Cultura Pajistilor Si Plantelo Curs-OSICEANU MARIN

OSICEANU MARIN IONESCU IOANIN
Lect. univ. dr. Prof. univ. dr.
CULTURA PAJIŞTILOR
ŞI A PLANTELOR FURAJERE II
Editura SITECH
CRAIOVA, 2009
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. IACOB TEODOR
Universitatea de ştiinţe agricole şi medicină veterinară
„Ioan Ionescu de la Brad”, Iaşi
Prof. univ. dr. DRAGOMIR NECULAI
Universitatea de ştiinţe agricole şi medicină veterinară
a Banatului, Timişoara
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere / Marin
Osiceanu, Ioanin Ionescu – Craiova: Editura SITECH,
2009
332 pag., 40 fig.
Bibliografie
ISBN..................................
ISBN:
Tehnoredactare computerizată: Lavinia Goreci

CUPRINS
Cap.11 CULTURA LEGUMINOASELOR PERENE FURAJERE.........180

11.1 Lucerna..........................................................................................180
11.1.1 Cultura pentru furaj..............................................................186
11.1.2 Cultura pentru sămânţă........................................................198
11.2 Trifoiul roşu...................................................................................201
11.3 Ghizdeiul.......................................................................................213
11.4 Sparceta.........................................................................................219
11.5 Sulfina...........................................................................................225
Cap. 12 CULTURA LEGUMINOASELOR ANUALE FURAJERE.........228
12.1 Măzărichile de toamnă şi măzărichea de primăvară.....................228
12.2 Mazărea furajeră............................................................................234
12.3 Soia furajeră..................................................................................238
12.4 Alte leguminoase anuale pentru furaj............................................242
12.4.1 Bobul....................................................................................242
12.4.2 Fasoliţa.................................................................................243
12.4.3 Latirul...................................................................................243
12.4.4 Lupinul.................................................................................244
12.4.5 Trifoiul incarnat....................................................................245
12.4.6 Trifoiul persan......................................................................246
Cap.13 CULTURA GRAMINEELOR ANUALE FURAJERE.................247
13.1 Porumbul furajer............................................................................247
13.1.1 Cultura porumbului pentru siloz...........................................250
13.1.2 Cultura porumbului pentru masă verde şi fân......................253
13.1.3 Cultura porumbului în amestec cu alte plante......................254
13.2 Sorgul furajer.................................................................................255
13.3 Secara furajeră...............................................................................259
13.4 Iarba de Sudan...............................................................................262
13.5 Raigrasul aristat.............................................................................266
13.6 Alte graminee anuale furajere.......................................................271
Cap.14 CULTURA RĂDĂCINOASELOR FURAJERE...........................272
14.1 Sfecla furajeră................................................................................272
14.2 Gulia furajeră.................................................................................278
14.3 Morcovul furajer............................................................................281
Cap.15 CULTURA ALTOR PLANTE FURAJERE..................................285
15.1 Cucurbitaceele furajere.................................................................285
15.2 Rapiţa furajeră...............................................................................288
15.3 Topinamburul................................................................................291
15.4 Floarea soarelui.............................................................................293
Cap.16 CULTURI FURAJERE SUCCESIVE............................................295
16.1 Condiţii pentru culturile furajere succesive...................................295
16.2 Sortimentul de plante care se pretează în cultură succesivă..........296
16.3 Tehnologia culturilor furajere succesive.......................................297
Cap.17 CONVEIERUL VERDE...................................................................300
17.1 Tipuri de conveier verde................................................................300
17.2 Principii de organizare a conveierului verde.................................301
17.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde.....................301
17.4 Procedee de eşalonare a producţiei de nutreţ verde......................302
17.5 Întocmirea schemelor de conveier verde.......................................303
17.6 Folosirea culturilor din conveierul verde......................................307
Cap.18 ÎNSILOZAREA FURAJELOR.......................................................308
18.1 Importanţa însilozării furajelor......................................................308
18.2 Categoriile de furaje însilozate......................................................309
18.3 Procesele biologice şi biochimice din timpul însilozării...............310
18.4 Tehnologia însilozării furajelor verzi............................................314
18.4.1 Repararea şi curăţirea silozurilor..........................................314
18.4.2 Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelor...........315
18.4.3 Recoltarea şi transportul.......................................................316
18.4.4 Metode de însilozare............................................................316
18.4.5 Conservarea în baloţi rotunzi, înveliţi în folie de polietilenă
(rubanajul)...........................................................................319
18.5 Tehnologii specifice de însilozare.................................................320
18.5.1 Tehnologia însilozării porumbului.......................................320
18.5.2 Tehnologia însilozării gramineelor perene şi a plantelor din
pajiştile permanente.............................................................322
18.5.3 Tehnologia însilozării leguminoaselor perene.....................323
18.5.4.Tehnologia însilozării cucurbitaceelor şi a rădăcinoaselor..323
18.5.5 Tehnologia însilozării plantelor de floarea soarelui.............324
18.6 Tipuri de silozuri...........................................................................324
18.6.1 Silozurile de suprafaţă..........................................................324
18.6.2 Silozurile semiîngropate.......................................................325
18.6.3 Silozurile îngropate..............................................................325
18.6.4 Silozuri în saci de material plastic........................................326
18.7 Deschiderea silozurilor..................................................................326
18.8 Calitatea furajului însilozat...........................................................326
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................328
Cap. 11 CULTURA LEGUMINOASELOR PERENE
FURAJERE
Din grupa leguminoaselor perene de nutreţ fac parte o serie de specii

caracterizate printr-o valoare economică foarte ridicată, cum sunt: lucerna,
trifoiul roşu, sparceta, ghizdeiul, sulfina.
Importanţa deosebită a leguminoaselor constă în următoarele:
 sunt plante care dau producţii mari de nutreţ;
 se menţin în cultură mai mulţi ani;
 posedă o capacitate mare de otăvire, dând minimum două coase
pe an. Din această cauză nutreţul produs de leguminoasele perene se obţine la un
cost de producţie mult mai scăzut;
 au o folosire multiplă: fân, nutreţ verde, făină de fân, siloz,
semisiloz etc. De asemenea pot fi folosite şi prin păşunat, în special otava;
 majoritatea leguminoaselor perene sunt puţin pretenţioase faţă de
condiţiile de creştere, fiind în general rezistente la secetă, datorită înrădăcinării
profunde. Utilizeză cu randament sporit gunoiul de grajd, ca urmare a perenităţii
lor;
 din punct de vedere agrotehnic, leguminoasele perene refac
fertilitatea solului prin cantităţile mari de azot şi resturi organice care rămân în
sol.
11.1. LUCERNA
Imporanţă. Răspândire
Lucerna, prin valoarea sa furajeră şi suprafaţa cultivată, este considerată
„regina plantelor de nutreţ”.
Importanţa economică a lucernei se explică prin productivitatea ei
ridicată, însuşirile biologice deosebite şi calitatea superioară a furajului. În
condiţii normale se pot realiza 7-8 t/ha s.u. în cultură neirigată şi 12-15 t/ha s.u.
în cultură irigată.
Lucerna poate fi utilizată cu rezultate foarte bune sub formă de nutreţ
verde, fân, nutreţ însilozat, granule sau brichete, constituind o componentă
importantă în raţiile furajere la multe specii şi categorii de animale.
Lucerna este considerată planta furajeră ce produce cea mai mare
cantitate de proteina digestibilă la unitatea de suprafaţă (1022 kg/ha P.D., la o
producţie de 7 t/ha s.u.), recoltată în fenofoza de îmbobocit-înflorit.
Conţinutul lucernei în substanţe nutritive este ridicat şi variază în limite
foarte largi, în funcţie de faza de vegetaţie în momentul recoltării (tab11.1).
180
Tabelul 11.1
Variaţia conţinutului de substanţe nutritive la lucernă (% din s.u.)
(după Vintilă M., 1989)
Faza de P.B. Celuloză Grăsimi Extractive Cenuşă Proteină Caroten U.N./
vegetaţie neazotate digestibilă kg s.u.
Îmbobocire 19,8 24,1 3,5 44,6 8,0 15,4 50 0,73

Îmbobocit- 18,8 25,9 3,5 43,5 8,4 14,6 48 0,67
înflorit
10%
Înflorit 18,1 28,5 4,1 40,6 8,7 14,1 46 0,64

80%
După 17,5 32,0 4,2 37,5 8,8 13,6 45 0,60
înflorit
Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali, ceea

ce îi conferă o valoare biologică ridicată.
Pe lângă proteină, lucerna conţine cantităţi mari de săruri minerale (Ca,
K, Mg, Na), vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi substanţe extractive neazotate.
Conţinutul în fosfor este uneori insuficient (sub 0,15%), aspect ce poate fi evitat
printr-o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte fosfatice.
La lucerna în stare proaspătă s-a constatat prezenţa în compoziţia sa
chimică a saponidelor (0,3-1,8 % din s.u.), care se consideră că reprezintă cauza
principală a apariţiei meteorizaţiilor la rumegătoare.
Lucerna are un grad ridicat de digestibilitate atât în stare verde, cât şi sub
formă de fân sau nutreţ însilozat. Astfel, valorile coeficienţilor de digestibilitate
sunt în medie de 80,5% la proteina brută din masa verde, 77,3% la proteina
brută din fân, 49,1% la celuza brută din masa verde şi 44,8% la celuza brută din
fân, în faza de îmbobocire (M. Mauriés, 1994). Valoarea nutritivă a lucernei
variază între 0,60-0,73 U.N./1 kg s.u. în funcţie de momentul recoltării (tab
11.2)
Tabelul 11.2
Variaţia valorii nutritive la lucernă în diferite faze de vegetaţie
Faza de vegetaţie Valoarea nutritvă (la 1 kg s.u.)
U.N. P.D. (g)
Îmbobocit 0,73 154
Îmbobocit-înflorit 10% 0,67 146
Înflorit peste 10% 0,66 143
Înflorit peste 80% 0,64 141
Înflorit 100% 0,63 141
După înflorit 0,60 136
181
Lucerna este importantă şi prin unele însuşiri biologice, cum ar fi:
rezistenţa la secetă şi ger, reacţia pozitivă la aprovizionarea suficientă cu apă şi
elemente nutritive, energia mare de regenerare (3-4 coase la neirigat, 5-6 coase
la irigat) etc.
Conţinutul ridicat în substanţe estrogene face ca lucerna să influenţeze
pozitiv ciclul reproductiv la animale.
În zonele de stepă şi silvostepă lucerna constituie o componentă de bază
în alcătuirea amestecurilor pentru înfiinţarea pajiştilor temporare.
Lucerna prezintă importanţă şi ca plantă amelioratoare a solului, pe care
îl îmbogăţeşte în azot datorită simbiozei cu Rhizobium meliloti, îl lasă curat de
buruieni cu o structură bună şi previne salinizarea secundară în condiţii de
irigare.
Lucerna în amestec cu unele specii de graminee perene se poate însiloza.
Este şi o bună plantă meliferă.
Lucerna este originară din sudul Caucazului şi Asia de sud-vest. După
afirmaţiile lui Hansen, lucerna se cultivă din anul 1300 î.Ch. în Asia şi din anul
700 î.Ch. în Babilon.
Se consideră că primii cultivatori ai lucernei au fost perşii, apoi arabii,
grecii şi romanii. Începând cu secolul al XVI-lea, cultura lucernei s-a extins în
ţările din vestul Europei şi în America. În Europa Centrală şi de Est se pare că
lucerna a ajuns în jurul anului 1780, când s-au semnalat şi primele culturi în
Banat şi Transilvania. În Muntenia şi Moldova, lucerna s-a cultivat începând din
anul 1800, cu sămânţă adusă din Franţa (Varga P. şi colab., 1998).
Lucerna este o plantă de climat temperat, cu o plasticitate ecologică
foarte largă fiind adaptată la diferite condiţii de climă şi sol. Se cultivă în toate
continentele, ocupând pe glob o suprafaţă de peste 15,7 mil.ha. Cele mai mari
suprafeţe cu lucernă se cultivă în S.U.A, Argentina, Rusia, Italia şi Franţa, iar în
ţara noastră, suprafaţa cultivată cu lucernă a crescut de la 136,3 mii ha în 1938 la
peste 370,0 mii ha în 2004 (F.A.O., 2004).
În ţara noastră lucerna se cultivă în condiţii pedoclimatice foarte variate,
perfecţionarea tehnologiei permiţând realizarea unor producţii ridicate şi în
regiuni mai puţin favorabile acestei culturi.
Însuşirile morfologice
Lucerna este o plantă perenă, ce trăieşte 8-10 ani sau mai mult, însă
producţii economice se obţin în primii 3-5 ani (fig. 1).
Rădăcina este pivotantă, profundă, ce poate pătrunde până la 10-12 m
adâncime sau chiar mai mult, fapt ce explică rezistenţa deosebită la secetă. Masa
principală de rădăcini (80-85%) se găseşte în primii 40-50 cm ai solului. Cel mai
intens ritm de creştere a rădăcinilor se înregistrează în anul I, până la înflorit,
când pivotul ajunge la 1 m adâncime. După anul al II-lea se realizează un
echilibru între creşterea rădăcinilor tinere şi încetarea activităţii unora din cele
mature. Nodozităţile datorate activităţii bacteriilor se formează la început pe
182
rădăcina principală şi apoi pe cele secundare, în stratul bine aerisit de la
suprafaţa solului.
Formarea nodozităţilor este influenţată pozitiv de buna aprovizionare a
solului cu apă, aer, fosfor, potasiu, calciu, microelemente (Mo, S), de reacţia
neutră a solului şi lipsa substanţelor reziduale din unele erbicide (pe bază de 2,4
D, M.C.P.A., triazinice etc.).
Tulpina primară se întâlneşte numai la plantele tinere din anul I până la
prima recoltare, după care este constituită numai
din partea inferioară denumită „colet”. Din
mugurii situaţi pe colet se formeză lăstarii în
fiecare primăvară şi după fiecare folosire (cosit,
păşunat).
Coletul reprezintă locul de acumulare a
substanţelor de rezervă (zaharuri, amidon,
hemiceluloză etc.), necesare creşterii lăstarilor şi
rezistenţei la ger.
Lăstarii sunt ramificaţi, erecţi, ascendenţi,
uşor muchiaţi, glabri sau uşor păroşi, luând în
cursul creşterii aspectul unei tufe. Numărul lor pe
plantă este condiţionat de desimea plantelor şi
vârsta lor, fiind mai numeroşi la desime mică şi la
plantele mai în vârstă. În cursul unei perioade de
vegetaţie, lucerna formează mai multe generaţii de
lăstari şi dă astfel mai multe recolte.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliolele ovate
sau lanceolate, dinţate în treimea superioară,
foliola mediană mai lung peţiolată decât cele
laterale.
Florile sunt
albastre-violacei, Fig. 1 Medicago sativa zigomorfe, pe tipul cinci,
grupate în raceme axilare alungite.
Fructul lucernei este o păstaie polispermă glabră, răsucită cu 2-4 spire.
Seminţele sunt reniforme sau drepte, de culoare galben-verzuie sau
galben-brunie, cu luciu slab, având dimensiunile de 2,0-2,8 mm lungime, 1,0-1,7
mm lăţime şi 0,6-1,2 mm grosime. M.M.B este de 1,2-2,5 g, greutatea
hectolitrică medie este de 76 kg. Un kilogram de seminţe conţine în medie
500-1000 seminţe. Prin învechire seminţele îşi pierd luciul şi devin brune.
183
Sistematică. Soiuri
Lucerna face parte din familia Leguminosae (Fabaceae), tribul
Trifoliaceeae, genul Medicago, care cuprinde 62 de specii, din care 11 se găsesc
şi pe teritoriul ţării noastre. Dintre acestea o importanţă economică ridicată
prezintă doar trei specii: Medicago sativa L. (lucerna albastră), Medicago
falcata L. (lucerna galbenă) şi Medicago media , sau Medicago varia, sau
Medicago hybrida (lucerna hibridă).
În ţara noastră s-au realizat la I.C.C.P.T Fundulea numeroase soiuri de
lucernă, cu caracteristici productive şi calitative superioare, ce răspund la
diverse condiţii ecologice şi tehnologice de cultivare (Varga P. şi colab., 1998).
Fundulea 652, primul soi de lucernă creat în România (1962), rezistent
la iernare şi secetă, sensibil la veştejirea fuzariană, este recomandat pe terenurile
neirigate.
Triumf, omologat în 1986, este un soi sintetic, intensiv, foarte rezistent
la boli, secetă şi iernare. Este productiv, cu o longevitate în exploatare de peste 4
ani, fiind recomandat pe terenurile irigate şi mai ales în cultură pură.
Adonis, omologat în 1987, est un soi sintetic, foarte productiv, produce o
cantitate mare de sămânţă (peste 800 kg/ha), mai precoce cu 5-7 zile decât
Triumf. Este rezistent la boli şi iernare, cu energie şi viteză de regenerare
ridicată, fiind recomandat în condiţii de irigare, în amestec cu golomăţul.
Selena, omologat în 1991, este un soi sintetic, foarte productiv, cu un
conţinut ridicat de proteină brută (22,69%), rezistent la secetă, iernare şi boli.
Este recomandat pentru toate zonele de cultură, pe terenuri irigate, în amestec cu
golomăţul.
Topaz, omologat în 1994, este un soi sintetic, foarte productiv, rezistent
la secetă, iernare şi veştejirea fuzariană. Are o capacitate bună de regenerare,
fiind recomandat pentru toate zonele. Furajul are o valoare nutritivă foarte bună
(0,89 U.N.).
Granat, omologat 1998, a fost creat la I.C.C.P.T. Fundulea, este mai
tardiv ca Adonis cu 1-2 zile, cu o mare capacitate de regenerare, cu o bună
rezistenţă la iernare, secetă şi cădere, cu o mare capacitate de producţie (15,9-
21,4 t/ha s.u., în condiţii de irigare).
Satelit, omologat 1998, creat la I.C.C.P.T. Fundulea, este mai precoce cu
3 zile ca Adonis, regenerează rapid după cosire, rezistent la iernare, secetă,
cădere, cu 19,25% proteină brută şi capacitate de producţie de 13,7-20,8 t/ha s.u.
Alături de acestea se mai cultivă şi soiurile: Capri, Diane, Dama,
Magnat, Mădălina, Sandra, Sigma etc.
184
Cerinţele faţă de climă şi sol
Lucerna se întâlneşte pe un areal vast, în condiţii climatice şi de sol
foarte diferite. Se cultivă pe toate continentele, ajungând până la latitudinea
nordica de 600. Aceasta se datoreşte neomogenităţii genetice care permite
adaptarea la condiţii staţionale foarte variate.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 1 0C, iar cea
maximă, este de 370C. Suma gradelor de temperatură în primul an de vegetaţie
necesară înfloririi este de 1200-13000C. În anii următori, pentru a ajunge la
înflorire, prima generaţie de lăstari are nevoie de 800-9000C, iar lăstarii formaţi
după cosire de 700-8000C. Temperatura influenţează mult ritmul de creştere a
lucernei, lăstărirea şi acumularea celei mai mari cantităţi de substanţă uscată
având loc la temperatura de 24-270C. La o bună aprovizionare cu apă, lucerna
matură poate suporta până la 400C. La temperaturi de peste 350C, în condiţii de
neirigare, creşterea lucernei încetează.
Lucerna matură este rezistenă la temperaturi scăzute, însă plantele tinere,
la semănatul de primăvară, sunt distruse la temperaturi de -50C...-60C. În timpul
iernii, lucerna matura suportă bine temperaturi de -250C şi chiar peste -400C,
când solul este acoperit cu zăpadă (după Jung şi Lavan, citaţi de Moga I., 1996).
Datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat, lucerna are o
rezistenţă remarcabilă la secetă, chiar dacă este o mare consumatoare de apă. Se
apreciază că pentru producerea unei unităţi de substanţă uscată, lucerna consumă
700-800 unităţi apă în cultură irigată şi 500-600 unităţi, la neirigat.
Cele mai mari producţii se înregistrează în zone cu precipitaţii anuale de
500-650 mm, bine repartizată în timpul perioadei de vegetaţie. Lucerna nu
suportă băltirea apei la suprafaţa solului şi nici excesul de apă din sol. Staganrea
apei imediat după cosire, timp de 3-9 zile, determină diminuarea masei
sistemului radicular cu 30-80% şi a producţiei cu 20-60 % (Moga I. şi colab.,
1996). Pe terenurile unde apa freatică este la o adâncime mai mică de 1,2-1,5 m,
creşterea rădăcinilor şi activitatea bacteriilor fixatoare de azot sunt mult
stânjenite, diminuând producţia şi vivacitatea lucernei.
Faţa de lumină, lucerna are cerinţe destul de mari, mai ales la începutul
creşterii organelor supraterestre, cât şi a sistemului radicular. Umbrirea lucernei
la semănatul sub cultură ascunsă duce la pieirea multor plante datorită reducerii
intensităţii de creştere a sistemului radicular, viteza de creştere în adâncime a
acestuia fiind mai redusă decât viteza de uscare a stratului superficial al solului.
Intensitatea luminii, influenţează asupra numărului de lăstari, dar mai cu
seamă asupra suprafeţei foliare, indicele suprafeţei foliare corelându-se pozitiv
cu producţia de nutreţ. Creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor se realizează
cu o fotoperioadă de 15-16 ore/zi şi o intensitate luminoasă de 16 000-18 000
lucşi.
Faţă de sol, lucerna are cerinţe foarte ridicate. Cele mai potrivite soluri
pentru lucernă, sunt cele mai profunde, fertile, bogate în calciu, cu subsol
permeabil şi textură mijlocie, bine aprovizionate cu substanţe nutritive
185
accesibile plantelor, în special fosfor şi potasiu, cu o activitate microbiană
intensă, cu o reacţie neutră sau slab alcalină. Tipurile de sol cele mai indicate
pentru cultura acestei plante sunt cernoziomurile, solurile aluvionale şi solurile
brun-roşcate sau brune.
Lucerna valorifică foarte bine şi solurile slab sărăturoase, drenate,
precum şi pe cele nisipoase. Nu sunt recomandate solurile acide, grele,
argiloase, compacte şi cu exces de umiditate.
Zonele de cultură
Ţinând seama de însuşirile biologice, corelate cu factorii pedoclimatici,
lucerna are următoarele zone de favorabilitate:
a) Zona foarte favorabilă cuprinde zona solurilor cernoziomice
întânite în Câmpia Dunării, Dobrogea şi vestul Moldovei, centrul Câmpiei
Transilvaniei, centrul şi estul Câmpiei Banatului. În aceste regiuni factorul
limitativ este apa, însă acesta poate fi compensat prin irigaţie.
b) Zona cu favorabilitate medie cuprinde:
 zona solurilor aluvionare din luncile principalelor râuri
(Oltul, Mureşul, Prutul, Jiul, Siretul);
 zona cernoziomurilor slab sărăturate din nord-estul
Câmpiei Bărăganului şi în Câmpia Banatului;
 zona solurilor brun roşcate din nordul Câmpiei Române,
centrul Moldovei, centrul Transilvaniei, Câmpia de Vest.
c) Zona cu favorabilitate scăzută cuprinde zonele cu soluri brune
din nordul Olteniei şi Munteniei, în nordul şi estul Câmpiei Transilvaniei şi în
nord-vestul Câmpiei de Vest.
11.1.1 Cultura pentru furaj

Rotaţia. Lucerna nu este pretenţioasă faţă de planta premergătoare.
Alegerea culturilor premergătoare se face în funcţie de epoca de semănat a
lucernei. Astfel, în cazul semănatului în perioada vară-toamnă cele mai bune
plante premergătoaresunt acelea care eliberează terenul până la sfârşitul lunii
iulie, cum sunt: cerealele de toamnă (grâul, orzul, secara), cartoful timpuriu,
borceagurile de toamnă şi de primăvară, rapiţa de toamnă.
Lucerna semănată primăvara poate fi cultivată atât după cerealele de
toamnă şi de primăvară, cât şi după unele prăşitoare: porumb, floarea soarelui,
plante anuale furajere.
Culturile de sorg, iarbă de Sudan şi hibrizii tardivi de porumb nu sunt
bune premergătoare. De asemenea, nu se recomandă semănatul lucernei după
culturi tratate cu erbicide triazinice în ultimii 3 ani, precum şi după ea înşişi,
decât după o perioadă egală cu minimum o dată şi jumătate timpul cât cultura a
fost menţinută pe acel teren.
Se evită în acest fel aşa numita „oboseală a solului” pentru lucernă,
cauzată de tasarea şi sărăcirea în macro şi microelemente, înmulţirea
dăunătorilor specifici, diminuarea activităţii microbiologice din sol.
186
Lucerna este considerată o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor anuale prin aportul acesteia la ameliorarea solului: structurează solul,
creşte fertilitatea prin acumularea humusului, reducerea speciilor de buruieni,
dăunători şi boli, dezvoltarea microorganismelor simbiotice de fixare a azotului
atmosferic.
Fertilizarea şi amendarea. Datorită nivelului ridicat al producţiei şi
perenetităţii, lucerna consumă cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru 10
t/ha s.u. lucerna extrage din sol 340 kg azot, 70 kg fosfor, 200 kg potasiu şi 200
kg calciu ( Moga I. şi colab., 1996).
Fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de azot nu este prioritară pentru
lucernă deoarece această leguminoasă îşi asigură o parte din necesarul de azot
pe cale biologică, în urma fixării acestui element din atmosferă prin simbioză cu
bacteriile de tip Rhizobium meliloti. Se consideră că la lucernă se fixează anual
între 100-400 kg/ha azot simbiotic.
Activitatea bacteriilor fixatoare de azot este corelată cu realizarea unor
condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie a solului. Astfel, cercetările
efectuate au evidenţiat reducerea capacităţii de fixare când temperatura aerului
depăşeşte 300C şi insolaţia este puternică. Creşterea capacităţii de fixare
simbiotică a azotului atmosferic la lucernă poate fi realizată şi prin inocularea
seminţelor (bacterizarea), înainte de semănat, cu tulpini ameliorate de
Rhizobium meliloti.
În urma cercetărilor efectuate, în condiţiile unui sol bun luvic amendat,
prin bacterizarea seminţelor producţia de substanţă uscată a crescut cu 49-54%,
iar cantitatea de proteină brută cu 64-81%. Fertilizarea cu doze moderate de
îngrăşăminte azotate (N50) sau cu gunoi de grajd nu a influenţat negativ produsul
de formare a azotului pe cale simbiotică (Dragomir N., 1997) (tab.11.3).
Tabelul 11.3
Influenţa îngrăşămintelor chimice şi organice asupra
procesului de fixare simbiotică a azotului (Dragomir N., 1997)
Varianta Nefertilizat N50P100 Gunoi de grajd 40 t/ha
S.U. P.B. S.U. P.B. S.U. P.B.
t/ha % t/ha % t/ha % t/ha % t/ha % t/ha %
Nebacterizat 5,3 100 851 100 5,9 100 1003 100 5,9 100 1079 100
Bacterizat 7,9 149 1537 181 8,9 151 1776 176 9,1 154 1760 264
Bacterizarea artificială a seminţelor, efectuată la semănat, are şi un efect

„remanent”asupra producţiei de substanţă uscată, de-a lungul perioadelor de
vegetaţie (Dragomir N., 1997) (tab11.4). Astfel sporurile de producţie realizate
ca efect al bacterizării variază de la 9% şi 91% în primii doi ani de producţie la
26% şi respectiv 10% în anii III şi IV de producţie.
187
Tabelul 11.4
Efectul „remanent” al bacterizării cu tulpini de Rhizobium meliloti
asupra producţiei de lucernă (Dragomir N., 1997)
Varianta Substanţă uscată Efectul „remanent” al bacterizării
(media I-IV) (sporuri realizate %)
t/ha % Dif. t/ha Anul I Anul II Anul III Anul IV
Nebacterizat 5,7 100 - 100 100 100 100
Bacterizat 8,6 151 2,9 195 191 126 110
Pentru realizarea de producţii mari şi constante, mai ales în regiunile

secetoase, se recomandă aplicarea unor doze mici de azot (N30-35), la
desprimăvărare. Pe solurile cu un conţinut redus de humus (sub 2%) şi azot
total, dozele de azot pot fi mai mari (N40-60), aplicate primăvara devreme.
Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de conţinutul solului în aceste
elemente. Pentru lucernă, conţinutul optim al solului în fosfor este de 8-10
mg/100 g sol. Lucerna are cerinţe mari faţă de fosfor, mai ales în perioada de la
încolţirea seminţelor şi până la lăstărire.
Fosforul are un rol important în asimilarea azotului, sinteza proteinelor şi
a hidraţilor de carbon. Aprovizionarea normală a solului cu fosfor, la înfiinţarea
lucernierei, determină o bună dezvoltare a sistemului radicular. Efectul lipsei
fosforului, din această perioadă nu poate fi compensat în anii următori.
Îngrăşămintele cu fosfor, în doze de P40-100 (doze mai mari în condiţii de irigare
şi soluri acide amendate), se aplică odată cu lucrările solului şi apoi la 2-3 ani.
În ceea ce priveşte potasiul, lucerna consumă cantităţi însemnate din
acest element. În condiţiile din ţara noastră majoritatea solurilor destinate
culturii lucernei sunt mijlociu, bine sau chiar foarte bine aprovizionate cu acest
element. Potasiul poate deveni element limitativ al producţiei în regiunile umede
şi în cultură irigată.
Potasiul are un rol important în sporirea rezistenţei plantelor la secetă,
prin diminuarea transpiraţiei. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică în acelaşi mod
ca şi cele de fosfor, în doze de K70-100, mai ales pe solurile podzolice amendate.
Gunoiul de grajd este bine valorificat de lucernă, pe toate tipurile de sol,
îndeosebi pe cele acide şi pe cele irigate. Se poate aplica plantei premergătoare
sau direct culturii de lucernă, sub arătura de bază. În timpul folosirii culturii,
gunoiul bine fermentat se aplică la suprafaţa solului, pe parcursul sezonului rece.
Când se foloseşte gunoiul de grajd, se renunţă la îngrăşămintele cu azot şi
potasiu, iar cele cu fosfor se reduc cu până la 50%-60%. Cele mai eficiente doze
sunt de 35-40 t/ha la neirigat şi de 60-80 t/ha , în regim irigat.
În nutriţia plantelor de lucernă prezenţa microelementelor îmbunătăţeşte
calitatea furajului prin creşterea conţinutului în azot total şi fosfor, a conţinutului
de proteină digestibilă, de lizină şi carotinoizi. Efectul cel mai puternic îl au
molibdenul, borul şi cobaltul, care stimulează procesul de fixare simbiotică,
fierul, manganul şi zincul, cu rol de catalizator în procesul de fotosinteză.
Îngrăşămintele cu microelemente se administrează la înfiinţare, odată cu
arătura de bază, în cantităţi relativ mici. Se pot folosi 3-5 kg/ha bor,
188
(17-28 kg acid boric sau 20-24 kg borax), 10 kg/ha zinc (44 kg sulfat de zinc
cristalizat), 0,6 kg/ha molibden (circa 1 kg molibdat de amoniu).
Administrate extraradicular, îngrăşămintele cu microelemente se
folosesc sub formă de soluţii foarte diluate în cantitate de 200 g/ha bor, 100 g/ha
molibden, 300 g/ha zinc.
Cea mai economică şi complexă sursă de aprovizionare a solului cu
microelemente o constituie gunoiul de grajd. La o doză de 45 t/ha gunoi, solul
primeşte 560g Cu, 3360g Mn, 11g Mo şi 1120g Zn, iar în timp de 5 ani lucerna
exportă prin producţii 300g Cu, 2500g Mn, 10g Mo şi 1800g Zn (după Cooke,
citat de Moga I., 1996).
Aplicarea amendamentelor cu calciu se recomandă pe solurile acide, cu
pH(H2O) sub 6,2 şi gradul de saturaţie în baze (V%) mai mic de 80%. Pentru
lucernă, calcularea corectă a dozei de amendamente calcaroase se poate face cu
relaţia (după Bârsan şi Hera, citaţi de Moga I., 1996):
 100  150
DA= SBs x  1 x
 Vi  PNA
DA = doza de amendament, t/ha;

SBS = suma iniţială a bazelor schimbabile (me/100g sol);
Vi = gradul iniţial de saturaţie cu baze (după Köppen);
PNA = puterea de neutralizare a amendamentului (%, conţinutul în
substanţă activă a amendamentului).
Se aplică în doze corespunzătoare neutralizării cu 100% Ah, adică 2-3
t/ha var stins sau 4-7 t/ha carbonat de calciu sau spumă de defecaţie.
Amendamentele se încorporează sub arătura de bază, odată cu gunoiul de
grajd şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, după ce în prealabil au fost bine
mărunţite, împrăştiate uniform şi omogenizate cu stratul superficial al solului,
prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri.
Pregătirea terenului. Lucerna este foarte pretenţioasă la modul de
pregătire a terenului deoarece are seminţe mici, adâncimea de încorporare a
acestora în sol este mică, iar puterea de străbatere a plantelor este redusă.
Pe terenurile denivelate se recomandă ca, înainte de aplicarea
îngrăşămintelor şi efectuarea arăturii, să se facă nivelarea, fără a disloca un strat
de sol mai adânc de 10-15 cm. Lucrarea se va face vara sau toamna, cu
nivelatorul NT-2,8, după 1-2 treceri cu grapa cu discuri. Arătura se face vara sau
toamna, în funcţie de planta premergătoare, la 20-25 cm adâncime; calendaristic
se execută până la 25 octombrie pentru lucerna semănată primăvara şi 1 august
pentru lucerna semănată la sfârşitul verii. Pe solurile unde s-a format hardapan,
se folosesc pluguri cu scormonitor.
Pe podzoluri se recomandă efectuarea unei arături de afânare fără
întoarcerea brazdei, cu maşini de afânat solul (M.A.S.), la 50-70cm adâncime,
după cum se efectuează arătura, la 23-25cm, perpendicular pe direcţia de lucru a
maşinii de afânat solul.
189
Lucerna cere un pat germinativ foarte bine pregătit, afânat la suprafaţă şi
bine aşezat mai în profunzime. Înainte de semănat, pregătirea patului germinativ
pentru lucerna semănată primăvara se face din toamnă prin lucrări cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, prevăzute în spate cu bare metalice
pentru a realiza o uşoară nivelare. În cazul unui sol bulgăros se foloseşte
combinatorul, care realizează atât sfărâmarea bulgărilor, cât şi o tasare uşoară a
stratului superficial al solului.
Pentru a asigura o bună răsărire a plantelor şi cât mai uniformă, se
recomandă efectuarea tăvălugirii terenului înainte de semănat, de regulă cu
tăvălugul inelar. Pe terenurile cu textură nisipoasă sau dacă în perioada de
semănat intervine seceta, tăvălugirea se execută şi după semănat.
Sămânţa şi semănatul. Pentru înfiinţarea lucernierelor, sămânţa
utilizată trebuie să fie curată, liberă de cuscută, certificată biologic, şi cu
facultate germinativă ridicată.
Sămânţa folosită la semănat pe solurile acide amendamentate şi pe cele
nisipoase se recomandă bacterizarea seminţelor de lucernă cu tulpini
selecţionate de Rhizobium meliloti, care determină o sporire a producţiei cu
peste 30-50%. Pentru a preveni atacul unor dăunători (Sitona sp., Agriotes sp.,
Phytodecta fornicata) sămânţa se tratează cu insecticide: Carbodan 35 ST (28
ml/kg), Diafuran 35 ST (28 ml/kg) sau Furadan 35 ST (28 ml/kg). (Mateiaşi
M.C., 1997).
Epoca optimă de semănat se stabileşte în funcţie de perioada de semănat,
astfel:
 la semănatul lucernei primăvara, epoca de semănat este
primăvara devreme, în prima urgenţă, când temperatura solului la adâncimea de
încorporare a seminţei este de 4-50C, iar umiditatea, de minim 2,5 ori mai mare
decât apa higroscopică. Calendaristic, aceste condiţii se realizează în prima
jumătate a lunii martie, în sudul ţării şi în a doua jumătate a lunii martie sau
începutul lunii aprilie, în celelalte zone de cultivare a lucernei.
 semănatul de vară-toamnă se efectuează numai în zonele în care
de la semănat la intrarea în iarnă se însumează 900-11000C şi totodată se asigură
suficientă umiditate din precipitaţii sau irigare. Calendaristic, în acestă perioadă
semănatul se face în intervalul 10-25 august în zonele colinare şi 25 august-5
septembrie în zonele de câmpie.
Semănatul lucernei se face cu semănătorile de cereale păioase SUP 21,
SUP29 sau folosind semănători cu role tasante în urma brăzdarelor, la distanţa
între rânduri de 12,5-15 cm, utilizând o cantitate de sămânţă de 20-22 kg/ha, în
funcţie de indicii calitativi, calitatea patului germinativ, umiditatea solului,
pentru a se realiza o densitate de 760-1000 seminţe germinabile la m2. În
condiţii de irigare densitatea este mai mică. Adâncimea de încorporare este
condiţionată de textura solului şi de umiditatea lui în stratul superficial, astfel:
2-3 cm pe solurile cu textură luto-argiloasă (cernoziomuri, soluri brune) şi
3-4 cm pe solurile cu textură uşoară, luto-nisipoase.
190
Cultura în amestec a lucernei cu golomăţul constituie o posibilitate de
obţinere a unor producţii ridicate şi constante în diferite condiţii ecologice din
ţară (tab.11.5). În zonele colinare din Transilvania şi Moldova cel mai bun
raport între lucernă şi golomăţ, în condiţiile valorificării prin cosire, este de 65-
70% leguminoasă şi 20-35% graminee.
Tabelul 11.5
Influenţa raportului de semănat între lucernă şi golomăţ asupra
producţiei, în diverse zone ecologice (Moga I. şi colab., 1983)
Raportul de semănat Sămânţa utilă kg/ha Substanţă uscată (t/ha) (media anilor I-IV)
(%)
Lucernă Golomăţ Lucernă Golomăţ Braşov Livada Bonţida Popăuţi Media
t/ha t/ha
100 - 22,0 - 7,1 8,0 6,6 9,7 7,9 100
75 25 16,5 7,5 8,9 9,5 9,1 11,5 9,8 124
50 50 11,0 15,0 8,7 9,4 8,7 11,1 9,5 120
25 75 5,5 22,5 7,5 8,2 - 10,7 8,8 111
- 100 - 30,0 8,1 7,5 10,6 10,4 9,1 115
La valorificarea prin păşunat raportul se schimbă în favoarea

golomăţului (Moga I. şi colab., 1983). În zonele colinare mai umede (centrul
Transilvaniei, nord-vestul ţării), lucerna poate fi cultivată în amestec cu păiuşul
de livezi, respectând raportul optim de semănat din 60-75% lucernă şi 25-40%
păiuşi de livezi la cosit şi 25% lucernă şi 75% păiuşi de livezi la exploatarea prin
păşunat (Dragomir N., 1982).
Cultura lucernei în amestec cu unele graminee perene prezintă avantajul
unei distrugeri mai puternice a buruienilor şi realizarea unui furaj energo-
proteic.
Lucrările de îngrijire. Productivitatea şi durata de exploatare a lucernei
sunt influenţate de modul de aplicare a lucrărilor de întreţinere, mai ales în
primul în primul an de vegetaţie.
Distrugerea crustei se poate realiza cu tăvălugi inelari, tăvălugi de lemn
înfăşuraţi cu sârmă ghimpată, grape de mărăcini, iar în condiţii de irigare,
printr-o udare cu normă de 100-150 m3/ha.
După răsărirea plantelor de obicei în anul I şi mai rar în anii de folosire
se face completarea golurilor când se foloseşte o cantitate de sămânţă cu
25-30% mai mare decât cea corespunzătoare suprafeţei respective, manual
sau mecanic, în funcţie de suprafaţa acestora.
Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai importantă din anul I de
vegetaţie, deoarece lucerna are, la început, un ritm lent de creştere şi poate fi
mai uşor invadată de buruieni. Combaterea acestora se realizează prin metode
preventive, agrotehnice şi chimice.
Dintre măsurile preventive, cele mai importante sunt: descuscutarea
seminţelor, folosirea de site pentru reţinerea seminţelor de buruieni (mai ales de
191
Stellaria sp., Amaranthus sp) şi în apa de irigaţie, precum şi la folosirea de
îngrăşăminte organice bine fermentate. Măsurile agrotehnice se referă la
folosirea ca premergătoare a culturilor puţin îmburuienate, efectuarea lucrărilor
solului şi pregătire a patului germinativ de bună calitate şi la epoca optimă,
precum şi la efectuarea cosirilor de curăţire. Coasa de curăţire este indicată
numai în anul I şi se face la îmbobocitul lucernei, când buruienile nu au format
seminţe, la înălţimea de 10-15 cm de la sol, manual sau cu cositori mecanice.
Materialul rezultat trebuie îndepărtat de pe teren într-un timp cât mai scurt.
Cea mai efecientă măsură de combatere a buruienilor este pe cale
chimică.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, se folosesc erbicide:
Dual (3-5 l/ha), Lasso (3,5-5 l/ha), Balan (4-5 l/ha), Eradicane (4-5 l/ha),
Diizocab 80 CE (3-4 l/ha), aplicate preemergent, primele două încorporate mai
superficial în sol. În timpul vegetaţiei, buruienile monocotiledonate pot fi
combătute cu Fusilade (2,5-3 l/ha), Targa (1,5-3 l/ha), Gallant (3-4 l/ha), care
pot distruge în totalitate şi pirul, când acestea se găsesc în faza optimă de
dezvoltare vegetativă.
Pentru distrugerea buruienilor dicotiledonate sunt recomandate
erbicidele: Aretit (5-7 l/ha), Acetatin (5-7 l/ha), când lucerna are 3-5 frunze
trifoliate. Se mai folosesc erbicidele: Basagran (2 l/ha) şi Pivot (1 l/ha), care se
aplică în faza când lucerna are formate 2-4 frunze trifoliate, iar marea
majoritate a buruienilor se găsesc în faza de rozetă, cu un număr mare de frunze
bazale. Totodată, erbicidul Pivot, fiind sistemic, soluţia cade pe sol şi inhibă
germinarea seminţelor de buruieni, fiind considerat, în momentul de faţă,
erbicidul cel mai eficient pentru culturile de leguminoase perene.
Pentru combaterea chimică a buruienilor din culturile de lucernă în
amestec cu gramineele perene se pot aplica numai erbicidele care combat
speciile dicotiledonate (Basagranul şi Pivotul).
La lucernierele vechi, împotriva buruienilor dicotiledonate au dat bune
rezultate erbicidele: Karmex (3-4 kg/ha), Etazin (4-6 l/ha), Kerb 50 W (P.U.)
(4-5 kg/ha), aplicate toamna după încetarea vegetaţiei sau chiar în timpul iernii
şi primăverii.
O problemă deosebită pentru lucernă o reprezintă combaterea
cuscutelor, care uneori pot compromite cultura. Din cele peste 200 de specii ale
genului Cuscuta în ţara noastră s-au identificat 20, mai răspândite sunt: Cuscuta
campestris, Cuscuta trifolii, Cuscuta epithymum, Cuscuta europaea, Cuscuta
epilinum (Hălălău D. şi colab., 1980). Combaterea se poate realiza pe cale
agrotehnică sau chimică. Pe cale agrotehnică se cosesc vetrele de cuscută înainte
de a forma seminţe şi se răzuieşte solul până la 1-2 cm adâncime. Plantele cosite
se pot da în furajare, iar pământul răzuit se adună în grămezi în afara culturii.
Cea mai eficientă metodă de combatere a cuscutei este pe cale chimică.
Unele dintre erbicide, cu rol desicant, cum sunt: Gramoxone, Reglone, Dibutox
25 se aplică, în special, pe vetrele de cuscută, în doze foarte ridicate (10-60
l/ha). Aceasta face ca eficienţa lor economică să fie scăzută.
192
Cercetările efectuate recent în ţara noastră, evidenţiază eficacitatea
deosebită a erbicidului Pivot care, aplicat pe toată suprafaţa, în doză de 1 l/ha
distruge cuscuta în totalitate (tab. 11.6). De asemenea, s-a constatat că acest
erbicid are un efect negativ şi asupra germinării seminţelor de cuscută, care se
găsesc în sol.
Tabelul 11.6
Efectul erbicidului Pivot în combaterea cuscutei din cultura de lucernă
(anul I de vegetaţie) (după Şarpe N., 1991, citat de Moga I. şi colab.,
1996)
Erbicidul Doza (l/ha) Gradul de Producţia de lucernă
combatere a Masa verde %
cuscutei (%) (t/ha)
Basagran 2,0 0 0,6 100
Pivot 0,75 89 8,1 1364
Pivot 1,00 98 8,3 1410
Pivot 2,00 99 8,5 1430
Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se realizeze, în primul

rând prin metode agroculturale şi mai puţin prin metode chimice, pentru a
reduce cheltuielile şi poluarea solului.
Perioada lungă de vegetaţie şi exploatare favorizează apariţia unor boli
specifice lucernei, care pot provoca, în anumite condiţii, pagube însemnate
cantitativ şi calitativ. Cele mai răspândite boli sunt:
 Pythium debarianum (cădera plantelor), apare la plantele tinere şi
se manifestă prin putrezirea ţesuturilor şi dispariţia în vetre a acestora;
 Erysiphae pisi ssp. medicaginis (făinarea lucernei), apare ca pete
albicioase pe frunze care duc la moartea acestora;
 Pseudopeziza medicaginis (pătarea brună a frunzelor), apare
primăvara sub forma unor pete mici, gălbui-brune, punctiforme, pe frunzele
bazale, care ulterior cad compromiţând cultura;
 Uromyces striatus (rugina lucernei), apar pustule brune pe
frunze, în urma atacului frunzele cad de timpuriu;
 Fuzarium oxisporum ssp. medicaginis (vestejirea fuzariana), se
manifestă prin necrozarea ţesuturilor lăstarilor şi rădăcinilor, iar transmiterea
bolii se face prin seminţe, insecte;
 Corynebacterium insidiosum (ofilirea bacteriană), se manifestă
prin fenomenul de piticire a plantelor, iar în final cultura se răreşte de la un an la
altul.
În combaterea acestor boli măsurile preventive şi tehnologice sunt cele
mai eficiente; alegerea terenurilor de cultură neinfestate, folosirea la semănat a
unor soiuri rezistente la atacul bolilor, efectuarea la timp a tuturor lucrărilor de
întreţinere şi recoltare. Pe cale chimică pot fi folosite următoarele produse:
tratament la sămânţă cu fungicidul Beret mix 360 FS (30 kg/t), precum şi
193
tratamente în vegetaţie în special pentru loturile semincere, cu Tecto (1,5 kg/ha),
Fundazol sau Benlate (0,5 kg/ha) (Viorica Iacob şi colab., 1998).
Dăunătorii fitofagi, care atacă organele vegetative ale lucernei pot
produce pagube însemnate culturilor. În acest sens se vor enumera cei mai
importanţi:
 Ottiorrhynchus licustici (gărgăriţa rădăcinilor), ale cărei larve
sapă galerii în rădăcinile plantelor, care dispar în urma atacului şi apar goluri în
lucerniere;
 Tychius flavus (gărgăriţa seminţelor), larvele gărgăriţei atacă
seminţele, afectând capacitatea germinativă;
 Sitona ssp. (gărgăriţa frunzelor şi rădăcinilor), ale căror larve
atacă rădăcinile, iar adulţii aparatul foliar, provocând daune importante, mai ales
primăvara;
 Phytodecta fornicata (gândacul roşu al lucernei), apare la
începutul lunii iunie şi atacul se manifestă prin desfrunzirea plantelor;
 Subcoccinella 24-punctata (buburuza lucernei), apare în timpul
verii şi atacă aparatul foliar;
 Hypera variabilis (gărgăriţa lucernei), atacă vârful lăstarilor
vegetativi, fiind oprită creşterea acestora.
Măsurile de combatere preventivă şi tehnologice ale bolilor sunt
specifice şi în limitarea atacului de dăunători. Eficacitatea acestora este
potenţată de aplicarea unor insecticide: tratamente la sămânţă cu Carbodan (28
ml/kg) şi tratamente curative, prin stropiri, în timpul vegetaţiei cu Fastac 10 CE
(0,3 l/ha), Decis 2,5 CE sau Karate 2,5 CE (0,4 l/ha) administrate în 300 l apă, în
următoarele fenofaze: butonizare, începutul înfloritului şi sfârşitul înfloritului (la
loturile semincere).
Grăpatul lucernierelor, începând din al doilea an de vegetaţie, are scopul
aerisirii stratului superficial al solului, reprezentând o lucrare de întreţinere
aplicată încă pe scară largă în ţara noastră.
S-a constatat însă, că grapa cu colţi rupe lăstarii tineri fără a mobiliza
stratul superficial al solului. Grăpatul este necesar primăvara, înainte de pornirea
în vegetaţie, pentru înlăturarea tulpinilor uscate ale plantelor. În ultimul timp
grăpatul de primăvară este înlocuit cu sapa rotativă.
Nivelarea, pentru distrugerea muşuroaielor proaspete, este necesară după
fiecare cosire şi se realizează cu ajutorul unor târşitoare simple constituite din
pneuri vechi de autovehicule sau alte mijloace.
Lucerniere îmbătrânite se „întineresc” prin 2-3 lucrări energice cu grapa
cu discuri în scopul despicării coletului care pe măsura trecerii anilor se
contractă şi pătrunde într-un sol înţelenit, tasat şi slab aerat, precum şi afânarea
solului în vederea formării de noi lăstari. Această lucrare dă rezultate bune dacă
este însoţită de irigare, aplicarea îngrăşămintelor şi supraînsămânţarea cu raigras
aristat (20 kg/ha), iarbă de Sudan (30 kg/ha). În condiţii de irigare sau în zone
umede, raigrasul aristat poate fi supraînsămânţat la sfârşitul verii, iar cultura
194
poate fi desţelenită în anul viitor după coasa a II-a şi terenul se poate semăna cu
porumb pentru siloz.
Irigarea culturii, este măsura tehnologică ce asigură producţii mari şi
constante, deoarece lucerna este o mare consumatoare de apă.
Sporuri însemnate de producţie se înregistrează când conţinutul în apă al
solului, în stratul biologic activ (0-80 cm), nu trebuie să scoată sub 60-70% din
capacitatea de câmp pentru apă. În anii cu ierni sărace în precipitaţii se
recomandă o udare la începutul lunii aprilie cu 300-500 m3/ha. În timpul
vegetaţiei normele de udare nu trebuie să depăşească 600-700 m3/ha pe solurile
permeabile şi 500 m3/ ha pe cele mai puţin permeabile (Moga I., 1993).
În cazul semănatului lucernei la sfârşitul verii-începutul toamnei, când
solul este slab aprovizionat cu apă, se impune o udare de răsărire, cu o normă de
300-350 m3/ha. Când timpul este secetos, lucrarea se repetă după circa 10 zile.
În perioada de vegetaţie pentru fiecare coasă sunt necesare câte două udări.
Este foarte important de cunoscut că irigarea nu se va face imediat după
cosirea lucernei, deoarece mugurii de pe colet, pe seama cărora are loc
lăstărirea, au nevoie în această perioadă de mult oxigen. Se irigă după ce lăstarii
au ajuns la înălţimea de 5-7 cm.
Recoltarea, depozitarea, păstrarea. Epoca de recoltare este factorul
care influenţează atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi longevitatea lucernei.
În anul I de vegetaţie, lucerna se recoltează mai târziu, în intervalul
cuprins între sfârşitul îmbobocirii-mijlocul fazei de înflorire. În acest interval
plantele au un conţinut ridicat în proteină brută, sistemul radicular este bine
dezvoltat şi acumularea de substanţe de rezervă în rădăcini şi la baza lăstarilor
este maximă. Această cantitate de substanţe de rezervă va asigura o creştere
puternică a noilor lăstari ce se vor forma după recoltare.
Epoca de recoltare, în anul I, influenţeză producţia anilor următori şi
durata de folosire a lucernei. În anul II de vegetaţie şi în următorii lucerna se
recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei de îmbobocire şi înflorirea a 20-25
% din plante. Totodată, dacă se ia în consideraţie intervalul de timp dintre două
cosiri pentru refacerea aparatului vegetativ după tăierie, aceasta variază între 30-
38 zile în anul I şi între 30-35 zile în anii următori de folosinţă.
Intervalele de timp dintre cosiri se pot micşora sau mări în funcţie de
condiţiile climatice din fiecare an. În acest sens se va lua în considerare suma
totală a temperaturilor necesare ca plantele să ajungă la o anumită fenofază de
dezvoltare: în cazul lucernei, pentru a ajunge în faza de începutul înfloritului,
acumularea este de 850-9000C la prima cosire şi 780-8500C la coasele II-IV.
În condiţiile practice de exploatare se recomandă recoltarea alternativă a
lucernei, în aşa fel încât pe aceeaşi suprafaţă, într-o perioadă de vegetaţie, cel
puţin una din recolte să fie cosită în faza în care 20-25% din plante sunt
înflorite, pentru a se da posibilitatea refacerii rezervelor de substanţe nutritive
din rădăcini şi colet. Ultima recoltare, din fiecare an de vegetaţie, se va executa
cu cel puţin 30-35 de zile mai devreme de apariţia primului îngheţ, pentru a
195
favoriza acumularea, în cantităţi suficiente de substanţe de rezervă, ce vor
asigura rezistenţa peste iarnă a plantelor de lucernă.
În condiţii de secetă prelungită se impune recoltarea lucernierei înainte
de epoca optimă, pentru a evita consumul inutil al rezervelor de substanţe
nutritive din colet şi mărirea intervalului până la coasa următoare (Moga I. şi
colab., 1996).
Prin întârzierea recoltării lucernei se reduce foarte mult gradul de
consumabilitate şi digestibilitate al nutreţului şi se depreciază calitatea acestuia
(tab.11.7).
Tabelul 11.7
Dinamica producţiei şi conţinutul de proteină la lucernă,
în funcţie de faza de recoltare (Ignat Al., 2000)
Faza de Înălţimea Producţia de masă % din s.u. % de C.B.
recoltare medie a verde faţă de
plantelor(cm) t/ha % P.B. C.B. P.B.
Înainte de 30 18,50 100 24,64 19,86 80

îmbobocire
La apariţia 48 26,10 140 21,27 23,83 112
primilor
boboci
La apariţia 72 28,70 155 18,69 25,12 134
primelor
flori
În timpul 92 28,488 154 16,80 25,55 152
înfloritului
La înfloritul 93 26,68 145 17,89 23,35 130
deplin
La apariţia 93 28,30 153 14,50 30,58 211
păstăilor
Consumabilitatea şi digestibilitatea mai scăzută a lucernei recoltată într-o

fază mai înaintată de vegetaţie se datorează în primul rând conţinutului mai
ridicat în fenoli, care datorită acţiunii lor bactericide, inhibă dezvoltarea
microorganismelor din rumenul animalelor şi ca urmare capacitatea de digerare
a nutreţului de lucernă ingerat scade.
În condiţii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile
irigate, 4-5 coase/an, iar durata economică de exploatare a unei culturi de
lucernă este de 4-5 ani. Înălţimea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol,
cu excepţia ultimei coase care se efectueaza la 7-8 cm.
Folosirea culturilor de lucernă prin păşunat direct cu animale este mai
puţin recomandată, deoarece se distrug o parte din mugurii de pe colet, se
înrăutăţesc condiţiile se creştere a plantelor, precum şi datorită faptului că
plantele proaspete conţin saponine şi pot provoca meteorizaţii la animalele
poligastrice. Dacă se impune păşunatul, acesta trebuie efectuat cu efective mici,
după ce s-a ridicat roua şi după o pregătire prealabilă a animalelor.
196
Conservarea lucernei se realizează prin mai multe metode: prin uscare
(sub formă de fân), prin deshidratare (sub formă de făină de fân şi brichete) sau
însilozare (sub formă de semisiloz sau semifân). Uscarea se poate efectua: pe
cale naturală, cu ajutorul curenţilor de aer, sau cu instalaţii speciale pentru
deshidratare, pe cale industrială.
a) Uscarea pe cale naturală, se face pe sol, pe suporturi sau prin
balotare. Tehnologia tradiţională de pregătire a fânului pe sol este următoarea:
recoltarea cu coasa (manual), cu cositori mecanice sau cu vindroverul, uscarea
în brazde timp de 8-10 ore, după care acestea se întorc, iar după încă 10-12 ore,
când umiditatea plantelor scade la 28-30%, lucerna se adună în căpiţe de 150-
200 kg, apoi după 1-2 zile, timp în care umiditatea scade la 15-17%, lucerna se
transportă la locul de depozitare.
Tehnologia de pregătire a fânului de lucernă se practică în zonele relativ
umede şi este asemănătoare cu cea de pregătire a fânului de pe pajiştile naturale.
Prin această metodă se obţine un fân de calitate bună, cu o umiditate de 16-18%
şi un conţinut mai mare de proteine şi caroten.
Pregătirea fânului prin balotare presupune parcurgerea următoarelor
etape: recoltarea se face cu cositori sau vindrover, de preferinţă dotat cu vulţuri
de strivire, pentru a reduce timpul de uscare în câmp; în acest caz pierderile
totale se reduc de circa două ori, cele de frunze de circa patru ori.
Atunci când plantele se cosesc cu vindroverul, brazdele se întorc cu
grebla rotativă, după 15-20 ore, iar după încă 10-15 ore de timp frumos, când
umiditatea plantelor ajunge la 30-35%, are loc balotarea la o presiune medie; în
acest caz baloturile se transportă la baza furajeră şi se continuă uscarea cu
ajutorul curenţilor de aer. Dacă definitivarea uscării se va realiza în câmp,
balotarea va avea loc la umiditate de 25-30%, iar baloturile se vor aşeza în
grupuri de câte 3-4, în formă de piramidă, cu baza mică pe sol, unde vor rămâne
2-3 zile, pentru ca umiditatea să scadă la 15-17%.
b) Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer se realizează la locul de
depozitare şi presupune existenţa unei instalaţii alcătuită dintr-un ventilator de
capacitate mare, racordat la o sursă de curent, cu canal principal, grătare laterale
şi hornuri dop (câte unul pentru 5-7 m3 de şiră). Plantele de lucernă cosite se
usucă în câmp până la umiditatea de 40-45%, după care se transportă la
instalaţiile de uscare, unde se aşează în 3-4 straturi succesive. Fiecare strat se
usucă până ce umiditatea scade la 15-17%, obţinându-se astfel un fân de calitate
foarte bună.
c) Uscarea prin deshidratare pe cale industrială se realizează cu
ajutorul unor instalaţii speciale. Plantele de lucernă, imediat după recoltare, sunt
aduse la aceste instalaţii, unde prin intermediul unor temperaturi foarte ridicate,
sunt deshidratate într-un timp foarte scurt şi transformate în făină. Făina de
lucernă se foloseşte ca materie primă la prepararea nutreţurilor combinate sau se
brichetează.
Cea mai bună metodă de conservare a lucernei prin însilozare este
producerea semisilozului, deoarece însilozarea la umiditatea de recoltare (75-
197
85%) se realizează cu pierderi foarte mari din cauza apariţiei fermentaţiilor
nedorite în masa silozului (fermentaţia butirică), ca urmare a conţinutului scăzut
de hidraţi de carbon din plante. În acest sens, după recoltatea şi ofilirea lucernei
în brazdă, timp de 12-14 ore, până la umiditatea de 55-65%, furajul se toacă
mărunt, şi se depozitează în silozuri; masa verde aşezată în straturi alterne (la
care se pot adăuga unii aditivi furajeri, cum sunt paiele, graminee perene, raigras
aristat etc.) se tasează puternic, pentru crearea condiţiilor de anaerobioză şi
desfăşurarea în condiţii optime a fermentaţiilor lactice. Acoperirea silozului se
face cu folie de plastic, de culoare închisă.
Producţia. La lucernă, producţia înregistrează valori diferite în funcţie
de anul de exploatare şi în cadrul aceluiaşi an, în funcţie de ciclul de vegetaţie.
Producţiile cele mai mari, la semănatul de primăvară se obţin între anii 2-4 de
vegetaţie, iar în cadrul aceluiaşi an, la prima coasă. La coasa a II–a se realizează
circa 50-60% din producţia coasei I, iar la a III-a numai 25-30% din producţia
coasei I.
Începând cu anul al V-lea, producţia scade mult, astfel încât nu mai este
economică menţinerea lucernei în continuare.
Producţiile sunt de circa 30-40 t/ha masă verde la neirigat şi de 50-60
(80) t/ha la irigat. Producţia de fân reprezintă 25-28% din cea de masă verde.
11.1.2 Cultura pentru sămânţă.

Importanţa lucernei ca plantă de nutreţ implică producerea unor cantităţi
relativ mari de sămânţă pentru înlocuirea culturilor vechi şi extinderea
suprafeţelor cultivate. Sămânţa de lucernă se poate obţine din culturile obişnuite
pentru furaj sau din culturile special înfiinţate în acest scop. În ultimul timp s-a
extins tot mai mult metoda producerii de sămânţă din culturi speciale.
Cerinţele faţă de climă şi sol. Cerinţele lucernei pentru sămânţă faţă de
climă şi sol sunt puţin diferite faţă de cele ale lucernei pentru furaj. Culturile
pentru sămânţă dau rezultate bune în zonele unde în perioada de înflorire-
fructificare, temperaturile sunt de peste 250C ziua şi 180C noaptea, umiditatea
relativă a aerului să nu depăşească 50%, iar zilele să fie senine şi fără vânt;
distribuţia precipitaţiilor trebuie să asigure o umiditate suficientă până la
începutul înfloririi, după care să urmeze o perioadă de secetă relativă.
Solurile trebuie să fie profunde, dar cu fertilitate moderată, deoarece cele
fertile favorizează creşterea vegetativă şi formarea de lăstari noi, care fac
concurenţă lăstarilor germinativi. Are loc aşa-numitul fenomen de proliferare,
care duce la avortarea florilor. Cele mai potrivite sunt cernoziomurile, solurile
aluvionare şi chiar cele nisipoase în condiţii de irigare.
Cele mai favorabile zone sunt în centrul şi nord-estul Dobrogei, centrul,
estul şi nord-estul Câmpiei Române, sudul Olteniei, centrul şi sudul Moldovei,
sud-vestul ţării.
198
Rotaţia. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, plantele
furajere anuale, sfecla de zahăr şi în general culturile care după recoltare permit
pregătirea terenului în bune condiţii din toamna sau vara anului precedent
însămânţării lucernei.
Fertilizarea. La stabilirea sistemului de fertilizare se va avea în vedere
evitarea lăstăririi abundente a lucernei. Din acest motiv nu se indică fertilizarea
cu azot, iar premergătoarele să nu fi primit gunoi de grajd. Îngrăşămintele cu
fosfor sunt recomandate pe toate tipurile de sol şi în toţi anii. Cele mai mari
producţii se obţin când solul conţine 7-8 mg fosfor mobil la 100 g sol. Dozele
orientative de fosfor sunt de 70-90 kg/ha, ce se aplică sub arătura de bază.
Îngrăşămintele cu potasiu se aplică în situaţiile când solul conţine sub 16 mg
potasiu mobil la 100 g sol.
Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele de la cultura pentru furaj.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa folosită pentru semănatul loturilor
semincere trebuie să fie certificată biologic, curată, liberă de cuscută, cu
facultate germinativă ridicată, bacterizată şi totodată la fel ca pentru furaj.
Semănatul se face primăvara devreme 1-15 martie în tehnologia
tradiţională şi la începutul toamnei, în tehnologia intensivă, în aşa fel încât de la
semănat până la intrarea în iarnă, suma gradelor termice să fie între 750-9500C,
timp în care lucerna va forma 2-3 lăstari scurţi. Calendaristic, epoca optimă de
semănat, în tehnologia intensivă, corespunde cu intervalul 1-12 septembrie, în
zonele de câmpie şi 25 august-5 septembrie, în cele colinare.
La semănatul de la începutul toamnei, desimea optimă este de 200-250
seminţe germinabile la m2, când se seamănă la 90-60 cm între rânduri, folosind
o cantitate de 4-5 kg/ha sămânţă sau de 450-500 seminţe germinabile la m2, la
distanţa de 25 cm între rânduri, când se utilizează o cantitate de 10-12 kg/ha
sămânţă.
În cazul utilizării de sămânţă drajată, desimea poate fi de 80-100 seminţe
germinabile la m2, când se seamană la 20-25 cm între rânduri sau 20-50 seminţe
germinabile la m2, când se seamănă la 50-60 cm între rânduri.
Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 2-2,5 cm.
Lucrările de îngrijire. Acestea sunt asemănătoare cu cele de la cultura
pentru furaj, acordându-se o atenţie deosebită asigurării unor condiţii optime de
răsărire, precum şi combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. În combaterea
buruienilor, pe lângă folosirea erbicidelor, la semănatul în rânduri rare se
recomandă efectuarea de praşile mecanice sau manuale. Prima praşilă mecanică
se face la adâncimea de 4-5 cm şi la 5-6 cm distanţă de rândurile de plante, când
lucerna este bine înrădăcinată şi are 1-2 lăstari. La praşila a 2-a se intră când
lucerna are 30-35 cm înălţime, se ataşează cultivatorului aripioare, care
realizează o acoperire a bazei plantelor cu sol, în scopul diminuării procesului de
lăstărire.
Un rol important pentru întreţinerea loturilor semincere îl are combaterea
bolilor şi dăunătorilor. Atacul produs de diferite specii de dăunători şi boli este
199
foarte variat şi se localizează în diferite regiuni ale plantei (rădăcină, colet,
tulpină, frunze, flori, seminţe).
Se execută patru tratamente atât în anul I cât şi în anii următori când se
lasă pentru sămânţă coasa I. Atunci când pentru sămânţă se lasă coasa a II-a, se
execută cinci tratamente începând cu anul al II-lea. Tratamentele sunt
asemănătoare ca la cultura pentru furaj.
Polenizarea lucernei prezintă o importanţă deosebită în asigurarea
producţiei de sămânţă. Pentru o bună polenizare se pot aduce albine (circa 5-10
familii la hectar), când 15-20% din plante sunt la înflorit.
Irigarea face posibilă obţinerea unor producţii de 150-300 kg/ha, chiar
din primul an de vegetaţie. Irigarea se efectuează pentru a asigura o bună
răsărire în cazul semănatului de la începutul toamnei (1-2 udări cu 300-350
m3/ha) şi pentru a completa necesarul de apă înainte de îmbobocire, în anii
foarte secetoşi (o udare cu 300-350 m3/ha). Pe terenurile cu o bună capacitate de
înmagazinare a apei, irigarea este necesară numai în primul an, la un plafon de
70% din capacitatea de câmp la adâncimea de 100 cm. În anii următori se aplică
o udare de aprovizionare primăvara, în anii deosebit de secetoşi, iar dacă este
nevoie se execută şi o a doua udare, cel mai târziu al începutul îmbobocirii.
Recoltarea, depozitarea. Pentru obţinerea de sămânţă se folosesc
lucernierele din anii 1 – 3, în funcţie de tehnologia aplicată. Coasa de la care se
realizează sămânţă se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice şi tehnologice,
încât perioada de înflorire – fructificare să coincidă cu o vreme însorită şi relativ
secetoasă. Pentru zonele nesecetoase şi la practicarea tehnologiei intensive se
recomandă obţinerea de sămânţă la coasa I. În anii cu primăveri bogate în
precipitaţii, se recomandă recoltarea coasei I pentru furaje la începutul
îmbobocirii şi realizarea de sămânţă la coasa a II-a, însă producţiile vor fi mai
mici. Lucerna pentru sămânţă se recoltează când 75-80% din păstăile lăstarilor
principali au culoare brună. În această fază plantele sunt verzi, iar recoltarea se
face într-o singură fază sau în două faze.
Când recoltarea se realizează într-o singură fază se aplică înainte un
tratament cu desicantul Reglone, în doză de 4-5 l/ha, cu 4-5 zile înainte de
recoltare. În cazul al doilea se face întâi cosirea plantelor cu vindrovărul, iar
după 3-4 zile însorite se treieră cu combina echipată cu ridicător de brazdă,
când plantele sunt bine uscate (orele 11-19). Pentru a reduce pierderile prin
scuturare, în anii secetoşi, lucerna se poate recolta direct cu combina de tipul
E514, când 80-90% din pajişti s-au brunificat, fără să mai fie necesar tratamentul
cu desicanţi.
După recoltare, seminţele se aşează în strat subţire de 10-15 cm şi se
usucă până la umiditatea de 13%. Condiţionarea şi descuscutarea lor se
efectuează în unităţi specializate, sămânţa se poate ambala în saci.
Producţia. Producţiile de sămânţă pot fi de 300-400 kg/ha la tehnologia
tradiţională (clasică) şi de 700-1000 kg/ha la tehnologia intensivă, pe terenurile
irigate.
200
11.2.TRIFOIUL ROŞU
Importanţă. Răspândire
În agricultura mondială, ca şi în ţara noastră, trifoiul roşu reprezintă una
din cele mai valoroase plante furajere cultivate în zonele umede şi reci. Trifoiul
se foloseşte în alimentaţia animalelor sub formă de masă verde, fân, făină de
fân, nutreţ murat, pastă albumino-vitaminică. Se numără printre cele mai
productive plante de furaj cu însuşiri biologice valoroase, iar nutreţul este de
calitate foarte bună, similară cu aceea a lucernei.
Valoarea furajeră şi economică a trifoiului roşu este dată de următoarele
însuşiri:
 productivitate ridicată. Ţara noastră fiind situată în centrul
arealului de cultură a trifoiului roşu, întruneşte condiţii extrem de favorabile
pentru producţii foarte ridicate de masă verde (90-120 t/ha/an) sau de fân (15-18
t/ha/an).
 calitatea producţiei. Valoarea furajeră a trifoiului roşu este dată
de conţinutul ridicat de proteină brută, grăsimi, extractive neazotate, caroten şi
vitamine, îndeosebi C şi E (tab.11.8).
Tabelul 11.8
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă la trifoiul roşu
(Panait V., 1978)
Furajul Proteine Celuloză Grăsimi Caroten Vitamine UN/100 kg
(%) (%) (%) (%) C (ppm)
Masă 3,4 5,2 0,7 49-84 66-360 18,8
verde
Fân 13,5 24,0 2,9 22-26 20-36 58,8
Siloz 4,4 6,5 1,2 26 - 16,5
Făina de fân de trifoi roşu, constituie un excelent furaj cu valoare

nutritivă ridicată şi cu un conţinut cosiderabil de vitamine. Se apreciază că 1 kg
făină de fân echivalează ca o unitate nutritivă. Digestibilitatea materiei organice
din masa verde este de peste 70% şi de 55-60% în fân. Procentul ridicat se
explică prin aceea că tulpina se lignifică mai puţin, iar frunzele nu se scutură atât
de uşor ca la alte leguminoase (Savatti M. şi colab., 2004).
 plantă amelioratoare. Trifoiul roşu are o influenţă favorabilă
asupra însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului (aproximativ 2000-5000
kg/ha), prin cantităţile anuale de azot fixat de bacteriile simbiotice de pe rădăcini
(120 – 200 N kg/ha) (Puia I. şi colab., 1991).
 participă la realizarea de asolamente raţionale, în zona colinară,
în diferite rotaţii, ca solă săritoare.
 trifoiul roşu intră în categoria plantelor melifere.
Cultura trifoiului roşu are o vechime mai mică de 400 de ani, fiind
cultivat la început în Europa şi apoi şi în celelalte continente.
201
Originea trifoiului roşu este necunoscută, dar se susţine ipoteza că
provine din formele sălbatice, având centrul genic în vestul bazinului Mării
Mediterane (Savatti M.şi colab., 1988).
Ca suprafaţă cultivată pe plan mondial, de peste 17 milioane ha, trifoiul
roşu ocupă locul al doilea după lucernă, dintre leguminoasele perene. În ţara
noastră apare în anul 1880, când sămânţa produsă în Transilvania a fost
exportată în Europa Centrală, unde a fost apreciată datorită
productivităţii ridicate şi a rezistenţei considerabile la ger.
Trifoiul roşu este o plantă perenă, cu o durată de
viaţă limitată, în general la 2 ani, însă, în anumite condiţii,
poate supravieţui chiar patru sau mai mulţi ani. Portul
plantei este erect până la decumbent, iar lăstarii în întregime
glabrii sau foarte puţin păroşi (fig. 2).
Rădăcina este robustă, pivotantă, care în anul I se
dezvoltă în stratul de 20-30 cm, poate ajunge în următorii
până la 175 cm adâncime. Cea mai mare parte din masa de
rădăcini se găseşte în stratul de 0-10 cm (68-73%), în
timp ce în stratul de 10-20 cm numai 19-20%, în cel de Fig.2 Trifolium pratense
20-30 cm, doar 7-8%. Pe rădăcini se dezvoltă nodozităţi
datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium trifolii, care este mai puţin
pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu. Aproape de suprafaţa solului se găseşte
coletul, pe care sunt mugurii ce vor da naştere lăstarilor.
Tulpinile (lăstarii aerieni), înalte de 70-80 cm, sunt fistuloase, ramificate,
erecte şi bogat foliate (indicele foliar este de 4-5 m2).
Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole ovate, obovate sau eliptice, ce
prezintă pe faţa superioară un desen tipic alburiu, de forma literei „V”, numit
maculă. La baza frunzelor se găsesc stipelele, de culoare mai deschisă,
membranoase, concrescute cu peţiolul.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip capitul, câte 50-250, solitare,
globuloase, aşezate în vârful lăstarilor sau pe ramificaţiile acestora, de culoare
roză sau mov deschis. Polenizatorii ideali sunt din genul Bombus, însă şi
albinele au o acţiune satisfăcătoare.
Fructul este o păstaie unispermă, ovală, de 1,5-2,5 mm lungime, cu 1-2
seminţe, ovule, cordiforme de culoare galben-deschis, colorate mai mult sau mai
puţin intens în violet, cu M.M.B.-ul cuprins între 1,5-2,0 g.
202
Trifoiul roşu face parte din familia Fabaceae (Leguminosae), tribul
Trifoliaceae, genul Trifolium, care cuprinde peste 250 de specii, anuale sau
perene, cu diferite zone de origine (zona temperată din emisfera nordică sau
zona din America de Sud şi Africa).
În flora spontană din ţara noastră trăiesc peste 40 de specii ale genului
Trifolium, răspândite în arealele ecologice foarte diverse.
Specia Trifolium pratense L., cuprinde mai multe varietăţi şi forme ce
aparţin la două subspecii: ssp. europratense A. şi K. şi ssp. frigidum (Grannd.)
Simonk.
Principalele însuşiri ale soiurilor diploide (2n = 14):
Select 1, omologat în anul 1968, are o capacitate bună de producţie (13-
14 t/ha s.u.) realizând 2-3 recolte pe an, rezistenţă bună la ger, făinare şi mijlocie
la secetă, conţinut ridicat în proteină brută (18-19%), înflorire şi fructificare
abundentă (peste 400 kg/ha sămânţă).
Roxana, omologat în 1995, capacitate mare de regenerare după cosire şi
cădere, rezistenţă foarte bună la iernare şi medie la secetă, 17,3-18,4% proteină
brută, producţie bună de sămânţă (peste 500 kg/ha).
Însuşirile soiurilor tetraploide (2n = 28):
Napoca Tetra, omologat în anul 1978, primul soi românesc tetraploid,
rezistenţă bună la ger şi cădere, sensibil la făinare, foarte productiv (15-16 t/ha
s.u.), calitate foarte bună a furajului (19-20% proteină brută), perenitate 4-5 ani,
produce peste 300 kg/ha sămânţă, la coasa I.
Apollo Tetra, omologat în 1990, rezistă foarte bine la iernare şi secetă,
cădere şi făinare, capacitate bună de regenerare după cosire şi cu perenitate mare
de 4-5 ani, realizând 3 recolte pe an (16-17 t/ha s.u.), cu un grad mare de
consumabilitate.
Dacia Tetra, omologat în 1996, capacitate foarte bună de producţie (16-
18 t/ha s.u.), realizează 3 coase în anul al doilea de vegetaţie, capacitate bună de
regenerare şi o perenitate pronunţată (4-5 ani), produce peste 400 kg/ha sămânţă,
în tehnologia intensivă.
Sunt în cultură şi alte soiuri româneşti, ca: Flora, Sătmărean, Novac,
Roza, precum şi soiuri străine: Maro (D), Pirat, Triel, Verdi (F).

Trifoiul roşu este specia de leguminoasă perenă adaptată zonelor bogate
în precipitaţii şi mai răcoroase. Este mai pretenţios decât lucerna faţă de
elementele climatice, dar mai puţin exigent faţă de sol. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 10C, însă temperatura optimă de germinare este
cuprinsă între 200C şi 300C. Pentru parcurgerea fenofazelor până la începutul
înfloritului sunt necesare 800-9000C, iar până la maturarea seminţelor, 1200-
14000C. Rezistă bine la ger, în condiţiile unui sol cu strat protector de zăpadă.
Recoltările târzii de toamnă şi producerea de sămânţă micşorează rezistenţa
trifoiului la ger. Creşterea vegetativă intensă ar loc la temperaturi cuprinse în
203
intervalul 15-270C, iar la cea de peste 320C se reduce mult dezvoltarea
sistemului radicular şi a rozetei de frunze. Se pot realiza producţii normale şi la
32-350C, dacă umiditatea în stratul biologic activ este mai mare de 60% (Moga
I. şi colab, 1996). Rezistenţa plantelor de trifoi roşu la ger este determinată, în
mare măsură, de condiţiile de călire din a doua jumătate a toamnei. Când
plantele întâlnesc condiţii favorabile de umiditate, se acumulează în colet
cantităţi importante de zaharuri reducătoare, fapt ce determină o rezistenţă
sporită la ger.
Trifoiul roşu, deşi nu este un mare consumator de apă, este foarte
pretenţios faţă de regimul hidric. La noi în ţară, cultura de trifoi roşu se
comportă bine în zonele unde precipitaţiile medii anuale sunt mai mari de 600
mm, dacă acestea sunt bine repartizate pe parcursul anului. Deşi coeficientul de
transpiraţie este mai mic decât la lucernă (în medie 500), trifoiul roşu este mai
puţin rezistent la secetă din cauza sistemului radicular mai puţin dezvoltat în
profunzime.
Plantele au o dezvoltare puternică când umiditatea solului este de 70-
80% din capacitatea totală pentru apă (80% până la înflorire, 60% în timpul
înfloririi şi 40% în perioada maturării seminţelor) (Varga P. şi colab., 1998).
Seceta de primăvară este foarte dăunătoare trifoiului roşu, deoarece
afectează producţia pe întreaga perioadă de vegetaţie, chiar dacă regimul hidric
se ameliorează pe parcurs.
Trifoiul roşu este sensibil la excesul de apă. Prezenţa apei în stratul
biologic activ al solului, conduce la distrugerea bacteriilor simbiotice şi la
rărirea culturii până la compromiterea acesteia.
Trifoiul roşu este o plantă de zi lungă, la care o creştere a intensităţii
luminii, corelată cu o temperatură optimă, contribuie la sporirea biomasei
aeriene şi subterane (Iacob T. şi colab., 2000). La începutul vegetaţiei suportă
umbrirea, ceea ce face ca trifoiul roşu să se cultive şi în cultură ascunsă.
Solurile potrivite pentru cultura trifoiului roşu sunt cele mijlocii,
profunde, permeabile, bogate în humus şi calciu, cu pH peste 6,00.
Aceste condiţii pot fi întâlnite pe soluri brune de pădure, cenuşii şi pe
podzoluri secundare. Rezultate bune se obţin şi pe cernoziomuri, când se asigură
un regim hidric corespunzător.
Nu se recomandă cultivarea pe solurile nisipoase, cele cu pH peste 7,5 şi
pe cele puternic acide, ultimele datorită unui conţinut ridicat în aluminiu mobil
şi oxid de mangan.
Zonele de cultură
În funcţie de cerinţele faţă de factorii pedologici, trifoiul roşu are
următoarele zone de cultură:
 zona foarte favorabilă cuprinde: Podişul Transilvaniei,
nord-vestul ţării, lunca superioară a Siretului;
204
 zona favorabilă I: zona limitrofă zonei foarte favorabile, până în
zona submontană, dealurile Bihorului, Banatului şi dealurile subcarpatice din
Oltenia, Muntenia şi Moldova;
 zona favorabilă II cuprinde: depresiunea Maramureşului, Podişul
Moldovei.

Rotaţia. Trifoiul roşu se seamănă, de obicei ca plantă protectoare,
deoarece suportă bine umbrirea. De aceea, semănatul în cultură ascunsă se
practică pe scară largă în toate zonele de cultură a trifoiului roşu în ţara noastră.
Ca plantă protectoare cel mai frecvent se foloseşte grâul, dar şi orzoaica de
primăvară şi ovăzul recoltat în faza de lapte pentru însilozare sau pentru fân.
Trifoiul roşu se încadrează uşor în asolamentul de câmp, deoarece durata
de folosire economică este de numai doi ani. Reuşeşte bine după
premergătoarele care lasă terenul curat de buruieni. Din această categorie fac
parte: prăşitoarele fertilizate cu îngrăşăminte organice, cerealele de toamnă şi
primăvară, culturile furajere anuale. În cazul semănatului la sfârşitul verii, cele
mai bune premergătoare sunt: culturile furajere anuale (rapiţa de toamnă şi de
primăvară, borceagurile de toamnă şi de primăvară), cerealele de toamnă (grâu,
orez, secară), cartofii timpurii.
Nu se recomandă cultura trifoiului roşu după: prăşitoarele târzii
(porumbul tardiv, cartofii târzii, sfecla), tratate cu erbicide triazinice, după alte
leguminoase perene şi revenirea pe acelaşi teren la mai puţin de 3 – 4 ani,
datorită fenomenului de „oboseala solului”.
Cele mai bune postmergătoare sunt culturile exigente faţă de azot şi care
au o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Dintre acestea menţionăm porumbul siloz,
hibrizii semitimpurii de porumb pentru boabe, cartofii timpurii precum şi
plantele anuale rezistente la secetă, cum sunt: iarba de Sudan, meiul etc.
(Moga I. şi colab, 1996).
Fertilizarea. Prin producţiile pe care le realizează, trifoiul roşu consumă
cantităţi mari de substanţe nutritive. La o producţie de 8 t/ha fân, trifoiul extrage
din sol circa 220-250 kg azot, 80 kg fosfor, 170 kg potasiu şi 210 kg calciu. Pe
parcursul perioadei de vegetaţie, absorbţia elementelor nutritive se corelează cu
dezvoltarea aparatului aerian, şi anume:
 până la formarea lăstarilor, absorbţia se realizează în proporţie de
8% pentru fosfor, 10% la potasiu, 15% la calciu;
 la începutul înfloritului se ating valori de 55% la P şi Ca şi 60%
la K;
 la înfloritul deplin, absorbţia depăşeşte 70% la P şi 90% la K şi
Ca.
Pentru obţinerea unor producţii mai ridicate se recomandă aplicarea a
40-50 kg N, îndeosebi pe solurile cu un conţinut în humus mai mic de 1,5%.
205
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se calculează în funcţie de
aprovizionarea solului cu acest element, conţinutul optim pentru trifoiul roşu
fiind de 7-8 mg la 100 g sol, iar în absenţa datelor de cartare agrochimică,
dozele orientative de fosfor sunt de 90-100 kg/ha, aplicate o dată la doi ani.
Îngrăşămintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide, când
conţinutul în potasiu mobil este sub 16 mg la 100 g sol. Se recomandă aplicarea
anuală a 60-80 kg/ha K2O.
În regim irigat, pe cernoziomuri, eficacitatea îngrăşămintelor cu fosfor şi
potasiu este mai scăzută.
În zonele optime de cultură a trifoiului roşu, cel mai eficient îngrăşământ
este gunoiul de grajd, datorită conţinutului ridicat în macro şi microelemente.
Pentru o bună folosire a acestuia se recomandă aplicarea gunoiului de grajd
plantei premergătoare, în doză de 20-40 t/ha, iar pe solurile acide, neamendate
direct culturii de trifoi roşu. În timpul vegetaţiei, gunoiul de grajd foarte bine
fermentat, se poate aplica şi pe cuvertură, toamna după încetarea vegetaţiei, în
doze anuale de 15- 20 t/ha ( Moga I.şi colab., 1996).
La culturile în amestec cu graminee perene, când trifoiul roşu are o
participare de 30-50%, doza anuală de azot este de 150 kg/ha N aplicată
fracţionat, câte 50 kg/ha primăvara şi după primele 2 recoltări.
Pe solurile acide, cu pH mai mic de 5,8-6,0, se recomandă administrarea
de amendamente calcaroase, în doze de 5-6 t/ha, o dată la 6-7 ani
(Panait V., 1978).
Pregătirea terenului. Indiferent de modul de cultivare, lucrările pentru
pregătirea patului germinativ trebuie să asigure o bună mărunţire şi nivelare a
solului, care furnizează a răsărire uniformă şi rapidă.
În general, trifoiul roşu se cultivă sub plantă protectoare, iar lucrările
solului care se efectuează, trebuie să satisfacă şi exigenţele trifoiului.
Dacă semănatul se face fără plantă protectoare, lucrările sunt
asemănătoare cu cele de la lucernă. Cercetările din ultima perioadă (Moga I.şi
colab., 1996) recomandă semănatul trifoiului roşu la sfârşitul verii, caz în care
folosirea grapei cu discuri sau mai nou a grapei rotative este suficientă, cu
condiţia ca terenul să nu aibă resturi organice numeroase.
Sămânţa şi semănatul. Folosirea seminţelor sănătoase, întregi, lucioase,
cu o bună energie şi capacitate germinativă, constituie condiţia de bază pentru
reuşita culturii de trifoi roşu. Seminţele de trifoi trebuie să fie libere de cuscută
(Cuscuta epithymum ssp. trifolii) sau de ştevie (Rumex sp.). Când seminţele se
seamănă pe un teren unde nu s-a cultivat trifoi roşu timp îndelungat se
recomandă tratarea seminţei cu preparate bacteriene pe bază de Rhizobium,
pentru a favoriza infecţia bacteriană imediat după răsărire şi a obţine o recoltă
cât mai bună.Epoca de semănat este primăvara devreme, când utilajele agricole
pot intra pe teren. La cultivarea cu plantă protectoare de primăvară, semănatul se
face după amestecarea seminţelor de la cele două culturi sau se seamănă întâi
planta protectoare şi apoi perpendicular pe rândurile acesteia, trifoiul roşu. Când
planta protectoare este o cereală de toamnă, primăvara devreme se grăpează
206
cultura şi imediat se seamănă trifoiul, după care se tăvălugeşte. Norma de
sămânţă la planta protectoare se reduce cu 20-30%.
În zonele colinare umede sau în regim irigat, trifoiul se poate semăna şi
la sfârşitul verii sau începutul toamnei (20 august-5 semptembrie).
Semănatul se realizează cu semănători universale (S.U.P.), la 12,5-15 cm
între rânduri şi la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai grele şi de 2-3 cm pe
solurile cu textură mai uşoară.
Cantitatea de sămânţă utilă în cultură pură este de 18-20 kg/ha, asigurând
o densitate optimă de 1000 seminţe germinabile la m2 şi o suprafaţă de nutriţie
de 10-16 cm2/plantă.
Trifoiul roşu poate fi cultivat şi în diferite tipuri de amestecuri intensive
cu unele graminee perene (timoftică, golomăţ, raigras hibrid, raigras aristat şi
păiuş de livezi) (tab.11.9). În zonele irigate amestecul cel mai productiv este
constituit din trifoi roşu cu raigras aristat, cu un raport optim de semănat de 60 –
80% trifoi roşu (12-16 kg/ha) şi 20-40% raigras aristat (5-10 kg/ha), în condiţiile
când nu se aplică fertilizare cu azot.
Tabelul11.9
Influenţa raportului de semănat asupra producţiei de substanţă
la amestecurile de trifoi roşu cu gramineele perene (Moga I. şi colab.,
1996)
Raportul la semănat (%) Cu golomăţ (S.C.P.Livada) Cu raigras aristat
(media unităţi cercetare)
Trifoi roşu Graminee t/ha % t/ha %
100 - 6.4 100 15,3 100
80 20 8,6 134 15,3 100
60 40 8,1 127 14,6 95
40 60 7,1 111 13,6 89
20 80 6,9 108 13,1 86
Un amestec potrivit pentru zonele colinare, neirigate, este cel format din
14 kg/ha trifoi roşu şi 12 kg/ha golomăţ, la care se adaugă şi o cantitate de 4-5
kg/ha raigras aristat.
Prin cultura în amestec a trifoiului roşu cu gramineele perene, gradul de
îmburuienare este foarte scăzut, datorită fenomenului de competiţie ce se
exercită de către aceste specii.
Lucrările de întreţinere. Lucrările de îngrijire care se aplică culturilor
de trifoi roşu sunt asemănătoare cu cele de la lucernă, dar cu unele particularităţi
pentru combaterea buruienilor la cultivarea cu plantă protectoare.
Când planta protectoare este o cereală de toamnă, pentru a evita
stânjenirea trifoiului de către erbicide, se impune ca acestea să se aplice înainte
de răsărirea trifoiului, folosind doze mai mici cu 20-25% faţă de cele utilizate în
mod curent în culturile de cereale de toamnă şi dizolvate într-o cantitate de apă
cât mai mică (max. 200 l/ha).
În aceste condiţii pot fi folosite erbicidele specifice cerealelor (săruri ale
acidului 2,4 D) sau cele pe bază de MCPA sau alte combinaţii mai recente.
207
Dacă îmburuienarea este mai puternică, atunci se recomandă folosirea
erbicidelor, Basagran CS, Basagran forte (2-2,5 l/ha) care se aplică atunci când
trifoiul este în faza de 3-5 frunze trifoliate, iar speciile de buruieni sensibile, în
faza de rozetă.
Atunci când planta protectoare este o cereală de primăvară, combaterea
buruienilor se poate face prin aplicarea Basagranului (2-2,5 l/ha) în faza de
înfrăţire. Dacă se folosesc erbicidele Icedin sau Oltisan, se impune semănarea
trifoiului la circa 20-25 zile după însămânţarea cerealei şi respectarea măsurilor
prezentate la cultura cu plantă protectoare de toamnă.
Când trifoiul roşu se seamănă în cultură pură, fără plantă protectoare,
lucrările agrotehnice de combatere a buruienilor au un rol foarte important. În
acest sens se cere amplasarea culturii pe terenuri în care pe parcursul anilor
precedenţi, s-au aplicat măsuri susţinute de combatere a buruienilor, iar
pregătirea patului germinativ s-a efectuat în aşa fel încât să faciliteze distrugerea
unui număr mare de buruieni răsărite sau în curs de răsărire.
Combaterea buruienilor monocotiledonate se poate efectua prin aplicarea
înainte de semănat, sub lucrările de pregătire a patului germinativ a următoarelor
erbicide: Dual (4 l/ha), Diizocab (5-6 l/ha), Eradicane (4-5 l/ha).
Încorporarea acestor erbicide se face cu grapa cu colţi reglabili,
prevăzută în spate cu bare metalice. În timpul vegetaţiei, combaterea buruienilor
dicotiledonate se poate efectua prin folosirea erbicidelor: Basagran (2,0-2,5
l/ha), aplicat în faza de 2-3 frunze trifoliate şi Pivot 100 LC-RV (0,5-0,7 l/ha),
aplicat la 2-3 săptămâni după răsărirea trifoiului roşu, când buruienile se găsesc
în faza de rozetă.
Pentru combaterea şteviei (Rumex crispus) din culturile pure de trifoi
roşu se aplică unul din următoarele erbicide: Asulox (Asulan) (4-5 l/ha) şi Pivot
100 LC-RV (1,0 l/ha). Tratamentul se aplică în momentul în care ştevia se
găseşte în faza de rozetă, iar efectul se va constata la două săptămâni de la
aplicare.
Combaterea cuscutelor se realizează după aceleaşi metode ca şi în cazul
lucernei.
Cele mai frecvente boli întâlnite în cultura trifoiului roşu sunt:
 Xanthomonas alfalfae Dowson (Arsura bacteriană a trifoiului),
apare la început pe tulpini, apoi pe lăstari şi pe organele florale, mai ales la
culturile mai vechi de trifoi roşu;
 Erysiphe martii Lev. (făinarea trifoiului), se manifestă sub forma
unei pâsle albicioase, ce apar pe frunze, lăstari, în urma căreia are loc
desfrunzirea, iar furajul se depreciază cantitativ şi calitativ;
 Clover phyllody Holmes (filodia trifoiului), atacă organele florale
şi se manifestă prin reducerea sau dispariţia diferenţelor dintre caliciu şi corolă,
sau dintre stomate şi pistil. Filodia se transmite prin vectori intermediari, cum
sunt cuscuta şi unele insecte (ploşniţe, cicade);
 Peronospora trifoliorum de Bary. (mana), apare pe faţa
superioară a frunzelor de trifoi sub forma unor pete gălbui, cărora le corespunde
208
pe faţa inferioară o pâslă fină alb-cenuşie, plantele bolnave rămân mici, cu
foliolele decolorate în întregime;
 Gloeosporum caulinorum Kirchn. (antracnoza), apare sub formă
de pete aurii sau brune, cu punctişoare negricioase pe tulpini şi la baza foliolelor
de trifoi. Ca urmare a atacului frunzele şi tulpinile se usucă;
 Uromyces trifolii Lév (rugina trifoiului), se manifestă pe limbul
frunzelor, pe peţiol şi pe tulpinile de trifoi sub formă de pustule mici,
pulverulente, galbene, brune sau negre. Frunzele se usucă şi cad de timpuriu.
Modul de combatere a acestor boli este asemănător cu al lucernei, dintre
care metodele agroculturale au rolul cel mai important (rotaţia, alegerea şi
pregătirea terenului, calitatea seminţelor la semănat). Pe cale chimică pot fi
folosite următoarele produse: Beret MLX 360 FS (3 kg/t) pentru tratarea
seminţei, precum şi tratamente în vegetaţie în special pentru loturile semincere,
cu Tecto (1,5 kg/ha), Fundazol sau Benlate (0,5 kg/ha).
În privinţa dăunătorilor, pe lângă o serie de dăunători comuni speciilor
de leguminoase perene, există şi unii specifici genului Trifolium, cum sunt:
 Hypera zoilus Scop, sin. punctata F. (gărgăriţa trifoiului), atacă
frunzele şi lăstarii tineri, mai ales la începutul pornirii în vegetaţie primăvara;
 Apion ssp. (gărgăriţa florilor de trifoi);
 Haplothrips niger Osb. (tripsul trifoiului);
 Bruchophagus gribbus Boh. (viespea seminţelor de trifoi).
Aceştia sunt dăunători semiofagi care atacă organele florale şi produc
pagube importante recoltelor de seminţe.
În combaterea dăunătorilor eficacitate maximă se realizează prin
aplicarea de insecticide ca: Fastac 10 CE (0,15 l/ha), Decis 2,5 CE şi Karate
2,5 Ce în doză de 0,3 l/ha, mai ales pentru semincerii de trifoi roşu, în două
tratamente, primul în faza de îmbobocire, iar al doilea la sfârşitul înfloritului.
Datorită sistemului radicular mai puţin profund decât la lucernă, trifoiul
este mai sensibil la secetă, valorificând eficient apa din sistemele de irigaţie, în
zonele mai secetoase.
Consumul specific de trifoi roşu este de 500-700 mm/an, maximul fiind
în lunile iunie-august, când consumă 4-5 mm/zi. Se apreciază că 1 mm
precipitaţii produce 21-22 kg substanţă uscată sau peste 100 kg masă verde (I.
Moga şi colab., 1996).
În culturile semănate la sfârşitul verii se aplică o udare de răsărire de
300-350 m3/ha. În toamnele secetoase se impune ca după 7-8 zile să se aplice o
udare de 350-400 m3/ha.
În timpul vegetaţiei se recomandă udări la 10-12 zile în lunile iulie-
august şi la 15-18 zile în mai-iunie, în afara perioadelor ploioase, cu norme de
600-650 m3/ha pe cernoziomuri şi soluri aluvionale şi de 500-550 m3/ha pe
celelalte tipuri de soluri.
Recoltarea, depozitarea, conservarea. În mod obişnuit, trifoiul roşu, în
primul an de cultură, în condiţiile ţării noastre, dă o singură recoltă şi 2-3 recolte
în al doilea an de vegetaţie.
209
Momentul optim pentru cosire este la începutul înfloririi, când rădăcinile
au cel mai ridicat nivel de carbohidraţi şi pot, deci, să reia creşterea cât mai
rapid. La trifoiul semănat în ogor propriu, recoltarea plantelor în anul I de
vegetaţie se face pe parcursul perioadei de înflorire.
Spre deosebire de lucernă, trifoiul roşu suportă un interval mai larg în
privinţa epocii de recoltare, deoarece îmbatrânirea plantelor este mai lentă, iar
scăderea conţinutului de proteină şi creşterea celui de celuloză brută este mai
puţin accentuat, dând posibilitatea recoltării unui furaj de bună calitate
(tab.11.10).
Tabelul 11.10
Influenţa fazei de recoltare asupra compoziţiei chimice a trifoiului roşu
(Erdelyi St.şi colab., 1990) (%)
Faza de Sămânţă Proteină Grăsime Substanţe Celuloză Cenuşă
recoltare uscată brută brută extractive brută
neazotate
Furaj verde
Păşune 17,0 4,3 0,6 7,2 3,1 -
tânără
La 15,9 3,3 0,6 6,8 3,8 -
îmbobocire
Începutul 19,0 3,4 0,7 8,1 5,2 1,6
înfloritului
În plină 21,0 3,4 0,7 9,4 5,9 1,6
floare
Fân
Înainte de 84,0 15,5 3,0 36,0 22,0 7,5
înflorire
În floare 84,0 12,5 2,5 38,0 25,0 6,0
Sfârşitul 85,0 9,0 2,0 38,0 30,5 5,5

înfloritului
Nutreţ 21,0 4,4 1,2 6,9 6,5 2,5
verde
Tulpini de 84,0 9,1 1,6 22,8 44,6 5,7
trifoi
Când trifoiul se cultivă ca plantă protectoare, recoltarea în anul I se face

o singură dată, cu 4 – 5 săptămâni înainte de intrarea în iarnă, pentru a permite
plantelor să-şi formeze un sistem radicular viguros şi să acumuleze cantităţi mari
de substanţe de rezervă.
Înălţimea de recoltare se recomandă a fi de 4-5 cm de la suprafaţa
solului; lucrarea se face pe timp frumos, cu cositori prevăzute cu valţuri care
strivesc tulpinile uşurând uscarea.
Conservarea fitomasei de trifoi se poate face sub formă de fân sau de
furaj însilozat. Pregătirea fânului se face ca la lucernă, iar metoda de uscare se
alege în funcţie de condiţiile climatice ale zonei în care se află cultura. Totuşi,
datorită abundenţei precipitaţiilor, uscarea fânului direct pe sol înregistrează
210
pierderi importante de substanţe nutritive. În acest sens se recomandă uscarea pe
diferiţi suporţi, după o prealabilă uscare în brazde până la umiditatea de 50 –
55%.
Conservarea prin însilozare este o metodă care se poate aplica mult mai
bine în cazul trifoiului roşu, deoarece conţinutul plantelor de trifoi în zaharuri
solubile este mai mare (10-12% faţă de 5-7% la lucernă), iar capacitatea tampon
este mai redusă. Tehnologia de însilozare se desfăşoară astfel: cosirea şi lăsarea
în brazde, timp de 1-2 zile, până la reducerea umidităţii la 55-60%, urmează
tocarea, transportul, aşezarea în siloz în straturi şi tasarea succesivă. În vederea
desfăşurării în condiţii optime a fermentaţiei lactice se pot utiliza aditivi furajeri
(paie tocate, graminee perene tocate, uruieli cerealiere), sau biologici (Lactosil
0,2%). Conservarea trifoiului roşu, cultivat în amestec cu gramineele perene, se
instalează în condiţii mult mai bune.
Producţia. În condiţii optime de favorabilitate şi tehnologie aplicată se
pot realiza 6-10 t/ha substanţă uscată (respectiv 30-50 t/ha masă verde), în anul
al doilea de vegetaţie.
11.2.2 Cultura pentru sămânţă

Sămânţa de trifoi roşu se produce din lanurile obişnuite pentru furaj sau
în culturi speciale. În primul caz se delimitează suprafeţe cu desimea normală,
neîmburuienate, libere de cuscută, folosind pentru sămânţă coasa a doua, din cel
de-al doilea an al culturii.
Pentru realizarea unor producţii ridicate de sămânţă se impune înfiinţarea
de culturi speciale destinate numai producerii de sămânţă şi renunţarea la
obţinerea acestora din culturi pentru furaj.
Producerea de sămânţă presupune cunoaşterea anumitor particularităţi
biologice, cum ar fi: cerinţele relativ modeste faţă de apă, comparativ cu cultura
pentru furaj, lăstărirea este mai redusă decât la lucernă, plantele sunt mai
rezistente la cădere, polenizarea poate fi făcută în proporţie mult mai mare decât
la lucernă, iar potenţialul de înflorire la coasa a II-a este cel puţin egal cu cel de
la prima coasă.
Producţii bune de sămânţă se obţin în zonele colinare cu veri relativ
secetoase, unde cerinţele termice şi hidrice sunt satisfăcute. Astfel în timpul
înfloririi, temperatura trebuie să fie de 18-220C, insolaţia de cel puţin 7 ore şi
umiditatea relativă a aerului de circa 50%. Aceste condiţii se întâlnesc în
majoritatea judeţelor din Transilvania, centrul şi nordul Moldovei, nordul
Câmpiei Române. Condiţii favorabile se întâlnesc şi pe solurile fertile din
Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi Câmpia Banatului, numai pe
terenurile irigate. Se recomandă solurile bine drenate, profunde, însorite, cu
textură mijlocie şi fertilitate moderată.
Rotaţia. Plantele premergătoare pentru culturile semincere de trifoi roşu
sunt asemănătoare cu cele de la cultura pentru furaj, cu condiţia ca acestea să nu
fie infestate de ştevie. Bune premergătoare sunt plantele furajere anuale, sfecla
de zahăr, cartoful, cerealele de toamnă. Nu se amplasează culturile de sămânţă
211
în vecinătatea altor culturi agricole care necesită tratamente repetate cu
insecticide (cartof, sfeclă etc.). Suprafaţa maximă a unui lot semincer va fi de
25-30 ha.
Fertilizarea. Trifoiul roşu este mai puţin pretenţios faţă de conţinutul
solului în fosfor decât lucerna. Rezultate bune se obţin când conţinutul în fosfor
mobil este de 7-8 mg/100 g sol, iar cel de potasiu de 16-18 mg/100 g sol. Dozele
orientative ce se recomandă sunt de 50-90 kg/ha P2O5 şi 50-80 kg/ha K2O,
aplicându-se toamna sub arătură. Nu se recomandă aplicarea de îngrăşăminte cu
azot direct semincerilor de trifoi. Gunoiul de grajd aplicat plantei premergătoare,
pe solurile acide, nu dăunează trifoiului pentru sămânţă. În acest caz se reduce
doza de fosfor cu 30-40% şi cea de potasiu cu 70-100%. Pe solurile acide
(pH<5,8) se recomandă aplicarea amendamentelor, o dată la 6-7 ani, în doză de
5-6 t/ha carbonat de calciu.
Pregătirea terenului. Solul se pregăteşte la fel ca la cultura pentru furaj.
Semănatul. În tehnologia clasică, semănatul se face primăvara devreme,
când terenul permite intrarea utilajelor agricole. În tehnologia intensivă,
semănatul se face la 5-15 august, în zonele colinare umede şi între 25 august-10
septembrie, pe terenurile irigate din sudul ţării, încât de la semănăt până la
venirea îngheţurilor să se acumuleze între 850-10000C. Semănatul se face de
regulă la 50-60 cm între rânduri, fără plantă protectoare, cu o normă de 4-5
kg/ha. Se poate semăna şi la 25 cm între rânduri, fără plantă protectoare,
folosind 10-12 kg/ha sămânţă. Semănatul se face cu SPC-6, SPC-8 în rânduri
distanţate folosind discuri cu orificii de 0,8 mm şi cu SUP 21, SUP29, când se
seamănă în rânduri apropiate.
Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 1,5-2 cm, când se
seamănă primăvara şi de 2-2,5 cm când se însămânţează la sfârşitul verii-
începutul toamnei. În acest caz se impune tăvălugitul solului înainte şi după
semănat.
Lucrările de îngrijire. Primele lucrări de îngrijire care se aplică la
trifoiul roşu pentru sămânţă sunt completarea golurilor dacă există, precum şi
combaterea creustei solului.
Combaterea buruienilor se realizează atât prin 2-3 praşile mecanice, la
culturile semănate în rânduri rare la 50-60 cm (prima când plantele de trifoi au
10-15 cm, apoi la intervale de 10-15 zile), cât şi prin folosirea erbicidelor.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se poate folosi unul din
erbicidele: Diizocab sau Eradicane (6-7 l/ha), încorporate în sol odată cu
pregătirea patului germinativ, sau alte erbicide antigramineice aplicate în
vegetaţie când buruienile au 2-4 frunze şi anume: Fusilade forte, Targa super,
Gallant super (1,5-2 l/ha).
Buruienile dicotiledonate se pot combate cu Pivot (0,6-0,8 l/ha) aplicat
în faza de lăstărire a buruienilor dominante, cu Basagran forte (2-2,5 l/ha)
aplicat în faza de rozetă a buruienilor sau cu Asulox 40 CS (4-6 l/ha) în special
pentru Rumex sp., sau Kerb 50 W (40-50 kg/ha) aplicat atât preemergent sau
212
postemergent pe trifoişte veche, combătând atât buruienile dicotiledonate şi
monocotiledonate, inclusiv cuscutele.
Combaterea dăunătorilor, în special a gargăriţei florilor (Apion
agricans), se realizează prin două tratamente cu Lindatox 1,5 (25 kg/ha),
Pinetox 10% (25 kg/ha) sau cu alte insecticide (Fastac-150 ml/ha, Decis 2,5 CE-
350 ml/ha), primul la îmbobocire, iar al doilea după 10-12 zile.
Irigarea semincerilor de trifoi roşu se impune pe terenurile din sudul
ţării, sudul Moldovei, Dobrogea şi Câmpia de Vest. Se aplică 1-2 udări de
răsărire cu 300-350 m3/ha, apoi la îmbobocirea plantelor, o udare cu 400-450
m3/ha şi după 12-14 zile încă o udare cu 450-500 m3/ha.
Recoltarea loturilor semincere de trifoi roşu prezintă câteva
particularităţi în funcţie de zonă. În zonele colinare cu veri secetoase, se
foloseşte pentru sămânţă coasa I, ca şi în cazul loturilor semincere de pe
terenurile irigate din sudul ţării. În zonele colinare mai umede, se recoltează,
pentru sămânţă coasa a II-a, prima folosindu-se pentru furaj la începutul
îmbobocirii. Loturile semincere din cultura intensivă se menţin în cultură 1-2
ani, recoltarea realizându-se la coasa I sau a II-a, în funcţie de condiţiile
climatice. În primul caz, plantele se cosesc cu vindroverul, când 80-85% din
capitule s-au brunificat, apoi după 3-4 zile se treieră cu combina echipată şi
reglată corespunzător. În cel de-al doilea caz (recoltarea la coasa a II-a) se
impune tratarea culturii cu ajutorul desicanţilor Reglone şi Gramoxone (5 l/ha)
când 80% din capitule au culoarea brună, apoi după 5-6 zile se recotează direct
din lan cu combinele E514 sau E524.
Datorită maturării neuniforme a seminţelor, numeroase conţinând apă
peste nivelul admis este nevoie ca sămânţa să se usuce câteva zile în magazii,
prin lopătări energice şi, eventual, să se efectueze uscarea în instalaţii speciale,
îndepărtarea cuscutei şi scarificarea seminţelor.
Producţia. Cantitatea de sămânţă ce se obţine este cuprinsă între 200 şi
600 kg/ha în funcţie de tehnologia aplicată (clasică sau intensivă).
11.3.GHIZDEIUL
Ghizdeiul se cultivă pentru nutreţ verde, semifân şi fân, obişnuit în
amestec cu graminee, fiind un component preţios în amestecurile folosite la
înfiinţarea pajiştilor temporare destinate păşunatului.
O importanţă mare, ca plantă de nutreţ, a căpătat mai ales în ultimul
deceniu, folosindu-se pentru valorificarea mai bună a solurilor sărace, acide, din
zonele umede, unde alte leguminoase furajere dau rezultate slabe.
Datorită creşterii în toată perioada activă de vegetaţie şi a masei mari de
rădăcini, ce cuprinde un volum apreciabil de sol, ghizdeiul se evidenţiază printr-
o capacitate mare de a proteja solul împotriva eroziunii (Dragomir N., 1981).
Ghizdeiul produce un furaj bogat în proteine cu o valoare nutritivă
ridicată, dar din acest punct de vedere este inferior lucernei, trifoiului şi
213
sparcetei (tab. 11.11). Conţine circa 11-14% proteină brută, 22-31% celuloză
brută, în funcţie de faza de recoltare şi cantităţi apreciabile de Ca şi Mg.
Tabelul 11.11
Valoarea nutritivă a fânului de ghizdei
comparativ cu al altor leguminoase perene de nutreţ
Substanţe nutritive brute (%) Valoare nutritivă
a 100kg fân
Planta Proteină Celuloză Cenuşă Proteină brută Unităţi
brută brută digestibilă nutritive
(kg)
Lucernă, la 15,59 26,19 8,22 12,28 47,6
începutul
înfloririi
Trifoi, la 14,52 20,41 7,46 9,22 58,8
înflorire
Sparcetă, la 17,04 23,29 6,88 11,25 60,1
începutul
înfloririi
Ghizdei, la 10,87 30,31 4,79 7,61 44,4
înflorire
În stare verde are un grad mai scăzut de consumabilitate datorită gustului

amărui (imprimat de un glicozid) care se amplifică odată cu înfloritul plantelor.
În comparaţie cu lucerna şi trifoiul, ghizdeiul prezintă unele
particularităţi:
 este rezistent atât la ger, secetă, cât şi la excesul de umiditate;
 în faza de plantulă, creşterea este foarte lentă având o slabă
capacitate de competiţie în faza respectivă, existând pericolul de îmburuienare a
culturii;
 are capacitate mare de autoînsămânţare, chiar şi în condiţiile unui
păşunat de lungă durată (datorită gradului ridicat de dehiscenţă a păstăilor la
maturitate);
 lignificarea lăstarilor se produce mult mai lent decât la lucernă şi
trifoi;
 se poate înmulţi şi pe cale vegetativă, din fragmente de rădăcini,
ceea ce explică longevitatea pantei;
 nu produce meteorizaţii la animale în timpul consumului ca masă
verde;
 este răspândit în condiţii foarte variate, privind umiditatea, pH-ul
şi fertilitatea solului;
 tolerează mai bine aciditatea accentuată a solului
(Ionescu I., 1976).
Ghizdeiul se întâlneşte în flora spontană a pajiştilor din Europa, Africa
de Nord şi Asia, în condiţii ecologice foarte variate. A fost introdus în cultură în
Anglia la începutul secolului al XVII-lea, după care s-a răspândit, mai întâi în
multe ţări din Europa, începând cu secolul al XVIII-lea.
214
În ţara noastră este răspândit spontan, de la câmpie pâna la peste 1500 m
altitudine, ocupând locul trei ca suprafaţă după lucernă şi trifoi roşu. Se cultivă
atât în cultură pusă cât şi în diferite tipuri de amestecuri, pentru realizarea de
pajişti temporare.
Însuşirile morfologice.
Ghizdeiul este o plantă perenă cu
un sistem radicular puternic dezvoltat şi
profund, tulpini fistuloase, ascendente,
simple sau ramificate de 15-40 (80) cm
înălţime (fig. 3).
Frunzele sunt pentafoliate, cu
foliole scurt peţiolate, obovate sau
lanceolate, glabre sau slab păroase.
Florile sunt galbene, portocalii
sau roşietice, dispuse în umbele lung
pedunculate.
Fructul este o păstaie cilindrică,
Fig.3 Lotus corniculatus
polispermă, cu seminţe mici, globuloase,
de culoare brun-roşcată, cu MMB de 1,0-1,3g.
În primele faze de vegetaţie ghizdeiul creşte încet, însă, semănat fără
plantă protectoare şi în condiţii optime se poate obţine chiar din primul an o
coasă şi o otavă. În următorii ani pornesţe devreme în vegetaţie, având o energie
de regenerare destul de ridicată (2-3 coase/an).
Ghizdeiul face parte din familia Fabaceae (Leguminosae), genul Lotus,
care are peste 100 de specii, dar numai 4 se întâlnesc frecvent în vegetaţia
pajiştilor permanente: Lotus corniculatus-ghizdeiul comun, Lotus tenuis-
ghizdeiul sărăturilor, Lotus uliginosus, întâlnit mai des în pajiştile umede şi
Lotus angustissimus.
În cultură, specia cea mai răspândită este Lotus corniculatus L., cu
următoarele varietăţi: hirsutus, ciliatus, alpestris, silvaticus, major, vulgaris. În
ţara noastră se cultivă următoarele soiuri:
Livada, primul soi românesc, omologat în 1984, are o mare plasticitate
ecologică, producţie mare de furaj, rezistenţă mare la cădere, boli şi dăunători şi
în special la secetă.
Alina, omologat în 1994, rezistenţă bună la factorii de mediu, capacitate
mare de regenerare, se cultivă în zonele favorabile din Transilvania.
Nico, soi omologat în 1996, performanţe ridicate în producţia de furaj şi
sămânţă, competitiv în amestecurile cu alte specii perene, prestabilitate la
diferite moduri de folosinţă.
Oltim, omologat în 2004, cu lăstari erecţi, foarte ramificaţi, cu
plasticitate ecologică largă.
215
Cerinţele faţă de climă şi sol.
Ghizdeiul are cerinţe moderate faţă de căldură, fiind răspândit pe arii
întinse. Temperatura minimă de germinare este de 1-20C, temperaturile optime
de vegetaţie sunt cuprinse între 14-300C, iar plantele pot rezista până la -250C,
chiar fără strat protector de zăpadă.
În ceea ce priveşte regimul pluviometric, ghizdeiul găseşte condiţii
optime în zonele cu 600-700 mm precipitaţii anuale, dar poate fi cultivat în toate
regiunile, chiar şi la 450 mm precipitaţii. Are nevoie de cantităţi mari de apă în
fazele de creştere şi la alungirea lăstarilor.
Faţă de sol, are pretenţii reduse, de aceea poate fi cultivat pe solurile
acide sau erodate, sărace şi chiar slab salinizate.
Este singura leguminoasă cultivată, care creşte destul de bine pe soluri
cu pH sub 5, fără aplicarea de amendamente, datorită toleranţei ridicate pe care
o manifestă bacteria Rhizobium loti faţă de condiţiile de aciditate.
Ghizdeiul este o plantă de zi lungă, având nevoie de 16 ore zilnic de
lumină pentru înfloritul deplin.
Zonele de cultură
Se cultivă pe solurile podzolice sau brune-podzolice, cu fertilitate
scăzută şi reacţie acidă, care nu pot fi valorificate de alte leguminoase perene
furajere. În amestecurile de specii pentru pajiştile temporare se recomandă în
majoritatea zonelor ţării.

Rotaţia. Ghizdeiul nu este pretenţios faţă de cultura premergătoare.
Totuşi sunt indicate culturile care permit o bună pregătire a solului, cum sunt
prăşitoarele, plantele furajere anuale. Se vor evita terenurile puternic infestate cu
seminţe de buruieni şi cele pe care s-au semnalat atacuri puternice de dăunători
polifagi. După ghizdei se pot cultiva prăşitoare şi apoi cereale, iar revenirea pe
aceeaşi solă are loc după 3- 4 ani.
Fertilizarea. În comparaţie cu celelalte leguminoase perene, ghizdeiul
răspunde bine la aplicarea unor doze moderate de îngrăşăminte chimice. Dozele
recomandate sunt de N30-50P60, iar potasiul se aplică numai pe solurile podzolice
amendate în doză de K60.
Datorită capacităţii de fixare simbiotică a azotului atmosferic, cultura în
amestec a ghizdeiului cu gramineele perene devine foarte eficientă. Astfel când
produsul de participare în compoziţia floristică a ghizdeiului este de 35%, prin
aplicarea unei doze de N100, producţia de substanţă uscată realizată este de circa
11 t/ha, faţă de numai 7 t/ha la cultura pură de graminee ( Dragomir N. şi colab.,
1991).
Ghizdeiul reacţionează puternic la aplicarea de îngrăşăminte sau
microelemente.
Aplicarea a 30 t/ha gunoi de grajd, aduce un spor mediu anual de 13%,
revenind pentru o tonă gunoi de grajd 1,43 t de substanţă uscată ( Pop M., 1972).
216
Pe solurile acide se vor administra amendamente calcaroase, în doză de 4
t/ha CaCO3, la intervale de 5-7 ani.
Lucrările solului. În privinţa lucrărilor de pregătire a solului nu sunt
diferenţe faţă de culturile de lucernă şi trifoi. Se recomandă executarea în
toamnă, după recoltarea culturilor premergătoare, a lucrării de nivelat, urmată de
arătură, la adâncimea de 23-25 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Primăvara, în funcţie de condiţiile existente, patul germinativ se pregăteşte cu
grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu cultivatorul. În
funcţie de starea de afânare a solului, se efectuează, înainte de semănat,
tăvălugitul cu tăvălugul inelar.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie liberă de cuscută, cu
puritate de 92-96% şi germinaţie de minim 75-85%, în funcţie de clasa de
calitate.
Semănatul se face, de regulă, primăvara devreme, cu sau fără plantă
protectoare, în rânduri la distanţa de 12,5-15 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm, cu
semănători universale. Norma de semănat, în cultură pură, este de 12-15 kg/ha.
În condiţii de irigare sau în zonele cu precipitaţii corespunzătoare în timpul
verii, semănatul se poate face şi la sfârşitul verii. În regiunile sărace în
precipitaţii se recomandă semănatul fără plantă protectoare. În amestec, se
seamănă împreună cu ovăsciorul, obsiga nearistată în regiunile cu precipitaţii
mai scăzute şi cu raigrasul, păiuşul de livezi şi timoftică în regiunile mai bogate
în precipitaţii. Cantitatea de sămânţă se va calcula în funcţie de participarea
ghizeiului în amestec.
Lucrările de îngrijire. Sunt asemănătoare cu cele de la trifoiul roşu.
Datorită sistemului lent de creştere a plantelor după răsărire, reuşita culturii pure
de ghizdei este condiţionată de combaterea buruienilor în primele faze de
dezvoltare.
Buruienile monocotiledonate (Avena fatua, Setaria sp., Echinochloa
crus-galli etc.) pot fi combătute prin aplicarea preemergentă, înainte de semănat,
a următoarelor erbicide antigramineice: Diizocab sau Eradicane în doză
de 4-6 l/ha.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, în primul an de vegetaţie
se pot aplica erbicidele: Basagran 1,5-2,0 l/ha şi Pivot 0,7-0,8 l/ha, în faza de 3-5
frunze.
În culturile mai vechi de ghizdei se recomandă erbicidele: Kerb 4 kg/ha
şi Etazine 6 kg/ha, aplicate toamna după încheierea vegetaţiei, în timpul
repausului vegetativ.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt la fel ca la trifoiul roşu.
Recoltarea, depozitarea, păstrarea. Când ghizdeiul se seamănă ca
plantă protectoare, recoltarea în primul an a acesteia trebuie efectuată timpuriu,
pentru a permite consolidarea culturii, obţinându-se astfel şi o recoltă de ghizdei.
Fără plantă protectoare, ghizdeiul, în primul an, se recoltează o singură dată, la
înflorirea deplină. În anii următori, de la ghizdei se pot realiza două coase şi o
otavă.
217
Recoltare pentru fân se face în intervalul începutul înfloririi şi înflorirea
deplină a plantelor.
În cazul în care ghizdeiul se foloseşte ca masă verde în hrana animalelor,
se recomandă ca recoltarea să se efectueze la începutul fazei de înflorire, când
conţinutul de proteină brută este maxim şi gradul de consumabilitate ridicat
(tab. 11.12).
Tabelul 11.12
Contribuţia chimică a ghizdeiului (% din s.u.) (Pop M., 1972)
Faza de Proteină Celuloză Grăsimi Substanţe Cenuşă
vegetaţie extractive
neazotate
Începutul 20,7 22,4 3,30 44,90 8,70
înfloritului
Înflorirea 17,5 28,1 3,40 41,25 9,75
completă
Fructificare 14,1 29,0 2,90 43,50 10,50
Ghizdeiul, mai ales în amestec cu graminee, se poate folosi şi prin

păşunat, începând cu anul II, când plantele sunt de 15-20 cm.
Deoarece regenerarea ghizdeiului după folosire se face mai mult pe
seama fotosintezei frunzelor bazale şi mai puţin pe seama substanţelor de
rezervă din colet şi rădăcini, se recomandă ca recoltarea, prin cosit, să se facă, în
toate cazurile, la 7 cm de la sol. Ultima recoltare trebuie să se realizeze cel mai
târziu la sfârşitul lunii septembrie, pentru a favoriza acumularea substanţelor de
rezervă în rădăcini, ştiind că ghizdeiul îşi întrerupe creşterea ceva mai devreme.
Pregătirea fânului se face ca la lucernă şi trifoi.
Prin însilozarea ghizdeiului rezultă un furaj de calitate deosebită, dacă
recoltarea se efectuează în momentul în care conţinutul în substanţă uscată a
plantelor este de 25-28%.
Producţia. În condiţii favorabile de cultură se pot realiza 3-4 recolte, cu
o producţie totală de 30-35 t/ha masă verde sau 6-8 t/ha fân.
11.3.2 Cultura pentru sămânţă.

Producţia de sămânţă la ghizdei se organizează cu rezultate bune în
regiunile cu suficientă umiditate din zonele de silvostepă şi nemorală.
Pentru sămânţă se pot folosi culturile obişnuite pentru furaj, care
îndeplinesc condiţiile optime pentru un lot semincer, însă rezultate bune se obţin
în culturi speciale pentru producţie de sămânţă. În acest din urmă caz se aleg
terenuri plane, bine drenate, curate de buruieni, iar suprafaţa nu trebuie să
depăşească 25-30 ha; distanţa de izolare dintre soiuri este de 200m.
Cele mai bune premergătoare, în cazul ghizdeiului pentru sămânţă, sunt
plantele furajere anuale, cerealele păioase şi prăşitoarele (cartoful, sfeclă
furajeră etc.).
Se recomandă aplicarea sub arătura de bază a 50-60 kg/ha P2O5, iar în
următorii ani de producţie nu se mai administrează îngrăşăminte.
218
Totuşi pe solurile sărace, aride, unde ghizdeiul dă rezultate relativ bune,
aplicarea îngrăşămintelor dau sporuri de sămânţă. Cel mai bun tratament s-a
dovedit a fi cel cu 50N 60P2O540K2O (tab. 11.13).
Tabelul 11.13
Influenţa îngrăşămintelor şi a distanţei între rânduri asupra producţiei
de sămânţă la Lotus corniculatus (Ionescu I., 1975)-kg/ha
Distanţa dintre O N50 P60 N50P60 N50P60K40
rânduri (cm) (martor)
12,5 183 222 229 273 315
60,0 171 173 202 244 287
Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele recomandate la cultura

trifoiului roşu, acordându-se o atenţie deosebită pregătirii patului germinativ,
deoarece seminţele de ghizdei sunt foarte mici.
Semănatul se efectuează primăvara devreme, fără plantă protectoare, în
rânduri obişnuite, la 12,5 cm, cu o normă de 15-16 kg/ha sămânţă sau în rânduri
distanţate, la 25 sau 50-60 cm între rânduri, cu 7-8 kg/ha, respectv 4-5 kg/ha
sămânţă, la adâncimea de 1,5-2,5 cm.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele indicate la cultura
trifoiului pentru sămânţă. Se acordă o atenţie deosebită purificărilor biologice,
combaterii buruienilor şi dăunătorilor. Pentru combaterea buruienilor din primul
an se recomandă erbicidele Balan sau Aretit. Pentru producerea de sămânţă se
foloseşte coasa a doua, începând din anul al doilea de vegetaţie.
Recoltatul seminţelor trebuie efectuat cu deosebită atenţie, pentru a se
limita cât mai mult posibil pierderile prin scuturare. Se recoltează în două faze,
dimineaţa sau seara sau în zilele răcoroase, în momentul când 60% din păstăi au
culoare brună. Preferabilă este, însă, recotarea într-o singură fază direct cu
combina, când 80% din păstăi s-au brunificat, situaţie în care se impune
folosirea desicanţilor (Reglone 3-5 l/ha).
Condiţionarea şi păstrarea seminţelor se face ca la trifoiul roşu.
Producţiile de seminţe sunt de 300-400 kg/ha, uneori mai mici datorită
pierderilor masive prin scuturare.
11.4. SPARCETA
Sparceta se cultivă pentru fân, masă verde sau nutreţ murat, în cultură
pură sau în amestec cu graminee perene şi este apreciată pentru productivitate şi
calitatea nutreţului. În condiţii favorabile producţiile sunt la nivelul culturilor de
lucernă. Sparceta se cultivă pentru următoarele caracteristici din punct de vedere
furajer:
 producţii ridicate de biomasă furajeră (peste 10 t/ha s.u.), chiar şi
pe terenuri sărace, erodate, în pantă;
219
 sistemul radicular bine dezvoltat ajută la fixarea solului pe
terenurile erodate, ameliorând regimul de nutriţie, de apă şi însuşirile fizice ale
solului;
 furajul de sparcetă este bogat în substanţe nutritive cu un conţinut
de 17,6% proteină brută din s.u. şi cu un raport echilibrat între aminoacizii
esenţiali;
 conţine cantităţi însemnate de fosfor, calciu, caroten (45-81
mg/kg masă verde), vitamina C şi E (156 mg/kg masă verde);
 conţinutul destul de ridicat în fosfor şi calciu din furajul de
sparcetă se datorează capacităţii mari de solubilizare a compuşilor greu solubili
de către secreţiile radiculare ale sparcetei;
 furajul proaspăt şi fânul de sparcetă au o digestibilitate mai
ridicată decât trifoiul roşu, fiind consumate cu plăcere de către toate speciile de
animale;
 în stare verde nu produce meteorizaţii la animale;
 ca orice leguminoasă, sparceta fixează, prin simbioză, azotul
atmosferic;
 este mai precoce decât lucerna cu circa 10 zile, ceea ce reprezintă
un avantaj pentru folosirea sa în conveier;
 este şi o specie meliferă deosebită, cu durata perioadei de
înflorire de circa 23-27 zile, realizându-se până la 300 kg/ha miere;
 are o puternică acţiune amelioratoare asupra solului, prin
cantităţile mari de rădăcini (până la 6 t/ha) şi azot ce le lasă în sol.
Sparceta este originară din Europa. Prima menţiune despre cultura
sparcetei o face Olivier de Serres, în anul 1690, când este cultivată pentru prima
dată în sudul Franţei (Provence). Din Franţa, cultura se extinde în Anglia, apoi
în ţările Imperiului Austro-Ungar. La începutul
secolului al XIX-lea apare în Transilvania, în
localităţile Mociu, Reghin, şi Sârmoş, apoi şi în
celelalte teritorii din ţara noastră ( Varga I. şi
colab., 1998). În prezent, în România ocupă câteva
zeci de mii de hectare, cu precădere în Transilvania
şi Moldova.
Sparceta este o plantă perenă, cu rădăcina
pivotantă, care ajunge până la 50 – 150 cm în sol în
anul I şi până la 3 – 5 m, în anii următori (fig 4).
Tulpinile sunt erecte sau arcuite, ramificate,
fistuloase, înalte de până la 100 – 150 cm,
albicios –păroase şi cresc sub formă de tufă. Fig.4 Onobrychis viciifolia
220
Frunzele sunt mari, imparipenat-compuse, cu 11-25 foliole eliptice până
la alungit-obovate. Stipelele sunt libere şi lung acuminate.
Florile, de culoare roşie-violacee, sunt grupate câte 20- 100 în raceme
terminale, de până la 20 cm. Fructul este o păstaie monospermă,indehiscentă,
semicirculară şi comprimată, cu suprafaţa reticulată, prevăzută cu 4-8 ghimpi
scurţi, pe creastă. Sămânţa este oval-reniformă, brun închisă, cu MMB de
18-25 g.
Sparceta face parte din familia Fabaceae (Leguminosae), genul
Onobrychis ce cuprinde peste 100 de specii, dintre care majoritatea sunt plante
perene. În flora spontană din ţara noastră se întâlnesc cinci specii de sparcetă:
Onobrychis viciifolia, O. alba, O. arenaria, O. gracilis şi O. transilvanica.
Din punct de vedere furajer, importanţă economică prezintă Onobrychis
viciifolia (sparceta comună), fiind considerată o plantă „de toamnă”, care are în
cultură două tipuri şi anume:
 Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o singură
coasă), răspândită mult în cultură, se adaptează uşor la condiţiile vitrege de
viaţă, dar otăveşte slab şi nu suportă păşunatul intensiv, pretându-se mai ales la
folosirea prin cosit;
 Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de două coase, dublă
sau gigant), introdusă recent în cultură şi în ţara noastră, otăveşte rapid,
realizează două coase, se pretează la o folosire mixtă (cosit, păşunat), dar este
ceva mai pretenţioasă la condiţiile de mediu.
Soiurile cultivate în România sunt următoarele:
Fundulea 6, primul soi de sparcetă românesc, omologat în anul 1962,
format din cele cinci ecotipuri sălbatice descrise, caracterizat prin producţii
mari, fiind cultivat pe terenuri erodate, în amestec cu obsiga.
Sparta, omologat în 1974, are o mare capacitate de producţie (atât la
furaj cât şi la sămânţă), tolerant la făinare, rezistenţă mare la secetă şi iernare.
Este recomandat în zonele secetoase şi pe terenurile în pantă, erodate.
Splendid, omologat în 1992, realizează mai multe cosiri, are o capacitate
bună de regenerare după recoltare, rezistenţă deosebită la boli şi secetă.
Perenitate mare, producţie mare de sămânţă.
Mara, omologat în 1997, este de tip bifera, cu capacitate mare de
producţie, rezistentă la secetă, cădere şi iernare.

Sparceta are cerinţe modeste faţă de factorii climatici, fiind rezistentă la
secetă şi temperaturi scăzute. Temperatura minimă de germinare este de 2-30C,
iar cea optimă pentru creştere şi dezvoltare, de 20-250C. Sparceta de o coasă are
o mare rezistenţă la temperaturile scăzute şi factorii nefavorabili din timpul
iernii.
221
În primele faze de creştere, cerinţele faţă de apă sunt ridicate, însă, după
înrădăcinarea profundă, plantele de sparcetă sunt foarte rezistente la secetă,
putându-se cultiva şi în zonele cu 400-500 mm precipitaţii anuale.
Excesul de umidiatate, pe o durată mai mare, influenţează atât creşterea
sistemului radicular cât şi procesul de fixare a azotului, prin reducerea
numărului de bacterii simbiotice.
Cele mai indicate soluri sunt cele permeabile, drenate şi bogate în calciu,
însă se obţin rezultate bune şi pe solurile nisipoase, pe cele erodate, cu strat
arabil subţire, de pe coline şi coaste aride. Plantele suportă o anumită salinitate a
solului şi reacţie alcalină până la pH = 8,5, dar nu dau rezultate bune pe solurile
acide, impermeabile, umede şi reci, cu apa freatică aproape de suprafaţa solului.
Zonele de cultură
În general zonele de cultură pentru sparcetă se suprapun în mare parte,
cu ale lucernei, dar aceasta ocupă terenurile mai sărace, versanţii supuşi
eroziunii, unde lucerna dă rezultate mai slabe. Cele mai favorabile condiţii
pentru cultivarea sparcetei se găsesc în Podişul Transilvaniei, nord-estul, centrul
şi sudul Moldovei şi centrul Munteniei (Erdelyi Şt., 1972).

Rotaţia. Ritmul mai lent de creştere al plantelor, în primele faze după
răsărire, mai ales în cazul soiurilor care aparţin varietăţii communis, impune
alegerea ca premergătoare a cerealelor păioase şi prăşitoarele fertilizate cu gunoi
de grajd. La rândul ei, sparceta este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor, deoarece nu lăstăreşte după desţelenire. Nu se recomandă revenirea
sparcetei pe aceeaşi solă şi nici a altei leguminoase, decât după 6-7 ani, datorită
fenomenului de „oboseala solului”.
Fertilizarea. Sparceta consumă cantităţi mari de azot, însă în cea mai
mare parte acesta este asigurat pe cale simbiotică. În aplicarea îngrăşămintelor,
recomandările făcute pentru celelalte leguminoase perene, sunt asemănătoare şi
la sparcetă. Se va aplica, odată cu semănatul, o doză de 30-50 N.
Sparceta foloseşte formele mai greu solubile ale fosforului din sol şi, ca
urmare, reacţia la îngrăşămintele cu fosfor este mai slabă decât la alte plante de
nutreţ cultivate.
Producţii bune se obţin la aplicarea îngrăşămintelor chimice complexe în
doze de 50 N 60 P 60 K.
Fertilizarea organică cu gunoi de grajd se aplică plantelor premergătoare,
în doze de 30-40 t/ha.
Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele recomandate în tehnologia
de cultivare a lucernei. Datorită perioadei îndelungate de folosire, alegerea
terenului şi efectuarea lucrărilor solului au o mare importanţă. După recoltarea
culturii premergătoare se execută arătura de vară sau toamnă, la adâncimea de
23-25 cm, pentru afânarea şi distrugerea buruienilor. Arătura de toamnă rămâne
222
negrăpată până în primăvară, iar cea de vară se lucrează cu grapa cu discuri,
până în toamnă, pentru distrugerea buruienilor.
Primăvara devreme terenul se nivelează cu grapa cu colţi reglabili, iar
dacă solul este prea tasat, înainte de semănat, se execută o lucrare cu
combinatorul.
Sămânţa şi semănatul. La sparcetă se foloseşte ca material de semănat
fructul, care este o păstaie monospermă, indehiscentă, cu stare fitosanitară bună,
facultate germinativă minimum 85% şi puritate biologică de peste 95%. Tratarea
păstăilor înainte de semănat, cu Nitragin, împreună cu o soluţie de molibdat de
amoniu, influenţează pozitiv producţia la sparcetă. Pentru reducerea numărului
de seminţe „tari” (10-25% din totalul de seminţe) se recomandă ca înainte de
semănat, păstăile să fie expuse la temperatura de 40-450C, timp de 2-3 zile.
Sparceta se poate semăna primăvara, vara sau toamna.
În condiţiile ţării noastre se recomandă semănatul primăvara devreme şi
mai rar la sfârşitul verii-începutul toamnei (20 august-5 septembrie), în special
în zonele cu veri mai umede şi toamne mai lungi sau în condiţii de irigare.
Se poate semăna cu sau fără plantă protectoare, în funcţie de condiţiile
staţionale. Pe terenurile în pantă şi în zonele secetoase, se recomandă cultivarea
fără plantă protectoare.
Semănatul se face cu semănătorile universale SUP în rânduri apropiate,
la 12,5-15 cm, şi la adâncimea de 3-4 cm, pe solurile mai grele şi 4-6 cm pe cele
mai uşoare şi mijlocii.
Cantitatea de păstăi necesară este de 80-90 kg/ha, când se realizează o
densitate optimă de 400-500 seminţe germinabile la m2.
Sparceta se cultivă şi în amestec cu obsiga nearistată (Bromus inermis);
în acest sens se seamănă 20 kg/ha obsigă şi 40-60 kg/ha sparcetă.
Lucrările de îngrijire. În primul an, imediat după semănat, în anii
secetoşi, se recomandă efectuarea tăvălugitului, cu tăvălugi inelari. Datorită
ritmului lent de dezvoltare al plantelor, gradul de îmburuienare este puternic.
Combaterea buruienilor monocotiledonate se efectuează prin aplicarea
preemergentă, a erbicidelor Diizocab sau Eradicane în doză de 4-6 l/ha.
Buruienile dicotiledonate, din timpul vegetaţiei, se combat cu erbicidul
Pivot 0,8-1,0 l/ha, aplicat în faza de rozetă a buruienilor şi 3-5 frunze ale
sparcetei.
Combaterea buruienilor, în primul an de vegetaţie, prin cosiri repetate,
este dăunătoare sparcetei, deoarece afectează atât capacitatea de producţie cât şi
durata de folosinţă.
Sparceta este puţin atacată de boli şi dăunători. Combaterea se face prin
utilizarea la semănat a seminţelor libere de agenţi patogeni, iar la loturile
semincere se face tratament la sfârşitul înfloritului cu Fastac 10 EC (150 ml/ha)
sau Karate 2,5 CE (300 ml/ha), dizolvate în 300 l/ha apă.
Din anul al doilea de vegetaţie, primăvara devreme, culturile de sparcetă
se grăpează cu grapa cu colţi reglabili.
223
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Sparceta se foloseşte în
condiţii economice 3-5 ani, în funcţie de modul de cultivare. Cele mai ridicate
producţii se realizează în anii 2-3 de cultură (peste 60% din producţia totală). În
primul an de vegetaţie, sparceta se recoltează la sfârşitul fazei de înflorire,
pentru a permite o bună înrădăcinare a plantelor.
În ceilalţi ani, epoca optimă de recoltare pentru fân este între mijlocul
fazei de îmbobocire şi începutul înfloririi (10-15% din plante înflorite).
Întârzierea recoltatului duce la scăderea accentuată a furajului în proteină şi
creşterea celui de celuloză. Metodele de pregătire şi conservare a fânului sunt
asemănătoare cu cele de la lucernă.
Când se cultivă ca plantă protectoare, se impune ca aceasta să fie
recoltată la o înălţime de la sol de 15-20 cm, pentru a nu stânjeni creşterea
tinerelor plante de sparcetă.
Nu se recomandă păşunatul intensiv al sparcetei. Valorificarea prin
păşunat se efectuează începând cu anul al II-lea de vegetaţie, când plantele au
15-20 cm înălţime, dar pe o perioadă de 2-3 ore/zi/tarla, la o încărcare optimă de
animale.
Producţia. În condiţii optime de vegetaţie şi de tehnologie, se pot realiza
25-35 t/ha masă verde (5-7 t/ha s.u.) şi chiar mai mult la sparceta de două coase.

Pentru obţinerea de seminţe se pot folosi loturi din culturile furajere
obişnuite, care corespund exigenţelor în acest sens sau se înfiinţează culturi
speciale. Producţii mari de sămânţă se obţin în centrul Transilvaniei şi estul
Moldovei, precum şi în nordul Dobrogei. Când sămânţa se obţine din culturile
furajere obişnuite se delimitează suprafeţe cu o desime bună, iar sămânţa se
produce începând cu al doilea an, la prima recoltă.
Suprafeţele nu trebuie să depăşească 25-30 ha şi să nu fie în apropierea
unor culturi care necesită tratamente repetate cu insecticide. O atenţie deosebită
trebuie acordată polenizatorilor, prin amplasarea a 2-6 stupi de albine la hectar,
în apropierea loturilor semincere, obţinându-se şi cantităţi însemnate de miere.
La înfiinţarea semincerilor de sparcetă se respectă aceleaşi reguli ca şi la
lucernă. Semănatul se face primăvara devreme, fără plantă protectoare, la
distanţa de 50-60 cm între rânduri, folosindu-se o normă de semănat de 20-25
kg/ha, pentru a asigura o desime de 75-100 seminţe germinabile/m2.
Fertilizarea se efectuează numai la înfiinţarea culturii, cu 60-70 kg/ha
P2O5. În ceilalţi ani nu se mai administrează îngrăşăminte.
Lucrările de îngrijire sunt ca şi la cultura lucernei pentru sămânţă. Se
menţine solul curat de buruieni prin praşile repetate între rânduri şi se face în
fiecare an purificarea biologică. Pentru combaterea chimică a buruienilor, a
bolilor şi dăunătorilor, se respectă aceleaşi reguli ca şi la lucerna pentru
sămânţă.
Recoltarea pentru sămânţă se face la coasa I, începând din anul II de
cultură, cu coasa sau cositoarea, când 50-60% din păstăi au culoarea brună
224
deschis, sau direct cu combina din lan, când 70% din păstăi au această culoare.
Pentru a evita pierderile prin scuturare, se recomandă să se recolteze noaptea,
dimineaţa sau seara. Se uşurează recoltarea mecanizată cu combina, tratând
cultura cu desicanţi (3-5 kg/ha Reglone), când majoritatea păstăilor s-au
brunificat.
După treierat, seminţele se condiţionează şi se depozitează la un conţinut
sub 14% apă şi se lopătează periodic.
Producţia. Producţia de seminţe (fructe) este de 500-600 kg/ha în
culturile obişnuite şi de 1000-1500 kg/ha, în loturile speciale.
11.5. SULFINA
Sulfina se cultivă pentru nutreţ (masă verde, fân şi siloz), îngrăşământ
verde şi ca plantă meliferă. Furajul verde nu produce meteorizaţii, iar cultura se
poate păşuna chiar din toamna anului I de vegetaţie, când plantele au circa 30
cm.
Gradul de consumabilitate este mai scăzut decât la lucernă, datărită
prezenţei unui alcaloid numit cumarină, care are valori mai mari la înflorire.
Conţinutul de cumarină poate ajunge, în această fază la 1,2 – 1,4%.
Dă producţii mari şi otăveşte de mai multe ori în
cursul perioadei de vegetaţie.
Fânul de sulfină conţine, în medie 16,7% proteină
brută, 26,2% extractive neazotate, 30,3% celuloză brută,
2,8% grăsimi şi 8% cenuşă din substanţa uscată.
Sulfina, ca plantă furajeră, a fost introdusă în cultură
la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub denumirea de „trifoi
uriaş” sau „trifoi dulce”. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu
sulfină se găsesc în S.U.A şi Canada, iar în Europa se cultivă
pe suprafeţe reduse. În ţara noastră cultura este sporadică, pe
suprafeţe restrânse.
Sulfina este o plantă bienală, însă cuprinde şi
forme anuale, cu rădăcina pivotantă, profundă, cu tulpina Fig.5 Melilotus albus
erectă sau ascendentă, ramificată, de 50-150 cm (fig. 5).
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole lanceolate, dinţate pe margini.
Florile, de culoare albă la sulfina albă şi galbene la sulfina galbenă, sunt
grupate în raceme late, dispuse la capătul terminal al ramificaţiilor tulpinale.
Fructul este o păstaie, indehiscentă, monospermă, ovată, cu suprafaţa
reticulat-încreţită.
Seminţele au formă ovală de culoare galben închis, fără luciu şi
MMB de 2-2,1 g.
225
Sulfina face parte din familia Leguminosae (Fabaceae), genul Melilotus
ce cuprinde peste 22 de specii, dintre care 6 se întâlnesc şi în flora spontană din
ţara noastră. În cultură sunt răspândite doar două specii: Melilotus albus (sulfina
albă) şi Melilotus officinalis (sulfina galbenă), pondere mai mare având sulfina
albă, deoarece are un conţinut mai scăzut în cumărină şi este mai precoce cu
7-10 zile decât sulfina galbenă. În ţara noastră se cultivă populaţii locale, iar în
S.U.A. şi Canada au fost create soiuri de sulfină albă cu conţinut redus de
cumarină, cum sunt: Artic şi Alpha.
Sulfina are cerinţe reduse faţă de condiţiile climatice, cultura fiind
potrivită în regiunile secetoase şi cu ierni aspre, deoarece suportă bine
insuficienţa apei din sol şi este rezistentă la ger. În timpul iernii plantele au o
rezistenţă ridicată la temperaturi scăzute, mai ales dacă sunt acoperite cu un strat
protector de zăpadă. Faţă de umiditate, datorită coeficientului de transpiraţie
redus şi sistemului radicular puternic dezvoltat în profunzime, sulfina are o
rezistenţă deosebită la secetă, depăşind lucerna şi sparceta. Umiditatea în exces
sau băltirea apei duc la pieirea plantelor, însă umiditatea moderată favorizează
creşterea. Dă rezultate bune în zonele cu 400-500 mm precipitaţii anuale. Fazele
critice pentru apă sunt de la semănat până la înrădăcinarea plantelor. Faţă de sol,
cerinţele sunt foarte scăzue. Sulfina valorifică bine solurile cu fertilitate scăzută,
superficiale sau erodate. Aceasta face ca sulfina să fie cultivată şi pe solurile
nisipoase sau sărăturate.
Zonele de cultură
Sulfina se cultivă în zonele în care lucerna şi sparceta nu realizează
condiţii optime de vegetaţie, pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi pe cele
sărăturate.

Rotaţia. Sulfina nu este pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Cele
mai bune plante premergătoare sunt culturile prăşitoare, fertilizate cu gunoi de
grajd, sau cerealele de toamnă. După sulfină se pot cultiva prăşitoarele, deoarece
prin aplicarea praşilelor se distrug plantele răsărite din scuturarea seminţelor. Pe
versanţii erodaţi şi pe solurile salinizate, nu intră în rotaţie, urmărindu-se
perenizarea ei.
Fertilizarea. Îngrăşămintele nu sunt necesare în fertilizarea sulfinei. Pe
solurile prea sărace se pot folosi doze moderate, recomandându-se aplicarea de
N50P50-70K70, la înfiinţarea culturii.
Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele de la lucernă. Pe versanţii
expuşi eroziunii se va aplica sistemul de lucrări recomandat pentru asemenea
226
situaţii. Pregătirea patului germinativ în vederea semănatului se efectuează la fel
ca şi în cazul celorlalte leguminoase perene furajere.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se pot folosi seminţe, păstăi, sau
amestec de seminţe cu păstăi. Sămânţa trebuie să aibă facultatea germinativă de
minimum 80-85%. Semănatul se face toamna sau primăvara devreme, singură
sau în amestec. Toamna se cultivă fără plantă protectoare, iar primăvara, sub o
plantă protectoare de toamnă, când temperatura în sol este de 1-20C. Se seamănă
la distanţe de 12,5-15 cm între rânduri şi la 2-3 cm adâncime, folosind 15-20
kg/ha seminţe sau 20-25 kg/ha păstăi. În condiţiile folosirii prin păşunat, se
poate cultiva în amestec cu unele graminee perene (Lolium perenne, Festuca
pratensis, Lolium multiflorum).
Lucrările de îngrijire. După semănat se efectuează tăvălugitul şi
eventual un grăpat cu grapa cu colţii în sus pentru a preveni formarea crustei. De
asemenea, se recomandă grăpatul culturii primăvara şi după fiecare folosire.
După răsărire, plantele de sulfină au un ritm rapid de creştere, înăbuşind uşor
buruienile, încât nu mai sunt necesare lucrări de combatere a acestora.
Recoltarea, depozitarea, conservarea. Pentru fân şi masă verde,
recoltarea începe mult mai devreme decât la celelalte leguminoase şi anume
când plantele ajung la înălţimea de 50-60 cm, înainte de îmbobocire. Întârzierea
recoltării duce la creşterea conţinutului plantelor în cumarină şi celuloză,
diminuându-se mult calitatea şi consumabilitatea furajului. Cositul se face la 12-
15 cm de la sol, pentru a favoriza regenerarea rapidă a plantelor. În primul an de
vegetaţie se pot realiza 1-2 recolte, iar în anul al doilea, 2- 3 cosiri. Pentru siloz
sau semisiloz se recoltează la începutul înfloritului. Obişnuit, se însilozează în
amestec cu o cereală pentru masă verde (secară, orz, porumb), cu melasă, tăiţei
de sfeclă etc. Se prepară, de asemenea, sub formă de semisiloz, ca şi lucerna.
Păşunatul culturilor de sulfină începe când plantele au 20 – 25 cm înălţime,
deoarece mai târziu plantele se lignifică şi animalele nu mai folosesc integral
masa verde.
Producţia. Producţia din anul al doilea de vegetaţie variază între 25–35
t/ha masă verde (5-6 t/ha s.u.).

Seminţele se obţin din culturile obişnuite pentru nutreţ sau din culturi
speciale. La folosirea primului procedeu, se aleg porţiunile curate, cu plante
uniform dezvoltate. În loturi speciale pentru producerea seminţei, sulfina se
seamănă în rânduri depărtate la 50-70 cm, folosindu-se 7-8 kg/ha sămânţă. Se
seamănă fără plantă protectoare, toamna sau primăvara devreme. Cultura se
întreţine prin praşile între rânduri, iar în timpul înfloritului se aduc stupi de
albine în apropierea lanului. Recoltarea seminţelor se efectuează la coasa I, din
anul I şi II, când 75% din păstăi au ajuns la maturitate, având culoarea brun-
cenuşie. Se poate recolta în două faze sau într-o singură fază cu ajutorul
combinei, în ambele cazuri numai dimineaţa şi seara, deoarece păstăile se
scutură foarte uşor. Producţia de sămânţă este de 800-1200 (1500) kg/ha.
227
CAP. 12 CULTURA LEGUMINOASELOR ANUALE
FURAJERE
Leguminoasele anuale furajere sunt folosite în alimentaţia animalelor

sub formă de concentrate, nutreţ verde sau fân, de obicei în amestec cu o
cereală, sau pentru nutreţ murat obţinut în amestec cu alte plante.
Spre deosebire de gramineele anuale de nutreţ, leguminoasele anuale
furajere sunt plante slab rezistente la secetă.
Datorită perioadei mai scurte de vegetaţie, valorifică mai slab gunoiul de
grajd şi îngrăşămintele cu azot, fiind în schimb pretenţioase faţă de fosfor şi
calciu. Nutreţul obţinut, mai cu seamă seminţele, conţine cantităţi mari de
proteină, şi din această cauză se cultivă în amestec cu gramineele anuale de
nutreţ, obţinându-se în acest fel un furaj mai echilibrat în principii nutritivi.
12.1. MĂZĂRICHILE DE TOAMNĂ ŞI MĂZĂRICHEA

DE PRIMĂVARĂ
Furajul din culturile de măzăriche este bine consumat de toate speciile
de animale. Se cultivă pentru masă verde, fân, semifân şi nutreţ murat, fiind
apreciate pentru calitatea nutreţului şi însuşirea de a părăsi terenul primăvara
devreme, astfel încât până toamna se realizează o a doua cultură, iar în condiţiile
de irigare, chiar şi a treia cultură. Sub aspectul producţiei, culturile de măzăriche
se situează în urma altor culturi furajere.
Furajul obţinut din măzăriche este bogat în proteină, cu un grad ridicat
de consumabilitate şi digestibilitate. Valoarea nutritivă a unui kg masă verde
este de 0,10-0,15 U.N., fiind posibilă realizarea a 3000-4500 U.N./ha. În
furajarea animalelor se folosec şi paiele (vrejii) rezultate din culturile pentru
sămânţă, iar ca furaj concentrat se folosesc boabele, însă în cantităţi mici şi în
amestec cu alte concentratae, deoarece produc intoxicaţii datorită glicozidului
vicianină. Din punct de vedere agrotehnic constituie foarte bune premergătoare
pentru toate culturile.
Măzărichea de primăvară era cunoscută ca plantă furajeră încă de pe
timpul romanilor, însă cultura s-a extins mai mult începând cu secolul al XIX-
lea. Măzărichile de toamnă au fost luate în cultură mai târziu, răspândindu-se
mai târziu măzărichea păroasă, măzărichea panonică fiind introdusă mai târziu
în cultură, abia în secolul al XX-lea. Speciile de măzăriche se cultivă pe
suprafeţe mai mari în ţările europene (circa 1,5-2 milioane ha).
În ţara noastră, măzărichile se cultivă în majoritatea zonelor, dar pe
suprafeţe restrânse, de obicei împreună cu cerealele (grâu, secară, orz, ovăz),
alcătuind aşa numitele borceaguri.
228
Măzărichile sunt plante anuale, care posedă un sistem radicular puternic
dezvoltat şi profund, cu ramificaţii numeroase în straturile superficiale ale
solului.
Măzărichea de primăvară sau comună (Vicia sativa), are tulpina
muchiată, agăţătoare, lungă de 50-100 cm. Frunzele sunt paripenat compuse,
terminate cu cârcei, cu foliolele eliptice până la obovate, mucronate, slab
păroase. Florile au culoarea albastră spre violet cu diferite nuanţe, inserate câte
1-2 la subsuoara frunzelor (fig. 6 ).
Fig. 6 Vicia sativa Fig. 7 Vicia villosa Fig. 8 Vicia pannonica
Măzărichea păroasă (Vicia villosa), are tulpini ramificate, vilos păroase,

lungi de 30-70 (100) cm, cu frunze paripenat compuse, terminate cu cârcei şi
păroase, având 6-10 perechi de foliale alungit-lanceolate. Florile sunt grupate
câte 20-30 în raceme axilare, de culoare albastră-violacee (fig. 7). Este o plantă
alogamă cu polenizare entomofilă.
Măzărichea de toamnă sau măzărichea albă (Vicia pannonica) are o
tulpină vilos păroasă, lungă de 60-120 cm, frunze paripenat compuse, cu cârcei,
4-9 perechi de foliole scurt peţiolate, ovale, obtuze sau trunchiate, mucronate, cu
florile grupate câte 2-4 în raceme axilare scurte, de culoare alb-gălbuie (fig. 8).
Este o plantă autogamă.
Păstaia la măzărichi este polispermă, dehiscentă, cu seminţe brune, mai
mari la măzărichea de primăvară şi negricioase şi mici la măzărichea de toamnă.
229
Măzărichea face parte din genul Vicia care cuprinde peste 100 de specii.
În cultură sunt introduse numai câteva specii:
 Vicia sativa L.-măzărichea de primăvară sau comună, care
cuprinde varietăţi diferenţiate după mărimea foliolelor şi culoarea seminţelor. În
ţara noastră se cultivă varietatea cu seminţe cenuşii, marmorate. Pe lângă
populaţiile locale se cultivă şi soiurile I.C.A.-9 şi Suceava 54.
 Vicia villosa Roth.-măzărichea de toamnă sau măzărichea
păroasă. În cultură se întâlnesc mai ales populaţiile locale şi în ultimul timp
soiul I.C.A-H, o măzăriche hibridă şi foarte rezistentă la ger.
 Vicia pannonica Cr.-măzărichea panonică, albă sau ungurească,
este o plantă care se seamănă toamna. În cultură se întâlnesc câteva populaţii
valoroase, dar şi soiurile Fundulea 39 şi Crantz.

Măzărichile au cerinţe diferite, în funcţie de specie.
Temperatura minimă de germinare la măzărichea de primăvară este de
1-3 C, iar plantele tinere pot suporta temperaturi scăzute până la -5 şi -60C. Are
0
cerinţe destul de mari faţă de apă (500-600 mm anual), mai ales în faza de
înflorire-formarea seminţelor.
Măzărichile de toamnă au cerinţe modeste faţă de căldură. Temperatura
minimă de germinare a seminţelor este tot de 1-30C, iar plantele suportă
temperaturi scăzute până la -200C, fără strat protector de zăpadă, dar sunt mai
mari consumatoare de apă pe care şi-o asigură din rezerva de apă din sol
acumulată în perioada de toamnă-iarnă. Insuficienţa apei din epoca semănatului
are repercursiuni asupra rezistenţei plantelor la îngheţ în timpul iernii datorită
răsăririi târzii a plantelor. Apa în exces, primăvara, provoacă pagube care se
cifreză, uneori, la 50% din numărul total al plantelor atât la măzărichea de
primăvară cât şi la măzărichea păroasă.
Măzărichea panonică este, adesea, compromisă total în urma stagnării în
primăvară a apei timp de 5-6 zile după pornirea în vegetaţie.
Toate speciile dau rezultate bune pe soluri fertile, profunde, cu reacţie
slab acidă sau neutră: pe soluri mai uşoare şi cu fertilitate mai slabă. Pe soluri
sărăturate se poate cultiva măzărichea păroasă.
Zonele de cultură
Pentru cultura măzărichii de primăvară sunt considerate foarte bune
zonele situate în partea centrală a Olteniei şi Munteniei, Lunca Siretului, partea
de nord a Moldovei, Câmpia de Vest şi partea centrală a Câmpiei Transilvaniei.
Măzărichile de toamnă găsesc condiţii foarte bune în nordul Moldovei, Câmpia
Olteniei şi Munteniei, partea de vest a ţării, inclusiv Banatul si Câmpia
Transilvaniei.
230
Rotaţia. Măzărichile nu sunt pretenţioase faţă de planta premergătoare.
Măzărichile de toamnă se cultivă după plante care părăsesc terenul mai repede
în vară. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele pentru boabe.
Măzărichile se autosuportă, deci pot reveni timp de mai mulţi ani pe
acelaşi teren, fără diminuarea producţiei.
Măzărichile sunt foarte bune premergătoare pentru toate culturile,
îndeosebi pentru grâul de toamnă şi pentru plantele furajere în cultură dublă.
Ele părăsesc devreme terenul şi astfel se creează posibilitatea executării
tuturor lucrărilor solului în bune condiţii.
De asemenea, măzărichile lasă terenul bogat în azot şi fără buruieni.
Fertilizarea. La aplicarea îngrăşămintelor se va ţine seama de cultura
care urmează, sistemul de fertilizare stabilindu-se pentru ambele culturi.
Gunoiul de grajd nu este bine valorificat de culturile de măzăriche, iar dacă
totuşi se administrează, se realizează sporuri mari de producţie la cultura a doua,
mai cu seamă în condiţii de irigare. La dozele mari de azot, cerealele reacţioneză
bine şi pot înăbuşi măzărichile.
Măzărichea panonică şi măzărichea păroasă reacţionează bine la
îngrăşăminte chimice, în timp ce măzărichea de primăvară răspunde cu sporuri
mai mici de producţie la aceste îngrăşăminte. La borceagurile de toamnă s-au
realizat sporuri de peste 20% atunci când s-au administrat 64 kg/ha N şi 48
kg/ha P2O5 (Oprin C., 1970).
La borceagul de primăvară s-au realizat sporuri de 11% în urma
administrării a 32kg/ha P2O5 şi 17% când s-au adăugat şi 32 kg/ha N.
Îngrăşămintele cu azot pentru borceag nu depăşesc doza de 64 kg/ha N, decât pe
soluri sărace. Îngrăşămintele cu fosfor şi eventual cele cu potasiu se calculează
pentru ambele culturi şi se administrează din toamnă.
Pe solurile acide borceagurile de toamnă cu măzăriche păroasă dau
sporuri mari de producţie prin asocierea amendamentelor calcaroase cu
îngăşămintele chimice.
Tratarea seminţelor cu microelemente, îndeosebi cu soluţii diluate de bor
şi molibden, determină sporuri de până la 20% (Roşca D. şi colab., 1967).
Pregătirea terenului. Lucrările care se execută în vederea însămânţării
măzărichilor sunt aceleaşi ca şi pentru cerealele de toamnă şi de primăvară cu
care măzărichile se seamănă împreună.
Pentru borcegurile de toamnă arătura se execută imediat după recoltarea
plantei premergătoare numai dacă solul este suficient de umed pentru ca această
lucrare să se facă în condiţii bune. În condiţii de secetă se afânează solul la
8-10 cm, imediat după recoltarea plantei premergătoare, iar cu 8-10 zile înainte
de semănat se execută arătura. După arat, terenul se mărunţeşte şi se nivelează
cât mai bine.
Pentru borceagurile de primăvară, arătura se face toamna, iar primăvara
se pregăteşte patul germinativ la nivelul adâncimii de semănat.
231
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se vor folosi seminţe de calitate
superioară cu o puritate de 90%, iar capacitatea germinativă minimă 80%.
Sămânţa de măzăriche trebuie tratată cu Nitragin, când în rotaţie nu s-au
cultivat alte leguminoase timp de 4-6 ani, iar sămânţa cerealelor se tratează cu
fungicide pentru combaterea mălurii şi tăciunelui. În cazul în care solul este
infestat cu dăunători se fac tratamente cu 20-30 kg/ha Duplitox sau Heclatox.
Epoca optimă de semănat este la sfârşitul lunii august până la jumătatea
lunii septembrie, pentru borcegurile de toamnă. Când toamna este secetoasă şi
umiditatea din sol redusă, semănatul se prelungeşte până la sfârşitul lunii
septembrie.
Borcegul de primăvară se seamănă primăvara devreme. În cadrul
conveierului verde, borcegul de primăvară se poate semăna eşalonat, la interval
de 10 – 15 zile între epoci.
Pentru obţinerea unui furaj bogat în substanţe proteice trebuie să se
stabilească o anumită proporţie între componente. Când se urmăreşte să se
obţină un furaj mai bogat în substanţe proteice va trebui să se mărească
procentul de măzăriche în amestec.
Norma de semănat la borceagul de toamnă este de 150- 180 kg/ha,
raportul dintre măzăriche şi cereală fiind de 2:1 sau 1:1, iar borceagul de
primăvară se seamănă cu norma de 160-180 kg/ha, cu raportul dintre măzăriche
şi cereală de 2:1 pentru fân sau semifân şi de 1:1 pentru masă verde. Toate
borceagurile se semănă în rânduri obişnuite (12,5 cm) folosind semănătorile
universale (SUP21, SUP29), iar adâncimea de semănat este de 3-5 cm la
borceagul de primăvară şi 4-6 cm la borcaegul de toamnă.
Lucrările de întreţienere. În general în cultura borceagurilor se aplică
puţine lucrări de îngrijire.
La borceagul de primăvară se face tăvălugirea după semănat, când stratul
superficial al solului este uscat.
Borceagul de toamnă se poate tăvălugi şi primăvăra dacă se observă
descălţarea plantelor.
Pentru distrugerea buruienilor se poate face o lucrare cu multă atenţie, cu
sapa rotativă cu colţii întorşi sau grapa stelată, dar numai până când plantele au
ajuns la 6-8 cm înălţime.
La borceagul de primăvară se combate, dacă este cazul, gândacul
ovăzului (Lema melonopus), folosindu-se produsul Sinoratox 35 C.E.
Recoltarea şi păstrarea. Folosirea borceagurilor, îndeosebi sub formă
de masă verde, impune recoltarea eşalonată. Recoltarea începe din momentul
când planta de susţinere a ajuns la 40-50 cm înălţime (faza de burduf) şi când
producţia este de cel puţin 10 t/ha masă verde. La borceagurile de toamnă cu
secară, perioada de folosire (20 aprilie-5 mai) se reduce la 10-12 zile datorită
creşterii conţinutului în celuloză a gramineei. Borceagul de toamnă cu grâu sau
orz se recoltează cu 10-15 zile mai târziu (1-25 mai) faţă de cel de secară.
Borceagul de primăvară se foloseşte ca nutreţ verde în perioada 1-20
iunie, dacă a fost semănat primăvara devreme.
232
Epoca finală de recoltare pentru folosirea nutreţului verde în hrana
animalelor corespunde cu începutul înspicării cerealei la borceagul de toamnă cu
secară şi cu orz şi cu înspicarea completă a cerealei de la borceagul de toamnă
cu grâu precum şi la borceagul de primăvară.
Recoltarea borceagului pentru însilozare poate întârzia până la formarea
primelor seminţe în păstăile de măzăriche.
Pentru fân, borceagul de primăvară se recoltează în faza de înflorire a
măzărichii, iar dacă proporţia de ovăz este mai mare, se recoltează până la
înflorirea ovăzului.
Producţia. Borceagurile de toamnă pot da producţii medii de circa
40 t/ha masă verde la epoca finală de recoltare. Borceagul de primăvară, la
aceeaşi epocă, dă producţii de 20-24 t/ha masă verde, adică cu 40-50% mai puţin
decât cel de toamnă.

Sămânţa de măzăriche se poate produce în culturi obişnuite pentru furaj
sau, mai bine, în culturi speciale.
Producţii mai mari se obţin în culturile speciale, cu norme mai mici de
sămânţă şi proporţie mai mare de măzăriche, amplasate pe soluri cu fertilitate
mijlocie, care nu au fost cultivate cu măzăriche timp de patru ani.
Culturile premergătoare sunt aceleaşi ca şi în cazul borceagului pentru
furaj. Prăşitoarele bine întreţinute sunt cele mai bune pentru că lasă terenul curat
de buruieni. După culturile semincere de măzăriche se vor semăna tot prăşitoare,
deoarece procentul uneori ridicat de seminţe scuturate îmburuienează masiv
terenul.
Îngrăşăminele cu fosfor şi potasiu sporesc producţia de sămânţă şi
consolidează ţesuturile mecanice ale plantelor de susţinere, mărind astfel
rezistenţa la cădere. Culturile semincere se fertilizează cu 40-50 kg/ha P2O5 şi
40-50 kg/ha K2O, iar pe solurile foarte sărace se administrează şi 30 kg/ha N. Pe
solurile cu reacţie acidă este necesară aplicarea amendamentelor cu calciu.
Cele mai indicate plante de susţinere pentru măzărichile de toamnă sunt
orzul şi grâul, iar pentru măzărichea de primăvară este ovăzul. Secara, deşi are o
rezistenţă mare la cădere, având o înălţime mare, nu este indicată, pentru că
stânjeneşte mult polenizarea şi fecundarea la Vicia villosa.
Norma de sămânţa pentru semănat trebuie să fie mai redusă faţă de
culturile pentru furaj şi anume: 50-60 kg/ha măzăriche păroasă + 50-60 kg/ha
grâu de toamnă; 60-80 kg/ha măzăriche panonică + 50-60 kg/ha grâu de toamnă;
120-130 kg/ha măzăriche de primăvară în cultură pură pentru regiunile din sudul
ţării; 80-100 kg/ha măzăriche de primăvară + 40-50 kg/ha ovăz.
Se seamănă în rânduri apropiate (12,5 cm), la aceleaşi epoci şi aceleaşi
adâncimi ca şi culturile pentru furaj.
Recoltarea. Obişnuit, se recoltează într-o singură fază, direct cu
combina din lan, când 80-90% din păstăi s-au brunificat şi seminţele s-au întărit.
Dacă recoltarea se execută în două etape (recoltat cu cositoarea şi apoi treierat),
233
epoca optimă este când primele păstăi au căpătat culoarea brună, iar seminţele
sunt tari. Masa vegetală se lasă în brazdă timp de 1-2 zile după recoltare, după
care se treieră cu combina direct din brazdă, dimineaţa sau seară, pentru a
reduce pierderile de seminţe.
Separarea seminţelor de măzăriche de cele de cereale se face cu ajutorul
triorului spiral. Sămânţa de măzăriche se păstrează în magazii uscate şi bine
aerisite. Umiditatea de păstrare este de 15-16%.
Producţia totală de sămânţă la borceagurile de toamnă este de
1000-1600 kg/ha, din care 400-600 kg/ha măzăriche. La borcegul de primăvară
se obţine 1500-2000 kg/ha sămânţă, din care 800-1000 kg/ha măzăriche.
12.2. MAZĂREA FURAJERĂ
Mazărea furajeră este o plantă anuală folosită în furajarea tuturor
speciilor de animale, îndeosebi a vacilor de lapte, sub formă de masă verde la
iesle, păşune, fân sau nutreţ însilozat. Boabele constituie un excelent furaj
concentrat utilizat în numeroase reţete furajere pentru vacile cu lapte, păsări sau
porci.
Sunt valoroase chiar şi paiele şi pleava care conţin 7-8% proteine brute şi
numai 30-40% celuloză. Mazărea furajeră se seamănă singură sau în amestec cu
cereale de toamnă sau primăvară, alcătuind borceagul de mazăre. Aceste
borceaguri sunt mai productive decât cele de măzăriche, iar cel de primăvară
mai timpuriu cu circa 10 zile. Sub aspect calitativ, cultura în amestec a mazării
furajere este, de asemenea, superioară borceurilor cu mazarichii, conţinând un
procent superior de proteine.
Compoziţia chimică a furajului se prezintă în tab.12.1.
Tabelul 12.1
Compoziţia chimică a mazării furajere, în % (Piccioni M., 1965)
Produsul Substanţă Proteină Grăsimi Extractive Celuloză
uscată brută neazotate brută
Masă verde 17,3 3,5 0,6 7,3 4,3
Fân 83,0 19,9 2,8 30,0 23,8
Siloz 24,9 3,1 0,9 10,9 8,3
Mazărea este importantă din punct de vedere agrotehnic, contribuind la

structurarea solului şi îmbogăţirea acestuia în azot.
Este o bună plantă premergătoare, părăsind terenul devreme, dând
posibilitatea amplasării culturilor succesive.
Originară din Asia Centrală, mazărea furajeră s-a cultivat încă din
antichitate, mai întâi în sudul Europei, apoi pe suprafeţe tot mai mari, în restul
continentului.
În prezent ocupă suprafeţe considerabile în ţările din nordul Europei,
Canada, S.U.A.
234
În ţara noastră este o cultură de dată recentă, extinsă în locul
măzărichilor de nutreţ, faţă de care prezintă în primul rând avantajul producţiilor
mai mari şi mai sigure de sămânţă.
La mazărea furajeră, rădăcina principală este
pivotantă, ajungând în sol până la 100-110 cm, iar
rădăcinile secundare, puternic ramificate, se întind
pe o rază de 30-50 cm (fig. 9).
Tulpinile sunt de 30-150 cm lungime,
foliolele ovate sau eliptice, iar stipelele au la bază
un inel violaceu.
Florile sunt solitare, pestriţe, având
stindardul violet deschis, aripioarele sunt roz-
purpurii şi carena alb-verzuie.
Mazărea este o plantă autogamă, iar fructul
fiind o păstaie dehiscentă cu 3-7 seminţe globuloase, Fig. 9 Pisum sativum
netede, de culoare verzi-cenuşii cu puncte brune până la ssp. arvense
negre.
Mazărea furajeră-Pisum sativum ssp. arvense-se deosebeşte de mazărea
comună sau comestibilă-Pisum sativum L., în principal prin prezenţa unui inel
de culoare violacee la baza stipelelor şi prin culoarea purpurie-pestriţă a florilor.
Mazărea furajeră are forme de toamnă (f. hiemale), care se cultivă în
amestec cu grâu, orz, secară, formând borceagul de toamnă. În ţara noastră se
cultivă soiurile Spirit, Caracal-39.
Formele de primăvară (f. aestivale) se cultivă în amestec cu ovăzul, iar
din această categorie sunt raionate soiurile: Magistra, Alina, Marina, Mona,
Montana, Renata, Turbo, Vedea.

Mazărea furajeră este o plantă fără pretenţii deosebite la factoiri de
mediu.
Sămânţa germinează la 1-20C, iar forma de toamnă suportă temperaturi
foarte scăzute, de -200C. Forma de primăvară este mai sensibilă dn acest punct
de vedere, nerezistând la temperaturi mai scăzute de -60C.
Faţă de umiditate are cerinţe mari. Mazărea de toamnă poate fi cultivată
şi în regiuni mai secetoase, întrucât primăvara ajunge foarte repede la maturitate
şi valorifică umiditatea acumulată în timpul iernii.
Formele de primăvară ale mazării furajere dau rezultate bune în regiuni
mai bogate în precipitaţii. Nu suportă seceta prelungită, mai ales în perioada
înflorire-fertilizare, dar nici excesul de apă.
235
Solurile cele mai bune pentru cultivarea mazării furajere sunt cele
mijlocii, fertile, profunde, reavene, lutoargiloase, bogate în calciu, cu reacţie
neutră sau slab alcalină. Nu dă rezultate bune pe solurile grele, acide, compacte,
cu exces de umiditate primăvara. Se poate cultiva şi pe solurile uşoare,
nisipoase.
Zonele de cultură
Condiţii favorabile se întâlnesc în zonele de câmpie şi colinare. Forma
de toamnă se recomandă în regiunile mai secetoase din sud – estul ţării,
deoarece recoltarea are loc înaintea instalării secetei, iar forma de primăvară în
zonele cu cel puţin 500 mm precipitaţii anuale.

Rotaţia. Mazărea furajeră nu este pretenţioasă faţă de planta
premergătoare, dând producţii bune după toate culturile, cu excepţia
leguminoaselor.
La semănatul de toamnă, mazărea furajeră urmează după culturi care
părăsesc terenul devreme, cum ar fi cerealele păioase, culturi anuale furajere etc.
Formele de primăvară dau rezultate bune după aproape toate culturile.
Mazărea nu se autosuportă şi nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât
după 4-6 ani. De asemenea, mazărea este o foarte bună premergătoare pentru
toate culturile şi în primul rând pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Datorită capacităţii mari a rădăcinilor de a solubiliza
substanţele nutritive din combinaţiile greu solubile ale solului şi de a fixa, prin
nodozităţi, azotul atmosferic, mazărea nu este pretenţioasă la îngrăşăminte. În
rare cazuri mazărea, cultivată singură sau asociată cu o cereală sub formă de
borceag, necesită îngrăşăminte. În cultură pură se pot folosi 30 kg/ha P 2O5
administrat toamna şi 30 kg/ha N, primăvara devreme.
La borceaguri, ţinând seama că o parte din azotul necesar este fixat din
atmosferă de bacteriile de pe rădăcinile mazării şi de perioada scurtă de
vegetaţie, este indicată, pe solurile mai sărace, doza de 60 P 2O5 şi 60 N.
Folosirea unor doze mai mari de azot nu este recomandată întrucât reduce mult
proporţia de participare a mazării în amestec.
La borceagul de toamnă azotul se aplică la sfârşitul iernii pe sol îngheţat,
iar la borceagul de primăvară, la pregătirea patului germinativ. La amebele
categorii de borceaguri, fosforul se administrează toamna.
Gunoiul de grajd se administrează numai la planta premergătoare.
Îngrăşămintele cu microelemente (molibden, bor, mangan), influenţează pozitiv
formarea nodozităţilor şi se pot aplica extraradicular prin stropirea plantelor sau
prin tratarea seminţelor.
Pregătirea terenului. Pentru borceagul de toamnă arătura trebuie făcută
imediat după eliberarea terenului de cultura premergătoare, la adâncimea de 18-
20 cm. În preajma semănatului, patul germinativ se pregăteşte prin discuire şi
236
grăpare (cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi) până la realizarea
mărunţirii corespunzătoare a solului.
Pentru borceagul de primăvară, arătura se execută toamna sau chiar în
timpul iernii, iar primăvara solul se lucrează cu grapa cu discuri la adâncimea de
semănat.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa bună de semănat trebuie să aibă o
puritate de 90% şi o capacitate germinativă minimă de 85%. Înainte de semănat
sămânţa se tratează cu Mancoben P.T.S (200 g/100 kg sămânţă), cu Metoben
(200 g/100 kg sămânţă) împotriva antracnozei şi ofilirii fuzariene, iar în ziua
semănatului cu Nitragin (4-5 flacoane/100 kg sămânţă).
Epoca optimă de semănat pentru borceagul de toamnă este decada a II-a
a lunii septembrie, iar pentru borceagul de primăvară, în luna martie, cât mai
devreme posibil.
În rare cazuri mazărea furajeră se seamănă în cultură pură. În acest caz
se foloseşte o normă de semănat de 180-200 kg/ha.
Norma de semănat în cazul borceagului de toamnă este de 120-160
kg/ha, din care 80-100 kg mazăre şi 40-60 kg cereala secară, orz sau grâu
nearistate (pentru o mai bună consumabilitate), revenind 300 boabe/m2 la
cereală şi 100 boabe/m2 mazăre furajeră.
Borceagul de primăvară se seamănă cu o normă de sămânţă de 150-210
kg/ha, în funcţie de mărimea boabelor de mazăre, din care 100-150 kg/ha
mazăre şi 50-60 kg/ha ovăz.
Atât cultura pură cât şi borceagurile se seamănă cu semănători universale
SUP21, SUP29, în rânduri apropiate, la distanţa de 12,5 cm şi la adâncimea
de 5-6 cm.
Lucrările de îngrijire. Cultura de mazăre pentru furaj nu cere îngrijiri
speciale. Tăvălugitul după semănat este necesar când stratul superficial al
solului este uscat. Borceagul de toamnă cu mazăre se poate tăvălugi şi
primăvara, dacă se observă dezrădăcinarea plantelor.
Lucrarea cu sapa rotativă cu colţii întorşi se poate face pentru distrugerea
buruienilor, însă trebuie făcută cu multă atenţie şi numai până când plantele au
ajuns la 6-8 cm înălţime.
Când mazărea se cultivă singură (cultură pură), buruienile se combat cu
Basagran 48 CE (2-3 l/ha) aplicat postemergent, cu Pivot 100 LC (0,5-0,7 l/ha)
şi Treflan 24 EC (3 l/ha).
La borceagul de primăvară se combate, dacă este cazul, gândacul
ovăzului (Lema melanopus), folosindu-se produsul Sinoratox 35 CE.
Dacă există posibilităţi se recomandă aplicarea unei udări de răsărire,
imediat după semănat, folosindu-se o normă de 120-150 m3 apă/ha, la borceagul
de toamnă.
În cazul primăverilor secetoase borcegul de primăvară se irigă în funcţie
de provizia momentană de apă din sol.
237
Recoltarea şi păstrarea. Culturile pure de mazăre se recoltează în faza
de înflorire, când se realizează producţii mari şi de calitate bună.
Recoltarea pentru masă verde a borceagului poate începe când înălţimea
minimă a lanului este de 40-50 cm, iar producţia a depăşit 10-15 t/ha masă verde
şi continuă până la înspicarea cerealei.
Pentru fân se recoltează când plantele de mazăre au înflorit în masă, iar
pentru însilozare, la formarea primelor păstăi.
Borcegurile se pot păşuna numai cu gard electric, cu porţia sau în fâşii,
întrucât mazărea nu se pretează la acest mod de folosire. Păşunatul începe în
perioada premergătoare îmbobocirii şi se continuă circa două săptămâni.
Producţii. Borceagurile dau producţii maxime, în epoca finală de
recoltare, de 30-35 t/ha masă verde. În cadrul conveierului verde producţiile
medii sunt mai scăzute, de 20-25 t/ha, întrucât recoltatul începe mai devreme.
12.2.2 Cultura mazărei furajere pentru sămânţă

Tehnologia aplicată este asemănătoare cu aceea a mazării comestibile
pentru boabe.
Pentru boabe, mazărea în cultură pură se recoltează când plantele şi 2/3
din păstăi s-au îngălbenit. Gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) se combate cu
sulfură de carbon 1 l/tona de sămânţă sau cu Carbetox 1,5 l/ha sau Sinoratox 35
EC (1,5 l/ha).
Producţia este de 1500-2000 kg/ha boabe.
12.3. SOIA PENTRU FURAJ
Soia reprezintă una din cele mai importante surse proteice în hrana
animalelor. În seminţe proporţia de proteine este de peste 35%, iar de grăsimi de
circa 20-22%, ceea ce face ca valoarea nutritivă să fie foarte ridicată; 1 kg boabe
echivalează cu 1,38 U.N. Nutreţul verde conţine 4,5-5,5% proteine brute iar
fânul 16-17%. Chiar şi paiele şi pleava de soia conţin 7-11% proteine, motiv
pentru care se folosesc cu succes în hrana animalelor (tab.12.2)
Tabelul 12.2
Compoziţia chimică a soiei (după Burcea şi colab., 1981)
Compoziţia chimică Felul nutreţului
Nutreţ verde Fân Boabe Şroturi Pleavă
Apă 75,0 16,0 16,6 8,9 -
Proteină brută 4,8 15,0 34,3 41,5 11,3
Grăsime brută 0,2 3,0 20,6 1,2 2,7
Substanţe extractive 12,0 28,0 24,4 33,0 36,2
neazotate
Celuloză 6,0 32,0 8,5 8,5 26,1
Cenuşă 2,0 6,0 4,6 7,0 12,7
238
Ca furaj, soia este utilizată sub diverse forme: seminţele constituie o
materie primă deosebit de importantă în fabricarea furajelor concentrate iar
plantele se pot administra în stare verde, uscate, ca fân, făină de fân sau siloz.
Produsele secundare: paiele, pleava, turtele şi şroturile rezultate de la industria
extractivă de uleiuri se folosesc şi ele în raţiile furajere.
Furajul proaspăt de soia are o consumabilitate mai redusă datorită
perozităţii accentuate a organelor vegetative ale plantei. Pentru acest motiv soia
se seamănă împreună cu alte plante furajere (cel mai frecvent cu porumbul) sau
se administrează la iesle în amestec cu alte furaje.
Datorită conţinutului ridicat în proteine şi scăzut în zaharuri se
însilozează foarte greu singură, de aceea pentru consumarea în acest sistem se
amestecă cu furaje bogate în zaharuri cu porumb, sorg, iarbă de Sudan.
Pe plan mondial soia se cultivă pe o suprafaţă de peste 23 mil. ha,
datorită calităţilor excepţionale şi a multiplelor posibilităţi de valorificare în
hrana oamenilor şi a animalelor. Ţări mari cultivatoare de soia sunt S.U.A.,
China şi Japonia.
În ţara noastră a fost introdusă în cultură în anul 1876, însă cultura ei s-a
extins mai mult după anul 1913. suprafeţele au oscilat între limite foarte largi,
ajungâdu-se la o suprafaţă de circa 45 mii ha.
Soia are rădăcina principală pivotantă, care
pătrunde în sol la 1-2 m, iar rădăcinile laterale până la
30-40 cm (fig. 10).
Tulpina, înaltă de 50-200 cm, este dreaptă,
ramificată şi păroasă.
Frunzele sunt trifoliate, păroase şi cad la
maturitatea plantei; stipelele sunt mici.
Florile sunt mici, de culoare liliachie, albă-
liliachie, albă-gălbuie, grupate câte 3-9 în raceme
scurte, în axila frunzelor.
Fructul este o păstaie puţin curbată, păroasă, Fig. 10 Glycine max
dehiscentă, cu 2-5 seminţe de culoare albă, gălbuie,
verde, cafenie etc.
Soia este o plantă autogamă, cu durata înfloririi de 18-27 zile.
În ţara noastră se cultivă specia Glycine max (sin. G. soja, Soja hispida)
care au numeroase subspecii şi varietăţi. Pentru furaje suculente (masă verde,
siloz) se folosesc soiuri de soia cu perioadă de vegetaţie mijlocie sau lungă, care
se disting printr-o creştere mai viguroasă şi productivitate mai mare. Se pot
folosi soiurile: Agat, Cresir, Danubiana, Hodgson, Lena, Victoria, Valkir
(semitardive), Amsoy (tardiv). De asemenea se cultivă şi soiuri modificate
genetic: S0994RR, S1484RR, S2254RR.
239
Soia este o plantă iubitoare de căldură, temperatura minimă de germinare
a seminţelor fiind de 7-80C, iar vremea este în curs de încălzire. Plantele tinere
suportă -20C până la -30C dar, în fenofazele de creştere activă devin sensibile
la oscilaţii mari ale temperaturii.
Faţă de umiditate are cerinţe destul de mari şi, de aceea, cele mai bune
rezultate se obţin în zonele unde cad 500-600 mm precipitaţii medii anuale, din
care 75 mm în vară.
Cerinţele faţă de sol sunt mai moderate, dar cele mai indicate sunt
solurile profunde, permeabile, cu reacţie slab acid-neutră. Nu suportă solurile
grele, acide, solurile salinizate ca şi solurile cu permeabilitate redusă.
Zonele de cultură
Condiţii bune pentru cultura soiei se întâlnesc în nord-estul Moldovei,
Câmpia Transilvaniei, vestul ţării şi Câmpia Munteniei şi Olteniei (Moga I. şi
colab., 1996).

Rotaţia. Soia nu are cerinţe deosebite faţă de planta premergătoare. Se
autosuportă şi poate fi cultivată mai mulţi ani pe acelaşi teren (2-3 ani). Cel mai
indicat este ca soia să se cultive după păioae, după porumb, cartof, sfeclă sau
alte prăşitoare. Nu este indicată cultivarea după floarea sorelui, alte
leguminoase, sau pe terenuri erbicidate în anul precedent cu erbicide triazinice.
Culturile de soia pentru masă verde sau siloz sunt bune premergătoare
pentru majoritatea plantelor agricole.
Fertilizarea. Cu toate că poate să-şi procure singură azotul, reacţionează
pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor cu azot, mai ales în primele faze de
vegetaţie. Rezultate bune se obţin cînd azotul se aplică împreună cu fosforul, în
special pe solurile cu o fertilitate mai scăzută.
Culturile de soia asociate cu porumb sau iarbă de Sudan necesită 70-100
kg azot la hectar precum şi fosfor în doze de 30- 50 kg/ha pe solurile mai bine
aprovizionate în acest element. Pe solurile mai sărace, cu conţinut sub 2 mg
fosfor mobil la 100 g se administrează 50-80 kg/ha P2O5. Gunoiul de grajd se
recomandă să fie administrat la culturile premergătoare.
Pregătirea terenului. Arătura de bază se execută la 18-22 cm, iar pe
solurile puternic îmburuienate la 25 cm adâncime. Foarte importane, alături de
adâncime, sunt şi celelalte elemente ale unei arături de calitate, mai ales
mărunţirea rosturilor vegetale şi nivelarea terenului cât mai bine, încă din
toamnă. În primăvară se lucrează cu combinatorul sau cu grapa cu colţi.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se foloseşte sămânţă numai din
ultima recoltă, cu puritate şi germinaţie ridicată. Sămânţa se tratează cu
Mancozeb 80 (300 g/100 kg sămânţă) împotriva ascochitozei, putregaiului
240
fusarian şi arsurii bacteriene. În aceeaşi zi cu semănatul, sămânţa se bacterizează
cu Nitragin (4 flacoane preparat pentru cantitatea de sămânţă necesară la 1 ha).
Epoca optimă de semănat este când temperatura solului ajunge la
8-10 C, fiind, însă, inflenţată şi de planta cu care se cultivă în amestec.
0
Normele de semănat, precum şi distanţa dintre rânduri, diferă în funcţie

de felul culturii:
 Pentru nutreţ verde sau siloz, în cultură pură, soia se seamănă în
rânduri distanţate la 70 cm cu 50-60 boabe germinabile la m2. Cantitatea de
sămânţă la hectar este orientativ, de 60-90 kg, ea depinzând mult de valoarea
utilă şi de MMB.
 Soia, în amestec cu porumb pentru masă verde se seamănă la
distanţa de 25-30 cm, folosindu-se o normă de 80-100 kg/ha porumb şi 30-40
kg/ha soia.
 Soia în ameste cu iarba de Sudan, se seamănă numai pentru masa
verde la 25-30 cm între rânduri, cu 15-18 kg/ha iarbă de Sudan şi 35-40 kg/ha
soia.
 În amestec cu sorg, pentru siloz, se folosesc 15 kg/ha sorg şi
35-40 kg/ha soia.
 La semănatul în amestec cu alte plante, norma de sămânţă pentru
soia se calculează în aşa fel încât ea să participe în structura recoltei totale cu cel
mult 30%.
Soia se semănă cu semănătoare SPC-6, prevăzută cu discuri
corespunzătoare, la adâncimea de 5-7 cm pe solurile uşoare şi 3-5 cm pe cele
mai grele.
Lucrările de îngrijire. Combaterea buruienilor reprezintă principala
lucrare de îngrijire pentru soia de furaj. Pentru combaterea acestora sunt
necesare 3-4 praşile mecanice şi 2-3 praşile manuale, în funcţie de starea de
îmburuienare a terenului. O combatere mult mai eficace a buruienilor se
realizează prin combinarea praşilelor cu erbicidarea.
Rezultate bune în combaterea buruienilor monocotiledonate se obţin prin
folosirea erbicidelor: Trifluron 24 CE, Dual 500, Fusilade Super 125 EC, Lasso
48 EC în doze de 3-4 l/ha.
În combaterea buruienilor dicotiledonate, eficacitate mare are erbicidul
Pivot 100 LC în doze de 0,5-0,75 l/ha, care se aplică în benzi şi erbicidul
Basagran 48 CS în doză de 1,5-2,5 l/ha, aplicat după răsărirea buruienilor, dar
înainte ca ele să formeze 4-6 frunze.
Rezultate mai bune se obţin prin combinaţiile între diferite erbicide:
Treflan 3 l + Sencor 0,5-1 l/ha (ambele încorporate cu grapa cu discuri) sau
Treflan 3 l/ha (sub disc) + Basagran 2-3 l/ha (postemergent) etc. În cazul
folosirii erbicidului postemergent, la culturile semănate în rânduri distanţate,
praşilele nu mai sunt necesare. La culturile în amestec cu alte plante, la aplicarea
erbicidelor, se va avea în vedere, în mod obligatoriu, ca erbicidul folosit să nu
dăuneze nici soiei şi nici plantei cu care se seamănă în amestec.
241
În timpul vegetaţiei, bolile apărute (mana, septorioza) pot fi combătute
cu Mancozeb 80 în concentraţie de 0,25% şi cu Zineb 75% în concentraţie de
0,3%.
Una dintre cele mai importante măsuri de sporire a producţiei de soia, o
constituie irigarea. În zonele din sudul ţării, precum şi în alte zone, în anii
secetoşi, nu se pot concepe producţii mari de furaj fără irigare.
Recoltarea. Pentru folosirea ca masă verde la iesle sau pentru însilozare,
la culturile în amestec, se ţine seama şi de gramineea asociată.
Culturile pure de soia pentru masă verde se recoltează în timpul
înfloritului, iar cele pentru însilozare, când seminţele din păstăile de pe tulpina
principală sunt în faza de lapte-ceară. Culturile în amestec cu alte plante se
recoltează ţinând seama de faza optimă a acestora. Amestecurile cu porumb,
sorg, iarbă de Sudan, se recoltează pentru masă verde la apariţia inflorescenţei
gramineelor respective, iar pentru siloz, în faza de lapte-ceară a boabelor.
Producţii. Producţiile de seminţe sunt de 3000-4000 kg/ha. Producţiile
de masă verde, la culturile pure, sunt peste 30 t/ha şi pot ajunge până la 50 t/ha
în cazul amestecurilor de soia cu porumb sau sorg.
12.4 ALTE LEGUMINOASE ANUALE PENTRU FURAJ

În ţara noastră se mai cultivă pentru completarea necesarului de furaje şi
în special a celui de proteină următoarele leguminoase anuale: bobul, fasoliţa,
latirul, lupinul, trifoiul incarnat, trifoiul persan etc.
12.4.1 BOBUL
În prezent bobul se cultivă pe glob pe circa 5 milioane ha, dar în ţara
noastră ocupă suprafeţe mici, fiind răspândit în regiunile subcarpatice din
Transilvania şi nordul Moldovei.
În afară de utilizarea alimentară, bobul este folosit în hrana animalelor ca
furaj concentrat, masă verde, nutreţ murat. Seminţele de
bob conţin cantităţi mari de proteină (22-28%) şi se
folosesc sub formă de uruială amestecată cu tărâţe sau
făină de cereale în proporţie de 5-10% din raţia
taurinelor pentru carne şi muncă şi a porcinelor, pentru
a nu provoca tulburări digestive (constipaţii).
Se cultivă Vicia faba (fig. 11) cu următoarele
varietăţi: var. minor (bobuşorul) şi var. aeguina (bobul
mijlociu sau bobul cailor).
Ambele varietăţi au un conţinut ridicat de
proteină, de 3-4% în nutreţul verde şi de până la 14% în
fân. Nutreţul verde şi însilozat se administrează în
hrana animalelor în amestec cu plante bogate în
glucide.
Bobul se cultivă în zonele cu precipitaţii mai Fig. 11 Vicia faba
abundente şi răcoroase. Seminţele germinează la 3-4 C, 0
242
iar plantele tinere pot suporta temperaturi de -5...-70C. Cerinţele faţă de apă sunt
ridicate, cultura bobului dând rezultate bune numai în regiuni bogate în
precpitaţii. Sunt potrivite pentru cultura bobului solurile argiloase, acide, bogate
în humus şi calciu.
Bobul se seamănă primăvara devreme, la distanţa între rânduri de 45-60
cm şi la 6-8 cm adâncime. Norma de sămânţă este de 120-150 kg/ha pentru
bobuşor şi 150-200 kg/ha la bobul cailor. Pentru masă verde se seamănă la 25
cm între rânduri, de obicei în amestec cu porumb, ovăz, floarea soarelui etc.,
folosindu-se 80-100 kg bob şi 80-100 kg/ha porumb sau 50-60 kg/ha ovăz sau
25-30 kg/ha floarea soarelui.
După semănat este necesară distrugereaa crustei. De asemenea, în cursul
perioaadei de vegetaţie sunt necesare tratamente cu insecticide pentru
combaterea păduchilor de frunze (Aphis fabae), iar culturile semănate în rânduri
distanţate se prăşesc de 2-3 ori.
Recoltarea pentru masă verde se execută la începutul înfloririi, iar pentru
siloz la sfârşitul înfloririi. Producţia de masă verde este de 20-30 t/ha.
12.4.2 FASOLIŢA (Vigna sinensis)

Se cultivă pentru boabe, masă verde, siloz şi fân. Este cunoscută mai ales
cultura în amestec cu alte plante, printre care porumbul, sorgul, iarba de Sudan.
Este o plantă cu cerinţe mari faţă de căldură (temperatura minimă de
germinaţie a seminţelor fiind se 12-130C), rezistentă la secetă şi nepretenţioasă
faţă de sol. Reuşeşte bine pe solurile nisipoase. Fasoliţa se seamănă la distanţa
de 40-60 cm între rânduri, cu o normă de sămânţă de 60-70 kg/ha. Atunci când
se seamănă în amestec cu alte plante, proporţia de fasoliţă este de 30-40%.
Recoltarea pentru masă se execută până la formarea păstăilor, iar pentru siloz,
când s-u format păstăile. Producţia de masă verde
ajunge până la 25-30 t/ha, iar în condiţii de irigare
poate ajung la 90-100 t/ha.
12.4.3 LATIRUL (Lathyrus sativus)

Este o plantă valoroasă de nutreţ pentru zonele
secetoase (fig. 12). Se cultivă pe suprafeţe mari în
Spania, Italia şi sudul Franţei. La noi cultura acestei
specii este puţin răspândită.
Se foloseşte în alimentaţia animalelor atât sub
formă de boabe, cât şi ca nutreţ verde sau însilozat,
dar foarte rar sub formă de fân.
Fiind o plantă agăţătoare, cu cârcei, latirul se
cultivă în amestec cu o plantă de susţinere. Cultura Fig. 12 Lathyrus sativus
cea mai obişnuită este amestecul cu ovăz, formând
borceagul de primăvară cu latir.
243
Faţă de temperatură, latirul are cerinţe mari, necesitând o sumă a
temperaturilor în perioada de vegetaţie de peste 20000C. Cerinţele pentru apă
sunt mai reduse, fiind o plantă rezistentă la secetă.
Se poate cultiva pe orice tip de sol. Borceagul cu latir se seamănă
primăvara timpuriu, la distanţă de 12,5 cm între rânduri şi la adâncimea de 5-6
cm. Norma de sămânţă folosită este de 140-160 kg/ha, din care 90-120 kg/ha
latir şi 30-50 kg/ha ovăz.
Recoltarea pentru masă verde şi fân începe la înălţimea ovăzului de 40–
50 cm şi se termină la înfloritul latirului. Recoltat la această epocă şi la înălţimea
de 6–8 cm de suprafaţa solului, latirul otăveşte foarte bine. În acest mod,
firajarea cu nutreţ verde se poate eşalona pe o perioadă de 15-20 zile, în luna
iunie. Pentru siloz se recomandă să se recolteze la formarea păstăilor, iar pentru
seminţe când păstăile de la baza tulpinilor s-au îngălbenit, iar boabele s-au
întărit. Producţiile de masă verde sunt de 15-30 t/ha.
12.4.4 LUPINUL
Deşi este cunoscut încă din antichitate, lupinul nu s-a extins prea mult în
cultură, din cauza conţinutului ridicat în alcaloizi, care poate ajunge la 0,2-3,8%
în seminţe.
Lupinul se foloseşte ca furaj concentrat, masă verde şi nutreţ murat.
Folosirea seminţelor în hrana animalelor provoacă intoxicaţii acute (lupinoză)
sau cronice (lupinism), mai ales la oi. Este mai bine însă, ca seminţele să fie
utilizate în hrana peştilor din crescătorii. În hrana animalelor de muncă şi a
bovinelor la îngrăşat, se pot folosi seminţele de la formele ameliorate, cum este
lupinul dulce, cu un conţinut foarte mic de alcaloizi (0,005%).
Fig.13 Lupinus albus Fig.14 Lupinus luteus Fig.15 Lupinus angustifolius
244
La noi se cultivă trei specii anuale: lupinul alb (Lupinus albus), cu flori
albe, este cultivat pentru seminţe şi îngrăşământ verde (fig. 13); lupinul galben
(Lupinus luteus), cu flori galbene, cultivat pentru masă verde, siloz şi
îngrăşământ verde (fig. 14); lupinul albastru (Lupinus angustifolius), cu flori
albastre, este cultivat pentru furaj şi îngrăşământ verde (fig. 15).
Lupinul are cerinţe reduse faţă de căldură; temperatura minimă de
germinare este de 3-40C. Şi faţă de apă cerinţele sunt modeste, însă în primele
faze de creştere consumul de apă este mai reidicat.
Lupinul galben şi cel albastru pot fi cultivaţi pe soluri uşore, nisipoase,
iar lupinul alb dă rezultate bune pe soluri mai argiloase şi chiar aride.
Lupinul poate urma după orice cultură, exceptând leguminoasele. Se
autosuportă mai mulţi ani la rând. Se seamănă primăvara, în urgenţa I; pentru
îngrăşământ verde se poate semăna şi în mirişte. Distanţa între rânduri este de
60 – 70 cm la culturile pure pentru sămânţă şi de 25 cm la folosirea pentru
nutreţ. Cantitatea de sămânţă la hectar variază astfel: pentru seminţe-150-200
kg/ha la lupinul alb, 100-140 kg/ha la lupinul albastru şi de 75-100 kg/ha la
lupinul galben, iar pentru nutreţ-160-180 kg/ha la lupinul albastru şi 140-160
kg/ha la lupinul galben. Adâncimea de semănat este de 3-5 cm. Ca lucrări de
îngrijire se execută grăpatul, pentru distrugerea crustei de sol, iar la culturile
pentru seminţe se fac 2-3 praşile.
Recoltarea pentru seminţe se face când păstăile din partea superioară a
plantelor au devenit brune. Recoltarea pentru masă verde se începe la apariţia
inflorescenţelor şi se încheie la formarea primelor păstăi, iar pentru siloz, la
formarea păstăilor. Producţia de seminţe este de 1500-3000 kg/ha, iar cea de
masă verde variază între 20-25 şi 40-45 kg/ha, în funcţie de specie.
12.4.5 TRIFOIUL INCARNAT

(Trifolium incarnatum)
Se caracterizează prin cerinţe ridicate faţă de

căldură şi apă (fig.16). Semănatul se execută toamna la
distanţa de 12,5 cm între rânduri, cu o cantitate de
sămânţă de 25-30 kg/ha.
În mod obişnuit, trifoiul incarnat se cultivă în
amestec cu alte plante. Sunt cunoscute două tipuri de
amestec: amestecul Landsberg, format din trifoi incarnat,
măzăriche de toamnă amestecul Légany, alcătuit din
trifoi incarnat, măzăriche de toamnă şi o cereală de
toamnă (orz, secară, grâu).
Aceste amestecuri asigură furaj verde primăvara Fig.16 Trifolium
timpuriu, de calitate superioară, utilizat mai ales în hrana incarnatum
taurinelor şi ovinelor, deoarece nu produce meteorizaţii.
Se obţine o singură recoltă de masă verde sau fân. Producţia de masă
verde este de 30-40 t/ha.
245
12.4.6 TRIFOIUL PERSAN (Trifolium resupinatum)
Este mai răspândit în flora spontană din bazinul
mediteranean, dar se întâlneşte şi în Asia, Africa şi
America de Nord. În ţara noastră face parte din
compoziţia floristică a pajiştilor permanente din luncile
inferioare ale Olteniei (fig.17).
Importanţa lui ca plantă cultivată este de dată
foarte recentă. Primele cercetări din ţara noastră au fost
întreprinse de către Safta I. (1967), iar mai târziu de
Constantin A. (1977). Este o specie componentă a
amestecului de seminţe pentru înfiinţarea pajiştilor
temporare sau supraînsămânţarea pajiştilor râurilor din
sudul ţării. Furajul se foloseşte ca masă verde, fân sau
nutreţ murat, fiind bogat în proteine, fosfor şi anumiţi
aminoacizi. Fânul uscat pe suporţi conţine 17,7%
proteină brută, 23,07% celuloză brută, 0,62% P2O5 etc.
Trifoiul persan este o plantă anuală hibernantă,
cu tulpinile de 50-60 cm lungime, bogat în frunze. Pe
pajişti are un caracter de perenitate, datorită
Fig.10 Trifolium
autoînsămânţării. resupinatum
Trifoiul persan este pretenţios faţă de apă,
rezistent la temperaturile scăzute din timpul iernii,
putându-se cultiva pe soluri uşoare, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă. Se
seamănă la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie la distanţa de 12,5
cm între rânduri, cu o cantitate de sămânţă de 14-16 kg/ha în cultură pură sau în
amestec cu raigrasul aristat, în raport de 4/1, la adâncimea de 2 cm.
După semănat, terenul se tăvălugeşte. Supraînsămânţarea pajiştilor
permanente din lunci cu trifoi peersan se execută la sfârşitul lunii august prin
lucrări de discuire folosind 8 kg/ha sămânţă. Pajiştile de trifoi persan se
recoltează într-o fază de vegetaţie mai înaintată, la maturitatea capitulelor
bazale, în scopul menţinerii în pajişti prin autoînsămânţare. Culturile în amestec
cu raigras aristat se recoltează la înflorire.
Producţia de masă verde, în amestec cu raigrasul aristat, este de
30–40 t/ha.
246
CAP.13 CULTURA GRAMINEELOR ANUALE
FURAJERE
Gramineele anuale furajere reprezintă o importantă sursă de nutreţ pentru

animale, datorită calităţilor deosebite pe care le prezintă, dintre care enumerăm:
 realizează producţii ridicate dacă sunt asigurate condiţii optime
de creştere şi dezvoltare;
 sunt mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile de creştere,
îndeosebi faţă de umiditate, fiind rezistente la secetă;
 sunt bogate în hidraţi de carbon, însă conţin mai puţine proteine
decât leguminoasele;
 se pot folosi ca nutreţ verde, fân, nutreţ murat, nutreţ concentrat,
materiale de aşternut pentru animale etc;
 se pretează la tehnologii complet mecanizate;
 suportă mai bine păşunatul decât leguminoasele şi nu provoacă
meteorizaţii când sunt consumate în stare proaspătă.
Din această grupă de plante fac parte: porumbul, sorgul, secara, iarba de
Sudan, raigrasul aristat, orzul, ovăzul, grâul, meiul, dughia şi ciumiza.
13.1. PORUMBUL FURAJER
Porumbul este o plantă originară din America Centrală şi de Sud, de
unde a fost adus în Europa în secolul XVI.
Ca plantă furajeră, porumbul a fost utilizat abia în seccolul al XIX, mai
ales în Franţa şi apoi în celelalte ţări ale Europei. În ţara noastră a fost cultivat
pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVII-lea-începutul secolului al XVIII-
lea (mai întâi în Transilvania, apoi în Muntenia şi după aceea în Moldova).
În furajarea animalelor, porumbul poate fi folosit sub formă de
concentrate, nutreţ verde, nutreţ murat, fân, coceni etc. Boabele de porumb
folosite ca atare sau sub formă de uruială, constituie nutreţul concentrat cel mai
important pentru toate speciile de animale, dar mai cu seamă în furajarea
suinelor şi a păsărilor. Cocenii de porumb sunt utilizaţi ca furaj grosier sau se
însilozează în amestec cu melasă, uree, tăiţei de sfeclă etc.
Diversele întrebuinţări şi mai ales însuşirile biologice valoroase au făcut
ca porumbul să se răspândească, în scurt timp pe toate continentele, în prezent
ocupând locul al treilea în lume, ca suprafaţă după grâu şi orez şi locul al doilea
ca producţie după grâu.
Furajul verde de porumb recoltat în faza de înspicare conţine 2,40%
proteină brută, 9,15% substanţe extractive neazotate, 4,37% celuloză brută, iar
în faza de lapte-ceară 2,17% proteină brută, 11,86% extractive neazotate şi 6,9%
celuloză brută.
247
Importanţa deosebită a porumbului constă şi în faptul că realizează
producţii mari, în medie 25-40 t/ha, iar în condiţii de irigare până la 70-80 t/ha
masă verde. Un alt avantaj pe care îl prezintă porumbul îl constituie faptul că
poate fi cultivat atât în ogor propriu, cât şi în cultură succesivă, după plante care
părăsesc terenul devreme.
Porumbul are un sistem radicular fasciculat, bine dezvoltat, format din
rădăcini adventive propriu-zise, provenite din
nodurile subterane ale tulpinii şi din rădăcinile
adventive aeriene, din nodurile de la suprafaţă,
pătrunzând în sol până la adâncimea de 2,5 m.
Tulpina este formată din 7-15 (21)
internoduri şi variază foarte mult ca înălţime,
fiind cuprinsă între 30 cm şi 400 cm (fig. 18).
Hibrizii de porumb cu perioada de vegetaţie
scurtă au tulpina mai scundă în comparaţie cu
cei tardivi care au o tulpină mai înaltă.
Frunzele porumbului au limbul lanceolat,
lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm, cu marginile
ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. Pe faţa
superioară, în epidermă, se găsesc numeroase
celule buliforme care determină răsucirea
limbului spre interior, mărind astfel rezistenţa
Fig.18 Zea mays
porumbului la secetă.
Porumbul este o plantă unisexuat-
monoică. Florile mascule sunt grupate într-o inflorescenţă de tip panicul, situat
în vârful tulpinii. Paniculul este compus dintr-un ax principal pe care se prind
10-40 de ramificaţii laterale şi pe care se găsesc spiculeţe biflore, nearistate, iar
florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip cu axul îngroşat (spadix).
Rahisul spiculeţului este cilindric sau cilindro-conic, în stare verde este cărnos,
iar la maturitate lignificat şi plin de măduvă. Spiculeţele sunt prinse în două
rânduri perechi (6-24) şi conţin câte două flori: una superioară fertilă, cealaltă
inferioară sterilă. Ovarul eset monocarpelar, unilocular, cu stigmatul filiform,
lung de 15-25 (40) cm, bifurcat la vârf, iar fructul este o cariopsă şi prezintă o
mare variabilitate privind dimensiunile, forma, greutatea, culoarea, în funcţie de
convarietate şi hibrid.
Sistematică. Hibrizi
Porumbul (Zea mays) este o plantă anuală ierboasă, din familia
Graminaceae care, în funcţie de structura endospermului şi caracterele
ştiuletelui, cuprinde mai multe convarietăţi: indurata, indentata (dentiformis),
everta, amylaceea, saccharata, tunicata, ceratina.
248
Hibrizi. Succesul în cultivarea porumbului pentru siloz este determinat
în mare măsură de alegerea celui mai potrivit hibrid, pentru zona respectivă. Cu
toate acestea, în nici o ţară nu au fost generalizaţi în cultură hibrizi de porumb
specialzaţi pentru producţia de furaj, fiind folosiţi tot hibrizi zonaţi pentru
boabe.
Hibrizii de porumb au fot zonaţi în funcţie de condiţiile optime de
cultură, iar pe baza analizării datelor climatice medii pe perioade lungi de timp,
s-au stabilit în ţara noastră trei zone de cultură:
 Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologice
active este de 1401-16000C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul
ţării, Dobrogea, sudul Podişului Moldovei şi Câmpia de Vest.
 Zona aII-a cuprinde suprafeţe cu resurse termice de 1201-14000C
şi include cea mai mare parte a Podişului Moldovei şi Câmpia din nord-vestul
ţării.
 Zona aIII-a, are în vedere suprafeţe cu suma temperaturilor
biologice active de 800-12000C şi cuprinde zonele subcolinare ale Carpaţilor
Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei şi Depresiunea Maramureşului.
Pentru siloz se folosesc de regulă hibrizi din grupele de peste 400, care
au o creştere viguroasă şi un potenţial de producţie ridicat, cum ar fi:
Fundulea 365 (HS), Fundulea 410 (HS), Fundulea 418 (HD), iar în cultură
succesivă şi în zonele de deal şi munte se folosesc hibrizi din grupa 300:
Oana (HS), Saturn (HS), Turda 260 (HS).
În tabelul 11.1 sunt prezentaţi principalii hibrizi de porumb care se
cultivă în ţara noastră pentru siloz şi masă verde .
Tabelul 11.1
Hibrizi de porumb cultivaţi pentru furaj
Denumirea hibridului Tipul hibridului Grupa de maturitate (FAO)
Action HS 400-500
Agana HT >600
Aliacan HS >600
Alistar HS >600
Bonito HV 300-400
Brateş HS 400-500
Danubiu HS 400-500
Fundulea 320 HS 400-500
Hella HS 300-400
Ileana HS 300-400
Irina HS 300-400
Lovrin 400 HS 500-600
Minerva HD 300-400
Olt HS 400-500
Şoim HS 400-500
Temerar HS >600
Tonale HS >600
Turda Favorit HS 300-400
249
Folosirea hibrizilor din clase diferite de precocitate permite eşalonarea
recoltării pe o perioadă mai îndelungată de timp.

Faţa de porumbul pentru boabe, porumbul furajer are cerinţe mai reduse
în ceea ce priveşte temperatura, întrucât acesta are o perioadă de vegetaţie mai
scurtă, iar producţia este constituită din masa vegetativă, nu din boabe.
Pentru acest motiv cerinţele sunt mai mari faţă de apă şi elementele
nutritive, mai cu seamă că şi desimea plantelor este mai mare.
Porumbul germinează la 8-100C, dacă solul are umiditate suficientă.
Pentru o dezvoltare normală a plantelor, temperatura medie zilnică nu trebuie să
scadă sub 130C în luna mai şi sub 180C în lunile iunie-august.
Porumbul rezistă foarte bine la secetă, mai ales în prima parte a perioadei
de vegetaţie, datorită sistemului radicular bine dezvoltat, consumului specific
redus, caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de întreţinere repetate.
Cu toate acestea, porumbul asigură cele mai ridicate producţii când se cultivă în
regim irigat sau când în perioada de vegetaţie cad cel puţin 250-270 mm
precipitaţii, uniform repartizate, mai ales în lunile iunie-iulie.
Porumbul nu manifestă cerinţe deosebite faţă de sol, însă cele mai bune
rezultate se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, cu pH = 6,5-7,5 care
permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi
elementele nutritive. Solurile cu exces în umiditate şi reci, compacte şi
impermeabile, nu sunt recomandate pentru cultivarea porumbului.
Arealul de cultură al porumbului furajer este mai mare decât al celui
cultivat pentru boabe datorită exigenţelor mai reduse faţă de temperatură.
13.1.1 Cultura porumbului pentru siloz

Porumbul pentru siloz poate fi cultivat în cultură principală sau în cultură
succesivă, după plante care părăsesc terenul devreme.
Rotaţia. Porumbul de siloz este o cultură puţin pretenţioasă faţă de
planta pemergătoare şi în acelaşi timp se autosuportă, în monocultură, o
perioadă destul de lungă de timp cu condiţia unei fertilizări corespunzătoare.
Includerea porumbului furajer în rotaţii mai lungi sau mai scurte prezintă o serie
de avantaje, printre care subliniem:
 folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor şi a azotului simbiotic
remanent,
 valorificarea mai economică a apei,
 combaterea eficientă a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
 reducerea în măsură mai mare a eroziunii.
Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru
boabe şi furajere, cereale păioase de toamnă, cartoful, sfecla şi floarea soarelui.
În cultură succesivă poate fi semănat după orice plantă care părăseşte terenul
250
devreme, exceptând sorgul şi iarba de Sudan care lasă terenul prea uscat datorită
consumului mare de apă.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de
primăvară şi chiar pentru grâu, caz în care se folosesc hibrizi cu o perioadă de
vegetaţie mai scurtă ce eliberează terenul la începutul toamnei.
Fertilizarea. Datorită producţiilor relativ mari şi desimii, porumbul
furajer consumă cantităţi mai mari de elemente nutritive, în special de azot.
După Bâlteanu Gh., raportul N:P la porumbul boabe este de 1:1, iar la porumbul
furajer de 3:1.
Folosirea îngrăşămintelor este una din măsurile tehnologice importante
pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea indicilor de calitate ai porumbului
pentru siloz. Pentru a produce o tonă de substanţă uscată, porumbul pentru siloz
are nevoie de 14-15 kg azot, 5,5-6 kg fosfor, 13-14 kg potasiu şi 4-5 kg calciu.
Porumbul pentru siloz valorifică bine gunoiul de grajd administrat la
plantele premergătoare sau încorporat sub arătura de bază, în cantitate de
20-40 t/ha. De asemenea, sunt bine folosite îngrăşămintele cu azot, aplicate
primăvara la pregătirea patului germinativ, în doză de 70-100 kg/ha. Sporurile
cele mai mari de recolte se obţin dacă îngrăşămintele cu azot se aplică împreună
cu cele de fosfor, în cantitate de 50-60 kg/ha pe cernoziomuri şi soluri
aluvionare şi 80-90 kg/ha pe celelalte tipuri de sol.
Pregătirea terenului. Porumbul este relativ puţin exigent faţă de nivelul
de mobilizare al solului prin arătură. Epoca de efectuare a arăturii este mai
importantă pentru porumb, decât adâncimea la care se executa aceasta. Cu cât
arătura se execută mai timpuriu cu atât se înmagazinează în sol o cantitate mai
mare de apă, creându-se condiţii mai bune de nutriţie.
După premergătoarele timpurii, lucrările solului trebuie să înceapă cu o
arătură de vară în agregat cu grapa stelată, imediat după eliberarea terenului sau
cât mai curând după aceasta, la adâncimea de 20-25 cm.
După premergătoarele târzii (porumb, floarea-soarelui, sfeclă etc.), se
execută arătura de bază, la 20-25 cm adâncime. Arături mai adânci sunt necesare
numai pe soluri argiloase, cu exces de umiditate şi puternic îmburuienate.
În primăvară, pe solurile nivelate, fără buruieni şi suficient de afânate,
pregătirea patului germinativ se face numai în preajma semănatului, printr-o
lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi sau cu combinatorul. În
schimb pe terenurile denivelate, tasate şi îmburuienate, se lucrează la
desprimăvărare cu grapa cu discuri urmată de grapa cu colţi, iar înainte de
semănat se lucrează solul din nou cu grapa cu discuri urmată de grapa reglabilă
sau combinator, care afânează solul pe adâncimea de 8-10 cm.
Sămânţa şi semănatul. La porumbul pentru siloz, ca şi la porumbul
pentru boabe, se foloseşte sămânţă calibrată şi tratată.
Tratamentul seminţei este o măsură eficientă în prevenirea atacului de
viermi sârmă şi a gărgăriţei, împotriva cărora se folosesc produse pe bază de
Carbofuran. Împotriva viermilor sârmă se utilizează produsele Furadan 35 ST,
Diafuran 35 ST şi Carbodan 35 ST (28 l/tona de sămânţă). Pentru prevenirea
251
atacului gărgăriţei frunzelor, se recomandă aceleaşi produse, însă în doză de
25 l/tona de sămânţă.
În cultură principală, epoca de semănat este aceeaşi ca la porumbul
pentru boabe, cu menţiunea că se poate semăna şi în mai multe epoci, decalate
cu 10-15 zile în vederea eşalonării recoltării. Calendaristic, cele mai bune
rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă între 1-20 aprilie şi între
15-30 aprilie în celelalte zone.
Semănatul se realizează cu semănătorile SPC-6, SPC-8, la distanţa între
rânduri de 70-80 cm şi o adâncime de 5-6 cm pe soluri grele şi de 6-8 cm pe
solurile uşoare, uscate.
Desimea de semănat este de 60-70 mii de plante/ha, pe soluri fertle şi
îngrăşate şi 50-60 mii plante/ha în zonele secetoase, pe soluri mai puţin fertile.
În regim irigat, în funcţie de zona ecologică şi grupa de precocitate a
hibridului, desimea de 80-90 mii plante/ha este cea mai indicată.
Norma de semănat variază între 15-25 kg/ha în funcţie de puritate,
germinaţie, MMB, zona de cultură, desimea şi hibridul folosit (Bărbulescu C. şi
colab., 1991).
Lucrările de îngrijire. Porumbul, având un ritm mai lent de creştere în
primele faze de vegetaţie poate fi invadat uşor de buruieni, de aceea combaterea
buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire care se poate realiza prin
2-3 praşile mecanice, la intervale de circa 2 săptămâni între ele, la adâncimi din
ce în ce mai mici.
Pentru combaterea buruienilor de pe rândurile de porumb se pot folosi
erbicidele: Atrazin (3-5 kg/ha), Dual Gold (1-1,5 kg/ha), Mistral (1-1,5 l/ha),
Eradicane 6E (6-7 l/ha) pentru buruienile monocotiledonate şi Sanrom 375 SC
(1 l/ha), 2,4 D sare de amină (1,5-2 l/ha) pentru buruienile dicotiledonate. Pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate şi a unor monocotiledonate se poate folosi
şi produsul Callisto 480 SC, un erbicid care are la bază o substanţă naturală
descoperită în planta Callistemon citrinus.
Principalele boli care apar la porumbul furajer sunt tăciunele cu pungi,
tăciunele prăfos al inflorescenţelor, iar principalii dăunători sunt viermii sârmă,
gărgăriţa frunzelor de porumb, sfredelitorul porumbului. Combaterea bolilor şi
dăunătorilor se face prin tratarea seminţei, evitarea monoculturii, eliminarea şi
distrugerea prin ardere a plantelor bolnave, cultivarea de hibrizi rezistenţi la
atacul acestora (Sandru I., 1995). Combaterea chimică a răţişoarei în vegetaţie
se poate face foarte eficient cu produsul Actara (0,1 kg/ha).
Irigarea este o măsură tehnologică de mare eficienţă în cazul porumbului
pentru siloz. Irigarea se face prin aspersiune sau prin brazde, cu o normă de
1500-3000 m3/ha, administrată în 2-4 udări a 600-800 m3/ha. Perioada critică
pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20-30 iunie şi 20-30 august.
Recoltarea, depozitarea, conservarea. Porumbul pentru siloz se
recoltează în faza de lapte-ceară, când plantele conţin 70-75% apă, iar prin
însilozare se obţine un nutreţ murat de bună calitate.
252
Dacă se întârzie recoltarea, plantele îşi pierd suculenţa, se usucă, se
tasează mai greu, în masa însilozată rămân spaţii pline cu aer, fermentaţia lactică
este stânjenită şi se produc fermentaţii nedorite care depreciază calitatea
nutreţului murat.
Porumbul pentru siloz se recoltează mecanizat, folosind combina de
siloz universală (CSU) sau combinele autopropulsate (CAF) care taie, toacă şi
încarcă nutreţul în remorcă.
Depozitarea se face în silozuri speciale, iar pe măsura umplerii acestora
masa tocată se va tasa cu un tractor greu pe şenile, care scoate aerul din masa
însilozată, creându-se condiţii optime pentru fermentaţia lactică. Pentru reuşita
însilozării, umplerea silozului nu trebuie să dureze mai mult de 5-8 zile.
Producţii. La porumbul pentru siloz în condiţii de neirigare se obţin
producţii de 30-50 t/ha masă verde, iar în condiţii de irigare, cu agrofond
coresunzător, până la 70-100 t/ha masă verde.
13.1.2 Cultura porumbului pentru masă verde şi fân

Rotaţia. se recomandă cultivarea după grâu, prăşitoare fertilizate cu
gunoi de grajd sau după leguminoase anuale sau perene. Este o bună
premergătoare pentru majoritatea culturilor, inclusiv pentru cerealele de toamnă.
Fertillizarea. Porumbul pentru masă verde este mai pretenţios decâ
porumbul pentru siloz faţă de elementele nutritive din sol, datorită faptului că se
cultivă la o desime mai mare.
Reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor, recomandându-se
20-40 t/ha gunoi de grajd, aplicat la planta premergătoare sau direct sub arătura
de toamnă, 70-100 kg/ha azot, aplicat primăvara la pregătirea patului
germinativ şi 30-50 kg/ha fosfor administrat toamna. Îngrăşămintele cu potasiu
sunt recomandate numai pe terenurile nisipoase şi pe podzoluri, în doză de
40-60 kg/ha K2O.
Pregătirea terenului. Se efectuează o arăturăde vară sau de toamnă, la
adâncimea de 20-23 cm, iar pregătirea patului germinativ se realizează cu grapa
cu discuri sau cu combinatorul, primăvara înainte de semănat.
Sămânţa şi semănatul. Pentru nutreţ verde se folosesc hibrizi din
grupele de precocitate 100-200, deoarece ritmul de creştere şi dezvoltare al
acestora face posibilă folosirea lor mai devreme. Pentru a prelungi perioada de
folosire a porumbului ca nutreţ verde se practică însămânţarea la aceeaşi epocă a
2-3 hibrizi diferiţi ca precocitate sau însămânţarea aceluiaşi hibrid la epoci
diferite.
În cultură principală, porumbul pentru nutreţ verde se seamănă
primăvara, în epoca a II-a, când în sol este temperatura de 80C, la o distanţă între
rânduri de 25-30 cm, cu o desime de 400-600 mii plante/ha în cultură neirigată
şi la 30-40 cm între rânduri, cu o desime de 250-300 mii plante/ha în cultură
irigată, folosindu-se o cantitate de 80-150 kg/ha sămânţă.
Pe terenurile îmburuienate se recomandă ca semănatul să se facă la 60-
80 cm între rânduri, cu o normă de semănat de 30-50 kg/ha.
253
Semănatul se realizează la adâncimea de 6-8 cm, cu semănători
universale, pentru rânduri apropiate şi cu semănători de tip SPC pentru rânduri
distanţate.
Lucrările de îngrijire. Porumbul pentru masă verde şi fân, semănat la
distanţe mici între rânduri, acoperă bine terenul şi combate cu uşurinţă
buruienile, nefiind necesare lucrări de îngrijire.
La culturile de porumb cu distanţă mare între rânduri, sunt necesare
aceleaşi lucrări de îngrijire ca şi la porumbul pentru siloz. Irigarea se poate face
prin aspersiune sau prin brazde, cu o normă de irigare de 1500-2000 m3/ha,
administrată în 2-3 udări de 600-800 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Porumbul semănat des şi
folosit pentru nutreţ verde se recoltează când plantele au atins înălţimea de 60-
70 cm şi durează până la înspicare, timp de circa 20-30 zile.
Folosirea prin păşunat în cadrul conveirului verde poate începe mai
devreme, când plantele au înălţimea de 50 cm şi numai cu ajutorul gardului
electric.
Producţia. Producţia de nutreţ verde este de 20-30 t/ha la neirigat şi
40-60 t/ha în condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare.
13.1.3 Cultura porumbului în amestec cu alte plante

Porumbul, fiind sărac în proteine, pentru îmbunătăţirea calităţii furajului,
se poate cultiva în amestec cu alte plante furajere, de preferinţă cu leguminoase
anuale, cum ar fi: soia, mazărea, bobul furajer, latirul etc. Cele mai bune
rezultate s-au obţinut la cultivarea amestecului de porumb cu soia, pentru masă
verde şi nutreţ murat.
Pentru masă verde, porumbul şi soia se seamănă împreună, la 25-30 cm
distanţă între rânduri, folosind un amestec de 45-50 kg/ha sămânţă de soia şi
50-70 kg/ha sămânţă de porumb.
Pentru siloz, distanţa între rânduri este de 70-80 cm folosind 35-40 kg/ha
soia şi 12-15 kg/ha porumb în amestec sau în rânduri alternative (2-3 rânduri de
soia şi 2-4 rânduri de porumb).
Producţia de masă verde la amestecurile de porumb cu soia sunt mai
mici cu 10-15%, faţă de cultura pură de porumb, însă conţinutul în proteine
creşte de la 7,6%-8,5% la 11,8-13,5%.
Porumbul cultivat în amestec cu leguminoase lasă terenul curat de
buruieni şi constituie o bună plantă premergătoare pentru alte culturi.
254
13.2. SORGUL FURAJER
Sorgul se foloseşte în hrana animalelor sub formă de siloz, nutreţ verde
sau boabe.
Nutreţul verde şi nutreţul însilozat de sorg sunt bine consumate de
animale. După recoltarea seminţelor, tulpinile rămân încă suculente şi se pot
valorifica prin însilozare.
Fânul de sorg este relativ sărac în proteine, dar conţine în schimb
cantităţi mari de caroten, săruri de calciu şi fosfor, fiind superior porumbului din
acest punct de vedere.
În stare verde, furajul de sorg conţine un glicozid cianogen,,durrhina”,
care în contact cu o enzimă din stomacul animalelor (emulsina) se descompune
şi pune în libertate acidul cianhidric. Mai sensibile la intoxicaţiile cu sorg sunt
rumegătoarele.
Doza letală de acid cianhidric este de 1 mg/kg greutate vie la taurine şi
de 0,1 mg/kg greutate vie la ovine. Prevenirea intoxicaţiilor cu sorg se realizează
prin folosirea furajului verde numai după minim 3-4 ore de la recoltare.
La plantele tinere şi mai cu seamă la otavă, conţinutul în principii toxice
este mai ridicat decât spre maturitate. Prin însilozare sau uscare nu mai prezintă
pericolul de intoxicare.
Condiţiile nefavorabile de creştere a plantelor de sorg, cum sunt: seceta,
temperaturile scăzut, îmburuienarea etc., duc la o intensificare a acumulării
principiilor toxici.
Sorgul are o bună capacitate de otăvire, realizându-se 2-3 recolte masă
verde.
Boabele de sorg conţin în medie 13% apă, 11,2% proteină, 2,8%
grăsime, 67,8% extractive neazotate, 3,0% culoză şi 2,2% cenuşă.
Sorgul se cultivă pe glob pe o suprafaţă de 43 mil. ha, iar în ţara noastră
pe aproximativ 3000 ha.
Sorgul furajer este o plantă anuală, de talie variabilă, după specie şi soi.
Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, ajunge la adâncimi de circa
2 m şi prezintă un număr aproape dublu de perişori absorbanţi faţă de porumb,
ceea ce explică rezistenţa mare la secetă (fig 19, 20, 21).
Tulpina este formată din 7 – 20 internoduri pline cu măduvă, având înălţimea de
1,5 – 3 m şi o capacitate mare de lăstărire. Frunzele, lungi de 50 – 80 cm, au
ligula scurtă, păroasă, iar urechiuşile lipsesc.
Inflorescenţă este un panicul ovat-alungit, erect, dens sau lax, lung de
până la 50 cm, cu ramuri aspru-păroase.
255
Fig.19 Sorghum vulgare Fig.20 S.v. var. tehnicum Fig.21 S.v. var cernuum
(panicul) (panicul)
Pe ramuri se prind spiculeţe uniflore grupate câte 3, din care cel median
este hermoafrodit, fertil, ovoidal sau elipsoidal, sesil, cu paleea inferioară
aristată, iar spiculeţele laterale sunt mascule, sterile, foarte scurt pedicelate.
Fructul este o cariopsă albă sau gălbuie, comprimată, acoperită de palee
şi glume roşietice, brune gălbui, având MMB = 20-60 g.
Sistematică. Hibrizi
Din punct de vedere taxonomic, sorgul face parte din genul Sorghum.
Sorgul cultivat prezintă varietăţi cu panicul lax (var. saccharatum şi var.
tehnicum) şi cu panicul dens (var. bicolor şi var. cernuum). Pentru furaj se
cultivă varietăţile saccharatum, tehnicum şi bicolor. În afară de hibrizii sorg x
iarbă de Sudan F-1104, Sweetleaf, Tinca şi Tutova, care sunt foarte
productivi, cu un conţinut scăzut de durrhină, se mai cultivă hibrizii Andrea,
Aralba, Argence, B 864, Fundulea 21, Fundulea 30, Fundulea 32,
Nutricane, Prut, Szegedi.

Sorgul, fiind originar din zonele călduroase, este o plantă pretenţioasă la
căldură. Astfel, temperatura minimă de germinaţie este de 100C, iar temperatura
medie zilnică favorabilă creşterii este de 21-220C. Plantele tinere sunt foarte
sensibile la îngheţurile mici, chiar dacă acestea sunt de scurtă durată. Suportă
foarte bine arşiţele de 38-400C, iar temperaturile sub 150C stânjenesc creşterea.
Suma gradelor de temperatură necesară pentru întreaga perioadă de vegetaţie
este de 2500-30000C.
Faţă de umiditate, sorgul este puţin pretenţios, coeficientul de
transpiraţie fiind de 153-190. Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este
denumit „cămilă vegetală”. Pretenţiile mici faţă de apă, fac din sorg o cultură
potrivită pentru zonele cu precipitaţii anuale sub 500 mm, unde, în general,
256
asigură prodecţii mai bune decât porumbul furajer. Totuşi, sorgul reacţionează
pozitiv şi la un regim de umiditate îmbunătăţit, prin irigaţie.
În privinţa solului, sorgul are cerinţe moderate, reuşind pe soluri cu pH =
6,5-8,5, mijlocii, fertile. Valorifică eficient solurile nisipoase şi pe cele
sărăturate.
În ţara noastră cele mai bune zone de cultură pentru sorg sunt în sudul
Munteniei şi Olteniei, Câmpia Banatului şi câmpia centrală a Moldovei,
urmărind arealul de răspândire al porumbului.

Rotaţia. Faţă de planta premergătoare, sorgul nu este pretenţios. Ritmul
lent de creştere din primele faze de vegetaţie impune cultivarea sorgului după
plante care lasă terenul curat de buruieni, de obicei după prăşitoare. Se poate
practica şi monocultura de sorg timp de 3-5 ani. Deoarece epuizează terenul în
apă şi substanţe nutritive, după sorg nu se cultivă cerealele de toamnă, însă se
pot cultiva plante de primăvară.
Fertilizarea. Sorgul reacţionează bine la îngrăşămintele chimice cu azot
şi fosfor. Dozele de azot pot fi de până la 80-100 kg/ha substanţă activă în
zonele cu precipitaţii mai ridicate şi 50-60 kg/ha în zonele mai secetoase.
Fosforul se administrează în doze de 30-60 kg/ha pe solurile care au un conţinut
în fosfor mobil mai mic de 4-5 mg/100 g sol. Asocierea fosforului la îngrăşarea
cu azot duce la reducerea conţinutului de acid cianhidric din plante.
Sub influenţa îngrăşămintelor chimice, conţinutul în proteină brută din
plante creşte cu până la 50%.
Îngrăşămintele cu fosfor se încorporează în sol sub arătura de toamnă, iar
cele cu azot la pregătirea patului germinativ.
Gunoiul de grajd se administrează la planta premergătoare, iar pe solurile
acide sunt necesare şi amendamente cu calciu.
Pregătirea terenului. Lucrările de pregătire a terenului sunt practic
aceleaşi ca şi la porumbul furajer, cu deosebirea că sorgul, datorită seminţelor
mai mici, a epocii de semănat mai târzii şi a sensibilităţii la îmburuienare, are
nevoie de mai multe lucrări în primăvară şi de un pat germinativ bine nivelat,
mărunţit şi aşezat. Practic, lucrarea de bază constă într-o arătură de primăvară
sau de toamnă, la adâncimea de 20-25 cm. După premergătoarele care lasă
resturi vegetale este necesar mai întâi o discuire la 10-15 cm. Înainte de semănat
se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri, la adâncimea de încorporare,
plus 1-2 cm.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se foloseşte sămânţă cu o
puritate de peste 90% şi o capacitate germinativă de minim 75%, tratată cu
fungicide şi insecticide.
Epoca de semănat corespunde cu temperatura minimă de 10-120C, după
ce a trecut pericolul brumelor târzii. Se poate semăna în ogor propriu sau sub
formă de cultură succesivă, după premergătoare timpurii (exemplu borceagul de
257
toamnă, raigrasul aristat) sau în condiţii de irigare şi după premergătoare
târzii.
Tehnica de semănat este diferenţiată, în funcţie de scopul culturii. Pentru
masă verde se seamănă în rânduri dese, la distanţa de 12,5-25 cm, folosind o
cantitate de sămânţă de 40-45 kg/ha. Pentru siloz se seamănă în rânduri
distanţate, la 70 cm, cu o normă de 15-25 kg/ha de sămânţă.
Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 3-4 cm pe solurile
mijlocii şi grele şi de 5- 7 cm pe solurile uşoare.
Sorgul pentru furaj se poate semăna şi împreună cu soia, obţinându-se în
acest fel un furaj mult mai valoros, mai bogat în proteine. Pentru masă verde se
foloseşte 20-25 kg/ha sorg + 50-60 kg/ha soia, iar pentru siloz sunt necesare
15-20 kg/ha soia şi 35-40 kg/ha soia.
Semănatul se face cu semănători SPC, la distanţe mari între rânduri şi
semănători universale (SUP), la distanţe mai mici între rânduri.
Lucrările de îngrijire. În cazul în care solul nu are umiditate suficientă
şi pentru o bună răsărire a plantelor, sorgul se tăvălugeşte imediat după semănat.
La culturile neerbicidate se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile
manuale. Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor, solul se erbicidează
preemergent cu Propazin 50PU (6-8 kg/ha), când după sorg urmează porumb
sau cu Propazin 50PU 3-4 kg/ha + Satecid 4-6 kg/ha, când urmează, grâu, orz
sau mazăre. Pentru buruienile dicotiledonate se pot folosi erbicidele SDMA sau
Icedin forte (2 l/ha).
Ca şi în cazul porumbului pentru siloz, practicarea monoculturii duce la
înmulţirea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. În consecinţă, evitarea
monoculturii rămâne principalul mod de prevenire a pagubelor. Combaterea
chimică a bolilor şi dăunătorilor sorgului se face ca la porumbul pentru siloz.
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1-3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor, cu Sinoratox 35CE (1,5 l/ha).
Culturile de sorg pentru siloz nu se răresc, iar cele pantru masă verde sau
fân nu necesită lucrări de îngrijire.
Irigarea asigură sporuri mari de producţie (de peste 40%).
Recoltarea. Pentru masă verde, recoltarea sorgului se face începând cu
faza de burduf, când plantele au ajuns la 40-50 cm înălţime, până la apariţia
panicului sau chiar începutul înfloririi. Se recoltează treptat, pe măsura
necesităţii. Tăierea plantelor se face de la 8-10 cm înălţime de la nivelul solului,
asigurându-se astfel regenerarea plantelor. Masa verde nu se administrează
imedat animalelor, ci după o prealabiă pălire de 3-4 ore. Pentru fân, recoltatul
se face la apariţia panicullui.
Sorgul pentru siloz se recoltează în faza de lapte-ceară sau ceară, iar
amestecul de sorg cu soia, la sfârşitul înfloritului sorgului.
Producţia. Culturile pentru masă verde dau la prima recoltare 30-40 t/ha
şi încă 15-20 t/ha la recoltarea următoare. Culturile pentru siloz dau 70-80 t/ha şi
chiar 100 t/ha masă verde în condiţii de fertilizare corespunzătoare şi de irigare.
258
La hibridul sorg x iarbă de Sudan se pot realiza producţii de până la 80
t/ha masă verde. Recolta a doua de producţii, de până la 20 t/ha, se obţine la
interval de 35-40 zile după prima recoltare.

Sămânţa de sorg se obţine din culturi semănate la distaţe de 70 cm între
rânduri, cu o norma de 10-15 kg/ha. Semănatul se face cu semănătoarea SPC-6.
Îngrăşămintele folosite sunt: N 70-80 şi P 50-60 kg/ha.
Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi ca la cultura pentru siloz.
Epoca optimă de recoltare a seminţelor este la maturitatea completă a
celor de pe tulpina principală.
Recoltarea se poate face într-o singură etapă, direct cu combina din lan,
luându-se numai inflorescenţele, iar tulpinile se însilozează, sau în două etape,
se taie plantele cu vindroverul şi apoi se treieră cu combina din brazdă.
Seminţele se condiţionează şi se usucă atunci când umiditatea depăşeşte
15%, păstrându-se în magazii aerisite.
Producţia de seminţe de sorg este în medie de 3000- 4000 kg/ha şi chiar
mai mare în condiţii de aplicare a îngrăşămintelor şi de irigare.
13.3. SECARA FURAJERĂ
Secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua
cereală panificabilă după grâu şi reuşeşte în condiţii mai vitrege, valorificând
solurile aride sau pe cele nisipoase precum şi în zonele cu climă rece şi umedă
din ţările nordice.
În furajarea animalelor se foloseşte ca nutreţ concentrat, masă verde,
siloz sau fân, când este cultivată singură sau în amestec cu măzărichea de
toamnă, formând borcegul de toamnă.
Produce nutreţ verde primăvara timpuriu, uneori şi toamna, cu grad mare
de consumabilitate, însă cu un conţinut redus în proteine şi multă celuloză, ce
poate fi păşunată sau cosită şi administrată la iesle. Conţinutul în proteină brută
la masa verde este de 2,6%, la furajul însilozat de 3,5%, iar la fânul de secară
de 6,7%.
Conţinutul în celuloză brută creşte pe măsură ce plantele înaintează în
vegetaţie de la 7,6% la masa verde, până la 36,5% când secara se recoltează
pentru fân.
Boabele de secară conţin 13% apă, 12,3% proteine, 2% grăsimi, 68,4%
extractive neazotate, 2,4% celuloză, 1,9% cenuşă. Valoarea nutritivă a 100 kg
boabe este de 118 U.N.
Suprafaţa cultivată cu secară pe glob este de 9,6 mil. ha, iar producţia
medie de 2,34 t/ha. În ţara noastră, secara se cultivă pe 8,3 mii ha, iar producţia
medie este de 1,8 t/ha.
259
Sistemul radicular al secarei este bine dezvoltat şi cu o mare capacitate
de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol. Volumul mare al sistemului
radicular şi capacitatea ridicată de absorbţie a acestuia, explică cerinţele reduse
ale secarei faţă de sol.
Tulpina are 5-6 internoduri, iar înălţimea la
formele cultivate este de 120-180 cm. Paiul are o
creştere mai rapidă decât a celui de grâu sau ovăz,
astfel că secara valorifică mai bine rezervele de apă
din zăpadă şi înăbuşă uşor buruienile.
Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-
violacee, apoi devin verzi-albăstrui.
Inflorescenţa are un spic cu câte un spicuţeţ
biflor, la fiecare călcâi al rahisului, protejat de două
glume, iar paleea inferioară este aristată (fig. 22).
Fructul este o cariopsă golaşă, de culoare
verzuie până la gălbui, cu forme diferite şi MMB de
30-40 g (Bâlteanu Gh. şi colab., 1983). Fig.22 Secale cereale
Secara cultivată aparţine genului Secale, specia Secale cereale var.
vulgare, iar sooiurile cultivate la noi în ţară sunt: Apart, Amando, Gloria,
Impuls, Marlo, Orizont, Raluca, Rapid, Quadriga.

Secara este mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu.
Temperatura minimă de germinare este de 1-20C, iar în timpul iernii
plantele suportă gerurile fără zăpadă de până la -250C.
Cerinţele faţă de umiditate sunt, de asemenea, mai reduse, având
sistemul radicular mai bine dezvoltat şi mai profund. Deoarece are o creştere
mai rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine decât alte plante
rezerva de apă din timpul iernii, reuşind şi în zonele mai secetoase.
Secara este puţin pretenţioasă faţă de sol. Valorifică bine terenurile
săracem datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie.
Reuşeşte pe soluri sărace, pietrose, nisipoase, aride.
Zonele de cultură
Se cultivă cu rezultate bune pe nisipurile din sudul Olteniei, vestul
Transilvaniei şi nord-estul Banatului, precum şi în zonele submontane din
Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.
260
Rotaţia. Secara este puţin pretenţioasă faţă de planta premerătoare, însă
rezultate bune se obţin după plante ce părăsesc solul devreme. În zonele umede
şi reci se cultivă după inul de fuior, cartof timpuriu, borceag, trifoi, în zonele
sudice după rapiţă, borceag, porumb siloz, floarea soarelui, iar pe solurile
nisipoase după leguminoase, porumb timpuriu, pepeni verzi etc. Nu se
recomandă ca secara să urmeze după culturi tratate cu erbicide triazinice în doze
mari.
Secara este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de
cultivare, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi
permite executarea lucrărilor solului la timp.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru 1000 kg boabe şi
pentru paiele aferente este de 20-30 kg N, 10-15 kg P2O5, şi 20-30 kg K2O.
Reacţionează bine la îngrăşămintele chimice prin faptul că secara are o mare
capacitate de absorbţie a elementelor nutritive şi prin aceea că se cultivă pe
soluri sărace. Se recomandă aplicarea a 50-70 kg/ha P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O,
toamna sub arătură. Primăvara, la pornirea în vegetaţie, se administrează 60-80
kg/ha N în funcţie de planta premergătoare şi fertilitatea solului.
Pregătirea terenului. Vara sau toamna se face o arătură la adâncimea de
20-22 cm, care apoi este menţinută curată de buruieni. Înainte de semănat se
pregăteşte patul germinativ cu combinatorul, la adâncimea de semănat. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi tasat, deoarece secara formează nodul
de înfrăţire mai la suprafaţă şi deci pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului
înfoiat este mai mare.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă o puritate de 98%, o
capacitate germinativă de peste 85% şi să fie liberă de scleroţi de cornul secarei.
Sămânţa se tratează cu Vitavax 200 FF (2,5 – 3 l/tona de sămânţă).
Secara pentru furaj se seamănă în nordul ţării la sfârşitul lunii august
începuul lunii septembrie, iar în sudul ţării în prima jumătate a lunii septembrie.
Distanţa între rânduri este de 12,5-15 cm, semănatul făcându-se cu
semănători universale (SUP-21, SUP-24), la adâncimea de 3-4 cm pe solurile
mijlocii şi 5-6 cm pe solurile nisipoase.
Norma de sămânţă este de 150-170 kg/ha pentru folosirea ca masă verde
prin cosire şi 180-200 kg/ha pentru folosirea prin păşunat, realizănd o desime de
400-600 boabe germinabile/m2.
Lucrările de îngrijire. În primăvară se recomandă tăvălugirea culturii
acolo unde există plante dezrădăcinate. Combaterea buruienilor se face prin
respectarea rotaţiei sau prin erbicidare cu 2,4 D Sare de amină 33LS
(1,5-2,0 l/ha), Illoxan 28CE (2,5 l/ha).
Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la iernare, se impune un
control permanent al semănăturilor pe timpul iernii, deoarece plantele sunt
expuse mai mult mucegaiului de zăpadă.
Acolo unde se impune, toamna se aplică o udare de răsărire cu 300-400
m3/ha, iar în timpul vegetaţiei 1-2 udări cu norme de 300-400 m3/ha.
261
Recoltarea. Secara pentru nutreţ verde se poate consuma prin păşunat
când plantele au 20-25 cm înălţime. Semănată devreme, se poate păşuna şi
toamna pe o perioadă scurtă. Pentru masă verde cosită şi administrată la iesle se
recoltează când plantele au 30-40 cm înălţime şi se foloseşte timp de 15-20 zile,
până în faza de burduf-înspicare. Recoltarea pentru boabe se face cu combina
când umiditatea acestora este de 14-15%.
Producţii. În cazul folosirii prin păşunat, producţiile de masă verde sunt
de 15-25 t/ha, iar la folosirea prin cosit şi administrat la iesle de 25-35 t/ha. În
ţara noastră, în arealul ei de cultură, secara dă producţii de 3000-4000 kg/ha
boabe, însă media pe ţară este de 1500 kg/ha.
13.4. IARBA DE SUDAN
Iarba de Sudan prezintă importanţă datorită capacităţii productive mari în
regiunile cu regim pluvionar deficitar, unde poate fi folosită prin păşunat sau
prin cosit pentru masă verde, fân, siloz. De asemenea asigură mai multe recolte
pe an, produce nutreţ verde în perioade critice de furajare a animalelor, în
jumătatea a două a verii şi în prima parte a toamnei. În regiunile secetoase este o
componentă valoroasă a conveierului verde.
Productivitatea ridicată se datoreşte capacităţii mari de regenerare (2-4
recolte pe an). Iarba de Sudan produce un nutreţ valoros, bogat în substanţe
nutritive şi cu un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate.
Fânul de iarbă de Sudan conţine 15% apă, 2,4% grăsimi, 10,6% proteină,
39% extractive neazotate, 25,6% celuloză, 7,4% cenuşă.
Ca şi sorgul, iarba de Sudan consumă cantităţi mari de apă şi elemente
nutritive din rezervele solului, nefiind o bună plantă premergătoare decât pentru
culturile care se seamănă primăvara mai târziu. Pe de altă parte, rădăcinile,
bogate în zaharuri solubile, favorizează o activitate
microbiană intensă care duce la descompunerea rapidă a
substanţelor organice şi la acumularea azotului în sol.
Iarba de Sudan, originară din Podişul Sudanului, a
ajuns în America la începutul acestui secol (1909) şi în
prezent este răspândită ca plantă de cultură în toate
continentele. În ţara noastră primele încercări de cultivare a
acestei plante, în regiunile secetoase, au avut loc după
primul război mondial (1923), obţinându-se rezultate foarte
bune.
Iarba de Sudan(fig. 23) este o plantă anuală de talie Fig.23 Sorghum
sudanense
înaltă, ajungând până la 200 cm, cu sistemul radicular
fasciculat, ramificat şi profund, care pătrunde la 2-2,5 m
262
adâncime şi care explorează un volum mare de sol, fapt ce-i conferă o rezistenţă
deosebită la secetă
După răsărire creşte încet; primele frunze apar la 5-6 săptămâni, iar
înfrăţirea începe când planta are 5-6 frunze.
Din momentul înfrăţirii se intensifică creşterea în înălţime a plantei,
ajungând la 5-7 cm pe zi.
Frunzele reprezintă 30- 55% din greutatea plantei.
Denumirea ştiinţifică a ierbii de Sudan este Sorghum halepense var.
sudanense sau Sorghum sudanense. În ţara noastră pe lângă populaţiile locale de
iarbă de Sudan, în ultimul timp, au fost introduse în cultură câteva soiuri şi chiar
hibrizi. Dintre aceste, amintim soiurile: Sirius, Sonet (soiuri româneşti), Super,
Cernomorka şi hibridul dintre iarba de Sudan şi sorgul Leoti, numit şi Sudan
dulce, cu conţinut mai mare de zahăr.

Iarba de Sudan are cerinţe mari faţă de căldură. Temperatura minimă
de germinaţie este de 10-120C, fiind sensibilă la temperaturile scăzute din
primăvară şi toamnă.
Plantele se dezvoltă bine la temperaturi medii de 25-320C şi au nevoie în
perioada de vegetaţie de 2000-30000C. La temperatura atmosferică de 13-140C
plantle se opresc din creştere, iar la -3 (-4)0C plantele tinere pier.
Cerinţele faţă de umiditate sunt mici, dar producţii mari, eşalonate în 3-4
recolte pe an, se obţin numai în condiţii de umiditate mai bună, cu 500- 700 mm
precipitaţii anuale bine repartizate în perioada de vegetaţie.
Plantă rezistentă la secetă, consumă cu 30% mai puţină apă decât
porumbul furajer, dar în acelaşi timp este receptivă la o bună aprovizionare cu
apă.
Se comportă bine pe soluri mijlocii, permeabile, fertile, cu reacţie slab
acidă către alcalină (pH = 6,5-8,5). Se poate însă cultiva şi pe nisipuri sau pe
sărături slabe.
Umiditatea în exces, aciditatea solului şi climatul mai răcoros, nu sunt
potrivite pentru cultura acestei plante.
Zonele de cultură
Zonele de cultură a ierbii de Sudan sunt: Podişul Dobrogei, Câmpia
Română, Câmpia Banatului şi partea sudică a Podişului Moldovei, cu posibilităţi
de extindere în Câmpia Transilvaniei şi Moldovei, unde nivelul producţiei este
apropiat de cel al porumbului furajer.
263
Rotaţia. Iarba de Sudan nu este pretenţioasă faţă de planta
premergătoare, cu condiţia ca aceasta să lase terenul curat de buruieni, deoarece
în primele faze de vegetaţie are un ritm de creştere foarte lent.
Este interzisă amplasarea ierbii de Sudan pe solele infestate cu costrei
(Sorghum halepense).
Se recomandă cultivarea după prăşitoare sau leguminoase anuale. Pe
acelaşi teren poate reveni după 2-3 ani. Totuşi, atunci când se cultivă după
culturi perene poate fi menţinută în cultură repetată 4-5 ani.
Datorită sărăcirii solului în substanţe nutritive şi apă, este considerată o
slabă plantă premergătoare.
Fertilizarea. Pentru a produce 1000 kg s.u., iarba de Sudan consumă
16-17 kg azot, 6-7 kg fosfor, 28-30 kg potasiu şi 9-10 kg calciu.
Dozele se stabilesc în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi fertilizarea din
anii anteriori. Astfel, dacă cultura premergătoare nu s-a fertilizat cu fosfor, sunt
necesare 30-60 kg/ha P2O5, aplicate toamna, sub arătură.
În zonele secetoase, azotul în cantitate de 50-60 kg/ha administrat
primăvara, este suficient. În zone mai umede, precum şi în condiţii de irigare,
doza de azot creşte la 80-150 kg/ha, aplicându-se fracţionat (2/3 primăvara
devreme şi 1-3 după prima coasă).
Gunoiul de grajd se aplică fie la planta premergătoare, în cantitate de 20-
40 t/ha sau sub arătura de toamnă, câte 15-20 t/ha.
Pregătirea terenului. Pentru iarba de Sudan terenul se lucrează ca la
culturii târzii de primăvară.
Arătura se poate face toamna, cu pluguri cu scormonitori, la adâncimea
de 22-25 cm pe soluri mijlocii şi la 20-22 cm pe soluri grele.
Se va pune un accent deosebit pe efectuarea unor lucrări de calitate, care
să conducă la acumularea în sol a unor cantităţi mari de apă, la descompunerea
resturilor vegetale şi la stimularea dezvoltării microorganismelor. Înainte de
semănat se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri, la adâncimea de
semănat.
În cultură dublă, se asigură o bună mărunţire a solului, obţinându-se
rezultate bune folosind freza.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie curată, lipsită de costrei
(Sorghum halepense), cu puritate de 97% şi o germinaţie de peste 75%.
Seminţele trebuie să fie bine individualizate prin condiţionare, pentru a curge
uşor prin tuburile semănătorii.
Se seamănă singură sau în amestec cu leguminoase anuale, primăvara
târziu, după semănatul porumbului, când în sol se realizează 11-130C adică
obişnuit, la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, atunci când pericolul
îngheţurilor şi brumelor târzii a trecut şi a doua epocă la interval de circa 20 de
zile, în cultură pură. Pentru masă verde sau fân, se seamănă cu semănători
universale (SUP), la 12,5 cm între rânduri, cu desimea de 350-400 boabe
264
germinabile/m2. Norma de sămânţă este de 25-30 kg/ha sau chiar 35 kg când
urmează a fi folosită prin păşunat.
Pentru siloz, distanţa între rânduri este de 50-60 cm, folosind o normă de
semănat de 15-20 kg/ha.
Adâncimea de încorporare a seminţei este de 4-6 cm.
În amestec cu o leguminoasă anuală (mazăre, soia), se seamănă la
distanţa între rânduri de 25 cm, folosindu-se 15-20 kg/ha iarbă de Sudan şi
80 kg/ha soia.
Lucrările de îngrijire. În anii cu primăveri secetoase este de dorit ca
după semănat solul să se lucreze cu un tăvălug inelar, pentru punerea în contact
a seminţei cu solul. În situaţia în care după semănat urmează ploi şi ridicarea
bruscă a temperaturii, se execută o lucrare cu sapa rotativă perpendicular pe
direcţia rândurilor pentru distrugerea crustei şi combaterea buruienilor.
Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, este asemănătoare cu cea
recomandată la porumb. Se administrează 2,5-3,0 kg/ha Atrazin încorporat odată
cu pregătirea patului germinativ. Pentru distrugerea unor specii ce nu pot fi
combatute cu Atrazin se folosesc erbicidele pe bază de MCPA (2,4-D sau 2,4-D
+ dicamba), în doze de 0,5-1,0 kg/ha s.a. aplicate după înfrăţirea plantelor.
După prima coasă, irigarea este necesară când rezerva de apă din sol este
redusă şi vremea continuă să fie secetoasă, normele de udare fiind de 600 – 700
m3 pe cernoziomuri şi de 500-600 m3 pe solul brun roşcat de pădure. La celelalte
cosiri se irigă după 8-10 zile de la recoltare, iar dacă vremea continuă să fie
secetoasă se udă o a doua oară după 14-16 zile de la prima udare. Irigarea după
cosire influenţează formarea noilor lăstari.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru masă verde administrat
la iesle, iarba de Sudan se recoltează eşalonat, începând cu momentul în care
plantele au 40-50 cm înălţime şi terminând cu începutul fazei de burduf. În acest
interval conţinutul în proteină este ridicat, iar furajul are o bună consumabilitate.
Pentru o mai bună eşalonare a perioadei de folosire se pot utiliza soiuri
cu precocitate diferită.
Păşunatul acestei culturi începe la o înălţime mai mică, circa 30 cm, în
funcţie de specia şi categoria de animale.
Recoltarea pentru fân se face la apariţia paniculului, iar pentru însilozare
la începutul formării boabelor. Pentru a stimula regenerarea rapidă a plantelor se
recomandă ca înălţimea de recoltare sa fie de 10 cm.
Cea mai eficientă folosire a ierbii de Sudan constă în transformarea
primei recolte în fân, următoarea se foloseşte ca masă verde la iesle, iar ultima
otavă se păşunează.
Producţii. Folosită ca masă verde, iarba de Sudan dă producţii de
30- 40 t/ha, ca fân de 8-10 t/ha, iar recoltată pentru siloz 40-50 t/ha. În condiţii
favorabile de cultură, precum şi de irigare, realizează prducţii mai mari, de până
l 80-100 t/ha m.v.
265
Sămânţa de iarbă de Sudan se obţine din loturile obişnuite pentru furaj,
sau din culturi speciale semănate la 70 cm între rânduri, cu o normă de semănat
de 15-20 kg/ha, sau în rânduri apropiate la 12,5-25 cm în care caz norma de
sămânţă este de 35-40 kg/ha.
Sub arătura de toamnă se încorporează 40-50 kg/ha P2O5 şi primăvara
înainte de semănat 40- 60 kg/ha N.
Terenul nu trebuie să fie infestat cu costrei (Sorghum halepense).
Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi ca şi la cultura pentru furaj.
Sămânţa se obţine la prima recoltă. Se recoltează direct din lan, cu
combina, când 80-90% din seminţe şi-au întărit endospermul. În anii ploioşi,
când se formează numeroşi lăstari secundari, loturile semincere se recoltează în
două faze: cu vidroverul şi după uscare, cu combina prevăzută cu ridicător de
brazdă. Lotul semincer trebuie urmărit atent întrucât seminţele se scutură cu
uşurinţă.
Producţia de sămânţă din culturi speciale este de 2000-2500 kg/ha, iar
din culturile pentru furaj de 1000-1500 kg/ha.
13.5. RAIGRASUL ARISTAT
Raigrasul aristat se cultivă pentru masă verde, fân sau siloz şi prezintă o
deosebită importanţă datorită următoarelor calităţi:
 potenţialul mare de producţie (100 t/ha masă verde în regim
irigat),
 valore nutritivă ridicată (1 kg s.u. echivalează cu 0,8-0,9 U.N. şi
conţine 130-160 g P.D. şi 200 g hidraţi de carbon),
 furajul de raigras aristat are un conţinut de 3,0-3,5% proteină,
ceea ce corespunde cu 15% proteină în fân,
 consumabilitate şi digestibilitate mare,
 perioadă lungă de folosire (20-25 zile la primul ciclu de producţie
şi 15-18 zile la ciclul al doilea),
 oferă un nutreţ verde foarte timpuriu,
 reacţionează puternic şi eficient la îngrăşăminte, îndeosebi la
azot, având o mare capacitate de înfrăţire şi viteză de refacere,
 reprezintă o bună premergătoare pentru culturile succesive (în
cazul folosirii a 1-2 recolte),
 este o bună plantă amelioratoare a solului (lasă în sol 7-12 t/ha
rădăcini uscate, echivalent cu 25-30 t/ha gunoi de grajd),
 se conservă uşor prin însilozare,
 produce cantităţi mari de sămânţă (1000-2000 kg/ha în primul an,
în condiţii de irigare),
 se pretează la cultura intensivă.
266
Raigrasul aristat este originar din sudul Europei, nordul Africii şi Asia
Mică. A fost cultivată pentru prima oară în nordul Italiei. În ţara noastră este
încă puţin răspândită (circa 100000 ha), dar introducerea soiurilor rezistente la
iernare va permite extinderea acestei culturi.
Raigrasul aristat este o specie anuală sau bianuală, de
culoare verde deschis, cu lăstari foliaţi, violacei spre bază
(fig.24).
Tulpina înaltă de 40-80 (100) cm, erectă sau puţin
geniculată, ascendentă.
Frunzele sunt plane cu limbul lat (8-10 mm), pe dos
verzi-închis, lucioase.
Spicul este lung de circa 30 cm, nutant, cu numeroase
spiculeţe multiflore, cu gluma lungă, cel mult cât jumătate
din lungimea spiculeţului, paleea inferioasă cu o aristă lungă Fig.24 Lolium
de 3-5 mm. multiflorum
Fructul aparent este o pseudocariopsă de circa 4 mm.
Raigrasul aristat (Lolium multiflorum) are varietăţi anuale, bianuale sau
perene.
Pe plan mondial s-au realizat numeroase soiuri, diploide sau tetraploide.
Soiurile tetraploide dau producţii mai mari de masă verde decât cele
diploide, însă au un conţinut mai redus de substanţă uscată, otavele fiind formate
mai mult din frunze, cu puţini lăstari generativi.
În ţara noastră au fost create şi omologate până în prezent mai multe
soiuri de raigras aristat: Raiar, Tetraiar, Arina, Anca, Iulia, Malmi, Venus,
Fénil ş.a. Toate soiurile au o capacitate productivă deosebită, rezistenţă la ger şi
la mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale).

Faţă de temperatură are cerinţe moderate, însă nu suportă temperaturile
prea scăzute din timpul iernii. Totuşi, se apreciază că unele soiuri pot rezista la
temperaturi de până la -250C, atunci când cultura este bine înfrăţită.
Căldurile excesive din timpul verii nu sunt favorabile creşterii normale a
plantelor.
Este o plantă pretenţioasă faţă de umiditate, nesuportând seceta şi
umiditatea relativă a aerului foarte scăzută. Producţii satisfăcătătoare se obţin în
zonele cu peste 600 mm precipitaţii anuale.
Nu este pretenţios faţă de sol, putând fi cultivat cu bune rezultate pe
cernoziomuri brun-roşcate, brune şi chiar podzoluri.
267
Zonele de cultură
Se cultivă cu precădere în Câmpia Dunării, Dobrogea şi Câmpia
Banatului, precum şi în zonele colinare mai umede.
În sudul ţării, datorită temperaturilor ridicate din timpul verii, cultura se
desfiinţează după coasa a II-a şi se seamănă porumb pentru masă verde sau
siloz.
În Câmpia Banatului sau în zonele colinare cu precipitaţii peste 600 mm
şi temperaturi moderate se poate menţine în cultură întreg anul.

Rotaţia. Raigrasul aristat poate fi cultivat după orice plantă
premergătoare care părăseşte terenul până la sfârşitul lunii iulie. Plante bune
premergătoare sunt: cartofii timpurii, cerealele de toamnă şi primăvară, plantele
anuale furajere. Contraindicate sunt culturile prăşitoare tratate cu erbicide
triazinice.
După raigras, menţinut în cultură numai la primele două coase, se cultivă
porumb pentru masă verde sau siloz. Dacă Lolium multiflorum se menţine pe
teren până toamna, în anul următor poate fi semănată orice plantă de primăvară.
Se autosuportă timp de mai mulţi ani pe acelaşi teren.
Fertilizarea. Se folosesc doze numai de îngrăşăminte care sunt bine
valorificate, îndeosebi în regim irigat.
Cel mai important element este azotul. Pe terenurile neirigate
îngrăşămintele cu azot se administrează la sfârşitul iernii, pe sol îngheţat, în
doză de 90-100 kg/ha N, după coasa I 70-80, iar după coasele a II-a şi a III-a,
câte 50-60 kg/ha N. Dacă se cultivă în regim irigat, doza de azot sporeşte, fără
însă a depăşi 150 kg/ha la fiecare fracţiune administrată.
Cantitatea de îngăşăminte fosfatice se stabileşte în funcţie de conţinutul
solului în fosfor mobil. Cultura necesită 6-7 mg fosfor mobil la 100 g sol. Sunt
necesare 20-22 kg P2O5 pentru a ridica conţinutul solului cu 1 mg fosfor mobil
la 100 g sol.
Orientativ, dozele de fosfor sunt: 50-60 kg/ha P2O5 pe cernoziomuri şi
aluviuni şi 60-80 kg/ha P2O5 pe solurile acide.
Îngăşămintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide amendate
care conţin sub 16 mg potasiu schimbabil la 100 g sol. Se administrează
50-80 kg/ha K2O.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică vara, sub arătură sau se
încorporează cu grapa cu discuri. Tot sub lucrarea de bază a solului pot fi
încorporate şi îngrăşămintele organice în doză de 30 – 40 t/ha.
Pe solurile cu pH sub 6,2 se administrează amendamente, de exemplu
carbonat de calciu 4-6 t/ha o dată la 6-8 ani.
Pregătirea terenului. La semănatul după cereale pentru boabe, terenul
se va ara la adâncimea de 20-22 cm. Patul germinativ se pregăteşte prin discuiri
repetate, în agregat cu grapa cu colţi. Înainte de semănat se va executa un
tăvălugit pentru încorporarea uniformă a seminţelor.
268
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se foloseşte o sămânţă cu
puritatea minimă de 90% şi capacitate germinativă minimă de 80%.
Este necesar ca de la semănat până la intrarea în iarnă să se realizeze o
sumă a temperaturilor pozitive de 700-9000C. Numai astfel se asigură plantelor
dezvoltarea corespunzătoare pentru a rezista bine la temperaturi scăzute.
În zonele de câmpie, epoca optimă de semănat este între 1-15
septembrie, iar în zonele colinare, între 15 august-15 septembrie.
Semănatul mai devreme sau mai târziu duce fie la dezvoltarea luxuriantă
a plantelor şi deci la favorizarea atacului de boli, fie la creşterea şi acumularea
ineficientă a substanţelor de rezervă.
Semănat primăvara timpuriu, realizează producţii cu circa 50% mai mici
decât la semănatul de vară-toamnă.
Se seamănă în rânduri dese, la 12,5 cm distanţă, folosind o normă de
25-30 kg/ha. În funcţie de natura solului seminţele se încorporează la
adâncimea de 2-3 cm.
Lucrările de îngrijire. Îngrijirea culturilor constă în lucrarea cu
tăvălugul, distrugerea crustei, combaterea buruienilor şi irigarea. În condiţii
normale de cultură nu este necesară combaterea buruienilor. Dacă totuşi cultura
s-a îmburuienat buruienile dicotiledonate se combat cu S.D.M.A. sau Icedin
(2-3 l/ha) dizolvate în 300-400 l apă. În toate cazurile tratamentul cu erbicide
este indicat să se facă la începutul fazei de împăiere (când buruienile sunt în faza
de rozetă), în apropierea temperaturii de 150C.
În timpul perioadei de vegetaţie raigrasul aristat este atacat de agenţi
patogeni şi dăunători specifici gramineelor (mălura, mucegaiul de zăpadă,
tăciunele frunzelor şi tulpinilor, tripşii cerealelor, gândacul ghebos). Pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor se recomandă evitarea monoculturii,
distrugerea resturilor vegetale după recoltare. Ca metode chimice, pentru
prevenirea şi combaterea atacului de gândac ghebos şi de mălură, se recomandă
tratamentul seminţei cu Tirametox sau Chinodintox. Atacul de tăciune poate fi
prevenit prin tratarea seminţelor cu Vitavax 201 sau Benit 4,75 DS. Combaterea
dăunătorilor se face prin tratamente în vegetaţie cu Sinoratox 35 CE şi Carbetox
37 CE (3 l/ha) sau cu Decis 2,5 CE (0,3 l/ha).
Irigarea. Toamna, după semănat, dacă nu plouă, este necesară o irigare
de răsărire cu 300-400 m3 apă/ha. Primăvara, de regulă, nu este nevoie de
irigare, coasa I se recoltează devreme şi există suficientă rezervă de apă în sol.
Dacă totuşi iarna s-a dovedit deficitară în precipitaţii, primăvara se foloseşte o
normă de udare de 600-700 m3/ha.
Aceeaşi normă de udare se aplică şi după coasa a II-a.
În timpul verii, pentru menţinerea apei în sol peste intervalul umidităţii
active, se aplică câte 1-2 udări de 600-700 m3/ha pentru fiecare recoltă.
Recoltarea pentru masă verde se recoltează din momentul în care
plantele au atins 40-50 cm înălţime, până la intervalul înspicării. Următoarele
recolte se pot lua după 30-35 zile.
269
Pentru siloz se recoltează în faza de burduf. Fânul de raigras aristat este
de foarte bună calitate, dar se pregăteşte cu dificultate, de aceea conservarea sub
această formă nu se practică.
Producţii. Producţiile diferă după tehnologia folosită, îndeosebi după
cantitatea de îngrăşăminte şi asigurarea cu apă. În cultură neirigată se realizează
60-80 t/ha masă verde, iar în condiţii de irigare 100-150 t/ha masă verde.

La raigrasul aristat, sămânţa se poate produce în zonele unde se cultivă
pentru furaj.
În zonele secetoase este necesară irigarea. Epoca optimă de semănat este
la sfârşitul lunii august, pentru zonele colinare şi prima jumătate a lunii
septembrie, pentru zonele de câmpie.
Tehnologia de cultivare a raigrasului aristat pentru producerea de
sămânţă comportă unele diferenţieri faţă de tehnologia pentru furaj.
Îngrăşămintele cu azot se aplică în doze mai mici decât la cultura pentru
furaj, adică 70-80 kg/ha N, primăvara foarte timpuriu, chiar pe teren îngheţat, iar
în condiţii de irigare, când sămânţa se realizezază la coasa a doua, se mai poate
administra o doză de 50-70 kg/h N după prima recoltare. Dozele mari de azot
sporesc în mică măsură producţia de sămânţă şi în mod frecvent, duc la căderea
plantelor, recoltarea este dificilă, determinând pierderi mari de seminţe la
recoltare.
Îngrăşămintele cu fosfor se administrează toamna, odată cu arătura sau
pregătirea patului germinativ, în doză de 50-80 kg/ha P2O5.
În ceea ce priveşte distanţa dintre rânduri, semănatul se poate efectua
atât în rânduri apropiate, cât şi în rânduri distanţate.
Când se seamănă în rânduri apropiate, la distanţa de 12,5 m sau 25 cm se
foloseşte o normă de 20-25 kg/ha, respectiv 8-10 kg/ha sămânţă.
În rânduri depărtate la 50-60 cm se recomandă numai pentru înmulţirea
unor cantităţi mici de sămânţă din soiuri valoroase, folosind norma de 6-10 kg.
În acest caz este necesară combaterea buruienilor prin praşile mecanice, atât
înaintea primei recolte, cât şi după efectuarea acestei. Pentru combaterea
buruienilor pe rând se execută erbicidarea cu 2,4 D (1,5-2 kg/ha), primăvara
devreme, după pornirea în vegetaţie.
În condiţii de irigare, prima udare, cu o normă de 250-300 m3/ha, este
necesară imediat după semănat, în cazul unei toamne secetoase, iar primăvara
dacă este necesar, se mai irigă de 1-2 ori, cu o normă de 500-600 m3/ha, după
pornirea în vegetaţie.
Obişnuit, pentru sămânţă se lasă prima recoltă, dar atunci când se irigă,
se poate lua şi cea de-a doua recoltă, când se realizează până la 40 – 50% din
producţia primei recolte. În anii cu primăveri excesiv de umede este indicat ca
prima recoltă să fie luată pentru furaj, mai devreme, cel mai târziu în faza de
burduf a plantelor, iar a doua să fie lăsată pentru producerea de sămânţă.
270
Recoltarea. Recoltarea seminţelor, într-o singură fază, direct cu
combina, se declanşează când umiditatea acestora este de 30-40%, sau în două
faze, la umiditatea de 40-50%, cu vindroverul, după care plantele rămân două
zile în brazdă, apoi se treieră cu combina. Pentru că seminţele se scutură foarte
uşor, recoltarea se face numai dimineaţa şi seara.
Seminţele se usucă până la umiditatea de 13-15%, se condiţionează,
urmărindu-se şi ruperea aristelor şi se păstrează în saci sau în vrac, într-un strat
gros de 35-40 cm în magazii corespunzătoare.
În condiţii de irigare, producţia de sămânţă la prima recoltă este de
1000-1500 kg/ha, iar la cea de-a doua 500-600 kg/ha. La neirigat producţia este
de 600-900 kg/ha.
13.6. ALTE GRAMINEE ANUALE FURAJERE
Pentru masă verde se mai cultivă, uneori pe suprafeţe mari, orzul, grâul
şi ovăzul şi mai puţin meiul, dughia şi ciumiza. Valoarea nutritivă a orzului,
grâului şi ovăzului este mult inferioară borceagurilor de toamnă sau de
primăvară, datorită conţinutului redus de proteine din plante. Aceste plante se
seamănă pe suprafeţe mai mari datorită lipsei de sămânţă de mazăre sau
măzăriche.
Tehnologia de cultură pentru masă verde este aceeaşi ca şi la cultura
pentru boabe. Singura deosebire o reprezintă majorarea normei de sămânţă cu
10-15% faţă de cultura pentru boabe.
Pentru masă verde recoltarea cerealelor începe când plantele au înălţimea
de 30-40 cm. Epoca finală de recoltare a orzului pentru masă verde este în faza
de burduf. În momentul înspicării, furajul este slab consumat de animale.
Grâul şi ovăzul se pot recolta eşalonat, începând din faza de burduf şi
până la înspicarea completă, fiind bine consumate de animale şi la această fază.
După recoltare, terenul se seamănă cu o altă cultură furajeră care se pretează la
semănatul mai târziu (porumb furajer, iarbă de Sudan, sorg, mei, dughie etc.).
Producţiile de masă verde sunt de 20-30 t/ha.
Meiul, dughia şi ciumiza sunt caracterizate printr-o mare rezistenţă la
secetă şi sunt indicate pentru cultură în regiunile sudice ale ţării. Dau rezultate
bune când sunt cultivate în mirişte, după recoltarea cerealelor în condiţii de
irigare. Se utilizează ca masă verde în a doua parte a conveierului verde sau ca
nutreţ însilozat.
Introducerea în cultură a unor soiuri care dau producţii mari va crea posibilitatea
extinderii suprafeţelor cultivate cu aceste plante specifice regiunilor sudice.
271
CAP.14 CULTURA RĂDĂCINOASELOR
FURAJERE
Plantele rădăcinoase pentru furaj au un conţinut ridicat în hidraţi de

carbon, produc nutreţuri suculente, au un conţinut ridicat de apă (75-85%),
folosite în furajarea tuturor speciilor de animale. Din această grupă fac parte
sfecla furajeră, gulia furajeră şi morcovul furajer.
14.1. SFECLA FURAJERĂ
Sfecla furajeră este o valoroasă plantă de nutreţ, datorită productivităţii
mari şi calităţii deosebite a furajului.
Se foloseşte îndeossebi în hrana vacilor, stimulând producţia de lapte.
Determină, de asemenea, sporuri mari în greutate la tineretul bovin. În hrana
animalelor se folosesc rădăcinile tuberizate şi frunzele, în stare proaspătă sau
însilozată sub formă tocată şi amestecate cu alte plante furajere. Corpul tuberizat
al sfeclei furajere reprezintă un valoros furaj suculent, cu 8-14% substanţă
uscată, bogat în hidraţi de carbon, în special în zaharuri, consumat foarte bine de
animale.
Are o valoare energetică ridicată, 1 kg furaj proaspăt conţine 0,12-0,13
unităţi nutritive; 1 kg s.u. echivalează cu 1 U.N. Rădăcinile conţin 7-18% s.u.,
6-7% extractive neazotate (din care zaharurile solubile reprezintă 60-70%),
puţină proteină, adică 1-1,5% şi numai 1-1,2% celuloză.
Atât extractivele neazotate cât şi proteinele se disting prin coeficienţi de
digestibilitate ridicaţi, de peste 90%.
Introducerea sfeclei furajere în alimentaţia vacilor de lapte sporeşte
valoarea energetică a raţiei. Astfel, dacă la 1 kg s.u. din raţie se realizează 1,4 l
lapte, prin adăugarea sfeclei furajere se ajunge la 2 l lapte/kg s.u. din raţie.
Sfecla furajeră a fost introdusă în cultură în secolul al XVIII-lea, mai
întâi în Germania, de unde s-a răspândit, ocupând în prezent, pe plan mondial,
circa 2 milioane hectare. În ţara noastră suprafeţele ocupate cu sfeclă furajeră au
fost destul de fluctuante, iar în ultimii ani au regresat de la peste 80 000 ha
(1988) la circa 40 000 ha în prezent.
Sfecla furajeră este o plantă bianuală, care formează în primul an corpul
tuberizat (rădăcina) şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea ramurile florifere
(fig. 25).
Frunzele sunt mari, lucioase pe faţa superioară, dispuse în rozetă pe colet
şi reprezintă aproximativ 20-25% din greutatea corpului tuberizat.
272
Florile sunt sesile, inserate în jumatatea superioară a ramificaţiilor
lăstarilor, grupate câte 2-5 sau 10 la soiurile plurigerme şi câte una la soiurile
monogerme.
Fructul este o nuculă, iar mai multe nucule formează
glomerulul.
Sfecla furajeră se deosebeşte de sfecla pentru zahăr nu
numai prin compoziţia chimică, ci şi prin unele particularităţi
morfologice ale corpului tuberizat. Acesta are forme foarte
variate (alungit-conică, cilindrică, oval-sferică), este mai mare
şi se dezvoltă în mare parte, deasupra nivelului solului,
deoarece hipocotilul şi epicotilul reprezintă împreună, la cele
mai multe soiuri, mai mult de jumătate din corpul sfeclei.
Sfecla furajeră (Beta vulgaris L. ssp. crassa)
aparţine familiei Chenopodiaceae. Fig.25 Beta
vulgaris
După conţinutul în substanţă uscată, soiurile de
sfeclă furajeră se împart în: soiuri apoase, cu un conţinut de
numai 7-9% s.u. şi soiuri concentrate, care conţin 12-15% s.u.
După gradul de ploidie, sunt soiuri diploide (2x = 16) sau triploide (3x =
27), iar în funcţie de constituţia seminţelor, soiurile se împart în monogerme şi
plurigerme.
În ţara noastră se cultivă soiuri plurigerme şi monogerme, foarte
productive şi bogate în substanţă uscată. Dintre soiurile plurigerme mai
productive sunt: Eckdogelb, Eckdorot, Titan Poly, Ursus Poly şi
Polifurajer 2.
În prezent se extind în cultură soiurile monogerme, care elimină răritul
manual al culturii, fiind şi foarte productive, ca: Abondo, Bolero, Dimonogal,
Jamon, Monro, Kiwi, Monogal, Monovert, Krakus, Vermon etc.
Atât soiurile plurigerme cât şi monogerme, în condiţii de cultură
intensivă, produc peste 200 t rădăcini la hectar.

Sfecla furajeră are cerinţe mari faţă de apă, mai ridicate decât sfecla de
zahăr. Este de asemenea mai pretenţioasă şi faţă de temperatură, fapt ce face să
fie mai sensibilă la brumele târzii de primăvară, ca şi la îngheţurile timpurii de
toamnă. Germinează la temperatura de 6-80C. În primul an de vegetaţie,
creşterea şi dezvoltarea normală a sfeclei necesită temperaturi medii zilnice şi
totale specifice anumitor perioade de vegetaţie. Se recomandă în zone cu
temperatura medie anuală depeste 8-8,50C şi cu precipitaţii de peste 550 mm
uniform repartizate. În zone mai secetoase nu reuşeşte det în regim irigat.
Perioadele critice faţă de apă coincid cu germinaţia şi acumularea substanţelor
de rezervă din corpul tuberizat.
273
Având un sistem radicular puternic dezvoltat şi profund, un consum
ridicat de apă şi hrană, planta are nevoie de soluri bine structurate şi aerate,
bogate în humus şi elemente fertilizante, fără pericol de stagnare a apei.
Condiţii optime găseşte pe solurile mijlocii, fertile, cu pH cuprins între
6,5-7,5. Solurile cele mai bune culturii sfeclei furajere sunt cernoziomurile
levigate, aluviunile bine solificate, solurile brune şi brun-roşcate, raţional lucrate
şi fertilizate. Nu sunt indicate pentru sfeclă solurile compacte, nisipoase sau
pietroase, sărace în substanţe nutritive şi cu o foarte slabă capacitate de
reţinere a apei.
Zonele de cultură
În cultură neirigată, zona favorabilă culturii sfeclei furajere cuprinde
regiuni cu 520-600 mm precipitaţii şi mai mult. Comportarea excepţională la
irigare o recomandă pentru acest mod de cultură în zonele de câmpie ale ţării. În
regim neirigat zonele de cultură favorabile sunt: Câmpia Banatului, Câmpia
Crişunei, Câmpia Transilvaniei, nordul şi centrul Moldovei. În condiţii de
irigare se pot cultiva şi în Câmpia Română. În regiunile cu mai puţin de 550 mm
precipitaţii anuale poate fi cultivată fără irigare, în staţiunile mai umede din
luncile râurilor, în văi şi depresiuni cu un regim favorabil de apă.

Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune pentru sfecla furajeră sunt:
cartoful, cerealele păioase, plantele anuale şi perene furajere şi leguminoasele.
După lucernă, sfecla furajeră se va cultiva în anul al doilea sau al treilea de la
desţelenire.
Sfecla furajeră nu suportă monoculturadin cauza apariţiei unor boli
specifice şi a atacului de dăunători, însă poate reveni pe acelaşi teren după patru
ani dacă solul nu a fost infestat cu nematozi şi după 6-8 ani în cazul infestării.
Nu sunt bune premergătoare pentru sfecla furajeră culturile de porumb
boabe şi în special porumbul tratat cu erbicide triazinice, iarba de Sudan, sorgul,
care părăsesc terenul toamna târziu şi lasă solul sărac în apă.
De asemenea, nu sunt bune premergătoare rapiţa, muştarul şi ovăzul,
datorită pericolului infestării solului cu nematozi. După sfeclă se cultivă, cu
bune rezultate, cereale şi leguminoase de primăvară, culturi perene, sorg ş.a.
Fertilizarea. Sfecla furajeră necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte
organice şi îngrăşăminte cu azot în comparaţie cu sfecla de zahăr, întrucât nu se
produce înrăutăţirea calităţii tehnologice a rădăcinilor, iar consumul de elemente
nutritive este mai ridicat. Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de
aprovizionare solului cu aceste elemente. Astfel, o producţie de 10 t/ha s.u.
(adică 100 t rădăcini proaspete) sunt extrase 175 kg azot, 40 kg fosfor, 280 kg
potasiu, 35 kg calciu.
Îngrăşămintele chimice se aplică în următoarele doze:
 pe terenurile neirigate: 100-130 N, 50-70 P2O5, 40-60 K2O;
 pe terenurile irigate: 140-180 N, 60-80 P2O 5, 70-80 K2O.
274
Este bine valorificat gunoiul de grajd, care se aplică toamna, sub arătură,
în doze de 20-40 t/ha pe terenurile neirigate şi în cantităţi duble, pe cele irigate.
Pe terenurile acide, cu pH sub 6,2, se aplică amendamente (4-6 t/ha
carbonat de calciu) o dată la 6-8 ani.
Dozele mari de îngrăşăminte cu azot sporesc conţinutul de nitraţi din
furaj (până la 1100 mg/100 g s.u. la fertilizarea cu N 300), însă aceştia devin
toxici pentru rumegătoare, datorită conţinutului mare de zahăr care favorizează
dezvoltarea în rumenul animalelor a unor microorganisme care transformă
azotul mineral în azot organic.
De asemenea dozele de îngrăşăminte chimice sunt dependente de tipul
solului, planta premergătoare, aprovizionarea cu apă etc. Dozele maxime se
administrează pe soluri sărace, după premergătoare fertilizate cu cantităţi reduse
de îngrăşământ, la o bună aprovizionare cu apă, iar cele minime, pe soluri
fertile, după premergătoare fertilizate cu gunoi şi îngrăşăminte minerale,
leguminoase, la o slabă aprovizionare cu apă etc.
Pregătirea terenului. Pentru a crea condiţii favorabile de creştere
normală a rădăcinii de sfeclă furajeră este necesar ca solul să fie bine mărunţit şi
nivelat la suprafaţă, afânat pe un strat cât mai adânc. Arătura se execută imediat
după recoltarea culturii premergătoare, la adâncimea de 25-30 cm. După
premergătoarele târzii, arătura va fi precedată de o discuire energică, făcută
perpendicular pe direcţia rândurilor, pentru a mărunţi cât mai bine resturile
culturii de bază.
Primăvara, pentru pregătirea patului germinativ, se foloseşte
combinatorul sau grapa cu colţi, evitându-se lucrarea cu grapa cu discuri,
deoarece acesta favorizează uscarea stratului superficial al solului şi
încorporarea prea adâncă a seminţelor.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănatul soiurilor zonate de sfeclă
furajeră, se utilizează sămânţă plurigermă şi monogermă genetic. Sămânţa de
sfeclă furajeră se livrează unităţilor cultivatoare şlefuită, în cazul soiurilor
plurigerme şi neşlefuită, la soiurile monogerme. Înainte de semănat seminţele se
tratează cu Heptaclor (1,25 g/kg sămânţă) împotriva răţişorei sfeclei
(Bothynoderes punctiventris), Tiradin sau Criptodin (0,8 g/kg sămânţă) pentru
prevenirea putrezirii plantelor.
Fiind sensibilă la îngheţurile de primăvară, sfecla furajeră se seamănă
când temperatura solului la adâncimea de 3-5 cm a ajuns la 7-80C. Calendaristic,
această perioadă corespunde cu decada a doua şi a treia a lunii martie în zona
câmpiei din sudul şi vestul ţării şi cu prima jumătate a lunii aprilie în restul
zonelor de cultură. Semănatul mai timpuriu prezintă riscul răsăritului neuniform
şi degerării unor plante, la eventualele brume târzii, iar întârzierea semănatului
conduce la scăderea producţiei.
Densitatea de semănat este de 80 000 plante/ha în cultură neirigată şi
100 000 plante/ha în regim irigat.
Semănatul se face la distanţa de 45-50 cm între rânduri, iar pe urma
roţilor tractorului la 60-70 cm, sau la distanţa uniformă de 50-60 cm între toate
275
rândurile. Distanţa între glomerule pe rând va fi de 10 cm pe solurile bine
pregătite şi de 5-8 cm pe solurile mai slab pregătite.
Norma de sămânţă plurigermă, segmentată şi şlefuită este de 9-12 kg/ha,
iar de sămânţă monogermă genetic, de 4-6 kg/ha.
Sfecla furajeră nu se seamănă mai adânc de 2-3 cm pe solurile mai grele
şi reci şi 3-4 cm pe solurile mai uşoare. Semănatul se face cu semănători de
precizie, prevăzute cu discuri speciale pentru sfeclă şi de asemenea cu
limitatoare de adâncime.
Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte şi după
10-12 zile, în caz că s-a format crustă la suprafaţa solului sau au apărut buruieni,
se face o praşilă oarbă, cu cultivatorul echipat cu discuri de protecţie a
rândurilor şi cuţite tip săgeată.
Răritul la distanţa de 20- 25 cm între plante pe rând se face când plantele
au 2-3 frunze, în cazul soiurilor plurigerme. Praşile a doua se efectuează imediat
după lucrarea de rărit şi apoi încă 1-2 praşile, în funcţie de gradul de
îmburuienare a culturii.
Buruienile pot fi combatute cu ajutorul erbicidelor Betanal compact (4,5
l/ha), Butiran 1/1 CE (6-10 l/ha), Diizocab 70 (6-10 l/ha), Fusilade 250 EC
(2-3 l/ha), Ro-Neet CE (4-6 l/ha), Dual 960 EC (3-6 l/ha) şi Venzar WP
(1-2 kg/ha).
O atenţie deosebită trebuie acordată combaterii bolilor şi dăunătorilor
care pot reduce considerabil producţia.
Pentru combaterea unor boli ale sfeclei furajere (putregaiul inimii
sfeclei, mana sfeclei, făinarea sfeclei) se recomandă tratamentul glomerulelor cu
Dithane M45 PUS (8 kg/t) sau Vitavax 200 PUS (3 kg/t), iar în timpul vegetaţiei
se fac tratamente cu Benlate 50 WP, Derosal 50 WP90 (3kg/ha) pentru
combaterea făinării şi cercosporiozei.
Dăunătorii (păduchele, gărgăriţa, puricii) se combat prin tratarea
glomerulelor cu Seedox 80 W (10 kg/t) sau Promet 666 SCO (25 l/ha) sau prin
stropiri la densităţi mari (20-25 exemplare/m2) cu Dursban 4E (1,5 l/ha) sau cu
Sinoratox 35 CE (3,5 l/ha).
Împotriva dăunătorului Chaetocnema tibialis se aplică Carbetox 37 CE,
2-3 l/ha, Sinoratox 35 CE 1,5-2 l/ha.
Sfecla furajeră reacţionează favorabil la irigare. În anii cu primăveri
secetoase se face o udare de răsărire cu o normă de udare de 150-200 m3/ha apă.
În timpul perioadei de vegetaţie se mai pot face 5 – 6 udări, cu o normă
de udare de 150-200 m3 apă /ha. În regiunile cu precipitaţii mai mari, scade
numărul udărilor la 3-4, cu o normă de udare de 400-500 m3 apă /ha.
Recoltarea, depozitarea. Dacă sfecla se foloseşte în hrana animalelor
imediat, se recoltează mai devreme, chiar la sfârşitul lunii august şi se continuă
treptat pe măsura cerinţelor.
Pentru păstrare în timpul iernii în silozuri, se recoltează mult mai târziu,
la maturitatea fiziologică, adică atunci când frunzele încep să se îngălbenească,
276
înaintea îngheţurilor de toamnă, pe vreme frumoasă, pentru ca pământul să se
scuture uşor de pe rădăcini.
Recoltarea se face cu dislocatorul şi se definitivează manual. După
decoletare, frunzele se administrează animalelor, sau se pot însiloza în amestec
cu paie tocate sau pleavă, iar rădăcinile se transportă la locul de
depozitare – la siloz.
Silozurile construite la suprafaţa solului, pentru păstrarea sfeclei furajere,
pot avea dimensiuni de 1,5-3 m lăţime, 1,5-2 m înălţime şi 20-25 m lungime. Pe
mijlocul silozului, în lungul acestuia, se execută un canal lat de 40 -50 cm şi
adânc de 30-40 cm, care se acoperă cu un grătar, pe care se aşează din 2(4) în
2(4) m coşuri de aerisire din şipci de lemn sau tulpini de floarea soarelui etc.
În siloz, sfecla se toarnă în vrac, şi numai sfeclele de la suprafaţă se
aranjează manual cu coletul către exterior.
Protecţia contra îngheţurilor se asigură cu ajutorul unui strat de paie de
50-60 cm, peste care se aşează un strat de pământ de 20-30 cm, coama lăsându-
se descoperită până când temperatura aerului coboară şi ar putea afecta
rădăcinile neacoperite.
Straturile de pământ poate fi înlocuit cu două rânduri de baloţi de paie
sau cu coceni de porumb. Nu se vor depozita în siloz rădăcinile rănite, tăiate şi
mucegăite, deoarece constituie focare de infecţie.
Sfecla se poate păstra în silozuri timp de 4-6 luni, iar în această perioadă
pierderile sunt de circa 15-20%.
Producţia. În cultură neirigată, producţia de rădăcini este de 100-130
t/ha, iar în cultură irigată, de circa 170-200 t/ha. Producţia de frunze este de 10-
12 t/ha.

Tehnologia producerii de sămânţă este similară cu aceea utilizată la
sfecla pentru zahăr.
Butaşii rezultaţi în primul an sunt păstraţi în silozuri şi primăvara
devreme se plantează la distanţa de 70 cm între rânduri şi 30-40 cm pe rând, cu
densitate de aproximativ 40-50 mii butaşi/ha. În timpul perioadei de vegetaţie se
combat buruienile, dăunătorii şi bolile ca la sfecla furajeră din anul I.
În zonele cu climă moderată se poate adapta un alt sistem de cultură,
bazat pe semănatul sfeclei la sfârşitul lunii august. În acest fel se evită păstrarea
rădăcinilor în silozuri, iar în anul următor se obţin direct seminţele.
Recoltarea se face în două faze când glomerulele s-au brunificat. În
primul rând se seceră manual plantele la 15-20 cm de sol, iar după 6-8 zile, când
plantele s-au uscat suficient se treieră cu combina. Se obţine o producţie de
2000-2500 kg/ha.
277
14.2. GULIA FURAJERĂ
Se apreciază că valoarea furajeră a guliei este mai mare decât a sfeclei
furajere, 10 kg gulie furajeră fiind echivalente (sub raportul valorii furajere) cu
14 kg sfeclă furajeră. Conţine 8-12% substanţă uscată, 1,2-1,4% proteine brute,
0,2% grăsimi, 1,3-1,6% celuloză şi 4,7-7,3% extractive neazotate. Nutreţul
produs are un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, fiind folosit mai
ales în furajarea vacilor cu lapte. Are o perioadă de vegetaţie scurtă, de 80 – 120
zile, de aceea poate fi folosită în cultura succesivă.
Gulia furajeră se cultivă pe suprafeţe mai mari în Europa occidentală. În
ţara noastră este mai puţin răspândită, cultivându-se cu bune rezultate în
regiunile mai reci şi umede din etajele forestiere, unde sfecla furajeră dă
rezultate mai slabe.
Gulia furajeră este o plantă bianuală.
Ca şi sfecla, în primul an de vegetaţie formează o rozetă de frunze şi
corpul tuberizat, iar în anul al doilea tulpinile florifere (fig. 26, fig. 27).
Fig. 26. B.n. var. napobrassica Fig. 27 B.n. var. napobrassica

(rădăcină şi frunze) (inflorescenţă şi fructe)
Florile sunt grupate în raceme şi au corola galbenă.

Fructul este o silicvă.
Seminţele sunt sferice, brune închise, mici.
278
Gulia furajeră (Brassica napus L. var. napobrassica) face parte din
familia Cruciferae. Se cultivă soiul autohton Victoria şi Oana care dau
producţii bune (de peste 50 t/ha). Se mai cultivă producţiile locale: de Covasna,
de Suceava, de Braşov, iar în ultimii ani soiurile Lovrin, Ana Maria, Swede,
Champion şi altele.

Gulia furajeră are cerinţe moderate faţă de căldură. Sămânţa germinează
la 2-3 C; după răsărire tinerele plante suportă îngheţuri de până la -20C, iar în
0
faza de 4-6 frunze, chiar de -80C. Reuşeşte în zonele cu temperaturi medii

anuale de -80C şi se dezvoltă într-un clmat mai răcoros, cu temperaturi cuprinse
între 16-180C. Exigenţele faţă de apă sunt mai mari faţă decât cele ale sfeclei
furajere, dar nu suportă excesul sau abundenţa de apă. Necesită precipitaţii
anuale ce însumează 650-700 mm.
Faţă de sol cerinţele sunt moderate, dând rezultate bune pe solurile
mijlocii, fertile şi profunde, dar valorifică şi solurile sărace, superficiale,
scheletice, greu permeabile din zonele colinare şi submontane.
Zonele de cultură
Se cultivă în nordul Moldovei şi Transilvania, precum şi în zonele
submontane, unde condiţiile pedoclimatice sunt conforme cu cerinţele plantei.

Rotaţia.Gulia furajeră este pretnţioasă faţă de planta premergătoare.
Cele mai bune premergătoare sunt acelea care părăsesc terenul devreme, cum
sunt: cerealele păioase, prăşitoarele care se recoltează devreme şi plantele
furajere. În cultură succesivă urmează după borceguri sau după orz. Nu suportă
monocultura şi nu poate fi cultivată după sfeclă, iar intervalul de revenire pe
acelaşi teren este de 4-6 ani. După gulie se poate semăna orice cultură, fiind o
bună plantă premergătoare.
Fertilizarea. Reacţionează foarte bine când se administrează gunoi de
grajd fie la planta premergătoare, fie la cultura de gulie sub arătură, în doze de
25-40 t/ha. Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate, sporurile de producţie
la o fertilizare medie (N90; P60; K60) în zonele umede fiind de circa 60%, iar în
zonele mai secetoase, la o fertilizare de N 96 P34, de 42%. Asocierea gunoiului de
grajd cu îngrăşăminte chimice dă cele mai bune rezultate, producţia în cele mai
bune cazuri, dublându-se.
Pe solurile acide sunt necesare amendamente cu calciu.
Pregătirea terenului. Gulia furajeră este pretenţioasă la pregătirea
patului germinativ, de aceea este nevoie ca terenul să fie bine pregătit şi
mărunţit.
279
Arătura de toamnă se execută la adâncimea de 20-25 cm, iar primăvara,
înainte de semănat, patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul sau cu grapa
cu colţi, la adâncimea de 5-6 cm.
Pentru cultura succesivă, terenul se ară superficial şi se prelucrează cu
grapa cu discuri şi combinatorul.
Sămânţa şi semănatul. În ogor propriu se seamănă primăvara devreme,
imediat ce se poate intra în teren, calendaristic 15 martie-1 aprilie.
În cultură succesivă, gulia se cultivă după plante care eliberează terenul
devreme şi când este asigurată umiditatea necesară. Semănatul nu trebuie să
depăşească jumătatea lunii iulie.
Desimea optimă (100 000-110 000 plante/ha) la gulie poate fi realizată
prin semănatul cu semănătoare de precizie, la adâncimea de 2-3 cm, folosindu-
se 3-4 kg/ha sămânţă. Distanţa între rânduri poate fi uniformă, de 50-60 cm, sau
în benzi, adică la 70 cm între rândurile de pe urma roţilor tractorului şi 45 cm
între celelalte rânduri.
Lucrările de îngrijire. În cazul semănatului într-un sol puternic afânat
şi în condiţiile unei veri secetoase este necesară tăvălugirea culturii imediat după
semănat. Când plantele au 1-4 frunze se execută răritul, lăsându-se o distanţă
între plante de 20-23 cm.
Pentru combaterea buruienilor se pot folosi preemergent erbicidul
Treflan 24 EC în cantitate de 3-4 l/ha sau Dual 4 l/ha, încorporate în sol la
pregătirea patului germinativ, iar în cursul vegetaţiei se folosesc erbicidele
Lasso 6-8 l/ha şi Ramrod 7-8 kg/ha.
Se execută 1 – 2 praşile mecanice, în funcţie de gradul de îmburuienare,
iar prăşitul manual pe rând se execută dată cu răritul, iar când apar buruieni şi în
timpul perioadei de vegetaţie până ce plantele acoperă bine solul.
Pentru combaterea purecelui dungat (Phylotetra sp.) se impune
efectuarea tratamentelor, în perioada de vegetaţie, cu Sinoratox CE (2-2,5 l/ha)
sau Heclotox sau Duplitox (25-30 kg/ha).
Irigarea culturii de gulie furajeră sporeşte producţia, recomandându-se o
udare de răsărire, cu 150 m3 apă/ha, în primăverile secetoase şi la semănatul de
vară şi 1-3 udări, cu 500-600 m3 apă/ha, în cursul perioadei de vegetaţie.
Recoltarea şi păstrarea. În cadrul conveierului verde, recoltarea se face
eşalonat, din momentul îngălbenirii primelor frunze, până la căderea brumelor.
Atunci când se face conservarea pe timp de iarnă, rădăcinile se depozitează în
silozuri, după ce s-au îndepărtat frunzele. Tehnica însilozării rădăcinilor de gulie
furajeră este asemănătoare cu cea de la sfecla furajeră.
Producţii. Producţia de rădăcini este de 50-70 t/ha, iar cea de frunze de
4-8 t/ha. În condiţii foarte favorabile se obţin producţii de peste 100 t/ha. În
cultură succesivă se pot realiza producţii de 25-50 t/ha.
280
În general, tehnologia de obţinere a seminţelor la gulia furajeră este
asemănătoare cu cea a sfeclei furajere, adică se bazează pe obţinerea butaşilor în
anul I şi păstrarea lor până în primăvara următoare.
Din cauza dificultăţilor întâmpinate la păstrarea peste iarnă a rădăcinilor
de gulii în siloz, culturile pentru butaşi se însămânţează mai târziu, obişnuit în
cultură succesivă (iunie- iulie), astfel încât recoltarea să aibă loc toamna, înainte
de venirea îngheţurilor. În felul acesta perioada de păstrare se scurtează şi
pierderile sunt mai mici. Primăvara, butaşii păstraţi în siloz se plantează la
45-60 cm distanţă între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând.
Adesea, pentru a evita pierderile prin păstrare, toamna se recoltează doar
o parte din plante, rămânând pe teren circa 50 000 plante/ha, la care se rup
frunzele şi se acoperă cu pământ. În primăvară, la pornirea în vegetaţie, butaşii
se dezvelesc de pământ. Lucrările de îngrijire care se aplică sunt aceleaşi ca la
culturile de sfeclă furajeră pentru sămânţă.
Producţia de sămânţă la gulia furajeră este de 400-600 kg sămânţă/ha.
14.3. MORCOVUL FURAJER
Morcovul furajer se foloseşte în alimentaţie tuturor animalelor.
Rădăcinile de morcov reprezintă un excelent nutreţ suculent pentru vacile de
lapte, animalele de blană, porci, păsări ouătoare, reproducători şi tineret din
toate speciile.
Are o influenţă pozitivăă asupra organismului animal, datorită
conţinutului mare de vitamine (A, B1 , B2, C, PP), în special caroten, care este cu
atât mai mare cu cât culoarea rădăcinii este mai închisă.
Vitaminele, şi în special provitamina A, se află în cantităţi mari
(100-250 mg caroten/kg rădăcini). Valoarea nutritivă a morcovului este
superioară sfeclei furajere, fiind de 14-15 U.N. pentru 100 kg corpuri tuberizate.
Rădăcinile conţin 12-14% substanţă uscată, 7-9% extractive neazotate,
1,2-1,7% proteină, 1,3-1,9% celuloză, 1,0-1,6% cenuşă, 0,2-0,3% grăsimi.
Frunzele morcovului furajer conţin mai multe elemente decât ale sfeclei
furajere, fiind folosite în hrana animalelor.
Ca plantă furajeră, morcovul se cultivă pe suprafeţe mici, datorită
insuficienţei mecanizării şi a consumului mare de forţă de muncă manuală
pentru lucrările de îngrijire.
281
Morcovul furajer este o plantă bienală. În primul an se formează o
rădăcină pivotantă tuberizată, galbenă-portocalie şi o rozetă de frunze penat-
compuse (fig. 28, fig. 29).
Fig.28 D.c. ssp. sativus Fig.29 D.c. ssp. sativus

(rădăcină şi frunze) (inflorescenţă şi fruct)
Corpul tuberizat este lung, de 20-25 cm şi format, ca şi la sfeclă din:

epicotil, hipocotil şi rădăcina propriu-zisă. Rădăcina reprezintă cea mai mare
parte din corpul plantei, tuberizat şi poate fi fusiformă, alungită sau trunchiat-
conică, cilindrică, uneori ramificată, cu gust dulceag şi miros caracteristic.
Florile, care se formează în anul al doilea pe tulpinile ramificate, cu
petale albe-gălbui, roze sau purpurii sunt dispuse în umbele compuse cu radii
inegale.
Fructul este o pseudodiachenă.
Morcovul furajer face parte dn familia Umbelliferae, specia Daucus
carota ssp. sativus.
În ţara noastră se cultivă atât soiuri autohtone, cât şi unele soiuri străine,
cu rădăcini mari şi cu conţinut ridicat de caroten şi zahăr. Soiurile furajere se
diferenţiază după culoarea şi lungimea rădăcinii: se preferă soiurile cu rădăcinile
intens colorate.
Se cultivă următoarele soiuri de morcov: Cartel, Banat, Uriaş de
Berlicum, Uriaş alb cu capul verde, Loberich, Napoli, Narbone, Nassau,
Futuro, Fontana, Kamaran, Karlena, Saint – Valery, Chantenay Red Care
şi altele.
282
Morcovul furajer preferă zonele mai umede, cu temperaturi moderate.
Temperatura minimă de germinare este de 4 0C, dar rezistă şi la îngheţuri târzii,
de primăvară, de -50C sau timpurii, de toamnă, de până la -100C. Temperaturile
optime pentru creşterea rădăcinilor sunt cuprinse între 18-200C.
Necesită umiditate multă în primele faze de vegetaţie, până la 3-4 frunze,
după care cerinţele faţă de apă scad.
Cele mai potrivite soluri sunt cele uşoare, luto-nisipoase, bogate în
humus, permeabile. Nu sunt indicate solurile umede, acide şi compacte.
Zonele de cultură
Rezultate bune se obţin când se cultivă în Câmpia Banatului, Câmpia
Crişanei, Câmpia Transilvaniei sau Câmpia Română în condiţii de irigare.

Rotaţia. Deoarece creşte foarte încet în primele faze, se cultivă după
plante ce lasă terenul curat de buruieni, ca prăşitoarele, leguminoase, cereale
păioase, culturi furajere.
După morcov se cultivă numai plante de primăvară, deoarece eliberează
terenul târziu. Nu se poate cultiva după el însuşi mai devreme de 3 – 4 ani şi nu
este indicat să se cultive după alte rădăcinoase, din cauza înmulţirii bolilor şi
dăunătorilor comuni.
Fertilizarea. Morcovul furajer este o plantă mare consumatoare de
elemente nutritive, de aceea trebuie să se cultive pe terenuri fertile. Se folosesc
doze de îngrăşăminte moderate de 60 kg/ha N, 30-60 kg/ha P2O5 şi 60- 80 kg/ha
K2O.
Îngrăşămintele organice de preferinţă bine fermentate se administrează
atât plantei premergătoare cât şi direct la arătura de toamnă în doză de
20 – 30 t/ha.
Pregătirea terenului. Morcovul furajer are nevoie de un sol bine
mărunţit şi nivelat, afânat pe un strat cât mai adânc pentru a favoriza creşterea
normală a rădăcinii. Lucrările care se fac pentru a crea aceste condiţii sunt
asemănătoare cu cele de la sfecla furajeră.
Sămânţa şi semănatul. Morcovul furajer se seamănă direct în câmp,
primăvara devreme, în urgenţa întâi. Distanţa dintre rânduri este de 30-40 cm,
dar se poate semăna şi în benzi, la 45 x 15 x 15 cm, cu o normă de sămânţă de
4–5 kg/ha, iar adâncimea de semănat fiind de 1-1,5 cm. Deoarece de la semănat
până la răsărirea plantelor trece o perioadă destul de lungă, se practică semănatul
împreună cu o plantă indicatoare (salată, rapiţă, muştar etc.), pentru a face
posibil prăşitul culturii, înainte de răsărirea morcovului.
Lucrările de îngrijire. După semănat terenul se tăvălugeşte şi se
grăpează dacă s-a format crustă.
283
Buruienile se combat cu erbicide sau prin praşile mecanice. Pentru că
răsare încet, putând fi invadat de buruieni este necesar mai întâi întâi o praşilă
oarba, drept reper servind planta indicatoare.
Răritul plantelor pe rând, la distanţa de 10-12 cm, se face în momentul
când rândurile de plante sunt încheiate.
Erbicidele folosite la morcovul furajer sunt: Afalon 50 WP (1,5-2,0
kg/ha), Cosatrin 50 PU (3-4 kg/ha), Fusilade 25 EC (2 l/ha), Gesagarde 50 WP
(3-4 kg/ha).
În zonele secetoase este necesară irigarea, aplicându-se 4-6 udări, cu o
normă de udare de 300-400 m3 apă/ha.
Recoltarea. Recoltarea se face toamna târziu, în preajma căderii
brumelor, şi se execută manual, cu plugul, dislocatorul sau cu combina de
recoltat morcovi. Se îndepărtează frunzele, iar rădăcinile se depozitează în
silozuri asemănătoare cu cele de la sfeclă, după o prealabilă sortare. Rădăcinile
rupte, crăpate, care se depreciază repede în siloz, se administrează imediat
animalelor.
Producţiile oscilează între 34-45 t/ha rădăcini, iar de frunze 8-10 t/ha.
284
CAP.15 CULTURA ALTOR PLANTE FURAJERE
15.1. CUCURBITACEELE FURAJERE
În ţara noastră, cucurbitaceele furajere se cultivă mai mult în sistem

gospodăresc, întrucât necesită multă forţă de muncă, iar cultura intercalată în
porumb nu poate fi practicată pe scară largă, datorită tehnologiei specifice
cerealei.
Cucurbitaceele (bostănoasele) constituie un nutreţ valoros pentru
animale deoarece au un conţinut ridicat de glucide, vitamine şi un grad mare de
digestibilitate.
Toate speciile de bostănoaase sunt productive, fructele folosindu-se în
alimentaţia taurinelor şi suinelor, o perioadă lungă, toamna, când alte resurese
de nutreţuri proaspete sunt reduse.
Fructele conţin 89% apă, 1,3% proteine brute, 0,8% grăsimi brute, 6,1%
substanţe extractive neazotate, 1,2% celuloză. Valoarea furajeră se exprimă prin
0,11 U.N. pe kg. Seminţele reprezintă 1,2-2% din greutatea fructelor şi conţin
35-40% ulei. Şroturile sunt foarte apreciate în furajarea animalelor. Acestea se
folosesc în amestec cu alte furaje fibroase prin însilozare, îmbunătăţind calitatea
amestecului.
Fig. 30 Cucurbita pepo Fig. 31 Cucurbita Fig. 32 Citrullus

a- var. oblonga maxima colocynthis
285
Cucurbitaceele sunt plante anuale, cu rădăcina foarte puternică, ce poate
ajunge uneori la 2-3 m adâncime (fig. 30, 31, 32).
Tulpina este târâtoare, acoperită de peri rigizi care-i dau o anumită
asprime, formând uneori şi rădăcini adventive.
Frunza este rigid-păroasă, florile sunt unisexuate plantele fiind monoice.
Florile mascule sunt mai numeroase decât florile femele. Fructul este o
pseudobacă (numită melonidă la dovleac şi dovlecel şi peponidă la pepenele
furajer).
Speciile din acestă grupă fac parte din familia Cucurbitaceae, genurile
Cucurbita şi Citrullus:
 Dovleacul comun (Cucurbita pepo), este folosit numai în hrana
animalelor. Fructul are forma ovală, uneori sferică şi culoarea galbenă-
portocalie la maturitate;
 Dovlecelul (Cucurbita pepo var. oblonga) au fructele alungite,
cilindrice, puţin gâtuite lângă peduncul;
 Dovleacul alb sau dovleacul turcesc (Citrullus colocynthoides)
are fructele ovale, cu coaja de culoare verde-închis, prevăzută cu pete diferit
colorate în formă de dungi. Spre deosebire de pepenele comestibil, cel furajer
are coaja mai groasă, miezul mai dens, de culoare galben-verzuie, cu gust dulce-
amărui.
În cultură sunt răspândite populaţii şi soiuri locale.
Din specia Cucurbita maxima s-a extins soiul Mariţa, având fructe mari
ce pot ajunge până la 60-80 kg, şi soiul Alb Mare, iar din specia Citrullus
colocynthoides soiurile Pekin şi Banat.

Cucurbitaceele sunt plante cu cerinţe ridicate faţă de căldură şi lumină,
fiind foarte sensibile la temperaturile scăzute. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 12-140C, iar la temperatura de 00C, tinerele
plante pier.
Sunt mari consumatoare de apă, dar rezistă bine la secetă datorită
sistemului radicular profund şi ramificat.
Cerinţele faţă de sol sunt reduse. Cele mai bune rezultate se obţin când
sunt cultivate pe soluri uşoare, lutoase, fertile, bogate în substanţe nutritive cu
reacţie neutră şi pe terenurile desţelenite.
286
Zonele de cultură
Condiţii foarte favorabile pentru cultura bostăoaselor se întâlnesc în
regiunile de câmpie; în regiunile colinare dau producţii mai mici.

Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune pentru bostănoase sunt plantele
perene, leguminoasele şi cerealele păioase. Bostănoasele la rândul lor sunt bune
premergătoare pentru toate culturile agricole, în special pentru cerealele de
toamnă, pentru că lasă terenul curat, afânat şi bogat în substanţe nutritive. Pe
acelaşi teren pot reveni după 3- 4 ani.
Fertilizarea. Aceste plante sunt mari consumatoare de elemente
nutritive. Datorită acestui consum ridicat, reacţionează bine la îngrăşăminte, în
special la fertilizarea cu gunoi de grajd în doză de 30-40 t/ha. Îngrăşămintele
organice se administrează toamna, sub arătură adâncă, împreună cu
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Când se folosesc numai îngrăşăminte
minerale, acestea se vor aplica în doză de N80-100, P50-80, K50-80.
Pregătirea terenului. Nu prezintă particularităţi deosebite. Este
necesară arătura de toamnă, iar în primăvară, terenul se lucrează ca şi pentru
culturile de primăvară, prin discuire.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se folosesc seminţe provenite
din fructe mari, normal dezvoltate, ajunse la maturitate.
Se seamănă primăvara târziu, când temperatura solului a ajuns la 8-100C
la pepenele furajer şi când a trecut pericolul brumelor târzii. Se seamănă în
cultură pură sau în cultură intercalată.
Dacă se seamănă manual, se folosesc următoarele distanţe:
 la dovleac 2-3/1,5 m
 la dovlecel 1/1 m
 la pepenele verde furajer 1,5/1 m
În fiecare cuib se pun 2-4 seminţe, norma de sămânţă fiind de 5-6 kg/ha
la dovleac şi de 2-3 kg/ha la dovlecel şi pepenele verde furajer.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm la pepenele furajer şi dovlecel şi
6-10 cm la dovleac.
Semănatul mecanic se execută la distanţa de 1,5 m (cu SCP 6), folosindu-
se o normă de 6-8 kg/ha sămânţă.
În cultură intercalată, dovleacul şi dovlecelul se seamănă la fiecare al
doilea sau al treilea rând de porumb, cu distanţa de 3-4 m între cuiburi.
Lucrările de îngrijire. Sunt necesare 3-4 praşile mecanice şi manuale,
iar odată cu praşila a doua se execută şi răritul, lăsând 1-2 plante în cuib. Când
plantele încep să înflorească se execută ruperea vârfului plantelor, cu scopul de a
opri creşterea acestora şi de a forţa formarea unui număr mai mare de fructe.
Recoltarea, păstrarea. Bostănoasele se recoltează pe etape după
necesităţi, începând din luna august, până la venirea brumelor, iar dovlecelul
ceva mai devreme, pe măsura cocerii fructelor.
287
Pentru păstrare pentru iarnă peste iarnă se recoltează târziu, după primele
brume, când tulpinile şi frunzele au început să se usuce. Păstrarea se face în
grămezi acoperite de paie, la suprafaţa solului. Peste stratul de paie, gros de
1-1,5 m se aşează un strat de pământ, de 25-30 cm grosime.
Pentru însilozare se toacă şi se amestecă cu furaje grosiere, fibrose,
sărace în apă.
Producţii. În cultură pură în ogor propriu, se obţin 25-30 t/ha la dovleac,
40-50 t/ha la dovlecel, 80-100 t/ha la pepenele furajer şi 150-200 t/ha la
dovleacul turcesc (soiul Mariţa).
În culturi intercalate se obţin producţii de 15-20 t/ha.
15.2. RAPIŢA FURAJERĂ
Rapiţa are o deosebită importanţă ca plantă furajeră, deoarece produce
primăvara foarte devreme un furaj suculent, consumat cu plăcere de animale. Dă
producţii mari, de calitate bună şi poate fi folosită în diferite perioade ale
conveieerului verde, adică primăvara devreme, vara sau toamna. Folosirea
rapiţei poate să înceapă cu prima decadă a lunii aprilie. Este bine consumată de
animale, îndeosebi ca masă verde la iesle. Nu se recomandă însă administrarea
zilnică a unor cantităţi prea mari animalelor (mai mult de 25-30 kg masă verde
pe zi la vacile de lapte), deoarece poate provoca pe lângă meteorizaţii şi alte
tulburări digestive datorită glicozidului numit sinigrină, care are efect iritant.
Cultura se poate păşuna, uneori chiar din toamnă dacă plantele s-au
dezvoltat bine. Rapiţa este o excelentă plantă meliferă timpurie.
Masa verde conţine circa 5-6% substanţe extractive neazotate, 3%
proteină brută, 3-4% celuloză brută. Un kilogram nutreţ verde de rapiţă
echivalează cu 0,16 U.N.
Rapiţa poate fi folosită şi prin însilozare, de obicei în amestec cu melasă
(1-2 kg melasă la 100 kg nutreţ verde). Turtele rămase de la extracţia uleiului
pot fi folosite în furajare, însă în cantităţi mici, pentru a nu produce
deranjamente stomacale, fiind toxice datorită conţinutului în tioclicozizi.
Rapiţa ocupă suprafeţe întinse în Japonia, India, Canada, precum şi în
ţări din vestul Europei, ca: Suedia, Franţa etc. În ţara noastră s-a răspândit în
ultimele decenii, fiind cultivată pe o suprafaţă de peste 80 000 ha.
Rapiţa este o plantă anuală sau bienală din familia Brassicaceae
(Cruciferae).
Rădăcina, pivotantă, pătrunde în sol la adâncimea de 60-80 cm. Tulpina
este ramificată, înaltă de 1,2-1,6 m. Florile sunt grupate în raceme alungite, au
culoare galbenă-deschisă sau aurie. Fructul este o silicvă.
288
Fig.33 B.r.ssp. oleifera Fig.34 B.r.ssp.oleifera
(rădăcină si frunze) (inflorescenţă şi fructe)
Se cultivă două specii de rapiţă:

 colza sau rapiţa mare (Brassica napus ssp. napus) şi
 naveta sau rapiţa mică (Brassica rapa ssp. oleifera) (fig. 33, 34).
Rezultate bune se obţin la soiurile: Astra, Bolero, Bristol, Contact,
Liho, Ratona, Rafina, Star, Triumf.

Rapiţa are cerinţe reduse faţă de căldură, plantele bine dezvoltate
suportând temperturi de până la -200C, atunci când sunt acoperite cu un strat de
zăpadă.
Seminţele de rapiţă germinează la o temperatură de 1-20C. Este sensibilă
la oscilaţiile de tempratură din primăvară.
Faţă de umiditate, este însă pretenţioasă fiind slab rezistentă la secetă,
din care cauză se obţin rezultate bune în condiţii de irigare. Are cerinţe ridicate
faţă de sol, reuşeşte bine pe solurile cu textură medie, cu reacţie neutră, fertile,
profunde, bogate în humus.
Zonele de cultură
Cele mai favorabile zone de cultură sunt Câmpia Română şi
Câmpia de Vest.

Rotaţia. Rapiţa de toamnă urmează în cultură după premergătoare
timpurii, ca cerealele păioase, in, cartofi timpurii, plante anuale furajere.
Primăvara se însămânţează după cereale sau prăşitoare. La rândul său este o
foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor.
Fertilizarea. Rapiţa furajeră consumă cantităţi mari de substanţe
nutritive din sol, iar rădăcina are o capacitate mai redusă de valorificare a
compuşilor greu solubili din sol. De aceea, ea reacţionează favorabil la
fertilizarea organică şi chimică. Gunoiul de grajd, bine fermentat, se
289
administrează în doze de 20-30 t/ha, iar dozele economice de îngrăşăminte
chimice sunt: 80-100 kg/ha N împreună cu 50-80 kg/ha P.
Îngrăşămintele se aplică diferenţiat, în funcţie de momentul semănatului.
La culturile de toamnă, fosforul se administrează sub arătură iar azotul,
primăvara devreme, pe teren îngheţat. La cultura succesivă, fosforul se aplică
plantei premergătoare, iar azotul la pregătirea patului germinativ.
Pregătirea terenului. Rapiţa solicită o foarte bună pregătire şi mărunţire
a solului, datorită faptului că seminţele sunt de mici dimensiuni şi cu putere de
străbatere redusă.
Se execută o arătură la 18-22 cm, iar patul germinativ se pregăteşte cu
atenţie prin discuiri şi lucrări cu combinatorul.
La cultura succesivă, dacă starea terenului permite, pregătirea pentru
semănat se poate realiza numai prin discuiri repetate.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se foloseşe sămânţa provenită
din recolta aceluiaşi an, cu puritate de 95% şi germinaţie de cel puţin 85%.
Rapiţa furajeră se poate semăna toamna, în prima jumătate a lunii septembrie,
sau primăvara devreme.
Toamna, perioada de semănat în sudul ţării este de 5-15 septembrie, iar
pentru estul, vestul şi nordul ţării, mai devreme, între 1-10 septembrie.
Semănatul mai timpuriu, în toamnele cu precipitaţii, favorizează o creştere
avansată a plantelor până în iarnă, cu început de alungire a tulpinii, iar rezistenţa
plantelor la iernare scade foarte mult.
Se poate semăna şi în cultură dublă, după premergătoare care eliberează
terenul până la sfârşitul lunii iulie. Pentru masă verde se seamănă în rânduri la
distanţa de 12,5 cm, cu normă de sămânţă de 12-15 kg/ha, iar pentru siloz la 40
cm distanţă între rânduri, cu 8-10 kg/ha sămânţă. Adâncimea de semănat este de
2-3 cm. Semănatul se face cu semănătorile universale de păioase
SUP21 sau SUP29.
Lucrările de îngrijire. Se execută foarte puţine lucrări de întreţinere.
După semănat este necesar tăvălugitul, dacă solul se prezintă uscat, iar în cazul
în care acesta a format crustă se grăpează cu o grapă stelată, lucrare care se
repetă şi primăvara timpuriu. Cultura semănată la distanţă mai mare între
rânduri se prăşeşte de două ori, o dată în toamnă şi a doua oară în primăvară.
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300-
400 m apă/ha, pentru a stimula răsărirea plantelor şi formarea rozetei de frunze
3
până la intrarea în iarnă.

Recoltarea, depozitarea şi păstrarea. Ca masă verde se poate recolta
din momentul când plantele au 30-40 cm înălţime până la mijlocul fazei de
înflorire, după care se înregistrează o scădere a consumabilităţii datorită
lignificării tulpinilor. Pentru însilozare se recoltează în faza de înflorire.
Rapiţa se poate folosi şi ca nutreţ verde cosit şi administrat la iesle sau
prin păşunat. În acest caz, recoltarea se face când plantele au 25-30 cm înălţime.
290
Producţii. La semănatul din toamnă şi primăvara timpurie producţia de
masă verde este de 60-90 t/ha, iar la semăatul în cultură dublă, producţia de
masă verde este de 40-60 t/ha.

Seminţele de rapiţă se pot obţine atât din culturile furajere, cât şi în
culturi speciale însămânţate în rânduri la distanţa de 12,5 cm. La această
distanţă, culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai
rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune.
Producţia de sămânţă variază între 2000-3500 kg/ha.
15.3. TOPINAMBURUL
Este o plantă furajeră mai puţin răspândită, datorită dificultăţii recoltării
şi conservării tuberculilor. Tuberculii se folosesc în hrana porcilor, iar părţile
aeriene ale plantei se pot însiloza în amestec cu alte plante, formând un nutreţ
murat utilizat în hrana taurinelor.
Tuberculii de topinambur conţin 19-22% substanţă uscată, în cea mai
mare parte extractive neazotate (inulina), cantităţi mici de proteine (1,5%) şi
vitamine; 100 kg tuberculi echivalează cu 20-22% U.N.
Tulpinile şi frunzele însilozate reprezintă un furaj valoros. Ele sunt
consumate bine de către animale şi se caracterizează printr-un conţinut scăzut de
celuloză, de circa 6,2%. Proteina brută reprezintă 2,1%, substanţe extractive
neazotate 8,3%.
Topinamburul a fost introdus în Europa încă din secolul al XVIII-lea, din
Mexic, însă s-a extins puţin în cultură atât în ţara noastră,
cât şi în alte ţări. Suprafeţele cele mai mari sunt cultivate
în Franţa. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici, dar
în ultimii ani cultura a început să se extindă.
Topinamburul este o plantă perenă, care se
înmulţeşte de obicei pe cale vegetativă.
Se poate menţine pe acelaşi teren 10 ani sau mai
mult.
Formează în pământ tuberculi ce au formă
neregulată, cu peridermul mai subţire decât la cartof,
motiv pentru care aceştia se păstrează foarte greu. Fig.35 Helianthus
Tulpina este erectă, înaltă până la 3 m şi foarte tuberosus
bogată în frunze.
291
Florile sunt grupate în capitule mici, de culoare galbenă (fig. 35). În
condiţiile din ţara noastră, topinamburul înfloreşte, însă nu produce seminţe.
Topinaburul sau napul porcesc-Helianthus tuberosus L.-face parte din
familia Compositae (Asteraceae). În ţara noastră se cultivă populaţii locale şi
soiuri. Dintre soiurile autohtone, rezulate bune a dat soiul Compact, iar dintre
soiurile străine rezultate bune a dat soiul Dornburg.

Topinamburul este o plantă subtropicală, dar s-a adaptat la condiţii de
climă foarte variate. Tuberculii încolţesc la temperatura de 5-60Cşi rezistă la
temperaturi scăzute de până la -450C, datorită conţinutului ridicat în inulină.
Este foarte rezistent la secetă.
Solurile cele mai bune sunt cele luto-nisipoase fertile, profunde, cu
reacţie neutră. Nu suportă solurile grele, reci şi umede.

Rotaţia. Urmează după un număr mare de culturi anuale pentru boabe
sau furaje, iar după topinambur se cultivă prăşitoare sau culturi furajere pentru
masă verde, în scopul de a distruge sămulastra.
Fertilizarea. Topinamburul reacţionează puternic la îngrăşăminte.
Gunoiul de grajd (30-40 t/ha) se administrează direct la înfiinţarea plantaţiei de
topinambur sau plantei premergătoare, împreună cu 40-60 kg/ha fosfor şi 40
kg/ha potasiu. Anual se administrează şi 60-90 kg/ha azot.
Pregătirea terenului. Constă în arătura adâncă de toamnă, iar primăvara
se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Sămânţa şi semănatul. Pentru înmulţire se folosesc tuberculi de 30-50g.
Aceştia se plantează toamna sau primăvara la distanţa de 70-80 cm între rânduri
şi 30-40 cm pe rând, la adâncimea de 6-8 cm. Cantitatea de tuberculi necesară
este de 1500-2500 kg/ha în funcţie de mărimea acestora.
Lucrările de îngrijire. Înainte de răsărirea plantelor se execută grăpatul,
iar în timpul perioadei de vegetaţie, în primul an, 2-3 praşile mecanice. În anii
următori, de cele mai multe ori, cultura se încheie şi nu mai sunt necesare
lucrările pe rând.
Recoltarea şi păstrarea. Toamna, după formarea inflorescenţelor,
plantele se recoltează şi se însilozează. Este bine ca tuberculii să se recolteze
treptat, pe măsura necesităţilor. Valorificarea cea mai economică este prin
păşunat cu porcii, atât timp cât solul nu este îngheţat sau acoperit cu un strat
gros de zăpadă. În primăvară se refac rândurile cu rariţa.
292
Producţii. Pe solurile fertile şi bine aprovizionate cu umiditate,
producţiile ce se obţin sunt de 30-50 t/ha tulpini cu frunze şi 15-30 t/ha
tuberculi.
15.4. FLOAREA SOARELUI
Prezintă importanţă deoarece dă producţii mari şi sigure de masă verde
în regiunile sărace în precipitaţii, fiind foarte rezistentă la secetă. Valoarea
nutritivă este destul de ridicată, 100 kg furaj echivalând cu 15 U.N. şi conţinând
0,7 kg proteină digestibilă. Se foloseşte numai ca nutreţ murat, singură sau în
amestec cu alte furaje. Cultivată în amestec cu porumbul, dă producţii mari, iar
furajul murat are un grad mai mare de consumabilitate.
Ca masă verde la iesle, floarea soarelui este consumată slab din cauza
perişorilor ce acoperă atât tulpinile cât şi frunzele.
În alimentaţia animalelor se folosesc şi turtele care rezultăde la
extragerea uleiului din seminţe. De la floarea soarelui se folosesc în alimentaţia
animalelor şi capitulele care se macină si se însilozează înmuiate în saramură
sau în amestec cu melasă, sfeclă sau alte furaje suculente.
Floarea soarelui se cultivă pe suprafeţe întinse pentru producerea
seminţelor sale bogate în ulei. Ca plantă de nutreţ este puţin răspândită, fiind
cultivată mai mult în America de Nord. La noi în ţară, ca plantă furajeră, se
cultivă pe suprafeţe mici.
Floarea soarelui este o plantă anuală cu perioade diferite de vegetaţie, în
funcţie de soi (75-140 zile).
Pentru siloz interesează soiurile cu tulpini înalte
şi ramificate, care au multe frunze şi capitule (fig. 36).
Sistematică. Soiuri.
Floarea soarelui-Helianthus annuus L.-face
parte din familia Compositae (Asteraceae). În ţara
noastră s-a răspândit soiul Gigant 549, cu tulpini înalte
(3-4 m) şi ramificate potrivit pentru cultura destinată
însilozării. Se mai cultivă soiul Record, cu talie înaltă
şi foliaj bogat.

Floarea soarelui este puţin pretenţioasă faţă de Fig.36 Helianthus
annuus
condiţiile de climă şi sol.
Este foarte rezistentă la secetă, însă consumă
multă apă şi dă producţii mari în condiţii de irigare.
293
Este puţin pretenţioasă în privinţa solului. Cu toate acestea dă producţii
mari pe solurile profunde, fertile, argilo-nisipoase. Sunt improprii solurile
nisipoase sau solurile grele-umede. S-a constatat că floarea soarelui se poate
cultiva în toate regiunile unde este posibilă cultura porumbului.

Rotaţia. Floarea soarelui urmează în cultură după cereale de toamnă sau
după leguminoase, atunci când se cultivă în cultură principală. Nu se
autosuportă din care cauză nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât după 5-6
ani.
Fertilizarea. Se obţin producţii mari pe terenuri îngrăşate cu gunoi de
grajd, aplicate fie direct fie la planta premergătoarte în cantitate de 20-30 t/ha,
împreună cu 40-60 kg/ha P2O5, încorporate sub brazdă, odată cu arătura adâncă.
Prmăvara, odată cu lucrările de pregătire terenului sau la semănat, se aplică
70-100 kg/ha N.
Sămânţa şi semănatul. În cultură principală semănatul se face
primăvara, atunci când în sol se realizează o temperatură minimă de 6-70C la
adâncimea de încorporare a seminţei.
Pentru siloz se seamănă la distanţa de 70-80 cm între rânduri în amestec
cu alte plante ca: porumb, sorg, mazăre, soia etc. În acest caz normele de
sămânţă sunt: 15-20 kg/ha porumb + 7 kg/ha floarea soarelui, 20-25 kg/ha sorg
+ 10-12 kg/ha floarea soarelui, 120-160 kg/ha mazăre + 10-12 kg/ha floarea
soarelui.
Normele de sămânţă la culturile pentru masă verde sunt de 8-10 kg/ha
floarea soarelui + 60 kg/ha porumb sau 15-20 kg/ha iarbă de Sudan. Distanţa
între rânduri este de 25-30 cm. Semănatul des este mai indicat, întrucât plantele
fiind mai subţiri dau un nutreţ mai puţin grosier. Adâncimea de semănat este de
6-7 cm.
Lucrările de îngrijire. Pentru floarea soarelui, lucrările de îngrijire sunt
aceleaşi ca la culturile porumbului pentru siloz sau masă verde. Combaterea
buruienilor prin erbicidare este asemănătoare ca la cultura de floarea soarelui
pentru seminţe.
Recoltarea. Floarea soarelui pentru siloz se recoltează la începutul
înfloritului când 50-70% din plante au calatidiile deschise.
Recoltarea pentru masă verde se declanşează mai timpuriu (înaintea
formării capitulelor) când plantele sunt încă fragile, iar frunzele reprezintă peste
60% din producţia totală.
Producţii. Producţiile medii de masă verde variază în funcţie de plantele
cu care se seamănă în amestec între 40-80 t/ha.
Amestecurile de floarea soarelui cu porumb, sorg sau iarbă de Sudan sunt bine
consumate de animale.
294
CAP.16 CULTURI FURAJERE SUCCESIVE
Importanţa culturilor furajere succesive
Culturile succesive (duble sau în mirişte) constituie o modalitate de

suplimentare şi echilibrare a balanţei furajere a animalelor şi constau în
semănatul pe aceeaşi suprafaţă de teren a unei noi culturi imediat după
recoltarea celei premergătoare. În acest fel, de pe terenurile agricole se pot
obţine două, chiar trei recolte de furaj pe an, ceea ce evident, are numeroase
implicaţii pozitive:
 se obţin cantităţi mai mari de furaje,
 se foloseşte terenul intensiv,
 sunt valorificate mai bine lucrările aplicate solului,
 se combat în mod eficient buruienile,
 se îmbogăţeşte solul în materie organică,
 se reduc pierderile de azot prin levigare.
16.1. Condiţii pentru culturile furajere succesive
Reuşita culturilor succesive este condiţionată de o serie de factori

naturali, tehnici, economici etc. Dintre factorii naturali, temperatura şi
umiditatea sunt cei mai importanţi.
Factorul termic. Constă în necesitatea realizării unei sume a
temperaturilor pozitive de 1200-20000C, de la semănatul culturii succesive până
la căderea primelor brume.
Acest factor, după culturile principale care se recoltează timpuriu, este
îndeplinit în toate zonele agricole ale ţării, inclusiv în zonele de deal. După
cerealele de toamnă pentru boabe se realizează 15000C numai în regiunea de
câmpie. În zonele colinare temperaturile totalizează în acest caz numai
900-13000C, putând deveni un factor limitativ pentru culturile furajere
succesive.
Factorul umiditate. Acesta are o importanţă chiar mai mare decât
temperatura. Culturile succesive reuşesc numai dacă la pregătirea patului
germinativ, umiditatea stratului de sol pe adâncimea de 0-100 cm este cuprinsă
între plafonul minim şi capacitatea de câmp pentru apă, iar pe parcursul
vegetaţiei cad 125 mm precipitaţii repartizate uniform.
În condiţii de irigare, factorul umiditate poate fi reglat în funcţie de
cerinţele plantelor şi provizia momentană de apă din sol. Acolo unde există
posibilităţi de irigare, culturile succesive au şanse mai mari de reuşită numai
dacă cultura principală părăseşte terenul devreme. După cerealele pentru boabe,
în rare cazuri precipitaţiile asigură dezoltarea normală a culturilor succesive,
295
chiar şi în regiunile unde se înregistrează peste 120 mm în timpul vegetaţiei,
datorită repartizării neuniforme a ploilor.
Oportunitatea şi reuşita culturilor în mirişte mai este influenţată şi de
factorii biologici, agrotehnici şi economici.
Factorul biologic. Se referă la specia, soiul sau hibridul care se foloseşte
în cultura succesivă. Este necesar ca acestea să aibă potenţialul mare de
producţie, perioadă scurtă de vegetaţie, cerinţe cât mai reduse pentru umiditate
şi rezistenţă la temperaturile scăzute.
Factorul agrotehnic. Culturile furajere successive pot da rezultate bune
numai în condiţiile aplicării unei agrotehnici speciale.
Premergătoarele timpurii ca secara pentru nutreţ, borceagurile, rapiţa,
chiar mazărea pentru boabe sunt cele mai potrivite pentru culturile succesive.
Pregătirea terenului în flux, pe porţiuni, în paralel cu recoltarea culturii
principale, păstrează rezerva de apă din sol şi contribuie direct la producţia
culturilor în mirişte.
Pentru pregătirea terenului, sunt necesare tehnologii de lucrare minimă a
solului, care de asemenea, păstrează apa din sol. Semănatul trebuie făcut cât mai
repede, pe porţiuni mici, înainte de recoltarea integrală a culturii principale.
Sunt necesare, de asemenea, tehnologii eficiente de combaterea
buruienilor precum şi metode de recoltare diferenţiate, în funcţie de stadiul de
dezvoltare a culturilor succesive şi condiţiile climatice.
Factorul economic. Rentabilitatea culturilor furajere succesive are o
mare importanţă. În acest sens, aceste culturi sunt justificate numai dacă pot
realiza minimum 15-20 t/ha masă verde în regim neirigat şi cel puţin 25-30 t/ha
în condiţii de irigare.
16.2. Sortimentul de plante care se pretează în cultură

succesivă
Speciile, soiurile sau hibrizii utilizaţi în cultură succesivă sunt diferite în

funcţie de zonă, modul de cultură, epoca de semănat şi necesarul de masă verde
pe perioade.
În cultură neirigată. În Câmpia Dunării, cel mai bine reuşesc iarba de
Sudan şi hibridul sorg x iarbă de Sudan. Acestea pot fi semănate chiar după
cereale de toamnă, însă numai când solul este bine aprovizionat cu apă.
Porumbul furajer poate fi folosit numai după culturi ce părăsesc terenul
până la jumătatea lunii mai (secară, borceag de toamnă) şi apa din sol este la
peste 75% din capacitatea de câmp.
În zona colinară, când solul este bine aprovizionat cu apă, se poate
semăna porumb, dar nu mai târziu de 15 iulie. După această dată reuşesc numai
varza furajeră şi rapiţa, care pot fi valorificate toamna târziu, după căderea
brumelor.
296
În cultură irigată sortimentul de plante este mult mai larg.
După plantele ce eliberează terenul devreme, se pot folosi porumbul
pentru siloz sau, în funcţie de perioadele în care se doreşte obţinerea furajelor,
iarba de Sudan sau sorg x iarbă de Sudan.
După culturile principale ce eliberează terenul către mijlocul verii, cel
mai indicat este porumbul pentru siloz sau masă verde. Acesta trebuie semănat
până la 5 iulie în zonele colinare şi nu mai târziu de 15 iulie în zonele de
câmpie.
După premergătoare ce eliberează terenul spre sfârşitul verii, sunt
indicate plantele cu cea mai scurtă perioadă de vegetaţie: varza furajeră-
semănată până la 25 iulie la deal şi 1 august la câmpie, rapiţa-semănată în
funcţie de zonă până la 10 august, respectiv 20 august.
16.3. Tehnologia culturilor furajere succesive
Pregătirea terenului. Presupune un ansamblu de lucrări executate într-

un timp cât mai scurt, cu efort mecanic minim, care să asigure realizarea unui
pat germinativ nivelat şi mărunţit corespunzător.
Pe solurile netasate, lipsite de resturi vegetale, se recomandă 2-3 (4)
lucrări cu grapa cu discuri, ultima în agregat cu grapa cu colţi. Această lucrare
executată repede menţine apa în sol iar mobilizarea la 10-15 cm adâncime,
asigură condiţii foarte bune pentru germinarea seminţelor şi dezvoltarea
plantelor.
Pe terenurile neîmburuienate şi cu miriştea scundă se poate lucra şi cu
freza, care are avantajul pregătirii patului germinativ printr-o singură trecere, dar
prezintă dezavantajul lăţimii de lucru prea mică.
Pe solurile tasate, cu resturi vegetale în cantitate mare, solul se
prelucrează prin arătură la 18-20 cm adâncime, precedată de o discuire şi urmată
de grăpări repetate până la obţinerea patului germiativ corespunzător.
Indiferent de sistemul de pregătire a terenului, este indicat ca utilajele să
înceapă lucrul imediat ce s-au recoltat primele suprafeţe la cultura
premergătoare, fără a se aştepta eliberarea întregii tarlale. Pentru a se câştiga
timp, este bine să se pregătească terenul noaptea şi să se semene ziua.
Fertilizarea. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează plantei
premergătoare în doză de 50-70 kg/ha. Gunoiul de grajd se aplică tot la plantele
premergătoare în doză de 30-40 t/ha.
Îngrăşămintele cu azot se aplică direct culturilor succesive, la pregătirea
patului germinativ, în doze mici sau moderate îndeosebi în condiţii de neirigare.
Astfel, se folosesc doze de 60-70 kg/ha azot la iarba de Sudan sau sorg şi de 30-
40 kg/ha azot la porumb.
În condiţii de irigare dozele folosite sunt mai mari: 120-200 kg/ha N la
porumb şi tot atât la iarba de Sudan şi sorg, administrându-se în două reprize,
60% la pregătirea patului germinativ şi 40% după coasa I.
297
Dacă planta premergătoare a fost mazărea, sau la cultura principală s-a
folosit gunoi de grajd, doza de azot se reduce cu 50%.
Varza furajeră se fertililzează cu 100-120 kg/ha N, iar pentru rapiţă
cantitatea de azot necesară este de 80-100 kg/ha.
Semănatul. Culturile furajere succesive trebuie semănate îndată ce
terenul a fost pregătit după recoltarea plantei premergătoare. Prezintă deosebită
importanţă respectarea epocii optime de semănat, întrucât întârzieri de câteva
zile pot contribui la scăderea substanţială a producţiei, cu până la 50%, în anii
secetoşi. Chiar şi în regim irigat, întârzierea semănatului este urmată de
diminuarea producţiei de furaj.
Se recomandă semănatul treptat, în cadrul unor lucrări în flux continuu,
care cuprind concomitent recoltarea culturii principale, pregătirea terenului,
fertilizarea şi semănatul culturii succesive.
Distanţa între rânduri variază în funcţie de plantă: 70-80 cm la porumb,
sorg pentru siloz şi varză furajeră, 25-30 cm la porumbul masă verde, 12,5-15
cm la iarba de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan şi rapiţă.
Norma de semănat se măreşte cu 20-30% faţă de norma folosită în ogor
propriu, iar adâncimea de semănat este mai mare cu 1-2 cm faţă de semănatul în
primăvară.
Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat se execută tăvălugitul, iar
după răsărire combaterea buruienilor la porumbul semănat în rânduri distanţate
se face prin erbicidare cu 2-3 kg/ha Gesaprim sau Argezin.
O lucrare foarte importantă este irigarea. La răsărire, culturile de
porumb, iarbă de Sudan şi hibridul sorg x iarbă de Sudan se irigă cu o normă de
udare de 200-300 m3/ha, iar varza furajeră şi rapiţa cu 1200-2000 m3/ha. În
cursul perioadei de vegetaţie, în funcţie de regimul pluviometric, se fac 2-5
udări, normele de udare fiind de 500-650 m3/ha.
Culturile care otăvesc se irigă şi după recoltare, pentru a stimula
formarea lăstarilor.
Recoltarea. Momentul recoltării este diferit în funcţie de modul de
folosire (cosit, păşunat, însilozat), faza de vegetaţie şi înălţimea plantelor, ca şi
la culturile obişnuite, semănate primăvara.
Culturile succesive semănate la începutul verii în regim irigat se
recoltează astfel: porumbul pentru siloz în faza de ceară, iarba de Sudan pentru
masă verde în faza de burduf, iar pentru siloz la începutul formării boabelor.
Hibridul sorg x iarbă de Sudan se recoltează pentru masă verde între
începutul înspicatului şi începutul înfloritului, iar pentru siloz mai târziu, la
începutul formării boabelor.
Culturile în mirişte, semănate în mijlocul verii trebuie recoltate înainte
de venirea brumelor, indiferent în ce fază de vegetaţie se găsesc. Varza furajeră
şi rapiţa Liho pot fi recoltate mai târziu, deoarece nu sunt afectate de îngheţurile
timpurii de toamnă.
298
În cultură neirigată, dacă survine seceta puternică şi plantele încep să
sufere, se recomandă recoltarea chiar înainte de epoca optimă, când încă cultura
mai poate fi valorificată ca furaj.
Producţii. La culturile furajere succesive, producţia variază mult, în
funcţie de specia cultivată, planta premergătoare, tehnologia de cultivare, modul
de folosire, mersul vremii etc. În general, de la aceste culturi se realizează
producţii mai reduse decât la cultura principală.
299
CAP.17 CONVEIERUL VERDE
Conveierul verde reprezintă sistemul de organizare al producerii şi folosirii

nutreţurilor verzi şi suculente, de primăvara timpuriu până toamna cât mai târziu, în
vederea asigurării cantităţilor necesare furajării raţionale a animalelor.
Importanţa întreţinerii animalelor în sistemul conveierului verde constă în
aceea că în perioada de vegetaţie, cu o durată de 150 de zile (zona colinară) până la
200 zile (câmpie) se asigură animalelor raţii zilnice constituite din nutreţ verde şi
că în această perioadă se realizează circa 70% din producţia de lapte la taurine şi
din producţia de lână la ovine, 100% din producţia de lapte la ovine şi 60% din
producţia de carne la amebele specii ( Bărbulescu C.şi colab., 1991).
17.1. Tipuri de conveier verde
Conveierul verde se poate clasifica în două moduri: după structura

sortimentului de furaje şi în funcţie de speciile de animale.
După structura sortimentului de furaje, conveierul verde este de trei
categorii: conveier verde natural, conveier verde cultivat (artificial) şi conveier
verde mixt.
Conveierul verde natural-se bazează numai pe nutreţul verde produs de
pajiştile naturale (iarba păşunilor şi otava fâneţelor). În condiţiile ţării noastre poate
fi organizat numai în regiunile de deal şi munte, unde există suprafeţe mari de
pajişti, îndeosebi pentru ovine, dar şi pentru taurine. În acest caz este necesară
aplicarea celor mai corespunzătoare măsuri în vederea sporirii producţiei pajiştilor
naturale şi îmbunătăţirii calităţii acestora.
Conveierul verde cultivat-se organizează în regiunea de câmpie, unde
pajiştile permanente lipsesc, iar necesarul de nutreţ verde trebuie asigurat numai
din culturi de plante furajere, anuale sau perene, inclusiv din pajişti temporare.
Conveierul verde mixt-este cel mai răspândit şi constă în asigurarea
nutreţurilor verzi atât din producţia pajiştilor permanente cât şi din cultura plantelor
furajere anuale sau perene. Este specific pentru zonele de deal unde primăvara
devreme şi în a doua jumătate a verii se folosesc plante furajere cultivate iar în
restul perioadei de vegetaţie, pajiştile naturale.
După speciile de animale, conveierul verde se organizează pentru taurine,
ovine şi mai rar pentru suine. Pentru taurine, din componenţa conveierului verde
fac parte pajiştile permanente şi temporare, borceagurile, porumbul furajer, lucerna,
trifoiul roşu, raigrasul aristat, iarba de Sudan, bostănoasele furajere. Pentru ovine,
conveierul verde cuprinde pajiştile permanente şi temporare, precum şi plantele
furajere care suportă păşunatul (secara, orzul masă verde, iarba de Sudan). Pentru
suine, conveierul verde se organizează mai rar şi va cuprinde lucerna,
topinamburul, cucurbitaceele furajere, sfecla furajeră etc (Iacob T., 1993).
300
17.2. Principii de organizare a conveierul verde
Organizarea producerii nutreţului verde, neccesar animalelor în cadrul

conveierului impune să se ţină cont de obiective legate de zona naturală, specia şi
categoria de animale, perioada de hrănire, eficienţa economică etc. Aceste
obiective pot fi realizate, respectându-se următoarele principii:
 stabilirea structurii optime a sortimentului de plante furajere, pe
zone ecologice şi specii de animale;
 aplicarea de tehnologii speciale pentru eşalonarea producţiei de
furaje verzi (epoci diferite de semănat, agrofond diferit şi hibirizi cu perioade
diferite de vegetaţie, recoltări la diferite faze de vegetaţie etc);
 introducerea culturilor furajere succesive în toate zonele ecologice
de favorabilitate;
 folosirea unor specii de furaje anuale şi perene cu capacitate mare de
regenerare, pentru realizarea mai multor recolte în timpul perioadei de vegetaţie;
 îmbunătăţirea productivităţii pajiştilor permanente prin aplicarea
unor măsuri ameliorative speciale (eliminarea factorilor naturali limitativi,
aplicarea unui sistem optim de fertilizare şi amendare, realizarea unei valorificări
raţionale a producţiei).
17.3. Sortimentul de plante furajere din conveierul verde
Alegerea sortimentului de specii, soiuri şi hibrizi de plante furajere se face

în funcţie de zonele ecologice de favorabilitate şi de speciile de animale cărora le
sunt destinate.
La baza criteriilor de diferenţiere în alegerea sortimentului stau următoarele
aspecte: productivitatea speciilor, capacitatea de regenerare, rezistenţa la diferite
moduri de folosinţă, calitatea furajului, rezistenţa la secetă, boli şi dăunători.
Pentru zonele de câmpie, sortimentul de plante furajere pentru conveierul
verde este format din următoarele specii: porumbul (pentru boabe, furaj verde,
siloz), orzul, raigrasul aristat, borceagul de toamnă, sorgul, meiul, iarba de Sudan,
rapiţa, cucurbitaceele, leguminoasele perene (lucerna, sparceta), pajiştile temporare
şi cele permanente.
În zonele colinare, structura sortimentului cuprinde: pajişti permanente,
pajiştile temporare, leguminoasele perene (trifoiul roşu, ghizdeiul, trifoiul alb),
borceagurile de toamnă şi de primăvară, porumbul, ovăzul, sfecla furajeră, gulia
furajeră, varza furajeră, cartoful etc (Iacob T. şi colab, 1997).
Conveierele verzi pot fi formate şi numai din specii de graminee perene sau
soiuri ale aceleiaşi specii, cu perioade de vegetaţie diferite.
301
17.4. Procedee de eşalonare a producţiei de nutreţ verde
Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioade de vegetaţie diferite,

eşalonarea producerii şi folosirii furajului verde (fig. 37) în cadrul conveierului, se
poate realiza şi pe alte căi:
 semănatul aceleiaşi plante la mai multe epoci (2 epoci în primăvară,
distanţate la 10 zile, pentru porumb, borceag, iarbă de Sudan);
 extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de Sudan
semănate după secară, borceag de toamnă şi de primăvară şi după cerealele de
toamnă;
 semănatul aceleiaşi plante cu desimi diferite;
 folosirea, în cadrul aceleiaşi specii, a hibrizilor şi soiurilor cu
perioadă de vegetaţie diferită;
 recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor de plante;
 aplicarea unui sistem diferenţiat de fertilizare pe parcele, în cadrul
aceleiaşi culturi, îndeosebi administrarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot şi
folosirea irigaţiilor.
Culturile Perioada de folosire

V VI VII VIII IX X
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
Borceag de toamnă
Păşune permanentă
Lucernă
Borceag de
primăvară epoca I
Borceag de
primăvară epoca II
Porumb furajer
semănat des epoca I
Porumb furajer în
miriştea de borceag
de toamnă
Porumb furajer în
miriştea de borceag
de primăvară
Rădăcinoase şi
bostănoase
Fig. 37 Eşalonarea folosirii culturilor în cadrul unui conveier verde mixt
302
17.5. Întocmirea schemelor de conveieer verde
Schemele de conveier verde se realizează prin stabilirea următoarelor

operaţiuni:
a) Calcularea necesarului de furaj verde pe luni şi decade
La baza acestei calculaţii stă efectivul de animale şi necesarul zilnic
de masă verde pe cap de animal, pentru care se stabileşte necesarul de masă verde
pe luni şi decade.
b) Evaluarea producţiei de masă verde a pajiştilor
În acest sens se aplică metoda cosirilor repetate, iar producţia
obţinută se repartizează pe luni şi decade, în funcţie de zona ecologică
(Dragomir N., 2005) (tab. 17.1)
Tabelul 17.1
Repartizarea producţiei pajiştilor permanente şi temporare %
Luna Pajişti permanente Pajişti temporare
Zona Zona
Forestieră Silvostepă Stepă Forestieră Silvostepă Stepă
Mai 15 20 50 10 25 40
Iunie 35 35 30 30 40 35
Iulie 20 15 5 30 10 10
August 10 5 - 5 - -
Septembrie 15 15 10 15 15 10
Octombrie 5 10 5 10 10 5
c) Calcularea deficitului şi a excedentului de masă verde

Calculaţia se realizează prin diferenţa dintre necesar şi existent, pe
luni, decade şi întreaga perioadă de furajare
d) Stabilirea principalelor elemente de tehnologie şi suprafaţa
necesară pentru fiecare specie din sortimentul de culturi
Principalele verigi tehnologice necesare întocmirii schemelor de
conveier verde sunt prezentate în tabelul 17.2 (Motcă Gh., 1997).
Suprafaţa fiecărei culturi furajere, în cadrul conveieruluiu verde, se
stabileşte în funcţie de necesarul de furaj verde (Nf) din perioadele de folosire a
speciei respective, raportând această cantitate de producţie medie (t/ha) planificată
(P) după relaţia:
Nf
S= (ha)
P
În general, se apreciază că, în regim neirigat, suprafaţa conveierului verde
trebuie să fie de 30-40 ha pentru 100 U.V.M., iar în condiţii de irigare, de circa 15-
20 ha/100 U.V.M.
Durata şi perioada calendaristică a conveierului verde variază pe zone
naturale, astfel: 178-183 zile în stepă (10.IV-15-20.X), 158-163 zile în silvostepă
(20-25.IV-30.IX), 80-100 zile în zona forestieră (15.V-15.VII,5-25.IX).
303
Tabelul 17.2
Culturile furajere folosite în conveierul verde cu unele date tehnologice
Cultura Zona de Epoca de Perioada de Producţia Modul
vegetaţie semănat folosire medie de
(t/ha) folosire
Rapiţa de toamnă stepă, silvostepă sept. an 10-20.IV 30-40 cosit
şi pădure anterior
Borceag de toamnă stepă, silvostepă sept. an 20.IV-5.V 25-35 cosit
cu secară şi pădure anterior
Secară de toamnă silvostepă şi sept. an 15-30.V 20-25 păşunat
pădure anterior
Borceag de toamnă stepă, silvostepă sept. an 1-15.V 25-30 cosit
cu orz şi pădure anterior
Borceag de toamnă stepă, silvostepă sept. an 10-30.V 25-30 cosit
cu grâu şi pădure anterior
Raigras aristat stepă, silvostepă sept. an 10-20.V 25-35 cosit
(coasa I) şi pădure anterior
Lucernă sau stepă, silvostepă perene 15-30.V 25-35 cosit
amestecuri perene şi pădure
(coasa I)
cosit Borceag de stepă, silvostepă 10-30. III 1-30.VI 20-25 cosit
primăvară (epoci) şi pădure
Raigras aristat stepă, silvostepă sept. an 15.VI-10.VII 15-20 cosit
(coasa II) şi pădure anterior
Lucernă sau stepă, silvostepă perene 25.VI-20.VII 20-25 cosit
amestecuri perene şi pădure
(coasa II)
Iarbă de Sudan în stepă şi 20.IV- 1-20.VII 30-40 păşunat
ogor propriu silvostepă 10.V 10-30.VIII 20-30
(coasa I+II)
Porumb furajer în stepă, silvostepă 10-30.VI 10.VII-15.VIII 30-40 cosit
ogor propriu (epoci) şi pădure
Porumb în mirişte stepă, silvostepă 1.V-30.VI 1.VIII-30.IX 25-30 cosit
(epoci) şi etajul forestier
Porumb siloz în stepă, silvostepă 10.V- 20.VIII-20.IX 25-40 cosit
mirişte şi etajul forestier 30.VI
Sorg în mirişte stepă şi 10-V- 10.VIII-30.X 40-50 cosit
silvostepă 30.VI
Sfeclă furajeră stepă, silvostepă 10-30.III 1.IX-iarna 50-70 la iesle
şi pădure
Gulia furajeră pădure 10-30-III 1.X-iarna 50-60 la iesle
Bostănoase stepă, silvostepă 1-10.V 20.VIII-iarna 60-70 la iesle
şi pădure
Varză furajeră silvostepă şi 10-25.V 20.VIII-31.X 40-50 mixt
etajul forestier
Păşune permanentă câmpie, munte - 20.V-10.VI păşunat
veche 20.VII-10.VIII 15-25
20.IX-30.IX
Păşune temporară câmpie, munte - 1.V-30.VI păşunat
20.VII-10.VIII 10-15
1.IX-30.IX
304
La întocmirea conveierului verde, în afara datelor privind biologia plantelor
şi tehnologia culturilor se ţine seama şi de numărul şi categoria de animale,
necesarul de nuteţ calculat pe decade, din luna aprilie până în octombrie, producţia
planificată şi eşalonarea ei, durata perioadei de folosire a fiecărei culturi.
Schemele de conveier verde pot fi prezentate sub formă de tabele sau
grafice (tabelul 17.3, fig. 38).
Cultura Perioada de folosire

IV V VI VII VIII IX X
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
Secară furajeră
Borceag de toamnă sau
raigras aristat
Lucernă sau pajişte temporară
Borceag de primăvară sau
raigras aristat
Iarbă de Sudan
Porumb masă verde
Iarbă de Sudan
semănată în mirişte
Porumb semănat în mirişte
Bostănoase şi rădăcinoase
Fig.38 Conveier verde cultivat pentru taurine în silvostepă din vestul ţării
305
Tabelul 17.3
Schema unui conveier verde mixt pentru 100 U.V.M. în silvostepa Olteniei
Cultura Epoca Prod Sup Prod Eşalonarea consumului de nutreţ verde pe decade (t)
de plan. (ha) tot IV V VI VII VIII IX X
semăn. tmv 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
Rap. IX 18 4 72 50 22 - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Bor. de IX 19 6 114 - 28 50 36 - - - - - - - - - - - - - - - -
toamnă
Păş. - 14 11 154 - - - 14 27 26 - - - 15 20 20 - - - 5 27 - - -
natural.
Lucern. Veche 5 (20) 100 - - - - - - - - - - - - - - 15 45 28 12 - -
Borg.
Prim 5-15.III 18 4,5 81 - - - - 28 33 20 - - - - - - - - - - - - -
(epI)
Borg. 20-
Prim 25.III 16 6 96 - - - - - - 30 66 - - - - - - - - - - - -
(epII)
Porb. 20-
După 25.IV 25 (4) 100 - - - - - - - - 50 35 15 - - - - - - - - -
rapiţă
Porb. 10-
După 20.V 20 (3) 60 - - - - - - - - - - 20 40 - - - - - - - -
borg.
T.
Porb. 10-
După 20.V 20 (7) 140 - - - - - - - - - - - - 50 55 35 - - - - -
borg.
Răd. 15-
Şi bost. 25.III
Furaj. 15- 48 3 144 - - - - - - - - - - - - - - - - - 38 50 56
25.IV
Neces. - - 34,5 1020 50 50 50 50 55 50 50 50 50 50 55 50 50 55 50 50 50 50 50 55
Exist. - - - 1061 50 50 50 50 55 59 50 66 50 50 55 60 50 55 50 50 55 50 50 56
Exced. - - - 41 - - - - - 9 - 16 - - - 10 - - - - 5 - - 1
Deficit - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
306
17.6. Folosirea culturilor din conveierul verde
Culturile din conveier se folosesc pentru păşunat, cosit sau mixt. Unele
culturi, cum ar fi: borceagul, porumbul, amestecurile de graminee şi
leguminoase anuale de nutreţ, se vor folosi sub formă de masă verde cosită,
deoarece prin păşunt coeficientul de folosire este redus. Totuşi, introducerea
metodei păşunatului pe fâşii cu gardul electric permite folosirea acestor culturi şi
prin păşunat.
Pajiştile permanente asigură furajul verde în perioade diferite ale
anului, în funcţie de speciile dominante şi zonele în care se găsesc. Pajiştile
permanente se folosesc exclusiv prin păşunat cu bovine sau ovine. Pentru
rezultate corespunzătoare sunt necesare măsuri de îmbunătăţire şi folosire
raţională.
Pajiştile temporare asigură o mai bună ritmicitate de obţinere a
furajului verde, la 3-4 cosiri anuale sau 4-6 cicluri de păşunat. Se pot folosi atât
în câmpie cât şi în regiunea de deal. Au un rol important, atât datorită
producţiilor ridicate, valoroase, eşalonate pe mai multe recolte, cât şi
pretabilităţii la mai multe sisteme de folosire (cosit, păşunat, mixt, fân, siloz).
Leguminoasele perene cultivate se folosesc ca furaj verde suplimentar
sau complementat, pentru acoperirea deficitului de proteină în perioada furajării
cu furaje sărace în proteină (porumb, sorg ş.a.). în câmpie se folosesc lucerna şi
sparceta, la deal trifoiul roşu şi ghizdeiul.
Culturile furajere anuale de toamnă, sunt cele care asigură acoperirea
necesarului de nutreţ verde primăvara devreme: secara, orzul, borceagul de
toamnă, raigrasul aristat, rapiţa etc.
Culturile furajere anuale de primăvară-vară, completează necesarul
de furaje verzi, de la sfârşitul primăverii până toamna târziu: borceaguri de
primăvară, porumbul, iarba de Sudan, sorgul, sfecla furajeră, bostănoasele,
topinamburul, varza furajeră.
Culturile furajere succesive, asigură nutreţ proaspăt din a doua
jumătate a verii până toamna târziu, chiar după căderea brumelor. Pentru
rezultate economice bune şi valorificarea cât mai raţională a terenului se impune
obligativitatea folosirii acestor culturi, acolo unde condiţiile permit.
Este posibil ca la folosirea culturilor din conveierul verde în anumite
perioade să existe un excedent sau un deficit de nutreţ. În primul caz, surplusul
va fi recoltat şi transformat, după caz, în fân, semifân, semisiloz, iar în cazul al
doilea se va apela la alte surse de nutreţ verde sau suculent, inclusiv la nutreţul
însilozat.
Dintre animale, oile şi tineretul taurin folosesc mai bine furajul verde
prin păşunat, iar pentru vacile de lapte se recomandă furajarea mixtă, prin
păşunat şi administrarea de masă verde la iesle.
307
CAP.18 ÎNSILOZAREA FURAJELOR
18.1. Importanţa însilozării furajelor
Furajul însilozat este rezultatul fermentaţiei anaerobe controlate a

materialului vegetal, recoltat cu un conţinut ridicat de umiditate. Materialul
vegetal este constituit dintr-un amestec de tulpini, frunze, inflorescenţe şi fructe
sau seminţe, în diverse proporţii, în funcţie de specie şi momentul recoltării.
Nutreţurile însilozate asigură furajarea animalelor mai ales în perioada de
stabulaţie.
Conservarea nutreţurilor prin însilozare prezintă, faţă de alte metode, o
serie de avantaje:
 nutreţul însilozat păstrează cea mai mare parte din substanţele
nutritve, precum şi alte însuşiri valoroase ale plantelor verzi (suculenţa, acţiunea
dietetică, gradul ridicat de consumabilitate şi digestibilitate);
 prin acestă metodă se îmbunătăţesc însuşirile nutritive ale unor
furaje grosiere;
 pierderile de substanţe nutritive sunt mici (5-10% faţă de 25-35%
la pregătirea fânului pe sol);
 depozitarea unor cantităţi mari de furaje şi cu un conţinut mai
mare de apă;
 conservarea prin însilozare este mai puţin condiţionată de factorii
climatici, putându-se realiza cu pierderi minime, chiar şi atunci când condiţiile
atmosferice nu sunt favorabile preparării fânului;
 prin însilozare este posibilă valorificarea unor plante din flora
spontană sau cultivată, care obişnuit nu sunt consumate de animale sau sunt
puţin consumate;
 realizarea unor economii de forţă de muncă, deoarece tehnologia
însilozării poate fi complet mecanizată;
 pericolul de producere a incendiului este foarte mic;
 furajul însilozat în condiţii opime are o durată mare de păstrare
asigurându-se o anumită rezervă de la un an la altul.
Conservarea prin însilozare se aplică şi la boabele de orz şi porumb cu
umiditate ridicată,care oferă o serie de avantaje şi anume:
 recoltarea mecanizată cu ajutorul combinelor pentru cereale;
 eliminarea în mare parte a ştrangulării procesului tehnologic,
determinat de capacitatea instalaţiilor de uscare sau a spaţiilor intermediare de
depozitare a cerealelor pentru uscare până la umiditatea de păstrare a boabelor;
 reducerea spaţiului de depozitare şi posibilitatea folosirii unor
construcţii simple, mai puţin costisitoare;
 reducerea preţului de cost al nutreţului;
308
 eliberarea terenului mai devreme pentru culturile succesive şi
pregătirea în condiţii mai bune a terenului pentru culturile de toamnă.
Nutreţul realizat are compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de
porumb sau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%, nivel
la care se poate ajunge prin uscarea lor pe cale artificială.
18.2. Categoriile de furaje însilozate
Furajele însilozate sunt grupate, după conţinutul plantelor în apă la care

se conservă, în mai multe categorii, după cum urmează:
 silozul, cu un conţinut de apă mai mare de 70%;
 semisilozul, cu un conţinut de 60-70% apă;
 semifânul, cu 45-60% apă;
 fânul brun, cu un conţinut de apă, cel mai redus, de 30-40%.
Scăderea conţinutului de apă al plantelor înainte de însilozare duce la o
diminuare a calităţii furajului însilozat, datorită pierderilor de frunze ca urmare a
a menţinerii plantelor o perioadă mai mare în câmp, după recoltare (fig. 39). Cu
toate acestea, creşterea conţinutului de substanţă uscată al plantelor realizează
un siloz mai bun, cu pierderi mai mici în timpul însilozării şi cu un grad ridicat
de consumabilitate.
50
pierderi prin preparare şi păstrare
pierderi în câmp Fân

Pierderi de substanţă uscată
40 Fân brun (uscat pe sol)

Semi-
Siloz siloz Semifân
30
20
10
0
80 70 60 50 40 30 20 10
Conţinutul în apă al silozului

Fig.39 Estimarea pierderilor la recoltarea şi prepararea plantelor pentru siloz (după
C. R. Hoghind, 1964, citat din C. H. Noller, 1975)
309
Silozul (nutreţul însilozat proriu-zis). Este un furaj ce conţine peste 70%
apă. Pierderile de substanţe nutritive în câmp sunt mici, datorită faptului că
plantele sunt însilozate imediat după recoltare. Sub acestă formă se păstrează
furajele uşor însilozabile, care au un conţinut mare de glucide solubile, cum ar
fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul, orzul furajer, secara furajeră, amestecuri de
graminee şi leguminoase anuale sau perene etc.
Semisilozul (furajul însilozat concentrat ). Pentru realizarea acestui
furaj, plantele, după recoltare, rămân în câmp până ce conţinutul în apă ajunge la
55 (60)-65 (70)%, după care se toacă şi se transportă la locul de însilozare.
Pierderile de substanţe nutritive în câmp cresc, dar scad cele din timpul
preparării şi păstrării.
Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în momentul
însilozării de 45(50)-55(60)%, iar pierderile totale de substanţe nutritive sunt
cele mai scăzute.
Fânul brun, are un conţinut redus de apă, de 30-40% în momentul
însilozării.
Scăderea conţinutului în apă al plantelor înainte de însilozare duce la o
diminuare a calităţii furajului însilozat, datorită pierderilor de frunze ca urmare a
menţinerii plantelor pe o perioadă mai mare în câmp, după recoltare.
18.3. Procesele biologice şi biochimice din timpul însilozării
Însilozarea furajelor este rezultatul interacţiunii mai multor factori, dintre

care cei mai importanţi sunt: conţinutul plantelor în glucide, conţinutul lor în apă
în momentul însilozării, conţinutul în aer din masa plantelor ce se însilozează,
prezenţa şi înmulţirea bacteriilor acidolactice în timpul însilozării. Substanţele
nutritive din nutreţul însilozat suferă o serie de modificări determinate atât de
respiraţia plantelor şi producerea de CO2, cât şi de acţiunea microorganismelor.
Astfel, în masa furajului în timpul însilozării au loc unele procese biologice şi
biochimice.
Procesele biologice
După recoltarea plantelor, procesele fiziologice la nivel celular se
desfăşoară încă o perioadă de timp până la eliminarea oxigenului din masa
silozului. Astfel, prin respiraţie se continuă oxidarea glucidelor solubile din
plante, cu formarea de apă, dioxid de carbon şi energie (căldură), după relaţia:
C6H12O6 + 6H2O 6CO2 + 6H2O + 674kcal (energie)
Prin degradarea continuă a glucidelor, în urma procesului de respiraţie a

celulelor plantelor, se produce o diminuare a cantităţii de acid lactic din masa
vegetală însilozată. Totodată, prelungirea duratei de desfăşurare a proceselor
fiziologice, la nivel celular, duce la o creştere a temperaturii din interiorul
silozului, cae la peste 400C, favorizează pierderi de substanţe nutrtive, reduce
310
gradul de consumabilitate şi uneori, declanşează fenomenul de autoaprindere al
silozului.
Din punct de vedere tehnologic, efectele secundare nedorite de
desfăşurare a proceselor fiziologice la nivel celular pot fi oprite, printr-o
mărunţire bună şi o tasare puternică a materialului vegetal recoltat, în urma
cărora se crează un mediu anaerob, favorabil dezvoltării bacteriilor acidolactice.
Pierderile de glucide, în urma continuării procesului de respiraţie
celulară, sunt mult mai imporante la plantele cu un conţinut mai scăzut în
glucide, cum sunt speciile de leguminoase. La aceste plante, cantitatea de
glucide, rămase la dispoziţia bacteriilor lactice pentru producerea de acid lactic
(care este agentul conservant cel mai important al furajului însilozat), este mult
mai scăzută decât în cazul plantelor bogate în aceste substanţe, cum sunt
gramineele. De aceea la însilozare, leguminoasele necesită aplicarea de aditivi.
Procesele biochimice
După încetarea respiraţiei celulare a materialului vegetal şi întreaga
cantitate de oxigen este epuizată, se crează condiţiile de anaerobioză ce
favorizează înmulţirea rapidă a bacteriilor fermentative. În funcţie de natura
materialului vegetal, de condiţiile, de durata şi intensitatea respiraţiei celulare,
de pH-ul solului, de cantitatea de glucide solubile, se desfăşoară mai multe tipuri
de fermentaţie, denumite, după produsul final care se obţine: fermentaţie lactică,
fermentaţie butirică, fermentaţie acetică, fermentaţie alcoolică etc.
Fermentaţia lactică prezintă cea mai mare importanţă, deoarece duce la
formarea şi acumularea acidului lactic, ce constituie agentul conservant de care
depinde calitatea furajului însilozat. Dacă nu se crează condiţii pentru
fermentaţia lactică, au loc fermentaţii nedorite.
Fermentaţia lactică este produsă de bacteriile acidolactice
homofermentative (Lactobacillus, Streptococcus, Pediococcus) şi
heterofermentative (Leuconostac), care acţionează asupra glucidelor solubile,
formând acid lactic şi cantităţi mici de acid acetic, succinic, formic şi propionic.
Conţinuul de acid lactic produs se corelează negativ cu pH-ul silozului:
scăderea pH-ului duce la o creştere a cantităţii de acid lactic şi o scădere a
acidului butiric şi amoniaacului (tab. 18.1).
Un furaj însilozat de bună calitate este considerat atunci când pH-ul
silozului este sub 4,2, iar conţinutul de acid lactic are valori cuprinse între
8-11% din substanţa uscată. Acidul lactic acumulat în masa silozului, acţionează
ca un conservant al acestuia şi inhibarea înmulţirii altor bacterii nedorite.
311
Tabelul 18.1
Relaţia dintre conţinutul în acid lactic, acid butiric şi amoniac al silozului
şi valoarea pH (Murdoch I. C., 1989)
pH Acid lactic Acid butiric Amoniac (NH3-N)
% din substanţa uscată
3,9 11,0 0 1,4
4,1 11,8 0 2,2
4,5 6,3 1,6 2,7
5,2 0,3 3,8 5,1
5,7 0,1 5,8 9,8
Randamentul de transformare al glucidelor solubile în acid lactic este

influenţat atât de tipul glucidelor (glucoză, fructoză, pentoză) cât şi de tipul
bacteriilor lactice (homofermentative sau heterofermentative) (Demarquilly C.,
1973). Fructoza dă naştere la mai puţin acid lactic decât glucoza, iar eficienţa
transformării este mai redusă în cazul bacteriilor lactice heterofermentative.
Bacteriile lactice suportă un mediu acid mai puţin pronunţat decât
bacteiile butirice, şi anume pH-ul mai mic de 4,5. La aceste valori de pH,
bacteriile de fermentaţie butirică, precum şi celelalte bacterii care duc la
fermentaţii secundare nedorite îşi încetează activitatea. Mucegaiul se dezvoltă
până la reacţia mediului ce corespunde la un pH = 1,2-1,8, dar nu suportă
anaerbioza.
Dezvoltarea microflorei de bacterii lactice depinde şi de nivelul
substratului nutritiv al meaterialului însilozat, care trebuie să fie format atât din
subsanţe azotate (necesare înmulţirii bacteriilor), cât şi din glucide solubile
(pentru activitatea vitală). În acest sens, cu cât conţinutul de glucide solubile din
plante este mai mare, cu atât se realizează, în masa silozului, un conţinut mai
ridicat de acid lactic.
În funcţie de conţinutul în glucide solubile, plantele furajere se împart în
următoarele grupe:
 plante foarte uşor însilozabile, cu un conţinut ridicat de glucide
solubile (peste 18%) cum sunt: porumbul, sorgul, iarba de Sudan, hibridul sorg x
iarbă de Sudan, raigrasul aristat, secara, orzul, varza furajeră, floarea soarelui;
 plante uşor însilozabile, cu un conţinut de 10-14% glucide ca:
borceagurile de toamnă şi primăvară (cereala are o participare de peste 50-60%),
amestecurile de graminee şi leguminoase perene;
 plante greu însilozabile (conţinutul în glucide este mai mic de
10%) ca: leguminoasele perene (lucerna, trifoiul roşu, sparceta), leguminoasele
anuale (mazărea furajeră, măzărichea furajeră, soia), cultivate în cultură pură,
borceagul cu peste 50% măzăriche;
 plante care nu se însilozează (vrejii de tomate, vrejii de cartof,
stuful etc).
Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiţionată şi de gradul de
umiditate a plantelor în momentul însilozării. Bacteriile lactice se dezvoltă şi
activează bine când furajul însilozat are o umiditate de 60-70%, deci 30-40%
312
substanţă uscată. Prin ofilirea nutreţului în câmp se poate reduce umiditatea
până la nivelul optim.
Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele cu un conţinut
mare de proteină şi redus în glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă
ofilire, prin care se reduce umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată.
În acest caz se realizează semisilozul sau semifânul, când se impune o
tasare foarte puternică a furajului însilozat.asemenea plante se mai pot însiloza
prin folosirea unor aditivi care măresc conţinutul în glucide solubile sau crează
un mediu acid, ceea ce permite declanşarea fermentaţiei lactice.
O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masa
însilozată a unui mediu anaerob, favorabil bacteriilor acidolactice şi nefavorabil
miroorganismelor care produc fermentaţii nedorite.
Anaerobioza se realizează prin tocarea plantelor la dimensiuni
corespunzătoare (2-3 cm), tasarea puternică şi continuă în timpul însilozării.
La silozurile de suprafaţă, anaerobioza se poate realiza şi prin folosirea
de prelate speciale sau material plastic, ce permite extragerea aerului cu
pompele de vid (Moga I., 1974).
Prin respectarea la însilozarea nutreţurilor a condiţiilor prezentate,
aciditatea totală a furajului realizat trebuie să fie de 1,5-2,5%, din care 70-75%
acid lactic (Laissus R., 1978).
Fermentaţia butirică este rezultatul activităţii bacteriilor din genul
Clostridium, fiind foarte periculoasă şi are loc când nutreţurile sunt sărace în
glucide solubile, umiditatea este ridicată (peste 70%) şi reacţia mediului
corespunzătoare unui pH mai mare de 4,5. în acest caz se înmulţesc bacteriili
aparţinând genului Clostridium, care oxidează acidul lactic şi aminoacizii,
rezultând acid butiric, amoniac şi diverse amine (histamină, cadaverină,
putresceină, triptamină) ce sunt dăunătoare sănătăţii animalelor, iar nutreţul
capătă miros şi gust neplăcut.
Fermentaţia butirică este mai frecventă la însilozarea nutreţurilor bogate
în substanţe proteice. Acest proces se poate evita prin îmbogăţirea mediului în
glucide solubile şi adăugarea unor substanţe organice sau neorganice care reduc
reacţia mediului la valori de pH < 4,5.
Fermentaţia acetică este produsă de activitatea bacteriilor coliforme, din
genurile Colibacilii şi Aerogenes. Aceste bacterii acţionează asupra glucidelor şi
le transformă în acid lactic, acid acetic, alcool etilic, dioxid de carbon:
2C6H12O6 + H2O 2C3H6O3 + C2H4O2 + C2H5OH + 2CO2 + 2H2
Acidul acetic mai poate rezulta ca produs secundar din activitatea

bacteriilor lactice heterofermentative. Fermenaţia acetică apare în condiţii de
aerobioză puternică a silozului, fiind mai frecventă în straturile de la suprafaţa
silozului, unde contactul cu aerul atmosferic se prelungeşte pe toată durata de
însilozare.
313
Totodată, o tasare şi o etanşeitate necorespunzătoare declanşează
producerea acestui tip de fermentaţie.
Dacă conţinutul în acid acetic depăşeşte 1/3 din conţinutul total de acizi
din masa silozului, acesta are gust acru, miros înţepător şi nu poate fi folosit în
hrana animalelor.
Fermentaţia alcooloică se datoreşte prezenţei microorganismelor din
categoria drojdiilor, care transformă glucidele în alcool etilic şi dioxid de
carbon:
C6H12O6 C2H5OH + 2CO2
Drojdiile se înmulţesc atât în mediu aerob cât şi anaerob, fiind şi

rezistente la aciditate. De regulă, aceste bacterii se dezvoltă în primele zile ale
însilozării şi sunt consumatoare de oxigen, ceea ce crează condiţii nefavorabile
dezvoltării bacteriilor ce produc fermentaţii nedorite.
În limite restrânse, fermentaţia alcoolică nu este dăunătoare, şi în urma
acesteia, furajul însilozat are o aromă şi gust plăcut.
Bacteriile de putrefacţie sunt răspândite în natură şi pot deprecia
calitatea nutreţului însilozat. Pot fi distruse prin crearea unui mediu acid,
cu pH mai mic de 4,5.
Procesul de mucegăire, determinat de înmulţirea microorganismelor
aerobe ce aparţin genurilor Aspergillus, Cladosporium, Penicillum, depreciază
puternic calitatea furajelor însilozate. Acestea apar în condiţiile unui material
vegetal tocat necorespunător, cu umiditate foarte scăzută, din care cauză tasarea
şi eliminarea aerului se face foarte greu. Furajul mucegăit nu poate fi folosit în
hrana animalelor din cauza unor tulburări digestive grave.
18.4. Tehnologia însilozării furajelor verzi
În cadrul tehnologiilor moderne de pregătire a furajelor, conservarea

furajelor prin însilozare ocupă un loc important. Respectarea cu stricteţe a
tuturor verigilor tehnologice duce la reducerea substanţială a pierderilor şi la
obţinerea unui furaj de bună calitate.
18.4.1 Repararea şi curăţirea silozurilor
După golirea silozurilor rămân resturi de nutreţuri amestecate cu pământ,
mediu favorabil dezvoltării bacteiilor de putrefacţie, a mucegaiurilor etc. De aici
rezultă necesitatea ca înainte cu 2-3 săptămâni de începerea campaniei de
însilozare să se înlăture posibilităţile de infectare a nutreţului proaspăt cu
microorganisme dăunătoare.
Dacă este cazul se execută şi reparaţiile necesare. După operaţie de
curăţire se face spălarea şi obligatoriu dezinfectarea silozurilor cu var stins în
concentraţie de 5%, sulfat de cupru 1%. Dezinfecţia silozurilor- tranşee se mai
face şi prin arderea lor la interior folosind paie sau alte materiale.
314
18.4.2 Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelor
În stabilirea momentului optim de reoltare a plantelor ce vor fi însilozate
trebuie să se ia în consideraţie următorii factori:
 să se realizeze o producţie maximă;
 calitatea furajului să fie corespunzătoare;
 umiditatea plantelor să fie de cel puţin 70%.
În timpul perioadelor de vegetaţie, plantele acumulează substanţele de
nutriţie în mod diferit: substanţele proteice se găsesc în cantităţi maxime în
fenofaze mai timpurii de dezvoltare (înainte de înspicare la graminee şi înainte
de îmbobocire la leguminoase), celuloza, amidonul, glucidele şi grăsimile au o
creştere continuă până la maturitate.
Această situaţie duce la concluzia că recoltarea timpurie sau mai târzie a
plantelor furajere în vederea însilozării determină pierderi însemnate de
substanţe nutritive, ce vor influenţa direct şi calitatea silozului.
În vederea însilozării, plantele furajere se recoltează în funcţie de:
fenofazele optime caracteristice fiecărei specii, de metodele de însilozare, de
condiţiile tehnologice de cultivare şi de însilozare (tab. 18.2).
Tabelul 18.2
Epoca optimă de recoltare a culturilor furajere pentru însilozare
(Varga P., 1978; Vintilă M., 1986)
Cultura Epoca de recoltare
Porumb, plantă întreagă Faza de lapte-ceară (30-40% S.U.)

Porumb ştiuleţi Începutul fazei de ceară (75% S.U.)
Iarbă de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan La înspicare
Alte cereale furajere (orz, secară, ovăz) Faza de burduf-înspicare la secară;
faza de înspicare la orz şi ovăz
Floarea soarelui în cultură succesivă Începutul înfloririi
Lucernă La începutul înfloririi
Trifoi, ghizdei Înflorirea plantelor în proporţie de 25-50%
Soia Păstăile de la baza tulpinilor sunt în faza de
lapte-ceară
Lupin Faza de bob în lapte
Borceaguri Înfloritul leguminoaselor şi faza de burduf la
cereale
Amestecuri de graminee şi leguminoase Gramineele la începutul înspicării,
perene leguminoasele la începutul înfloririi
Graminee perene Faza de burduf-începutul înfloririi
Raigras aristat Faza de burduf
Rădăcinoase furajere De la îngălbenirea frunzelor bazale
până la venirea îngheţurilor
Varza furajeră Toamna târziu
315
18.4.3 Recoltarea şi transportul
Recoltarea plantelor se face mecanizat, preferându-se utilajele, care
concomitent cu tăierea execută şi tocarea nutreţului. Ritmul de recoltare trebuie
corelat cu posibilităţile de transport şi însilozare.
Transportul nutreţului la locul de însilozare se face cu mijloace
prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea automată şi în număr suficient, în
vederea umplerii silozului într-un timp cât mai scurt.
Un siloz de 500-1000 tone trebuie încheiat în 5-10 zile.
După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm
grosime şi se tasează, în mod continuu, de la primul la ultimul strat cu tractorul
pe şenile sau pe roţi echipate cu pneuri duble şi lamă nivelatoare.
La vârf silozul se lasă cu coamă pentru uşurarea scurgerii apei, după care
se acoperă cu diferite materiale (folie de material plastic, tăieţei de sfeclă, paie,
baloturi de paie etc.), pentru menţinerea condiţiilor de anaerobioză realizate prin
tasare.
Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină pierderi mari, care pot
ajunge până la 50% în cazul silozurilor din plante verzi şi peste 50% la silozurile
din amestecuri cu grosiere.
18.4.4 Metode de însilozare

Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la cald,
însilozarea la rece, însilozarea prin folosirea aditivilor şi însilozarea cu umiditate
scăzută (semisilozul şi semifânul).
Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de
compoziţia materialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în
glucide solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile
unităţii, în aşa fel încât procesul de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul
obţinut să fie de foarte bună calitate.
a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practică, deoarece
pierderile de substanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura
ridicată (>30%) favorizează dezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar
însuşirile organoleptice ale nutreţului se înrăutăţesc.
Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o
umiditate de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În 2-3 zile,
temperatura din masa silozului se ridică la 50- 600C, după care se tasează şi se
aşează straturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple
silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă,
încărcarea unui siloz, durează mai mult, iar cantitatea este mult inferioară decât
în cazul însilozării la rece.
b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un
conţinut de apă de peste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care
se însilozează mai greu, prin adăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în
scopul ridicării conţinutului în glucide solubile la circa 12,6-16,1%.
316
Tehnologia de însilozare este următoarea: plantele se recoltează din
câmp cu combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin
tocare şi se aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se
face nivelarea şi o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată.
Umplerea silozului trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă
ca în final să se asigure o cât mai bună etanşeizare, prin acoperire cu diferite
materiale. Temperatura în masa silozului se ridică la 25-300C, iar pierderile prin
oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald (circa 12-17%).
c) Însilozarea prin folosirea aditivilor. Se recomandă în cazul
conservării furajelor sărace în glucide solubile. Rolul aditivilor folosiţi pentru
conservarea furajelor prin însilozare constă în creşterea conţinutului în glucide
solubile sau pentru scăderea acidităţii din masa însilozată la valori de pH<5. de
asemenea, aditivii se aplică şi în următoarele condiţii:
 când recoltarea plantelor se efectuează mai devreme faţă de faza
optimă de recoltare;
 când conţinutul de apă al materialului vegetal este mai mare de
70%.
În funcţie de structura materialului şi produselor folosite, aditivii se
clasifică în trei grupe: aditivi furajeri, chimici şi biologici.
Aditivii furajeri au cea mai largă întrebuinţare în conservarea furajelor
verzi şi cuprind următoarele categorii:
 uruieli din boabe de porumb, orz, ovăz, în cantitate de
50-100 kg/t de material vegetal;
 fân şi paie tocate, în proporţie de 20-30% pentru reducerea
umidităţii;
 reziduurile de la prelucrarea sfeclei de zahăr (melasa), în
proporţie de 2-4%, borhot uscat, 2-3%;
 specii de graminee anuale sau perene folosite la însilozarea
leguminoaselor furajere, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte
leguminoase bine tocate, prin alternanţa straturilor dintre aceste două categorii.
Folosirea acetor aditivi nu comportă nici un risc pentru sănătatea
animalelor.
Aditivii chimici se aplică cu scopul acidifierii mediului din masa
însilozată, pentru crearea condiţiilor necesare înmulţirii bacteriilor acidolactice.
În mod practic, folosirea acestor aditivi constă în stropirea fiecărui strat de
material vegetal, după tasare, cu o soluţie diluată (1 parte substanţă la 7 părţi
apă) de acid sulfuric (15%) şi acid clorhidric (85%), în cantitate de 5-7 l/100 kg
material vegetal (doza mai mare aplicându-se la leguminoase). Alte substanţe
chimice folosite ca aditivi sunt: acidul formic (3,5-5 l/t material vegetal), acidul
propionic, sarea „Kofa”, metabisulfitul de sodiu, Microacid.
Metabisulfitul de sodiu şi sarea „Kofa” inhibă fermentaţia butirică, dar
nu împiedică proteolaza şi nici pierderile de substanţe nutritive. Se
administrează în cantitate de 0,3-0,5 kg/100 kg masă însilozată.
317
Rezultate bune se obţin prin folosirea preparatului românesc
„Microacid”, sub formă de pulbere, obţinut prin trecerea acidului sulfuric pe
rumeguş de lemn. Se administrează în proporţie de 0,5-1%, pe timp frumos şi de
1,5%, pe timp nefavorabil, din greutatea nutreţului însilozat.
În general, folosirea aditivilor chimici este limitată, atât datorită
cheltuielilor mari cu procurarea şi aplicarea lor, cât şi a efectelor secundare pe
care le are asupra sănătăţii animalelor (fenomene de decalcifiere).
Aditivii biologici. Din această grupă face parte preparatul biologic
românesc pe bază de bacterii acidolactice de tipul „Lactosil”, care este utilizat în
multe ţări pentru îmbunătăţirea proceselor fermentative din plantele furajere
însilozate, dar şi direct în hrana tineretului animal pentru prevenirea tulburărilor
gastrointestinale comune. Preparatul conţine culturi de bacterii acidolactice din
genul Lactobacillus şi se prezintă sub formă lichidă (15-18% S.U.) sau
semiumedă (55 – 60% S.U.). Se foloseşte în cantitate de 1 l sau 1 kg la o tonă de
furaj însilozat, bine tocat (sub 3 – 5 cm), respectând întocmai şi celelalte reguli
de însilozare.
d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern
aplicat pe scară largă la însilozarea nutreţurilor bogate în proteine, în special la
leguminoasele perene, dar şi la graminee, fiind practică şi foarte economică, cu
pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea umidităţii
prin ofilire, purtând denumirea şi de „metoda ofilirii”. Când nutreţul se
însilozează la o umiditate de 60-70% rezultă semisilozul, la 45-60% semifânul,
iar la 30-40% fânul brun. Pentru evacuarea aerului este necesară o presare
puternică şi continuă, mai dificilă însă de executat, datorită umidităţii reduse.
Prin această metodă se realizază un furaj de bună calitate, bogat în
proteine, iar pierderile de substanţe nutritive sunt mai mici, deoarece nutreţul
rămâne în câmp numai 4 – 24 ore (în cazul semisilozului) în funcţie de durata şi
intensitatea luminii solare, precum şi de tehnologia recoltării. La plantele
recoltate cu vidroverul şi zdrobite în proporţie de 90%, pierderea apei până la
conţinutul de 60% se poate realiza numai 4-5 ore de insolaţie puternică şi 8-10
ore de nebulozitate accentuată, iar la plantele recoltate cu cositoarea purtată, în
10-15 ore de insolaţie puternică şi 20-24 ore pe timp noros.
După ofilire, materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte prin tocare,
apoi se transportă la locul de însilozat unde se aşează în straturi succesive de 35-
40 cm grosime, presându-se energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un
timp cât mai scurt şi acoperit imediat cu folie de material plastic sau alte
materiale pentru a evita contactul cu mediul extern.
În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în
cazul silozului obişnuit. În cazul semisilozului pierderile prin fermentaţie şi
scurgere sunt mai mici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea
furajului realizat este mai bună, în comparaţie cu silozul obişnuit.
Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 U.N./kg, faţă de
0,15-0,20 U.N./kg la nutreţul însilozat obişnuit.
318
Tehnologia de preparare a semifânului (45-60%) este asemănătoare cu
cea aplicată la semisiloz, cu dosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă,
realizându-se în timp de 24-48 ore. O atenţie deosebită trebuie acordată
mărunţirii cât mai fine a plantelor, îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât
mai rapide şi izolării cu material plastic. Procesul de fermentaţie are loc la scară
redusă, semifânul are un conţinut mai scăzut în acid lactic, un pH relativ ridicat,
iar acidul butiric nu se formează datorită conţinutului scăzut în apă, în timp ce
conţinutul în glucide solubile este mai ridicat, comparativ cu silozul şi
semisilozul. (tab. 18.3)
Tabelul 18.3
Compoziţia chimică a silozului, semisilozului şi semifânului
(Donald Mc. şi colab., 1968, citaţi de Puia I. şi colab., 1984)
Compoziţia chimică Siloz Semisiloz Semifân
Substanţă uscată (%) 15,9 34,1 47,6

Glucide solubile (%) 1,7 10,6 20,3
N-proteic (%) 2,0 1,2 1,1
pH 3,7 4,2 4,9
Acid lactic (%) 12,1 5,5 0,9
Acid butiric (%) - - -
18.4.5 Conservarea în baloţi rotunzi, înveliţi în folie de polietilenă

(rubanajul)
Metoda se aplică la conservarea ierburilor de pe pajiştile naturale şi
semănate. După cosirea ierbii, aceasta se lasă pe sol până ajunge la un conţinut
în substanţă uscată cuprins între 35-45% (Odoradi M. şi colab, 1998). Valorile
superioare sau inferioare pot fi defavorabile fermentaţiei. La acestă umiditate se
balotează şi apoi se acoperă cu 1-4 straturi de folie de polietilenă. Acoperirea cu
folie de plastic şi balotarea foarte presată elimină aerul, iar cantitatea redusă de
apă împiedică apariţia fermentaţiei butirice, astfel că în materialul preparat în
acest mod se dezvoltă o fermentaţie lactică.
Tehnologia are o serie de avantaje tehnico-economice după cum urmează
(Rotar I., 1997):
 realizarea unei capacităţi de lucru ridicate la balotare, de
50-60 t/zi faţă de 17-20 t/zi în cazul tehnologiei clasice de balotare;
 prin balotare, la umiditatea de 35-45% se obţine o calitate
superioară a furajului, cu un conţinut ridicat de proteină şi caroten;
 datorită faptului că frunzele nu se scutură, în procesul de
conservare pierderile sunt sub 5%, iar metoda poate fi aplicată cu succes pentru
conservarea ierbii în zonele ploioase;
 posibilităţi de depozitare necostisitoare (fig. 40)
319
Prelată de plastic
Nisip Nisip
Fig.40 Stivuirea baloţilor cilindrici
18.5. Tehnologii specifice de însilozare
18.5.1. Tehnologia însilozării porumbului.

Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat,
deoarece are un potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în
diferite condiţii pedoclimatice şi se însilozează uşor, iar însilozarea se face în
funcţie de structuram sa morfologică: însilozarea porumbului ca plantă întreagă,
însilozarea ştiuleţilor, însilozarea cocenilor, însilozarea ciocălăilor de porumb.
a) Însilozarea porumbului plantă întreagă cuprinde următoarele
etape:
 momentul optim de recoltare este faza de lapte-ceară la porumbul
neirigat şi în faza de ceară la cel irigat, când umiditatea plantelor este de peste
60-70%;
 însilozarea se realizează sub forma silozului propriu-zis, deoarece
porumbul are un conţinut ridicat în glucide solubile;
 recoltarea plantelor se efectuează cu combine speciale de recoltat
furaje, care realizează atât tăierea cât şi operaţiile de tocare a materialului
vegetal (2-3 cm lungime) şi încărcarea acetuia în remorcile de transport;
 materialul vegetal recoltat se aşează în straturi alterne, de 40-60
cm înalţime, se tasează puternic cu tractoarele pe şenile şi imediat se acoperă cu
diverse materiale (paie sau baloţi de paie, folie de plastic).
Durata de fermentaţie este de 4-5 săptămâni după care se pot folosi în
hrana animalelor. Porumbul însilozat în bune condiţii se poate păstra până la 2-3
ani. Valoarea nutritivă a silozului este de 0,20-0,22 U.N. la 1 kg furaj însilozat.
b) Însilozarea ştiuleţilor de porumb se face în două moduri:
 însilozarea ştiuleţilor cu pănuşi (pentru animalele rumegătoare),
când umiditatea boabelor este de 40 – 50%;
320
 însilozarea ştiuleţilor fără pănuşi (destinat în hrana suinelor şi
păsărilor), la umiditatea boabelor de 30-35%.
În ambele situaţii, lucrările de însilozare se realizează astfel:
 recoltarea ştiuleţilor la umidităţile prezentate mai sus;
 mărunţirea ştiuleţilor cu ajutorul morilor cu ciocănele, la
dimensiunile de 5-7 mm, când umiditatea boabelor este sub 35% şi de 7-10 mm,
la o umiditate mai mare de 40%;
 materialul mărunţit se aşează în silozuri îngropate sau
semiîngropate (de tip celule), în straturi de 40-50 cm, iar fiecare strat se tasează
puternic;
 dacă umiditatea ştiuleţilor este mai mare de 50%, materialul
mărunţit se amestecă cu fân de lucernă, în proporţie de 10-15%, care
echilibrează nivelul proteic şi previne apariţia fermentaţiilor nedorite;
 silozul se acoperă etanş.
Durata de maturare este de 30-60 zile, în funcţie de intensitatea
fermentaţiilor lactice, iar valoarea nutritivă este de 0,44 U.N.-0,45 U.N. la 1 kg
de furaj însilozat.
c) Însilozarea cocenilor de porumb. În cazul în care la recoltare
umitditatea cocenilor este mai mare de 50%, însilozarea acestora se face
asemănător ca şi în cazul porumbului planta întreagă. Totuşi, se recomandă
tocarea materialului de dimensiuni mai mici (1-2 cm) şi o tasare mai puternică.
Dacă umiditatea cocenilor de însilozat este sub 50%, se foloseşte metoda
însilozării cu diferiţi aditivi (saramură, melasă, tăiţei de sfeclă, borhot de la
fabrica de spirt, nutreţuri verzi sau suculente etc.).
 Însilozarea cu adaos de saramură. Se folosesc 70-90 l saramură în
concentraţie de 1-3% pentru 100 kg coceni, fără a influenţa negativ procesele de
fermentaţie lactică. Tehnologia însilozării este asemănătoare cu cea obişnuită (la
rece), cu particularitatea că straturile de coceni se stropesc cu saramură.
 Însilozarea cocenilor cu adaos de melasă. Se utilizează melasă în
concentraţie de 2%, uneori şi cu adaos de 1% sare, sporind conţinutul cocenilor
în apă şi zahăr, fapt ce influenţează pozitiv fermentaţia lactică. Operaţiile
tehnologice sunt ca la însilozarea cu saramură.
 Însilozarea cocenilor în amestec cu tăiţei proaspeţi de sfeclă sau
borhoturi de la fabricile de spirt şi bere. Se foloseşte cantitatea de 30-50 kg tăiţei
la 100 kg coceni tocaţi mărunt. Distribuţia tăiţeilor se poate face în straturi
alternative cu coceni sau prin amestecare cu aceştia. În primul caz se începe cu
stratul de coceni, iar tasarea se face de fiecare dată înaintea distribuirii stratului
de tăiţei. Grosimea straturilor de coceni se stabileşte în aşa fel încât umiditatea
din tăiţei să asigure umectarea corectă a masei de coceni.
 Însilozarea cocenilor în amestec cu nutreţuri verzi sau suculente.
Se pot folosi în acest scop floarea soarelui şi porumbul semănate în culturi
succesive, sfecla furajeră, frunzele şi coletele de sfeclă pentru zahăr, bostănoase
etc. Se recomandă adăugarea cantităţii de 100-150 kg nutreţuri verzi sau
321
suculente la 100 kg coceni tocaţi la dimensiuni sub 1,5 cm. Se procedează la
aşezarea în straturi alternative a celor două componente şi tasarea puternică a
fiecărui strat.
d) Însilozarea ciocălăilor de porumb. Se poate realiza numai în
amestec cu nutreţuri bogate în apă, cum ar fi: tăiţeii de sfeclă umezi, borhoturile
şi melasa, care îmbogăţesc în acelaşi timp şi conţinutul în glucide
fermentescibile. Pentru o bună însilozare se impune mărunţirea cât mai fină a
ciocălăilor (particule cu diametrul sub 5 mm) şi amestecarea acestora fie cu
melasă în concentraţie de 2- 4%, folosind 50-60 l la 100 kg ciocălăi tocaţi, fie cu
tăiţei sau borhoturi în părţi egale.
Calitatea nutreţului se va îmbogăţi mult, dacă în structura amestecului se
adaugă: 0,5% uree, 1% sare, 3-5% gozuri, tărâţe sau 5-10% făinuri. Se acordă o
atenţie deosebită izolării silozului atât în timpul maturării cât şi în timpul
folosirii, deoarece se degradează uşor în contact cu aerul.
Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 U.N. la 1 kg nutreţ.
18.5.2. Tehnologia însilozării gramineelor perene şi a plantelor din
pajiştile permanente
Gramineele perene, cultivate în culură pură, au un conţinut ridicat în
glucide solubile (25-27%), ceea ce face ca însilozarea să se realizeze în condiţii
optime. La aceste specii, recoltarea se efectuează la începutul fazei de înspicare,
iar însilozarea se face la umiditatea de recoltare (peste 70%), asemănător
porumbului ca plantă întreagă.
Plantele din vegetaţia pajiştilor permanente, în funcţie de structura
botanică şi de dozele de îngrăşăminte aplicate, se caracterizează printr-un
conţinut relativ scăzut de glucide solubile. În cazul în care, în compoziţia
botanică, ponderea gramineelor perene este mai mare, conţinutul de glucide al
furajului din pajişte este mai ridicat, iar însilozarea se desfăşoară normal.
Pe pajiştile permanente, unde leguminoasele perene sunt dominante, sau
când au fost aplicate doze mai mari de îngrăşăminte cu azot, conţinutul de
glucide scade sub 8-10%, iar furajul devine greu însilozabil. În aceste condiţii
însilozarea furajului de pe pajişti se poate realiza în următoarele moduri:
 la umiditatea de recoltare, dar numai prin adăugarea de aditivi,
cum ar fi: uruieli de porumb 50-100 kg/t de furaj însilozat, fân tocat sau paie
tocate, în proporţie de 15-20% din masa furajului însilozat, melasă 2-4%, malţ
de orz uscat 1-1,5%, făinuri de cereale 3-5%, borhot uscat 2-3%. Aditivii
chimici au o utilizare redusă în producţie, rezultate mai bune realizându-se prin
folosirea acidului formic, 3,5-5 l/t de furaj însilozat şi a preparatului
„Microacid”, în proporţie de 0,5-1%.
 prin ofilirea în prealabil a plantelor, până la umiditatea de 60-
70% pentru producerea semisilozului, a semifânului (45-60%) sau a fânului brun
(30 – 40%).
Un interes deosebit prezintă folosirea aditivului biologic „Lactosil”, în
doză de 1 kg/t de nutreţ însolzat. Silozul din plantele de pe pajişti conţine 0,21
U.N./t de nutreţ.
322
18.5.3. Tehnologia însilozării leguminoaselor perene
Leguminoasele furajere perene se însilozează când condiţiile climatice
nu permit pregătirea fânului, făcând parte din categoria plantelor furajere greu
însilozabile, deorece conţinutul de glucide fiind mult mai scăzut decât în cazul
gramineelor. Acestea nu asigură coborârea pH-ului la valori care să evite
apariţia fermentaţiei butirice. Totodată, acidul lactic deja format se va
transforma în acid butiric sub influenţa descompunerii proteolitice a proteinelor
din materialul vegetal, ceea ce are ca efect o nouă creştere a pH-ului şi apariţia
fermentaţiilor nedorite.
Ţinând seama de particularităţile acestor specii, leguminoasele perene se
pot însiloza sub formă de semisiloz sau prin folosirea de aditivi furajeri.
Însilozarea ca semisiloz se face la umiditatea de 60-65%, în condiţiile
efectuării următoarelor lucrări:
 recoltarea plantelor se face la începutul fazei de înflorire;
 plantele recoltate cu ajutorul cositorilor mecanice se lasă în
brazde 1-2 zile pentru ofilire;
 după ofilire, furajul se toacă mărunt (2-3 cm lungime), se
transportă la locul de însilozare şi se tasează;
 acoperirea silozului se face asemănător ca şi la porumb.
Însilozarea cu ajutorul aditivilor furajeri se practică prin amestecarea cu
plante verzi, bogate în glucide (porumb, raigras aristat, sorg, iarbă de Sudan,
floarea soarelui etc.) în raport de 1-2 părţi la o parte leguminoase. Se însilozează
în condiţii bune şi prin adaos de tărâţe, uruieli de porumb sau orz, în cantitate de
30 kg/t de nutreţ verde, făinuri de cereale, în proporţie de 10%, apă melasată
(formată din o parte melasă şi 2-3 părţi apă), în cantitate de 100 l/t, 1 kg
Lactosil/t de furaj sau 1% preparatul „Microcid”.
Însilozarea cu umditate redusă se face ca la plantele de graminee perene.
Pentru ca însilozarea să decurgă normal, este necesar ca leguminoasele să fie
tocate (2-3 cm), foarte bine tasate şi corect izolate de mediul extern. Valoarea
nutritivă a nutreţului obţinut este cuprinsă între 0,16-0,20 U.N./kg.
18.5.4. Tehnologia însoilozării cucurbitaceelor şi a rădăcinoaselor
Lucrările de însilozare la aceste categorii de furaje se desfăşoară astfel:
 după recolare, se efectuează tocarea la dimensiuni de 3-4 cm,
normal sau cu ajutorul utilajelor de tocat rădăcinoase;
 folosirea de aditivi a unor furaje grosierre, bine tocate (paie,
coceni de porumb, ciocălăi de porumb, făinuri de graminee cu leguminoase
perene), în proporţie de 40-50% la cucurbitacee şi 20-30% la rădăcinoase.
 aşezarea în siloz, în structuri alternative, de 40-50 cm înălţime,
începând cu furajul grosier;
 tasarea se face manual la materialul grosier, adăugat ca aditiv;
 etanşeizarea silozului cu paie, baloţi de paie, folie.
Folosirea în furajare (mai ales a vacilor cu lapte) se face după 3-4
săptămâni de la finalizarea silozului.
323
18.5.5. Tehnologia însilozării plantelor de floarea soarelui
Floarea soarelui face parte din grupa palntelor uşor însilozabile şi poate
fi însilozată singură sau în amestec cu plante greu însilozabile, după metoda
obişnuită. Se recoltează când 50% din plante sunt în faza de înflorire. Pentru o
bună însilozare este necesară tocarea la dimensiuni de maximum 1 cm şi o tasare
puternică. Calatidiile de floarea soarelui se pot însiloza prin amestec cu plante
verzi, melasă, borhoturi lichide etc., după tehnologia cocenilor de porumb. Se
obţine un nutreţ cu un conţinut mediu de 0,23 U.N./kg.
18.6. Tipuri de silozuri
Păstrarea şi conservarea furajelor prin însilozare se face în construcţii

speciale, numite silozuri. Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi
calitatea nutreţului sunt condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate. În funcţie de
modul de amplasare şi de natura materialelor de construcţie, silozurile pot fi de
mai multe tipuri: silozuri de suprafaţă, silozuri semiîngropate, silozuri îngropate
şi silozuri în saci de material plastic.
18.6.1. Silozurile de suprafaţă
Acestea pot fi verticale şi orizontale.
Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de 10-20 m şi
sunt constrite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc. Capacitatea acestora este
foarte mare, de 100-400 t şi toate lucrările de umplere, evacuarea excesului de
umiditate, golire, se realizează mecanizat iar tasarea se realizează prin propria
greutate a nutreţului. Acest tip de siloz nu poate fi folosit decât în fermele mari,
intensive de creştere a animalelor.
Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite deoarece sunt uşor de
construit şi nu necesită cheltuieli foarte mari, fiind practice şi pot avea un
caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea lor este
variabilă, cuprinsă între 500-1500 t.
 Silozurile în formă de stivă sunt cele mai răspândite silozuri
orizontale. Acestea au dezavantajul că nu permit o presare bună a furajului şi pe
marginile stivei iar pierderile sunt relativ mari. Silozul se clădeşte sub formă
paralelipipedică, dimensiunile depinzând de cantitatea de nutreţ ce se
însilozează (20-40 m lungime, 6-12 m lăţime şi 3-5 m înălţime). Pe marginile
laterale ale stivei, care în prealabil s-au tăiat până la nutreţul bine tasat, se
clădesc, se pun baloţi de paie dând formă paralelipipedică.
 Silozurile platformă pot fi cu pereţi nedemontabili, construiţi din
materiale durabile (beton, piatră, cărămidă) sau cu pereţi demontabili, din
panouri care se înlătură după terminarea silozului, platforma folosindu-se în alte
scopuri. Pereţii demontabili au avantajul că prin distanţa la care sunt montaţi,
capacitatea silozului poate oscila de la un an la altul, în funcţie de sursa de furaj
şi mijloacele tehnice de care se dispune. Dimensiunile silozurilor platformă
324
variază între 6-12 (15) m lăţime, 2-2,5 (3) m înălţime şi până la 40 (50) m
lungime (tab. 18.4).
Tabelul 18.4
Dimensiunile silozurilor orizontale tip platformă
Nr. crt. Dimensiunile silozului (m) Volum Capacitatea
Lungimea Lăţimea Înălţimea (m3) (t)
1 10 6 2 120 78
2 15 8 2 240 156
3 20 10 2,5 50 325
4 25 10 2,5 625 406
5 30 10 2,5 750 488
6 35 10 2,5 875 569
7 40 10 2,5 1000 650
O variantă a silozului de suprafaţă este silozul „muşuroi”. Silozul

„muşuroi” este cel mai ieftin tip de siloz. Furajele care urmează să fie însilozate
se descarcă pe sol, în locul în care sunt depozitate şi se începe tasarea, începând
de la primul transport, cu tractor pe şenile sau cu tractor pe pneuri echipat cu roţi
duble şi cu greutăţi. Pe sol, sub materialul însilozat se poate aşeza o folie de
polietilenă, pentru a diminua pierderile prin amestecare cu pământ, care
constituie un dezavantaj în perioada ploioasă.
Însilozarea propriu-zisă, cât şi calitatea materialului însilozat se
îmbunătăţesc foarte mult dacă silozul „muşuroi” se aşează pe o platformă de
beton. Aceasta uşurează tasarea în perioadele ploioase, reduce cantitatea de
pământ introdus în siloz şi uşurează silozul. Acest tip de siloz se recomandă
pentru fermele fără posibilităţi mari de investiţii (Rotar I., Carlier L., 2005).
18.6.2. Silozurile semiîngropate
Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime şi au
formă de tranşee sau celule. Pereţii de deasupra solului se confecţionează din
panouri de lemn, plăci prefabricate, baloţi de paie etc. În cazul celor căptuşite în
sol cu piatră sau cărămidă şi partea de la suprafaţă se face din acelaşi material,
aşa cum este cazul celor sub formă de celule. Dimensiunile silozurilor tranşee
sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază şi 6 m la suprafaţă, înălţimea de 2-
2,5 m, din care 1 m la suprafaţa solului, iar capacitataea este de 200-700 t.
Silozurile sub formă de celule au o capacitate mai mică (30 – 50 t), se
construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în sol şi 1/3 la suprafaţă,
utilizându-se pentru nutreţuri valoroase, necesare porcinelor şi păsărilor.
18.6.3. Silozurile îngropate
Acest tip de siloz este mai rar întâlnit la noi, dar numai pe terenuri cu apa
freatică la o adâncime mai mare de 3-4 m, având formă de tranţee sau gropi, cu
pereţii verticali sau oblici. Au o capacitate mare de 50-500 t şi dimensiuni
variabile, în funcţie de numărul animalelor care trebuie furajate. Pereţii laterali
şi podeaua se căptuşesc cu pietre, cărămidă sau alte materiale, pentru reducerea
pierderilor, pentru evacuarea excesului de apă se prevăd guri de aerisire la bază.
Pentru uşurarea accesului vehiculelor capetele silozului se fac în pantă de 45 0.
325
18.6.4 Silozuri în saci de material plastic
Nutreţul de însilozat se introduce cu maşina de adunat, tocat şi presat
direct în punga (sacul) de material plastic, care după umplere este închis
ermetic. Anaerobioza este asigurată de dioxidul de carbon rezultat din produsele
de fermentaţie sau prin procedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună
calitate, pierderile sunt foarte mici.
18.7. Deschiderea silozurilor
Maturarea silozului, respectiv încheierea proceselor de fermentaţie, se

realizează în timp de 40-80 zile, în funcţie de metoda de însilozare, de specia
furajeră şi structura morfologică a materialului vegetal.
Silozurile din porumb, iarbă de Sudan, amestecuri de graminee şi
leguminoase, sorg, se maturează mai repede, în timp de 40-50 zile. La culturile
mai grosiere (graminee perene de pajişti, coceni de porumb, paie) perioada de
maturare durează 60- 80 zile.
Desfacerea silozului se face de la un capăt, îndepărtându-se materialele
cu care a fost acoperit şi nutreţul degradat.
Materialul însilozat se taie pe verticală cu ajutorul unor cuţite speciale şi
se administrează animalelor atât cât este necesar pentru ziua respectivă după
care se acoperă cu o folie de plastic pentru prevenirea degradării furajului.
Descoperirea unei noi porţiuni din siloz se face numai după consumarea stratului
anterior.
Pentru folosirea mai raţională, fără pierderi, a furajului însilozat, acesta
poate fi consumat şi direct cu animalele, din siloz, cu ajutorul unor garduri
electrice ce limitează zilnic cantitatea necesară.
18.8. Calitatea furajului însilozat
Calitatea furajului însilozat depinde de numeroşi factori, care ţin de

compoziţia şi valoarea nutritivă a materialului vegetal ce se însilozează, de tipul
de siloz şi de tehnologia prin care se realizează procesul de însilozare.
Ca urmare şi indicii prin care se apreciază calitatea furajului însilozat
sunt variaţi. Aceşti indici prin care se apreciază calitatea silozului sunt însuşiri
legate de culoare, miros, gust, textură.
Principalele caracteristici asociate cu calitatea bună a silozului sunt:
 valoarea nutritivă ridicată a materialului vegetal care se
utilizează, recoltat în faza optimă de dezvoltare,
 valoarea pH-ului de 4,2 sau mai scăzută la silozul propriu-zis;
pH-ul de 4,5 sau mai scăzut la semisiloz; în cazul semifânului valoarea pH nu
reprezintă un indice de calitate,
326
 conţinut în acid lactic cuprins între 5% şi 9% din substanţa uscată
la siloz şi semisiloz şi conţinut de substanţă uscată sub 60% în cazul
semifânului,
 conţinut minim sau lipsa mucegaiurilor, amoniacului şi acidului
butiric, culoare verde, nu brună sau neagră.
327
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel Gh.,1967 – Cultura pajiştilor. Edit. Agrosilvică, Bucureşti.

2. Anghel Gh., 1984 – Pajişti intensive. Edit. Ceres, Bucureşti
3. Badea E. ş.a.,1971 – Contribuţii la cunoaşterea valorii nutritive a
fânurilor naturale şi cultivate de la Preajba - Gorj.
Simpoz. Pos. de spor. a prod. de furaje, Craiova
4. Băia Gh., Marian M.,1972 – Tehnologii de conservare a furajelor.
MAIA, DGA, Braşov
5. Bărbulescu C. ş.a., 1983 – Păşunile munţilor înalţi. Edit. Ceres,
Bucureşti
6. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987 – Pajiştile de deal din România. Edit.
Ceres, Bucureşti
7. Bărbulescu C. ş.a., 1991 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere.
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
8. Bâlteanu Gh. ş.a.,1983 – Fitotehnie. Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
9. Burcea P. ş.a.,1981 – Producerea şi conservare furajelor. Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
10. Caputa I., 1968 – Influence de la date de la premiere coupe sur la
repousse d'une prairie naturele. In d'Agriculture romande,
VII s. A
11. Caputa I., Charles I.P., 1978 –Quelques experiences recentes sur les
methodes de pature. Fourrages, 74
12. Cardaşol V. ş.a.,1980 – Aspecte specifice ale tehnologiei de cultură
a pajiştilor pe terenurile cu exces de umiditate
permanentă. ASAS, SCP Caransebeş
13. Constantin A.,1977 – Cercetări privind răspândirea şi îmbunătăţirea
pajiştilor de trifoi persan (Trifolium resupinatum L.)
precum şi introducerea acestei specii în cultură. Teză de
doctorat, Timişoara
14. Constantin A., Cosoroabă R., 1978 – Aspecte ale valorificării
pajiştilor irigate din zona colinară a Olteniei. Rev.
Creşterea animalelor nr.3
15. Demarquilly C.,1973 – Valeur alimentaire des ensilage de
gramnines et de legumineuse. Fourrages, Nr. 55
16. Dragomir N.,1981 – Cercetări privind biologia, genetică şi
ameliorarea ghizdeiului (Lotus corniculatus). Teză de
doctorat, Cluj
328
17. Dragomir N. ş.a.,1992 – Cercetări privind contribuţia ghizdeiului
(Lotus corniculatus) la sporirea producţiei şi calităţii
pajiştilor temporare. Lucr. Şt. I.C.P.C.P. Braşov, vol. XV
18. Dragomir N., 2005 – Pajişti şi plante furajere. Tehnologii de
cultivare. Edit. Eurobit, Timişoara
19. Dumitrescu N., 1979 – Pajişti degradate de eroziune şi ameliorarea
lor. Edit. Ceres, Bucureşti
20. Erdèlyi Şt., 1972 – Contribuţii la studiul biologiei sparcetei. Teză de
doctorat. Institutul agronomic,Cluj-Napoca
21. Erdèlyi Şt. ş.a., 1990 – Producerea şi conservarea furajelor. Tipo
„Agronomia” Cluj-Napoca
22. Grâneanu A., 1973 – Întreţinerea şi folosirea pajiştilor de deal. Edit.
Ceres, Bucureşti
23. Hălălău D. ş.a., 1980 – Cuscutele din România şi combaterea lor.
Edit. Ceres, Bucureşti
24. Hoden A. ş.a., 1991 – Efectele încărcăturii şi a suplimentului de
concentrate la păşunatul prin rotaţie simplificat
(traducere). INRA Franţa, Prod. anim. 4
25. Hermenean I. ş.a., 1987 – Combaterea vegetaţiei lemnoase şi
ierboase nevaloroase din pajişti prin diferite metode. Rev.
de zoot. şi med. vet. nr.4
26. Iacob T., 1993 – Tehnologia producerii şi conservării furajelor –
C. M. Univ. Agronomică, Iaşi
27. Iacob T. ş.a. 1997 – Plante furajere – tehnologii de cultivare. Edit.
Junimea, Iaşi
28. Iacob T. ş.a., 1998 – Îmbunătăţirea şi folosirea pajiştilor. Edit. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi
29. Iacob T. ş.a., 2000 – Tehnologia producerii şi conservării furajelor.
Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
30. Iacob Viorica ş.a., 1998 – Fitopatologie agricolă. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi
31. Ignat Al., 2000 – Bazele producerii furajelor. Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
32. Ionel A., 2003 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Edit. A 92,
Iaşi
33. Ionescu I., 1976 – Cercetări privind cultura lui Lotus corniculatus în
nordul Olteniei. Teză de doctorat, Institutul Agronomic
„N. Bălcescu”, Bucureşti
34. Ionescu I. ş.a., 1996 – Cultura pajiştilor pe terenurile nisipoase. Edit.
Sitech, Craiova
35. Ionescu I., 1997 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Lito,
Univ., Craiova
36. Ionescu I., ş.a., 2000 – Pajiştile permanente din nordul Olteniei.
Edit. Universitaria, Craiova
329
37. Ionescu I., 2003 – Cultura pajiştilor. Edit. Sitech, Craiova
38. Kopee S., Hiqueux M., - Comparaison de la repousse d'herbages de
montagne apres fouche et apres pature. Groupe int.
d'etude des herbages de montagne.
39. Laissus R., 1978 – Que penser de l’ensilage de l’herbe. Buletin
tehnique d’information, nr. 326
40. Lauer C. ş.a., 1979 – Rezultate privind combaterea ferigii de câmp
(Pteridium aquilinum) prin unele tratamente fertilizante şi
unele erbicide. În Pajiştile din Banat, MAIA, Bucureşti
41. Lauer C. ş.a., 1980 – Înfiinţarea şi exploatarea pajiştilor temporare
pe solurile cu exces temporar de umiditate la Centrul
Experimental Găvojdia, Jud. Timiş. ASAS, SPC
Caransebeş
42. Maruşca T., 1974 – Tehnologia îmbunătăţirii pajiştilor de ţepoşică
(Nardus stricta) în ţara noastră. Rev. Creşterea
animalelor, nr.11
43. Maruşca T., 2000 – Elemente de gradientică şi ecologie montană.
Edit. Univ. Transilvania, Braşov
44. Moga I., 1974 – Cultura plantelor furajere anuale. Edit. Ceres,
Bucureşti
45. Moga I. ş.a., 1983 – Plante furajere perene. Edit. Acad. RSR,
Bucureşti
46. Moga I. ş.a., 1993 – Cultura leguminoaselor perene. Edit. Ceres,
Bucureşti
47. Moga I. ş.a., 1996 – Plante furajere. Edit. Ceres, Bucureşti
48. Motcă,Gh. ş.a., 1994 – Pajiştile României. Edit. Tehn. Agricolă,
Bucureşti
49. Motcă,Gh. ş.a., 2000 – Effet de l'altitude et de la fertilisation sur
l'etat de nutrition des paturages des montagnes de
Fagaras. FAO, Roma.
50. Murdoch J. C., 1989 – The conservation of grass. In Holms W. (ed)
Grass, its Production and Utilisation. 2nd edn. 173-213,
Oxford
51. Neacşu Marcela ş.a., 1980 – Aspecte privind excesul de umiditate
ale solurilor de pajişti. ASAS, SCP Caransebeş
52. Odoradi M. ş.a., 1998 – Production et qualité du fourrage vert et
enroubanne d’une prairie naturelle subalpine selon le
stade de fauche. Revue Fourrages, nr. 156, p. 431-442
53. Panait V., 1978 – Producerea şi conservarea furajelor. Curs
litografiat Institutul Agronomic, Iaşi
54. Pavel C., 1972 – Producerea şi păstrarea furajelor. Lito, Univ.
Craiova
55. Pavel C. ş.a., 1973 – Pajiştile din zona subcarpatică a Olteniei. Edit.
Scrisul Românesc, Craiova.
330
56. Piccioni M., 1965 – Dictionnaire des aliments pour les animaux.
Edit. La maison roustique, Paris
57. Pop M., 1976 – Cultura plantelor furajere pe solurile podzolice. Edit.
Ceres, Bucureşti
58. Popovici D. ş.a., 1978 – Contribuţii la tehnologia culturilor
semincere de graminee perene. MAIA, Bucureşti
59. Popovici D. ş.a., 1997 – Pajiştile din Bucovina. Edit. Helios, Iaşi
60. Puia I. ş.a., 1984 – Producerea şi păstrarea furajelor. Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
61. Roşca D. ş.a., 1967 – Leguminoasele furajere. Edit. Agrosilvică,
Bucureşti
62. Rotar I., 1997– Cultura pajiştilor. Tipo. Agronomia Cluj – Napoca
63. Safta I. ş.a., 1960 – Procedeul Rânca pentru combaterea năgarei –
Nardus stricta – şi pentru ridicarea productivităţii
păşunilor de munte. In Probl. act. de biol. şi şt. agr. Edit.
Acad. , Bucureşti
64. Samuil C., 2004 – Tehnologii de cultură a pajiştilor şi a plantelor
furajere. Edit. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
65. Savatti M. ş.a., 2004 – Tratat de ameliorarea plantelor. Edit.
Marineasa, Timişoara
66. Simtea N., 1981 – Rezultate obţinute în studiul pajiştilor din jud.
Hunedoara şi măsurile ce se impun pentru ameliorarea
acestora. ASAS, SCP Geoagiu
67. Simtea N., 1990 – Reînsămânţarea şi supraînsămânţarea pajiştilor.
ICPCP Braşov, IIEP Hunedoara
68. Tucra I. ş.a.,1987 – Principalele tipuri de pajişti din RS România.
MA, ASAS, ICPCP Braşov
69. Varga P. ş.a., 1973 – Lucerna. Edit. Ceres, Bucureşti
70. Varga P. ş.a., 1976 – Producerea seminţelor de plante de nutreţ. Edit.
Ceres, Bucureşti
71. Varga P., 1993 – Producerea furajelor – Ghid practic. Edit. Ceres,
Bucureşti
72. Varga P. ş.a., 1998 – Ameliorarea plantelor furajere şi producerea
seminţelor. Edit. Lumina
73. Vântu V. ş.a., 2004 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Edit.
„Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
74. Vintilă M., 1986 – O metodă eficientă de conservare a nutreţurilor.
Rev. Creşterea animalelor nr. 7
75. Vintilă M., 1989 – Tehnologii actuale de însilozare a nutreţurilor.
Edit. Ceres, Bucureşti
76. *** 1962 – Pajiştile din Masivul Parâng şi îmbunătăţirea lor. Edit.
Agrosilvică, Bucureşti
331
77. *** 1975 – 1998 – Lucrări ştiinţifice ale Institutului de Cercetare şi
Producţie pentru Cultura Pajiştilor Măgurele - Braşov.
ASAS, vol. I - XIX
78. *** 1966 – 1998 – Lucrări ştiinţifice (Analele) ale Facultăţii de
Agronomie, vol. VII - XXIX, Craiova
79. *** 2002 – Lista oficială a soiurilor de cultură din România.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei
80. *** - Flora R.P.R. – Vol. V
81. *** 2002 – Anuarul statistic al României, Bucureşti
82. *** 2004 – Anuarul statistic FAO
332
ISBN

Cultura Pajistilor Si Plantelo Curs-OSICEANU MARIN

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultura Pajistilor Si Plantelo Curs-OSICEANU MARIN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

OSICEANU MARIN IONESCU IOANIN

Lect. univ. dr. Prof. univ. dr.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tehnoredactare computerizată: Lavinia Goreci

Cap.11 CULTURA LEGUMINOASELOR PERENE FURAJERE.........180

Din grupa leguminoaselor perene de nutreţ fac parte o serie de specii

Îmbobocire 19,8 24,1 3,5 44,6 8,0 15,4 50 0,73

Înflorit 18,1 28,5 4,1 40,6 8,7 14,1 46 0,64

Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali, ceea

11.1.1 Cultura pentru furaj

Bacterizarea artificială a seminţelor, efectuată la semănat, are şi un efect

Pentru realizarea de producţii mari şi constante, mai ales în regiunile

DA = doza de amendament, t/ha;

La valorificarea prin păşunat raportul se schimbă în favoarea

Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se realizeze, în primul

Înainte de 30 18,50 100 24,64 19,86 80

Consumabilitatea şi digestibilitatea mai scăzută a lucernei recoltată într-o

11.1.2 Cultura pentru sămânţă.

Făina de fân de trifoi roşu, constituie un excelent furaj cu valoare

Cerinţele faţă de climă şi sol

11.2.1 Cultura pentru furaj

Sfârşitul 85,0 9,0 2,0 38,0 30,5 5,5

Când trifoiul se cultivă ca plantă protectoare, recoltarea în anul I se face

11.2.2 Cultura pentru sămânţă

În stare verde are un grad mai scăzut de consumabilitate datorită gustului

11.3.1 Cultura pentru furaj

Ghizdeiul, mai ales în amestec cu graminee, se poate folosi şi prin

11.3.2 Cultura pentru sămânţă.

Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele recomandate la cultura

Cerinţele faţă de climă şi sol

11.4.1 Cultura pentru furaj

11.4.2 Cultura pentru sămânţă

11.5.1 Cultura pentru furaj

11.5.2 Cultura pentru sămânţă

Leguminoasele anuale furajere sunt folosite în alimentaţia animalelor

12.1. MĂZĂRICHILE DE TOAMNĂ ŞI MĂZĂRICHEA

Fig. 6 Vicia sativa Fig. 7 Vicia villosa Fig. 8 Vicia pannonica

Măzărichea păroasă (Vicia villosa), are tulpini ramificate, vilos păroase,

Cerinţele faţă de climă şi sol

12.1.2 Cultura pentru sămânţă

12.2. MAZĂREA FURAJERĂ

Mazărea este importantă din punct de vedere agrotehnic, contribuind la

Cerinţele faţă de climă şi sol

12.2.1 Cultura pentru furaj

12.2.2 Cultura mazărei furajere pentru sămânţă

12.3. SOIA PENTRU FURAJ

12.3.1 Cultura pentru furaj

Normele de semănat, precum şi distanţa dintre rânduri, diferă în funcţie

12.4 ALTE LEGUMINOASE ANUALE PENTRU FURAJ

12.4.2 FASOLIŢA (Vigna sinensis)

12.4.3 LATIRUL (Lathyrus sativus)

Fig.13 Lupinus albus Fig.14 Lupinus luteus Fig.15 Lupinus angustifolius

12.4.5 TRIFOIUL INCARNAT

Se caracterizează prin cerinţe ridicate faţă de

Gramineele anuale furajere reprezintă o importantă sursă de nutreţ pentru

13.1. PORUMBUL FURAJER

Cerinţele faţă de climă şi sol

13.1.1 Cultura porumbului pentru siloz

13.1.2 Cultura porumbului pentru masă verde şi fân

13.1.3 Cultura porumbului în amestec cu alte plante

Cerinţele faţă de climă şi sol

13.2.1 Cultura pentru furaj

13.2.2 Cultura pentru sămânţă

13.3. SECARA FURAJERĂ