
 controlul medical obligatoriu a personalului de îngrijire la angajare şi apoi trimestrial
pentru evitarea transmiterii zoonozelor;
 respectarea regulilor de igieneă în spaţiile de prelucrare, depozitare şi valorificare a
produselor de origine animală;
 anunţarea în cel mai scurt timp a personalului de la circa sanitar-veterinară, apropiată
precum şi a inspectorului-şef cu privire la apariţia sau suspiciunea oricărei boli
transmisibile.
La specia porcine filtrul sanitar-veterinar trebuie să funcţioneze ireproşabil; toate
persoanele care intră sau ies vor fi dezinfectare şi echipate adecvat, pe lângă spălarea în
camere speciale şi dezinfecţia cu soluţii adecvate. Filtrul trebuie dotat cu dulapuri-vestiar,
cuiere, chiuvete, duşuri, săpun, prosoape sau tifoane şi vase cu substanţe dezinfectante.
Se interzice introducerea animalelor în unitate fără carantinizare (timp de 60 de zile),
cu excepţia celor din fermele proprii de înmulţire şi de hibridare (dacă nu sunt la distanţă).
Livrarea animalelor se face numai prin rampe de încărcare-descărcare şi însoţite de
certificate sanitar-veterinare, în care sunt specificate acţiunile imunoprofilactice la care au fost
supuse acestea în perioada de creştere sau de îngrăşare.
Pentru supravegherea şi menţinerea stării de sănătate, personalul sanitar-veterinar
sau proprietarul are următoarele obligaţii:
a) Zilnic:
 examene clinice şi anatomopatologice;
 verificarea funcţionării instalaţiilor de adăpare, precum şi a surselor de apă pentru
igienizare;
 încadrarea în parametri optimi a microclimatului din compartimente;
 atenţionarea asupra stării precare de igienizare a boxelor;
 confruntarea rezultatelor din buletinele de analiză cu diagnosticul precizat sau suscipiunea
existentă;
 stabilirea conduitei terapeutice, în funcţie de categoria de suine şi de specificitatea cazului,
precum şi evidenţierea individului sau a efectelor suspecte în registrul tip.
b) Periodic
 prelevări de probe de sânge, de alte produse de metabolism (urină, fecale, etc), de organe,
de părţi din organe sau ţesuturi, ori de cadavre etc. şi trimiterea acestora în condiţii speciale
la laboratoarele Inspectoratului sanitar-veterinar judeţean sau alte instituţii specializate.
c) De necesitate, în cazurile de modificare a stării de sănătate a efectivelor:
 prelevări de probe;
 trimiterea de probe la laborator, însoţite de fişa prevăzută prin Legea nr. 75/1991.
336
Tratamentele care se efectuează prin introducerea medicamentelor în furaje se fac sub
supravegherea medicului şi în dozele prescrise de acesta. Omogenizarea trebuie să fie
perfectă, iar dozele se constituie pe boxe, compartimente şi hale, după necesitate, urmărindu-
se indivizii care nu consumă spre a fi izolaţi în vederea aplicării altor tratamente adecvate.
Activitatea sanitară este consemnată în registre speciale, conform prevederilor legale
şi în corelaţie cu evidenţele zootehnice şi economice din fermă.
16.2. Dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea adăposturilor
Dezinfecţia este o operaţiune obligatorie în cadrul tehnologiei de producţie din

fermele de porcine. Acestea se execută la finalul fiecărui ciclu de producţie şi are ca scop
prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase şi parazitare.
La efectuarea dezinfecţiei se vor respecta următoarele etape:
 dezinfecţia de fixare, care se realizează prin stropirea tuturor suprafeţelor (necurăţate
mecanic) cu o soluţie de 1% sodă caustică;
 curăţirea mecanică, care constă în răzuirea tuturor supafeţelor şi îndepărtarea furajelor
rămase în hrănitori. De menţionat că grătarele se răzuiesc pe ambele feţe. În general,
îndepărtarea părţilor aderente, precum şi a celor care atârnă (păianjeni) se face de sus în
jos.
Urmează apoi spălarea cu jet de apă la presiune de 10 atmosfere şi îndepărtarea în
continuare a părţilor aderente. Se spală şi toate obiectele de inventar din boxă; covoraşe din
cauciuc, furci, lopeţi, mături, furtune, bazinele sau canalele de colectare a dejecţiilor etc;
 dezinfecţia propriu-zisă este precedată de etanşeizarea compartimentului, prin închiderea
şi blocarea uşilor, geamurilor, gurilor de ventilaţie etc. şi cuprinde următoarele etape:
- împrăştierea prin pulverizare, peste toate suprafeţele, a unei soluţii de sodă caustică
fierbinte cu concentraţia de 2-3% şi în cantitatea de 1 l/m2;
- gazarea interiorului compartimentului cu un amestec format din clorură de var şi
formol, în proporţii egale, expus, din loc în loc, în tăvi de metal.
Compartimentul rămâne închis (cât mai etanş) timp de 12 ore, după care se aeriseşte şi
se clăteşte cu apă la presiune.
După uscare se flambează cu lampa de benzină la imbinarea părţilor metalice şi în
zonele puţin accesibile, după care se îndepărtează părţile sau elementele care trebuiesc
reparate, uneori se tencuiesc pereţii, iar în final se văruieşte tot interiorul , începând cu tavanul
şi terminnd cu pardoseala şi aleile de serviciu. Practic nimic nu trebuie să rămână fără
contactul cu soluţia dezinfectantă, cu flacăra şi cu varul.
De menţionat că, tot inventarul după fixare şi spălare se ţine timp de 24 de ore în
soluţie de sodă caustică 2-3%.
Se procedează apoi la reaşezarea obiectelor de inventar în boxe şi în compartimente,
se pun în funcţiune instalaţiile de iluminat, ventilat şi încălzit, după care adăpostul se încuie şi
se sigilează timp de 24 de ore pentru a se definitiva dezinfecţia. Toate aceste operaţiuni se vor
încadra într-o perioadă de timp de 5 zile, cu respectarea strictă a timpilor de fixare a
dezinfecţiei, de gazare şi de odihnă a compartimentului.
Dezinsecţia are ca scop combaterea insectelor şi a acarienilor, care vehiculează şi
transmit boli infecto-contagioase, sau parazitare.
337
În principal, operaţiunea constă în distrugerea muştelor şi a altor insecte cu diferite
mijloace, prioritate având substanţele chimice. Operaţiunea este obligatorie în timpul evoluţiei
unei epizootii, având însă grijă de respectarea concentraţiilor, a prescripţiilor de manipulare ,
de evitarea intrării în contact cu furajele sau cu produsele animaliere. Acţiunea se extinde, de
la boxe, la compartimente şi hale, precum şi la staţia de epurare, sau alte zone unde
staţionează insectele (platforme de gunoi, WC-uri).
Dezinsecţia se face de către un personal special instruit şi autorizat, conform unui
protocol de acţiune profilactic sau de necesitate. Cele mai eficace substanţe chimice sunt:
Neguvonul, Clorofosul, Alfacronul etc. O atenţie deosebită se va acorda substanţelor cu
efect remanent, evitându-se aplicarea acţiunii înainte de sacrificarea animalelor, de
introducerea scroafelor la maternitate etc.
Deratizarea are ca scop prevenirea şi combaterea transmiterii unor boli infecţioase şi
parazitare de la animal la animal, precum şi de la animal la om, sau invers. Această acţiune se
execută de o echipă instruită special şi autorizată, sau de către intreprinderi D.D.D.
Deratizarea presupune depopularea completă a adăpostului, precum şi a
împrejurimilor (padocuri exterioare). Când animalele nu pot fi evacuate, se aplică momeli
toxice sau prafuri raticide în zonele de circulaţie a şobolanilor, dar fără trecerea prin boxele
animalelor a acestor vectori.
În acţiunea de deratizare se vor lua, anticipat, unele măsuri de evitare sau de
împiedicare a dezvoltării şobolanilor: evitarea risipei de furaje, construcţii solide din cărămidă
şi beton, păstrarea ordinei în camerele de legătură, blocarea căilor care duc la elementele de
construcţii cu vată minerală, sau în depozitele cu aşternut, precum şi la Buncărele cu furaje.
Deratizarea începe cu depistarea galeriilor, apoi se trece la plasarea momelilor în cele
mai frecventate locuri, dar ferite de accesul oamenilor şi a animalelor. Locurile unde s-au
plasat momeli trebuie marcate vizibil, personalul de îngrijire avertizat, iar furajele recuperate
din apropierea momelilor se vor îndepărta de la consum.
Cadavrele de rozătoare se colectează imediat, pentru a nu fi consumate de către porci,
iar momelile (recuperate în totalitate) se ard la crematoriu sau se îngroapă la 1 m adâncime,
după tratarea cu clorură de var.
Toate operaţiunile vor fi supravegheate de către medicul veterinar, iar în final se
încheie un proces-verbal din care să rezulte oportunitatea şi eficienţa acţiunii pe sectoare,
puncte de lucru, elemente de construcţii şi zile, cu specificarea restricţiilor în cauză.
BIBLIOGRAFIE
1. ARIŞANU, I. - Ridicarea eficienţei în creşterea porcinelor prin îmbunătăţirea unor soluţii

tehnologice în complexele industriale. Revista de creştere a animalelor, nr.9,
Bucureşti, 1979.
2. ARIŞANU, I. - Unele probleme actuale privind ridicarea eficienţei complexelor de creştere
a porcinelor. Revista de creştere a animalelor, nr.1, Bucureşti, 1980.
338
3. ARIŞANU, I. - Noi aspecte privind tehnologia de utilizare a silozului de ştiuleţi în
îngrăşarea porcilor. Revista de creştere a animalelor, nr.11, Bucureşti, 1982.
4. AUMAITRE, A. - Utilization of maize in animal feeding. Ref. J. korma i kormlenie, nr.7,
1981.
5. BACIU, V. - Finisarea porcilor pentru sacrificare. Revista de Zootehnie şi Medicină
Veterinară, nr.11, Bucureşti, 1996.
6. BEST, P. - Metode noi de creştere a porcinelor din Anglia. Farmer's Digest, 45, 2, USA,
1981.
7. BICHARD, M. - Over thirty pigs per sow a year. Pig Farming, nr.28, 9, England, 1980.
8. BOGDAN, ALEX. şi colab. - Reproducţia animalelor de fermă. Scrisul românesc,
Craiova, 1981.
9. BOYD, I. - The nutitional route to more pigs reared. Improv. sow productivity, 3-5,
England, 1985.
10. BULIGA, J. - Soluţii tehnologice pentru ferme cu 20 de scroafe matcă. Revista de
zootehnie şi med.veterinară, nr.5, Bucureşti, 1996.
11. BURSTALLER, G. - Maiskolbensilagen als Schweinemastfutter Fastschr. Landwirt, 58,
20, Austria, 1980.
12. BURLACU, GH. - Valoarea nutritivă a nutreţurilor, normele de hrană şi întocmirea
raţiilor. Vol.I şi II, Edit. CERES, Bucureşti, 1983.
13. CHIRILĂ, C. şi colab. - Efectul unor tehnologii de hrănire în îngrăşarea intensivă a
porcilor. Revista de creştere a animalelor, nr.9, Bucureşti, 1978.
14. CING MARS şi colab. - Response of piglets to suboptimal protein diets suplemented
with lysine, metionine and tryptophan. Canad, J. anim, Sc. nr.68 (p.311-313), Canada,
1988.
15. CLAUSEN, N. ş.a. - Testarea descendenţei la porci în Danemarca. Tierzucht, 23, 5,
D.D.R., 1969
16. COLE, D.J.A., VARLEX, M.A. end HUGHES, P.P. - Studies in sow reproduction, 2.
The effect of lactation lenght on the subseguent reproductive performance of the sow.
Anim.Prod. 20, 401, 1975.
17. CUC, AURELIA şi colab. - Contribuţii la elaborarea unui sistem de ierarhizare a
reproducătorilor după însuşirile de creştere şi de calitate a carcasei la porcine. Revista
de zoot. şi de med. veterinară, nr.4, Bucureşti, 1992.
18. CURTIŞ, S.E., JENSEN, A.A. - Environmental influence on yong pig performance.
Illinois Pork Industry Day, Urbana-Champaign, 1971.
19. CUTUHAN, M. şi colab. - Eficienţa economică a creşterii animalelor. Edit. CERES,
Bucureşti, 1980.
20. DEXAMIR, A. - Substituirea nutreţurilor proteice de origine animală. Edit. CERES,
Bucureşti, 1976.
21. DINESCU, S. - Concepte moderne în zootehnie. Edit. CERES, Bucureşti, 1996.
22. DINU, M. - Creşterea suinelor. Edit.did. şi pedag. Bucureşti, 1973.
23. DINU, M. şi colab. - Urmările consangvinizării asupra unor indici de reproducţie la
suine. Revista de zootehnie şi med.veterinară, anul XLIII, nr.4-5, Bucureşti, 1993.
24. DINU, I., STAN, Tr. şi colab. - Probleme speciale de ameliorare şi exploatare a suinelor.
Edit. did. şi pedag. Bucureşti, 1981.
339
25. DINU, I. şi colab. - Cartea fermierului - creşterea porcinelor. Edit. CERES, Bucureşti,
1987.
26. DINU, I. - Tendinţe şi perspective în zootehnia mondială. Edit. CERES, Bucureşti, 1989.
27. DINU, I., TĂRĂBOANŢĂ, GH. şi colab. - Tehnologia creşterii suinelor. Edit. did. şi
pedag., Bucureşti, 1990.
28. DRĂGHICI, C. - Influenţa factorilor atmosferici asupra animalelor domestice. Edit.
CERES, Bucureşti, 1982.
29. DUMITRESCU, D. şi colab. - Folosirea reziduurilor zootehnice în agricultură. Bult. inf.
agr., nr.8, Bucureşti, 1985.
30. DUMITESCU, I. şi colab. - Însămânţările artificiale la animale. Edit. CERES, Bucureşti,
1978.
31. DVINSKAIA, L.A., PETUHOVA, E.A. - O vitaminnom pitanii jîvotnîh jivot, nr.6 (18-
20), SSSR, 1984.
32. EWABANK, R., MEESE, G.B. - Agressive behaviour of domesicated pigs on removal
and return of individuale. Animal Production, 13, part.4, 1971.
33. FEVRIER, G. - Le mais humide grain, épi an planté. INRA, France, D.C. în creşt. anim.,
nr.5, Bucureşti, 1981.
34. FRANCIS, URBAN and all - Warld Agriculture. Outlook and Situation Report, USA,
juni, 1984.
35. FRASER, D. - The effect of straw an the behaviour of saws in tetherstalls. Anim. Prod.,
21, 1975.
36. FRAYSSE, JEAN-LOUIS et DARRÉ AAFKE - Produire des viandes. Vol.1, ech. et.,
Docum., Lavoisier, Paris, 1990.
37. GRAU, A. şi colab. - Nota sobre la composicion guimica y posibilidades de utilizacion de
las desperdicios de comedores familiares en la alimentacion porcine. Cinecia tecnica
en Agr. Gonodo porcino, vol 4, nr. 3, Cuba, 1983.
38. HANZHONG, CHEN - Inside China - a view of the Chinese pig industry today. Pig
international - july, p.15, 1984.
39. HALMAGEAN, P. - Tehnologia creşterii porcinelor. Edit. CERES, Bucureşti, 1984.

40. HANSSEN, L.L. ş.a. - A general survey of environmental influnce on the social
hierarchy function in pigs. Arta Agric. Scandinavica, 30. 1980.
41. HANS, WERNER, KRUTSH - Clasificarea carcaselor de porcine şi bovine în
R.F.Germania. Revista de zootehnie şi med.veterinară, nr. 3-4, (p-64), Bucureşti,
1990.
42. HOLE, O.M. ş.a. - Effects of farced exercise during gestation on forrowing and weaning
performance of swine. J.Anim.Sci, 52, 6, USA, 1981.
43. IAROV, I.I. - Traveanaia muka i kukuruznîi siloz o lormlenii svinei. Sel. hoz. za
rubezom, 12, SSSR, 1977.
44. ISAR, MARIANA şi colab. - Extrudatele de mazăre şi de orz în alimentaţia purceilor.
Revista de zootehnie şi med.veterinară, nr. 9, Bucureşti, 1996.
45. IVANOVICI, V.G. - Fiziologhiceskie i biochimiceskie asnovî karmlenia poroseat pri
otiome ih ot svinomatok v raznom vazraste. Sel. hoz. za rubezom, nr.1 (36-40), SSSR,
1980.
340
46. JENSEN, A.H. and all - Effects of space restriction and management on prea past -
puberat response of female swine. J.Anim.Sci., 31, 4, 1970.
47. LAWRENCE, T. - Ulcers - a problem with the feed. Pig Farming, nr.11, England, 1985.
48. LOUVARD, G. - Méllange grainrafles de mais: les porcs allemands apprécient. L'elevage
porcin, France, 1982.
49. MADSEN, A., KELLER-NIELSEN, E. - Housing systems and muscle developement
and quality in pigs. Acta Agic. Scand. Supp., 21 Stockholm, 1979.
50. MILOS, M. şi colab. - Probleme speciale de preparare şi controlul calităţii nutreţurilor.
Edit. did. şi pedag. Bucureşti, 1983.
51. MODELLI, A. - Etiologia suina e structture di allevamento. Rev. Suinicoltura, 17, 5,
Roma, 1976.
52. MOSKUTELO, L. şi colab. - Goroh v sostave kombikorov dlea sosunov i otiomîsei.
Svinovodstva, nr.5, (31, 32), SSSR, 1984.
53. NEDELCIUC, V. şi colab. - Aspecte privind calitatea carcasei şi a cărnii de porcine, la
principalele rase ameliorate din ţara noastră. Rev. de creştere a animalelor, nr.5,
Bucureşti, 1982.
54. NICULESCU-MIZIL, Eugenia - Implicaţii tehnice, tehnologice şi sociale ale
bioingineriei. Edit. ştiinţ. şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.
55. NIKITCENKO, I.N. - Selektia svinei v usloniiah promîsliennogo svinovodstvo.
Jivotnonodsva, nr.3, SSSR, 1984.
56. OLSSON, O. - Methods of reducing the slaugheter period of fattening pigs and the
developement of a new individual feeding sistem based upon eating behaviour. The
Agr.Univ. of Narway, 1, 1977.
57. OVERCIUK, L.A. - Intensificaţia svinovodstva v SSA. Jivotnonodsva, nr.8, (63), SSSR,
1986.
58. PARAIPAN, V. - Diagnosticul infecundităţii suinelor. Edit. CERES, Bucureşti, 1977.
59. PARASCHIVESCU, GALIETA - Influenţa numărului de fraţi din lotul de testare după
performanţele proprii asupra coefientului de corelaţie dintre spor şi consum. Luc.şt.
ale SCCP-Periş. Vol.II, Bucureşti, 1977.
60. PĂSĂRIN, B., STAN, TR. şi colab. - Contribuţii la stabilirea unor particularităţi de
calitate a carnei de suine în funcţie de reacţia acestora la testul halotan. Lucr.şt., seria
Zoot. Vol 37 şi 38, U.A.M.V.Iaşi, 1994/1995.
61. PĂSĂRIN, B., STAN, TR. şi colab. - Cercetări privind influenţa vârstei la monta
fecundă asupra activităţii de reproducţie la scroafe. Lucr. şt., seria Zoot. Vol 37 şi 38,
U.A.M.V.Iaşi, 1994/1995.
62. PĂSĂRIN, B., STAN, TR. şi colab. - Cercetări privind influenţa genelor Hal + şi Hal-
asupra unor indici de producţie şi reproducţie la scroafe. Lucr.şt., seria Zoot. Vol 37 şi
38, U.A.M.V.Iaşi, 1994/1995.
63. PFEIFFER, H. - Tierprodcuktion Schweinezucht. Veb Deutscher Landwirtschaftsverlag,
Berlin, 1984.
64. PEDERSON, O.K. - Entwicklungenperbewertung biem Schwein in der
Leistungsprfung.Tierzchter, DBR, nr.11 (480), 1978.
65. PREDERSON, O.K. - Testing of breeding animals for meat production and meat guality
in Denmark. Acta agr. Scandinavica, Supp, 21, Stockhelm, 1979.
341
66. PELZER, P.H. - Du grain humide pour les porcs. Agromais, nr.1.
67. PIMENTEL, D. and all - Food and Energy Resources. Academic Press, Inc., (p.1-24),
USA, 1984.
68. POPOVICI, FELICIA şi colab. - Date comparative privind testarea individuală şi în
grup a masculilor la porcine. Rev. de creştere a animalelor, nr.3, Bucureşti, 1980.
69. POPOVICI, FELICIA şi colab - Stadiul de ameliorare a raselor de porcine din unităţile
de elită. Rev. de creştere a animalelor, nr.11, Bucureşti, 1982.
70. POSEA, GH. şi colab. - Nutriţia în sisteme moderne de exploatare a animalelor. Edit.
CERES, Bucureşti, 1972.
71. ROŞU, E. - Alimentaţia animalelor domestice. Edit. did. şi pedag., Bucureşti, 1966.
72. ROŞU, E. şi colab. - Proteinele din furaje. Edit. CERES, Bucureşti, 1972.
73. RUSSETT, J.C. ş.a. - Choline reguirement of young swine. J.Anim.Sci., vol.48, nr.6,
USA, 1979.
74. SADOVNICOVA, M.T. - Acropromîşlennce proizvodstvo opît problemî i tendentîi
razvitio. Nr.1, (p. 42-48), SSSR, 1988.
75. SALAUN, C., SAVLNIER, J. - Le pois,une opportunite. L'elevage porcin, nr.154, (p.35-
36), France, 1985.
76. SERCKOVIC, A. ş.a. - Breed vareties slaughter weight and protein level as related to
porcine meat quality. Acta agric. Scandinavico, supp.21, Stockholm, 1979.
77. STAN, TR. - Sucul de lucernă verde în hrana tineretului porcin la îngrăşat. Cercet. agr. în
Moldova, iulie-august, Iaşi, 1974.
78. STAN, TR. şi colab. - Observaţii asupra hrănirii porcilor cu rziduuri culinare. Cercet. agr.
în Moldova, Iaşi, sept., 1975.
79. STAN, TR. şi colab. - Efectul înlocuirii concentatului proteic cu lizină din hrana
tineretului porcin cu alte concentrate proteice. Cercet. agr. în Moldova, vol.2, Iaşi,
1979.
80. STAN, TR.şi colab. - Influenţa preparatului COLUROM ZO1 în hrana tineretului porcin
insuficient dezvoltat. Cercet. agr. în Moldova, vol.1, Iaşi, 1980.
81. STAN, TR. şi colab. - Preparate vitamino-proteice din lucerna verde în nutriţia
animalelor. Cercet. agr. în Moldova, vol.1 (53), Iaşi, 1981.
82. STAN, TR. - Tehnologia creşterii suinelor. Lucr.practice, Inst. Agronom. Iaşi, xerox,
Iaşi, 1990.
83. STAN, TR. - Tehnologia creşterii suinelor. Curs, lito, Univ.Agr.şi de Med.Vet.Iaşi, 1992.
84. STEOPAN, E. - Influenţa condiţiilor de mediu asupra dimensiunilor corporale la rasele
Marele alb, Landrace şi metişii acestora şi evoluţia principalilor indici zooeconomici
în condiţii de creştere intensivă. Rev.de creştere a animalelor, nr.1, Bucureşti, 1982.
85. ŞTEFĂNESCU, GH. - Hrănirea scroafelor în perioada de alăptare şi a purceilor sugari.
Rev.de zoot. şi med.veterinară, nr.9, Bucureşti, 1996.
86. SULMAN, I.M. - Nespeţificeskaia profilaktika smertnosti poroseat. Sel.hoz. za rubejom,
nr.2, USSR, 1980.
87. SULMAN, I.M. - Vîrascivanie poroseat atstainscih v roste. Jivotnonodsva, nr.3, (p.59-
60), SSSR, 1986.
88. TĂRĂBOANŢĂ, GH., PLĂMĂDEALĂ, STAN, TR. şi colab. - Influenţa greutăţii
corporale la montă şi a modului de întreţinere în perioada de gestaţie asupra
342
principalilor indici de reproducţie la scrofiţe în condiţii industriale. Lucr.ştiinţ.ale
I.A.Iaşi, vol.23. seria Zoot.med.vet.,Iaşi, 1979.
89. TĂRĂBOANŢĂ, GH şi colab. - Tehnologia creşterii suinelor. Edit.did. şi pedag.
Bucureşti, 1983.
90. TĂRĂBOANŢĂ, GH., STAN, TR., LAZĂR ŞT. - Tehnologia creşterii suinelor. Lucr.
practice, ed. a III-a, xerox, Inst. Agr. Iaşi, 1990.
91. VEBB, I. - Genetic opportunities, Pig. farming, nr.12, (p.46-51), ENGLAND, 1985.
92. VERSTEGEN, N.W. - Growing and fattening of pigs in relation to temperature of
hausing and feeding level. Can. J.Anim.Sci., vol.58, nr.1. Canada, 1978.
93. ZENECI, N., BERIS, L. şi colab. - Efectele materne, sursă de variabilitate genetică şi
implicaţiile în producerea femelelor F1, la porcine. Rev. de zoot. şi med. vet., anul
XLIII, nr. 4-5, Bucureşti, 1983.
94. YSCHEIDT, M. - CCM atetese Hogyeszen. Magyar mezogozdasag, 36, 31, Hungary,
1981.
95. WERNER KRUTSH, HANS - Clasificarea carcaselor la porcine şi bovine în
R.F.Germania. Rev. de zoot. şi med.vet., nr.3-4 (p.59-64), Bucureşti, 1990.
96. WOOD, M. - Conveniente il mais umido nell'alimentazone del suine. Informatore
Agrario, 38, 23,, Itali, 1982.
97. *** - Production yearbook. FAO, vol.32-46, Roma, 1978-1995.
98. *** - Le second Salen des Fourrages a fait une plae a la production porcine. L'Elevage
porcin, 111, France, 1981.
99. *** - Anuarul statistic al României, anul 1996.
100. *** - Prospecte ale firmelor BIG DUTCHMAN şi HUWECA, 1995-1997.
343
Consilier editorial: Vasile V~NTU

Tehnoredactare: Cristina HARHĂTĂ
Corector: Benone PASARIN
Bun de tipar: 20.VI.2006
Ap\rut: 2007, Format 70 x 100/16
Editura: “Ion Ionescu de la Brad” Ia[i
Aleea M. Sadoveanu, 3
Tel. 032-218300; 032-140820 (int. 159)
E-mail – editura@univagro-iasi.ro
ISBN: 978-973-7921-88-8
Tiparul executat sub comanda 11/2000 la Tipografia “AGROPRINT” Ia[i,

Aleea M. Sadoveanu, 3
PRINTED IN ROMANIA
344

SuinE CARTE1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SuinE CARTE1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

Tehnoredactare: Ing. Cristina Harhătă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

4.2. Aprecierea producţiei de carne.........................................................................59

PARTEA A II-A TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI DE EXPLOATARE

HESIOD - Scutul lui Hercule

IMPORTANTA, SITUATIA ŞI TENDINTE

1.1. Rolul şi importanţa creşterii suinelor

După recomandările F.A.O., O.M.S. ca şi ale unor specialişti români, o persoană

1.2. Avantajele creşterii suinelor

Fig. 1 Componentele corporale ale unui porc sacrificat la greutatea de 100 kg

1.3. Situaţia creşterii suinelor pe plan mondial

Fig. 2. Producţia mondială de carne de porc (x 1000 tone),

În România se înregistrau, în anul 2002, cca. 0,50 animale/locuitor, fiind depăşită de

1.4. Situaţia creşterii suinelor în ţara noastră

1.5. Tendinţe în creşterea suinelor

ORIGINEA ŞI EVOLUTIA SUINELOR

2.1. Originea şi clasificarea zoologică a suinelor

Deasupra nărilor şi în dreptul ochilor are

2.2. Caracterizarea speciilor sălbatice

Sus scrofa ferus (mistreţul european)

Sus vittatus (mistreţul asiatic)

Fig.9 Sus vittatus

2.3. Modificări survenite în urma domesticirii şi perfecţionării

2.4. Formarea şi specializarea raselor de suine

2.4.1. Factorii care au contribuit la formarea raselor de suine

2.4.2. Caracterizarea suinelor primitive

Fig. 11 Porcul siamez

Fig. 13 Porcul primitiv de Hanovra

2.4.3. Rasele de suine de formaţiune veche

2.4.4. Rasele de suine de formaţie nouă

2.4.5. Rasele de suine perfecţionate (ameliorate)

ÎNSUŞIRILE MORFOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE

3.1. Insuşirile morfologice generale

Însuşirile morfologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte

3.1.1. Dezvoltarea corporală

3.1.2. Conformaţia corporală

3.1.3. Constituţia suinelor

Aprecierea tipului constituţional este o lucrare tehnică pretenţioasă, care trebuie

3.1.4. Tipurile morfo-productive la suine

În prezent se promovează la reproducţie indivizii cu tipul morfo-productiv de carne şi

3.1.5. Particularităţi de culoare

3.2. Însuşirile fiziologice şi productive

3.2.1. Temperamentul suinelor

Stabilirea temperamentului la suine este o acţiune dificilă, pretenţioasă şi greu de

3.2.2. Comportamentul suinelor

3.2.3. Ierarhia de grup

adult este de cel mult 20. Pentru

importanţă, se indică lotizarea F

(greutate corporală), sex,

3.2.4. Stresul la suine

Măsurile de prevenire a stresului

PRODUCTIILE SUINELOR SI EVALUAREA LOR

4.1. Factorii care influenţează producţiile suinelor

Producţiile suinelor sunt influenţate de factorii de natură endogenă şi exogenă (sau

4.1.1. Factorii endogeni (sau interni)

Specificare Landrace Yorkshire Marele alb Duroc Hampshire

Proporţii ridicate de carne în carcasă se obţin şi de la metişii trirasiali rezultaţi din

Vârsta influenţează producţiile obţinute de la suine, în sensul că la animalele tinere (şi

De menţionat că, odată cu înaintarea

4.1.2. Factorii exogeni (sau externi)

4.2. Aprecierea producţiei de carne

Aprecierea producţiei de carne la suine, se face atât pe animalele vii, cât şi pe