RESURSĂ EDUCAŢIONALĂ DESCHISĂ

Denumire:
MODELE DE PREDARE–EVALUARE
LA MODULUL DE AGROTEHNICĂ
Autor: VÎLCU IONELA
Unitatea de învăţământ:
COLEGIUL TEHNIC ”DANUBIUS”
CORABIA
MODULUL DE AGROTEHNICĂ Domeniul:
AGRICULTURĂ
Clasa: a X-a
Scopul materialului propus1:
didactic (de utilizat la clasă/cu elevii)
 VÎLCU IONELA

MODELE DE PREDARE–
EVALUARE
LA MODULUL DE AGROTEHNICĂ
 INRODUCERE
„Agricultura modernă şi performantă nu se poate face fără
specialişti, fără un sector puternic de cercetare – dezvoltare, fără
tehnologii, produse chimice şi biologice în acord cu cerinţele de
sănătate publică. Să nu ne facem iluzii şi în agricultura ecologică
există la fel de mulţi factori de risc ca şi în cazul agriculturii de tip
industrial. Aceste riscuri pot fi reduse sau îndepărtate doar prin
aplicarea corectă a tehnologiilor, cu sprijinul şi sub conducerea
inginerilor agronomi, zootehnişti, a medicilor veterinari, a chimiştilor
şi biologilor” (Oancea I., 2012, pag. 11).
Trecerea de la modelul agricol de subzistenţă la cel comercial,
caracteristic Uniunii Europene, impune dezvoltarea unei agriculturi
durabile prin promovarea în practică a tehnologiilor conservative de
lucrări ale solului pentru obţinerea unor recolte de calitate superioară,
cu costuri reduse şi respectând totodată cerinţele privind ameliorarea
fertilităţii solului. Dezvoltarea durabilă globală nu poate fi concepută
fără o dezvoltare durabilă a agriculturii.
Necesitatea dezvoltării durabile a fost evidenţiată la Conferinţa
pentru Mediu şi Dezvoltare care a avut loc în iunie 1992 la Rio de
Janeiro. Aceasta a fost una dintre cele mai importante conferinţe
multinaţionale, care a abordat problemele pe termen lung ale rnediului,
ca probleme de politică internaţională. Conferinţa de la Rio a marcat
începutul unei schimbări profunde ale cărei efecte le vor îmbogăţi pe
cele ale Revoluţiei Agricole şi Industriale.
Comisia Internaţională asupra Mediului şi Dezvoltării a definit
dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care întruneşte necesităţile
prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiei viitoare de a
întruni propriile sale necesităţi".
Durabilitatea trebuie înţeleasă ca interrelaţia dintre dinamica
sistemului socio-economic şi dinamica sistemelor ecologice naturale,
seminaturale şi transformate, în care viaţa omenirii să continue
indefinit, oamenii ca indivizi să prospere, cultura să se dezvolte, dar în
care efectele activităţii umane, să nu distrugă diversitatea,
complexitatea şi funcţionarea sistemelor ecologice suport al vietii.
Durabilitatea presupune echitatea între generaţii, deci
responsabilitatea fiecărei generaţii de a asigura generaţiilor următoare
un capital natural şi economic nediminuat.
 Omul a înţeles foarte târziu că locul său în natură este limitat, că
prin partea sa materială el este supus aceloraşi legi ale existenţei, că nu
este stăpânul absolut al planetei ci numai locuitorul ei şi că având în
vedere poziţia dominantă pe care o ocupă în piramida trofică,
problemele sale pot avea consecinţe grave pentru mediul său de viaţă.

CAPITOLUL I
IMPORTANŢA CUNOŞTINŢELOR
AGROTEHNICE PENTRU ELEVII DIN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL TEHNIC AGRICOL

“Agrotehnica este ştiinţa care studiază factorii de vegetaţie

(lumina, căldura, aerul, apa, elementele nutritive) şi relaţiile dintre
aceşti factori abiotici, sol şi plantele cultivate, stabilind metodele
agrotehnice de dirijare a factorilor menţionaţi, sistemele
convenţionale (clasice) şi neconvenţionale de lucrări ale solului cu
diferite unelte şi maşini agricole (plug, grapă, scarificator, nivelator,
combinator, cultivator, freză, tăvălug, cizel, paraplow, maşini de
semănat direct etc.), prezintă buruienile şi metodele agrofitotehnice,
fizice, biologice şi chimice de combatere a acestora, punând un
accent deosebit pe folosirea raţională a erbicidelor (în contextul
noţiunii de management integrat al
buruienilor), asolamentele, agrotehnica diferenţiată, fundamentarea
principalelor sisteme de agricultură - cu ţelină, cu pârloagă, cu
ogor, cu asolament altern, biodinamică, biologică, durabilă
etc.”(Iancu S., 2013).
În România, agrotehnica a fost introdusă ca disciplină în
învăţământul superior agricol începând cu anul 1920, de către marele
savant agronom Gheorghe Ionescu- Şişeşti, primul director al
I.C.A.R. (Institutul de Cercetări Agricole din România) Bucureşti
(azi A.S.A.S. - Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice ”Gheorghe
Ionescu-Şişeşti” Bucureşti).
 1.1. FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI MIJLOACELE DE
REGLARE A ACESTORA
Plantele se află permanent într-o strânsă şi permanentă
legătură cu mediul înconjurător, de unde îşi procură factorii de
vegetaţie cu ajutorul cărora sintetizează diferitele substanţe organice
care se depun în fructe, seminţe, rădăcini, tuberculi, tulpini, fibre etc.
1.1.1. Lumina ca factor de vegetaţie
Plantele au nevoie de lumină pe întreaga perioadă de vegetaţie,
unele chiar de la germinare. Sintetizarea materiei organice, în
procesul de fotosinteză, se petrece numai în prezenţa luminii.
În scopul captării unei cantităţi cât mai mari de energie
luminoasă plantele formează o suprafaţă foliară foarte mare, care
variază în funcţie de specie, faza de vegetaţie şi condiţiile de mediu.
Majoritatea plantelor preferă o iluminare intensă, altele mai difuză
(fasolea, dovleacul, trifoiul, inul pentru fibră etc.).
Caracteristicile luminii sunt cantitatea, intensitatea, compoziţia
şi durata de iluminare. Valorile lor depind de latitudine, altitudine,
nebulozitate, expoziţia terenului, anotimp, ora din zi. Plantele
folosesc, în medie, 2-4% din energia luminoasă a soarelui, pentru
fotosinteză, restul fiind folosit în procesul de transpiraţie.
Pentru folosirea unor cantităţi mai mari de energie luminoasă
de către plantele cultivate se recomandă următoarele metode: zonarea
culturilor în teritoriul ţării în funcţie de pretenţiile lor, combaterea
buruienilor, orientarea rândurilor de plante pe direcţia N - S, culturile
intercalate, culturile duble (succesive), epoca şi desimea de semănat
optime, răritul culturilor prea dese, fertilizarea, irigarea şi alte lucrări
de îngrijire a plantelor cultivate, crearea unor soiuri sau hibrizi cu
direcţia frunzelor mai apropiată de verticală pentru a primi mai multă
lumină, utilizarea unor surse suplimentare de lumină (în sere, solarii,
răsadniţe, fitotroane).
1.1.2. Căldura ca factor de vegetaţie
Plantele au nevoie de căldură în atmosferă şi în sol în tot timpul
vieţii lor pentru desfăşurarea proceselor de absorbţie a
apei şi substanţelor nutritive, fotosinteză, respiraţie, transpiraţie,
germinaţie, creşterea rădăcinilor etc.
Pentru fiecare fază de vegetaţie există o temperatură minimă
(de începere), optimă şi maximă, peste care activitatea respectivă nu
mai are loc.
Căldura solară variază mult în funcţie de latitudine, altitudine,
anotimp, expoziţia terenului, nebulozitate, ora din zi, dar şi de
textura, conţinutul de humus, gradul de acoperire cu vegetaţie sau cu
zăpadă a solului.
Căldura influenţează calitatea recoltei, lungimea perioadei de
vegetaţie, durata germinaţiei, activitatea microorganismelor din sol.
Temperaturile caniculare determină şiştăvirea la cerealele păioase.
Principalele metode pentru reglarea acestui factor de vegetaţie
sunt: zonarea culturilor pe teritoriul ţării în concordanţă cu cerinţele
acestora faţă de temperatură, respectarea epocii de semănat (mai ales
în campania agricolă de primăvară), adaptarea adâncimii de semănat
la mersul vremii, combaterea buruienilor şi orientarea rândurilor de
plante prăşitoare pe direcţia N - S pentru a facilita ajungerea la
plantele cultivate a unor cantităţi mai mari de lumină şi de căldură,
eliminarea excesului de umiditate, fertilizarea organică, lucrările
solului care afânează stratul superficial de sol, mulcirea solului cu
materiale de culoare închisă care determină încălzirea solului,
reţinerea zăpezii cu ajutorul parazăpezilor, plantarea unor perdele
forestiere de protecţie, irigarea contribuie la încălzirea sau răcirea
solului, în funcţie de temperatura apei, formarea norilor de fum
împotriva brumelor târzii de primăvară, semănatul sau plantatul pe
coamele biloanelor în primăverile mai umede şi mai reci etc.
1.1.3. Aerul ca factor de vegetaţie
Aerul este necesar atât în sol cât şi la suprafaţa acestuia, pe
parcursul întregii perioade de vegetaţie a plantelor. Compoziţia
aerului din sol diferă de cea a aerului atmosferic. Este mai sărac
în oxigen (cu cca. 0,5 %), dar mai bogat în CO2 (de până la 30 de
ori), în vapori de apă şi în azot (cu 0,77 %).
 Oxigenul este necesar pentru germinaţia seminţelor, respiraţia
rădăcinilor şi a microorganismele aerobe, pentru respiraţia părţilor
supraterestre ale plantelor. Azotul (procurat din sol) este necesar
pentru sintetizarea substanţelor proteice. Azotul molecular din
atmosferă este inaccesibil majorităţii plantelor. Dioxidul de carbon
este folosit în procesul de fotosinteză. La peste 1 % devine toxic
pentru rădăcinile plantelor. Aerul mai conţine vapori de apă,
amoniac, alte gaze.
În natură are loc un schimb continuu între aerul solului şi aerul
atmosferic prin procesele de difuziune (de omogenizare a gazelor în
repaus) şi de primenire în masă datorită vântului, vieţuitoarelor din
sol, variaţiilor de temperatură şi umiditate.
Primenirea aerului din sol numai pe cale naturală nu este
suficientă şi ca urmare trebuie să se intervină prin diferite metode
agroameliorative: toate lucrările care afânează solul, distrug crusta
etc. (arat, grăpat, prăşit, scarificat) şi măresc porozitatea totală,
eliminarea excesului de apă, fertilizarea organică, irigaţia care
intensifică schimbul de aer între sol şi atmosferă, folosirea
amendamentelor etc.
1.1.4. Apa ca factor de vegetaţie
Apa participă direct sau indirect la toate procesele biochimice
şi fiziologice din plante. Ea asigură turgescenţa celulelor şi
ţesuturilor verzi, dizolvă substanţele nutritive şi le transportă până la
frunze, iar prin transpiraţie evită supraîncălzirea plantelor (rol
termoreglator).
Plantele au nevoie de apă în tot timpul vieţii lor. Pentru
germinare seminţele absorb importante cantităţi de apă: inul 100 %,
porumbul 44 %, grâul 45,4 %, sfecla pentru zahăr 120,3 %.
Consumul de apă, care depinde de specie, faza de vegetaţie,
condiţiile pedoclimatice, lucrările de întreţinere etc. creşte de la
germinaţie până la înflorire - fructificare, apoi scade progresiv.
Întreaga cantitate de apă absorbită de o plantă în cursul
perioadei de vegetaţie poartă numele de consum total de apă. Acest
consum total raportat la substanţa uscată produsă se numeşte
coeficient de transpiraţie sau consum specific de apă. Are valori
diferite de la o specie la alta.
Pentru a îndepărta excesul de apă din sol se recomandă:
îndiguirea zonelor inundabile, desecarea cu ajutorul unor şanţuri
(rigole), drenajul, afânarea adâncă a solului, fertilizarea organică,
nivelarea microdepresiunilor, folosirea pompelor etc
 Micşorarea pierderii de apă prin evaporare este una din
problemele prioritare ale activităţii din agricultură. În acest scop solul
trebuie menţinut nivelat, afânat, atât în stratul arat cât şi în cel nearat,
fără crustă, mărunţit, curat de buruieni etc.
Principala măsură pentru completarea deficitului de umiditate
o reprezintă irigaţiile . Înfiinţarea unor perdele forestiere de
protecţie, late de 10 - 15 m, perpendiculare pe direcţia vântului
dominant, în zonele de câmpie afectate de secetă, micşorează viteza
vânturilor şi reduce evaporarea apei din sol.
Distrugerea buruienilor, mari consumatoare de apă, contribuie
la folosirea raţională a rezervei de apă din sol de către plantele
cultivate.
Cultivarea de specii şi soiuri (hibrizi) de plante mai rezistente
la secetă, semănatul la epoca optimă, rotaţia culturilor în funcţie de
cerinţele acestora faţă de apă etc. sunt măsuri importante pentru
folosirea raţională a umidităţii solului.
Toate lucrările solului contribuie la creşterea porozităţii şi
permeabilităţii solului pentru aer şi apă. Evaporarea apei mai poate fi
diminuată prin mulcirea solului, nivelare, distrugerea crustei, praşile
manuale şi mecanice, dezmiriştire etc.
1.1.5. Elementele nutritive ca factor de vegetaţie
Pentru creşterea şi dezvoltarea lor, plantele au nevoie de un
mare număr de elemente nutritive pe care le iau din aer (O, C)
şi din sărurile minerale existente în sol (N, P, K, H, S, Ca, Fe, Mg, B,
Mn, Cu, Zn, Mo, Cl, Na, Si, Al etc.).
Fiecare element chimic are un anumit rol în viaţa plantelor. În
lipsa unor elemente nutritive plantele nu se dezvoltă normal sau pier.
Cerinţele faţă de elementele nutritive depind de specie, soi sau hibrid,
faza de vegetaţie etc.
Azotul este necesar mai ales în perioada de creştere intensă. El
intră în compoziţia substanţelor proteice, aminoacizilor, clorofilei,
acizilor nucleici, a unor vitamine, enzime, hormoni etc. Fosforul
participă la sinteza nucleoproteidelor, a protoplasmei, a unor enzime
etc. Potasiul are un rol deosebit în transportul şi acumularea
glucidelor, în fotosinteză etc. Azotul, fosforul şi potasiul formează
grupa macroelementelor din sol, ele fiind folosite în cantităţi mai
mari. De exemplu, pentru o tonă de boabe de grâu se extrag din sol
26 kg N, 15 kg P2O5, 28 kg K2O.
 Pentru crearea unor condiţii cât mai bune de hrană plantelor, se
recomandă următoarele măsuri: fertilizarea organică şi minerală
pentru completarea deficitului de elemente nutritive din sol, folosirea
unor biopreparate ca nitraginul, fosfobacterinul şi silicobacterinul,
cultura plantelor leguminoase care îmbogăţeşte solul în azot fixat pe
cale biologică în nodozităţi, rotaţia corectă a culturilor, lucrările
raţionale ale solului, combaterea buruienilor - principalul concurent
al plantelor cultivate în privinţa hranei, irigarea corectă, practicarea
unei agrotehnici antierozionale etc.
În concluzie, pentru creşterea şi dezvoltarea lor, plantele au
nevoie de prezenţa tuturor factorilor de vegetaţie, în mod continuu,
simultan şi în cantităţi suficiente.
În natură, factorii de vegetaţie nu acţionează izolat. Pe baza
cercetărilor ştiinţifice privind interacţiunea dintre factorii de
vegetaţie, pe de o parte, şi relaţiile dintre aceştia şi plantele cultivate,
pe de altă parte, s- au elaborat următoarele legi: legea minimului
(Hellriegel, legea maximului (Wolny), legea toleranţei (Shelford),
legea optimului (Liebscher), legea proporţiilor armonice
(Mitscherlich).
Putem concluziona că recolta maximă este o limită de care ne
apropiem (asimptotic) prin sporuri de producţie din ce în ce mai mici.
Rezultă că este necesară o îmbinare judicioasă între toţi factorii
de vegetaţie.
1.2. LUCRĂRILE SOLULUI
„Lucrările solului sunt intervenţii (operaţii), de regulă
mecanice, cu unelte sau maşini agricole (plug, grapă, nivelator,
scarificator, combinator, cultivator, tăvălug, cizel, paraplow,
agregate complexe) pentru a- i modifica însuşirile şi a crea astfel
condiţiile de viaţă cerute de plantele de cultură. Prin lucrările
aplicate solului, diferite ca număr, intensitate, moment de execuţie,
tipuri de agregate etc., se realizează în sol şi la suprafaţa acestuia un
mediu de viaţă cât mai favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor cultivate şi pentru activitatea microorganismelor
folositoare, se combat buruienile, bolile şi dăunătorii culturilor, se
încorporează îngrăşămintele, amendamentele, unele pesticide,
resturile vegetale, se îmbunătăţeşte drenajul pe terenurile cu exces
de umiditate etc.” (Ciobanu A., D. Iancu, 2016).
 Aceste lucrări au ca obiective afânarea, mărunţirea, nivelarea
şi, uneori, tasarea solului, trasarea de brazde, distrugerea crustei etc.
Uneori însă efectuarea exagerată a lucrărilor solului (mai ales
ca număr şi intensitate) determină unele efecte negative: degradarea
structurii, tasarea, accelerarea mineralizării humusului, creşterea
consumului de carburanţi, uzura mai mare a maşinilor agricole etc.
De aceea numărul lucrărilor solului trebuie redus la minimul necesar
şi să fie efectuate la o umiditate optimă în sol (când acesta e reavăn).
În acest sens se recomandă unele variante ale sistemului minim de
lucrări ale solului.

1.2.1. Lucrarea solului cu plugul (aratul)

Aratul sau lucrarea de bază a solului se execută cu plugul cu
cormană, de obicei o dată pe an. Suprafaţa de teren arată se numeşte
arătură. Procesul tehnologic constă în tăierea, desprinderea şi
întoarcerea unor fâşii de sol numite brazde, afânarea, mărunţirea şi
nivelarea solului, amestecarea acestuia cu îngrăşămintele, cu
amendamentele, cu pesticidele, cu miriştea, aducerea la suprafaţă de
sol structurat.
Aratul este însă o lucrare energofagă, uneori favorizează
eroziunea solului pe versanţi şi degradarea structurii, accentuează
mineralizarea humusului.
Calitatea arăturii depinde de textura şi umiditatea solului,
construcţia şi reglarea plugului, gradul de acoperire a solului cu
mirişte şi buruieni, relieful, adâncimea şi lăţimea brazdelor, viteza de
arat, metoda de arat, instruirea mecanizatorilor, controlul calităţii
arăturii etc.
O arătură este de bună calitate când se execută la epoca optimă
şi la adâncimea necesară, solul este mărunţit, afânat, fără denivelări şi
fără bulgări, nu există greşuri (porţiuni nearate), s-au încorporat bine
miriştea, buruienile, îngrăşămintele, amendamentele şi pesticidele,
capetele parcelelor sunt arate, şanţul ultimei brazde rămâne
neacoperit.
Înainte de începerea aratului se stabilesc direcţia de arat şi
metoda de arat, se jalonează primul parcurs, se delimitează zonele de
întoarcere, se marchează vizibil obstacolele, se stabileşte lăţimea
parcelei de arat, se pregătesc tractoarele, se reglează plugurile,
grapele etc.
 Înainte de începerea aratului se stabilesc direcţia de arat şi
metoda de arat, se jalonează primul parcurs, se delimitează zonele de
întoarcere, se marchează vizibil obstacolele, se stabileşte lăţimea
parcelei de arat, se pregătesc tractoarele, se reglează plugurile,
grapele etc.
Arăturile se pot clasifica după următoarele criterii:
a) După felul plugului cu care se execută: arătură cu plugul
obişnuit (cu cormană), cea mai folosită, unde brazdele se răstoarnă
spre dreapta; arătură cu plugul cu antetrupiţă; arătură cu plugul cu
subsolier (scormonitor); arătură cu plugul cu discuri; arătură cu
plugul fără cormană; arătură cu plugul reversibil, cu 2 rânduri de
trupiţe.
b) După perioada de executare: arături de vară (după
recoltarea borceagului, rapiţei, orzului, grâului, cartofului, mazării,
legumelor timpurii etc.); arături de toamnă (după recoltarea florii-
soarelui, porumbului, sfeclei pentru zahăr, sorgului etc. sau când nu
s-au făcut în vară); arături de iarnă (când vremea şi terenul permit) şi
arături de primăvară (când nu s-a arat toamna sau iarna, în zonele mai
umede, pe psamosoluri, pe terenurile în pantă etc.).
c) După adâncimea la care se execută: dezmiriştirea (10– 12
cm), dacă se execută cu plugul de dezmiriştit; arături superficiale
(13-17 cm); arături normale, obişnuite (18-20 cm); arături adânci
(21-25 cm); arături foarte adânci (26-30 cm); arături de desfundare
(40-80 cm).
Principalele metode de executare a aratului sunt:
a) Aratul în părţi (la margini): agregatul intră pe partea
dreaptă a parcelei, la capătul tarlalei merge în gol şi se întoarce
lucrând pe cealaltă parte. Arătura înaintează de la margini spre
centru. Rezultă un şanţ la mijloc şi două coame la margini.
b) Aratul la cormană (la mijloc): agregatul intră în lucru la
mijlocul parcelei, se întoarce cu buclă la capătul parcelei şi ară a
doua brazdă lângă prima, cu care formează o coamă. Arătura
înaintează de la centru spre margini.
 c) Aratul într-o singură parte (în suveică): se face cu plugul
reversibil. Brazdele se răstoarnă într-o singură parte (spre dreapta la
ducere, apoi spre stânga). Arătura înaintează de la o margine spre
cealaltă. Rezultă o coamă şi un şanţ.
Se recomandă ca, pe aceeaşi parcelă, aratul în părţi să alterneze
(de la un an la altul) cu aratul la cormană, altfel, cu timpul, suprafaţa
devine concavă, respectiv convexă. Metodele de executare a arăturii
influenţează calitatea acesteia prin coamele (spinările) şi şanţurile
(răzoarele) rezultate care îngreunează executarea tuturor lucrărilor
ulterioare.
De obicei forma parcelei de arat este un dreptunghi, rar pătrat.
Calitatea arăturii se apreciază cu ajutorul a 8 indici calitativi:
epoca de executare, adâncimea arăturii, lăţimea brazdei, gradul de
afânare a solului, gradul de încorporare a resturilor vegetale, gradul
de mărunţire a solului, gradul de vălurire a suprafeţei arăturii şi
existenţa greşurilor.
Dacă solul este prea uscat şi arătura nu se poate efectua sau iese
bulgăroasă, se recomandă dezmiriştitul, adică mobilizarea solului pe
adâncimea de 10-12 cm cu ajutorul grapelor cu discuri grele sau
uşoare.
1.2.2. Lucrarea solului cu alte unelte şi maşini agricole
a) Nivelatorul se foloseşte când terenurile arabile prezintă
denivelări accentuate (depăşesc ± 20 cm) se execută o nivelare
capitală cu ajutorul utilajelor speciale de îmbunătăţiri funciare.
Denivelările mai mici, care nu se pot corecta prin lucrări curente,
reclamă folosirea nivelatorului mecanic NM - 2,8. Nivelarea este o
lucrare obligatorie în orezării şi pe suprafeţele irigate pe brazde sau
făşii.
b) Cizelul (plugul chisel) are o lăţime de lucru mare (1,55 -
3,25 m), este prevăzut cu organe active tip daltă, puternice, dispuse
pe 2-3 rânduri, care afânează solul pe adâncimea de 20-25 cm fără
întoarcerea brazdei. Are 5, 7, 9 sau 13 organe active (PC - 5, PC - 7,
PC - 9, PC - 13).
c) Freza (FU – 2,5) este o maşină agricolă care are ca organe
active cuţite drepte sau curbate, montate pe un rotor. Se foloseşte mai
mult în horticultură, în spaţii protejate etc. Nu se recomandă pe
terenurile cu mult schelet şi nici pe cele defrişate
 d) Grapa este o unealtă agricolă folosită foarte mult în diferite
situaţii. Grapele sunt de mai multe feluri: cu discuri (cea mai
folosită), cu colţi reglabili, cu colţi ficşi, cu colţi oscilanţi, stelate,
rotative, elicoidale, lanţate, sapa rotativă etc.
e) Scarificatorul execută o afânare adâncă a solului, fără
întoarcerea brazdei, pe adâncimea de 50-70 cm, când terenul este
liber şi solul reavăn.. Se foloseşte pe terenurile argiloase, compactate
în stratul nearat, periodic. După afânarea adâncă se va cultiva o
plantă cu sistem radicular profund. Prin scarificare creşte
permeabilitatea şi deci drenajul intern al solului, este favorizată
acumularea unei cantităţi mai mari de apă, se îmbunătăţeşte aeraţia
solului şi activitatea sa biologică, se reduc procesele de
pseudogleizare, se reduce scurgere apei, se favorizează dezvoltarea
rădăcinilor etc.
f) Cultivatorul se foloseşte pentru executarea prăşitului
mecanic (printre rândurile de plante), pentru deschiderea de brazde
de udare, pentru bilonatul (răriţatul) unor culturi etc. În funcţie de
scopul principal urmărit, organele active pot fi cuţite săgeată, cuţite
daltă, unilaterale dreapta sau stânga, organe tip rariţă etc.
Pe cadru se pot monta cutii pentru îngrăşăminte chimice
solide.
g) Combinatorul este un agregat complex alcătuit dintr-un
vibrocultor (în faţă), o grapă rotativă sau o grapă elicoidală (la
mijloc) şi un tăvălug special (în spate). Se realizează distrugerea
buruienilor, mărunţirea bulgărilor, afânarea solului pe adâncimea de
5-10 cm, nivelarea şi "aşezarea solului" (la o singură trecere). Se
foloseşte la pregătirea patului germinativ, singur sau ca o ultimă
trecere înainte de semănat. Când terenul este mai nivelat se exclude
vibrocultorul.
h) Tăvălugul se foloseşte pentru tasarea, nivelarea şi
mărunţirea solului. Există tăvălugi netezi, inelari şi micşti. Acţiunea
lor depinde de masă, viteză şi diametru. Solul să nu fie prea umed,
altfel tăvălugii se încarcă. Primăvara se tăvălugesc culturile
descălţate (dezrădăcinate), cu tăvălugi netezi, culturile folosite ca
îngrăşământ verde se tăvălugesc cu tăvălugul neted, apoi se discuie
şi, în sfârşit, se încorporează prin arat. Pentru a li se mări masa,
tăvălugii netezi se umplu cu nisip, iar cei netezi se lestează
 1.3. BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE ŞI
HORTICOLE
1.3.1. Pagubele cauzate de buruieni
“Buruienile sunt plante nedorite în culturile agricole. Acestea
cresc pe terenurile cultivate şi pe cele necultivate, iar atunci când
depăşesc un anumit prag al densităţii sau al masei lor la m2
influenţează negativ activitatea economică a omului” (Ciontu C.,
2007).
Ele cresc spontan şi pe marginea drumurilor şi a căilor ferate,
în pajişti, pe terenurile virane, în parcuri şi spaţii verzi, pe diguri şi
canale de irigaţii sau de desecare, pe terenuri industriale etc.
(buruieni ruderale ). În semănături sunt nedorite şi străine de soiul,
hibridul sau specia cultivată (buruieni segetale). Tot buruieni sunt
considerate şi plantele de orz, grâu, secară, floarea-soarelui etc. care
apar uneori (ca samulastră sau din sămânţă impurificată) în alte
culturi (buruieni condiţionate ).
Buruienile cauzează pagube foarte mari (de la 10 % până la
compromiterea totală a recoltei) atât din punct de vedere cantitativ
(concurează plantele agricole şi horticole pentru factorii de vegetaţie,
în special apa şi hrana din stratul edafic util, multe buruieni sunt
gazde pentru diferiţi dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de
cultură) cât şi calitativ (depreciază calitatea recoltei, unele sunt toxice
pentru om şi animale, altele depreciază calitatea lânii, a laptelui).
Principalele surse de îmburuienare a culturilor agricole şi
horticole sunt: solul (până la câteva sute de mii de seminţe de
buruieni/m2 şi de organe vegetative), materialul de semănat
necondiţionat, buruienile de pe marginea drumurilor, de pe locurile
virane, de pe canalele de irigaţie sau de desecare etc. Gunoiul de
grajd nefermentat conţine multe seminţe de buruieni etc.
Buruienile prezintă unele particularităţi biologice care
favorizează îmburuienarea şi îngreunează combaterea lor: capacitate
mare de înmulţire (ştirul, loboda pot produce circa 500.000 de
seminţe), unele se înmulţesc şi pe cale vegetativă (prin rizomi,
drajoni, stoloni, bulbi), au o germinare eşalonată, au o longevitate
mare, au epoci de maturaţie diferite, au sistem radicular profund, au
vitalitate mare etc.
 „Mărimea pagubelor produse de buruieni este influenţată de
următorii factori: epoca la care are loc îmburuienarea (este mai
mare dacă buruienile apar mai devreme, când plantele cultivate sunt
mai mici), natura buruienilor (cele efemere determină pagube foarte
mici), gradul de îmburuienare (care este direct proporţional cu
mărimea pagubelor), plantele cultivate (care au sensibilităţi diferite
la îmburuienare), lucrările de îngrijire aplicate (care reduc
pagubele), condiţiile de cultură, de climă, de sol etc.” (Iancu S., A.
Ciobanu, 2010).
Există câteva buruieni parazite (cuscuta sau borangicul, care
parazitează pe tulpinile de lucernă, trifoi, cartofi etc. şi lupoaia, care
parazitează pe rădăcinile de floarea-soarelui, cânepă, tutun, varză)
sau semiparazite (dinţura, clocoticii, ciormoiagul sau grâul
prepeliţei).
1.3.2. Metodele de combatere a buruienilor
Combaterea buruienilor este o verigă principală şi obligatorie
în tehnologia culturilor agricole şi horticole. Ea este o preocupare
permanentă a lucrătorilor din agricultură şi se face prin măsuri
preventive şi prin măsuri curative.
1.4.1. Măsurile preventive au ca obiectiv prevenirea înmulţirii
şi răspândirii buruienilor: carantina fitosanitară, folosirea la semănat
de seminţe condiţionate, fertilizarea cu gunoi de grajd fermentat,
distrugerea focarelor de seminţe de buruieni de pe locurile virane,
răzoare, canale de irigaţie şi de desecare etc., executarea lucrărilor
agricole la timp şi de calitate, în principal recoltarea, curăţirea
combinelor la trecerea dintr- o solă în alta, curăţirea apei de irigaţie
de seminţe de buruieni etc.
1.4.2. Măsurile curative combat efectiv buruienile răsărite sau
în curs de răsărire în culturile agricole şi horticole, pe pajişti etc.
Ele pot fi agrotehnice, chimice, fizice şi biologice.
a) Măsurile agrotehnice sunt cele mai vechi metode de
combatere a buruienilor: prăşitul, rotaţia culturilor, lucrările solului,
plivitul, cositul buruienilor, epoca şi desimea de semănat, amendarea,
mulcirea etc.
a) Mijloacele chimice se bazează pe folosirea unor substanţe
chimice, numite erbicide, cu efect distructiv asupra buruienilor.
Majoritatea erbicidelor sunt selective, adică distrug anumite specii de
buruieni fără a dăuna plantelor de cultură.
 Alte erbicide sunt neselective (cu acţiune totală) care distrug
orice plantă: Roundup, Cosmic, Glyphogan, Glyphos, Glifotim,
Reglone, Arsenal, Basta, Touchdown. De aceea ele se aplică pe
mirişte, pe canale, printre rândurile de pomi şi de viţă de vie etc.
Erbicidele se pot aplica ppi (preplanting incorporated) - la
pregătirea patului germinativ, înainte de semănat (Diizocab,
Mecloran, Dual, Eradicane etc.), preemergent - între semănat şi
răsăritul plantelor (Lumax, Clik Combi, Stomp, Pendigan, Pledge,
Trophy, Modown, Guardian etc.) sau postemergent (după răsăritul
plantelor, pe vegetaţie) – SDMA Super, Dicoteron, Esteron Extra,
Cliophar, Cerlit, Astral, Icedin, Betanal Tandem, Select Super, Racer,
Fusilade, Gallant, Targa etc.
După forma de prezentare erbicidele pot fi:
- soluţie (LC), un amestec omogen între erbicid şi apă, care se
menţine şi în repaus, fără să se separe. În timpul lucrului nu este
necesară agitarea amestecului. Exemple: Raft, Amino 600, Damine,
Icedin, S.D.M.A., D.M.A. – 6, Stratos Ultra etc.
- emulsie (CE), un amestec cu omogenitate temporară. Lăsate
în repaus, dizolvatul (erbicidul) se separă de dizolvant (apa), de aceea
este necesară agitarea permanentă în timpul administrării. Exemple:
Lontrel, Frontier Forte, Eradicane, Tomigan, Diizocab, Dual,
Mecloran, Flex, Blazer, Gallant, Sutan, Stomp, Cambio etc.
- pulbere muiabilă (pudră umectabilă) (PU, WP), sub formă
de prafuri (pulberi) insolubile în apă, cu care formează suspensii. În
prealabil se prepară maiaua - o pastă omogenă - turnând treptat apă
peste erbicid şi agitând bine, într-un vas mic.
Exemple: Pledge, Devrinol, Venzar, Igran, Sencor, Patoran, Afalon
etc.
- granule (G, WG), care se folosesc ca atare sau dizolvate în
apă. Unele se află ambalate în pliculeţe dozate din plastic
hidrosolubil. Exemple: Accent, Sprint, Ordram, Lexone, Granstar,
Laudis, Titus etc.
Erbicidele au diferite grade de toxicitate pentru om, animale,
albine, peşti etc. Se împart în patru grupe de toxicitate, în funcţie de
DL – 50 (Doza letală pentru jumătate din animalele cu care se
experimentează).
 Erbicidele se aplică cu M.E.T.-1.200 (cu 24 duze), M.E.T.-
2.500 (cu 36 duze), M.E.P. (10 duze, 5 m lăţime de lucru), EEP-600
(900) etc., cu vermorele (A.S. 16), cu atomizoare, cu aviaţia utilitară
(avioane sau elicoptere) etc.
În prezent, cele mai folosite erbicide la principalele culturi
agricole sunt:
- la grâu: Rival Superstar, SDMA Super, DMA 6, Lontrel,
Cerlit, Attribut, Axial One, Ceredin Super, Granstar, Hussar Activ,
Mustang, Icedin Super, Pallas etc.
- la orez: Gulllliver, Londax, Nominee, Basta, Pulsar, Raft,
etc.
- la porumb: Adengo, Esteron Extra, Banvel, Frontier,
Callisto, Mistral, Nico, Basis, Buctril Universal, Cambio, Ceredin
Super, Laudis, Merlin Duo etc.
- la floarea-soarelui: Modown, Bromotril, Select Super,
Pelican, Frontier Forte, Tiger, Racer, Raft, Goal, Agil, Leopard,
Pantera etc.
- la soia: Benta, Select Super, Frontier Forte, Furore Super,
Dominator, Sencor, Stomp, Agil, Elegant, Leopard, Pantera, Corum
etc.
- la sfecla pentru zahăr: Goltix, Tornado, Betanal Quatro,
Belvedere Forte, Safari, DUAL Gold, Targa Super, Venzar, Stratos
Ultra, Cliophar, Lontrel, Pyramin Turbo, Frontier Forte, Fusilade
Forte etc.
- la cartofi: Sencor, Stomp, Agil, Leopard, Pilot, Pantera,
Titus, Dual Gold, Basagran Forte, Arcade, Targa Super, Boxer,
Sharpen etc.
Pentru o erbicidare corectă, eficace, este necesar să se respecte
o serie întreagă de reguli: să se aplice doza recomandată şi în epoca
optimă de aplicare; erbicidele volatile să se încorporeze în sol în
maximum 20 de minute; să se agite permanent emulsiile şi
suspensiile; maiaua să se prepare în ziua precedentă; să se menţină
constante presiunea în rezervor şi viteza de deplasare a agregatului de
erbicidare; să se utilizeze corect jaloanele în tot timpul lucrării pentru
a nu rezulta greşuri între două parcursuri vecine (porţiuni
neerbicidate sau supradozări datorate suprapunerilor);
să se controleze debitul duzelor şi să se înlocuiască duzele defecte
sau de alt tip; rampa de erbicidare să fie orizontală şi la circa 50 cm
înălţime; să nu se staţioneze pe culturi în timpul erbicidării; să nu se
erbicideze pe timp cu vânt sau dacă ploaia este iminentă; apa să fie
fără impurităţi, să nu fie dură; să se facă proba maşinii de erbicidat în
trei repetiţii pentru a stabili debitul; să se respecte normele de
protecţia muncii; mărimea picăturilor va fi de 150 – 500 de microni;
la erbicidarea ppi solul să fie bine mărunţit şi nivelat etc. (Iancu S.,
Ciobanu A., 2010).
Aceste reguli minimale alcătuiesc aşa-numita „tehnica
erbicidării culturilor agricole” (Ciobanu A., D. Iancu, 2016).

1.4. ASOLAMENTELE
Asolamentul este considerat una dintre cele mai importante
măsuri agrotehnice de menţinere şi creştere a fertilităţii solului şi de
sporire a eficienţei celorlalte măsuri agrofitotehnice.
”Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole (tarlale)
pe care plantele de cultură se succed în spaţiu (pe sole) şi în timp (pe
ani agricoli) într-o ordine bine stabilită şi pe care se aplică sisteme
raţionale de lucrare a solului, de fertilizare şi de erbicidare în
vederea creşterii fertilităţii solului şi a sporirii calitative şi
cantitative a producţiilor agricole” (Iancu S., A. Ciobanu, 2010).
Asolamentul include noţiunea de rotaţie, adică numărul de ani
în care o plantă de cultură trece prin toate solele sau după care
aceasta revine pe aceeaşi solă a asolamentului respectiv, după
anumite criterii ştiinţifice. Este o măsură principală, rentabilă, de
planificare şi organizare a activităţii în fermele agricole.
La întocmirea asolamentelor se ţine cont de factorii naturali
(climă, sol, relief, apă freatică etc.), de condiţiile economico-
organizatorice (cerinţele pieţii, forţa de muncă, reţeaua de drumuri,
existenţa în zonă a unor fabrici de zahăr, ulei, conserve de legume,
tutun etc.) şi de consideraţiile agrobiologice (după plante
neprăşitoare, care refac sau cel puţin menţin structura solului, dar
favorizează îmburuienarea, să urmeze plante prăşitoare; după plante
prăşitoare, care combat bine buruienile, dar degradează structura, să
se cultive plante neprăşitoare; după plante sensibile la unele boli şi la
unii dăunători să se cultive altele rezistente la acele boli şi la acei
dăunători;
după plante mari consumatoare de elemente nutritive sau de apă să
urmeze altele cu un consum mai mic şi invers; între semănatul
culturii principale şi recoltarea plantei premergătoare să fie timp
suficient pentru pregătirea patului germinativ etc.). Asolamentul este
cea mai ieftină măsură agrotehnică, nu necesită nici-o investiţie.
În cadrul diferitelor asolamente se operează cu o serie de
noţiuni de bază (elementele asolamentelor):
a) Sola (tarlaua) este o suprafaţă de teren de mărime
variabilă, cu sol cât mai omogen, din cadrul asolamentului, care se
cultivă cu 1-3 specii de plante cu însuşiri biologice şi tehnologice
asemănătoare. În acest ultim caz se numeşte solă combinată sau
mixtă (Exemplu: mazăre, fasole şi soia pe aceeaşi solă). Ea poate
avea 2-3 parcele. De obicei este delimitată de obstacole naturale
(drumuri, căi ferate, ape, păduri, vetre de sat, canale, ravene etc.
b) Parcela este o subdiviziune a solei mixte (combinate) pe
care se cultivă o singură specie de plante.
c) Cultura dublă (succesivă, secundară, a doua cultură sau în
mirişte) se însămânţează în acelaşi an, pe aceeaşi solă cu cultura
principală, după recoltarea acesteia. Cultura principală trebuie să
elibereze terenul mai devreme (borceag, mazăre, orz, grâu, rapiţă
etc.), iar cultura dublă poate fi pentru boabe, îngrăşământ verde sau
furaj. Exemplu: porumb pentru siloz după mazăre.
d) Cultura intercalată reprezintă cultivarea unei specii de
plante printre rândurile sau, mai ales, pe rândurile plantei principale.
Recoltarea şi valorificarea culturilor se face separat. Exemple: fasole
prin porumb; dovleci prin porumb; ceapă, usturoi, salată etc. prin vie
etc.
e) Cultura în amestec constă în cultivarea a 2-3 specii de
plante, amestecate chiar de la semănat, care se recoltează şi se
valorifică împreună. Exemplu: borceagul de toamnă şi cel de
primăvară.
f) Cultura ascunsă este o specie de plante care vegetează un
an alături de cultura principală şi care îşi continuă vegetaţia şi în anul
următor. De exemplu, într-o cereală păioasă se seamănă primăvara
trifoi.
g) Cultura principală se seamănă la epoca optimă, în anul de
referinţă, pentru obţinerea unor producţii cât mai mari (ex. în anul
2015).
 h) Cultura premergătoare se cultivă în anul precedent
(2014).
i) Cultura postmergătoare urmează pe sola respectivă după
planta principală (în anul următor, 2016).
j) Cultura antepremergătoare se cultivă pe sola respectivă
cu doi ani înaintea celei principale (este premergătoarea
premergătoarei) – anul 2013.
k) Cultura amelioratoare este o specie de leguminoase care
îmbogăţeşte solul în azot fixat pe cale biologică, prin intermediul
bacteriilor simbiotice.
1) Planul de cultură reprezintă indicarea suprafeţelor (în
hectare) ocupate de fiecare specie de plante din cadrul asolamentului.
m) Structura culturilor înseamnă specificarea ponderii
(procentelor) fiecărei culturi din cadrul unui asolament. Totalul
hectarelor corespunde cu totalul procentelor (100%)
De exemplu, în asolamentul soia - grâu – floarea - soarelui -
porumb, soia este cultură amelioratoare, premergătoare pentru grâu,
antepremergătoare pentru floarea - soarelui, postmergătoare faţă de
porumb şi cultură principală pentru prima solă (pentru anul
respectiv). Ea ocupă (are o pondere de) 25 % din acest asolament de
patru ani (cu patru sole).
n) Schema de asolament reprezintă indicarea, în ordinea
rotaţiei, a grupelor de plante de cultură. Exemplu: cereale păioase de
toamnă - prăşitoare (schemă de 2 ani); leguminoase anuale - cereale
păioase de toamnă - prăşitoare (schemă de 3 ani); leguminoase
anuale - cereale păioase de toamnă - prăşitoare - cereale păioase de
primăvară (schemă de 4 ani) etc.
Tipul de asolament reprezintă indicarea plantelor de cultură în
ordinea rotaţiei lor. Exemplu: 1. grâu de toamnă – 2. porumb pentru
boabe (tip de asolament de 2 ani); 1. mazăre + fasole – 2. grâu de
toamnă - 3. porumb pentru boabe + cartofi (tip de asolament de 3 ani)
Monocultura reprezintă cultivarea unei specii de plante mai
mulţi ani consecutiv (peste 4), pe aceeaşi solă. Exemple: grâu
– grâu – grâu – grâu – grâu.
 CAPITOLUL II
BAZA TEHNICO-MATERIALĂ
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LICEAL AGRICOL

2.1. MIJLOACELE TEHNICE MODERNE FOLOSITE

LA PREDAREA MODULULUI AGROTEHNICĂ
(M 1)
Legea 1 / 2011 , art. 108 – 116, plus articolul 166, se referă la
„Baza materială a învăţământului preuniversitar de stat”.
În plus, în art. 166 din această lege se specifică următoarele:
„Baza materiala a învăţământului de stat constă în întregul activ
patrimonial al Ministerului Educaţiei Naţionale, al instituţiilor şi
unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de
învăţământ existent la data intrării în vigoare a prezentei legi,
precum şi în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior”.
Mijloacele de învăţământ reprezintă o componentă deosebit de
dinamică a procesului de învăţământ care imprimă calitatea şi
eficienţa actului educaţional, atât în planul de învăţare al elevilor, cât
şi în planul de predare şi evaluare.
Mijloacele didactice se pot clasifica după criterii diferite care
vizează suportul pe care sunt prezentate, analizatorii solicitaţi în actul
de percepţie, rolul dominant pe care îl au transmiterea informaţiilor şi
formarea deprinderilor şi priceperilor şi scopul pentru care au fost
confecţionate.
La disciplinele de specialitate se utilizează şi mijloace preluate
din domeniile tehnice.
Desfăşurarea unui proces educativ-instuctiv modern presupune
preocuparea din partea cadrului didactic pentru perfecţionarea lecţiei
şi crearea cadrului optim de desfăşurare a activităţii (mediu de
instruire). Disciplinele de specialitate solicită un cadru adecvat de
desfăşurare a activităţii, cu condiţii
specifice asigurate, în care elevii să fie antrenaţi să-şi formeze
deprinderile de lucru intelectuale şi practice.
Mijloacele de învăţământ pot fi definite ca „un ansamblu de
resurse sau instrumente materiale şi tehnice adoptate şi selectate” în
vederea realizării sarcinilor instructiv- educative ale şcolii.
Mijloacele de învăţământ, fie clasice, fie moderne, audio-
vizuale, au importanţă deosebită în predarea moduluilui de
agrofitotefnie, deoarece această disciplină de învăţământ se preocupă
de numeroase şi variate probleme care însuşite de elevi contribuie la
formarea acestora ca viitori lucrători sau fermieri în agricultură.
Învăţarea diferitelor noţiuni, înţelegerea abstracţiunilor
presupun şi existenţa unui depozit suficient de imagini vizuale prin
intermediul cărora elevul devine capabil să asimileze diferite
abstracţii.
În practica predării modului de agrofitotehnie se folosesc
materiale intuitive clasice care îşi păstrează întreaga importanţă, cum
ar fi:
- modele fizice: mulaje, machete;
- modele logice: organigrame, scheme de legătură, desene pe
tablă, ilustraţii etc.
Pe scară largă folosite în predarea modulului sunt diferite
mostre de plante, seminţe, flori, fructe, îngrăşăminte, pesticide.
Materialul clasic se cere îmbinat ori de câte ori este posibil cu
mijloacele tehnice moderne audio-vizuale, din care fac parte:
diapozitivele, diafilmul, benzile magnetice, filmele didactice,
computerul.
a) Calculatorul sau laptopul plus videoproiectorul reprezintă
cea mai folosită metodă modernă de prezentare a unor imagini, de
obicei color, cu tabele, fotografii, grafice, texte. În majoritatea
cazurilor se utilizează tehnica PowerPoint.
b) Filmul didactic este un mijloc de învăţământ capabil să
reprezinte obiectele şi fenomenele studiate în agricultură în forme cât
mai variate şi să dezvăluie în acelaşi timp structura şi modul de
manifestare a acestora. Filmul analizează obiectul sau fenomenul atât
sub aspect global cât şi pe părţi, reliefând legăturile reciproce dintre
componentele acestuia. Filmul dirijează atenţia elevilor asupra
trăsăturilor caracteristice ale obiectului sau fenomenului studiat,
eliminând amănuntele, ceea ce face ca prin simplificare să se
întipărească mai bine în mintea elevului imaginea, importanţa şi
scopul obiectului, fenomenului sau procesului studiat.
 În cadrul filmului trăsăturile sau relaţiile de interdependenţă
dintre aceste obiecte, fenomene, procese sunt private în dezvoltare,
neizolate unele de altele, în stransă legătură cu alte obiecte pe care le
condiţionează sau de care sunt condiţionate.
Predarea lectiilor cu ajutorul filmului impune profesorului să
organizeze lecţia după o anumită structură cu respectarea anumitor
cerinţe metodice astfel: rularea filmului este precedată de o
introducere prin care profesorul pregăteşte elevii pentru înţelegerea
filmului, stabilind legătura dintre conţinutul acestuia şi tema ce se
studiază, prezentând schema generală a filmului fără a dezvălui
esenţa acestuia.
De exemplu, la lecţia „Lucrările solului”, în film pot fi
prezentate diferite metode de deplasare a agregatului de arat (în
lături, la cormană, în suveică), cu pluguri normale sau reversibile şi
alte lucrări de pregătire a solului cum sunt: grăparea, nivelarea,
tăvălugirea, modelarea. Agregatele pot fi formate din maşini de
acelaşi fel sau diferite.
Folosirea lor oferă următoarele avantaje agrotehnice:
- Pregătirea unui pat germinator foarte bun;
- Reducerea numărului de treceri pe câmp a tractoarelor şi
maşinilor agricole;
- Evitarea deteriorării structurii solului;
- Reducerea uzurii tractoarelor şi a maşinilor agricole;
- Realizarea unor economii de muncă, de timp şi de
combustibil.
c) Diapozitivele întrunesc atât avantajele tablourilor deoarece
pot fi văzute de întraga clasă, cât şi pe acelea ale fotografiilor fiindcă
pot fi arătate şi expuse în număr mare. Diapozitivele pot fi folosite
atât la lecţiile curente cât şi la cele de recapitulare sau la diferite
activităţi în afara clasei, ca: expuneri de teme, material ilustrativ la
unele referate pe care le întocmesc elevii. Indiferent când se folosesc
diapozitivele, dacă sunt însoţite şi de explicaţii succinte ale
profesorului contribuie activ la fixarea cunoştinţelor.
Când diapozitivele se folosesc la lecţiile de recapitulare este
necesar să se ceară elevilor recunoaşterea şi explicarea imaginilor
prezentate, profesorul corectând explicaţiile lor şi adâncind unele
elemente noi pe care le considera necesare.
 De exemplu, la lecţia „Lucrările de recoltare mecanizat” elevii
pot studia folosind diapozitive cu diferite tipuri de maşini agricole
observând părţile lor componente.
d) Televiziunea şcolară este întâlnită pe scară foarte mică din
cauza dotării tehnice mai pretenţiose, mai scumpe. Această metodă
ajută la înţelegerea unor conţinuturi întrucât transmiterea
cunoştinţelor se face cu ajutorul imaginilor dinamice şi a
comentariului adecvat.
După vizionare se organizează discuţii de adâncire şi
completare a cunoştinţelor eventual completând şi cu alte mijloace de
învăţare cum ar fi mostre de plante, de seminţe, de fructe, insectare,
herbare, postere etc.
În viitor se poate extinde televiziunea şcolară deoarece acest tip
de lecţii ajută la înţelegerea unor conţinuturi pe care elevii nu şi le-ar
putea însuşii numai cu ajutorul mijloacelor existente în clasă sau în
campul didactic.
2.2. BAZA TEHNICO-MATERIALĂ
PENTRU DESFĂŞURAREA ORELOR LA
MODULUL DE AGROTEHNICĂ (M 1)

Pentru pregătirea agricolă baza materială trebuie să fie

constituită din totalitatea mijloacelor materiale care asigură
informaţii pentru tehnica de cultură a plantelor şi de creştere a
animalelor. În alcătuirea acesteia intră: cabinetul de TEHNOLOGII,
laboratorul de AGROTEHNICĂ, materialul didactic şi lotul şcolar.
a) Cabinetul de tehnologii asigură cadrul de manifestare
ştiinţifică a elevilor, de îmbinare a cunoştinţelor teoretice cu practica
în scopul stimulării interesului şi curiozităţii elevilor în vederea
cercetării din acest domeniu. De exemplu, având la dispoziţie difertie
mostre de spice de grâu, elevii pot observa şi compară insuşirile
acestora.
Cabinetele de Tehnologii bine organizate şi dotate servesc
pentru schimbul de experienţă cu alţi profesori şi elevi. Prin lecţile
desfăşurate în aceste cabinete trebuie să se facă o legătură
permanentă cu observaţiile şi lucrările desfăşurate în lotul şcolar, să
se aplice metode active-participative de învăţare care să aibă o
eficienţă maximă.
 În cabinetul de Tehnologii se organizează cercurile cu elevii în
vederea stimulării curiozităţii de cunoaştere şi a gândirii elevilor.
Acest cabinet trebuie să fie dotat cu mobilier şi aparatură adecvată
(retroproiector, insectare, herbare, colecţii de îngrăşăminte).
Sala pentru lucrări practice trebuie să aibă mobilierul şi
aparatura necesare pentru realizarea sarcinilor instructiv-educative.
b) Laboratorul de Agrotehnică este spaţiul de
învăţământ amenajat şi dotat corespunzător fiind absolut necesar în
pregătire deoarece asigură aprofundarea cunoştinţelor printr-un
învăţământ activ-participativ de profil.
Laboratorul are un rol deosebit pentru formarea unor priceperi
şi deprinderi practice dar necesită şi un spaţiu pentru depozitarea
materialului didactic.
În locurile de depozitare a materialului didactic spaţiul trebuie
să asigure condiţii foarte bune pentru conservarea acestuia, spaţiul să
fie folosit în întregime, să permită organizarea ştiinţifică şi o
evidenţă riguroasă a acestora.
Laboratorul este o sală amenajată şi dotată pentru studierea
unui anumit obiect de învăţământ, de exemplu agrotehnica.
Beneficiază de o organizare ştiinţifică şi o dotare
corespunzătoare cerinţelor programei şcolare.
Permite desfăşurarea orelor de curs, studiul individual,
consultaţii, dezbateri, cercuri de elevi şi de cercetare pentru profesori;
Funcţiile laboratorului (Cristina Cosma - Ciolacu, 2012):
1. Cadrul adecvat pentru sporirea eficienţei proceselor de
învăţământ prin:
Mediul ambiant adecvat;
Diversificarea formelor de organizare a proceselor
de învăţământ;
Antrenarea elevilor la activităţi independente, creatoare;
Formarea la elevi a deprinderilor de utilizare a tehnicilor
de învăţare şi investigare ştiinţifică;
Organizează stimularea, îndrumarea muncii de cunoaştere,
de formare a elevilor de către profesori;
Folosirea, de regulă, a metodelor metodelor active ce se
bazează pe acţiune, pe contactul direct cu realitatea.
 2. Contribuie la dezvoltarea activităţii independente a
elevilor:
Elevii sunt angajaţi în activitatea de căutare, descoperire a
adevărului pentru formarea prin efort propriu a unor ipoteze şi soluţii
la diferite probleme;
Elevul învaţă independent sau în colectiv, sub îndrumarea
profesorului;
În laborator se realizează accentuarea caracterului practic-
aplicativ al cunoştinţelor, orientarea gândirii elevilor spre acţiune;
explicaţiile şi demonstraţiile profesorului sunt diminuate în favoarea
activităţii proprii a elevului.

3. Oferă profesorilor de specialitate condiţii egale pentru

desfăşurarea lecţiilor:
Laboratorul este dotat cu o gamă largă de mijloace de
învăţare;
Oferă tuturor profesorilor posibilitatea de a le folosi util,
în realizarea lecţiei.
4. Oferă condiţii pentru efectuarea unor lucrări de cercetare
ştiinţifică.
5. Găzduieşte activităţi care au loc în afara clasei.
c) Materialul didactic se poate clasifica după:
a) conţinutul ştiinţific;
b) modul de comunicare a mesajului instructiv-educativ; c)
suportul educativ.
Conţinutul ştiinţific al materialului este dat de natura mesajului
pe care îl transmite, el putând fi grupat în material didactic pentru
modulele: Agrotehnică, Zootehnie, Mecanizare, Ecologie.
Pentru modulul Agrotehnică sunt :
a) mijloace tehnice:
microscoape;
truse pentru analiza solului;
truse pentru analiza apei şi aerului;
balanţe, cântare;
termometre, umidometre;
anemometre;
higrometre;
 germinatoare;
etuve;
dispozitive pentru prinderea unor insecte.
b) mijloace de instruire practică agricolă:
scule şi unelte (greblă, casmale, sape, furci);
unelte şi materiale pentru legumicultură,viticultură și
pomicultură;
instalaţii pentru tratamente fitosanitare;
tractoare şi maşini agricole.
În funcţie de modul de comunicare al mesajului instructiv-
educativ se apreciază că eficienţa în învăţare a materialului
didactic este cu atât mai mare cu cât solicită un număr mai ridicat de
analizatorii senzitivi: auditivi, vizuali, tactili.
Mijloace audio-vizuale au o pondere din ce în ce mai mare în
pregătirea agricolă şi sunt reprezentate de filmele sonore care
prezintă tehnologii folosite în agricultură sau emisiuni televizate pe
teme agricole.
După suportul constructiv pe care este fixat materialul didactic,
acesta poate fi grupat astfel:
material didactic pe cale naturală sau naturalizat, exemlpe:
mostre de plante mature sau în diferite faze de vegetatie, organe de
plante, mostre de îngrăşăminte, fungicide, machete cu diferite specii
de animale domestice şi rase de animale. Naturalizarea se face prin
conservarea plantelor în ierbare, eşantioane de furaje, monoliţi de
soluri;
material desenat sau fotografiat este reprezentat prin desene,
scheme având drept suport constructiv hartia;
material didactic imprimat pe pelicule transparente: folii
transparente pentru retroproector, diapozitive.
În realizarea şi folosirea materialului didactic trebuie să fie
respectate următoarele cerinţe:
materialul didactic natural sau naturalizat trebuie ales şi
conservat astfel încât să scoată în evidenţă caracteristicile ce
formează obiectul pregătirii şcolare;
în funcţie de sarcinile stabilite, etalarea şi etichetarea,
materialului didactic este diferită astfel: pentru activitatea de predare-
învăţare materialul naturalizat se cere a fi etalat şi etichetat, iar pentru
activitatea de verificare trebuie să fie doar numerotat;
 clasarea, ordonarea şi conservarea materialului se va face
după funcţiile lui instructiv-educative. Exemplu: buruienile vor fi
ordonate după specile pentru care constituie un pericol şi în funcţie
de metodele lor de combatere.
Planşele sunt mult răspândite, iar prezentarea grafică simplă
trebuie să scoată în evidenţă aspectele esenţiale ce nu pot fi înţelese
numai prin examinarea materialului naturalizat sau prin expunere
verbală. Exemplu: la tema privind ,,Rotaţia culturilor” explicaţiile şi
lămuririle ce se dau cu privire la succesiunea în timp şi spaţiu a
culturilor trebuie să fie însoţite de o planşă în care sunt trecuţi anii şi
solele pe care se succed plantele.
Panourile sunt reprezentări grafice cu expunere mai
îndelungată acolo unde există un acces permanent al elevilor. Ele pot
cuprinde teme mai largi, redate prin culori diferite combinate cu
fotografii, scheme. Se pot folosi diferite mijloace pentru a căpăta
atenţia: titluri, etichete, săgeţi, întrebări sau afirmaţii scurte care să
atragă atenţia asupra esenţialului.
Epifilmele, albumele cu fotografii sunt importante
deoarece asigură posibilitatea corelării procesului de predare cu
diferite lucrări agricole. Fiecare aspect fotografiat trebuie explicat
amănunţit pentru ca elevii să poată reţine ideile esenţiale.
Evidenţa materialului didactic este necesar să se facă pentru ca
acesta să poată fi grupat pe domenii ştiinţifice şi pe secţiuni în funcţie
de suportul material. Este necesară şi simbolizarea lui în codul de
evidenţă în funcţie de conţinutul ştiinţific, de suportul materialului
didactic, de tema prevazută în programa şcolară şi în manual.
Conservarea materialului didactic se face în spaţii special
amenajate fiind grupat corespunzător numerotaţiei în coduri. De aici
el este scos şi folosit la lecţii după care se expun pentru a fi consultat
de elevi pe toată perioada de predare a capitolului planificat.
Folosirea materialului didactic la lecţie condiţionează succesul
în pregătirea tehnologică agricolă, variat ca suport de fixat în funcţie
de etapele logice de asimilare a materiei de predat şi de forma de
învăţământ adoptat. Astfel, la lecţiile unde predomină explicaţia,
materialului se va expune treptat în funcţie de modul cum se parcurge
conţinutul stiinţific al lecţiei, în timp ce la lecţiile bazate pe metode
activ - participative materialul didactic se distribuie grupelor paralel
cu desfăşurarea studiului.
 d) Câmpul didactic constituie un mijloc de învăţământ
absolut necesar ce cuprinde două sectoare: colecţia fitotehnică şi
câmpurile demonstrative, fiecare fiind organizate în funcţie de
obiectivele instructiv-educative precise.
Colecţia fitotehnică cuprinde principalele specii, soiuri si
hibrizi de plante cultivate. Scopul pentru care este înfiinţată este de
pregătire a elevilor şi, mai ales, de formare a deprinderilor de
cunoaştere a plantelor ce aparţin unor specii, soiuri şi hibrizi diferiţi.
Colecţia fitotehnică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- organizarea câmpului de colecţie să ţină seamă de clasificarea
fitotehnică a plantelor, de prevederile programelor şi manualelor
şcolare;
- să cuprindă toate speciile, hibrizii şi soiurile răspândite în
zona respectivă şi să ocupe o suprafaţă suficient de mare pentru a se
crea condiţiile necesare unei varietăţi fenotipice normale a
indivizilor;
- fiecare parcelă să fie etichetată cu: numele ştiinţific al speciei,
denumirea populară, denumirea cultivatorilor, zona de răspândire,
performanţe obţinute;
- să se asigure posibilitatea construirii de planşe pentru
materialul didactic.
Câmpurile demonstrative pot fi destul de diferite în funcţie de
zona naturală agricolă.
„Cerinţele câmpului demonstrativ sunt:
- să fie organizate câmpuri demonstrative pentru fiecare grupă
fitotehnică de plante şi mai ales pentru acelea care au cea mai mare
răspândire în zonă;
- pentru a căpăta o recunoaştere generală vor fi demonstrate
experimental mijloacele tehnice, metodele şi tehnologiile noi care
sunt mai puţin cunoscute şi aplicate urmând ca toate lucrările în
câmpurile demonstrative să se execute cu elevii, iar lucrarea
practică va fi executată cu respectarea cerinţelor instructiv-
educative;-
- fiecare variantă va fi etichetată complet: valoarea
materialului, valoarea specifică a cerinţei, performanţei omologate,
zona de răspândire, condiţii pentru aplicare.
 - Dimensionarea, atât a câmpurilor de colecţie cât şi a celor
demonstrative, se va face după nevoile procesului de învăţământ
pentru a evita suprasolicitarea elevilor la executarea diferitelor
lucrări agricole” (Jana Neacşu, 2009, pag. 65).
Mijloace de învăţământ necesare învăţământului agricol
- Postere, planşe, herbare, insectare, machete cu maşini
agricole şi horticole, mostre cu plante studiate, colecţii de seminţe,
îngrăşăminte, pesticide.
- Aparatură de laborator - termometre de sol şi aer,
pluviometre, umidometre, balanţă analitică, balanţă hectolitrică,
germinatoare etc.
- Materiale prezentate cu mijloace şi echipamente audio-video:
diapozitive cu tehnologii de cultivare a diferitelor specii de plante,
pelicule cu diferite tipuri de sol, soiuri şi hibrizi pentru diferite
plante, filme didactice cu profil agricol, mulaje cu diferite specii de
taurine, suine, ovine, cabaline, păsări de curte, iepuri de casă etc.
 CAPITOLUL III
EVALUAREA LA MODULUL DE AGROTEHNICĂ

3.1. DEFINIŢIE, ETAPE ŞI FUNCŢII ALE EVALUĂRII

În cadrul procesului de învăţământ, problematica evaluării
randamentului şcolar capătă o importanţă din ce în ce mai mare.
Evaluarea reprezintă o activitate psihopedagogică de
verificare, măsurare (cuantificare) şi apreciere (notare) a cantităţii şi
calităţii cunoştinţelor dobândite, a eficienţei, valorii şi nivelulului
performanţelor realizate în urma actului predării-învăţării în consens
cu obiectivele urmărite, într-un anumit interval de instruire.
Verificarea este o acţiune complexă de determinare (stabilire)
şi cunoaştere a rezultatelor şcolare, a calităţii proceselor de predare şi
învăţare care le-au generat şi a factorilor implicaţi (educatorul şi
educatul) în realizarea lor. Se realizează prin mijloace şi metode de
examinare corespunzătoare, alese şi folosite de profesor în funcţie de
specificul obiectului de învăţământ, conţinutul temei care va fi
verificată, obiectivele urmărite în lecţia respectivă, particularităţile
psihologice de vârstă şi personalitate ale elevilor etc.
Măsurarea este a doua componentă a evaluării şi constă în
cuantificarea rezultatelor şcolare determinate prin metode de
verificare, prin atribuirea de valori numerice (puncte, note, medii),
raportate la un etalon, la un standard stabilit de profesor. Nu pot fi
cuantificate stările afective, atitudinile, convingerile şi unele structuri
motivaţionale (interese, trebuinţe) şi nici toate performanţele obţinute
de elevi prin învăţare, ci doar cele de ordin cognitiv (cunoştinţe).
Modalitatea principală de realizare a măsurării în procesul de
învăţământ este nota acordată de examinator (evaluator).
Aprecierea constă în formularea unor judecăţi de valoare
referitoare la rezultatele obţinute şi la aspectele constatate şi măsurate
pe baza unor criterii de valoare sau a unei scări de valori. De obicei,
aprecierea se exprimă prin calificative (excelent, foarte bine, bine,
satisfăcător, nesatisfăcător), prin laude, comentarii, aprecieri critice
etc. Aprecierea trebuie să fie întregită de diverse decizii şi modalităţi
de corectare, de îmbunătăţire a rezultatelor slabe.
 Evaluarea activităţii didactice marchează calitatea
operaţionalizării obiectivelor pe un an de studii şi a obiectivelor pe
unităţi de instruire care reflectă capacitatea cadrului didactic de a
determina situaţiile pedagogige şi a organiza activităţile de învăţare
la nivelul posibilităţilor minime, medii sau maxime ale colectivului
de elevi.
Activităţile de predare, învăţare, evaluare se află într-o strânsă
legătură, de aceea trebuie proiectate în acelaşi timp.
Evaluarea are trei etape principale:
- măsurarea rezultatelor şcolare prin procedee specifice
(probe scrise, probe orale, probe practice, proiecte, portofolii, referate
etc.).
- aprecierea rezultatelor şcolare pe baza unor criterii unitare
(barem de corectare şi notare, descriptori de performanţă etc.)
- formarea concluziilor desprinse în urma interpretării
rezultatelor obţinute în vederea adoptării deciziei educaţionale
adecvate.
Evaluarea reprezintă totalitatea activităţilor prin care se
colectează, organizează şi interpretează datele obţinute în urma
aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei
judecăţi de valoare.
Evaluarea performanţelor elevilor are următoarele funcţii
(Steliana Petruţ, 2012):
1. de diagnoză, în sensul de a face cunoscute situaţiile şi
factorii care duc la obţinerea unor rezultate ale elevilor pentru a
stabili eventualele proceduri de remediere şi stabilirea anumitor
proceduri pentru ameliorarea rezultatelor slabe ale elevilor;
2. de prognoză, în sensul anticipării performanţelor viitoare ale
elevilor pe baza rezultatelor înregistrate şi al planificării secvenţelor
următoare ale activităţii de învăţare. Se asociază de regulă cu prima
funcţie.
3. de certificare a nivelului de cunoştiintţe şi abilităţi ale
elevilor la sfârşitul unei perioade lungi de instruire (gimnazial,
liceal).
4. de selecţie, pentru accesul elevilor într-o etapă superioară
de învăţământ sau într-un program specific de instruire. Această
funcţie permite ierarhizarea elevilor.
 5. Evaluarea îndeplineşte şi funcţii specifice: funcţie
motivaţională (prin care se stimmulează activitatea de învăţare a
elevilor) şi funcţia de orientare şcolară.

3.2. TIPURI DE EVALUARE

A. După modul de integrare a evaluării în procesul didactic,
aceasta poate fi: iniţială (predictivă), continuă (formativă) şi finală
(sumativă).
1. Evaluare iniţială (predictivă): se realizează la începutul
unui nou ciclu de învăţământ (semestru), la clasele nou formate.
Aceast tip de evaluare urmăreşte: stabilirea nivelului de pregătire al
elevilor; identificarea lacunelor în formarea elevilor; determinarea
potenţialului de învăţare; determinarea capacităţii de a învăţa
independent; depistarea dificultăţilor de învăţare; detectarea
cunoştinţelor şi a abilităţilor care permit asimilarea de noi cunoştinţe.
Se identifică nivelul cunoştinţelor de botanică, pedologie,
mecanizare etc.
În urma evaluării iniţiale (de obicei se efectuează la primul
laborator) se va stabili nivelul de predare - învăţare, oportunitatea
organizării unor acţiuni de recuperare a lipsurilor şi stabilirea
principiilor şi metodelor de lucru la clasă.
2. Evaluare continuă (formativă): se realizează în timpul
programului de instruire, după secvenţe (capitol) de învăţare. Acest
tip de evaluare urmăreşte orientarea evaluării curente către tipurile de
comportament cognitiv, afectiv, psiho-motor de elevi; prestaţia
elevilor în timpul lecţiei; participarea spontană a elevilor; gradul de
implicare al elevilor; măsurarea progreselor atinse de elevi;
evidenţierea progresului înregistrat de elevi de la o secvenţă la alta.
Această evaluare are loc pe tot parcursul procesului didactic, se
realizează prin verificări sistematice, antrenează toţi elevii din clasă
şi se verifică întreaga materie parcursă. Se bazează pe retroactivitate
(feed-back), conexiunea inversă continuă. Feed-back-ul obţinut are
importanţă atât pentru elev în sensul de a-şi regla activitatea de
învăţare dar şi pentru profesor în ameliorarea activităţii de predare.
 3. Evaluarea finală (sumativă): se realizează la sfârşitul unei
perioade mai lungi de învăţare (semestru, an şcolar sau ciclu de
învăţământ). Acest tip de evaluare urmăreşte: recapitularea,
sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite
anterior; diagnosticarea şi ameliorarea rezultatelor instruirii;
ierarhizarea elevilor şi aprecierea nivelului de performantaţă. Se vor
avea în vedere şi rezultatele obţinute în timpul practicii agrotehnice
(de exemplu practica de erbicidare a cerealelor păioase). Stabileşte
gradul în care s-au atins obiectivele generale sau nivelul de
cunoaştere al elevilor în raport cu cerinţele finale propuse. Totodată
permite ameliorarea procesului didactic dar după perioade mai lungi,
mai ales pentru seriile viitoare de elevi şi de aceea se impune a fi
precedată de evaluarea continuă.
Orice instrument de evaluare proiectat, administrat şi corectat
se numeste probă de evaluare.
Instumentele de evaluare se clasifică în:
1. Metode tradiţionale: probe scrise, probe orale, probe
practice.
2. Metode alternative: observatţia, investigaţia, proiectul,
portofoliu, auto evaluarea, tema pentru acasă, tema de lucru în clasă.
Obiectivele operaţionale ale evaluării sunt (Cristina Ciolacu,
2012):
a) Definirea comportamentului observabil începe printr-un
verb care în funcţie de obiectiv poate fi luat din lista de verbe bazată
pe taxonomia lui Bloom;
b) Condiţiile în care se realizează comportamentul observat pot
fi exprimate astfel: analizând formula conform listei date, pe baza
normelor în vigoare, aplicând tehnologia, utilizând table, diagrame,
STAS-uri etc.;
c) Criteriul de reuşită poate fi:
- cantitativ exprimat prin cifre, timp sau lungimea răspunsului
şi procente;
- calitativ exprimat prin cuvinte, fără a aproxima practic,
teoretic, în succesiunea logică, fără a aproxima rezultatul, cu
alegerea conform standardului, într-un limbaj tehnic adecvat, cu
cuvintele tale etc.
Într-un item bine elaborat trebuie să se regăsească toate cele
trei elemente de mai sus. Deoarece un item testează unul sau mai
multe elemente obiective acestea se vor preciza înainte de formularea
itemului sau într-un tablou ilustrativ.
 B. După provenienţa persoanelor care realizează evaluarea,
aceasta poate fi internă şi externă. Cea internă reprezintă acţiunea de
evaluare care se desfăşoară în aceeaşi instituţie şi cu aceleaşi cadre
didactice implicate în activitatea de instruire.
Evaluarea externă reprezintă activitatea de evaluare care se
realizează în altă instituţie şi cu alte cadre didactice decât cele care au
asigurat realizarea procesului de instruire. Se poate desfăşura şi în
aceeaşi unitate şcolară dar cu alte cadre didactice sau cu altă echipă
de verificare, măsurare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.
C. După forma de evaluare se cunosc două tipuri: evaluare
curentă şi examen. În mod firesc, evaluarea curentă sprijină şi
precede examenul. Ponderea fiecărei forme de examinare la nota
finală depinde de specificul disciplinei, se stabileşte împreună cu
elevii şi se face publică la avizierul disciplinei.
3.3. METODELE TRADIŢIONALE DE EVALUARE
Sunt utilizate cu frecvenţa cea mai mare în procesul de
învăţământ şi se împart în trei categorii: probe orale, probe scrise şi
probe practice.
Prin probă de evaluare se înţelege un instrument (un mod de
evaluare) care se pretează cel mai bine unei discipline sau unei
anumite forme de activitate, conceput, urmărit, corectat sau măsurat
de profesor.
a) Proba orală (verificarea orală) reprezintă metoda cea mai
des folosită de către profesor la lecţiile desfăşurate în clasă şi mai
puţin folosită pentru examene. Utilizează dialogul, comunicarea
verbală, elevii având posibilitatea de a argumenta răspunsurile.
Prin întrebări, profesorul poate dirija şi corecta elevul
chestionat pentru a facilita răspunsurile. El poate mări gradul de
dificultate al întrebărilor în funcţie de răspunsurile primite şi se pot
elucida anumite inadvertenţe. Elevii au astfel şansa de a se manifesta
liber, mai ales la capitolul asolamente.
Profesorul are posibilitatea de a urmări la elevi caracterul
creativ, originalitatea şi modul de a structura forma logică a
răspunsurilor.
Probele orale au dezavantajul că sunt consumatoare de timp, au
un nivel relativ scăzut de validitate, fidelitate şi uneori influenţează
obiectivitatea evaluării.
Decizia profesorului pentru această metodă de evaluare este
luată în funcţie de câteva aspecte:
- de obiectivele evaluării;
 - de tipul de informaţie la care elevul este pus în situaţia de a
răspunde;
- de caracteristicile obiectului de studiu;
- de timpul alocat pentru evaluare;
- de tradiţia în evaluare pentru disciplina de Agrotehnică..
b) Probele scrise sunt preferate de profesor pentru că au
eficacitate şi obiectivitate ridicată. Datorită numărului redus de ore la
o disciplină, a numărului mare de elevi ce trebuie evaluaţi şi notaţi se
apelează adesea la probele scrise atât în cadrul lecţiilor curente cât şi
la cele de evaluare finală (sfârşit de capitol, semestru sau an şcolar).
Unii elevi sunt emotivi, timizi sau gândesc mai lent, iar prin
evaluarea scrisă ei au posibilitatea de a răspunde mai uşor, mai bine.
În felul acesta stările de stres, de inhibiţie sunt mult diminuate.
Un mare avantaj al probelor scrise este acela că sunt mult mai
obiective decât cele orale. Elevii trebuie să formuleze răspunsul
independent, concret şi la obiect. De asemenea, evaluarea elevilor se
poate face unitar, asupra aceleiaşi secvenţe de conţinut. Întrebările au
acelaşi grad de complexitate pentru toţi elevii examinaşi.
Dezavantajul acestor probe este acela că, în anumite
circumstanţe, corectarea eventualelor erori, lacune identificabile sau
greşeli nu pot fi corectate imediat de către profesor ca în cazul
probelor orale când prin întrebări ajutătoare elevul ar putea fi orientat
pentru a da răspunsul corect.
c) Probele practice sunt utile pentru stabilirea gradului în care
elevii aplică cunoştinţele teoretice în practică, gradul de însuşire a
priceperilor şi deprinderilor în folosirea uneltelor şi maşinilor
agricole, executarea anumitor operaţii agricole, măsurători,
determinări, utilizarea unor instrumente, materiale, echipamente etc.
În învăţământul agronomic, probele practice au un rol
determinant în formarea personalului calificat (muncitori, tehnicieni
şi ingineri).
Probele practice au un rol determinant la capitolele lucrările
solului, asolamente, cunoaşterea buruienilor, tehnica erbicidării
culturilor agricole etc.
 3.4. METODE DE EVALUARE
Evaluarea reprezintă activitatea psihopedagogică prin care
rezultatele obţinute de elevi se verifică şi se măsoară intr-un anumit
interval de timp. Cunoaşterea progresului elevilor in procesul de
invăţământ este o preocupare esenţială a şcolii, a familiei şi a
societăţii. Profesorul foloseşte anumite metode de verificare a
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor (Neacşu I., 1990)
3.4.1. Metode tradiţionale de evaluare
Evaluarea şcolară este procesul prin care se delimitează, se
obţin şi se furnizează informaţii utile, permiţând luarea unor decizii
ulterioare. Actul evaluării presupune două momente relative
distincte: măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare.
Măsurarea consecinţelor instruirii este în operaţia de
cuantificare a rezultatelor şcolare, respectiv de atribuire a unor
simboluri exacte unor componente achiziţionale, prin excelenţă
calitative. Măsurarea presupune o determinare obiectivă, prin
surprinderea riguroasă a unor achiziţii şi nu implică emiterea unor
judecăţi de valoare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie
semnificarea unui rezultat observabil sau măsurabil într-un cadru de
referinţă axilogic.
În funcţie de cantitatea de informaţie, evaluarea este de mai
multe tipuri:
- Parţială - în care se verifică elemente cognitive sau
comportamentale secvenţiale;
- Globală – în care se verifică o cantitate mare de cunoştinţe
şi deprinderi obţinute prin cumulare;
- Testul docimologic - este o alternativă şi o cale de
eficientizare a examinării tradiţionale. Testul este o probă
standardizată care asigură o obiectivitate mai mare în procesul de
evaluare. Elaborarea unui test docimologic constituie o activitate
dificilă şi presupune parcurgerea mai multor etape:
Precizarea obiectivelor;
Documentarea stiinţifică;
Avansarea unor ipoteze;
Stabilirea tipului de test adecvat;
Stabilirea tipurilor de itemi ce se vor folosi;
Stabilirea performanţelor minime acceptabile.
 Itemii stabiliţi în elaborarea unui test pot fi aleşi din sursele de
documentare sau pot fi proiectaţi de către profesor (Stoica A., 1996).
3.4.2. Itemi folosiţi la modulul agrotehnică
Tipurile reprezentative de itemi din domeniul cognitiv se pot
clasifica astfel (Iancu S., Codruţa-Carmen Iancu, D. Iancu, C.
Popescu, Monica Cocora, 2016):
Itemii sunt alcătuiţi din întrebări la care se adaugă diferite
moduri sau suporturi de prezentare, bareme de corectare şi notare.
Nicoleta Liţoiu şi Steluţa Paraschiv, 2001, prezintă succint
problematica itemului astfel: Item = <întrebare> + <formatul
acesteia> + <răspunsul aşteptat>
După gradul lor de obiectivitate oferit în corectare, itemii se pot
clasifica în trei mari categorii: itemi obiectivi; itemi semiobiectivi;
itemi subiectivi (cu răspuns deschis).
1. Itemii obiectivi
Prezintă următoarele caracteristici: evaluează un volum mare
de conţinut; necesită explicaţii la început; testează capacităţi de nivel
inferior; necesită un timp scurt de răspuns; se corectează uşor; se
poate utiliza un număr mare de itemi de acest tip într-un test; nu se
evaluează judecăţi de valoare, raţionamente; îi obişnuieşte pe elevi cu
un mod de învăţare mai superficial (Gabriela-Carmen Oproiu, 2013).
Această categorie de itemi măsoară rezultatele învăţării pentru
nivelurile cognitive inferioare, au obiectivitate ridicată, sunt uşor de
construit, administrat şi corectat. Itemii obiectivi se bazează pe un
anumit model în alcătuirea lor. Răspunsul corect este unul singur, iar
persoana evaluată trebuie să aleagă (să încercuiască) răspunsul şi nu
să îl întocmească.
Schema de notare este foarte simplă, iar punctajul este acordat
(sau nu este acordat) în totalitate. Cu ajutorul acestor itemi se pot
evalua o varietate mare de elemente de conţinut într-un timp foarte
scurt.
Dezavantajele lor constă în faptul că, într-o anumită pondere,
răspunsul poate fi ghicit (poate fi pus la întâmplare) şi nu se pot testa
capacităţi precum creativitatea, imaginaţia, gândirea liberă etc.
(Stoica A., 1996).
În categoria itemilor obiectivi sunt incluşi:
- itemii de tip alegere duală;
- itemii de tip alegere pereche;
- itemii de tip alegere multiplă.
 a) Itemii obiectivi de tip alegere duală (cu răspuns alternativ)
- (IAD)
Aceşti itemi solicită elevii să aleagă unul dintre cele două
alternative posibile: adevărat sau fals, da sau nu, corect sau incorect,
în acord sau dezacord etc. Exemplu: Recunoaşterea buruienilor din
culturile agricole.
Citiţi cu atenţie afirmaţia de mai jos. În cazul în care apreciaţi
că afirmaţia este adevărată încercuiţi litera A (adevărat), iar dacă
apreciaţi că afirmaţia nu este adevărată încercuiţi litera F (fals).
AF Sorghum halepense (costreiul mare sau bălurul) este o
buruiană dicotiledonată cu drajoni ? (r - F)
Recomandări pentru elaborarea itemilor cu alegere duală:
enunţul itemului va cuprinde indicaţii complete, clare, privind modul
cum elevul va da răspunsul; se vor evita enunţurile cu caracter
general; se vor evita două sau trei idei într-un singur item; se vor
evita enunţurile prea lungi şi complexe în care apar verbe la negativ
sau dublă negaţie; să se evite solicitarea desemnării drept adevărate
sau false a unor premise de tip anunţuri de opinie.
b) Itemii obiectivi de tip pereche (asociere) - (ITP)
Aceşti itemi cer elevilor să facă corespondenţa între elemente
distincte distribuite pe două coloane. Corespondenţa poate fi de tipul
propoziţii sau cuvinte, imagini sau simboluri, cuvinte - imagini etc.
Elementele din prima coloană reprezintă întrebări iar cele din a
doua coloană reprezintă răspunsurile. În a doua coloană sunt admise
şi elemente greşite (distractori).
Itemii sunt utilizaţi pentru informaţii simple bazate pe asocieri
între definiţii şi termeni, simboluri şi concepte, specii şi clasificări
etc.
Se administrează rapid, au eficienţă mare şi sunt uşor de
corectat.
Au dezavantajul că un conţinut cu o structură unitară poate fi
găsit mai greu.
Exemplu: Citeşte cu atenţie următorul text.
În coloana A sunt enumerate arăturile, iar în coloana B
adâncimile de lucru. Stabiliţi corespondenţa dintre cele două coloane.
Este valabil un singur răspuns corect.
 A B
1. Arătură superficială a. 26-30 (40) cm
2. Arătură normală b. 21-25 cm
3. Arătură adâncă c. 47-70 cm
4. Arătură foarte adâncă d. 13-17 cm
5. Arătură de desfundare e. 18-20 cm
Răspuns 1 - d; 2 - e; 3 - b; 4 - a, 5 - c

c) Itemii obiectivi de tip alegere multiplă - (IAM) Solicită

elevii să aleagă răspunsul corect sau cea mai bună variantă,
dintr-o listă cu opţiuni. Cu ajutorul acestor itemi se pot evalua
rezultatele învăţării pe o scară foarte largă de la cunoştinţe
simple până la noţiuni complexe.
Au fidelitate ridicată şi folosesc distractori cu greşeli tipice
(uzuale) . Se administrează şi corectează rapid reducând
subiectivitatea evaluatorilor.
Au dezavantajul că necesită efort suplimentar în elaborarea lor.
Exemplu: Citeşte cu atenţie afirmaţia de mai jos şi încercuieşte
litera din dreptul variantei corecte. Pot fi valabile mai multe variante
corecte.
Efectele tehnologice ale lucrării cu tăvălugul sunt:
a. Întoarcerea şi amestecarea stratului superficial de sol;
b. Tasarea stratului superficial de sol;
c. Mărunţirea bolovanilor din stratul superficial de sol.
Răspuns: c şi d
2. Itemii semiobiectivi (itemii cu răspuns construit
scurt)
Se caracterizează prin următoarele: elevii construiesc
răspunsul; notarea se realizează cu uşurinţă şi este obiectivă; nu se
verifică competenţe complexe (Gabriela-Carmen Oproiu, 2013).
Itemii semiobiectivi pot fi folosiţi pentru orice formă de evaluare
solicitând din partea elevilor un răspuns limitat ca spaţiu, formă şi
conţinut. În această categorie se includ itemii de tip răspuns scurt,
itemii de completare şi cei de tip întrebări structurate.
a) Itemii semiobiectivi de tip răspuns scurt
Solicită elevii să formuleze un răspuns sub formă de propoziţie,
frază, număr, simbol, expresie etc. Exemplu: Scrieţi formula de
calcul pentru norma de sămânţă (kg/ha).
 b) Itemii semiobiectivi de completare
Solicită ca răspuns unul, două sau mai multe cuvinte care să
refacă afirmaţia incompletă, să completeze spaţiile libere. Este vorba
de cuvinte sau expresii importante.
Exemplu: Epoca optimă de semănat la cultura de porumb este
……, când la 10 cm adâncime în sol, la ora 8, se înregistrează
temperaturi de cel puţin …… .
Răspuns : 1 – 20 aprilie; 8o C

c) Itemii semiobiectivi de tip întrebări structurate

Solicită elevii să răspundă la mai multe sarcini de lucru
legate între ele printr-un element comun.
Este de dorit ca la început întrebările să fie mai simple, iar spre
finalul itemului gradul de complexitate să crească. În felul acesta se
poate aborda profund o anumită temă.
Exemplu: Asolamentul – pivotul central al sistemului de
agricultură durabilă.
a) De ce este important asolamentul ?
b) Definiţi noţiunile de: solă, cultură dublă, cultură intercalată,
structura culturilor, schemă de asolament.
c) Care sunt criteriile care stau la baza întocmirii rotaţiei
culturilor ?
3. Itemii subiectivi (cu răspuns deschis)
Formularea răspunsului la un item subiectiv acoperă toate
tipurile de obiective. Solicită răspunsuri dezvoltate, elaborate
(Manolescu M., 2013).
Caracteristicile acestor itemi sunt: evaluează capacităţi de nivel
superior; elevii construiesc răspunsul pentru a arăta că au învăţat;
evaluarea lor este subiectivă şi necesită scheme de notare complexe;
sunt uşor de construit; corectarea lor necesită mai mult timp; măsoară
la elevi originalitatea, creativitatea şi caracterul personal al unui
răspuns şi dau posibilitatea evaluării capacităţii de exprimare corectă,
logica unui discurs, stăpânirea aprofundată a materiei etc.
Se recomandă utilizarea mai multor tipuri de itemi într-un test
de evaluare
În această categorie se includ: itemii de tip rezolvare de
probleme; itemii de tip eseu structurat; itemii de tip eseu liber.
 a) Itemi subiectivi de tip rezolvare de probleme
Solicită elevii într-o activitate nouă, diferită de activitatea
curentă, cu scopul de a generaliza şi transfera anumite legi, fapte,
idei, aspecte, principii etc., dezvoltă gândirea liberă, imaginaţia,
creativitatea etc.
b) Itemi subiectivi de tip eseu structurat
Solicită elevii să construiască un răspuns de tip eseu cu ajutorul
unor cerinţe, sugestii, indici, planuri etc.
Răspunsul aşteptat este direcţionat, orientat şi ordonat.
Exemplu: Alcătuiţi un eseu cu tema „Plantarea cartofului”
după următorul plan : caracteristicile şi pregătirea materialului de
plantat, epocă, densităţi, distanţe şi adâncimi de plantare.
c) Itemi subiectivi de tip eseu liber
Solicită elevii să construiască un răspuns fără a primi prea
multe indicaţii. Sunt recomandaţi pentru realizarea obiectivelor care
vizează gândirea liberă, imaginaţia, creativitatea, originalitatea,
inventivitatea etc.
Au dezavantajul că solicită din partea profesorului mult timp şi
multă atenţie în stabilirea baremului de notare şi corectare.
Exemplu: Alcătuiţi un eseu cu următoarea temă:
„Importanţa îngrăşămintelor organice (naturale)”.

3.5. PRINCIPALELE CALITĂŢI ALE

INSTRUMENTELOR DE EVALUARE
În elaborarea instrumentelor de evaluare trebuie să se ţină
seama de următoarele calităţi ale unui test:
a) Validitatea unui test este dată de grija şi exactitatea cu care
acel test măsoară conţinutul. Testul este considerat valid dacă
acoperă întregul conţinut al materiei de examen.
Validitatea poate fi de mai multe tipuri:
- validitatea de conţinut, semnalează gradul în care testul
acoperă conţinutul;
- validitatea de construct (alcătuire), măsoară nivelul învăţării
pentru o anumită acţiune didactică; de ex. măsoară viteza de reacţie,
inteligenţa, creativitatea etc);
- validitatea de concurenţă, se referă ia concordanţa dintre acel
test şi alte măsurări similare;
 - validitatea predictivă, face trimitere la măsura în care testul
poate estima performanţele viitoare ale elevilor;
- validitatea de faţadă, relevă măsura în care testul prezintă
importanţă pentru subiecţii examinaţi.
Validitatea unui test poate fi influenţata de numeroase aspecte
ca: - întrebări formulate total sau parţial incorect;
- grad de dificultate necorespunzător al întrebărilor; -
întrebări prea scurte şi neclare;
- timpul insuficient pentru realizarea testului;
- barem de corectare incorect formulat (şi mai grav incorect
aplicat) etc.
b) Fidelitatea unui test reprezintă caracteristica unui test de a
da rezultate asemănătoare de fiecare dată după ce a fost folosit. Are
legătură cu adecvarea întrebărilor la nivelul de cunoaştere.
Fidelitatea unui test poate fi influenţată de:
- lungimea testului (de obicei, testele mai lungi au fidelitate
mai bună);
- dispersia scorurilor (fidelitatea creşte odată cu împrăştierea
scorurilor);
- tipul de item folosit (de regulă, itemii obiectivi au fidelitate
mai bună);
- modalităţi de administrare a testului, care se referă la spaţiul
utilizat, timpul alocat, instrucţiunile folosite, condiţiile de mediu
ambiant etc;
- claritatea baremurilor de corectare determină creşterea
fidelităţii.
c) Obiectivitatea unui test reprezintă gradul de
corespondenţă asupra aprecierilor făcute de profesorii evaluatori. Un
test este obiectiv dacă în cadrul corectării lucrărilor se vor obţine
aceleaşi rezultate indiferent de profesorii implicaţi în acţiunea de
evaluare.
d) Aplicabilitatea unui test reprezintă caracteristica lui de a
putea fi folosit şi corectat cu mai multă uşurinţă. Aplicabilitatea unui
test este influenţată de: gradul de adaptare a itemilor la nivelul de
cunoaştere al elevilor testaţi; rapiditatea de a fi aplicat; obiectivitatea
în aprecierea rezultatelor (Iancu S., C. Ciontu, 2009).
 Evaluarea educaţională presupune: verificarea (colectarea de
informaţii); măsurarea (interpretarea şi aprecierea performanţelor);
notarea (emiterea judecăţilor de valoare şi acordarea de note).
Procesele evaluative urmează trei operaţii: măsurarea
rezultatelor exprimate prin capacităţi dobândite; aprecierea, ceea ce
înseamnă atribuirea unui calificativ; decizia de ameliorare a
capacităţilor existente (Gianina - Cătălina Prodan, 2010).
Evaluarea constată (descrie, măsoară, apreciază) rezultatele,
clasifică, ierarhizează educabilii după criteriul performanţei obţinute;
permite cunoaşterea, descoperirea, diagnosticarea factorilor care au
condus la aceste rezultate (au favorizat sau au defavorizat
performanţa); sugerează soluţii pentru eliminarea dificultăţilor,
pentru reglarea şi perfecţionarea activităţii, prefigurează desfăşurarea
ulterioară a activităţii, adică funcţia de predicţie (Ionescu M., 2003).
3.6. METODE COMPLEMENTARE DE EVALUARE
Principalele metode complementare de evaluare, al
căror potenţial formativ susţine invidualizarea actului educaţional
prin sprijinul acordat elevului sunt:
Observarea sistematică a activităţii şi a
comportamentului elevilor furnizează profesorului informaţii
relevante asupra performanţelor elevilor săi din perspectiva
capacităţii lor de acţiune şi relaţionare, a competentelor şi abilităţilor
de care dispun aceştia. Pentru a atinge acest scop, profesorul trebuie
să utilizeze un instrument adecvat obiectului observării. În mod
practic, profesorul are la dispoziţie trei modalităţi de inregistrare a
acestor informaţii: fişa de evaluare; scara de clasificare; lista de
control/verificare.
Investigaţia oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod
creativ cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate, pe parcursul
unei ore sau unei succesiuni de ore de curs.
Referatul permite o apreciere nuanţată a învăţării şi
identificarea unor elemente de performanţă individuală a elevului,
care îşi au origine în motivaţia lui pentru activitatea desfăşurată.
Proiectul reprezintă o metodă complexă de evaluare,
individuală sau de grup, recomandat profesorilor pentru evaluarea
sumativă. Subiectul este propus de către profesor, dar după ce se
obijnuiesc cu acest tip de activitate, elevii îşi vor putea propune
subiectele.
 Portofoliul este o metodă complexă de evaluare care oferă
posibilitatea de a se emite o judecată de valoare, bazată pe un
ansamblu de rezultate. Portofoliul oferă o imagine completă a
profesorului înregistrat de elev de-a lungul intervalului de timp
pentru care a fost proiectat, prin raportare la criterii formulate în
momentul proiectării.
Autoevaluarea - ca metodă de măsurare şi apreciere este o
necesitate imperativă în procesul educaţional. Elevii au nevoie să se
autocunoască. Aceasta le va da încredere în sine şi îi va motiva
pentru îmbunătăţirea performanţelor şcolare.
Cunoaşterea progresului pe care îl realizează elevii în procesul
de învăţământ constituie o preocupare esentială a şcolii, familiei şi
societăţii. În acest scop, profesorul foloseşte anumite metode de
verficare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.
Verificarea cunoştinţelor şi aprecierea lor prin note
îndeplineşte un rol întreit: stabileşte volumul şi calitatea
cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor însuşite de către elevi;
obişnuieşte elevii să- şi execute la timp şi conştiincios sarcinile
şcolare, îi deprinde să-şi exprime cu claritate şi precizie cunoştinţele
şi să-şi formeze priceperi; stimulează activitatea elevilor prin aceea
că aprecierea nu rămâne indiferentă pentru indeplinirea ulterioară a
sarcinilor şcolare, prevenind în mare măsură rămânerea în urmă la
învăţătură.
Autoevaluarea - ca metodă de măsurare şi apreciere este o
necesitate imperativă în procesul educaţional. Elevii au nevoie să se
autocunoască. Aceasta le va da încredere în sine şi îi va motiva
pentru îmbunătăţirea performanţelor şcolare.
Cunoaşterea progresului pe care îl realizează elevii în procesul
de învăţământ constituie o preocupare esentială a şcolii, familiei şi
societăţii. În acest scop, profesorul foloseşte anumite metode de
verficare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.
Verificarea cunoştinţelor şi aprecierea lor prin note
îndeplineşte un rol întreit: stabileşte volumul şi calitatea
cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor însuşite de către elevi;
obişnuieşte elevii să- şi execute la timp şi conştiincios sarcinile
şcolare, îi deprinde să-şi exprime cu claritate şi precizie cunoştinţele
şi să-şi formeze priceperi; stimulează activitatea elevilor prin aceea
că aprecierea nu rămâne indiferentă pentru indeplinirea ulterioară a
sarcinilor şcolare, prevenind în mare măsură rămânerea în urmă la
învăţătură.
 CAPITOLUL IV

METODOLOGIA LUCRĂRILOR PRACTICE

LA MODULUL DE AGROTEHNICĂ (M 1)

4.1. PROBLEME GENERALE PRIVIND

METODOLOGIA LUCRĂRILOR PRACTICE

“Paradigma profesionalizării presupune regândirea raportului

dintre teorie şi practică în formarea tinerilor. Acest raport trebuie să
se bazeze pe următoarea premiză: practica nu este doar
consumatoare de teorie ci şi producătoare de teorie.
Practica nu este doar un loc de aplicare a teoriei ci reprezintă
şi o sursă de cunoaştere teoretică şi de validare a acesteia. Atunci
când practica este supusă unui proces de reflecţie ea atinge un
anumit nivel teoretic de natură să îmbogăţească cunoaşterea
teoretică. Practica ajută teoria şi prin faptul că permite punerea în
evidenţă a minusurilor sale care rezultă din eşecuri sau din efectele
nedorite. Cunoaşterea teoretică fără practică este condamnată la
scolastică, formalism şi sterilitate.
În relaţia dintre teorie şi practică trebuie să ţinem seama că
practica se subordonează unei logici a succesului şi, de aceea, ea
poate deveni rutinieră şi repetitivă. Teoria este, dimpotrivă,
polemică, ea se supune logicii eşecului, ea este critică, repune în
discuţie” (Păun E. şi colab., 2013, pag. 9).
Pentru perfecţionarea sistemului de învăţământ trebuie să se
respecte şi să se aplice imperativul că este necesară accentuarea
caracterului aplicativ în învăţământ.
La lucrările practice de Agrotehnică, procesul instructiv-
educativ poate fi optimizat cu ajutorul unor metode care angajează
elevul într-o activitate de cunoaştere proprie, care mobilizează toate
funcţiile intelectuale şi toate energiile emoţional - motivaţionale ale
acestuia în vederea realizării sarcinilor de învăţare.
 Materialul de studiu trebuie modelat în forme pe probleme
euristice sau aplicative, astfel încât elevul să înveţe rezolvând sau
aplicând.
Pentru perfecţionarea procesului de învăţare o cerinţă esenţială
o constituie îmbinarea judicioasă a muncii independente
individualizată care creează condiţii otime pentru activitatea fiecărui
elev, iar coordonarea activităţii elevilor în grupe mai mici sau mai
mari îi pregăteşte pentru integrarea socială şi profesională, dezvoltă
capacităţile de cooperare şi organizare în muncă, contribuind la
formarea spiritului de întrajutorare, a răspunderii individuale şi
colective.
În lucrările practice elevii trebuie să -şi însuşească prin acţiune
bazele unei metodologii ştiinţifice, să înveţe să înteleagă ştiinţa ca o
forţă de producţie capabilă să ofere soluţii pentru rezolvarea marilor
probleme ale omenirii şi să inţeleagă marile răspunderi ce-i revin
omului în utilizarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Baza tehnico-materială din şcoală este indispensabilă pentru
desfăşurarea orelor de lucrări practice atât în pregătirea orelor, cât şi
în desfăşurarea propriu-zisă a acestora. Astfel, pentru efectuarea
demonstraţiilor şi experientelor, laboratorul de Agrotehnică sau
terenul agricol sunt indispensabile. De exemplu, la efectuarea unor
lucrări de determinare a seminţelor de buruieni pe specii, prezentarea
proprietăţiloir morfologice şi organoleptice ale acestora se efectuează
înainte de lecţie, iar la altele, cum sunt lucrările de îngrijire a
culturilor agricole, după predarea noţiunilor teoretice.
Pentru exersarea diferitelor tehnici de lucru sau efectuarea de
experienţe, elevii vor intra în mod organizat în laborator sau pe
terenul agricol. Pentru a dezvolta gândirea şi a forma deprinderi
complexe în activitatea practică este necesar ca elevii să întreprindă
observaţii şi experiente de lungă durată.
De exemplu, urmărind germinaţia seminţelor şi formarea
organelor plantelor prin dezvoltarea embrionului, pot stabili o
corelaţie între modul cum se dezvoltă acestea în ceea ce priveşte
forma şi structura în funcţie de modul cum sunt asiguraţi factorii de
vegetaţie (lumina, căldura, apa, aerul, elementele nutritive).
 Pentru lucrările practice vor fi folosite caiete speciale în care se
consemnează atât observaţiile de lungă durată cât şi cele de scurtă
durată, făcute pe baza unei tematici corelate cu programa şcolară,
ideile consemnate fiind folosite la discuţiile din cadrul lecţiilor.
Temele sunt urmărite pe grupe de elevi alcătuite din 3-4 elevi,
iar prin rotaţie ele ajung să fie studiate de întreg colectivul clasei.
Conform planului cadru din planurile de învăţământ la liceele
tehnologice fiecărui modul îi sunt alocate un număr de ore defalcate
pe ore de teorie, laborator tehnologic şi ore de instruire practică.
Aşadar, în orele de instruire practică săptămânală şi în
perioada de practică comasată se consolidează priceperile,
deprinderile şi abilităţile practice.
Orele de instruire practică săptămânală şi de practică comasată
se pot desfăşura în câmpul didactic experimental unde se pot realiza
lecţii de formare a priceperilor şi deprinderilor, dar pot folosi şi
pentru creşterea caracterului formativ al lecţiilor de verificare a
cunostinţelor şi al celor de recapitulare şi sistematizare.
De exemplu, în câmpul didatic la lecţia “Condiţiile vieţii
plantelor şi mijloacele de reglare a lor”, prin observarea directă şi
prin aplicarea metodelor de dirijare a căldurii în câmp, cum ar fi
eliminarea excesului de apă, mulcirea solului cu materiale de culoare
închisă, crearea de perdele de protecţie care reduc viteza vântului şi
deci oscilaţiile diurne şi lunare ale temperaturii solului şi aerului, vor
reuşi să - şi dobândească şi să-şi fixeze în mod activ cunoştinţele
predate la orele de teorie.
Pentru a putea verifica modul în care cunoştinţele, priceperile şi
deprinderile au fost însuşite, se pot folosi tehnici de care dispune
laboratorul, elevii putând recunoaşte la microscop agentul patogen
care produce o anumită boală la plante, să mânuiască şi să repare
aparatura şi instrumentele din dotare, să interpreteze observaţiile
făcute.
În funcţie de scopul urmărit, organizarea elevilor în câmpul
didactic sau în laborator se face diferit: observaţiile privind însuşirile
morfologice ale plantelor se realizează frontal, fiecare elev având
materialul distribuit în faţă (plante din herbar, colecţia de seminţe,
mostre de îngrăşăminte etc.) pe care îl observă, îl examinează cu
atenţie la indicaţiile pe care profesorul le dă pentru toata clasa.
 Observaţiile pot fi realizate şi în grupe de 3 - 4 elevi când
materialul prezentat este insuficient. La sfârşit se prezintă
concluziile, reîntregindu-se conţinutul lecţiilor.

4.2. STRUCTURA LUCRĂRILOR PRACTICE LA

MODULUL DE AGROTEHNICĂ (M 1)
În perioada actuală, având în vedere că agricultura
contemporană este net diferită de agricultura tradiţională, cuprinzând
milioane de braţe de muncă, este necesar ca practica agricolă să se
înveţe metodic, în raport cu indici precişi de productivitate şi
eficienţă, iar instruirea practică are ca principală formă de organizare
lecţia.
Formarea în meserie trebuie asigurată pe baza unei tehnologii
didactice de pregătire agricolă. Prin practică, elevul trebuie să capete
obişnuinţa de a mânui unelte simple şi să înveţe să folosească
mijloace agricole mecanizate, de la cele folosite la prelucrarea solului
până la cele destinate recoltării şi condiţionării recoltei.
Pentru orice formă de organizare, instruirea practică trebuie să
se desfăşoare în trei etape distincte:
- un moment iniţial ce cuprinde instructajul introductiv;
- instructajul curent - în care activitatea independentă a elevilor
capătă cea mai mare pondere;
- instructajul de încheiere reprezentând momentul final al
activităţii practice.
Lecţiile demonstrative
– prin care elevul este determinat ca din sistemul de
cunoştinţe teoretice asimilate să selecteze acele noţiuni pe care le
poate aplica în practica şi să le ordoneze în raport de desfăşurarea
unui process real de producţie, asigurând cadrul real de formare a
deprinderilor practice.
Demonstraţia pe unicat: - când se foloseşte un singur
exemplar ca materialul didactic pentru realizarea instruirii practice
Momentul introductiv poate fi prezentat în 10% din timpul
destinat instruirii practice.
 El cuprinde o serie de măsuri organizatorice, un ansamblu de
convorbiri, enunţarea subiectului, a scopului şi conţinutului lecţiei. În
instructajul introductiv se face prezenţa, se verifică ţinuta de lucru a
elevilor, se organizează primirea şi verificarea stării uneltelor şi
instrumentelor necesare, se enunţă regulile de protecţia şi igiena
muncii, se readuce în memoria elevilor printr-o scurtă recapitulare
acele noţiuni care sunt strict necesare demonstraţiei. Se enunţă apoi
subiectul lecţiei care trebuie să constituie obiectul fundamental al
activităţii ce urmează să fie desfăşurată.
Conţinutul lecţiei se prezintă în succesiunea firească, cu ritmul
necesar observării aspectelor de dexteritare, astfel încât operaţiile
respective să poată fi efectuate cu minimum de efort şi maximul de
randament de către elevi.
Pentru ca elevii să poată măsura timpul optim de realizarea a
operaţiunilor este necesar ca profesorul să efectueze aceste operaţii
de la început până la sfârşit,în ritm normal de 2-3 ori.
Activitatea independentă a elevilor trebuie să ocupe cca 80%
din timpul destinat instruirii practice.
Profesorul organizează activitatea efectivă şi de asistenţă a
fiecărui elev pe baza unui grafic judicios întocmit. Fiecare elev
trebuie să participe efectiv în două etape la lucrarea practică, urmând
ca în prima etapă operaţiunile să fie executate în ritm normal şi la
indicatorii de calitate ceruţi.
Instructajul de încheiere trebuie să reprezinte circa 10% din
timpul de pregătire al elevilor. Prin acest instructaj se analizează
modul în care fiecare elev şi-a însuşit priceperile şi deprinderile
planificate a fi realizate.Profesorul apreciază şi gradul de îndeplinire
a indicilor de calitate a lucrărilor şi estimează nivelul general de
formare a priceperilor şi deprinderilor de către clasă, scoţând în
evidenţă cazurile pozitive şi subliniind greşelile mai frecvente sau
mai grave. Analiza se finalizează prin notarea elevilor.
Demonstraţia pe mijloace didactico-materiale multiple –
se întâlneşte în situaţia în care materialul didactic se găseşte în număr
suficient de mare şi permite ca fiecare elev să poată lucra
independent sau în formaţie de lucru.
 Structura acestui tip de lecţie se aseamănă cu demonstraţia pe
unicat, cu unele deosebiri.
Momentul instructiv se deosebeşte de cel de la demonstraţia
prin unicat,prin faptul că elevii sunt distribuiţi fiecare la postul său,
iar când se formează grupe pentru fiecare, se numeşte un conducător.
Activitatea independentă a elevilor începe cu o demonstraţie
frontală, fiecare elev sau conducător de grup efectuând operaţie cu
operaţie, într -o ordine succesivă, logică, simultan cu profesorul. Se
repetă apoi instrucţiunile de către conducătorul grupei cu fiecare elev
sub supravegherea directă a profesorului.
În a doua etapă, conducatorii de grupă efectuează operaţiunile
în ritm normal, asistaţi de profesor, operaţiuni pe care le repetă apoi
elevii din grupă.
Dacă există material didactic suficient atuci fiecare elev
execută operaţiunile până la formarea completă a priceperilor şi
deprinderilor.
Instructajul final prin care se analizează modul în care fiecare
elev şi-a insuşit priceperile şi deprinderile planificate.
B. Lecţiile operaţionale au rolul de a determina elevii să
deprindă o anumită tehnică agricolă, operaţie cu operaţie, acestea
fiind asamblate într-un sistem tehnic determinat. În acest scop se
folosesc ca mijloace didactico- materiale mijloacele de producţie
aflate în funcţiune.
Aceste lecţii au aceeaşi structură ca lecţiile demonstrative,
deosebirile fiind date de activitatea independentă a elevilor, după
cum lucrează, individual sau pe grupe.
Instructajul introduvtiv are scopul de a reînprospăta
cunoştinţele elevilor, de enunţare a scopului şi conţinutului lecţiei şi a
normelor de tehnica securităţii muncii.
Activitatea independentă a elevilor începe odată cu
repartizarea acestora pe posturi de lucru,uneori lucrul desfăşurându-
se independent sau pe grupe. Se desemnează conducătorii de grupe,
instruirea conducătorilor, în ritm normal, mai întâi conducătorii şi
apoi cu elevii fiecărei grupe.
Încheierea lecţiei operaţionale –după retragerea elevilor de la
posturile de lucru se analizează rezultatele obţinute şi se evaluează
prin note făcându-se totodat observaţiile şi recomandările necesare.
 C. Lecţiile integrative reprezintă forma superioară de
organizare a activităţii didactice de instruire practică, prin care elevii
sunt cuprinşi în procesul muncii după ce şi-au format deprinderile
necesare în cadrul lecţiilor demonstrative şi operaţionale.
Ponderea cea mai mare a timpului în cadrul acestui tip de
lecţie, o deţine activitatea afectivă de producţie (90% - 95% din
timpul de pregătire practică) şi numai o mică fracţiune de timp este
destinată instructajului introductiv şi a celui de încheiere.
Se poate lucra fie în front unitar de lucru, când toţi elevii
execută aceleaşi operaţii sau un flux tehnologic, atunci când
organizaţi pe posturi de lucru diferite, executând o diversitate de
operaţii.
Instructajul introductiv cuprinde elementele:măsuri
organizatorice, enunţarea temei aplicaţiei practice, distribuirea
elevilor la posturi, contactul cu utilajul ce urmează a fi acţionat,
prezentarea structurii tehnologice a procesului, redarea normelor de
protecţie a muncii.
Elevii vor fi avizaţi asupra cantităţii, calităţii şi a expresiei
valorice a normei tehnice de muncă, precum şi asupra bazei de calcul
a retribuţiei muncii.
Pentru a cunoaşte elementele noi, intervenite în realizarea
procesului de producţie, se recomandă ca profesorul de Argricultură
să demonstreze elevului modulul de lucru antrenând întreaga masă de
elevi printr-o demonstraţie frontală de câteva minute.
Activitatea independentă a elevilor începe din momentul în
care s- a făcut repartizarea acestora pe posturi de lucru, fiecare
efectuând operaţiile în ritm şi condiţiile cerute de producţie, fiind
permanent urmariţi şi îndrumaţi de către profesori.
Activitatea independentă se desfăşoară după programul unităţii,
stabilit prin normele de ordine interioară, iar munca depusă de elevi
se înregistrează şi se măsoară potrivit normelor tehnice specifice
procesului de producţie.
Instructajul de încheiere se face după încetarea completă a
lucrului şi predarea locului de muncă şi a uneltelor de lucru, analiza
rezultatelor facându-se în funcţie de sarcinile primite la început,
scoţând în evidenţă exemple pozitive şi subliniind greşelile mai
frecvente întâlnite în ziua respectivă.
 În funcţie de gradul de realizare a indicilor normei tehnice de
muncă, profesorul îndrumător acordă nota cuvenită fiecărui elev
ţinând cont şi de comportamentul acestuia în procesul de producţie,
de interesul manifestat, de eventualele abateri disciplinare.

4.3. METODOLOGIA DESFĂŞURĂRII DIFERITELOR

LUCRĂRI PRACTICE DE AGROTEHNICĂ ÎN LABORATOR
Pentru efectuarea unor observaţii sau experienţe, elevii primesc
instrucţiuni verbale sau scrise. Încă de la început au de răspuns la
unele întrebări, iar pe măsura rezolvării sarcinilor de lucru trebuie să
stabilească ideile principale ale lecţiei.
Pentru fixarea cunoştinţelor şi dezvoltarea gândirii elevilor este
necesar ca aceştia să execute exerciţii în care să aplice noile
cunoştinţe.
Rezultatele obţinute se înscriu în caietul de activitate
independentă sau în fişa de lucru care se întocmesc în acest scop şi
care vor fi păstrate la elevi.
O altă metodă de învăţare şi la lucrările practice este metoda
prin descoperire.
Elevilor li se încredinţează sarcinile de lucru şi indicaţiile
strict necesare în funcţie de tehnologia care trebuie aplicată, cerându-
li-se apoi să-şi noteze rezultatele obţinute şi concluziile desprinse.
Exemplu, la lucrarea practică “Determinarea germinaţiei seminţelor”.
Pentru a stimula gândirea elevilor se cere acestora să studieze
şi să aplice în practică pentru a găsi cale mai bune soluţii privind
amestecul de pământ folosit ca pat germinativ pentru seminţele puse
la încolţit, cantitatea de apă folosită şi nu în ultimul rând să afle
temperatura minimă de încolţire şi cea optimă. Folosind mai multe
probe puse în situaţii diferite se observă la care probe este mai mare
procentul germinaţiei.
Aprecierea activităţii elevilor se face verbal sau prin note. Se
folosesc uneori chestionare scurte date în ultima parte a orei sau
referate întocmite de elevi.
Exemplu de chestionar:
- În care din probele de seminţe puse la germinat, procentul de
răsărire este mai mare?
- La care din probele puse la germinat în condiţii de temperatură
diferite au răsărit mai repede plantele;
 Exemple de referate:
- ,,Influenţa temperaturii asupra epocii de semănat pentru
obţinerea unei răsăriri uniforme la plantele tehnice”,
- ,,Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei
plantelor tuberculifere”.
Pentru ca laboratorul sau câmpul experimental să poată fi
cadrul de dezvoltare a capacitaţilor de cunoaştere a elevilor şi de
formare a deprinderilor de folosire a tehnicilor şi metodelor de lucru
specifice agriculturii, este necesar ca profesorul să se preocupe
pentru ca elevii să cunoască uneltele, aparatura, maşinile şi
substanţele chimice ce rebuie folosite. De asemenea, trebuie să se
preocupe pentru formarea unor deprinderi de folosire a acestora.
O etapă obligatorie în cadrul efectuării lucrărilor practice o
reprezintă instruirea elevilor în vederea cunoaşterii normelor tehnice
de securitatea şi igiena muncii şi a celor de prevenire şi stingere a
incendiilor, atât la începutul anului şcolar cât şi în cadrul orelor în
care se foloseşte o anumită aparatură, maşini, unelte, substanţe
chimice cu grad de periculozitate pentru elevi.
Instruirea elevilor făcută se consemnează în fişele individuale
pentru protecţia muncii şi prin proces-verbal.
Cunoştinţele pot fi transmise de către profesor printr -o
expunere clară şi sistematică, teoretică, dar care să fie însoţită şi de o
demonstraţie experimentală în scopul dezvoltării gândirii elevilor, în
vederea formării obişnuinţelor de a observa, memora, exersa, toate
ducând la formarea de priceperi, deprinderi şi abilităţi practice. Toate
acestea se realizează prin respectarea unor principii didactice la
lucrările practice ca şi la orele teoretice, transmitera de cunoştinţe,
formarea de priceperi şi deprinderi practice.
De exemplu: la tema ”Arătura normală“ elevii îşi însuşesc
cunoştinţele privind condiţiile ce trebuie să le îndeplinească o arătură
de bună calitate şi adâncime la care trebuie să se execute, iar pentru
lucrarea practică”Arătura pe terenurile situate în pantă” vor învăţa
despre modul de execuţie al arăturii pe curbele de nivel şi utilajul
folosit pentru această lucrare.
Elevii se obişnuiesc să observe, să gândească, să aprecieze,
participând efectiv prin exerciţii la lucrările specifice de la această
lecţie practică.
 Pentru a putea face o analiză în acest scop elevii trebuie să
folosească mai mulţi analizatori. În vederea activizării elevilor la
lucrările practice se foloseşte metoda conversaţiei.
Exemplu: De ce este importantă pregătirea în bune condiţii a
patului germinativ în vederea semănatului culturilor agricole?
Răspuns: Pregătirea în bune condiţii a patului germinativ se
face pentru a asigura seminţelor introduse în sol condiţiile optime
pentru o răsărire cât mai uniformă şi cât mai rapidă.
Se pot pune întrebări prin care elevii, cu ajutorul simţurilor,
pot să aprecieze calităţile patului germinativ. Prin aceste întrebări se
activează lecţia practică, determinându-i pe elevi să participe activ la
însuşirea şi fixarea cunoştintelor, fără să le primească de -a gata de la
profesor sau luate din manual. Prin însuşirea acestor deprinderi
viitorul absolvent are posibilitatea ca diferite activităţi pe care să le
desfăşoare, să le poată efectua în timp cât mai scurt şi cu efort minim,
de calitate superioară, prin aceasta demonstrând că muncitorii
calificaţi sunt stăpâni pe deprinderile din meseria lor.
Lecţiile practice, prin desfăşurarea lor, au ca obiectiv major
formarea de priceperi, abilităţi şi deprinderi de muncă.
Priceperile reprezintă situaţii şi posibilităţi de a afectua în
mod conştient un anumit fel de acţiune şi nu presupune un exerciţiu
pregătit în prealabil. Exemple de priceperi: priceperea de a aprecia
calitatea arăturii (adâncime, afânare, mărunţire, îngroparea atât a
resturilor vegetale şi buruienilor, cât şi a îngrăşămintelor).
În agricultură, deprinderile pot fi definite ca fiind un complex
de activităţi desfăşurate conştient, premeditat, pe baza unei hotărâri
prealabile şi în conformitate cu un scop precis formulat.
În formarea deprinderilor un rol hotărâtor îl au exerciţiile din
care activităţile respective se repetă de mai multe ori până când
executarea lor se perfecţionează, iar în final se automatizează.
La lucrările practice, pentru executarea corectă a unui
exerciţiu trebuie să respecte următoarele cerinţe :
Să se adopte o poziţie cât mai corectă a corpului la
efectuarea acestor lucrări, să se evidenţieze greşelile şi cauzele care
le produc;
 Prin fiecare exercitiu nou să se marcheze un progres faţă de
celelalte şi să reprezinte o etapă nouă, superioară în formarea
deprinderilor.
Formarea deprinderilor în meserie este uşurată şi prin însuşirea
cunoştinţelor teoretice legate de aceste deprinderi, ca: lucrările
solului, determinarea calităţii seminţelor şi a normei de semănat,
lucrările de îngrijire, determinarea gradului de îmburuienare a
culturilor, deprinderi de mânuire corectă a uneltelor, maşinilor
agricole.
Obţinerea deprinderilor profesionale trebuie să fie în atenţia
profesorului, fiind necesar ca acesta să îndeplinească urmatoarele
condiţii:
Trezirea interesului elevilor pentru activitatea respectivă.
Exemplu: pentru a trezi interesul elevilor pentru fertilizarea
culturilor, se vor face calcule economice cu sporurile de producţii în
cazul fertilizării sau pierderile de recoltă în cazul nefertilizării
culturilor.
Interesul poate fi stimulat şi dacă se va cere elevilor să
identifice şi să conserve prin presare în ierbare speciale, specii de
buruieni întâlnite într-o anumită cultură, ulterior ramânând să-şi
formeze şi deprinderi de combatere a buruienilor.
Prin executarea fiecărei verigi din cadrul operaţiunilor, la
început lentă, se pot observa greşelile şi astfel se pot lua măsuri
pentru a putea fi evitate în scopul perfecţionarii deprinderilor
respective.
Pentru formarea deprinderilor, elevii trebuie să-şi însuşească
corect tehnica de executare a lucrărilor, cunoscând de la început
cerinţele tehnologice şi succesiunea operaţiilor. De aceea, profesorul
trebuie să explice sistematic etapele lucrării, acestea fiind urmate de
demonstrarea modului de executare a fiecarei operaţii în parte şi a
lucrării în totalitatea ei. La lucrările practice se aplică aceleaşi
principii didactice ca şi la orele de predare-învăţare.
Folosirea intuiţiei trebuie asociată permanent cu explicaţiile şi
îndrumările profesorului pentru a putea descoperi şi observa
însuşirile obiectului prezentat, precum şi legăturile dintre fenomenele
prezentate la lecţie .
 Intuiţia serveşte ca mijloc de legătură dintre concretul senzorial
şi cel abstract, folosind mijloacele următoare:
Schematizarea folosită pentru elaborarea de noţiuni
ştiinţifice;
Utilizarea de materiale pentru a prezenta elevilor mostre,
mulaje.
Dacă prezentarea unui material intuitiv nu se face suficient de
convigător, după criterii ştiinţifice, pot să apară erori pentru că
procesul intuiţiei nu este condus şi realizat în mod corespunzător şi
duce la apariţia unor aspecte negative (confundarea seminţelor de
lucernă cu cea de sulfină). Pentru acest lucru trebuie să se
confecţioneze şi material didactic: mulaje, herbare, colecţii de
seminţe, planşe care vor permite înţelegerea mai bine a obiectelor şi
fenomenelor prezentate. Dacă materialul intuitiv este prezentat
incomplet sau necorespunzător, împiedică generalizarea şi
abstractizarea lui.
De exemplu, nu se pot trage concluzii generale asupra
însuşirilor morfologice tipice a leguminoaselor prezentând mostre de
plante şi seminţe dintr-o singură specie.
Se ţine cont de planul de învăţământ, de programa şcolară, de
manualul şcolar şi de planificările calendaristice, pentru ca noţiunile
noi să fie incluse într-un ritm lent în sistemul general de cuniştinţe.
Este necesar să fie predate într-o ordine şi succesiune logică.
Principiul continuităţii şi sistematizării prin care procesul de
învăţare şi de formare a principiilor şi deprinderilor practice se
realizează pe fondul de cunoştinte dobândite la orele teoretice.
La lucrarea practică cu tema ”Lucrări de pregătire a solul”,
principiul sistematizării şi al continuităţii se aplică în sensul că
această temă cuprinde mai multe lucrări, fiecare având un anumit
scop; lucrări care sunt aplicate la timp şi previn cauzele care
dăunează şi creşterii normale a plantelor şi contribuie la obţinere
unor recolte mari.
Prin urmare, ideea fundamentală care arată cauzele care
stânjenesc creşterea şi dezvoltarea plantelor, se va reda într-o
schemă, urmând ca prin răspunsurile primite de la elevi să se indice
lucrările solului ce vor fi aplicate.
 Cauzele care dăunează creşterii şi dezvoltării normale a
culturilor de câmp :
Arăturile executate necorespunzător;
Pregătirea terenului la momente nepotrivite;
Samănatul de fectuos rezultând o densitate
necorespunzătoare;
Atacul de boli şi dăunători;
Prezenţa buruienilor;
Lipsa apei şi deficitul elementelor nutritive insuficiente în
sol.
Lucrările prin care se elimină aceste neajunsuri sunt:
Protejarea culturilor contra bolilor, dăunătorilor şi gerurilor;
Efectuarea arăturii conform cu cerinţele tehnologice;
Pregătirea patului germinativ în cele mai bune condiţii;
Semănatul fără greşuri;
Combaterea buruienilor;
Irigarea culturilor;
Fertilizarea suplimentară în timpul vegetaţiei;
Recoltarea culturilor la momentul optim.
Principiul accesibilităţii cunoştinţelor vine în sprijinul
elevilor prin a-i ajuta să gândească şi să treacă de la concret la
abstract, să perceapă într-un mod cât mai analitic, fenomenele.
Însuşirea terminologiei specifice este o verigă a asigurării
principiului accesibilităţii, deoarece corelaţia dintre gândire şi limbă
în domeniul ştiinţei este indispensabil în procesul de învăţare.
Termenii noi, ştiinţifici, trebuie analizaţi, explicându-le elevilor
înţelesul acestora. De exemplu, cuvântul “agrotehnică” vine de la
cuvintele: agros = teren cultivat şi techne = artă, meşteşug, tehnică.
Deci, agrotehnica reprezintă arta, meşteşugul, tehnica
(cultivării) ogoarelor.
Principiul insuşirii temeinice a priceperilor, abilităţilor şi
deprinderilor practice se realizează la lucrările practice numai când
elevii reuşesc să transpună corect şi la timp în practică cunoştiinţele
teoretice însuşite. Astfel, după ce se studiază lucrările de îngrijire a
culturilor prăşitoare, elevii sunt puşi să aplice aceste lucrări (praşit
manual) la plantele de pe lotul şcolar.
Principiul legării teoriei cu practica este principiul legării
învăţământului cu producţia şi cercetarea ştiinţifică.
 Se realizează prin:
Rezolvarea de exerciţii folosind cunoştinţele însuşite
anterior;
Desfăşurarea unor activităţi practice pe baza cunoştinţelor
însuşite în prealabil;
Soluţionarea unor probleme cu conţinut practic;
Aplicarea în viaţa cotidiană a cunoştinţelor însuşite.
La modulul Agrotehnică, exerciţiile prin care elevii îşi însuşesc
mai bine cunoştinţele pot fi: exerciţii de antrenament, de bază şi
paralele.
Exemplu: efectuarea praşilei manuale la cultura de floarea-
soarelui. Profesorul face în prealabil un instructaj de protecţia muncii
pentru a preîntâmpina accidentele, apoi prin mişcări demonstrative se
arată elevilor cum trebuie efectuat corect prăşitul manual. Urmează
ca elevul să execute această lucrare sub supravegherea profesorului.
Exerciţiul de antrenament se repetă devenind exerciţiu de bază penrtu
mobilizarea uniformă a terenului.
Elevii îşi însuşesc la lucrările practice şi alte lucrări ca:
săpatul cu cazmaua, tăiatul pomilor fructiferi, lucrări de întreţinere a
culturilor (prăşit, rărit, plivit).
Exerciţiile trebuie să fie variate, gradate, să aibă continuitate
şi durată pentru a contribui la dezvoltarea aptitudinilor în vederea
executării corecte a diferitelor lucrări. Lucrările practice pot fi
realizate atât după predarea şi însuşirea cunoştinţelor teoretice cât şi
înainte de predarea acestora.
De exemplu, învăţând metodele de executare a
semănatului în rânduri apropiate, elevii trebuie să înveţe să regleze
semănătoarea, să cunoască din timp indicii de calitate ai seminţelor şi
să treacă apoi la executarea efectivă a semănatului.
În cazul efectuării de lucrări practice care preced însuşirea
cunoştinţelor, elevii îşi însuşesc priceperi, abilităţi şi deprinderi
practice de a efectua, de exemplu, lucrarea de plantat pomi fructiferi
sau de tăiere a viţei de vie fără a cunoaşte importanţa acestor lucrări.
Prin tăieri se urmăreşte să se asigure elementele de rod pentru
anul în curs (cepi de rod, verigi de rod etc.) şi cele pentru formarea
rodului în anul următor. Se explică cele mai frecvente metode de
tăiere practicate în podgoriile din zona Corabia, cu avantajele şi
dezavantajele lor.
 4.4. METODICA ŞI TEHNICA DESFĂŞURĂRII
UNOR TEME DE LUCRĂRI PRACTICE ÎN
LABORATOR

PROIECT DIDACTIC
ŞCOALA: COLEGIUL TEHNIC „DANUBIUS” CORABIA -
OLT
MODULUL I: AGROTEHNICĂ
Clasa: a X -a A
Domeniul: Agricultură ecologică
Competenţe specifice: aplică cunoştinţe cu referire la factorii de
vegetaţie şi însuşirile fizico - chimice ale solului
Lecţia: Proprietăţile fizice ale solului

Tipul activităţii de învăţare: mixtă

Locul desfăşurării: laborator de agricultură
Data: 12 mai 2015
Profesor: VÎLCU IONELA
Competenţe derivate:
Cd1 - Definirea texturii şi structurii solului; (sursa: Puiu Şt.,
1993)
Cd2 - Clasificarea şi caracterizarea solurilor din punct de
vedere al texturii şi structurii;
Cd3 - Definirea densităţii, a densităţii aparente şi a porozităţii
solului.
Mijloace de realizare a competenţelor planificate:
M1 - lecţia mixtă desfăşurată în laboratorul de agricultură,
50 minute
M2 - mijloace didactico- materiale:
Mostre de sol;
Trusa pedologică;
Videoproiector şi calculator; Vase de
laborator;
Scheme pe tablă; fişă de documentare (fd)
M3 - forma de desfăşurare: frontală (af); pe grupe (gr)
M4 - metode didactice:
 Metoda predării- învăţării reciproce (mpîr);
Conversaţia (cv);
Explicaţia (exp);
Observaţia (ob).

STRUCTURA LECŢIEI PE SECVENŢE DE INSTRUIRE

Compe- Tim- M2 M3 M4
tenţe pul Conţinutul tematic
vizate
- 2 A.Moment organizatoric
min - notarea absenţelor, _ af exp
verificarea ţinutei, a ordinei şi
igienei clasei, controlul
 materialului didactic
- 5 B.Verificarea cunoştinţelor
min însuşite anterior
„Formarea profilului de sol” Se _ af cv
realizează conversaţia cu
elevii, prin adresarea de
întrebări la întreaga clasă şi va
răspunde un singur elev.
Ce se înţelege prin proces de
formare a solului?
Care este rezultatul proceselor
pedogenetice?
Care sunt factorii de
solificare?
Ce este culoare?
Ce sunt neoformaţiile?
C. Trecerea la predarea noilor af exp
cunoştinţe
Elevii vor fi anunţaţi că etapa
de verificare s-a încheiat şi se
trece la lecţia nouă; profesorul
pregăteşte materialul didactic
iar elevii îşi pregătesc caietele
de notiţe
D. Anunţarea subiectului
lecţiei noi:”Proprietăţile fizice af exp
ale solului”
Se scrie titlul lecţiei pe tablă
25 E. Conţinutul lecţiei noi af exp
min Profesorul va dezbate cu elevii cv
importanţa proprietăţilor
fizice ale solului
Evidenţiază proprietăţile
fizice şi clasele texturale
Ce reprezintă structura şi
 tipurile de structură
Cd1 Defineşte textura şi M3 M4
structra solului M2
Textura sau compoziţia
granulometrică, reprezintă
partea minerală a solului care
se exprimă prin procentele în
care fracţiunile
granulometrice participă la
alcătuirea solului.
Structura solului
reprezintă modul de grupare
al particulelor elementare în
agregate de diferite forme şi
agregare
mărimi numite
structurale.
Cd2 Clasificarea şi M1 M2 M3
caracterizarea solurilor din Fd
punct de vedere al structurii
gradul de
În funcţie de :
dezvoltare a structurii
Sol nestructurat, când nu se
observă agregate structurale
în peretele împrospătat al
profilului de sol
Sol structurat- la sfărâmare
cel puţin 25% din masa solului
este organizată în agregate
structurale întregi;
Sol moderat structurat- 25-
75% din masa solului este
organizată în agregate
structurale uşor observabile
în solul deranjat;
Sol bine dezvoltat- când mai
mult de 75% din masa solului
este organizată în agregate
structurale vizibile în solul
nederanjat;
Structură distrusă sau
deranjată prin cultivare când M1 M2 M3
agregatele structurale sunt Fd
distruse de lucrările agricole
În funcţie de tipul de
structură:
Monogranulară, glomerulară,
grăunţoasă, poliedrică,
sfenoidă, prismatică,
columnară, columnoidă,
foioasă, compusă
Se vor prezenta căile de
degradare a structurii dar şi
măsuri de refacere a
structurii;
Densitatea solului
reprezintă masa unităţii de
volum a fazei solide a solului;
în funcţie de densitate textura
poate fi: nisipo- lutoasă, luto-
nisipoasă, lutoasă, luto-
argiloasă şi argiloasă.
Densitatea aparentă
reprezintă masa unităţii de
volum a solului uscat în
aşezare naturală. este
Porozitatea
proprietatea solului de a
prezenta un sistem de pori
care pot fi umpluţi cu aer sau
cu apă. Totalitatea porilor
 reprezintă porozitatea totală.
Cd3 13 Pe parcursul prezentării af exp
min noilor cunoştinţe, profesorul ob
explică şi apelează la cv
materialele didactice,
efectuează o schiţă a lecţiei pe
tablă, poate distribui elevilor
fişe de documentare.
Elevii urmăresc
pezentările, studiază fişele de
documentare, îşi iau notiţe.
Elevii pot fi împărţiţi pe gr mpîr
grupe, fiecare elev primind
câte un rol, pe care îl vor
îndeplini după studierea fişei
de documentare: rezumator,
întrebător, clarificatorr;
primul elev va prezenta un
rezumat, al doilea va efectua o
listă de întrebări, al treilea va
discuta termenii necunoscuţi
iar al patrulea va prezice la ce
le vor folosi noile cunoştinţe.
5 Fixarea cunoştinţelor af cv
min Se face prin conversaţie
asupra conţinutului şi a
materialelor vizionate şi a
fişelor;
Întrebări:
Cum se defineşte structura,
textura, care sunt clasele
texturale şi structurale?
Care sunt căile de degradare şi
refacere ale structurii şi
texturii solului?
 1. Lucrarea practică în teren: Semănatul culturii de orz de
toamnă cu semănătoarea SUP-29
Lucrarea cuprinde pregătirea lucrării practice şi desfăşurarea
lucrării practice.
Pregătirea lucrării practice necesită;
Stabilirea epocii de executare a lucrării; lucrarea are loc în
cursul lunii octombrie, semestrul I; timpul afectat - 1oră;
Recunoaşterea şi pregătirea locului unde se va desfăşura
pregătirea practică, lucrarea are loc pe o parcelă de tren unde terenul a
fost pregătit în vederea semănatului, pentru ca elevii să se poată deplasa
rapid la locul de executare a lucrării;
Materiale necesare: semănătoarea SUP - 29, o capră de
lemn;
1. Organizarea elevilor: se grupează câte 4 - 5 ca să lucreze prin
rotaţie. Desfăşurarea lucrării practice cuprinde:
Recapitularea cunoştinţelor teoretice care motivează lucrarea
ce se va desfăşura; se stabileşte legătura cu lucrările şi temele studiate
anterior: arătura, lucrările de pregătire a solului pentru obţinerea unui
pat germinativ cât mai bun. Anunţarea temei şi scopul lucrării: temă –
Semănatul orzului cu semănătoarea SUP 29; scopul - de a forma la
elevi priceperi şi deprinderi privind pregătirea semănatorii pentru
semănat, alimentarea ei cu sămânţă şi metodele de semănat;
Explicarea tehnicii de lucru şi executarea lucrării prin
demonstraţie; se ţine cont de etapele lucrării: reglarea debitului
semănătorii; proba maşinii de semănat în condiţii de lucru; semănatul
orzului de toamnă.
Reglarea debitului semănătorii cuprinde: ridicarea pe capră de
lemn a cadrului semănătorii; cuplarea axului distribuitor; turnarea
seminţei în buncărul semănătorii; executarea a 30 - 50 învârtituri ale
roţii semănătorii; cântărirea seminţei distribuite de brăzdare; calculul
debitului de semânţă în kg/ha.
Proba maşinii de semănat în condiţii de lucru cuprinde: jalonarea
parcelei pentru obţinerea de rânduri drepte şi distribuirea uniformă a
seminţei în buncărul semănătorii.
Pornirea în lucru a maşinii de semănat.
Aprecierea calităţii lucrării se face cu ajutorul unor indici: epoca
de semănat, adâncimea şi norma de semănat, realizarea de rânduri
drepte.
 Profesorul va explica fiecare etapă a lucrării în acelaşi timp cu
executarea ei: ridicarea cadrului semănatorii; cuplarea axului
distribuitor; reglarea distribuitoarelor semănătorii; turnarea şi
distribuirea uniformă a seminţei în buncăr; cântărirea seminţei;
distribuirea seminţei; efectuarea semănatului.
Norma de sămânţă se determină astfel :
Q (kg/ha) = D x M.M.B. x 100 / P x G, unde:
Q = cantitatea de sămânţă, exprimată în kg/ha; D = densitatea
boabelor la m2; M.M.B. = masa a 1000 de boabe, exprimată în
grame;
P = puritatea seminţelor, exprimată în %; G = germinaţia
seminţelor, exprimată în %.
După reglarea debitului semănătorii, în funcţie de cantitatea de
sămânţă stabilită a se aplica la ha, profesorul ajutat de elevi jalonează
parcela, distribuie uniform seminţele în buncărul semănătorii şi trece
la pornirea la lucru a maşinii de semănat. Apoi se apreciază calitatea
lucrării prin calificative corespunzătoare.
După demonstrare profesorul pune 1 - 2 elevi să execute
lucrarea.
Repartizarea elevilor la lucru se poate face pe echipe, astfel:
prima echipă ridică cadrul maşinii de semănat, cuplează axul
distribuitor şi toarnă seminţele în buncărul semănătorii; a doua echipă
calculează debitul de seminţe, după ce au fost executate 30-50 de
învârtituri ale roţii de transport şi se cântaresc seminţele colectate pe
prelate; echipa a treia jalonează parcela; a patra echipă execută
lucrarea de semănat; a cincea echipă apreciază calitatea lucrării după
pornirea în lucru a maşinii.
„Executarea lucrării este momentul în care se formează
priceperi şi deprinderi de calculare a normei de sămânţă la ha şi de
efectuare a probei maşinii de semănat în condiţii de lucru. În
momentul executării lucrării, profesorul urmăreşte cât de corect sunt
executate operaţiile, conversează permanent şi dă explicaţii atunci
când nu au fost înţelese corect anumite operaţii. Se asigură rotaţia
elevilor de către profesor în cadrul fiecărei echipe şi rotaţia
echipelor, astfel încât fiecare elev să ajungă să cunoască verigile
acestei lucrări practice. Încheierea lucrării practice are loc în două
etape:
 - Analizarea lucrării din punct de vedere tehnic. La sfârşitul
lecţiei profesorul analizează modul cum s-a executat lucrarea şi va
pune întrebări elevilor referitoare la modul cum trebuie efectuată
succesiunea operaţiilor. Elevii sunt antrenaţi să gândească în spirit
practic, să analizeze lucrarea executată comparând-o cu situaţiile
expuse teoretic în sala de curs şi să facă aprecieri.
- Completările şi concluziile finale ale profesorului-
completează cunoştinţele elevilor, arătând cum se fac reglajele
necesare şi la alte maşini de semănat, considerând că elevii şi-au
format priceperile şi deprinderile necesare” (Elisabeta Burada, 2013,
pag. 134).
 CAPITOLUL V
CONTRIBUŢII LA ÎMBUNĂTĂŢIREA METODELOR
DE PREDARE -ÎNVĂŢARE LA MODULUL DE
AGROTEHNICĂ, LA COLEGIUL TEHNIC „DANUBIUS”
DIN CORABIA, JUDEŢUL OLT

5.1 GENERALITĂŢI
În contextul actual, al creşterii rolului şi importanţei
învăţământului în societate, se impune perfecţionarea activităţii
cadrelor didactice. Din ce în ce mai mult se foloseşte noţiunea de
formare a formatorilor, care reprezintă procesul de ridicare a
nivelului de cunoştinţe profesionale şi pedagogice, atât prin
îmbunătăţirea formării iniţiale, cât şi prin metodele de educaţie
permanent. Formarea continuă a profesorilor reprezintă „un sistem
specific, orientat spre perfecţionarea personalului didactic în sfera de
activitate proprie, astfel încât să se asigure o îmbunătăţire
profesională şi umană... Formarea permanentă a profesorilor, la orice
nivel educaţional, presupune, în acelaşi timp, actualizarea ştiinţifică,
psihopedagogică şi culturală” (Imbernon F., 1989).
Perceperea realităţilor înconjurătoare trebuie să fie unanimă
fără a neglija esenţialul, ştiut fiind că natura se îngrijeşte de propriu
ei viitor, dar şi de viitorul nostru. De aceea, avem menirea de a o
cunoaşte, înţelege şi de a o apăra.
În concluzie, conştiinţa ecologică nu apare spontan, din neant;
ea trebuie declanşată şi întreţinută din copilărie, cu contribuţia
familiei şi a instituţiilor de învăţământ preşcolar, continuând cu
şcoala generală şi liceul cărora le revine un rol deosebit de important
pentru că mulţi tineri încheie aici instruirea instituţionalizată, studiile
universitare însemnând, de fapt, o specializare în instruire.
Permanent încerc să educ elevii mei în spiritul cunoaşterii şi
protejării mediului înconjurator, în spiritul revenirii la produsele
alimentare şi nealimentare cât mai naturale.
Folosirea pe scară largă a produselor obţinute din petrol
(mase plastice şi cauciuc sintetic) duce la epuizarea rezervelor Terrei
(petrolul fiind sursă epuizabilă) şi în acelaşi timp au influenţă nefastă
asupra omului.
 5.2. VALORI ŞI ATITUDINI
Predarea cunoştinţelor agrofitotehnice urmăreşte şi formarea
de valori şi atitudini cum ar fi: însuşirea unor noţiuni solide privind
tehnologiile agricole specifice zonei montane, formarea unui
comportament pozitiv faţă de mediu şi a interesului faţă de păstrarea
unui mediu echilibrat şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi
ocrotire a naturii; dezvoltarea unei atitudini de responsabilitate faţă
de mediul înconjurător; formarea unor aptitudini de lucru în echipă şi
asumarea responsabilităţilor în cadrul acesteia.

5.3. SUGESTII METODOLOGICE

Desfăşurarea efectivă a procesului de predare - învăţare:
Conţinuturile vor fi parcurse în ordinea dorită de profesorul de
specialitate, în scopul realizării competenţelor generale şi specifice
din curriculum. Metodele recomandate pentru realizarea
competenţelor generale şi a celor specifice sunt: conversaţia euristică
– pentru însuşirea principiilor teoretice, a legilor care guvernează
procesele studiate; observaţia dirijată, descoperirea, demonstraţia;
documentarea pentru utilizarea documentaţiei tehnice, a standardelor;
studiul de caz – pentru alegerea adecvată desfăşurării optime a unui
proces tehnologic; problematizarea.
Pentru fixarea cunoştinţelor dobândite elevii pot realiza, în
echipe (2-3 elevi), pe parcursul anului şcolar, miniproiecte care să
cuprindă prezentarea unor filme documentare.
Dotări/materiale minime necesare pentru implementarea
curriculum-ului: documentaţie tehnică (diagrame, nomograme,
tabele); machete (statice şi funcţionale); scheme tehnologice (folii
retroproiector, planşe); scheme constructive (folii retroproiector,
planşe);
Conținutul formării: Necesitatea accentuării laturii formative
a procesului de învăţământ a condus la proiectarea unui curriculum
centrat pe competenţe. O astfel de abordare urmăreşte centrarea
activităţii elevilor nu pe asimilare a unor noţiuni şi concepte, ci pe
dezvoltarea de capacităţi, priceperi, deprinderi şi atitudini, care să
ducă la formarea de competenţe. La baza elaborării programei a stat
Standardul de Pregătire Profesională care conţine: unitatea de
competenţă; nivelul; valoarea creditului; competenţe (rezultatele
învăţării); criterii de performanţă; condiţii de aplicabilitate; probe de
evaluare.
 Cerinţe cu privire la evaluare: Curriculum-ul se va utiliza
împreună cu Standardul de Pregătire Profesională. În curriculum
trebuie să se regăsească conţinuturi care să conducă la formarea
tuturor rezultatelor învăţării prevăzute în standard.
Se vor folosi metode de predare activ participative.
Conţinuturile corespunzătoare rezultatelor învăţării se
corelează cu numărul de credite acordate pentru unităţile de
competenţă care corespund numărului de ore din planul de
învăţământ pentru cele două tipuri de instruire: teoretică şi practică.
Se recomandă ca orele de pregătire practică să se efectueze cu
grupe de 10-15 elevi.
Parcurgerea cronologică a conţinutului tematic:
Numărul de ore alocat pe teme este orientativ, rămânând la
latitudinea cadrului didactic să facă distribuţia în funcţie de specificul
zonei, resursele materiale ale şcolii şi ale agentului economic.
Formarea unor deprinderi de lucru individuale şi în echipă,
asumarea de responsabilităţi, stimularea curiozităţii, imaginaţiei,
perseverenţei, încrederii în forţele proprii prin activităţile desfăşurate,
toate acestea vor fi posibile numai dacă activităţile vor fi desfăşurate
într-un spaţiu adecvat. Pregătirea teoretică se va desfăşura în săli de
clasă sau cabinete tehnologice iar pregătirea practică în atelierele
şcoală sau la agenţii economici.
Sugestii metodologice: Întreg demersul didactic depus de
cadrul didactic în procesul de predare-învăţare trebuie să fie focalizat
pe formarea rezultatelor învăţării generale şi specializate cerute de
domeniul pregătirii de bază. Aceasta se poate realiza numai printr-o
proiectare riguroasă a activităţii didactice, prin folosirea celor mai
adecvate metode şi mijloace de învăţământ necesare unei pregătiri
performante în domeniu. Fiecare lecţie poate beneficia de folosirea a
două, trei metode de învăţământ, în funcţie de ce se doreşte a se
forma, precum şi de mijloacele didactice adecvate.
Există numeroase metode şi procedee didactice de predare
- învăţare, în care activitatea didactică este centrată pe elev şi care
pot fi folosite în scopul formării rezultatelor învăţării. În selectarea
lor trebuie să se ţină seama de conţinuturi şi de stilurile de învăţare
ale elevilor (vizual, auditiv sau practic). Metode ca: studiul de caz,
învăţarea prin descoperire, problematizarea, exerciţiul, demonstraţia
au eficienţă maximă în procesul de învăţare, stimulează gândirea
logică, cauzală, analitică, imaginaţia şi creativitatea elevilor.
 La predarea capitolului “Combaterea buruienilor”, la modulul
Agrotehnică care se predă la clasa a X-a, propun să se pună un accent
deosebit pe problemele privind tehnica erbicidării culturilor agricole.
Enumerăm câteva reguli de aplicare a erbicidelor.
La alegerea tipului de erbicid se va ţine cont de selectivitatea
lui (pentru a nu distruge cultura), de spectrul de combatere (pentru a
combate buruienile dominante), de gradul de toxicitate, de preţul de
livrare, de forma de prezentare, de firma producătoare etc,
La procurarea şi utilizarea unui erbicid, chiar cunoscut din anii
anteriori, se studiază cu atenţie prospectul pentru o temeinică
documentare privind caracteristicile sale.
Să nu rămână amestec de erbicidat nefolosit de pe o zi pe alta.
Se va folosi doza optimă recomandată. Dacă se dă o doză mai
mică nu sunt combătute în mod corespunzător sau deloc buruienile.
Dacă doza este prea mare apar efecte de fitotoxicitate la plantele de
cultură, producţia scade, cheltuielile sunt mai mari etc.
Se va respecata epoca de aplicare: ppi, preem sau postem.
Erbicidele SDMA, DMA-6, Icedin forte, Icedin super, Oltisan, Oltest
etc. aplicate mai târziu la grâu, de pildă în faza de burduf, provoacă
apariţia unor spice brunificate, cu spiculeţe sterile, cu rahis răsucit şi,
în final, pierderi mari de recoltă (până la 50 %).
Erbicidarea postemergentă târzie, după epoca optimă, are mai
multe dezavantaje. Buruienile cresc şi devin mai rezistente, cultura le
acoperă şi erbicidul nu ajunge la ele, au concurat deja plantele
cultivate, plantele călcate de roţi se refac mai greu etc.
La porumb, aplicarea Icedinului, SDMA-ului, SANROM-ului,
OLTISAN-ului etc. după depăşirea fenofazei de 5-6 frunze frânează
dezvoltarea sistemului radicular, baza tulpinii devine măciucată
(malformată), plantele rămân mici, cu frunze înguste, răsucite, cu
paniculul blocat în teaca ultimei frunze, se apleacă uşor la vânt etc.
La erbicidare este necesară jalonarea cu cel puţin 2 jaloane şi 2
muncitori. Dacă nu se jalonează sau se jalonează greşit vor apărea
greşuri, adică porţiuni neerbicidate sau suprapuneri (supradozări)
între două parcursuri ale agregatului de erbicidat.
La erbicidarea cu aviaţia utilitară să se respecte restricţiile
privind înălţimea şi viteza de zbor, prezenţa unor fâşii de protecţie
faţă de culturile vecine sensibile la erbicidul utilizat.
 Să nu se erbicideze când vântul are viteza mai mare de 4 m/s,
când ploaia este iminentă (în mai puţin de 6 ore), când este arşiţă,
când temperatura este prea scăzută.
Dacă se aplică erbicide cu efect remanent să se ţină seama de
cultura postmergătoare.
La întoarcerile de la capetele solei şi când agregatul staţionează
din diverse motive, să se oprească instalaţia de erbicidare pentru a nu
supradoza solul din zona de oprire.
Emulsiile şi suspensiile se vor agita permanent în timpul
lucrului pentru o bună omogenizare a concentraţiei amestecului de
erbicidat. Soluţiile se vor agita numai la preparare.
Erbicidele volatile (Diizocab, Balan, Dual, Mecloran etc.) să se
încorporeze în sol imediat (în maximum 20 de minute).
Să se respecte adâncimea de încorporare, alegând unealta
agricolă potrivită (combinatorul, grapa cu colţi reglabili, grapa cu
discuri sau freza).
La erbicidarea ppi solul să fie cît mai bine nivelat, afânat,
mărunţit, pentru că erbicidul nu ar ajunge în interiorul bulgărilor.
Maiaua să se prepare cu cel puţin 24 de ore mai devreme. Să se
menţină constantă presiunea din instalaţia de erbicidare şi viteza de
deplasare a agregatului, la valorile cu care s-au făcut probele în
prealabil, pentru a avea acelaşi debit.
Rampa cu duze să fie orizontală şi la înălţimea corespunzătoare
(circa 50 cm) de sol sau de vârful plantelor. Dacă este înclinată, în
partea joasă rămân porţiuni neerbicidate între duze, iar în partea
opusă, mai înaltă, apar supradozări (până la dublare).
Distribuirea amestecului de stropit să fie uniformă pe toată
lăţimea de lucru (de la stânga la dreapta), deci duzele să aibă debite
apropiate.
Duzele vor fi de acelaşi tip, prevăzute cu filtru- sită. În dotarea
agriculturii noastre există duze tip Teejet 11004 cu unghiuri de
împrăştiere de 650, 800 şi 1100, diversificate pe mai multe debite.
Fiecare duză are o serie reprezentată de 4 sau 5 cifre. Ultimele două
reprezintă debitul duzei (1-1,75 litri / minut), iar primele 2 sau 3 cifre
indică unghiul de dispersie al jetului. Ex. duze tip 11002, tip 8004
etc.
 Duzele, conductele etc. înfundate se curăţă cu jet de apă sau de
aer, cu perii moi, nu cu sârme, pentru a nu fi decalibrate. Nu se suflă
cu gura. Cele defecte se înlocuiesc.
La erbicidarea totală proiecţia secţiunii jetului este lenticulară,
iar la erbicidarea în benzi se folosesc duze cu proiecţia secţiunii
jetului dreptunghiulară. Lăţimea benzii erbicidate (pe rândurile de
plante) este de 30- 35 cm.
Mărimea picăturilor va fi cuprinsă între 150 şi 500 microni (1/2
mm). Picăturile prea fine, sub 150 microni, sunt luate uşor de vânt şi
de curenţii de aer (deriva de erbicide) şi se evaporă uşor. Picăturile
mari nu asigură o distribuire uniformă a erbicidelor, se preling uşor
pe frunze etc.
Toate jeturile să aibă o uşoară înclinare (de 5 – 100) faţă de
direcţia de înaintare pentru ca picăturile de la 2 duze vecine să nu se
întâlnească şi să apară şiroirea pe plante.
Proba maşinii de erbicidat se va face în cel puţin 2 repetiţii, cu
apă, atât staţionar cât şi în lucru, în marginea terenului de erbicidat,
nu pe drumuri, platforme betonate, islazuri.
Apa folosită la prepararea amestecului de stropit să fie filtrată,
fără duritate mare.
Nu se vor pune direct în rezervor erbicidele PW (WP sau PU)
(Ex.: Igran, Venzar, Devrinol, Gesatop etc.), pentru a nu se forma
cocoloaşe care ar înfunda duzele.
Erbicidele să nu se amestece între ele (sau cu insecticide ori cu
fungicide) înainte de a se verifica compatibilitatea la amestec.
Să se adauge adjuvanţii corespunzători (Citovet, Trend,
Extravon etc.) la erbicidele care necesită aceste produse.
Marginile a două jeturi vecine se vor suprapune pe circa 6 – 7
cm pentru a compensa diferenţa de erbicid existentă la capetele
elipsei. În acest sens se reglează corect înălţimea rampei cu duze.
Să se respecte cu stricteţe toate normele de tehnica securităţii muncii
pentru a preveni orice accident. Nu vor lucra minori, persoane
bolnave, în stare de ebrietate, gravide, bătrâni. În timpul lucrului nu
se mănâncă, nu se bea, iar la final muncitorii se vor spăla bine cu apă
şi săpun. Se anunţă apicultorii şi primăriile. Să existe un antidot în
câmp. Prepararea amestecului de erbicidat se va face în locuri special
amenajate.
 Erbicidarea să se facă în prezenţa inginerului agronom.
De la un an la altul (sau cel mult la 2 ani) trebuie schimbat
sortimentul de erbicide pentru a preveni înmulţirea speciilor de
buruieni rezistente la un anumit erbicid.
Cantitatea de apă folosită trebuie să asigure o acoperire foarte
bună a suprafeţei pe care se aplică. Ea depinde de aparatura folosită,
de specia şi talia plantelor etc.
La predarea capitolului “Factorii de vegetaţie”, la modulul de
Agrotehnică (M 1) propun să se pună un accent deosebit pe
problemele privind Metodele agrotehnice de dirijare (reglare) a
factorilor devegetaţie (abiotici): apa, hrana, căldura, lumina, aerul.
a) Măsuri agrotehnice de dirijare a regimului de apă al
solului
Pentru a îndepărta excesul de apă din sol se recomandă:
îndiguirea zonelor inundabile, desecarea cu ajutorul unor şanţuri
(rigole), drenajul, afânarea adâncă a solului, fertilizarea organică,
nivelarea microdepresiunilor, folosirea pompelor etc
Micşorarea pierderii de apă prin evaporare este una din
problemele prioritare ale activităţii din agricultură. În acest scop solul
trebuie menţinut nivelat, afânat, atât în stratul arat cât şi în cel nearat,
fără crustă, mărunţit, curat de buruieni etc.
Principala măsură pentru completarea deficitului de umiditate o
reprezintă irigaţiile. Înfiinţarea unor perdele forestiere de protecţie,
late de 10 - 15 m, perpendiculare pe direcţia vântului dominant, la
distanţe de 200 - 400 m între ele, în zonele de câmpie afectate de
secetă, micşorează viteza vânturilor şi reduce evaporarea apei din sol.
Distrugerea buruienilor, mari consumatoare de apă, contribuie
la folosirea raţională a rezervei de apă din sol de către plantele
cultivate.
Cultivarea de specii şi soiuri (hibrizi) de plante mai rezistente
la secetă, semănatul la epoca optimă, rotaţia culturilor în funcţie de
cerinţele acestora faţă de apă etc. sunt măsuri importante pentru
folosirea raţională a umidităţii solului.
Toate lucrările solului contribuie la creşterea porozităţii şi
permeabilităţii solului pentru aer şi apă. Evaporarea apei mai poate fi
diminuată prin mulcirea solului, nivelare, distrugerea crustei, praşile
manuale şi mecanice, dezmiriştire etc.
 b) Metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie a
plantelor
- Fertilizarea organică şi minerală are rolul de a completa
deficitul de elemente nutritive din sol. Îngrăşămintele naturale conţin
macroelemente, microelemente, enzime etc. Au efect prelungit câţiva
ani şi îmbunătăţesc principalele proprietăţi ale solului.
- Folosirea unor biopreparate ca nitraginul, fosfobacterinul şi
silicobacterinul, care se aplică sub formă de soluţii pe seminţele
leguminoaselor, la semănat.
- Cultura plantelor leguminoase îmbogăţeşte solul în azot fixat
pe cale biologică în nodozităţi. Cele anuale pot fi încorporate ca
îngrăşământ verde pe solurile sărace.
- Rotaţia culturilor asigură utilizarea echilibrată a tuturor
straturilor de sol, previne epuizarea unilaterală a unor elemente
nutritive ca în cazul monoculturii, asigură bune premergătoare, se
evită fenomenul denumit oboseala solului etc.
- Lucrările solului favorizează dezvoltarea rădăcinilor,
intensificarea mineralizării substanţelor organice, încorporarea
îngrăşămintelor şi a resturilor vegetale, stimulează activitatea
microflorei utile din sol şi acumularea apei etc.
- Combaterea buruienilor elimină principalul concurent al
plantelor cultivate în privinţa hranei. Ele consumă de 2 – 3 ori mai
multe elemente nutritive/kg biomasă comparativ cu culturile agricole.
- Irigarea cu norme de udare mari poate provoca spălarea
elementelor nutritive pe profilul solului, mai ales în cazul
psamosolurilor.
- Agrotehnica antierozională previne, prin diferite măsuri,
eroziunea orizontului fertil, bogat în elemente nutritive.
c) Metode agrotehnice de dirijare a regimului de căldură
- Zonarea culturilor constă în repartizarea speciilor de
plante pe teritoriul ţării în concordanţă cu cerinţele acestora faţă de
temperatură. Astfel, în zonele cele mai calde (stepă şi silvostepă) se
vor cultiva orez, bumbac, arahide, sorg, lucernă etc., iar în zonele mai
reci trifoi, cartof, in de fuior, ovăz etc. Pentru majoritatea culturilor
s-au stabilit zone de favorabilitate.
- Respectarea epocii de semănat în campania agricolă de
primă-vară, corelând data începerii semănatului cu realizarea tem-
peraturii minime de germinaţie. Dacă s-ar aştepta temperatura
optimă de germinaţie, ar putea interveni seceta, ar întârzia vegetaţia
culturilor, deci şi fructificarea.
- Adaptarea adâncimii de semănat la mersul vremii.
Primăvara mai devreme sămânţa se încorporează mai spre suprafaţă,
unde solul este mai cald. Toamna târziu se seamănă la adâncimea
maximă recomandată, pentru că răcirea solului începe de la suprafaţă.
- Combaterea buruienilor şi orientarea rândurilor de plante
prăşitoare pe direcţia N-S facilitează ajungerea la plantele cultivate a
unor cantităţi mai mari de lumină şi de căldură.
- Eliminarea excesului de umiditate prin drenaj, şanţuri
(rigole) de scurgere, scarificare, arături foarte adânci etc. Solurile
umede se încălzesc greu primăvara (deoarece apa are capacitate
calorică mare), de aceea sunt soluri reci.
Un sol uscat şi afânat se încălzeşte mai repede primăvara şi se
răceşte mai uşor toamna.
- Fertilizarea organică cu gunoi de grajd, gunoi de păsări,
compost, resturi vegetale tocate etc. contribuie la încălzirea solului în
urma proceselor de descompunere sub acţiunea microorganismelor
din sol. Efectul este mai mare în cazul gunoiului de grajd
semidescompus sau proaspăt.
- Lucrările solului afânează stratul arat, care devine mai
permeabil pentru aerul mai cald din atmosferă sau pentru ploile mai
calde de primăvară.
- Mulcirea solului cu materiale de culoare închisă (mraniţă,
folii din plastic, turbă) determină încălzirea solului. Dacă solul se
acoperă cu materiale de culoare deschisă (cartoane, cuarţ, var, paie
etc.) temperatura lui va fi mai scăzută. În ambele cazuri se reduce
evaporarea apei, buruienile sunt înăbuşite, amplitudinea variaţiei
temperaturii solului este mai redusă etc.
- Reţinerea zăpezii cu ajutorul parazăpezilor contribuie la
protejarea semănăturilor de toamnă împotriva gerurilor. Zăpada este
mai puţin viscolită, umiditatea solului mai uniformă.
- Plantarea unor perdele forestiere de protecţie reduce viteza
vântului şi spulberarea zăpezii, crează un anumit microclimat mai
favorabil (vara) etc.
În sere, răsadniţe, fitotroane, temperatura se reglează după
necesităţi.
 - Irigarea contribuie la încălzirea sau răcirea solului, în funcţie
de temperatura apei.
- Formarea norilor de fum împotriva brumelor târzii de
primăvară prin arderea unor anvelope uzate, a gunoiului de grajd
umed, prin folosirea unor substanţe fumigene speciale (mai ales în
livezi). În sere şi solarii se folosesc surse suplimentare de încălzire.
- Strângerea zăpezii în jurul bazei pomilor contribuie la
mărirea rezervei de apă, iar pomii nu vor înflori prea devreme.
- Semănatul sau plantatul pe coamele biloanelor care se
încălzesc şi se zvântă mai devreme (cu circa o săptămână) decât solul
de pe intervalele dintre biloane.
d) Metodele agrotehnice de dirijare a regimului de
lumină
Pentru folosirea unor cantităţi mai mari de energie luminoasă
de către plantele cultivate se recomandă următoarele metode:
- Zonarea culturilor înseamnă repartizarea plantelor cu cerinţe
mari în zonele de stepă şi silvostepă şi pe versanţii cu expoziţie
sudică şi a celor cu cerinţe mici în zona forestieră şi pe versanţii
nordici.
- Combaterea buruienilor, mai ales a celor înalte, când
culturile sunt în primele faze de vegetaţie, pentru a nu le umbri.
- Culturile intercalate, de exemplu fasolea şi dovlecii prin
porumb, amestecul de plante furajere etc. permit ca lumina
neinterceptată de unele plante să fie folosită de altele.
- Orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S, pentru ca
dimineaţa şi seara plantele să primească mai multă lumină, iar la
prânz să se umbrească unele pe altele, pentru a fi ferite de căldura
excesivă.
- Culturile duble permit valorificarea luminii, căldurii, apei etc.
după recoltarea culturii principale, până toamna.
- Epoca şi desimea de semănat trebuie să asigure uniformitatea
culturii. Dacă plantele sunt prea dese se umbresc reciporoc, iar dacă
sunt rare sau cu goluri, rămân neinterceptate şi deci nefolosite de
către frunze cantităţi mari de energie solară.
- Fertilizarea, irigarea şi alte lucrări de îngrijire favorizează
creşterea viguroasă a plantelor, cu frunze mari, bogate, care captează
mai multă lumină.
- Răritul reglează desimea prea mare.
 - Crearea unor soiuri sau hibrizi cu direcţia frunzelor mai
apropiată de verticală, pentru a fi mai bine luminate.
- Utilizarea unor surse suplimentare de lumină în sere, solarii,
răsadniţe, fitotroane. Se pot regla intensitatea, durata, chiar calitatea.
e) Metode agrotehnice de reglare a regimului de aer din sol
În privinţa aerului atmosferic nu se pune problema reglării
cantităţii acestuia, fiind suficientă, ci numai a calităţii, prin
înlăturarea surselor de poluare, limitarea răspândirii noxelor în zonele
învecinate, sau cel puţin reducerea gradului de poluare prin metodele
menţionate în subcapitolul anterior.
Primenirea aerului din sol numai pe cale naturală nu este
suficientă şi ca urmare trebuie să se intervină prin diferite metode
agroameliorative:
a) Eliminarea excesului de apă, prin desecare sau drenaj, în
vederea realizării unui regim aerohidric corespunzător;
b) Toate lucrările care afânează solul, distrug crusta etc. (arat,
grăpat, prăşit, scarificat), măresc porozitatea totală, rezultând un
raport favorabil între porozitatea capilară şi cea necapilară;
dimpotrivă, pe solurile excesiv de afânate şi de aerate se recomandă
tăvălugirea;
c) Fertilizarea organică a solurilor argiloase, tasate, luvice,
pentru structurarea şi afânarea lor;
d) Irigaţia intensifică schimbul de aer între sol şi atmosferă;
e) Folosirea amendamentelor corectează reacţia şi
ameliorează starea fizică, deci şi regimul aerohidric al solului;
f) Scarificarea şi arătura cu subsolier afânează şi aerisesc
stratul subarabil compactat, distrug hardpanul etc.
5.4. SUGESTII CU PRIVIRE LA EVALUARE
Evaluarea predictivă, iniţială sau de pornire este menită să
stabilească nivelul de pregătire al elevilor la începutul unei activităţi,
pentru adoptarea unei tehnologii didactice corespunzătoare
realităţilor. Evaluarea „la început de drum” se dovedeşte deosebit de
utilă la orice clase de început de ciclu de învăţământ sau la clasele
unde activitatea didactică este preluată de alţi profesori.
Scopul urmarit: identifică nivelul achiziţiilor iniţiale ale
elevilor în termeni de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi, în scopul
asigurării premiselor atingerii obiectivelor propuse pentru etapa
imediat următoare.
 Principiul temporalităţii: Se efectuează la începutul unui
program de instruire (ciclu de învăţământ, an şcolar, semestru,
începutul unui capitol şi chiar al unei lecţii). Obiectiv: este interesată
de “acele cunoştinţe şi capacităţi care reprezintă premise pentru
asimilarea noilor conţinuturi şi formarea altor competenţe” (I. T.
Radu), premise “cognitive şi atitudinale” capacităţi, interese,
motivaţii), necesare integrării în activitatea următoare. Funcţii:
funcţie diagnostică; funcţie prognostică. Modalităţi de realizare:
harta conceptuală; investigaţia; chestionarul; testele. Avantaje: oferă
profesorului cât şi elevului posibilitatea de a avea o reprezentare cât
mai exactă a situaţiei existente (potenţialul de învăţare al studenţilor,
lacunele ce trebuiesc completate şi remediate) şi a formula cerinele
următoare; pe baza informaţiilor evaluării iniţiale se planifică
demersul pedagogic imediat următor şi eventual a unor programe de
recuperare. Dezavantaje: nu permite o apreciere globală a
performanţelor elevului şi nici realizarea une ierarhii; nu-şi propune
şi nici nu poate să determine cauzele existenţei lacunelor în sistemul
cognitiv al elevului. Notarea: nu îşi propune aprecierea
performanţelor globale ale elevilor şi nici ierarhizarea lor.
Evaluarea continuă, de progres sau formativă este integrată
organic şi în profunzime actului pedagogic însuşi desfăşurat la
nivelul fiecărui profesor, fiind implicată în toate secvenţele acţiunii
pedagogice. Astfel, pentru a releva progresul elevilor, profesorul
poate utiliza pe parcursul procesului de instruire oricare din tehnicile
docimologice cunoscute, rezultatele obţinute oferindu-i informaţia
necesară pentru reglarea imediată a predării. Vizându-se reglarea
procesului instructiv-educativ în fiecare din secvenţele care se
succed, se realizează prin aceasta o ameliorare continuă a sa,
operându-se remediile necesare în caz de neajunsuri şi dificultăţi.
Scopul urmărit: urmăreşte dacă obiectivele concrete propuse au fost
atinse şi permite continuarea demersului pedagogic spre obiective
mai complexe. Principiul temporalităţii: realizează o diagnoză
asupra rezultatelor unei perioade încheiate” de învăţare, depistând
“lacunele în însuşirea conţinutului” şi “dificultăţile de învăţare” (I.T.
Radu); axată pe proces şi internă; se face pe parcursul învăţării;
frecventă, la sfârşitul fiecărei unităţi de studiu.
Obiectiv: vizează cunoştinţele, competenţele şi metodologiile în
raport cu o normă prestabilită, dar şi cu o sarcină mai complexă de
învăţări ulterioare despre care elevul îşi face o reprezentare” (I. T.
Radu). Funcţii: funcţie de constatare a rezultatelor şi de sprijinire
continuă a elevilor” (I.T.Radu); funcţie de feed- back; funcţie de
corectare a greşelilor, ameliorare şi reglare a procesului; funcţie
motivaţională. Modalităţi de realizare: observare curentă a
comportamentului şcolar al elevului; fişe de lucru; examinări orale;
probe de autoevaluare. Avantaje: creează lumină asupra procesului
desfăşurat în clasă fiind centrată pe intervenţia profesorului către elev
(profesorul intervine asupra elevului); se repercutează pozitiv asupra
schimburilor dintre profesor şi elev; permite elevului să-şi remedieze
erorile şi lacunele imediat după apariţia lor şi înainte de declanşarea
unui proces cumulativ; oferă un feed-back rapid, reglând din mers
procesul; este orientată spre ajutorul pedagogic imediat; oferă
posibilitatea tratării diferenţiate (Cerghit I.); dezvoltă capacitatea de
autoevaluare la elevi; reduce timpul destinat actelor evaluative
ample, sporindu -l pe cel destinat învăţării; sesizează punctele critice
în învăţare. Dezavantaje: nu garantează de la sine că elevul a învăţat;
se desfăşoară pe tot parcursul programului de instruire în cadrul
lecţiilor şi la încheierea unui capitol, acoperind întregul continut,
conform programei, elevii fiind verificaţi din toată materia;
profesorul poate să întreprindă la timp măsurile necesare prevenirii
unor insuccese şolare şi să perfecţioneze metodele de predare-
învăţare; pe baza unui feed-back continuu, oferă elevilor informaţii
cu privire la eficienţa metodelor de învăţământ folosite de ei, având
posibilitatea să le amelioreze sub îndrumarea profesorilor. Notarea:
Acest tip de evaluare nu se exprimă în note şi cu atât mai puţin în
scoruri.” (I. T. Radu); nu realizeară ierarhii şi clasificări între elevi;
oferă premise pentru notare.
Evaluarea cumulativă, sumativă sau finală are caracter de
sondaj în rândul elevilor şi în conţinutul materiei supuse verificării.
Cu tot caracterul de sondaj, reuşita sau eşecul sunt considerate totuşi
în manieră globală, fie privind ansamblul pregătirii elevilor, fie
rezultatele obţinute de aceştia la diverse discipline.
 O astfel de evaluare se poate realiza la un mare număr de şcoli,
relevând obiectivele care se ating de toţi elevii sau de marea
majoritate, precum şi obiectivele care nu se ating sau al căror nivel de
formare nu corespunde cu prevederile programelor. Rezultatele
obţinute conduc la elucidarea cauzelor care le generează, la
ameliorarea strategiilor didactice în cadrul activităţii profesorului,
precum şi la perfecţionarea programelor, manualelor sau a altor
elemente ale sistemului sau subsistemului. Scopul urmărit: stabileşte
gradul în care au fost atinse finalităţile generale propuse (fie
dobândirea unei atitudini sau a unei capacităţi), comparându-i pe
elevi între ei (interpretare normativă), ori comparând performanţele
manifestate de fiecare cu performanţele aşteptate (interpretarea
criterială). Principiul temporalităţii: este finală şi de regulă externă,
având loc după învăţare; regrupează mai multe unităţi de studiu, face
bilanţul. Obiectiv: se concentrează mai ales asupra elementelor de
permanenţă ale aplicării unor cunoştinţe de bază, ale demonstrării
unor abilităţi importante dobândite de elevi într-o perioadă mai lungă
de instruire. Funcţii: funcţie de constatare şi verificare a rezultatelor;
funcţie de clasificare; funcţia de comunicare a rezultatelor; funcţie de
certificare a nivelului de cunoştinţe şi abilităţi; funcţie de selecţie;
funcţie de orientare şcolară şi profesională. Modalităţi de realizare:
examene (susţinute prin rezolvarea unor probe scrise, orale sau
practice); portofoliul; proiectul; tehnica 3-2-1; metode R.A.I.
Avantaje: rezultatele constatate pot fi folosite pentru preîntâmpinarea
greşelilor la alte serii de cursanţi; permite aprecieri cu privire la
prestaţia profesorilor, a calităţii proceselor de instruire, a proramelor
de studii; oferă o recunoaştere socială a meritelor. Dezavantaje: nu
oferă suficiente informaţii sistematice şi complete despre măsura în
care elevii şi-au însuşit conţinutul predat şi nici dacă un elev
stăpâneşte toate conţinuturile esenţiale predate; are efecte reduse
pentru ameliorarea/reglerea şi remedierea lacunelor, efectele
resimţindu-se după o perioadă mai îndelungată, de regulă, pentru
seriile viitoare; deplasează motivaţia elevilor către obţinerea unui
rang mai înalt în ierarhia grupului, punând accent pe competiţie; nu
favorizează dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la elevi; nu oferă
o radiografie a dificultăţilor în învăţare; generează stres, teamă,
anxietate. Notarea: Evaluarea sumativă se traduce printr -un scor.
 Prin scor desemnăm rezultatele obiective obţinute în urma unui
test sau a oricărei alte forme de evaluare prin adunare sau scădere de
puncte după reguli fixe; constată performanţele şi ierarhizează elevii
în funcţie de acestea.
Autoevaluarea şi evaluarea în perechi
“Profesorul va explica întotdeauna ce se aşteaptă de la
evaluarea sumativă şi va discuta şi agrea cu elevii contextul de
evaluare pentru o încheiere cu succes a orei.
Profesorul îi va încuraja pe elevi să se autoevalueze sau să se
evalueze unul pe celălalt. pentru a putea dovedi atingerea
rezultatelor învăţării din standardul de pregătire şi din curriculum.
Elevii trebuie să demonstreze că pot întruni toate criteriile asociate
cu toate rezultatele. Ei vor duce la îndeplinire exerciţii practice,
proiecte, teme de lucru şi/sau probleme care constituie evaluarea
temei” (Burada Elisabeta, 2013, pag. 163).
Instrumente de evaluare recomandate: Evaluarea se poate
realiza folosind fişe de observaţie, fişe de autoevaluare, teste de
evaluare cu itemi. Cadrul didactic va folosi metode şi instrumente de
evaluare diverse, în funcţie de propria-i personalitate, de
particularităţile individuale ale elevilor, de resursele materiale de care
dispune şcoala, de experienţa dobândită la catedră în anii anteriori.
 1. TEST DE EVALUARE
NUMELE ŞI PRENUMELE ……………………………………
CLASA:
MODULUL: AGROTEHNICĂ
COMPETENŢA 15.4 - Organizează lucrările de înfiinţare a
culturilor
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă un punct din oficiu.
Timpul de lucru este de 50 de minute.
Se acordă câte 1 punct pentru fiecare item rezolvat corect
1. Materialul folosit la plantat poate fi reprezentat prin:
a. bulbi, tuberculi, stoloni
b. boabe, rizomi, butaşi
c. cariopse, achene, butaşi
d. seminţe, rizomi, butaşi
2. Semănatul în rânduri apropiate se face la distanţa între
rânduri de:
a. 70 cm
b. 30 cm
c. 12,5 cm
d. 100 cm
3. Semănatul mecanic se face cu:
a. plugul
b. semănătoarea
c. cultivatorul
d. nivelatorul
4. Insuşirea seminţelor de a aparţine soiului sau hibridului înscris
pe ambalaj sau care este planificat a fi semănat, reprezintă:
a. germinaţia
b. umiditatea
c. puritatea
d. autenticitatea
5. Pentru plantarea pomilor altoiţi, groapa se efectuează:
a. într-un loc ales la întâmplare de cel care face groapa
b. într-un loc stabilit înainte, conform unor criterii
c. într-un loc stabilit înainte
d. într-un loc stabilit înainte, conform distanţelor de
plantare la specia respectivă
 6. Scrieţi litera corespunzătoare fiecărui enunţ şi notaţi în
dreptul ei A dacă apreciaţi că răspunsul este adevărat şi F dacă
este fals:
Răsadurile de legume se plantează la adâncimea la care au
fost în răsadniţe sau chiar mai mult la unele specii.
Prin curăţirea seminţelor nu se realizează îndepărtarea
impurităţilor.
Pentru materialul folosit la semănat se urmăresc o serie de
indici de calitate cum ar fi: autenticitatea, puritatea, starea
fitosanitară.
Viţele altoite se îngroapă în sol cu nodul superior la 3-4 cm faţă
de nivelul solului.
7. Stabiliţi corespondenţa între noţiunile din cele două
coloane: A B
1. autenticitate
a. însuşirea seminţelor de a da
germeni normali
2. germinaţia
b. cantitatea de apă existentă în masa
seminţelor
3. umiditatea
c. gradul de sănătate al seminţelor
4. puritatea
d. însuşirea seminţelor de a nu conţine
corpuri străine
5. starea fitosanitară
e. masa seminţelor dintr-un volum de
1 hl exprimată în kg
6. masa hectolitrică
f. însuşirea seminţelor de a aparţine
soiului sau hibridului
8. Completaţi spaţiile libere din textul de mai jos:
Umiditatea seminţelor reprezintă cantitatea de ………………
exprimată în ……… existentă în masa de seminţe.
Cultura de cartof se înfiinţează prin ……………………………
Înainte de plantare, materialul folosit se ………………………
şi se ……………………………… .
9. Enumeraţi lucrările necesare obţinerii răsadurilor de
legume.
 2. TEST DE EVALUARE

Nume şi prenume.....................................................
Clasa………………………

1. Alcătuţi un eseu cu tema „Indicii de calitate ai

seminţelor”, după următoarea structură de idei :
a. Enumeraţi indicii de calitate ai seminţelor. 1,5 p
b. Definiţi fiecare indice de calitate. 3,5 p
c. Prezentaţi modul de lucru pentru determinarea purităţii
seminţelor 1,5 p
Total punctul 1 6,5 p
2. În cadrul fermei pe care o deţineţi urmează să semănaţi
grâu de toamnă pe o suprafaţă de 15 ha. Cunoscînd
D = 560 bg/mp, MMB = 45 g, P = 98 %, G = 95 %,
Se cer următoarele:
a. Scrieţi formula de calcul pentru sămânţa utilă. 0,25 p
b. Scrieţi formula de calcul a normei de sămânţă la hectar. 0,25 p
c. Precizaţi semnificaţia fiecărui simbol ce îl regăsiţi în formulă.
0,50 p
d. Calculaţi sămânţa utilă. 0,50 p
e. Calculaţi norma de sămânţă la hectar. 0,50 p
f. Calculaţi cantitatea de sămînţă necesară pentru cele 15 ha. 0,50 p
Total punctul 2 = 2,5 p

Notă : timp de lucru = 40 minute.

Se acordă 1 punct din oficiu.
Total general = 6,5 + 2,5 + 1,0 = 10 puncte
 Proiect didactic
Disciplina: Tehnologii specifice culturilor de câmp
Clasa a XII-a
Subiectul lecţiei: Recoltarea porumbului
Data: .......................................
Durata: 1 oră
Tipul lecţiei: combinată (mixtă)
Competenţe specifice:
1: Elevii să enumere tipurile de recoltări la cultura porumbului pe
baza cunoştinţelor acumulate, completând în caiete.
2: Să observe lucrarea de recoltat a porumbului având la
dispoziţie folia retroproiectoare.
3: să observe modul de reglare a CS, a sitelor de la bătător şi
contrabătător şi altele, de la combina de recoltat porumb cu ajutorul
foliei retroproiectoare şi a planşei.
4: să explice care este importanţa, perioada de recoltat şi
producţia acestei culturi, având la dispoziţie schema tablei şi
completând în caiete.
Analiza resurselor didactice:
Materiale didactice: Folii retroproiectoare cu Recoltarea
porumbului în lan, Părţi componente ale combinei, Tipuri de site şi
reglarea lor, Schema tehnologiei de mecanizare a recoltării
porumbului cu completarea depănuşării la staţionar, precum şi
schema ERP a procesului de lucru a combinei CARP - 4 , planşa
Combinei de recoltat porumb.
Mijloace tehnice: Caiete, retroproiector.
Forma de organizare a clasei: Activitate frontală, individuală,
pe grupe.
Metode de învăţământ: expunerea interactivă, conversaţia,
observaţia, explicaţia, problematizarea.
Desfăşurarea lecţiei pe secvenţe de instruire:
Momentul organizatoric.
 - Verificarea prezenţei,
- Consemnarea absenţelor
- Pregătirea materialului didactic
Verificarea cunoştinţelor la: ”Tehnologia de cultivare a
porumbului” prin întrebările:
1. Ce se înţelege prin tehnologia de cultivare a porumbului?
2. Care sunt verigile acestuia?
3. Care sunt cele mai bune plante premergătoare pentru porumb?
4. Cunoaşteţi adâncimea de arat, în cazul porumbului, după
premergătoare timpurii?
5. Dar după premergătoare târzii?
6. Modul de efectuare a arăturii pe terenurile în pantă?
7. în funcţie de tipul îngrăşămintelor folosite de câte tipuri este
fertilizarea la porumb?
8. Moduri de aplicare a îngrăşămintelor?
9. Când se practică monocultura mai mult de 3-4 ani ce pericol
apare?
10. Care este epoca de semănat a porumbului?
11. Efectele semănatului mai devreme sau mai târziu a
porumbului?
12. Care este adâncimea de semănat la porumb şi cu ce
semănători se realizează?
13. Cum se combat buruienile din cultura porumbului?
14. Care sunt lucrările de îngrijire a porumbului?
15. Cunoaşteţi care este cantitatea de sămânţă folosită
la hectar?
Captarea atenţiei: „Recoltarea porumbului”. Voi ştiţi că,
pentru a putea obţine o producţie ridicată şi de bună calitate, trebuie
aplicată o tehnologie corespunzătoare fiecărei culturi, adică trebuie
parcurse toate verigile. Deci, noi astăzi ne vom ocupa de ultima
verigă a tehnologiei de cultivare şi anume „Recoltarea porumbului” .
Predarea lecţiei noi: „Recoltarea porumbului”
- Importanţa. Clasificarea: după utilajele folosite, recoltarea la
porumb poate fi: manuală, mecanizată, mixtă.
Recoltarea manuală: se poate efectua sub formă de ştiuleţi
depănuşaţi, ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi; păstrarea
ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive unde,
umiditatea se reduce prin aerisire.
 Recoltarea mecanizată poate fi :
- sub formă de ştiuleţi, începe când umiditatea boabelor ajunge
la 30 % şi se încheie când acesta ajunge la 26 % ( nu trebuie să scadă
sub 16-17 %) deoarece se înregistrează pierderi. Recoltarea se face
cu combina autopropulsată C6P.
Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14 %.
Recoltarea mixtă poate fi:
- se culeg ştiuleţii manual apoi se taie cu tocătorul;
- se culeg ştiuleţii cu Cs apoi se taie tulpinile manual.
Depozitarea şi păstrarea porumbului – sub formă de ştiuleţi
în pătule.
Fixarea cunoştinţelor: pe baza unor întrebări din lecţia predată
Evaluarea sau notarea: se fac aprecieri individuale şi generale
asupra clasei, se face notarea individuală a fiecărui elev în parte.
Pentru acest tip de lecţie putem folosi metode ca: explorarea
(relevarea fenomenului atmosferic), dezbaterea (discutarea efectelor
negative ale precipitaţiilor acide), modelarea (combaterea bolilor şi
dăunătorilor cu produse pesticide), demonstraţia (efectuarea
experienţelor cu frunze şi tratarea lor cu acid sulfuric şi acid azotic),
exerciţiul (probleme de calcul). Conceptul ambiental poate fi tratat
mai detaliat prin cercetare ştiinţifică, comunicări de referate.
 PROIECT DIDACTIC

TIPUL LECŢIEI: DEMONSTRATIVĂ

TEMA: TIPURI DE SEMĂNĂTORI
OBIECTIVUL FUNDAMENTAL: DOBÂNDIREA DE NOI
CUNOŞTINŢE
VARIANTA DE LECŢIE: LECŢIE DE FORMARE DE
PRICEPERI, DEPRINDERI ŞI OBIŞNUINŢE
OBIECTIVELE LECŢIEI: La sfârşitul orei elevii trebuie să
ştie: O1- să definească destinaţia semănătorilor, ca urmare a
conversaţiei euristice cu profesorul şi a problematizării conţinutului -
stimul de către acesta;
O2- să deosebească tipurile de semănători , în vederea deosebirilor
dintre semănători, valorificând reflecţia colectivă şi asemănările şi
deosebirile dintre semănători, precum şi a conversaţiei euristice realizate
în clasă;
O3 – să enumere părţile componente ale semănătorilor şi să le
identifice direct pe maşini, pe baza noţiunilor învăţate la orele de curs;
STRATEGIA DIDACTICĂ
TIPUL DE EXPERIENŢĂ DE ÎNVĂŢARE: CONVERSAŢIA
EURISICĂ / PRIN DESCOPERIRE, STILURI DE ÎNVĂŢARE
SISTEMUL METODOLOGIC: Reflecţia colectivă, conversaţia
euristică, stiluri de învăţare, ( metode didactice), explicaţia,
problematizarea , exerciţiul, învăţarea prin cooperare, activitate
independentă ( procedee didactice).
SISTEMUL MIJLOACELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT: semănătoarea
SUP 29, 21, SPC 6 (8), tractorul U650, fişe de documentare, fişe de
lucru , fişe de observaţie.
LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII: atelierul mecanic
al şcolii.
FORMA DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII ELEVILOR:
Frontală şi pe grupe (forma de organizare a activităţii este combinată,
făcându-se apel la organizarea frontală şi cea pe grupe).

Stiluri
Timp Scopul Strategii de de Strategii de Resurse
învăţar
alo- predării învăţare e predare
cat V A P
30 O1- - Asocierea - SUP -21
Generare
min. a unui cuvânt expunerea SPC-6
entuzias- cheie cu ma- orală Parc de
mului şi şina agricolă. tractoa-re
interesu- - Prezentarea
lui în semănătorii - conver-
SUP 21 şi
privinţa SPC saţia
temei 6 şi
deosebirile
dintre ele.
50 O2 – -Identificarea - expunere SUP 21
min. Oferirea părţilor com- orală SPC-6
informaţi- ponente ale - fişă de fişă de
documentar
ei de la semănătorii documen- e
teorie la pentru clari- tare
practică, ficarea fişei - conversa-
- Explica- de ţia fişă de lucru
rea con- documentare; - tractor U650
ceptelor - folosirea demonstra-
teoretice punctelor ţia
cheie prin - explicaţia
intonaţie; - fişa de
- Aceasta va
fi lucru
o situaţie de
învăţare în
care elevii se - exerciţiul
vor simţi în
largul lor şi
vor avea
încredere în
această stra-
tegie;
- Discutarea
 fişelor de
lucru
30 O3. - Sugerarea - discuţii SUP 21
min. Dezvolta- unuia dintre SPC6 U650
rea de elevi să
abilităţi şi „prezideze”
comuni- dezbaterile.
care orală -
180 O4. Identificarea - teme de SUP 21
min. Dezvolta- aparatelor de lucru SPC 6
rea distribuţie la aparat de
lucrului
în SUP 21 , - exerciţiul distri-buţie,
nomo-
echipă şi citirea nomo- gramă
conso- gramei şi - aplicaţii
lidarea stabilirea practice
informa- elementelor
ţiei. de distribuţie,
pentru
cantitatea
calculată.
10 O5 - Punerea de SUP 21
min. Analiza şi întrebări de - Evaluare SPC 6
evaluarea către elevi pe test U 650
lucrării marginea
temei ;
- Utilizarea
semănătorilor
pentru între-
bările
testului.
La sfârşitul orei elevii trebuie să ştie:
1- să definească destinaţia semănătorilor;
2- să deosebească tipurile de semănători;
3 – să enumere părţile componente ale semănătorilor;
4 – să compare cele două tipuri de semănători.
 BIBLIOGRAFIE
1. Berca M., 2011 – Agrotehnică. Transformarea modernă a
agriculturii. Editura Ceres, Bucureşti
2. Boricean C. M., 2015 - Contribuţii la îmbunătăţirea
metodicii predării cunoştinţelor agrofitotehnice la Liceul Tehnologic
„Nicolae Bălcescu” din Întorsura Buzăului, judeţul Covasna. Lucrare
metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I,
Universitatea din Craiova
3. Burada Elisabeta, 2013 - Contribuţii la îmbunătăţirea
metodicii predării cunoştinţelor de agrotehnică la Şcoala cu clasele I-
VIII Galicea, judeţul Vâlcea. Lucrare metodico-ştiinţifică pentru
obţinerea gradului didactic I, Universitatea din Craiova
4. Călin Filuţa, 2012 - Contribuţii la îmbunătăţirea metodicii
desfăşurării diferitelor tipuri de lecţii şi lucrări practice de
agrofitotehnie la Şcoala cu clasele I-VIII Negoi – Dolj. Lucrare
metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I,
Universitatea din Craiova
5. Cerghit I., 1980 – Metode de învăţământ. Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
6. Ciobanu A., D. Iancu, 2016 – Noţiuni introductive în
agricultură. Editura Sitech, Craiova
7. Ciolan L., S. Cristea, M. Moldoveanu, I. Neacşu, I.O.
Pânişoară, E. Rafailă, 2013 - Metode de formare în Didactica
specialiţii. Proiect POSDRU, 2007-2013
8. Ciontu C., 2007 – Agrotehnică. Editura Cartea
Universitară, Bucureşti
9. Cocora Monica, S. Iancu, Codruţa-Carmen Golea, 2014 –
Curriculum-ul din învăţământul preuniversitar profesional şi tehnic.
Analele Universităţii din Craiova, seria Psihologie-Pedagogie, an
XIII, nr. 29-30. Editura Universitaria, Craiova
10. Cosma (Ciolacu) Cristina, 2012 – Îmbunătăţirea
metodicii predării cunoştinţelor de protecţia mediului la Palatul
Copiilor Târgu-Jiu, judeţul Gorj. Lucrare metodico-ştiinţifică pentru
obţinerea gradului didactic I, Universitatea din Craiova